:*3p s$/f 31. 6 39 DICŢIONAR ENCICLOPEDIC voi. VI R-Ş 0) EDITURA ENCICLOPEDICĂ BUCUREŞTI, 2006 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Dicţionar enciclopedic / [coord. generală: Marcel D. Popa, Anicuţa Tudor, Alexandru Stănciulescu, ...]. — Ed. a 3-a. - Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1993 — 7 voi. ISBN 973-45-0143-7 Voi. 6: R-Ş - 2006. - ISBN 973-45-0530-0 I. Popa, Marcel D. (coord.) II. Tudor, Anicuţa (coord.) III. Stănciulescu, Alexandru (coord.) 030-135.1 © Editura Enciclopedică, 2006 Comercializarea lucrării în afara graniţelor ţării fără acordul editurii este interzisă ISBN: 973-45-0143-7 973-45-0530-0, voi. VI (R-Ş) COORDONARE GENERALĂ MARCEL D. POPA COORDONARE RODICA CHIRIACESCU NICOLAE C. NICOLESCU ALEXANDRU STĂNCIULESCU ANICUŢA TUDOR AU COLABORAT Corneliu Almăşanu Marin Andrei, prof. univ., dr. Mircea Anghelescu, prof. univ., dr. Marin Bălan, dr. Gheorghe Buzatu, prof. univ., dr. Ion Calafeteanu, prof. univ., dr. Rodica Chiriacescu Florin Constantiniu, membru al Acad. Române Cristina Corciovescu Costin Feneşan, prof. univ., dr. Gheorghe Firea, dr. Mihai Alin Gherman, prof. univ. dr. Dan Ghinea Eliza-Daniela Ghinea Dinu C. Giurescu, membru al Acad. Române Teofil Gridan, dr. Dan Grigorescu, membru al Acad. Române Ladislau Gyemânt, prof. univ., dr. Angela Hondru, prof. univ., dr. Gabriel-Florin Matei Horia C. Matei Mihai Maxim, prof. univ., dr. Carmen-Maria Mecu, dr. Nicolae Mecu, prof. univ., dr. Adela Motoc Cristina Muică, dr. Ileana Muică Eugen Nicolae, dr. Ion Nicolae, dr. Nicolae C. Nicolescu Ludmila Patlanjoglu, dr. Mircea Păcurariu, pr., m. coresp. al Acad. Române Aurora Peţan Irina Ruxandra Popa Marcel D. Popa Bujor T. Rîpeanu Constantin Rezachevici, dr. Dorina Rusu, dr. Sorin V. Stan, dr. Alexandru Stănciulescu Gruia Traian Stoia Oltea Şerban-Pârâu Willy Tauwinkl Şerban Toader Anicuţa Tudor Carmen Zgăvârdici, ing. Tehnoredactare şi paginare computerizată: Diana Tatu Gabriela lancu Mihaela Tudor Copertă şi supracopertă: Gheorghe Baltoc Corectură: Mihai Grigorescu Cartografie: Vasile Mărgărit Melamedman Cezar Secretariat de redacţie: Vanda Anghel Cătălin Macovei Danny Maryvonne Moldovan Dumitru-Dorel Popa Culegere şi corectură computerizată: Liliana Kipper Marcela Popa VII ÎNDRUMĂRI PENTRU FOLOSIREA DICŢIONARULUI ENCICLOPEDIC Structura articolelor Definiţia explicativă largă (urmată de informaţii enciclopedice) figurează de obicei la un singur reprezentant al familiei lexicale, cel mai răspândit. La cuvintele cu mai multe sensuri, prezentarea explicativă pleacă de la sensul general, uzual, către cele speciale, filiaţia semantică făcându-se pe baza relaţiilor logice. Contextele, exemplele au fost folosite pentru clarificarea sau completarea definiţiei. în interiorul unui articol, sensurile înrudite explicit sunt numerotate cu cifre arabe, iar cele mai îndepărtate cu cifre romane. Unităţile frazeologice care nu se subordonează unui sens principal figurează ca sensuri independente. Definiţiile sunt urmate de sinonime, când acestea există. La numele de plante şi de animale, definiţia este urmată de numele ştiinţific (în latină) al speciei. Semnul în interiorul unui articol marchează unităţile frazeologice (locuţiuni, expresii compuse etc.) subordonate unui sens principal, precum şi unele schimbări stilistice sau gramaticale din cadrul unui sens, care nu cer o nouă definiţie. Semnul ♦ în interiorul unui articol marchează sensurile subordonate unui sens principal (notat cu cifre), pe alocuri şi unităţile frazeologice mai îndepărtate de un sens principal. Trimiterile pentru completarea informaţiei se fac în două moduri: a) printr-un v., urmat de termenul la care se trimite, plasat la sfârşitul definiţiei unui cuvânt sau al unui sens; b) prin redarea unui termen (sau a unor termeni) din definiţie cu caractere cursive. Toate abrevierile folosite în cuprinsul lucrării sunt explicate în Lista de abrevieri. Se abreviază, de asemena, cuvântul-titlu în cuprinsul definiţiei ori în formularea unităţilor frazeologice dependente. Accentul normativ este indicat printr-un punct plasat sub vocala respectivă din cuvântul-titlu (CAIET). La cuvintele compuse care figurează ca articole independente este indicat numai accentul principal (PIERDE-VARĂ, REA-CREDjNŢĂ). Numărul de ordine al omonimelor sau al omografelor este notat printr-un exponent pus după cuvântul-titlu (MASĂ1). Formele concurente sunt înregistrate (în paranteză) alături de forma considerată recomandabilă: A|CI (ACj). Variantele lexicale cu circulaţie mai restrânsă nu figurează în lucrare. Parantezele au funcţia de a izola elementele facultative sau explicative, dând definiţiei un plus de claritate. în cazul adjectivelor, definiţia este precedată de indicaţia („despre lucruri"), („despre persoane"), arătând natura numelui al cărui calificativ este. Etimologiile sunt, în genere, cele admise în lucrările de specialitate. Câteva precizări se impun: a) la cuvintele moştenite şi la cele împrumutate este indicată limba (sau limbile) din care termenul provine în română; b) la unele cuvinte recent împrumutate este menţionată şi circulaţia internaţională a termenului respectiv {i}, crearea lui în terminologia de specialitate {s} ori formele etimologice originare (cu explicarea lor), atunci când ele sunt utile pentru înţelegerea cuvântului românesc; VIII c) la cuvintele provenite prin derivare, compunere, regresiune etc. pe teren românesc este consemnat termenul de provenienţă prin semnul < („provine din...“). Semnul * se foloseşte (la indicaţiile etimologice) înaintea etimoanelor neatestate în texte (reconstituite). Unităţile frazeologice figurează în principiu la termenul cel mai semnificativ din punct de vedere semantic (acid clorhidric — la CLORHIDRIC, unghiuri adiacente — la ADIACENT etc.). Personalităţile aparţinând aceleiaşi familii (ex.: membrii familiilor Asachi, Golescu sau Becquerel, Dumas ş.a.), regii (ex.: Carol — regi ai Spaniei, Carol — regi ai Suediei ş.a.), împăraţii (ex. Frederic — împăraţi germani), papii (ex. Grigore — numele a 16 papi), precum şi denumirile geografice (ex.: Bistriţa — râul ~, oraşul Mississippi — fluviul ~, statul ~), revistele (ex.: România literară — 1885, 1932, 1968; Contemporanul — 1891, 1946), ziarele (ex. Adevărul — 1888 şi 1989) cu acelaşi nume sunt coordonate într-un singur articol. Organizaţiile, instituţiile etc. mai cunoscute prin forma lor abreviată sunt tratate în ordinea alfabetică a acestei forme şi înregistrate sub denumirea integrală ca trimiteri (ex. ASOCIAŢIUNEA TRANSILVANĂ... v. ASTRA). Numele de organizaţii, societăţi, periodice străine care nu au un corespondent în limba română sunt tratate cu numele lor original (MONDE, Le ~). Denumirile unor unităţi geografice care se găsesc pe teritoriul a două sau mai multe state au fost consemnate în formele oficiale corespunzătoare; ex.: ELBA (ELBE, LABE), NEISSE (NYSA LU^YCKA), DUNĂREA (DONAU, DUNAJ, DUNA, DUNAV, DUNAI), AMUR (HEILONGJIANG). Numirile oficiale duble (ANTWERPEN = ANVERS, GENEVE = GENF, LUIK = Ll£:GE) au fost înregistrate cu ambele forme. Denumirile geografice, recent schimbate, sunt tratate la numele actual; ex.: DAHOMEY v. BENIN, FORT-LAMI v. N’DJAMENA, SANTA ISABEL v. MALABO, VOLTA SUPERIOARĂ v. BURKINA FASO. Scrierea numelor proprii în principiu, numele proprii străine apar înregistrate ca articole-titlu, în forma sub care au intrat în circulaţie în limba română. Când limba română nu dispune de o formă consacrată, numele străine sunt scrise în forma lor originală sau într-o formă cât mai apropiată de aceasta, după sistemele de transcriere şi transliterare recomandate de statele respective şi de Academia Română, după cum urmează: 1 — Numele străine din limbile care folosesc grafia cu alfabet latin (ex.: limbile albaneză, cehă, croată, franceză, germană, poloneză, portugheză, spaniolă, suedeză, turcă, maghiară, vietnameză etc.) se scriu cu ortografia limbilor respective, folosind semnele diacritice specifice, iar, între paranteze drepte, se înregistrează pronunţia. 2 — Numele străine din limbile cu alfabet nelatin sunt scrise astfel: a) numele proprii din greaca veche (denumiri mitologice, alte denumiri din istoria antică, personalităţi etc.) sunt înregistrate în forma indicată de îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, întocmit de Institutul de Lingvistică „lorgu Iordan" al Academiei IX Române, Editura Univers Enciclopedic, 1995, iar, în paranteze rotunde, este menţionată transliterarea formei originale în alfabet latin; b) numele proprii de persoane din limbile care folosesc alfabetul chirilic (ex.: rusa, bulgara) sunt consemnate în dicţionar potrivit indicaţiilor de transcriere cuprinse în îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie. Pentru denumirile geografice se dă şi o a doua formă, reprezentând transliterarea din „The World Atlas", 1967, Moscova, „Britannica Atlas“, Londra, Chicago, 1994; c) numele proprii de persoane din statele care utilizează alte alfabete (chinez, japonez, arab, persan, ebraic etc.) se redau în alfabet latin folosind sistemele internaţionale de transliterare şi transcriere (ISO, Hepburn, Pin-yin). în cazul numelor proprii înregistrate cu două variante grafice, dintre care prima reprezintă transcrierea fonetică românescă a celei de a doua, nu se mai indică pronunţia (ex. Şahtî—Sachty). Pentru redarea pronunţiei (atât pentru numele proprii, cât şi pentru cele comune) se folosesc, pe cât posibil, semnele grafice din limba română. Pentru sunetele străine limbii române se apelează la următoarele semne speciale din scrierea fonetică internaţională: ă redă un a nazal, atunci când acesta este urmat de un n sau un m care nu se articulează; ex. GALLAND [gală] e redă un e nazal în aceleaşi condiţii ca şi ale lui a; ex. TESSIN [tese] se redă un e foate deschis; ex. BAFFIN [bgefin], KANSAS [kaenzes] o redă un o nazal în condiţiile lui a şi e; ex. GIRONDE [jirod] o şi u reprezintă sunetele cunoscute în limbile germană, maghiară ş.a.; ex. JUSSIEU [jusio] b redă un sunet asemănător cu a românesc, dar mai închis; ex. GALLUP [gşlep], GEIGER [gaiger] § redă un a nazal; ex. CAMPOS [kşpus] j sunet asemănător cu / românesc, palatalizat, folosit înaintea vocalelor, ex.: JACOBAEUS [jakobe:us], JACOBI [jakobi] j sunet asemănător cu j românesc, ex.: JACOB [jakqb], JACQUARD [3aka:r] k sunet asemănător lui c românesc, ex. JOLIOT-CURIE [jolio-kuri] k redă un I muiat; ex. MODIGLIANI [modiXani] fi redă un n muiat; ex. SEGNI [seni] t] sunet rostit ca n românesc din cuvintele încă, lângă, în care n nu se pronunţă dental, ci îşi are punctul de articulaţie în vălul palatului; ex. KINGSLEY [kjgsli] 0 sunet specific limbii engleze şi spaniole, pronunţat ca un s, cu vârful limbii între dinţi; ex. JUAREZ [huareS], THACKERAY [Gaeksri] 6 sunet specific limbii engleze, pronunţat ca un z, cu vârful limbii între dinţi; ex. GALSWORTHY [ga Izwe&i] / sunet care redă un ş românesc, ex.: KIS [kij], KOBAYASHI [kobaia/i] ţf sunet asemănător cu ci românesc, dar mai aspru; ex. KITSCH [kiţf] d3 sunet asemănător cu gi românesc, dar mai aspru; ex. GEORGIA [d3ord30] indică lungimea vocalei precedente; ex. KEATON [ki:ten] Semne convenţionale* □ oraşe cu peste 1 mii. loc. O oraşe cu populaţia cuprinsă între 500 mii şi 1 mii. loc. ® oraşe cu populaţia cuprinsă între 100 mii şi 500 mii loc. o oraşe sub 100 mii loc. ----- limită de graniţă statală ..... limită de diviziune ad-tivă (stat, provincie, regiune, land, district etc.) ■Wi căi ferate canale ueduri tl&v deşerturi mlaştini * Cu excepţia hărţilor judeţelor României XI LISTA DE ABREVIERI* absol. = absolut bg. = limba bulgară; bul- d. Hr. = după Hristos acad. = academie; acade- gar DR. = drept mician BIBL. = bibliologie dr. = (referitor la un râu) ad. = adâncime BIOCHIM. = biochimie pe dreapta adj. = adjectiv BIOGEOGR. = biogeografie dr. = doctor adj. dem. = adjectiv demon- BIOL = biologie dr. doc. = doctor docent strativ BIOL CEL = biologie celulară DRUM. = drumuri adj. inter.-rel. = adjectiv interoga- BIOL MOL. = biologie moleculară ebr. = ebraică tiv-relativ BIS. = biserică EC. = economie adj. nehot. = adjectiv nehotărât BOT. = botanică ELECTR. = electricitate adj. pos. = adjectiv posesiv brit. = britanic ELT. = electrotehnică ad-tiv = administrativ c. = circa EMBRIOL. = embriologie adv. = adverb C. = (urmat de un nu- engl. = limba engleză; en- afl. = afluent me propriu) câmpie glez AGR. = agricultură cap. = capitală ENTOM. = entomologie AGRON. = agronomie c. f. = căi ferate et. nec. = etimologie alb. = limba albaneză; al- cf. = confer, compară cu necunoscută banez C.F.A. = Comunitatea Finan- ETNOGR. = etnografie alim. = alimentar ciară Africană ETOL. = etologie alt. = altitudine CHIM. = chimie Ev. Med. = Evul Mediu ANAT. = anatomie CIB. = cibernetică ex. = (de) exemplu Antic. = Antichitate CINEMAT. = cinematografie expl. = exploatări ANTROP. = antropologie com. = comună expr. = expresie APIC. = apicultură concr. = concretizat EXTR. = extracţie; extractiv arg. = termen (sau sens) cont. = confecţii f. = feminin de argou; argotic confl. = confluenţă fam. = familiar arh. = arhipelag conj. = conjuncţie FARM. = farmacie, farma- ARHEOL. = arheologie CONSTR. = construcţii cologie ARHIT. = arhitectură constr. maşini = construcţii de ma- fig- = (sens) figurat; (fo- art. = articol; articulat şini losire) figurată art. adj. = articol adjectival CONT. = contabilitate FILAT. = filatelie ARTE DEC. = arte decorative COREGR. = coregrafie FILOL. = filologie ARTE PL. = arte plastice cuv. = cuvânt FILOZ. = filozofie art. hot. = articol hotărât dan. = daneză FIN. = finanţe; financiar art. nehot. = articol nehotărât dat. = dativ FITOPAT. = fitopatologie art. pos. = articol posesiv DEMOGR. = demografie FITOTEHN. = fitotehnie ASTR. = astronomie depr. = depresiune FIZ. = fizică AV. = aviaţie deprec. = depreciativ FIZIOL. = fiziologie * Nu au fost incluse în această listă abrevierile curente — nume de unităţi de măsură, de puncte cardinale etc.— şi nici numele abreviate ale unor organizaţii, asociaţii, instituţii etc. XII fl. = fluviu loc. = (înaintea unei uni- PALEONT. = paleontologie FOLC. = folclor tăţi frazeologice) p. analog. = prin analogie fr. = limba franceză; locuţiune PARAZIT. = parazitologie francez localit. = localitate PEDAG. = pedagogie G. = golf LOG. = logică PEDOL. = pedologie gen. = (urmat de un nu- long. = longitudine peior. = peiorativ me propriu) gene- m. = masculin pen. = peninsulă ral M. = (urmat de un nu- pers. = persoană (verb, GENET. = genetică me propriu) mare pronume) GEOCHIM. = geochimie m. al Acad. = membru al Aca- PESC. = pescuit şi instru- GEOFIZ. = geofizică demiei mente de pescuit GEOGR. = geografie m. coresp. al = membru corespon- PETROGR. = petrog rafie GEOM. = geometrie Acad. dent al Academiei p. ext. = prin extensie GEOMORF. = geomorfologie magh. = limba maghiară; p.f. = punct de fierbere germ. = limba germană; MAT. maghiar p. gener. = prin generalizare german = matematică piei. = pielărie gr. = limba greacă (ve- m. at. = masă atomică pl. = plural che); grecesc mat. de = materiale de con- pod. = podiş GRAM. = gramatică constr. strucţie POLIGR. = poligrafie gr. sp. = greutate specifică max. = maxim; maximum pol. = limba poloneză; HIDROTEHN .= hidrotehnică MED. = medicină polonez HIST. = histologie MED. VET. = medicină veteri- POLIT. = politologie HORT. = horticultură METAL. nară pop. = popular id., idem = acelaşi = metalografie, metalurgie = meteorologie = metrologie = microbiologie = milion port. = limba portugheză IHT. Imp. = ihtiologie = Imperiu (atunci când este urmat de alt cuvânt) METEOR. METR. MICROBIOL. mii. pr. pref. prelucr. prep. = principal = prefix = prelucrare = prepoziţie impr. = impropriu milen. MILIT. min. MINER. MITOL. m-ţii = mileniu = militărie = minereuri = mineralogie = mitologie = munţii p. restr. = prin restricţie ind. INFORM. ins. = industrie; industrial = informatică = (urmat de un nume propriu) insulă, insulele prim.-min. prod. prof. univ. pron. pron. dem. = prim-ministru = producţie = profesor universitar = pronume = pronume demon- interj. = interjecţie MUZ. = muzică strativ intranz. = intranzitiv n. = neutru pron. inter- = pronume intero- invar. = invariabil n. = (urmat de o cifră -rel. gativ-relativ ir. = ironic sau de un nume pron. întăr. = pronume de în- IST. = istorie de localitate) născut tărire it. = limba italiană; ita- NAV. = navigaţie; naval pron. nehot. = pronume nehotărât lienesc ngr. = limba neogreacă; pron. pers. = pronume personal izv. = izvor; izvorăşte neogrec pron. pos. = pronume posesiv î. Hr. = înainte de Hristos nr. = număr pron. refl. = pronume reflexiv încălţ. = încălţăminte nr. at. = număr atomic prov. = provincie înv. = învechit num. = numeral PSIH. = psihologie jud. = judeţ num. adv. = numeral adverbial p. t. = punct de topire L. = (urmat de un nu- num. card. = numeral cardinal refl. = reflexiv me propriu) lac num. col. = numeral colectiv refl. pas. = reflexiv pasiv lat. = limba latină; lati- num. multipl. = numeral multipli- refl. recipr. = reflexiv reciproc nesc cativ reg. = (cuvânt) regional lat. = (precedat de o ci- num. nehot. = numeral nehotărât reg. = regiune fră) latitudine num. ord. = numeral ordinal REL. = religie lat. m. = latină medievală Oc. = (urmat de un nu- rep. = republică lat. pop. = latină populară me propriu) ocean reşed. = reşedinţă Ib. = limbă onomat. = onomatopee REZ. MAT. = rezistenţa mate- LINGV. = lingvistică op. = opere rialelor LIT. = literatură op. pr. = operă principală rom. = limba română; livr. = livresc sau opere princi- român loc. = (după cifre) locu- pale rus. = limba rusă; rusesc itori ORNIT. = ornitologie săs. = săsesc XIII ser. = limba sârbo-croată; sârbo-croat SCULPT. = sculptură sec. = secolul, secolele Sf. = Sfântul, Sfânta s.f. = substantiv feminin sg. = singular SILV. = silvicultură sin. = sinonim sl. = limba slavă; slav s. m. = substantiv mascu- lin s. n. = substantiv neutru SOCIOL. = sociologie sp. = limba spaniolă; spaniol STATIST. = statistică stg. = (referitor la un râu) pe stânga STIL. = stilistică str. = (urmat de un nu- me propriu) strâm- toare STRAT. = stratigrafie subst. = substantiv suf. = sufix supr. = suprafaţă tăt. = limba tătară; tătă- resc tc. = limba turcă; tur- cesc t.d.w. = tone deadweight TEHN. = tehnică şi tehno- logie TELEC. = telecomunicaţii temp. = temperatură terit. = teritoriu TOPOGR. = topografie şi geo- dezie TRANSP. = transporturi tranz. = tranzitiv t.r.b. = tone registru brut ţig- = limba ţigănească; ţigănesc ucr. = limba ucraineană; ucrainean unipers. = unipersonal URB. = urbanism V. = vezi vb. = verb vf. = (urmat de un nu- me propriu) vârf VITICULT. = viticultură voi. = volum, volumele V. sl. = limba veche slavă; vechi slav ZOOL. = zoologie ZOOTEHN. = zootehnie HĂRŢI XIV România.........................................178 Rusia, Federaţia-........................224-225 Rwanda..........................................236 Saint Kitts şi Nevis, Federaţia -...............254 Saint Lucia.....................................256 Samoa...........................................271 San Marino......................................281 Săo Tome şi Principe............................290 Satu Mare (jud.)................................302 Sălaj (jud.)....................................311 Senegal.........................................373 Serbia şi Muntenegru............................379 Seychelles......................................391 Sibiu (jud.)....................................407 Sierra Leone....................................411 Singapore......................................432 Siria..........................................439 Slovacia.......................................452 Slovenia.......................................455 Solomon, Insulele..............................472 Somalia........................................476 Spania.........................................490 Sri Lanka......................................510 Statele Unite ale Americii..............522-523 Suceava (jud.).................................573 Sudan..........................................577 Suedia.........................................581 Suriname.......................................600 Swaziland......................................607 TABELE CU ÎMPĂRŢIREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ A STATELOR INDEPENDENTE România.....................................177 Rusia, Federaţia-.....................226-227 Rwanda......................................236 Samoa.......................................271 San Marino..................................281 Săo Tome şi Principe........................290 Senegal.....................................373 Serbia şi Muntenegru.............................379 Sierra Leone.....................................411 Siria............................................439 Slovacia.........................................452 Slovenia.........................................455 Solomon, Insulele................................472 Somalia.............................-..........476 XV Spania..........................................490 Sri Lanka.......................................510 Statele Unite ale Americii......................521 Sudan...........................................577 Suedia.......................................581 Suriname.....................................600 Swaziland....................................607 DESENE, GRUPAJE, PLANŞE, SCHEME, TABELE Rac.............................................3 Raportor.......................................28 Tipuri de rădăcini.............................39 Redingotă......................................75 Renaşterea.....................................98 Roma..........................................162 Artă romană...................................166 Artă romanică.................................169 Roza vânturilor...............................209 Rune...............................................220 Secantă............................................356 Sesterţ............................................386 Solid1 (1).........................................470 Artă spaniolă......................................493 Splina.............................................504 Stater.............................................526 Suprarealism.......................................596 PLANŞE COLOR România. Hartă generală Steagurile statelor lumii R R s. m. invar. 1. A douăzeci şi una literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (consoană sonantă lichidă vibrantă dentală). 2. (METR.) Simbol pentru roentgen. 3. (MAT.) Simbol pentru mulţimea numerelor reale. °R (METR.) simbol pentru grad Reaumur. Ra, simbol chimic pentru radiu. RA (RE), divinitate egipteană, zeu al Soarelui şi al luminii ca izvor de forţă vitală, dar şi ca astru. Vreme îndelungată adorat ca divinitate supremă, era considerat ziditor al lumii şi creator al oamenilor. Reprezentat ca un om cu cap de şoim şi cu un disc solar pe cap. O dată cu ascensiunea Tebei (milen. 2 î.Hr.), s-a contopit cu zeul acestui oraş, Amon, luând numele de Amon-Ra. RAAB v. Râba. RAAB [ra:p], Julius (1891-1964), om politic austriac. Lider al Partidului Populist (1951-1960). Cancelar al Austriei (1953-1961). Unul dintre artizanii redresării economice a Austriei. în mandatul său a fost semnat Tratatul care restabilea suveranitatea Austriei (15 mai 1955). RAABE [ra:be], Wilhelm (pseudonimul lui Jakob Corvinus) (1831— 1910), scriitor german. Romane inspirate din viaţa clasei de mijloc şi a păturilor sărace, în care pesimismul se împleteşte cu umorul („Cronica uliţei vrăbiilor"; trilogia „Pastorul foamei", „Abu Telfan", „Cotiuga ciumaţilor"; „Paragină"). Nuvele satirice („Gâştele din Butzow", „Nobleţe germană", „Oameni agitaţi"). Proză autobiografică („Actele suburbiei Vogelsang"). RÂBA (în germ. RAAB), râu în Europa Centrală (SE Austriei şi V Ungariei), afl. dr. al Dunării în aval de Gyor; 398 km, din care 275 km pe terit. Ungariei. Izv. dintr-un lac din Alpii Stiriei. Navigabil pentru vase mici, în aval de Kormend. RABAB s. n. v. rebab. RABAL, Francisco (1925-2001), actor spaniol de teatru şi film. într-o carieră de o jumătate de sec., se impune ca june-prim în filmele marilor regizori ai anilor ‘50-’60 („Nazarin", „Viridiana", „Eclipsa") din sec. 20 pentru ca la maturitate să exceleze în roluri de personaje „originale" uneori malefice („Evanghelia miracolelor", „Goya la Bordeaux"). RABAN MAUR v. Rabanus. RABANĂ (< fr.) s. f. Ţesătură dungată, impermeabilă, obţinută din rafie, care se foloseşte la confecţionarea îmbrăcăminţii (în Africa) sau (prin adăugarea în ţesătură a fibrelor de bumbac ori de mătase) ca material pentru perdele, ca pânză de cort etc. RABANNE, Francisco da Cuervo (zis Paco) (n. 1934), designer de modă spaniol. Fondator (1967) al unei Case de modă celebre. RABANUS (HRABANUS), Maurus (Magnentius) (c. 780-856), călugăr benedictin german. Discipol al lui Alcuin. A organizat un centru de învăţământ la mănăstirea Fulda (803), devenind stareţ al acesteia (822-842). Arhiepiscop de Mainz (din 847). Autor de poeme, lucrări teologice şi pedagogice („De arte grammatica", „De institutione cleri-corum", „De rerum naturis"). RABAT (< fr.) s. n. Reducere, scăzământ. R. comercial = reducere de preţ acordată de vânzător la cumpărarea unor mărfuri în situaţii ca plata în numerar, cumpărarea unor cantităţi mari, achiziţii în extrasezon, fidelitatea clientului. Cea mai folosită formă de r. este reducerea preţurilor pentru soldurile de la sfârşit de sezon. RABAT (în arabă: ER-RIBĂT), capitala Marocului, situată în NV ţării, pe ţărmul Oc. Atlantic, la gura de vărsare a fluviului Bou Regreg; 623,5 mii loc. (1994). Nod feroviar şi rutier. Aeroport (în suburbia Sale). Port. Pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultu-ral-ştiinţific şi turistic. Ind. metalurgiei neferoase, de prelucr. a lemnului, textilă, a mat. de constr. (cărămidă, azbest), pielăriei şi încălţămintei, alim. Producţie de covoare şi de pături. Poligrafie. Artizanat. Universitatea Muhammad V (1957); Institut agronomic şi veterinar (1966); Academie Naţională (1977); Bibliotecă Naţională (1920); Universitate musulmană (sec. 12-17). Teatru; Orchestră simfonică. Muzee de arheologie (1920), artă decorativă (1915) şi artizanat. Moscheea Hassan (1190-1195), cu minaret de 44 m înălţime, fortăreaţa Kasbah Oudaîa (sec. 12), cu porţile Oudaîa, Băb-el-Had, Băb-ar-Ruwăh ş.a., moscheile Yakub al-Mansur (sec. 18), RABAT 2 r Rabat. Poarta Palatului Regal Moulay-Sliman (sec. 19) ş.a., mausoleul lui Muhammad V; Palatul Regal (1950); Grădini în stil andaluz. Fundat de fenicieni, apoi colonie romană cu numele Sala, iar în sec. 8-10 a fost sediul unei mănăstiri musulmane fortificate. în 1150, califul almohad Abd al-Mumin (1130-1163) a întemeiat un punct întărit cu numele Ribat (= tabără) unde şi-a încartiruit trupele, în vederea „războiului sfânt“ împotriva creştinilor din Pen. Iberică, în Ev. Med. a fost important centru al corsarilor sarazini. în perioada 1627-1666 a fost capitala unui stat independent; centrul ad-tiv (1912- 1956) al protectoratului francez Maroc, iar din 1956 capitala regatului Maroc. RABAT, oraş în Malta, în partea central-vestică a ins. Gozo; 11,7 mii loc. (2003). Ind. textilă (covoare) şi alim. (vinuri). Vestigii din perioada romană. Biserici şi mănăstiri medievale. Palatul Verdala (1586); palatul Sf. Sofia (sec. 12). Catedrală. Muzeu de antichităţi romane. Ziduri de fortificaţie ale oraşului datând din sec. 18. Cunoscut şi sub numele Victoria. RABATABIL, -Ă (< fr.) adj. (Despre elemente de construcţie, de mobilier, organe de maşini etc.) Care poate fi rotit în jurul unei axe (orizontale). RABATE (< fr.) vb. III tranz. 1. (MAT.) A roti o figură plană în jurul unei drepte situate în planul figurii. 2. A lăsa în jos; a plia, a îndoi. RABATERE (MAT.) Rotirea unei figuri plane în jurul unei drepte (orizontale sau frontale) din planul figurii până când ajunge să fie paralelă cu unul dintre planele de proiecţie (orizontal sau vertical) şi deci să se proiecteze pe acesta în adevărata sa mărime. RABATOR (< fr.) s. n. Organ al unor maşini agricole (combine de cereale, secerători-legători etc.) care susţine partea superioară a plantelor în timpul tăierii, aplecându-le pe platforma maşinii. RABAUD [rabo], Henri (1873-1949), compozitor francez. Elev al lui Massenet. Director al Conservatorului din Paris (1920-1941). A lăsat 6 opere, între care Procesiunea nocturnă e cea mai cunoscută. RABAUL, oraş în Papua Noua Guinee, în ins. Noua Britanie din arh. Bismarck, situat în pen. Gazelle, la G. Blanche, dominat de vulcanii Matupi (sau Mount Tavurvur) şi Vulcan; 3,8 mii loc. (2000). Producţie de copra şi ulei de cocos. Port pentru exportul de copra, nuci de cocos, cafea, cacao. Fundat de germani (1910) a devenit capitala teritoriului Noua Guinee în 1921. Distrus în mare parte de erupţiile vulcanilor în anii 1937, 1941 şi 1944. Ocupat de japonezi la 23 ian. 1942, R. a devenit bază aeronavală japoneză, distrusă de aviaţia americană (1945). RABDOMANŢjE (< fr.; {s} gr. rhabdos „baghetă" + manteia „divinaţie") s. f. Căutarea unor obiecte ascunse şi îndeosebi a apei subterane (în scopul realizării de fântâni) cu ajutorul unei baghete care se crede că începe să vibreze în locul respectiv. RABEARIVELO, Jean-Joseph (1901-1937), poet malgaş de expresie franceză. Lirică inspirată din miturile ancestrale ale poporului său cu influenţe ale literaturii occidentale („Cupa cu cenuşă", „Aproape vise", „Puiul nopţii"). Printre primii care au afirmat valorile spirituale naţionale („Vechi cântece din ţinuturile Imerina"). RABELAIS [rable], Frangois (1494- 1553), scriitor şi umanist francez. Călugăr benedictin şi medic. Franşois Rabelais Reprezentant al Renaşterii franceze. Biografia sa este puţin cunoscută. Opera sa capitală, romanele fantastice şi burleşti cu personaje inconfun-dabile, „Gargantua" şi „Pantagruel", reprezintă o satiră îndrăzneaţă la adresa scolasticii, a bigotismului şi ignoranţei monahale, a absurdităţii războaielor, a abuzurilor feudale. Ea exprimă în acelaşi timp încrederea autorului în esenţa umană, în ştiinţă, în viaţa liberă şi naturală, într-o educaţie care dezvoltă în mod egal facultăţile intelectuale şi cele fizice. Spirit erudit, excelent povestitor şi cunoscător al limbii, R. se distinge prin bogăţia expresiei, gustul pentru concret şi pitoresc, umorul suculent, de sursă populară, precum şi prin fantezia debordantă şi capacitatea de a cultiva toate formele comicului, de la ironie la grotesc. Opera sa îl situează printre marii creatori ai literaturii universale, ea având o covârşitoare influenţă asupra marilor scriitori satirici şi umorişti ai lumii. RABEMANANJARA, Jacques (n. 1913), om politic şi scriitor malgaş de expresie franceză. Eseist. Exponent al luptei pentru independenţă naţională; lirică („Antidoturi", „Ordalii") şi piese de teatru cu subiect istoric („Agapele zeilor", „Zeii malgaşi"). RABI [reibi], Isidor Isaac (1898-1988), fizician american originar din Polonia. Prof. la Univ. Columbia şi la Institutul Tehnologic din Massachusetts. A studiat fenomenele magnetice moleculare şi a găsit o metodă (metoda R.) de investigare prin fenomene de rezonanţă a structurii hiperfine a nivelurilor energetice ale atomului. Cercetări asupra spinului şi asupra proprietăţilor electrice şi magnetice ale nucleului atomic. Premiul Nobel pentru fizică (1944). RABIC, -Ă (< fr.; {s} lat. rabies „turbare") adj. Caracteristic rabiei, privitor la rabie. RABIE (< lat., it.) s. f. (MED., MED. VET.) Turbare. RABIER [rabie], Benjamin (1869- 1939), desenator francez. Precursor al benzilor desenate („Tintin ştrengarul"). RÂBIH (RABAH) az-Zubayr ibn Fadl Allăh (c. 1840-1900), conducător militar din Africa Centrală. A cucerit imperiul Bornu (1893), stabilindu-şi capitala la Dikwa, la E de L. Ciad. înfrânt şi ucis de trupele franceze la Kousseri. RABIN (< pol., germ.; de la cuv. ebraic rabbi „învăţătorul, stăpânul meu") s. m. Titlu conferit unei personalităţi recunoscute ca o autoritate în domeniul religiei. Iniţial o 3 RACHETĂ1 formulă de respect, din sec. 1 d. Hr. devine un titlu oficial atribuit experţilor în materie de legislaţie; ulterior, utilizat pentru a desemna orice persoană calificată să ia decizii în materie de legi. Ei aveau, mai târziu, în sarcină, să hotărască conform legii rabinice, nu numai în probleme religioase, ci şi în cele civile. Ulterior, cu excepţia comunităţilor ultraortodoxe, modelul care s-a impus pune accentul pe activităţile pastorale, sociale, pedagogice şi ecumenice ale r. RABIN, Yitzak (1922-1995), om politic israelian. Lider al Partidului Laburist. Comandant al armatei israeliene în Războiul de 6 zile (1967). Ambasador al statului Israel în S.U.A. (1968-1973). Prim-min. (1974-1977; 1992-1995); ministru al Apărării (1984-1990). Rol important în procesul de pace din Orientul Apropiat şi în detensionarea relaţiilor cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (acordurile din 1993, Washington şi 1994, Cairo). Asasinat de un fanatic israelian. Premiul Nobel pentru pace (1994), împreună cu S. Peres şi Y. Arafat. RABIŢ (< germ.) s. n. Plasă de sârmă galvanizată care serveşte ca suport pentru executarea unor tencuieli pe elemente de construcţie din materiale la care tencuiala aderă mai greu (lemn, metal etc.). RABLAGj (< rablagiu, rar, „ramolit") vb. IV refl. (Fam.) A se uza, a se învechi, a se strica (prin întrebuinţare îndelungată); p. ext. (despre oameni) a-şi pierde puterile; a se ramoli. RABLĂ (< bg.) s.f. (Fam. şi deprec.) 1. Obiect uzat, deteriorat sau de proastă calitate; vechitură. 2. Animal bătrân şi slab; gloabă. 3. Om fără putere, ramolit. RABOTA (< fr.) vb. I tranz. A prelucra o piesă metalică prin rabotare. RABOTAJ (< fr.) s. n. Rabotare. Yitzak Rabin RABOTARE (< rabota) s. f. Operaţie de prelucrare prin aşchiere a suprafeţelor plane ale pieselor metalice de dimensiuni mari, în care unealta aşchietoare se mişcă rectiliniu alternativ pe o direcţie perpendiculară pe axa ei; rabotaj; rabotat. RABOTAT (< rabota) s. n. Rabotare. Maşină de r. = maşină-unealtă cu ajutorul căreia se efectuează operaţia de rabotare; raboteză. RABOTEZĂ (< fr.) s. f. Maşină de rabotat. RABOTOR (< fr.) s. m. Lucrător calificat care lucrează la maşina de rabotat. RAC (< sl.) s. m. 1. Gen de crustaceu decapod, comestibil, din râurile şi bălţile Europei. Are carapacea brună-verzuie (roşie după fierbere), prima pereche de picioare cu cleşti puternici şi abdomenul inelat, care serveşte la înot (Astacus). 2. Dispozitiv cu care se execută operaţii de prindere şi apoi de extragere din gaura de sondă a unor piese scăpate sau rămase în sondă în urma unui accident. ♦ Dispozitiv folosit pentru fixarea coloanei de ţevi de pompare în coloana de exploatare a unei sonde. 3. (înv.) Ustensilă din oţel, ascuţită, fixată într-un mâner, cu care se extrag dopurile de plută din sticle. 4. (MED.; pop.) Cancer. 5. (Art.) Una dintre cele 12 zodii ale anului cuprinsă între 22 iun. şi 22 iul. ♦ Unul dintre cele 12 semne ale zodiacului reprezentând un rac (1). RACAN, Honorat de Bueil, senior de ~ (1589-1670), poet şi militar francez. Unul dintre cei dintâi literaţi care scriu în manieră clasicistă („Ode sacre"). RACEM (< fr.; {s} lat. racemus „ciorchine") s. n. (BOT.) Inflorescenţă formată dintr-un ax principal lung pe care se inseră alternativ, la diferite nivele pediceli, florali aproximativ egali între ei ca lungime (ex. la salcâm, zambilă, lăcrămioară); ciorchine. R. compus = inflorescenţă alcătuită din mai multe r. simple aşezate în lungul unui ax principal (ex. la viţa de vie, castan). RACEM AZE (< racem) s. f. pl. (BIOCHIM.j Enzime care catalizează reacţiile de racemizare. RACEMIC (< fr.; {s} lat. racemus „ciorchine") adj., amestec r. Substanţă chimică organică, optic inactivă, formată dintr-un amestec echimolecular de antipozi optici. Rac (1) RACEMIFORM, -Ă (< fr.; {s} lat. racemus „ciorchine" + forma „formă") adj. (BOT.; despre inflorescenţe) în formă de racem. RACEMIZARE (după fr. racemisation) s. f. Transformarea parţială a unei substanţe optic active în antipodul său până la obţinerea unui amestec racemic. RACHEL [ra/el], âisabeth FâLIX, numită Mlle ~ (1821-1858), actriţă franceză. Din 1838 la Teatrul „Comedia Franceză" (Paris). Strălucită interpretă a marilor roluri din tragediile clasice franceze (Corneille, Racine). Numeroase turnee internaţionale. RACHELA (RAHELA, RAHILA), personaj biblic, mândra şi frumoasa fiică a lui Laban, soţia preferată a patriarhului lacov. Mama lui losif şi a lui Beniamin. Mormântul ei se află în apropiere de Bethleem; un important loc de pelerinaj. RACHETĂ1 (< germ., it., rus.) s. f. 1. (AV.) Vehicul zburător propulsat prin reacţie directă, echipat cu un motor-rachetă. Principalele lui elemente constitutive sunt: corpul, motorul şi compartimentul cu încărcătura utilă (aparate ştiinţifice de măsurat şi eventual o cabină). R. pot fi dirijate (prin radio, radiolocaţie, pe bază de program) sau nedirijate; pot avea o singură treaptă sau mai multe trepte (ultima purtând încărcătura utilă). Primii care au construit şi lansat r. au fost chinezii prin sec. 11-12. Ideea utilizării r. ca motor al unor maşini capabile să zboare în spaţiu a fost emisă de K.E. Ţiolkovski la sfârşitul sec. 19. 2. R. cosmică = r. de mari dimensiuni, utilizată pentru plasarea sateliţilor artificiali pe orbite sau a navelor cosmice pe traiectoriile stabilite; după ce îşi epuizează rezerva de combustibil, treptele (sau etajele) r. c. se desprind pe rând de aceasta, urmând să cadă pe Pământ sau să se înscrie pe o traiectorie apropiată de cea a satelitului sau a navei cosmice. 3. (TEHN.) Motor-r. = motor RACHETĂ2 4 la care propulsia se realizează prin evacuarea cu mare viteză a unui jet gazos, funcţionând independent de condiţiile mediului exterior. Se deosebesc m.-r. chimice, m.-r. cu plasmă, m.-r. ionice, m.-r. nucleare, m.-r. termosolare, m.-r. fotonice. 4. (METEOR.) R. meteorologică = r. care urcă la înălţimi mari, având în interiorul ei aparataj de cercetări meteorologice care trebuie apoi recuperat. 5. (MILIT.) R. luminoasă (sau de semnalizare) = cartuş special, lansat cu un pistol, care, la o anumită înălţime, se aprinde, luminând pe o rază mare, sau care eliberează alte cartuşe a căror încărcătură arde explodând în formă de stea de o anumită culoare. RACHETĂ2 (< fr.) s. f. (SPORT) Paletă pentru jocul de tenis de câmp, formată dintr-un cadru de lemn de formă ovală şi un mâner; pe cadrul r. este fixată o reţea de coarde întinse, confecţionate din intestine de animale (de obicei de oaie), fire sintetice (nailon, capron) sau metalice. R. au greutăţi diferite (pentru bărbaţi, femei, juniori). RACHETODROM (< rachetă + [aero]drom) s. n. Teren şi instalaţii amenajate pentru decolarea şi aterizarea rachetelor, precum şi pentru urmărirea şi dirijarea zborului acestora. RACHjS v. Rahis (1). RACHjU (< tc.) s. n. Băutură alcoolică, cu tăria de 25-70° alcoolice, obţinută prin distilarea fructelor sau a sucurilor fermentate (r. natural) ori prin diluarea cu apă a alcoolului etilic rafinat, cu sau fără adaos de sirop de zahăr şi de ingrediente. RACILA v. Gârleni. RACILĂ s. f. 1. Boală cronică; fig. defect, meteahnă, cusur. 2. Fig. Ură, duşmănie veche. RACINE [rasjn], Jean (1639-1699), dramaturg francez. Reprezentant al clasicismului. Format la mănăstirea jansenistă „Port-Royal“. Tragedii de inspiraţie mitologică şi istorică („Andromaca", „Britannicus", „Berenice11, „Baiazid", „Mithridate“, „Ifi-genia", ,,Fedra“) sau biblică („Estera", ,,Atalia“), configurând eroi dominaţi de pasiuni puternice care le covârşesc raţiunea, în momente de criză interioară. Interpret subtil al dialecticii sentimentelor, a conferit personajelor, mai ales celor feminine, dimensiuni umane, fireşti, de răscolitoare autenticitate. Piesele sale se disting prin puritatea, fluenţa, muzicalitatea^ şi eleganţa expresiei. Comedia „îm- pricinaţii", satiră a mediului avocăţesc; poezii. RACKET ( lat. radius ,,rază“) adj. Care pleacă dintr-un punct central ca razele unui cerc; aşezat, dispus în formă de raze; radiar. RADIAN (< fr. {i}; {s} lat. radius ,,rază“) s. m. Unitate de măsură a unghiurilor plane (simbol: rad.), egală cu unghiul care, având vârful în centrul unui cerc, subîntinde un arc a cărui lungime este egală cu raza cercului; 1 rad = 57°17’45”. RADIANT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre corpuri cereşti) Care radiază; care emite lumină, radiaţii infraroşii etc. ♦ (Despre energie) Care se răspândeşte prin radiaţii. RADIANŢĂ (< fr.) s. f. (FIZ.) Mărime fotometrică egală cu raportul dintre fluxul luminos total emis de suprafaţa unui corp şi aria acestei suprafeje; emitanţă. RADIAR, -Ă (< fr.) adj. Radial. RADIAT, -Ă (< radia) adj., s. n. pl. 1. Adj. Radial. 2. Adj. (BOT.; despre organele unei plante) Care sunt dispuse în formă de raze în jurul unui centru comun. 3. S. n. pl. Denumire dată animalelor cu simetrie radială (ex. celenteratele, echinodermele). RADIATjV, -Ă (< fr.) adj. 1. Care ţine de radiaţie, care se referă la radiaţie. 2. (FIZ.; despre tranziţii) însoţit de emisia unei radiaţii. 3. (METEOR.) Bilanţ r. = raportul dintre cantitatea de căldură primită şi cea cedată de Pământ într-un timp dat. RADIATOR (< fr., germ.) s. n. 1. Aparat, corp sau dispozitiv care emite radiaţii. 2. Parte componentă a instalaţiei de răcire a motoarelor, formată dintr-o reţea de tuburi sau dintr-un rezervor cu o reţea de celule (r. celular), în care se răceşte apa sau uleiul care circulă prin instalaţie. 3. Aparat sau element de instalaţie folosit la încălzirea încăperilor prin radiaţie. 4. Antenă de emisie reprezentând elementul activ al unui sistem de antene. RADIAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Emisie de unde (sonore, electromagnetice etc.) sau de particule (r. alfa, r. beta etc.). Oricare r. realizează un transport de masă şi de energie, exercită o apăsare asupra corpurilor pe care cade şi poate produce numeroase efecte de natură fizică, chimică sau biologică. R. electromagnetică = câmp electromagnetic variabil în timp şi în spaţiu, care se propagă sub formă de unde transversale, cu viteza de c. 300 000 km/s în vid; cele două componente, electrică şi magnetică, oscilează în plane perpendiculare, linia de intersecţie a acestora fiind însăşi direcţia de propagare. Bazele teoriei clasice a radiaţiei electromagnetice au fost puse în sec. 19 de M. Faraday şi J. Maxwell. Teoria cuantică a r. a apărut în 1900, fiind introdusă de Max Planck. R. alfa, radiaţie formată din nuclee de heliu-4 cu masa 4,00273 u. şi energia de legătură egală cu 28,11 MeV. R beta, radiaţie formată din electroni şi pozitroni emişi în timpul dezintegrării beta. R. canal, radiaţie corpusculară compusă din ionii pozitivi care au fost acceleraţi în câmpul electric intens al unei descărcări electrice şi se propagă în spatele catodului perforat al unui tub de descărcare. Descoperită în 1886 de fizicianul german Eugen Goldstein (1850-1930). R. indusă (radiaţie stimulată), proces de emitere a undelor electromagnetice de către atomi excitanţi şi alte sisteme cuantice sub acţiunea unei radiaţii exterioare (inductoare). Frecvenţa, faza, polarizarea şi direcţia radiaţiei emise şi a celei inductoare coincid. R. ionizantă, fluxuri de particule şi de cuante electromagnetice care interacţionând cu mediul duce la ionizarea atomilor şi moleculelor lui. Ex.: razele Roengen, razele gama, fluxurile de particule alfa, de electroni, pozitroni, protoni, neutroni. Poate avea efecte nocive asupra organismelor. R. optică, unde electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă între 1 nm şi 1 mm. Pe lângă lumina percepută de ochiul uman, include de asemenea radiaţia IR şi cea UW. R. solară, radiaţia electromagnetică şi cea corpusculară ale Soarelui. Radiaţia electromagnetică constă din unde în diapazonul de la raze gama, până la unde radio, cea corpusculară — protoni şi electroni. R. terestră, radiaţie termică (infraroşie) a suprafeţei terestre, având lungimea de undă cuprinsă între 3 şi 80 mkm (micrometru). R. termică, radiaţie electromagnetică emisă de o substanţă aflată la o anumită temperatură pe seama energiei interne. Dacă se află în echilibru termodinamic cu substanţa, se numeşte r.t. de echilibru, iar distribuţia energiei în spectrul ei este determinată de legea de radiaţie Planck. Pentru r.t. este valabilă legea de radiaţie Kirchhoff. R. catodică, veche denumire (nu se mai foloseşte azi), pentru un flux de electroni într-o incintă vidată, emişi de catodul unui tub de descărcare. Razele catodice pot fi observate prin fluorescenţa sticlei pe care cad electronii într-un tub catodic. Descoperită de J. Plucker, în 1859. R. de fond, radiaţie ionizantă de mică intensitate prezentă la nivelul solului şi în atmosferă, ca urmare a radiaţiilor cosmice şi a radioactivităţii naturale a rocilor şi a solului. R. corpului negru, radiaţie termică a corpului absolut negru. Este o radiaţie de echilibru care nu depinde de natura materiei radiante şi este caracterizată numai de temperatura sa. R. gamma, radiaţie electromagnetică cu lungimea de undă X 1 A, în care se manifestă proprietăţile corpusculare ale luminii. Un fascicul de r. gamma este format din fotoni cu energia E = hco şi impulsul p = hco/c, cu co — pulsaţia. V. foton. R. cosmică v. cosmic. R. (sau raze) X v. X. 2. R. adaptativă (BIOL.), evoluţie prin care de la o specie de bază se ajunge la o serie de forme diferite, adaptate la diverse surse de hrană sau tipuri de habitate, ceea ce cu timpul duce la apariţia unor specii distincte. Sin. evoluţie divergentă. RADICAL, -A (< fr., germ.) adj., s. m. I. Adj. 1. Fundamental, esenţial, de bază; (adverbial) din temelie, complet. 2. Care preconizează reforme mari, complete, schimbări fundamentale. 3. (MAT.) Axă r. = locul geometric al punctelor din plan care au aceeaşi putere faţă de două cercuri date, fiind o dreaptă perpendiculară pe linia care uneşte centrele cercurilor. Plan r. = plan care este locul geometric al punctelor din spaţiu, având aceeaşi putere faţă de două sfere date. II. S. m. 1. (MAT.) R. al unui număr = număr care ridicat la o anumită putere (numită ordinul radicalului) dă numărul dat; rădăcină (5). 2. (CHIM.) Grupare de atomi care se comportă în reacţiile chimice ca un element unic. R. liber = atom sau grup de atomi care au un electron de valenţă neîmperecheat. Se formează când o legătură chimică se rupe fără formare de ioni. Unii r.l. care se formează în corp prin procese metabolice au efect nociv asupra celulelor şi ţesuturilor. 3. (LINGV.) Rădăcină (6). 4. R. filozofici = grup de teoreticieni din sec. 18-19 (D. Ricardo, G. Grote, J. Austin, J. St. Mii!) militând pentru RADICALISM 8 afirmarea ideilor liberalismului şi individualismului. RADICALISM (< fr.) s. n. 1. în literatură şi artă, o dată cu avangarda, s-a introdus noţiunea de r., însemnând o opoziţie violentă faţă de mijloacele tradiţionale de expresie (de pildă la expresionişti, dadaişti, letrişti ş.a.). 2. Concepţie şi atitudine politică ce preconizează şi urmăreşte folosirea de metode radicale, totale, pentru soluţionarea unor probleme ale vieţii sociale; practicarea acestor metode. R. se manifestă diversificat, în cadrul lui distingându-se orientări net opuse (r. de stânga, r. de dreapta), dintre care unele ajung până la extremism. RADICANT adj. (BOT.; despre tulpini) Care are capacitatea de a emite rădăcini; (despre plante) agăţător prin rădăcini suplimentare. RADICAŢIE (< fr.) s. f. (BOT.) Dispoziţia rădăcinilor unei plante. RADICELA (< fr.) s. f. (BOT.) Ramificaţie laterală desprinsă din rădăcina principală a unei plante; rădăcină laterală, rădăcină secundară. RADlCEVlC [radi:t/eviţj], Branko (1824-1853), poet sârb. Discipol al lui V. S. Karadzic. Lirică romantică, în maniera lui Byron, concisă, alegorică, paradoxală, cu accente populare pe tema naturii, a dragostei de viaţă şi iubirii („Poezii", „Răzbunarea"). RADICIFQRM, -Ă (< fr.; {s} lat. radix „rădăcină" + forma „formă") adj. (BOT.) Care are forma unei rădăcini. RADICIVOR adj. Care se hrăneşte cu rădăcini. RADlCKOV, Iordan (n. 1929), scriitor bulgar. Proză în maniera stilului oral tradiţional, prezentând în mod grotesc nedreptăţile şi ciudăţeniile din societatea contemporană („Oul din ianuarie", „Relatări despre Cerkazki"). Teatru („Balamucul", „Chipul şi asemănarea"). RADICULAR adj. Care se referă la rădăcină, care aparţine rădăcinii. Sistem radicular = totalitatea rădăcinilor unei plante. RADICULĂ (< fr., lat.) s. f. Rădăciniţa plantulei din sămânţă, care, după încolţirea seminţei, se transformă în rădăcină principală. RADIER (< fr.) s. n. 1. Element de construcţie în formă de placă de beton armat, servind ca fundaţie pentru o construcţie hidrotehnică sau pentru unele construcţii grele (silozuri, castele de apă etc.) fundate pe terenuri slabe, ca fund de canal sau ca element de apărare a fundului albiei. 2. Căptuşeală de beton, de bolovani sau de pavele, executată pe fundul albiei între culeele unui podeţ sau între picioarele unui pod pentru a evita eroziunea şi adâncirea albiei. RADIERĂ (< germ.) s. f. Gumă (2). RADIERE (< radiaP) s. f. (DR.) Ştergerea dintr-un registru a inscripţiei privitoare la anumite acte sau drepturi (ex. ştergerea unei inscripţii ipotecare). RADIGUET [radige], Raymond (1903-1923), scriitor francez. Versuri avangardiste („Obrajii în flăcări"). Romane de factură clasică psihologice („Neastâmpăr", „Diavolul în corp", „Balul contelui d’Orgel"). RADIO1- (< fr.; {s} lat. radius „rază") Element de compunere care indică referirea unei mărimi, a unui aparat etc. la radiaţia electromagnetică cu frecvenţe plasate între anumite limite sau la radioactivitate; serveşte la formarea unor substantive, adjective sau verbe. RADIO2 (< fr.) s. n. Prescurtare folosită pentru o serie de cuvinte în a căror componenţă intră elementul rad/o1 (ex. radioemiţător, radiodifuziune). ^ (Adjectival) Piese r. = elemente componente ale sistemelor care lucrează cu undele radio (condensatoare electrice, rezistenţe electrice, ferite etc.). ♦ Spec. Aparat de recepţie radiofonică; radioreceptor. RADIOACTjV, -Ă (< fr., germ.) adj. Care prezintă radioactivitate; referitor la acest fenomen. <0> Constantă r. = caracteristică a unui izotop radioactiv, egală cu inversul timpului după care un anumit număr de nuclee ale acestuia se reduce de „e" ori (e = 2,71...) în urma transformărilor radioactive. RADIOACTIVITATE (< fr. {i}) s. f. Emisie continuă de radiaţii alfa, beta sau gamma caracteristică substanţelor care au în componenţa lor şi unul sau mai mulţi izotopi radioactivi. Nucleele atomilor acestor izotopi sunt instabile şi suferă în mod spontan anumite transformări însoţite de emisia unei particule (alfa sau beta) sau a unei cuante gamma; în urma emisiei de cuante se modifică numai starea energetică a nucleului, în timp ce în urma emisiei de particule se modifică însăşi compoziţia nucleului, care astfel se transformă în nucleul unui izotop al altui element chimic. Deoarece r. este de natură nucleară, ea nu este influenţată de factorii externi, ca temperatura, presiunea, starea de agregare, legăturile chimice etc. R. are aplicaţii în construcţia reactorilor nucleari, în defectoscopia nedestructivă, în tehnica reglajului automat, în carotajul radioactiv, în analiza radiochimică etc. A fost descoperită de H. Becquerel (1896) pe când studia luminescenţa unor săruri ale uraniului. în 1898 soţii Pierre şi Maria Sktodowska-Curie au descoperit poloniul şi radiul, două elemente cu r. mult mai puternică decât a uraniului. Legile generale ale r. au fost formulate de către E. Rutherford şi F. Soddy în 1903. -0- R. naturală = rezultatul dezintegrării spontane a radioizotopilor naturali. *0-R. artificială = (impr.) r. a izotopilor radioactivi care nu se găsesc în natură ci sunt obţinuţi pe cale artificială în laborator; a fost descoperită de soţii Joliot-Curie (1934) la bombardarea aluminiului cu particule a. RADIOALTIMETRU (< fr.) s. n. Aparat de bord folosit pentru măsurarea înălţimii de zbor a unui avion. Constituit dintr-un emiţător de unde electromagnetice şi dintr-un post care recepţionează undele reflectate de sol. Determinarea înălţimii se face prin măsurarea intervalului de timp dintre momentul emisiunii undelor şi cel al recep-ţionării undelor reflectate. RADIOAMATOR (< fr., germ.) s. m. Persoană care practică radioamatorismul. RADIOAMATORISM (< radioamator) s. n. Practicarea radiocomu-nicaţiilor prin posturi de emi-sie-recepţie proprii, fără a se urmări interese economice sau transmiterea altor informaţii tehnice în afară de cele referitoare la calitatea emisiunilor stabilite. Este reglementat de convenţii internaţionale. RADIOAMPLIFICARE (< radio1- + amplificare, după fr. radioam-plification) s. f. Recepţia, amplificarea şi distribuirea prin reţea a programelor de radiodifuziune sonoră cu ajutorul unei instalaţii de amplificare. RADIOASTRONOMjE (< fr.) s. f. Capitol al astronomiei care studiază corpurile cereşti prin măsurarea energiei pe care acestea o emit sau o reflectă, în lungimi de undă radio. R. s-a dezvoltat în ultima jumătate a sec. 20 sub impulsul progreselor acumulate în domeniul electronicii. S-au realizat uriaşe antene de radiolocaţie concave, receptoare din ce în ce mai perfecţionate, metode mai bune de procesare a datelor obţinute, radiointerferometre pentru studierea radioundelor emise de corpurile cereşti. Radioundele pe care ionosfera le lasă s-o străbată au lungimile de unde cuprinse între câţiva milimetri şi aproximativ 20 m. RADIOELECTRICITATE Pe sateliţii artificiali şi pe rachetele cosmice se pot recepţiona unde radio cu lungimi de undă şi mai mari. Unele radiounde emise de corpurile cereşti sunt produse prin procese termice, altele prin accelerarea electronilor în câmpuri magnetice (mecanism sincrotronic) etc. Prin procedee radar se pot trimite fascicule de unde radio asupra meteoriţilor, Lunii, planetelor şi Soarelui, observându-se radio-ecoul. Pe baza lor s-a constituit astrono-mia-radar, capitol al r. Cu aceste mijloace s-au studiat curenţii meteo-ritici în timpul zilei şi pe vreme noroasă şi s-au determinat cu mare precizie distanţele în sistemul solar. Deoarece undele radar pot străbate chiar printr-un strat dens de nori, cu ajutorul lor s-au obţinut singurele hărţi ale suprafeţei planetei Venus; de asemenea, studiile prin unde radio şi radar au pus în evidenţă structura nisipoasă a suprafeţei Lunii înainte de aselenizare. R. a adus noi cunoştinţe despre Soare, Lună şi planete, despre Galaxia noastră şi Metagalaxie. R. a pus în evidenţă forma spirală a braţelor Galaxiei noastre, a adus date privind legătura dintre razele cosmice şi exploziile de supernove în care iau naştere radiounde, a permis sondarea celor mai îndepărtate regiuni accesibile ale Metagalaxiei. R. a dat posibilitatea realizării de studii detaliate asupra mediului interstelar din Galaxia noastră şi a dus la descoperirea unor corpuri cosmice neidentificate anterior (de ex. pulsari, quasari). Radiosursele extragalactice, radio-galaxiile, emiţând în domeniul undelor radio mult mai mult ca galaxiile obişnuite, şi în special cvasistelele, obiecte cosmice extragalactice de aspect punctai, intense emiţătoare de radiounde, sunt cele mai îndepărtate corpuri cereşti identificate. Distanţa până la care se poate ajunge în spaţiu cu radiotelescoapele este de câteva ori mai mare ca aceea la care se ajunge cu telescopul de 5 m diametru. Primele radiounde din Galaxia noastră au fost recepţionate de K. Jansky în 1931 (dar comunicată în 1932). Emisia radio a Soarelui a fost observată în 1942, prima radiosursă (Lebăda A) a fost detectată în 1946, iar emisia hidrogenului neutru în linia de 21 cm a fost observată în 1951. R. are o deosebită importanţă în studierea structurii Universului. RADIOATERIZARE s.f. Aterizare fără vizibilitate, în cursul căreia avionul este dirijat cu ajutorul unor emiţătoare situate la sol. RADIOBALjZĂ (< fr.) s. f. Aparat de radionavigaţie, terestru, care indică trecerea aeronavelor deasupra unui anumit punct geografic prin emiterea sau prin reflectarea unor unde radio; radiofar. RADIOBIOLOGjE (< rad/o1- + biologie) s. f. Ştiinţă care se ocupă cu cercetarea acţiunii radiaţiilor ionizante (ultraviolete, roentgen, cosmice, a, |3,y) asupra organismelor vii. Problemele de bază ale r. sunt următoarele: lămurirea mecanismului intim, la nivel molecular, al acţiunii radiaţiilor ionizante asupra organismului; efectele iradierii; stabilirea dozelor maxime de radiaţii pe care le pot suporta fiinţele vii fără să apară efecte negative şi elaborarea pe această bază a regulilor de lucru cu substanţe radioactive. R. are largi aplicaţii în medicină, în selecţia şi ameliorarea animalelor şi plantelor de cultură etc. RADIOCARBON (< fr.) s. n. Izotopul radioactiv, C14, al carbonului, utilizat în cercetările biologice şi pentru datarea fosilelor sau a resturilor de natură vegetală sau animală din situri arheologice. Metoda determinării vârstei a fost dezvoltată, într-un studiu, de W.F. Libby. RADIOCASETOFON (< rad/o1- + casetofon) s. n. Aparat compact care încorporează un radioreceptor şi un casetofon. RADIOCHIM|E (< radio+ chimie) s. f. Ramură a chimiei fizice care studiază legităţile fizico-chimice ale comportării elementelor şi izotopilor radioactivi, metodele de separare şi concentrare a acestora. R. include şi elaborarea metodelor de sinteză a compuşilor marcaţi şi de utilizare a izotopilor radioactivi în diferite ramuri ale ştiinţei şi tehnicii. RADIOCINEMATOGRAFjE (< fr.) s. f. Metodă modernă de investigaţie radiologică, constând în înregistrarea pe un film cinematografic a imaginilor unui organ (stomac, intestin, plămân etc.) în activitate, redate seriat. RADIOCOMANDĂ (< radio'- + comandă) s. f. Telecomandă efectuată prin intermediul undelor radio. RADIOCOMPAS (< fr., germ.) s. n. Aparat de radionavigaţie instalat la bordul avioanelor, care serveşte la determinarea direcţiei axei longitudinale a avionului în raport cu un post terestru de radioemisiune. RADIOCOMUNICAŢIE (< fr.) s. f. Telecomunicaţie care, pentru transmiterea informaţiei, foloseşte undele radio. Transmiterea mesajelor se face cu ajutorul unui radioemiţător şi al unei antene de emisie, iar recepţia cu ajutorul unei antene de recepţie şi al unui radioreceptor. în radioemiţător se formează semnalele radio, care sunt emise (în formă de unde electromagnetice) de antena de emisie în spaţiul înconjurător, ajung până la antena de recepţie, iar de la aceasta sunt transmise la radioreceptor, unde mai întâi sunt amplificate, apoi transformate în semnale corespunzătoare mesajului transmis. R. a fost demonstrată prima dată la 7 mai 1896 de către A.S. Popov. RADIOCONDUCTOR (< fr.) s.n. Corp care devine conductor de electricitate sub influenţa undelor electromagnetice. RADIODEFECTOSCOPiE ('< fr.) s.f. Metodă de control nedistructiv bazată pe deosebirea condiţiilor de propagare (absorbţie) a radioundelor din gama de unde centimetrice şi milimetrice în diferite medii (în principal, în dielectrici); se foloseşte pentru depistarea defectelor superficiale, măsurarea grosimii acoperirilor de dielectrici, controlul calităţii şi dimensiunii foilor, sârmelor, barelor metalice în procesul de fabricaţie. RADIODERMITĂ (< engl.) s. f. Ansamblul leziunilor cutanate provocate de o expunere excesivă la razele X sau orice alt agent radioactiv. RADIODIAGNOSTIC (< rad/o1- + diagnostic) s. n. Orice diagnostic stabilit printr-un examen radiologie. RADIODIFUZA (< fr.) vb. I tranz. A transmite, a emite prin radio. RADIODIFUZIUNE (< fr.) s. f. Radiocomunicaţie unilaterală care constă în transmiterea sistematică prin unde radio neghidate a unui program de sunet (r. sonoră) sau de imagini şi sunet (r. vizuală sau televiziune radiodifuzată), destinată recepţiei publice; unul dintre mijloacele principale de informare în masă. ♦ Instituţia care se ocupă cu întocmirea şi cu difuzarea acestor programe. RADIODISTRIBUŢIE (< rad/o1- + distribuţie) s. f. Distribuţia publică a programelor de radiodifuziune prin linii de telecomunicaţii speciale de la o staţie centrală. RADIOELECTRICITATE (< fr. {i}) s. f. Capitol al electromagnetismului care studiază oscilaţiile de înaltă frecvenţă şi undele electromagnetice, precum şi aplicaţiile acestora în radiocomunicaţii, în radiolocaţie etc. în 1896 savantul rus A.S. Popov a transmis prin „Morse“ la 250 m numele „Heinric RADIOELECTRONICĂ 10 Hertz“ — primul mesaj transmis de om prin radiocomunicaţie. RADIOELECTRONICĂ (< radio1 + electronică) s. f. Denumire generică dată unui şir de domenii ale ştiinţei şi tehnicii legate de transmiterea şi transformarea informaţiei, folosind oscilaţiile şi undele electromagnetice de radiofrecvenţă; domeniile principale ale r. sunt radiotehnica şi electronica; metodele şi mijloacele r. se folosesc în majoritatea ramurilor ştiinţelor şi tehnicilor moderne. RADIOELEMENT (fr.) s. n. Element chimic radioactiv. RADIOEMJSIE (< fr.) s. f. Emisie (1) de radiaţii electromagnetice de radiofrecvenţă; emisie radio. RADIOEMIŢĂTQR (< radio1- + emiţător, după fr. radio-emetteur) s. n. Emiţător radio. RADIOFAR (< fr.) s. n. Radio-baliză. RADIOFICARE (< rus.) s. f. Generalizare a transmisiunii programelor de radiodifuziune sonoră prin radiodistribuţie. RADIOFIZjCĂ (< radio1- + fizică) s. f. Ramură a fizicii care studiază procesele legate de oscilaţiile şi undele electromagnetice din gama de frecvenţe radio: excitaţia, propagarea, recepţia undelor, schimbarea frecvenţei lor, precum şi interacţiunile care apar în aceste procese ale câmpurilor electrice şi magnetice cu sarcinile electrice în vid şi în substanţe. Metodele radiofizice de cercetare pătrund şi în alte domenii ale fizicii (de ex. în optică); unele compartimente ale r. s-au separat în domenii aparte (de ex. radioastro-nomia, radiospectroscopia). RADIOFONIC, -A (< fr.) adj. Care se referă la radiofonie, care aparţine radiofoniei. RADIOFONIE (< fr.; {s} radio-' + gr. phone ,,sunet“) s. f. Transmisie şi recepţionare a mesajelor sonore prin unde radio fără a folosi fire conducătoare între postul de emisiune şi cel de recepţie. RADIOFRECVENŢĂ (< radio1- + frecvenţă) s. f. Frecvenţa undelor electromagnetice limitată superior de frecvenţa undelor infraroşii, iar inferior de frecvenţa undelor sonore; corespunde aproximativ domeniului cuprins între 104 şi 1012 Hz. RADIOGALAXIE (< fr.) s.f. Galaxie caracterizată printr-o emisie intensă de radiounde. RADIOGENfTICĂ (< fr., engl.) s. f. Ramură a geneticii care studiază efectele mutagene ale radiaţiilor asupra genomului organismelor. Bazele acestei ştiinţe au fost puse în 1927 de geneticianul american H. J. Muller, care a obţinut mutaţii genetice la musculiţa de oţet (Drosophila mela-nogaster) sub acţiunea razelor X. RADIOGHIDAJ (< fr.) s. n. Procedeu de teleghidare a vehiculelor, care foloseşte unde radio. RADIOGONIOMETRjE (< fr. {i}) s. f. Metodă de determinare a direcţiei din care se emit unde radio, bazată pe utilizarea proprietăţilor de directivitate ale antenelor receptorului. RADIOGONIOMETRU (< fr. {i}) s. n. Instalaţie de radiorecepţie folosită în radiogoniometrie, în navigaţia fără vizibilitate şi în radiolocaţie pentru determinarea direcţiei din care sunt emise semnale radio. RADIOGRAFIE (< fr.) s. f. înregistrare pe film fotografic special a imaginii structurale a unui obiect obţinută cu ajutorul radiaţiilor y sau X (roentgen). în medicină, r. se utilizează pentru examinarea organelor profunde (plămâni, oase, inimă, tub digestiv, rinichi etc.). în domeniul tehnic, r. se aplică la controlul calităţii sudurilor, pieselor turnate, precum şi în cercetarea ştiinţifică; radiogramă (2). ♦ (Concr.) Fotografie obţinută cu ajutorul acestor radiaţii. RADIOGRAMĂ (< fr., germ. {i}) s. f. 1. Radiotelegramă. 2. Radiografie. RADIOIMUNOANALIZĂ (< fr.) s. f. Metodă cantitativă de înaltă sensibilitate utilizată pentru detectarea unor cantităţi foarte mici de substanţă dintr-o biomoleculă. RADIOIMUNOTERAPIE (< engl.) s. f. Folosire a anticorpilor legaţi de un element radioactiv, în tratamentul pe cale intravenoasă a unor forme de cancer, în special al limfoamelor. RADIOINTERFEROMETRU (< fr.) s.n. (ASTRON.) Radiotelescop a cărui funcţionare se bazează pe interferenţa radioundelor ce ajung la un sistem de două sau mai multe antene cu care este echipat radiotelescopul. RADIOIZOTOP (< fr.) s. f. Izotop al unui element chimic care are proprietăţi radioactive. RADIOJURNAL (< fr.) s. n. Emisiune radiofonică cuprinzând ştiri şi comentarii de actualitate internă şi internaţională, transmisă la anumite ore. RADIOLARI (< fr. {i}; {s} lat. radiolus „rază mică") s. m. pl. Subclasă de protozoare marine (îndeosebi pelagice) cu endoplasma şi nucleul înconjurate de o membrană pseudochitinoasă, cu pori prin care ies radial pseudopodele; majoritatea r. au schelet silicios (Radiolaria). Prin acumularea scheletelor de r. pe fundul mărilor s-au format roci silicioase; prin fosilizare', scheletul r. cristalizează, trecând în calcedonie sau cuarţ. RADIOLARIT (< fr. {i}) s. n. Rocă sedimentară organogenă silicioasă, cenuşie, gălbuie sau roşietică, alcătuită în principal din schelete de radiolari. Se utilizează ca material abraziv şi absorbant. RADIOLOCATOR (< rus.) s. n. Radar. RADIOLOCAŢIE (< fr., engl., rus.) s. f. Ramură a ştiinţei şi tehnicii care are ca obiectiv observarea diferitelor corpuri prin metode radiotehnice: detectarea, identificarea, determinarea poziţiei în spaţiu şi a vitezelor etc. Primele staţii de r. au apărut în deceniul 4 al sec. 20. Metodele şi mijloacele de r. se folosesc în domeniul militar, navigaţia cosmică, aeriană şi maritimă, în metrologie, astronomie ş.a. RADIOLOG (< fr.) s.m. Medic specializat în radiologie. RADIOLOGIE (< fr. {i}; {s} radio'-+ gr. logos „studiu") s. f. Ramură a medicinii care foloseşte radiaţiile X şi Y în precizarea diagnosticului şi în terapeutica unor boli. RADIOMANOMETRjE (< fr.) s. f. ~ biliară = metodă de examinare a căilor biliare extrahepatice, care asociază un examen radiologie cu un studiu al presiunilor manometrice existente la acest nivel. RADIOMETALOGRAFJE (< fr. {i» s. f. Ramură a metalografiei care se ocupă cu cercetarea nedistructivă a metalelor şi a pieselor metalice, folosind radiaţiile X şi y. RADIOMETRIC, -Ă (< fr. {i}) adj. 1. Care aparţine radiometrului, privitor la radiometru. 2. Efect r. = creştere a presiunii aerului exercitată pe suprafaţa unui corp iluminat, datorită încălzirii locale a corpului şi a aerului, produsă de energia luminii absorbite de corp. RADIOMETRIE (< fr.) s. f. Metodă geofizică de prospecţiune bazată pe determinarea şi măsurarea radioactivităţii rocilor, precum şi a apei şi a aerului conţinute în acestea; se foloseşte fie în laborator, fie direct pe teren. RADIOMETRU (< fr. {i}; is} radio'-+ gr. metron „măsură") s.n. 1. Aparat pentru măsurarea energiei 11 RADIOTELEMETRIE radiaţiei electromagnetice din domeniul optic, bazat pe efectul termic pe care aceasta îl produce. 2. Receptor al unui radiotelescop, care în combinaţie cu o antenă dă posibilitatea de a studia radiaţia din domeniul radioundelor, emisă de obiectele astronomice. 3. Aparat pentru măsurarea presiunii radiaţiei sonore. RADIOMICROFON (< radio'- + microfon) s. n. Mic radioemiţător portabil prevăzut cu un microfon, folosit pentru interviuri sau pe scenă; semnalele, preluate de un radioreceptor, sunt amplificate şi transmise la centrul de radiodifuziune. RADIOMICROMETRU (< fr.) s.n. Instrument folosit pentru măsurarea intensităţilor de radiaţie foarte mici. RADIOMIMETIC, -Ă (< fr., engl.) adj. (FIZ.; despre substanţe) Cu acţiune asemănătoare radiaţiilor ionizante. RADIONAVIGAŢIE (< fr.) s. f. Ramură a radiotehnicii care cuprinde aplicarea metodelor şi mijloacelor radiotehnice la conducerea navelor, avioanelor ş.a. Sarcina principală a r. este alegerea coordonatelor geografice ale obiectului. Pentru împlinirea acestora se folosesc diferite aparate şi sisteme de radionavigaţie (radio-busole, radiofaruri ş.a.). RADIONUCLEU s.n. (FIZ.) Nucleu (instabil) radioactiv. RADIOOPAC, -Ă (< fr.) adj. (FIZ.; despre unele substanţe) Care împiedică trecerea radiaţiilor printr-un organ, determinând obţinerea unei imagini radiologice sau radiografice clare. RADIOPIRAT (< fr.) s.n. Post de radio2 clandestin. RADIOPROIECTOR s.n. Instalaţie (înglobând un radiolocator şi un proiector) destinată să descopere şi să lumineze ţintele aeriene în timpul nopţii. RADIOPROTECTOR, -OARE (< fr.) adj., s.f. 1. Adj. Care protejează de acţiunea nocivă a unor radiaţii. 2. S.f. (în sintagma) Radioprotectoare chimică = substanţă chimică neutra-lizantă, în anumite limite, a efectului energiei radiante asupra organismului. RADIOPROTECŢIE (< fr.) s.f. (MED.) Protecţie împotriva radiaţiilor în radiologie. RADIORECEPTOR (< fr.) s. n. Aparat sau instalaţie de telecomunicaţie, folosite pentru recepţionarea undelor radio, prin intermediul unei antene, şi transformarea lor în semnale utile, similare semnalelor care compun mesajul transmis. RADIORECEPŢIE (< fr.) s. f. Recepţia undelor radio folosite în telecomunicaţie, însoţită de transformarea semnalelor electrice transmise în semnale acustice sau vizuale corespunzătoare. RADIORELEU (< radio'- + releu) s. n. Instalaţie care permite realizarea unei telecomunicaţii uni- sau bilaterale fără fir între două staţii terminale, prin mai multe staţii de recepţie-emisie intermediare. RADIOREPERAJ (< radio'- + reperaj) s. n. Procedeu de obţinere a informaţiilor privitoare la prezenţa, poziţia, natura etc. diverselor obiecte cu ajutorul undelor radio; include radiogoniometria, radiolocaţia, radio-telemetria etc. RADIOREPORTAJ (< fr.) s.n. Reportaj transmis prin radio2. RADIOREPORTER (< fr.) s.m. Reporter pentru emisiunile de radio2. RADIOREZISTENŢĂ (< fr.) s.f. (MED.) Rezistenţă faţă de radiaţiile nocive. RADIOS, -OASĂ (< fr., lat., it.) adj. 1. Strălucitor, luminos. 2. Fig. (Despre figura omenească; p. ext. despre oameni) Care exprimă fericire, încântare. RADIOSCOPIC, -Ă (< fr. fi}) adj. Care aparţine radioscopiei, privitor la radioscopie. RADIOSCOPjE (< fr. {i}; {s} radio'- + gr. skopein „a examina") s. f. Examinare vizuală a structurii interne a unui corp prin proiectarea pe un ecran fluorescent a unui fascicul de radiaţii X care a străbătut corpul respectiv. RADIOSENSIBILITATE (< fr.) s.f. Sensibilitate faţă de radiaţiile ionizante. RADIOSEXTANT s.n. Aparat cu care se stabileşte pe hartă poziţia unei nave, folosind emisiile radio2 ale aştrilor. RADIOSONDĂ (< fr. {i}) s. f. Sistem de aparate utilizate pentru efectuarea observaţiilor meteorologice pe verticală, în atmosferă (până la 30-35 km alt.), care comunică automat, prin semnale radio, transmiţând date asupra presiunii, temperaturii şi umidităţii aerului. RADIOSPECTROSCOPIE (< fr.) s. f. Domeniu al fizicii în care se studiază tranziţiile între nivelele energetice ale unui sistem cuantic, induse de undele radio. A apărut în urma experimentelor lui /./. Rabi asupra fluxurilor moleculare şi atomice. Sub-domeniile r. sunt: rezonanţa magnetică nucleară, rezonanţa electronică de spin, rezonanţa paramagnetică electronică, rezonanţa ciclotronică. RADIOSTAŢIE (< germ., rus.) s. f. Ansamblu format din radioemiţător, antenă de emisie, instalaţii şi clădiri anexe, destinat efectuării radio-emisiilor. RADIOSTEA s.f. Radiosursă de dimensiuni foarte mici. RADIOSTEREOGRAFjE (< fr.) s.f. Radiografie în care imaginea apare în relief. RADIOSTIMULARE (după fr.) s.f. (BIOL.) Metodă de stimulare a creşterii plantelor (prin tratarea seminţelor cu radiaţii). RADIOSURSĂ (< fr.) s. f. (ASTR.) Sursă de unde radio din spaţiul cosmic. Primele semnale de la o r., alta decât Soarele, au parvenit în 1946 din constelaţia „Lebăda". RADIOTEHNICĂ (< fr. {!}) s. f. 1. Ştiinţă despre oscilaţiile şi undele electromagnetice din gama de radiofrecvenţe, metodele de generare, amplificare, emisie şi recepţie a acestora. 2. Ramură a tehnicii care realizează aplicarea unor astfel de oscilaţii şi unde la transmiterea informaţiilor în radiocomunicaţie, radiodifuziune, televiziune, radiolocaţie, radionavigaţie ş.a. Metodele şi aparatele radiotehnice se folosesc în automatică, tehnică de calcul, astronomie, fizică, chimie, biologie, medicină ş.a. RADIOTELEFON (< fr. {i}) s. n. Aparat portabil de emisie-recepţie, folosit pentru radiocomunicaţii bilaterale pe distanţe relativ scurte. RADIOTELEFON jE (< fr. {i}) s. f. Comunicaţie radiofonică în ambele sensuri între două posturi înzestrate cu radiotelefoane. RADIOTELEGHIDAT, -Ă adj. Care este teleghidat prin unde radio2. RADIOTELEGRAFjE (< fr. fi}) s. f. Comunicaţie telegrafică prin unde electromagnetice; telegrafie fără fir. RADIOTELEGRAM (< fr. fi}) s. f. Telegramă transmisă prin radio; radiogramă (1). RADIOTELEMECANICĂ (< fr.) s. f. Ramură a telemecanicii care foloseşte undele radio pentru emiterea şi recepţionarea comenzilor. RADIOTELEMETRIE (< fr.) s. f. Determinarea distanţei dintre un obiect şi un reper dat, folosind undele radio. RADIOTELEMETRU 12 RADIOTELEMETRU (< fr.) s. n. Aparat pentru măsurarea cu ajutorul undelor radio a distanţelor până la obiecte. De mai multe tipuri (r. cu impulsuri, r. de fază), ele sunt folosite în radiolocaţie, radionavigaţie, geodezie ş.a. RADIOTELESCOP (< fr.) s. n. Instalaţie alcătuită dintr-o antenă paraboloidală sau dintr-un grup de antene dirijate, precum şi din receptoarele radioelectronice aferente, care serveşte la recepţia şi la studierea radioundelor emise de corpurile cereşti. Primul r. a fost construit în 1937 de inginerul american Grote Reber, la Wheaton, Illinois. De-a lungul timpului, o serie de specialişti s-au angajat în efortul de perfecţionare a r.; dintre ei remarcându-se Baade, W., Hanbury-Brown, R., Hewish, A., Lovell, A.C.B. şi Sir Ryle, M. ş.a. între cele mai cunoscute r. sunt cele de la Jodrell Bank (Cheshire), la S de Manchester, construit între 1951 şi 1957, şi la Cambridge (Marea Britanie), cel de la Institutul de Radioastronomie Max Planck (Germania), de la Arecibo (Puerto Rico) şi cel de la Very Large Array (S.U.A.). Cu ajutorul r. au fost descoperite, între altele, intense emisii radio ale planetei Jupiter şi au putut fi măsurate temperaturile tuturor planetelor. RADIOTELEVIZAT, -Ă adj. Care este transmis simultan la radio şi televiziune. RADIOTEODOUT (< germ.) s.n. Radiogoniometru folosit la reperarea în înălţime. RADIOTERAPEUT, -Ă (< fr.) s.m. şi f. Specialist în radioterapie. RADIOTERAPIE (< fr. {i}) s. f. Utilizarea unor surse de radiaţii în tratamentul medical (de ex. în cazul tumorilor canceroase şi al dermatozelor). Radiaţiile ionizante (îndeosebi razele X sau diferiţi izotopi radioactivi) sunt folosite pentru distrugerea celulelor maligne. Tratamentul poate fi extern, când se efectuează după extirparea chirurgicală a tumorii sau când aceasta nu poate fi operată; în anumite situaţii sursele radioactive pot fi implantate în tumori. Deoarece radiaţiile ele însele pot provoca cancer, nu sunt recomandate în cazul tumorilor benigne. Tratamentele prin r. sunt însoţite de greaţă, căderea părului, pierderi în greutate, slăbiciune. Pentru a reduce inflamaţiile, radiaţiile infraroşii şi cele ultraviolete sunt aplicate cu lămpi speciale. Se mai numeşte radiologie terapeutică. RADIOTOXINE (< fr.) s. f. la pl. Compuşi chimici, care se acumulează în organismele vegetale şi cele animale ca urmare a tulburării proceselor metabolice cauzate de radiaţiile ionizante; au un anume rol în patogeneza leziunilor actinice. RADIOTRANSMISIE (RADIO-TRANSMISIUNE) '(< fr.) s. f. 1. Transmiterea la distanţă a semnalelor prin intermediul undelor radio. 2. (Impr.) Transmisie radio sonoră; programul transmis printr-un sistem de radiodifuziune. RADIOUNDĂ (< radio'- + undă) s. f. Undă electromagnetică cu lungimea cuprinsă între 10 km şi 1 mm. RADIŞCEV [radj/t/if], Aleksandr Nikolaevici (1749-1802), scriitor rus. Sub influenţa scriitorilor iluminişti francezi, a scris „Călătorie de la Petersburg la Moscova", care, sub forma unui şir de tablouri ale vieţii din Rusia feudală, conţine un protest la adresa autocraţiei ţariste. Poeme. Arestat, condamnat la moarte (1790), gratiat si apoi deportat în Siberia (1790-1797). RADIU (< fr., germ. {i}; {s} fr. radio[actif\ „radioactiv") s. n. Element radioactiv (Ra; nr. at. 88, m. at. 226,03) din grupa metalelor alcalino-pământoase. Se găseşte în mine-reurile de uraniu. A fost descoperit în 1898 de Pierre şi Maria Sktodowska-Curie şi colaboratorul lor G. Bemont şi izolat în 1910. Cel mai stabil izotop, Ra226, are perioada de înjumătăţire de 1620 de ani; metal alb-argintiu strălucitor, foarte activ. Datorită proprietăţilor sale radioactive este folosit în medicină (terapia prin radiaţii, radiologie, medicina nucleară) şi în tehnică (în amestec cu beriliu serveşte ca sursă de neutroni). RADIUMTERAPjE (< fr. {i}) s. f. Utilizare a radiului în tratamentul unor forme de cancer; curieterapie. RADIUS (cuv. lat.) s. n. (ANAT.) Os lung situat în prelungirea degetului mare care, împreună cu ulna, formează scheletul antebraţului. Forma sa uşor spiralată şi articularea complexă permit mişcările de răsucire (pronaţie-supinaţie) ale antebraţului. RADLOV, Vasili Vasilievici (Radloff, Wilhelm) (1837-1918), filolog rus de origine germană. Orientalist. Stabilit în Rusia (1858). Curator (din 1884) şi director (din 1894) al Muzeului de Antropologie şi Etnografie din Sankt-Petersburg. Studii privind limba şi viaţa populaţiilor turcice din Asia Centrală („Studii privind literatura populară ale triburilor turcice", „Dicţionar comparativ al limbilor turcice"). RADNA v. Lipova (2). RADNâTI [rodno:ti] Mikl6s (1909-1944), poet ungur. Versuri expresioniste („Salut păgân"); poeme antifasciste („Cer învolburat", „Mergi, condamnatule"). Deportat şi executat în Germania. RADOM (< fr.) s.n. Dispozitiv pentru protejarea antenelor de unde scurte contra agenţilor atmosferici. RADOM, oraş în ESE Poloniei, situat la c. 100 km SSE de Varşovia; 229,7 mii loc. (2002). Nod rutier şi feroviar. Ind. metalurgică, constr. de maşini, electrotehnică, chimică, de prelucr. a lemnului şi tutunului, textilă, pielăriei şi încălţămintei, sticlăriei şi alim. Muzeu. Teatru. Cetate (sec. 12); biserică gotică. Turism. Menţionat documentar în 1154. Ocupat de austrieci (1795), a devenit capitala Marelui Ducat al Varşoviei (1809-1815). După 1815, încorporat la Rusia. A revenit Poloniei în 1918. RADOMIREŞTI, com. în jud. Olt, situată în C. Boian, pe cursul superior al râului Călmăţui; 3 833 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul R.). Moară de cereale (1936) în satul R. Conac (sec. 19), în satul Poiana. Manifestări etnofolclorice („Sărbătoarea bujorului"), în satul Crăciunel. RADON (< fr. {i}) Element chimic radioactiv (Rn; nr. at. 86, m. at. 222); gaz monoatomic din grupa gazelor nobile, care ia naştere la dezintegrarea radiului. Se lichefiază la -61,8 °C şi se solidifică la - 71 °C. Descoperit (1900) de chimistul german Friedrich E. Dom. Cel mai stabil izotop, Rn222, are perioada de înjumătăţire de 3,823 zile; se foloseşte în cercetarea ştiinţifică şi în medicină. V. emanaţie (2). RADONlC, lovan (1873-1956), istoric sârb. Prof. univ. la Belgrad. Lucrări de istorie a sârbilor şi a popoarelor balcanice („Europa apuseană şi popoarele balcanice", „Contributii la istoria sârbilor din Ungaria în sec. XVI, XVII, XVIII", „Banatul"). M. coresp. al Acad. Române (1914). RADOR (Agenţia Orient-Radio), agenţie de presă din ^ România, înfiinţată în iun. 1921. în 1926 a devenit agenţia oficială a guvernului, în mai 1949 şi-a încetat activitatea, fiind înlocuit de Agerpres. După 1990 şi-a reluat activitatea. RADOVAN, com. în jud. Dolj, situată în C. Desnăţuiului, pe râul Desnăţui; 1 304 loc. (2005). Nod rutier. Mat. de constr. Rezervaţia naturală Valea Rea. în satul R., menţionat documentar în 1558, se află biserica 13 RADU DE l_A AFUMAŢI Intrarea în Biserică a Maicii Domnului |sec. 19, refăcută în 1870), în satul întorsura există biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1783), iar în satul Târnava, schitul Târnăviţa, cu biserica Sf. Gheorghe (1672), cu picturi murale din 1694, executate de un grup de meşteri condus de Andrei zugravul, proveniţi de la Şcoala de zugravi din Hurez. RADOVANU, com. în jud. Călăraşi, situată în C. Burnas, pe dr. văii Argeşului; 4 942 loc. (2005). Centru viticol. Pe terit. satului R. au fost descoperite (1960-1974), vestigiile unei aşezări neolitice, aparţinând Culturii Boian (milen. 4 î.Hr.) din care s-au recuperat vase de provizii, vase cu picior (decorate menadric în alb şi roşu cărămiziu), figurine cu braţele în cruce, străchini ş.a. Biserica Adormirea Maicii Domnului (1754) şi ruinele Palatului Ghica (sec. 18), în satul R. RADU, Dimitrie (Demetriu) (1861— 1920, n. Rădeşti, jud. Alba), cleric român. Preot unit în Bucureşti şi prof. la Seminarul teologic roma-no-catolic (din 1886). Episcop al Lugojului (din 1896) şi al Oradiei (din 1903). S-a preocupat de şcolile româneşti din eparhiile pe care le-a păstorit. Copreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Alba lulia (1 dec. 1918). A murit în urma unui atentat politic de tip terorist în Senat la 8 dec. 1920. RADU, Elie (1853-1931, n. Botoşani), inginer constructor român. M. de onoare al Acad. (1926), prof. univ. la Bucureşti. Director al Consiliului Tehnic Superior (1919- 1930). Colaborator apropiat al lui A. Saligny, a fost unul dintre întemeietorii ingineriei de construcţii din România. A proiectat şi construit linii de cale ferată (Piteşti—Curtea de Argeş, Galaţi—Bârlad), poduri metalice şi de beton armat cu deschideri mari (opt poduri peste Şiret, peste Radu Elie Olt la Slatina, peste Jiu la Craiova ş.a.), sisteme de alimentare cu apă (sistemul Bragadiru, pentru Bucureşti). A introdus folosirea planşeelor de beton armat în construcţia clădirilor. Lucrări: „Alimentarea cu apă a oraşelor", „Alimentarea cu apă a oraşelor de munte". RADU, Ioana (1917-1990, n. Bucureşti) (pseudonimul Ioanei Braia), cântăreaţă de muzică populară şi de romanţe. A fost una dintre cele două câştigătoare ale concursului organizat în 1936 de Societatea Română de Radiodifuziune, pentru depistarea de tineri interpreţi de muzică populară. Creatoare de stil în muzica de concert, s-a distins prin timbrul particular, grav al vocii şi prin sensibilitatea interpretării, realizând versiuni antologice în ambele mari genuri pe care le-a frecventat. RADU, Vasile Gh. (1903-1982, n. Pârgăreşti, jud. Bacău), zoolog român. M. coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la Cluj. Director al Institutului de Speologie din Cluj (1947-1952). S-a ocupat de sistematica, ecologia şi zoogeografia izopodelor, descriind câteva genuri şi mai multe specii noi. A organizat cercetări privind macro- şi microfauna din sol. Lucrări: „Izopodes terrestres de Roumanie", „Nevertebrate. Clasificare şi scurtă caracterizare", „Zoologia nevertebratelor". RADU I, domn al Tării Româneşti (c. 1377-c. 1385). Fiul lui Nicolae Alexandru. Asociat la domnie de fratele său, Vladislav I (Vlaicu), în 1372. în conflict cu regele ungur Ludovic I de Anjou, pe care l-a înfrânt, recucerind cetatea Severinului ocupată de rege. Ctitor al mănăstirilor Tismana şi Cotmeana. Cronicarii l-au confundat cu Negru-Vodă, legendarul întemeietor al Ţării Româneşti, l-a succedat la domnie fiul său Dan I. RADU CEL FRUMOS, domn al Ţării Româneşti (1462-1473, 1473-1474, sept.-oct. 1474, 1474-1475). Fiul mezin al lui Vlad Dracul. A obţinut domnia cu ajutorul turcilor, înlăturându-l pe Vlad Ţepeş, fratele său. înfrânt de Ştefan cel Mare la Soci (1471) şi, mai târziu, la pârâul Vodna (1473). Fiica sa, Maria Voichiţa, a fost una dintre soţiile lui Ştefan cel Mare. l-a urmat în scaunul domnesc Basarab Laiotă cel Bătrân. RADU CEL MARE, domn al Ţării Româneşti (1495-1508). Fiul lui Vlad Călugărul, care şi l-a asociat la domnie în 1492. Bucurându-se de concursul familiei boierilor Craioveşti, cu care se înrudea şi pentru care a creat instituţia marii bănii, a luat unele măsuri privind centralizarea statului. Supus faţă de Poartă. S-a aflat în bune relaţii de vecinătate cu regele Ungariei şi cu regele Poloniei. A acordat o mare atenţie vieţii culturale (a înfiinţat o tipografie şi l-a adus în ţară pe ieromonahul Macarie, care a tipărit trei cărţi de cult — „Liturghierul", 1508, „Octoihur, 1510 şi „Evangheliarul", 1512, primele tipărituri apărute pe teritoriul românesc) şi religioase, pentru reorganizarea căreia l-a adus în Ţara Românească pe Nifon. Prin grija sa a fost construită în mare parte biserica Sf. Nicolae a Mănăstirii Dealu (1499-1501), terminată de fratele său, Vlad cel Tânăr în perioada 1510-1512, precum şi biserica de la Lopuşnia (Lopuşnja, Serbia) (1501). După moartea sa, scaunul domnesc a fost dobândit, cu ajutor turcesc, de Mihnea cel Rău, fiul nelegitim al lui Vlad Ţepeş. RADU DE LA AFUMAŢI, domn al Tării Româneşti (1522, 1522-1523, 1524, 1524-1525, 1525-1529). Fiul Radu cel Mare Radu de la Afumaţi, piatra funerară RADULĂ 14 lui Radu cel Mare şi ginere al lui Neagoe Basarab, a fost ales domn de către boieri. A dus o politică antiotomană şi a luptat împotriva lui Mehmed beg, Vladislav III şi Radu Bădica, pretendenţi la scaunul domnesc, sprijiniţi de Poartă, care i-au întrerupt domnia. La îndemnul boierilor Craioveşti, s-a supus Porţii, încercând să reia politica antiotomană, a fost ucis de boieri la Râmnicu Vâlcea, domnia fiind încredinţată de către complotişti unui oarecare Basarab, pretins fiu al lui Neagoe Basarab. RADULĂ (< fr. »; {s} lat. radula „răzuitoare") s. f. (ZOOL.) Placă chitinoasă cu numeroşi dinţişori, asemănătoare unei pile, situată la baza limbii unor moluşte, servind la roaderea hranei. RADU MIHNEA, domn al Tării Româneşti (1601-1602, 1611, 1611-1616, 1620-1623) si al Moldovei (1616-1619, 1623-1626). Fiul lui Mihnea Turcitul. Supus turcilor. în politica internă s-a sprijinit mai ales pe boierii greci, ceea ce a provocat ostilitatea boierimii pământene. A favorizat eliberarea rumânilor. RADU NEGRU (NEGRU-VODÂ), potrivit legendei „descălecatului", primul domn al Ţării Româneşti, venit din Ţara Făgăraşului. Sub acest nume era cunoscut în popor Radu I. RADU PAISIE (Petru de la Argeş), domn al Tării Româneşti (1535-1536, 1536-1539, 1539-1544, 1544-1545). Fiul nelegitim al lui Radu cel Mare şi văr cu umanistul Nicolaus Olahus. Călugărit sub numele Paisie, a ajuns egumen al mănăstirii Argeş. Ales domn de boieri, după uciderea lui Vlad Vintilă, fratele său vitreg, de către complotişti la o vânătoare. Supus Porţii. în timpul domniei lui se accentuează luptele dintre grupările boiereşti, iar turcii fac dese incursiuni în ţară, cucerind Brăila şi teritoriul înconjurător, pe care le transformă în raia (1540). Ctitor al mănăstirilor Valea (1533-1534) şi Mislea (1536-1537). Mazilit de către turci, a fost înlocuit de Mircea Ciobanul, un alt fiu al lui Radu cel Mare. RADU PRAZNAGLAVA, domn al Ţării Româneşti (1420-1422, 1426-1427). Fiul nelegitim al lui Mircea cel Bătrân. Urmează la domnie după moartea lui Mihail I. Susţinut de turci, a luptat împotriva lui Dan II, reuşind să întrerupă, în mai multe rânduri, domnia acestuia, l-a succedat la domnie Dan II. RADU ŞERBAN, domn al Tării Româneşti (1601, 1602-1610, 1611), din neamul Craioveştilor, urmaş în Radu Şerban fapte al lui Mihai Viteazul. Nepot al lui Neagoe Basarab. Politică de echilibru şi de refacere a ţării după războiul antiotoman (1593-1606). Victorii asupra tătarilor (Ogretin, 1602), turcilor (Belgrad, 1602, Silistra, Hârşova, Brăila, 1603) şi principilor ardeleni filoturci: Moise Szekely (Braşov, 1603) şi Gabriel Bâthori (Braşov, 1611). Menţine independenţa Ţării Româneşti; are relaţii strânse cu Transilvania şi Moldova, înlăturat de turci, moare, după un exil activ (1611-1620) la Viena. Ctitor al mănăstirii Comana. l-a urmat în scaunul domnesc mai vechiul său rival Radu Mihnea. RADU ZUGRAVUL (1740-1802), zugrav de biserici, iconar şi copist de manuscrise. Reprezintă ultima etapă a picturii medievale din Ţara Românească (frescele bisericilor din Gura Văii, Brădet şi Cornetu). Autorul unui „Caiet de modele" pentru zugravii de biserici. RADZIWILt [radjivil], familie de nobili lituanieni cu rol important şi în istoria Poloniei. Mai importanţi: 1. Mikotej R. (Cel Roşu) (1512-1584), hatman şi cancelar al Lituaniei. A întreţinut relaţii de prietenie cu Despot-Vodă, domnul Moldovei. 2. Janusz R. (1612-1655), hatman al Lituaniei (din 1654). Căsătorit (din 1645) cu o fiică a lui Vasile Lupu, domnul Moldovei. A încercat atragerea celor trei ţări române în Liga antiotomană iniţiată de Vladislav IV, regele Poloniei. RAEBURN [reibein], Sir Henry (1756-1823), pictor scoţian. Unul dintre reprezentanţii de seamă ai pleiadei de portretişti de la începutul sec. 19. Portretele sale proiectate pe un fundal de peisaj se disting prin coloritul sobru, vigoarea desenului şi a contrastului dintre umbră şi lumină („W. Scott“, „Sir John Sinclair"). RAEDER [re:der], Erich (1876-1960), amiral german. Comandant-şef al flotei (1935-1943). A promovat construcţia de submarine. A demisionat în urma divergenţelor cu A. Hitler. Judecat şi condamnat la închisoare pe viată la procesul de la Nurnberg (1945-1946). Eliberat în 1955. RAETIA (RHAETIA), provincie la S de Dunăre, ce cuprindea părţi din actualele state Austria, Elveţia şi Germania. Populată, probabil, de descendenţii ilirilor şi de celţi, a fost cucerită de romani (15 Î.Hr.) şi a devenit o importantă parte a imperiului prin poziţia strategică; terit. de frecvente confruntări între trupele imperiale romane şi triburile germanice invadatoare; în sec. 1 d.Hr. hotarul nordic se întindea până la râul Neckar; după mijlocul sec. 5, autorităţile romane controlau numai ţinuturile alpine ale provinciei. RAF v. Royal Air Force. RAFAEL (RAFAIL) (ebr. „Dumnezeu vindecă"), arhanghel. în „Vechiul Testament" însoţitorul lui Tobit în călătorie. Patronul pelerinilor, al călătorilor şi, în general, simbolul îngerului păzitor. Unul dintre cei 4 (sau 7) arhangheli antemergători lui Dumnezeu. RAFAEL, Sanzio (Raffaello Sanzio sau Santi) (1483-1520), pictor italian, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai apogeului Renaşterii. Elev al lui Perugino, a lucrat la Perugia, Florenţa şi, începând din 1508, la Roma, unde a fost arhitect şef şi superintendent al edificiilor Vaticanului. Arta acestui maestru al clasicismului renascentist asociază precizia desenului cu armonia şi delicateţea coloritului şi cu amploarea Rafael. „Fecioara cu pruncul" 15 RAGACI expresivă a compoziţiei. Autor al unor portrete (luliu II, Leon X, Baldassare Castiglione) de un realism viguros, al unor reprezentări graţioase şi candide ale Madonei („Logodna Fecioarei", „Fecioara cu pruncul", „Madona cu sticletele", „Madona Sixtină"), el a pictat şi ample compoziţii cu complicate semnificaţii simbolice („Triumful Galateei", „Transfigurarea", „Missa din Bol-seno"). Papa luliu II i-a comandat decorarea apartamentelor papale de la Vatican, pentru care R. a realizat seria de fresce numită „Stanţe" („Triumful euharistiei", „Şcoala de la Atena", „Parnasul", „Heliodor alungat din Templu" etc.), precum şi cartoanele tapiseriilor pentru Capela Sixtină, restul decoraţiilor fiind lucrate, sub îndrumarea lui, de elevii săi. Creaţia lui R. concentrează aspiraţiile platoniciene la echilibru şi la armonie ale epocii, afirmând încrederea în frumuseţea lumii, caracteristică Renaşterii târzii. Influenţa lui a fost enormă, mai profundă decât a oricărui contemporan al său, fiind evidentă până la sfârşitul sec. 19. RAFAILA, com. în jud. Vaslui, în Pod. Central Moldovenesc; 2 046 loc. (2005). Haltă de c.f. Mănăstirea R. de călugări, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. RAFALĂ (< fr.) s. f. 1. Dezlănţuire de vânt sau de ploaie. 2. (MILIT.) Serie neîntreruptă de lovituri ale unei arme de foc automate. RAFELSON [raeflsen], Bob (n. 1935), scenarist, regizor şi producător american de film. Spirit înnoitor în cinematograful independent ai anilor 70 din sec. 20 („Cinci piese uşoare"), cedează tentaţiilor filmului hollywoodian cu succes asigurat („Poştaşul sună întotdeauna de două ori", „Văduva neagră"). RAFFET [rafe], Denis Auguste Mărie (1804-1860), pictor şi grafician francez. S-a consacrat litografiei. Prodigios ilustrator (Beranger, Chateaubriand). Călătorind prin Balcani şi mai ales în Ţările Române (1837), a realizat un mare număr de litografii (tipuri, costume, peisaje, monumente). RAFIE (< fr.) s. f. Denumire dată fibrelor obţinute din nervurile şi teaca frunzelor unor specii de palmieri din genul Raphia (R. sudanica, R. elegans, R. ruffia) cu tulpina scurtă şi groasă, terminată cu o coroană de frunze de dimensiuni mari, între 15 şi 20 m, originare din Africa de Sud. Sunt elastice şi rezistente, având diverse utilizări. Din fructul de R. vinifera se obţine vinul de palmier. RAFINA (< fr., germ.) vb. I 1. Tranz. A efectua o rafinare. 2. Tranz. şi refl. Fig. A (se) face mai subtil, mai delicat, mai fin. RAFINAMENT (< fr.) s. n. 1. Subtilitate, fineţe. 2. (Peior.) Perfidie, şiretenie. RAFINARE (< rafina) s. f. 1. Proces tehnologic prin care se îndepărtează impurităţile din unele substanţe (alcool, uleiuri, zahăr, produse petroliere etc.), în scopul îmbunătăţirii calităţii lor, folosind diferite metode (distilare fracţionată, tratare cu agenţi chimici, cu absorbanţi, cu solvenţi selectivi etc.). R. metalelor se face, în general, prin electroliză (ex. r. electrolitică a cuprului, a argintului etc.) şi are loc după afinare. 2. (IND. HÂRTIEI) Tratament mecanic al pastei de hârtie, al semicelulozei etc., executat de obicei cu ajutorul rafinoarelor cu piatră după procesul de fierbere. RAFINAT, -Ă (< rafina) adj. 1. (Despre produse; şi subst.) Care a fost supus rafinării. 2. Fig. Subtil, fin. 3. (Peior.) Perfid, şiret. RAFINATOR (< rafina) s. m., s. n. 1. S. m. Rafinor (1). 2. S. n. Rafinor (3). RAFINĂRjE (fr.) s. f. Instalaţie sau fabrică în care se face rafinarea unor produse. -0> R. de petrol = unitate industrială în care se prelucrează ţiţeiul. Denumire improprie, deoarece procesul de rafinare reprezintă numai unul dintre procesele tehnologice efectuate într-o r. de p. Prima r. de p. din România a fost aceea a lui Theodor Mehedinţeanu de la Râfov, lângă Ploieşti, care a intrat în funcţiune în 1857. RAFINOR (fr.) s. m., s. n. 1. S. m. Muncitor calificat pentru operaţiile de rafinare; rafinator (1). 2. S. n. Maşină de mărunţire folosită la măcinarea sau la rafinarea semifabricatelor fibroase (pastă mecanică sau semiceluloză) ori a pastei de hârtie. 3. S. n. (CHIM.) Utilaj în care se execută un proces de rafinare (1); rafinator (2). RAFINOZA (< fr. fi}) s. f. Trizaharidă nereducătoare, formată din galactoză, glucoză şi fructoză. Se obţine din seminţele de bumbac şi din sfecla de zahăr (melasă). Folosită în medicină şi bacteriologie. RAFISTOLA (franţuzism) vb. I tranz. A repara sau a îndrepta ceva (sumar şi nesistematic). RAFLESIA (< fr.; de la n. pr. Sir T.S. Raffles, 1781-1826, guvernator britanic în Indiile de Est) s. f. Gen de plante exotice, parazite, din Indonezia, cu cea mai mare floare din lume (cântărind c. 5 kg), cu diametrul de aproape un metru, cu pete roşii şi albe şi miros cadaveric. Tulpinile se dezvoltă în interiorul arborilor parazitaţi. RAFSANDJANI, ‘Aii Akbar Hăchemi (pe numele adevărat ’Ali Akbar Bahremam) (n. 1934), om politic iranian. Preşedinte al Parlamentului (1980-1989). După moartea ayatollahului Khomeini, a devenit şef al Republicii Islamice Iran (1989-1997). împreună cu liderul religios Aii Khamenei a dus o politică antioccidentală şi antiamericană. RAFT (< tc.) s. n. Poliţă fixată pe un perete, într-un dulap etc. RAFT [raeft], George (1903-1980), actor american de film. Cel mai rapid dansator de Charleston din lume devine pe ecran unul dintre cei mai celebri gangsteri ai anilor ’30 din sec. 20 („Scarface"). RAGACI (< fr.) s.n. Unealtă în formă de cleşte cu coadă lungă, folosită la pescuit. Denis Auguste Raffet. „Popas" RAGADĂ 16 RAGADĂ (< fr.) s. f. (MED.) Eroziune superficială de formă lineară a pielii, care apare la colţurile gurii, la nări, la anus sau în timpul alăptării pe mamelon; (pop.) zăbăluţă (3). RAGE (lat. ragere) vb. III intranz. (Despre anumite animale) A scoate răgete. RAGGHIANTI, Carlo Ludovico (1910-1987), critic şi istoric de artă italian. Unul dintre fondatorii revistei „Critica de artă“. Influenţat de Croce, susţine rolul intuiţiei în creaţie („Caracteristicile şi critica de artă în epoca barocă“, „Mondrian şi arta secolului XX“). RAGILĂ (cf. germ. Raffel) s. f. Instrument folosit pentru pieptănarea manuală a fuioarelor de in sau de cânepă după ce au fost meliţate. RAGLAN (< fr.) s. n. Croială a mânecii, care începe de la răscroiala gulerului. ♦ Palton sau pardesiu cu croiala descrisă mâi sus. RAGLAN [raeglen], Fitzroy James Henry Somerset (1788-1855), ofiţer englez. S-a distins în Războiul Crimeii (1853-1856). Numele este asociat unei anumite croieli a mânecii pe care a imaginat-o pentru a-şi masca amputarea braţului pierdut în bătălia de la Waterloo. RAGNAROK (în vechea scandinavă „Destinul final al zeilor"). Veche legendă islandeză care descrie sfârşitul omenirii în urma unui cataclism universal şi reînvierea vieţii, lumea reaşezându-se în tipare noi. Sursă de inspiraţie pentru opera „Amurgul zeilor", de Richard Wagner. RAGTIME [rsegtaim] (cuv. engl.) s. n. Stil pianistic la modă în perioada 1896-1917, care a luat naştere în statul american Missouri şi a reprezentat, împreună cu bluesul, unul dintre elementele constitutive ale jazz-ului. Muzică veselă şi optimistă, în tempo moderat, cu formă simetrică. Beneficiază de partituri scrise şi publicate. RAGUSA 1. Oraş în S Italiei (Sicilia), situat la poalele dealurilor Iblei, în zona cheilor râului Irminio, la 182 km SE de Palermo; 69,7 mii loc. (2003). Expl. de petrol, de şisturi bituminoase şi de asfalt. Rafinărie de petrol. Ind. cimentului, chimică (materiale plastice), de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă şi alim. Muzeu de Arheologie; Catedrală (1706-1760), bazilica San Giorgio (1738-1775). R. s-a dezvoltat pe locul anticei aşezări Hybla Heraea. Ocupat de arabi (sec. 9) şi apoi de normanzi (sec. 11), a devenit, în perioada 1091-1296, capitala unui district de sine stătător. Distrus în mare parte de cutremurul din 1693. 2. Denumirea (italienească) purtată în Ev. Med. de oraşul croat Dubrovnik. RAHAT (< tc.) s. n. Produs gelatinos de cofetărie, fabricat din sirop de zahăr cu amidon şi substanţe aromatizante. RAHI- (< fr., it.; gr. rhakhis „coloană vertebrală") Element de compunere cu semnificaţia „(referitor la) coloana vertebrală", cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. RAHIALGjE (< fr.; {s} rahi- + gr. algos „durere") s. f. Durere resimţită în regiunea coloanei vertebrale. RAHIANESTEZICE (< fr.) s. n. pl. Substanţe medicamentoase cu ajutorul cărora se efectuează rahianestezia (ex. novocaina, percaina, stovaina). RAHIANESTEZjE (< fr.; {s} rahi- + fr. anestesie „anestezie") s. f. Metodă de anestezie care constă în injectarea unei substanţe anestezice în canalul rahidian. RAHICENTEZĂ (< fr.; fe} rahi- + gr. kentesis „înţepare") s. f. Puncţie transcutanată a spaţiului subrahidian între două vertebre, în scop explorator, terapeutic sau anestezic. RAHIDIAN, -Ă (< fr.; te> gr. rhakhis „coloană vertebrală") adj. Care aparţine coloanei vertebrale; care se referă la coloana vertebrală. Canal r. = canal care se formează prin suprapunerea vertebrelor, la nivelul cavităţilor centrale situate în spatele capului vertebrei. Se întinde în lungul coloanei vertebrale şi cuprinde în interior măduva spinării, de la care pornesc rădăcinile nervilor periferici. Bulb r. v. bulb. RAHIROA v. Rangiroa. RAHIS (< ngr., fr.) s. n. 1. (ANÂT.) Coloană vertebrală. 2. (BOT.) Ax central în lungul căruia se înşiră o serie de organe asemenea (ex. pedunculul comun al spicelor gramineelor, peţiolul comun al frunzelor compuse etc.). 3. (ZOOL.) Axul central al penelor la păsări. RAHITIC, -Ă (< ngr., fr., germ. {i}; {s} gr. rhakhites „al coloanei vertebrale") adj. (Despre persoane) Care suferă de rahitism. ♦ (Despre unele părţi ale corpului) Anormal dezvoltat, prea subţire. RAHITISM (< fr., it.) s. n. Boală întâlnită la copii şi adolescenţi, cauzată de o carenţă cronică de calciu sau de vitamină D (datorită unui deficit alimentar sau unui deficit de expunere la soare), care provoacă tulburări în metabolismul fosforului şi al calciului, ceea ce duce la o mineralizare incompletă a oaselor. Se manifestă prin deformări osoase (în-groşarea extremităţii oaselor, curbarea membrelor inferioare, proeminenţe la nivelul coastelor şi al sternului) şi întârziere în apariţia dinţilor etc. Tratamentul implică doze masive de vitamina D, expunere la soare şi o dietă echilibrată. RAHMAN [ra:ma:n], Mujibur (1920-1975), om politic din Bangladesh. Militant pentru autonomia Pakistanului de Est; cofondator (1949) al Ligii Awami şi secretar general al acesteia (din 1953). Artizanul secesiunii faţă de Pakistanul de Vest, a proclamat (mart. 1971) independenţa noului stat Bangladesh, închis în perioada 1971-1972, a condus statul până în 1975, când a fost asasinat de un grup de ofiţeri, în urma unei lovituri de stat. RAHMAN, Ziaur- (1935-1981), ofiţer şi om politic din Bangladesh. A preluat puterea prin înlăturarea lui Mujibur Rahman, devenind admi-nistrator-şef al Legii Marţiale (1976-1979) şi preşedinte al ţării (1979-1981). Asasinat. RAHMANINOV, Serghei Vasllievlci (1873-1943), compozitor, pianist şi dirijor rus. Reprezentant de seamă al artei pianistice universale. După ce a activat ca dirijor al Teatrului Mare din Moscova (1904-1906), a emigrat în Franţa (1917), apoi s-a stabilit definitiv în S.U.A. (1918). Legat de sistemul tonal, este considerat ultimul compozitor romantic. Inventivitate melodică şi stil pianistic personal. Muzică de un lirism tumultuos. A scris în toate genurile (lieduri, muzică de cameră, simfonică, operă), dar a excelat în creaţia pianistică (patru concerte, piese pentru pian). Remarcabil interpret al muzicii lui Beethoven şi Skriabin. Pianist virtuoz, şi-a înregistrat propriile creaţii. Serghei Vasilievici Rahmaninov 17 lâ Ii. RAINALDI RAHNER [ra:ner], Karl (1904-1984), teolog german. Iezuit. Profesor de teologie dogmatică, filozofie şi religie la colegii din Austria şi Germania Occidentală. A fundamentat o „teologie a eliberării", doctrină care implică teologia în problemele sociale şi politice („Cercetări teologice", „Fundamente ale eredităţii creştine"). RAHOVA, localitate în NV Bulgariei. Cetate turcă, asediată şi cucerită de armata română la 9/21 nov. 1877, în timpul Războiului Ruso-Româno-Turc (1877-1878). Azi Oreahovo. RAI1 (< sl.) s. n. 1. Paradis, eden. 2. Fig. Loc frumos, încântător din natură. ♦ Loc în care cineva se simte foarte fericit. RAI2 (< sl.) s. n. (NAV.) Roată de lemn sau de metal canelată la periferie, prin care poate fi rulată o parâmă de cânepă sau de oţel. RAI (prese, de la fîadiotelevisione /taliana), societate pe acţiuni de interes naţional care gestionează serviciile de radiodifuziune (radiofonia, TV — din 1954 —, şi reţeaua de difuzare). înfiinţată în 1924, la Roma, sub denumirea de URI, şi-a schimbat de mai multe ori denumirea. RAIA (< te.) s. f. (în Ev. Med.) 1. Teritoriu supus de turci, care forma hinterlandul unei cetăţi (ex. r. cetăţii Brăila). 2. Denumire dată supuşilor creştini din Imp. Otoman. raTatSa, insulă de origine vulcanică, situată în Polinezia franceză, în S Oc. Pacific, în Insulele Societăţii, cea mai mare din grupul Insulelor de sub Vânt; 192 km2. Oraşe pr.: Uturoa, Opoak Tevaitoa, Avera, Fetuna, Vaiaau. înconjurată de recifi coraligeni. Relief muntos vulcanic cu alt. max. în Mont Toomaru (1 033 m). Plantaţii de cocotieri, vanilie, portocali şi cafea. Culturi de tutun. RAIBĂ (< germ.) s. f. Maşină de mărunţit cartofi, folosită în fabricile de amidon. RAICEVICH [rait/evitj], Ignaz Stephan (c. 1739-după 1792), medic şi om de cultură raguzan. Preceptor al fiilor domnului Alexandru Ipsilanti. Primul consul al Austriei în Ţara Românească (1782-1786). Informaţii preţioase privitoare la români în sec. 18 („Observaţii istorice, naturale şi politice asupra Valahiei şi Moldovei"). RAICU, Lucian (n. 1934, laşi), critic literar român. Stabilit în Franţa (1986). Studii monografice pătrunzătoare realizate într-un stil empatic şi elegant („Liviu Rebreanu", „Gogol sau fantasticul banalităţii", „Nicolae Labiş"). Eseuri („Critica — formă de viaţă", „Practica scrisului şi experienţa lecturii", „Calea de acces", „Scene din romanul literaturii", „Jurnal în fărâme cu Eugene lonesco"). RAID (< fr.) s. n. 1. Incursiune rapidă de nave sau de avioane făcută (individual sau în grup) în spaţiul unei ţări străine, în scopuri militare. 2. Deplasare de nave sau de avioane pe un itinerar prestabilit, în scopul unor recunoaşteri, al unor cercetări ştiinţifice etc. 3. Raid-anchetă = anchetă cu aceeaşi temă efectuată în diferite întreprinderi, localităţi etc. RAIFFEISEN, Friedrich Wilhelm (1818-1888), economist german. Pentru a contracara gravele efecte ale crizei agrare din Germania (1846-1847) a fundamentat (1865) un sistem de cooperative bancare agrare. RAIFORME s. f. pl. Ordin de peşti selacieni înrudiţi cu rechinii, în general cu corpul puternic ^ turtit dorso-ventral (Rajiformes). înotătoarele pectorale înconjoară corpul, de la cap până la coadă. Coada este subţire, în formă de bici; la unele specii la baza cozii există un spin veninos. Ochii sunt situaţi în partea superioară a capului iar fantele branhiale pe partea ventrală. Sunt peşti bentonici, care se hrănesc în special cu moluşte şi crustacee de pe fundul apei. Printre cele mai cunoscute specii se numără vulpea de mare, pisica de mare şi peştele-torpilă electrică. RAIGRAS (< germ., engl., fr.) s. n. (BOT.) 1. R. englezesc = plantă erbacee perenă din familia poacee, cu tulpini până la 60 cm, frunze alungit-liniare şi inflorescenţa cu şpiculeţe nearistate (Lolium peren ne). în amestec cu alte specii de graminee este folosit pentru păşuni artificiale, peluze la aeroporturi, terenuri de sport etc. Sin. zâzanie, iarbă de gazon. 2. R. italian = plantă erbacee perenă din familia poacee, cu tulpini până la 100 cm, deosebită de r. englezesc prin spiculeţele sale aristate şi longevitatea mai redusă (Lolium multiflorum). Este folosit pentru păşuni de scurtă durată, mai ales în condiţii de irigare. RAIMBAUT d’Orange [rembo d’Oranj], conte ~ (c. 1115-c. 1210), trubadur provensal. Unul dintre primii poeţi ermetici. RAIMOND [remo], numele a şapte conţi de Toulouse. Mai importanţi: 1. R. IV, de Saint Gilles (1088/ 1093-1105), conte, marchiz de Provence (1066-1105), conducătorul cavalerilor provensali în prima Cruciadă (1096-1099), în timpul căreia a contribuit decisiv la cucerirea Antiohiei (1098), Ierusalimului (1099), refuzând însă să devină primul rege cruciat al Ierusalimului; mai târziu, în 1102, a cucerit şi oraşul Tripoli. 2. R. VI (1194—1215; 1218-1222), protector al albigensilor şi adversar al lui Simon de Montfort. RAIMONDI, Ezio (n. 1924), critic literar italian. Studii de filologie şi critică literară („Literatura barocă"). Interesat de noi metode pentru interpretarea textului literar („Tehnici ale criticii literare"). RAIMONDI, Marcantonio (c. 1480-c. 1534), gravor italian. Contribuţii la popularizarea compoziţiilor lui Rafael, pe care le-a transpus în gravură („Judecata lui Paris", „Masacrul inocenţilor"). RAIMONDI, Ruggero (n. 1941), bas-bariton italian. Voce somptuoasă, plină de vitalitate, de un colorit variat. Carieră internaţională după 1970. Mari succese în „Boris Godunov" de Musorgski, „Falstaff" de Verdi etc. Roluri în filme („Don Giovanni"). RAIMU [remu] (pseud. lui Jules Auguste Cesar Muraire) (1883-1946), actor francez de teatru şi film. Spectaculoasa lui evoluţie de la scenele provinciale de revistă la statutul de societar al „Comediei franceze" şi de la roluri neînsemnate în filme mute la roluri principale scrise special pentru el (Cesar din trilogia „Marius-Fanny-Cesar") se datorează temperamentului său năvalnic, vocii tunătoare, umorului irezistibil cu care îşi copleşeşte partenerii şi publicul („Tartarin din Tarascon", „Colonelul Chabert"). RAIMUND, Ferdinand Jakob (1790-1836), actor şi dramaturg austriac. Director (1828-1830) şi actor (1817-1830) la Leopoldstădter Theater din Viena. Feerii baroce cu elemente romantice şi sens alegoric-educativ, în tradiţia teatrului popular vienez („Regele Alpilor şi mizantropul", „Fata din Ţara zânelor sau Ţăranul milionar", „Risipitorul"). S-a sinucis. RAIMUNDO, don - (7-1152), prelat francez. Şi-a desfăşurat activitatea în Spania. Cancelar al lui Alfons VII de Leon şi Castilia. Arhiepiscop de Toledo şi primat al Spaniei (1124-1152). A tradus în latină numeroase texte arabe sau ebraice. RAINALDI, Carlo (1611-1691), arhitect italian. A elaborat un stil RAINBOW BRIDGE NATIONAL MONUMENT 18 personal - sinteză între manierism şi barocul roman (faţada bisericii Andrea della Valle şi bisericile Santa Maria in Monte Santo şi Santa Maria dei Miracoli - din Piazza del Popolo, Roma). RAINBOW BRIDGE NATIONAL MONUMENT [reinbou bridj naejşnsl monjument], unul dintre cele mai mari poduri naturale din lume, situat în V S.U.A., în SE statului Utah, în Rezervaţia indienilor navajo, lângă graniţa cu Arizona. Format într-o zonă de platou calcaros, arcul podului are 88 m înălţime, 94 m lungime şi 85 m deschidere. Explorat în 1909 de dr. Byron Cummings şi W. B. Douglas. Declarat monument naţional în 1910. RAINER, Francisc losif (1874-1944, n. Rohozna, Basarabia), medic şi antropolog român. M. de onoare al Acad. (1943), prof. univ. la laşi şi la Bucureşti. Creatorul şcolii antropologice româneşti. Fondator şi director (1940-1944) al Institutului de Antropologie din Bucureşti. Studii fundamentale asupra sistemului limfatic („Limfaticele inimii"), asupra structurii funcţionale a organelor („Variabilitatea fisurilor ficatului omenesc") şi asupra anatomiei inimii; contribuţii la cunoaşterea omului preistoric în aria geografică a Carpaţilor („Sur le premier crâne d’homme paleolitique trouve en Roumanie"). RAINIER, Mount ~ [maunt reinier], cel mai înalt vârf (vulcan stins) al m-ţilor Cascadelor, situat în NV S.U.A., în partea central-vestică a statului Washington, la 64 km SE de oraşul Tacoma; 4 392 m. Uşoare emanaţii de vapori şi gaze. Versanţii sunt acoperiţi cu păduri de conifere, urmate de pajişti alpine, iar în partea superioară este domeniul zăpezilor persistente şi al gheţarilor, aceştia din urmă fiind extinşi pe c. 104 km2. Francisc losif Rainer Parc naţional (1899), cu o supr. de 95,4 mii ha, cu cascade, lacuri şi numeroase specii de plante. Conul vulcanic a fost descoperit de englezul George Vancouver (8 mai 1792), care l-a numit astfel în onoarea lui Peter Rainier. Escaladat pentru prima dată de Hazard Stevens şi P. B. van Trump la 17 aug. 1870. Turism. Cunoscut şi sub numele de Mount Tacoma. RAINIER III [renie], Louis Henri Maxence Bertrand, prinţ de Monaco (1923-2005), şef de stat al Principatului Monaco (1949-2005), din familia Grimaldi. A promovat (1962) o constituţie liberală, încurajând investiţiile bancare şi turismul. RAINIS, Jănis (pseud. lui Jănis Plieksans) (1865-1929), scriitor leton. Novator al limbajului poetic. Lirică romantică („Sfârşit şi început", „Fiica lunii", „Cartea tăcută"), drame de inspiraţie mitologică şi naţională („Văpaia şi noaptea", „losif şi fraţii săi"). Pentru activitatea sa obştească a fost condamnat la închisoare şi deportat (1897-1903); între 1905 şi 1920 s-a aflat în exil. RAINWATER [reinuoter], Leo James (1917-1986), fizician american. Prof. la Univ. Columbia. Contribuţii în spectroscopia nucleară şi la teoria nucleului atomic. A propus modelul nuclear sferic (1950), calculându-i raza, şi a investigat împrăştierea pionilor pe nuclee. Premiul Nobel pentru fizică (1975), împreună cu A. Bohr şi B. Mottelson. RAION (< rus., fr.) s. n. 1. (în unele ţări) Unitate administra-tiv-teritorială din cadrul unei regiuni sau al unui oraş mare. în România, copiind modelul sovietic, regiunile au fost împărţite (1950-1968) în r. La 8 sept. 1950 erau 177 r., numărul lor variind de-a lungul timpului. 2. Secţie specializată într-un magazin în care se găsesc articole dintr-o anumită grupă sau subgrupă de mărfuri (ex. r. de încălţăminte). RAIONAL, -Ă (< raion) adj. Care aparţine raionului (1), privitor la raion (1). RAIONARE (< raion) s.f. 1. Operaţie de împărţire adminis-trativ-teritorială pe raioane (1). 2. (PEDOL.) R. pedologică = delimitare a unităţilor teritoriale cu însuşiri pedologice relativ unitare, rezultate în urma unui proces specific de geneză şi de evoluţie a solurilor; zonare (2). RAIPUR, oraş în partea cen-tral-estică a Indiei, situat în NE Pod. Deccan, la 261 km E de Năgpur; centrul ad-tiv al statului ChhattTsgarh; 605,1 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului şi tutunului, alim. Universitate (1963). Muzeu. Fundat în sec. 14 de Rai Brahma Deo din dinastia Ratanpur. Oraş din 1867. RAI Sanyâ (1781-1832), istoric şi poet japonez. Autor al „Istoriei neoficiale a Japoniei", operă reprezentativă pentru istoriografia sec. 19, care a cunoscut numeroase ediţii. A anticipat căderea şogunatului Tokugawa. RAITĂ (< raita, interj., vechi cuvânt de recunoaştere, rostit între paznicii de noapte) s. f. (De obicei în legătură cu verbul „a da") Trecere în grabă pe undeva; ocol. RAJAClC [raiat/it/], losif (1785-1861), cleric croat. Mitropolit (din 1842), apoi patriarh (din 1848) al Bisericii ortodoxe sârbe. în timpul Revoluţiei din 1848-1849 a avut o atitudine filohabsburgică. RAJAH (din sanscrită) s. m. 1. Titlu purtat de şeful unui stat în India antică şi medievală; ulterior, titlu princiar. 2. Persoană care poartă acest titlu. RAJANG [radjan] (BATANG RAJANG), fluviu în partea de E a Malaysiei, în NV ins. Borneo (statul Sarawak); 563 km. Izv. din m-ţii Iran şi se varsă în M. Chinei de Sud printr-o deltă. Navigabil pentru vase oceanice pe 130 km (până la Sibu) si pentru ambarcaţiuni mai mici pe 160 km. RĂJASTHĂN [radjestan], stat în NV Indiei; 342,2 mii km2; 56,5 mii. loc. (2001). Centrul ad-tiv: Jaipur. Expl. de petrol, cărbuni, min. de plumb, zinc, argint, de sare şi gips. Grâu, porumb, trestie de zahăr, bumbac. Creşterea animalelor. RAJK [roik] Lâszl6 (1909-1949), om politic ungur. Membru al Partidului Comunist (din 1930). Ministru de Interne (1946-1948) şi de Externe (1948-1949). Acuzat de deviere titoistă şi troţkistă, a fost condamnat la moarte şi executat. Reabilitat (1956). RĂJKOT [radjkot], oraş în V Indiei (Gujarât), situat în pen. Kăthiăwăr, la 201 km VSV de Ahmedăbăd; 966,6 mii loc. (2001). Nod feroviar. Aeroport. Ind. constr. de maşini, chimică, textilă şi alim. Centru comercial. Piaţă agricolă (orez, bumbac, trestie de zahăr, fructe). Universitate (1967). 19 RALEA RĂJPUTANA, reg. în NV Indiei ai cărei terit. se află în actualul stat Răjastăn; cuprinde şi mici părţi din statele Madhya Pradesh şi Gujarat. Locuită din sec. 7 de rajpuţi (azi c. 12 mii.), a fost invadată de musulmani (sec. 11); stăpânită de Imp. Marilor Moguli (sec. 16) şi de maraţi (sec. 18). Din 1818, a intrat sub protectorat britanic. Celebră şcoală de pictură (sec. 18). RĂJSHĂHl [radj/ahi], oraş în partea de V a Rep. Bangladesh, pe fl. Gange, la NV de Dacca, în apropiere de graniţa cu India; centrul ad-tiv al reg. omonime; 402,6 mii loc. (2001). Expl. de lemn. Centru comercial şi agricol. Universitate (1953). Vechea denumire: Rampur Boalia. Oraş din 1876. RĂJSHĂHl [radj/ahi], reg. în V Bangladeshului; 34,5 mii km2; 31,4 mii. loc. (2001). Centrul ad-tiv al oraşului omonim. RAKAPOSHI sau RAKAPUSHI, vârf în m-ţii Karakorum, în NE Pakistanului; 7 788 m. Escaladat pentru prima dată în 1958 de o echipă de alpinişti anglo-pakistanezi. RAKEâ, Mohan (1925-1972), scriitor indian de limbă hindi. Povestiri („Nori noi“) şi romane („Dimineaţa care nu mai vrea să vină") de analiză psihologică, inspirate din lumea intelectualilor. RÂK6CZI [ra:ko:tsi], familie de nobili maghiari din Transilvania. Mai importanţi: 1. Gheorghe R. I, principe al Transilvaniei (1630-1648). A urmărit întărirea autorităţii centrale şi a sprijinit calvinismul, încercând să-l răspândească printre români. Aliat al Suediei şi Franţei, a luptat (din 1643) împotriva Habsburgilor în timpul Războiului de 30 de Ani, obţinând, prin Pacea de la Linz (1645), libertatea religioasă, iar prin cea westfalică (1648), recunoaşterea Transilvaniei ca stat suveran. A dus o politică antiotomană, înfrângând pe turci la Salonta (1636) şi a aderat la Liga iniţiată de Polonia. S-a aflat în bune relaţii cu ^ Matei Basarab şi Vasile Lupu. în plan intern a promovat o politică de protejare a comerţului şi de reorganizare a sistemului judiciar. 2. Gheorghe R. II, principe al Transilvaniei (1648-1660). A continuat politica tatălui şi predecesorului său privind întărirea autorităţii centrale. L-a sprijinit în obţinerea tronului Moldovei pe Gheorghe Ştefan (1653), iar pe Constantin Şerban, domnul Ţării Româneşti, să înăbuşe răscoala Gheorghe Râkoczi II populară din 1655. A eşuat în încercarea de a ocupa tronul Poloniei. Mazilit de turci, a început lupta deschisă împotriva acestora, avându-l alături pe Constantin Şerban, iar apoi l-a susţinut, în lupta antiotomană, pe Mihnea III, dar a fost învins şi rănit mortal în lupta de lângă Floreşti. 3. Francisc R. II, principe al Transilvaniei (1704-1711), fiul precedentului. Conducătorul răscoalei (1703-1711) antihabsburgice din Ungaria şi Transilvania. După mai multe lupte, părăsit de ţărani, cărora nu le satisfăcuse promisiunile făcute, şi de nobilime, care s-a împăcat cu Habsburgii prin pacea de la Satu Mare (1711), a pribegit prin Rusia, Franţa şi Imp. Otoman, unde a şi murit (1735). A întreţinut relaţii cu Ţara Românească şi Moldova. Autor al unor „Confesiuni" şi „Memorii". RÂKOSI [rakoji] Mâtyâs (1892-1971), om politic ungur. Membru al Partidului Comunist (din 1918) şi al guvernului Republicii Sovietice Ungare (1919). Prim-secretar al P.C.U. (1945-1948), apoi al Partidului Muncitorilor (1948-1956). Prim-min. (1952-1953). Adversar al orientării liberale a lui Imre Nagy, de după 1953. După revolta populară anticomunistă din 1956, s-a refugiat în U.R.S.S. Exclus din partid (1962). RAKOVSKI, Gheorghi (1821-1867), ziarist şi om politic bulgar. Democrat-revoluţionar, conducător al mişcării de eliberare antiotomane. în emigraţie, a organizat detaşamente armate de voluntari bulgari (la Belgrad), a pus bazele Comitetului secret revoluţionar bulgar (la Bucureşti) şi a fundat ziarele „Dunavski lebed" (la Belgrad) şi „Băduştnost" (la Bucureşti). Poezii („Călător în pădure"). RAKUGO, spectacol japonez care datează din sec. 16. Constă într-un monolog comic, fără decor, cu acompaniament de şamisen, tobă şi fluier. Efectele de mimă şi cele sonore sunt mai importante decât însuşi firul naraţiunii. In Tokyo există şi astăzi patru teatre în care se dau spectacole de r. cel puţin o dată pe lună. Formă de spectacol mediatizat prin emisiuni radiofonice şi televizate, ceea ce explică supravieţuirea lui. RAL (< fr.) s. n. (MED.) Zgomot anormal care se aude la auscultaţia plămânilor în cazul unor afecţiuni ale bronhiilor sau ale alveolelor pulmonare. RALANTJ [ralăti] (cuv. fr.) s. n. 1. Regim de mers încet al motoarelor cu ardere internă. 2. (CINEMAT.) Procedeu cinematografic, care urmăreşte încetinirea mişcărilor pe ecran cu scop estetic sau ştiinţific, realizat prin filmarea cu o viteză superioară celei normale de 24 imagini/secundă. RALEA, Mihai (1896-1964, n. Huşi), sociolog, psiholog, eseist şi om politic român. Acad. (1948), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Director al revistei „Viaţa românească" (1933- 1940). în perioada interbelică, a desfăşurat o activitate politică democratică şi antifascistă, fiind membru al Partidului Naţional Ţărănesc, pe care l-a părăsit în 1938. Ministru al Muncii (1938-1940) şi al Artelor (1945-1946). Ambasador al României în SUA (1946-1948). Director al Institutului de Psihologie al Academiei Române (din 1956). Influenţat de E. Durkheim şi de marxism, R. a formulat idealul unei democraţii „sociale", care să îmbine libertăţile individuale cu solidarismul social („Introducere în sociologie", „Contribuţii la istoria societăţii"). A definit psihicul uman prin fenomenul „amânării". Studii de antropologie filozofică („Explicarea omului"). Critică literară, eseuri („Interpretări", „Atitudini", „Comentarii şi sugestii", „Perspective", „Valori", „Cele două Mihai Ralea RALEIGH 20 Franţe"). Alte opere: „Istoria psihologiei" (în colab. cu C. I. Botez), „Sociologia succesului", „Introducere în psihologia socială" (în colab. cu T. Herseni). Note de călătorie, traduceri. RALEIGH [ro:li], oraş în ESE S.U.A., centrul ad-tiv al statului Carolina de Nord, la 190 km V de ţărmul Oc. Atlantic; 276,1 mii loc. (2003). Aeroport. Nod feroviar. Ind. siderurgică, a constr. de maşini agricole, electronică, electrotehnică, chimico-farmaceutică, textilă, hârtiei, de prelucr. a tutunului şi alim. Centru comercial pentru tutun şi bumbac. Shaw University (1865) şi North Carolina State University (1887). Muzee de Artă, de Istorie şi de Ştiinţele Naturii. Orchestră simfonică. Teatru. Centru de cercetări nucleare. Capitoliu (1794) reconstruit în 1831 şi completat în 1840), cu arhitectură în stil grecesc (colonade). Casa Joe! Lane (1760), cea mai veche construcţie din R. Fundat de englezi în sec. 18. Numit în onoarea lui Sir Walter Raleigh. RALEIGH [ro:li], (RALEGH) Sir Walter (1554-1618), navigator şi om politic englez. Favorit al reginei Elisabeta I. A descoperit Virginia (1584), pe care a încercat, fără succes, să o colonizeze (1585). Numele său este legat de aducerea în Europa a tutunului şi a cartofului, în căutarea legendarului El Dorado, a condus mai multe expediţii de jaf împotriva coloniilor spaniole şi a explorat pod. Guyanei (1595) şi cursul inf. al fl. Orinoco (1616). Condamnat la închisoare (ţinut în Turnul Londrei, 1603-1616, fiind eliberat pentru o expediţie pe fl. Orinoco) şi apoi la moarte (1618) de lacob I, regele Angliei, sub acuzaţia de a fi participat la un complot împotriva sa. în închisoare a scris o „Istorie a lumii". RALET, Dimitrie (1816-1858, n. Istanbul), om politic moldovean, unul dintre conducătorii luptei pentru unirea Principatelor. Membru al Comitetului central al Unirii din laşi şi deputat în Adunarea ad-hoc a Moldovei (1857). R. a scris fabule, scenete politice, satirice şi memorialistică („Suvenire şi impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole"). RALIA (< fr.) vb. I refl. A se strânge, a se grupa, a se aduna (în jurul cuiva sau a ceva) pentru a realiza o acţiune comună. ♦ A adera la o propunere, la o părere etc.; a se alătura (unei persoane). RALjDE (< fr.) s. f. pl. Familie de păsări terestre sau semiacvatice, Sir Walter Raleigh alergătoare, de talie mică sau mijlocie, cu cioc scurt, picioare relativ lungi şi penaj întunecat (Rallidae). Puii sunt nidifugi. Trăiesc mai ales în locuri umede (ex. cârsteiul de baltă, lişita). Unele specii sunt protejate în Europa: cresteţul pestriţ (Porzana porzana), cresteţul cenuşiu (P. parva), cresteţul mic (P. pusilla), cristeiul de câmp (Crex crex). RALIK, lanţ insular în Micronezia, alcătuit din 18 atoli, situat în V Oc. Pacific, constituind arcul occidental al arhipelagului Marshall, extins pe direcţie NV-SE, pe 1 205 km. Ins. pr.: Eniwetok (37 km2), Kwajalein (29 km2), Jaluit (17 km2), Wotje, Ujae, Lae, Namu, Namorik, Kili, Ebon. RAUU (< engl., fr.) s. n. -automobilistic = cursă de regularitate, desfăşurată pe distanţe mari, constând uneori şi din probe speciale (de coastă, de viteză etc.). Ex.: r. Paris-Beijing (1907), r. Monte-Carlo, desfăşurat prima dată în 1911, r. Paris-Dakar (1979). RALLY, Dionisie (Paleologul) (sec. 16-17), mitropolit de Tărnovo. Legături cu Mihai Viteazul, sub oblăduirea căruia pregătea o răscoală antiotomană în Bulgaria. Venit în Ţara Românească, a fost sfetnic al domnului, care l-a numit mitropolit al Moldovei (1600). RALU, Domniţa ~ (sec. 19), fiica mai mică a domnului Ţării Româneşti, loan Gheorghe Caragea. A iniţiat prima formă organizatorică de teatru cult din România (Teatrul de la Cişmeaua Roşie din Bucureşti, 1817). RAM (lat. ramus) s. n. Ramură. RAM (abreviere de la fîandom Access Memory) s. n. invar. Memorie a semiconductoarelor rapide accesibile pentru lecturare şi scriere la microprocesoare. RÂMA (în mitologia hindusă), erou al poemului epic „Rămăyana". Considerat prototipul bărbatului ideai, model de eroism, cinste şi virtute. RAMA IX v. Bhumibol Adulyade). RAMADAN (în Islam), a noua lună a anului musulman, considerată sfântă, în care lui Mahomed i s-a revelat „Coranul". în această perioadă, de la răsăritul Soarelui până la apus se practică o abstinenţă totală; postul ramadanului constituie unul dintre cei cinci stâlpi ai Islamului. Fam. Ramazan. RAMADAN, Constantin (1896-1958, n. laşi), actor român de teatru şi film. Activitate prestigioasă la Teatrul Naţional din laşi şi Teatrul Nottara din Bucureşti. Creaţie antologică în Harpagon din „Avarul" de Moliere. Roluri remarcabile pe scenă („Domnişoara Nastasia", „Doctor fără voie", „Revizorul", „Hamlet", „Puterea întunericului"). RAMAKRISHNA [ramakrijne] PARAMAHAMSA (1836-1886) (pe numele adevărat Gadadhar Chatterji), guru indian, originar dintr-o familie brahmană din Bengal. A activat multă vreme ca preot la un templu al lui Kăli din Calcutta. După o serie de experienţe mistice, a avut revelaţia unităţii esenţiale a tuturor religiilor prin viziunea lui Mahomed şi a lui lisus Hristos. Doctrina sa, reformatoare a hinduismului vedantist, a contribuit la promovarea ideii de solidaritate umană şi la trezirea conştiinţei naţionale. Numeroşi discipoli au scris despre ideile sale, iar unul dintre ei, Swami Vivekănanda, a înfiinţat (1897), lângă Calcutta, un ordin monastic (Misiunea R.) destinat operelor de educaţie şi filantropice. RÂM ALLĂH, oraş în Cisiordania (Palestina), situat pe dealurile Iudeii, la 872 m alt., la 30 km NV de Ierusalim; 23,6 mii loc. (2003). Centru comercial. Ind. cimentului, de prelucr. a lemnului şi alim. Plantaţii de măslini şi viţă de vie. Ramakrishna 21 RAMBLEU Universitatea Birzeit (1924). Moschee. Biserică cruciată. Turnul Alb (1318). Staţiune climaterică. Fundat de califul omeiad Sulaiman ibn Abd al-Malik în anii 716-717. Ocupat de Israel în perioada 1967-1995. RAMAN, Sir Chandrasekhara Venkata (1888-1970), fizician indian, directorul Institutului de fizică din Bangalore, preşedintele Academiei Indiene de Ştiinţe, membru de onoare al Academiei Române. Este autorul a numeroase lucrări din domeniile opticii, acusticii şi fizicii moleculare. Studiind difuzia luminii în lichide, R. a descoperit, în colab. cu K.S. Krishnan (1928), fenomenul difuziei combinate (numit şi efect R.), fenomen descoperit, în acelaşi timp, dar în solide, de către L.I. Mandeiştam şi G.S. Landsberg. A cercetat, de asemenea, difracţia luminii pe unde ultrasonore. Premiul Nobel pentru fizică (1930) — Efectul R., apariţia, în spectrul luminii difuzate pe moleculele unei substanţe, a unor noi linii spectrale (numite sateliţi) pe lângă fiecare linie din spectrul luminii incidente. Frecvenţele sateliţilor corespund combinaţiilor (prin adunare sau prin scădere) dintre frecvenţa liniei incidente şi frecvenţa liniilor din spectrele de vibraţie şi de rotaţie ale moleculelor. RÂMĂNANDA (c. 1400-c. 1470), lider spiritual indian. A predicat în hindi. Fondator al cultului de slăvire a lui Râma adresat tuturor castelor. Numeroşi discipoli în KabTr. RĂMÂNUJA (c. 1050-1137), brahman indian. Reprezentant al Vedantei. Autor de comentarii la Brahmasutra şi Bhagavadgita prin care îşi formulează propria concepţie asupra divinităţii. Fondator al celei mai importante şcoli din religia Vaishana. R. a influenţat viaţa religioasă din India mai ales în ce priveşte percepţia personalizată a divinităţii. RAMANUJAN, Srinivasa Aaiyangar (1887-1920), matematician indian. Talent neobişnuit, a descoperit sau redescoperit, iniţial, fără o pregătire de specialitate, numeroase teoreme din diversele domenii ale matematicii. Remarcat de G.H. Hardy (1877- 1947) şi graţie acestuia a fost admis la Trinity College din Cambridge, unde a publicat peste 20 de memorii asupra teoriei analitice a numerelor. RAMAPITECUS, reprezentant al primatelor care a trăit în urmă cu 8-14 milioane de ani; resturi fosile au fost găsite în Africa de E, S Asiei, SE Europei. S-a emis ipoteza că ar fi cel mai timpuriu reprezentant Sir Chandrasekhara Venkata Raman al hominizilor, iar după alte opinii sunt consideraţi mai apropiaţi de strămoşii urangutanului. RAMAT GAN, oraş în Israel, situat în C. Sharon, la 3 km E de Tel Aviv-Yafo; 126,6 mii loc. (2002). Ind. electrotehnică, chimico-farmaceutică, a mat. de constr., textilă şi alim. (ciocolată, conserve de fructe, sucuri, ţigarete). Prelucr. diamantelor. Universitatea Bar-llan (1953). Parc naţional. Stadion de atletism (50 mii locuri). Staţiune climaterică. Turism. Fundat în 1920. RĂMĂYANA, epopee sanscrită, creată probabil în sec. 4 î.Hr. şi atribuită poetului VălmTki. Compusă din c. 24 000 de distihuri, cuprinde povestirea peripeţiilor prinţului Râma, a şaptea reîncarnare a lui Vişnu şi a soţiei sale Sită, fiica regelui Janaka; ei sunt reprezentaţi ca imaginea perfectă a omului-rege şi a soţiei sale. Tradusă în numeroase dialecte locale, R. a fost extrem de populară în India şi Asia de Sud-Est şi a inspirat multe opere literare şi artistice. împreună cu „Mahabharata“ este unul dintre cele două mari poeme epice în limba sanscrită ale Indiei antice. RAMAZAN 1. v. Ramadan. 2. (Fam.) Stomac. RAMAZZ1NI [ramatsjni], Bemardino (1663-1714), medic italian. Prof. la univ. din Modena şi Padova. Unul dintre fondatorii învăţăturii despre bolile profesionale („De morbis artificum diatriba11). RAMĂ1 (< germ.) s. f. 1. Cadru de lemn, de metal, de ceramică, simplu sau ornamentat, cu contur diferit (poligonal sau curb), care protejează, susţine o placă, un geam, marginile unui obiect (ex. ale unei oglinzi), care menţine o pânză întinsă. 2. Fâşie de piele flexibilă, cusută pe marginea încălţămintei, care fixează talpa. RAMĂ2 (< fr.) s. f. Vâslă manevrată pe un singur bord. RAMĂ3 (< fr.) s. f. Garnitură de vagoane de metrou. RAMBAUD [răbo], Aifred (1842- 1905), istoric francez. Prof. univ. la Sorbona. Ministru al Instrucţiunii Publice (1896-1898). împreună cu E. Lavisse, a condus elaborarea şi editarea lucrării „Istoria generală din sec. IV până în zilele noastre11, la care a colaborat şi A. D. Xenopol. M. de onoare al Acad. Române (1895). RAMBERT [raembert], Dame Mărie (pe numele adevărat Miriam Ramberg) (1888-1982), balerină şi coregrafă britanică de origine poloneză. După ce a colaborat cu Deaghilev, a fondat la Londra (1920) o şcoală de dans (din 1930 Rambert Club; din 1935, Ballet Rambert). Memorii. RAMBLEIA (< fr.) v. I tranz. A efectua operaţia de rambleiere. RAMBLEIAJ (< fr.) s. n. Rambleiere (1). RAMBLEIERE (< rambleia) s. f. 1. Ansamblul operaţiilor de umplere a golurilor rămase în urma unor excavări subterane, cu steril şi deşeuri rezultate de la prepararea substanţei minerale utile, cu nisip, prundiş, şisturi etc.; rambleiaj. 2. Ansamblul operaţiilor de executare a unei umpluturi de pământ sau a unui rambleu de drum sau de cale ferată. RAMBLEU (< fr.) s. n. Lucrare de terasament destinată să susţină suprastructura unei şosele sau a unei căi ferate deasupra nivelului terenului, constituită din material granular (piatră, pământ etc.) şi având o secţiune transversală trapezoidală. Rămăyana. Râma şi Sita RAMBOUILLET 22 Castelul Rambouillet RAMBOUILLET [răbuie], castel în Franţa (departamentul Yvelines), construit în 1375 de conţii de Toulouse. Reşedinţă princiară, regală sau imperială (sec. 18-19) şi prezidenţială (după 1870). RAMBOUILLET [răbuie], Catherine de Vivonne, marchiză de (1588-1655), animatoare a vieţii literare franceze. Foarte inteligentă şi cultivată, supranumită „Arthenice", a reuşit să adune în salonul său, de la hotelul R. din Paris, numeroşi aristocraţi cultivaţi şi pe cei mai apreciaţi scriitori ai vremii. RAMBURS (< rambursa) s. n. Sistem de expediere a mărfurilor conform căruia destinatarul este obligat, la primire, să achite expeditorului contravaloarea mărfii sau a taxei de transport. ♦ Contravaloarea mărfii sau a taxei de transport plătită expeditorului de către destinatar. RAMBURSA (< fr.) vb. I tranz. A restitui un împrumut, un credit. ♦ A trimite, a da înapoi (prin ramburs). RAMBURSABIL, -Ă (< fr.) adj. Care poate sau trebuie să fie rambursat. RAMCĂ (< germ.) s. f. Ramă de fier care încadrează forma pentru o maşină de tipar. RAMEAU [ramo], Jean-Philippe (1683-1764), compozitor, teoretician şi organist francez. Figură proeminentă, alături de Franşois Couperin, a muzicii franceze din sec. 18. Tragedii lirice („Hippolyte şi Aricia“, „Pygmalion", „Castor şi Pollux“), opera-balet „Indiile galante", balete („Anacreon"), piese pentru clavecin, trio-uri. Teoretician al armoniei clasice („Tratat de armonie"). RAMEY, Samuel (n. 1942), bas american. Voce gravă, dar luminoasă. Roluri italiene şi mozartiene, în principal la New York City Opera, apoi în întreaga lume. RAMEZĂ (< fr.) s. f. Maşină pentru întinderea în lăţime şi uscarea ţesăturilor, prin prinderea lor pe o ramă mobilă trecută printr-un spaţiu de uscare în care circulă un curent de aer cald. RAMGOOLAM, Sir Seewoosagur (1900-1985), om politic din Mauritius. Prim-min. (1968-1982). Preşedinte al Organizaţiei Unitătii Africane (1976-1977). RAMIA (< fr.) s. f. Plantă textilă din familia urticaceelor, cu tulpina înaltă de c. 2 m, cu frunze alungit-cordate, albicioase pe faţa inferioară, originară din Extremul Orient (Boehmeria nivea). Din fibrele sale lungi, elastice şi rezistente se fac ţesături fine, dantele etc. RAMIDAVA, aşezare civilă dacică, apoi romană, dezvoltată în apropierea unui castru roman (care a durat din 101 până în 117), ale căror vestigii au fost descoperite în arealul satului Drajna de Sus (com. Drajna, jud. Prahova). Aici au fost găsite arme de fier, monede, vase ceramice, fibule, garnituri vestimentare din Jean-Philippe Rameau bronz, fragmente de terra sigilata, o căţuie dacică ş.a. RAMIFICA (< fr.) vb. I refl. A se despărţi în două sau în mai multe ramuri, ramificaţii etc. RAMIFICAŢIE (< fr.) s. f. 1. Parte desfăcută dintr-un întreg; braţ. 2. Formare a ramurilor laterale la tulpinile şi rădăcinile plantelor; mod de dispunere a ramurilor laterale ale tulpinii sau inflorescenţei în raport cu axa principală. 3. Locul de separare a unei căi de circulaţie, a unei conducte etc. în două sau mai multe ramuri; ramurile, despărţiturile (secundare) formate prin această separare. RAMKHAMHAENG CEL MARE, rege (1279-1299) în Sukhothai, un regat thai situat în partea central-nordică a Thailandei de azi. în timpul domniei sale, plină de realizări culturale (înflorirea artei, inventarea alfabetului thai), regatul Sukhothai atinge apogeul puterii politice şi expansiunea terit. maximă, fiind unul dintre cele mai puternice state din SE Asiei. RÂM MOHAN ROY (1772-1833), reformator religios indian. Adversar al hinduismului, a elaborat un sistem religios-filozofic în care respinge castele, idolatria, autojertfirea văduvelor etc. S-a străduit să introducă în India cultura occidentală. RAMNA, com. în jud. Caraş-Severin, situată în zona de contact a dealurilor Dognecei cu C. Bârzavei; 1 716 loc. (2005}. Muzeu etnografic (în satul R.). în satul Valeapai, atestat documentar în 1597, se află un conac baroc (sec. 18) şi biserica Adormirea Maicii Domnului (1834). Satul R. este mentionat documentar în 1364. RAMOLj (< fr.) vb. IV refl. A-şi pierde, în urma procesului de îmbătrânire, acuitatea, integritatea facultăţilor intelectuale şi fizice. RAMOLISMENT (< fr.) s.n. Stare a celui care s-a ramolit. (MED.) R. cerebral = necroză a unei porţiuni de ţesut cerebral, cauzată de întreruperea locală a circulaţiei sangvine în urma unei tromboze sau a unei embolii. RAMON [ramo], Gaston-Leon (1886-1963), biolog şi medic bacte-^ riolog francez. Director al Institutului Pasteur din Paris (iun.-dec. 1940). A descoperit anatoxina difterică. RAM6N Y CAJAL [kahal], Santiago (1852-1934), medic şi histolog spaniol. Prof. univ. la Valencia, Barcelona şi Madrid. Cercetări şi descoperiri în histologia sistemului 23 RAMSAY nervos, considerând neuronul ca unitate morfologică a sistemului nervos („Textura sistemului nervos al omului şi vertebratelor", „Degenerarea şi regenerarea sistemului nervos"), în anatomia microscopică a simpaticului, a măduvei spinării, a retinei. A utilizat metode noi şi originale de colorare a ţesutului nervos (impregnarea R.)', contribuţii importante în neurofiziologie şi citologie. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1906), împreună cu C. Golgi. M. de onoare al Acad. Române (1923). RAMOS, Fidel (n. 1928), om politic filipinez. Ministrul Armatei în timpul mandatului lui F. Marcos. Preşedinte al ţării (1992-1998); s-a confruntat cu mişcarea de gherilă a minorităţilor islamice. RAMOS, Graciliano (1892-1953), prozator brazilian. Romane sociale şi de analiză psihologică („Caetes", „Nelinişte", „Vieţi uscate"). Memorialistică. RAMPA, cotidian cultural-artistic apărut la Bucureşti, cu intermitente (16 oct. 1911-31 dec. 1913, 1 ian. 1915— 20 iun. 1938, 21 oct. 1946-18 iul. 1948). Director: N.D. Cocea. Colaboratori: L. Rebreanu, M. Sevastos, Ed. Caudella, Z. Bârsan, I.M. Sado-veanu, V. Eftimiu, V. Voiculescu, I. Massoff, Cezar Petrescu, C. Theodo-rescu, Gala Galaction, T. Arghezi ş.a. RAMPAL, Jean-Pierre (1922-2000), flautist francez. Prof. la Conservatorul din Paris. Entuziasm şi strălucire a sunetului. Repertoriu amplu, de la muzica barocă la cea contemporană. Discografie imensă, cuprinzând piese clasice, multe lucrări redescoperite de el şi prime audiţii absolute. RAMPĂ (< fr., germ.) s. f. 1. Porţiune din traseul unei căi ferate sau al unui drum pe care vehiculele o parcurg urcând. Pentru sensul contrar de parcurgere, porţiunea respectivă se numeşte pantă. 2. Jean-Pierre Rampal (TEHN.) Platformă pentru instalarea unui utilaj sau pentru depozitarea, încărcarea şi descărcarea mărfurilor. 3. Lucrare minieră care face legătura între un puţ de mină şi galeria de transport a unui orizont (5) şi care serveşte la gararea vagonetelor, la manevrarea lor pentru a fi remorcate de locomotive etc. 4. R. de lansare = platformă prevăzută cu dispozitive de orientare şi de ghidare, folosită pentru lansarea avioanelor catapultate sau a rachetelor. 5. Balustradă care mărgineşte de-a lungul ei o scară, un pod. ♦ Barieră. 6. (TEATRU) Şirul de lumini situate la marginea dinspre sală a avanscenei. <0- Expr. A chema la rampă = a cere, prin aplauze, revenirea artiştilor pe scenă. A vedea luminile rampei = (despre piese de teatru) a fi jucate în faţa publicului. RAMPLING [raemplir]], Charlotte (n. 1945), actriţă britanică de film. Ochii verzi, vocea învăluitoare, o anume atitudine rece şi distantă o recomandă pentru personaje ciudate, misterioase („Căderea zeilor", „Portar de noapte", „Max, dragostea mea"). RAMPUR BOALIA v. RăjshăhT. RAMSAR, localitate în Iran, pe litoralul S al Mării Caspice (loc important de iernare pentru multe păsări de apă), unde în 1971 a fost semnată Convenţia asupra zonelor umede, cunoscută şi sub numele de Convenţia R. Această convenţie, la care au aderat treptat cele mai multe ţări ale lumii, creează un cadru pentru conservarea şi utilizarea raţională a zonelor umede şi a resurselor lor. Sunt prevăzute acţiuni la nivel local, naţional, regional şi de cooperare internaţională. Pe baza ei au fost puse sub ocrotire numeroase arii importante pentru conservarea biodiversităţii, pentru protecţia unor specii sau comunităţi rare sau periclitate, a unor locuri de cuibărit, iernat sau popas în timpul migraţiei pentru păsări de apă şi limicole, locuri de depunere a icrelor etc., aceste arii fiind cunoscute sub numele de situri R. Cele mai valoroase dintre acestea sunt înscrise pe lista R. de zone umede de importanţă internaţională. România a aderat la Convenţia R. în 1991. RAMSAY [raemzi], Allan (1686-1758), poet scoţian. A folosit tradiţiile poetice vechi redeşteptând arta poetică a baladelor scoţiene înainte de a fi fost anglicizată („Poeme", „Proverbe scoţiene", „Fabule şi povestiri"). A înfiinţat o bibliotecă mobilă (1726) şi un teatru (1736-1739) la Edinburgh. Allan Ramsay. „Portretul domnişoarei Margaret Lindsay“ RAMSAY [raemzi], Allan (1713-1784), pictor scoţian. Creatorul „portretului de salon" („Margaret Ramsay"). Pictor la curtea regelui George III, a pictat mai ales portrete ale regelui, reginei, ale unor lorzi, remarcabile prin graţie şi colorit discret. RAMSAY [raemzi], Sir Bertram Home (1883-1945), amiral britanic. Organizatorul evacuării trupelor aliate încercuite la Dunkerque (iun. 1940) şi comandantul flotei Aliaţilor care a efectuat debarcarea din Normandia (iun. 1944). RAMSAY [raemzi], Sir William (1852-1916), chimist britanic. Prof. univ. la Bristol şi Londra. Cercetări în chimia fizică (în 1879, a explicat mişcarea browniană ca rezultat al şocurilor moleculare). A descoperit gazele nobile (argonul, 1894, împreună cu J. Rayleigh, criptonul, xenonul şi neonul, 1895) şi a determinat locul lor în sistemul periodic al elementelor lui Mendeleev; a obţinut (1895) heliul. De asemenea, a făcut cercetări asupra emanaţiei de radiu şi a determinat masa atomică a radonului. Premiul Sir William Ramsay RAMSAY 24 Nobel pentru chimie (1904). M. de onoare al Acad. Române (1913). RAMSAY [raemzi], Sir William Mitchel (1851-1939), arheolog şi istoric britanic. Prof. univ. la Aberdeen. Lucrări de istorie geografică a Asiei Mici şi asupra istoriei creştinismului timpuriu („Istoria geografică a Asiei Mici“, „Oraşele şi episcopiile din Frigia", „Elemente asiatice în civilizaţia greacă", „Biserica în Imperiul Roman Timpuriu"). M. de onoare al Acad. Române (1924). RAMSDEN [raemzden], Jesse (1735-1800), mecanic britanic. Constructor de instrumente optice, astronomice, de navigaţie şi geodezie precise; a inventat teodolitul şi o maşină electrostatică (1768). RAMSES, numele a 12 faraoni ai Egiptului antic din dinastiile 19 şi 20. Mai importanţi: 1. R. II cel Mare (1279-1213 î.Hr.), cel mai însemnat faraon al dinastiei 19. în urma luptelor cu statul hitit a încheiat cu Hattuşil III primul tratat de pace păstrat în istorie (1258 î.Hr.). A restabilit dominaţia Egiptului asupra Palestinei. A construit Ramaseul de la Tanis şi templele de la Abu-Simbel. 2. R. III (1187-1156 Î.Hr.), faraon, întemeietor al dinastiei 20. A respins atacurile „popoarelor mării" (pelasgii) şi ale triburilor libiene. în timpul domniei lui a fost construit templul de la Medinet-Habu. RAMSEY [raemzi], Arthur Michael (1904-1988), prelat anglican. Episcop de Durham (1952-1956), arhiepiscop de York (1956-1961) şi de Canter-bury (1961-1974); a militat pentru reconcilierea bisericilor creştine. Ramses II RAMSEY [raemzi], Frank Plumpton (1903-1930), matematician şi filozof englez. Contribuţii în logică, matematică şi teoria probabilităţilor („Fundamentele matematicii şi alte eseuri logice"). RAMSEY [raemzi], Norman Foster (n. 1915), fizician american. Prof. univ. la Harvard. Cercetări în domeniul fizicii nucleare; contribuţii la perfecţionarea maserului prin metoda câmpurilor oscilatorii, utilizată şi la instrumentele de măsură a timpului bazate pe tranziţia atomică a cesiului. A descoperit momentul de cvadripol electric al deuteriului. Premiul Nobel pentru fizică (1989), împreună cu H.G. Dehmelt şi W. Paul. RAMURĂ (< ram, rar, „creangă") s. f. 1. Fiecare dintre ramificaţiile unei tulpini de plantă. ♦ Fiecare dintre ramificaţiile coarnelor cerbului sau ale căpriorului. 2. Diviziune (secundară), subîmpărţire. ♦ Spec. Ramificaţie a unei familii, a unui popor. 3. Diviziune, sector al unei ştiinţe sau al unui domeniu de activitate. ^ R. a economiei naţionale = ansamblu de unităţi (întreprinderi, organizaţii, instituţii etc.) cu activitate specializată, care desfăşoară acelaşi gen de activitate productivă (ex. industria, agricultura) sau neproductivă (ex. învăţământ, ocrotirea sănătăţii). Are, la rândul ei, subdiviziuni deosebite între ele prin anumite caracteristici în funcţie de natura rezultatelor şi de destinaţia economică etc. 4. (MAT.) R. a unei curbe = mulţimea punctelor unei curbe pentru care una dintre coordonatele carteziene ale fiecărui punct este funcţie uniformă de cealaltă coordonată. RAMURI, revistă literară, iniţial de orientare semănătoristă, apoi eclectică, apărută cu intermitenţe, de la 5 dec. 1905 până la 1 mai 1947, [a Craiova, laşi şi apoi la Bucureşti, între 1 ian. 1915 şi 15 iul. 1917 a apărut cu titlul „Drum drept“, sub direcţia lui N. lorga. Din conducerea sa au făcut parte C. Făgeţel-Şaban şi D. Tomescu. Printre colaboratori: E. Gârleanu, Şt. O. losif, I.L. Cara-giale, T. Arghezi, L. Blaga, N. lorga, I. Pillat, N. Crainic, I. Minulescu, A. Cotruş, D. Nanu ş.a. De la 1 aug. 1964 până în 1989 apare la Craiova o nouă serie. Printre redectorii-şefi: Al. Piru (1969-1974), M. Sorescu (1974-1989). Colaboratori: V. Caria-nopol, I. Purcaru, E. Simion, N. Manolescu, Constanţa Buzea, M. Ciobanu, P. Ţugui, Şt. Aug. Doinaş, Şt. Bănulescu ş.a. Din 1990 apare o altă serie, avându-l ca redactor-şef tot pe M. Sorescu (1990-1996). Norman Foster Ramsey Colaboratori: M. Dinescu, D. Micu, M. Şora, E. Cioran ş.a. RAMUS [ramus], Petrus (numele latinizat al lui Pierre de la Ramee) (1515-1572), filozof şi matematician francez. Reformator al universalismului. Primul prof. de matematică la College de France. Contribuţii în analiza textelor clasice („Dialectica"). Convertit la protestantism, a fost ucis în „Noaptea Sf. Bartolomeu". RAMUZ [ramu], Charles-Ferdinand (1878-1947), scriitor elveţian de limbă franceză. Romane lirice şi alegorice, evocând ţinutul natal şi caractere tenace, într-o viziune mitică („Viaţa unui soldat", „Spaima în munţi", „Frumuseţea pe pământ", „Dacă Soarele nu se reîntoarce"); eseuri, memorialistică, versuri. RAN, sirenă în mitologia nordică care pescuia cu un năvod înecaţii. Ulterior, devine zeiţa morţilor domnind peste o împărăţie a acestora. Numele ei înseamnă jefuitoarea (de la nordicul ran „jaf"). RANA, familie din Nepal care a acaparat puterea guvernamentală (la 17 sept. 1846) prin generalul Rana Jang Bahadur (1817-1877), prim-mi-nistru (1846-1856 şi 1857- 1877). A instituit un regim autoritar şi a controlat, prin reprezentanţii săi — care au fost prim-miniştri (până în 1951) — viaţa politică a ţării. Perioada din istoria Nepalului cuprinsă între 1846 şi 1951 este cunoscută ca era R. RANAVALONA, numele a trei regine ale Madagascarului. Mai importantă R. III, regină (1883-1897). A semnat Tratatul franco-malgaş (1885) prin care Franţa şi-a instituit protectoratul asupra Madagascarului; înlăturată printr-o lovitură de stat. RANĂ (< sl.) s. f. 1. (MED.) Plagă, leziune. -0* Expr. A pune degetul pe rană = a dezvălui adevărata cauză a unei stări rele de lucruri. 2. Fig. Suferinţă morală; durere sufletească, chin. 25 RANGER RANCAGUA, oraş în Chile, situat la poalele vestice ale m-ţilor Anzi, pe râul Cachapoal, la 77 km S de Santiago; 206,9 mii loc. (2002). Ind. metalurgică, de prelucr. a lemnului, constr. de maşini (asamblare de automobile şi tractoare) şi alim. (preparate din carne, conserve de fructe, vin, bere). Staţiune climaterică. Fundat în 1743 de guvernatorul spaniol Jose Antonio Manso de Velasco (1688-1765), cu numele Villa Santa Cruz de Triana. Aici a avut loc (2 oct. 1814) o bătălie în care trupele republicane, conduse de generalul Bernardo O’Higgins, au apărat oraşul de forţele regaliste spaniole. RANCE [ră:s] (La ~), fluviu în NV Franţei (Bretagne); 100 km. Izv. din Lande du Mene şi se varsă în G. Saint-Malo (Marea Mânecii). în estuarul lui s-a construit (1961-1966), în premieră mondială, o hidrocentrală acţionată de maree (240 MW), dată în folosinţă în 1967. RANCH [raentj] (cuv. engl.) s. n. Fermă mare pentru creşterea vitelor, specifică vestului S.U.A. şi Mexicului. RĂNCHT [rânji], oraş în E Indiei (Bihâr), situat pe platoul Chotă Năgpur; centrul ad-tiv al statului Jharkhand; 846,4 mii loc. (2001). Nod rutier. Ind. metalurgiei feroase (oţel) şi neferoase (aluminiu), a constr. de maşini (maşini-unelte), textilă şi alim. Universitate (1960). Municipalitate din 1869. RANCHIUNĂ (< fr.) s. f. Sentiment de duşmănie, asociat cu dorinţă de răzbunare; pizmă, pică. RANCHIUNOS, -OASĂ (< fr.) adj. Care poartă ranchiună, care ţine duşmănie; răzbunător. RANCILLAC [ransiak], Bernard (n. 1931), pictor francez. A debutat cu pictură abstractă. Din 1964 s-a îndreptat spre arta figurativă, susţinând principiul „imaginii lizibile". A abordat teme dramatice ale istoriei contemporane: războiul din Orientul Apropiat şi cel din Vietnam. RAND (< fr.) s. m. Unitate monetară din Republica Africa de Sud. RANDALINARE (< germ.) s. f. (TEHN.) Moletare. RANDALINĂ (< germ.) s. f. (TEHN.) Moletă. RANDAMENT (< fr.) s. n. 1. Efectul util al unui factor al procesului de producţie într-o unitate de timp. ♦ Eficienţă, folos. 2. Raportul dintre valoarea unei mărimi scalare care satisface o lege de conservare (energie, putere etc.), cedată de un sistem tehnic sub formă utilă, şi valoarea aceleiaşi mărimi absorbită de acest sistem. Datorită pierderilor din sistemele tehnice, r. este întotdeauna subunitar. ^ R. global = r. care se referă la ansamblul transformărilor produse de totalitatea sistemelor tehnice (aparate, maşini etc.) care concurează la efectuarea unui anumit produs. R. indicat = raportul dintre puterea indicată a unei maşini de forţă şi puterea teoretică a maşinii respective. R. termic = raportul dintre echivalentul în căldură al lucrului mecanic, efectuat într-o maşină termică ideală (fără pierderi) şi căldura totală obţinută prin arderea combustibilului. (EC.) Formă a eficienţei economice care reflectă raportul dintre volumul producţiei obţinute, exprimate în unităţi naturale sau valorice şi un factor de producţie care a contribuit la obţinerea producţiei (munca, capitalul, pământul). ♦ R. la hectar = cantitatea de recoltă obţinută de pe un hectar cultivat. ♦ R. obligaţiunii = raportul dintre dobânda adusă de obligaţiune şi preţul de cumpărare al acesteia. El poate fi r. nominal, calculat ca raport procentual între dobânda anuală şi valoarea nominală a obligaţiunii; r. până la scadenţă, calculat ca raport procentual între dobânda anuală plus discountul mediu anual (la numărător) şi media aritmetică simplă dintre valoarea nominală şi preţul de cumpărare (la numitor). RANDERS, oraş în Danemarca, situat în E pen. lutlanda, pe fl. Gudenâ, la 24 km V de str. Kattegat, la N de Ârhus; 62,2 mii loc. (2003). Port comercial. Ind. constr. de maşini (maşini agricole, material rulant feroviar), electrotehnică, textilă, maro-chinărie (mănuşi) şi alim. (preparate din carne şi lapte, bere). Biserica Sf. Morten/Sf. Martin (1490), mănăstirea Sf. Duh (1436, renovată în 1510); Primărie (1768). Menţionat documetar în 1086, a obţinut statut de oraş din 1302. RANETTI, George (1875-1928, n. Mizil), scriitor şi publicist român. A debutat la ,Adevărul literar", a colaborat la „Moş Teacă" şi „Moftul român" şi a editat, în colaborare, revistele umoristice de largă circulaţie „Zeflemeaua", „Furnica". Discipol al lui I.L. Caragiale şi A. Bacalbaşa, a cultivat cu talent cronica rimată, fabula, satira, cu obiective sociale, antidinastice şi antipoliticianiste („De inimă albastră"; „Strofe şi apostrofe"; „Fabule". A mai scris schiţe umoristice („Schiţe vesele"; „Matache Pisălog" ş.a.) şi comedii („Romeo şi Julieta la Mizil", „Săracu Dumitrescu"). Postum o selecţie de „Versuri". RANFLUARE (după fr. renflouage) s. f. Operaţie de readucere la suprafaţă şi de punere în stare de plutire a unei nave scufundate. RANFORSARE (după fr. renfor-cage) s. f. Faptul de a deveni mai puternic, mai rezistent, mai ferm; consolidare. ♦ (TEHN.) întărire a unei piese sau a unei construcţii metalice cu ajutorul unor nervuri, grinzi etc. pentru mărirea rigidităţii lor. RANFORT (< fr.) s. n. 1. Element de construcţie alcătuit din una sau din mai multe bare de oţel profilat, destinat să asigure rigiditatea transversală a unui pod metalic. 2. Fiecare dintre nervurile unei pile înalte de beton armat, care asigură rigiditatea acesteia. RANG (< fr.) s. n. 1. Treaptă într-o ierarhie administrativă, bisericească, militară sau diplomatică. Expr. De prim rang (sau de rangul întâi, al doilea etc.) = de categoria sau de calitatea întâi (sau a doua etc.) 2. (DR.) Calitate a unei ipoteci sau a unui privilegiu în funcţie de care se stabileşte ordinea de plată a creditorilor din preţul de vânzare a unui lucru al debitorului lor. 3. (MAT.) Număr natural care indică locul pe care un termen îl ocupă în cadrul unui şir. ♦ Rang (al unei matrice) = cel mai mic număr natural r pentru care toţi minorii matricei de ordin mai mare ca r sunt nuli. RANG, Henri (1902-1946, n. laşi), călăreţ român. Medalie olimpică de argint (Berlin, 1936, la „Marele Premiu al Naţiunilor"). A făcut parte din „echipa de aur" a României în perioada 1935-1940. RANG AVI S sau RANGABâ, Aleksandros Rizos (1809-1892), scriitor grec. Lirică romantică („Poezii diferite") şi proză („Prinţul Mareei"), teatru („Nunţile lui Cutrulis"). A contribuit la formarea limbii literare greceşti moderne. rangă s. f. Bară de oţel folosită ca pârghie la desfacerea unor pavaje ori pentru ridicarea sau deplasarea corpurilor grele. RANGER [reindjer], numele mai multor sonde americane lansate de NASA între 1961 şi 1965 cu scopul de a studia solul lunar; în 1964, R.7 a efectuat primele fotografii ale Lunii de la o distanţă relativ mică şi cu o rezoluţie remarcabilă. RANGER (cuv. engl.) s. m. 1. Corp de elită al armatei de uscat americane folosit pentru prima dată în războiul cu indienii din 1756-1763. RANGIROA 26 2. Persoană care asigură protecţia şi ordinea în cadrul parcurilor naţionale. RANGIROA (sau RAHIROA), ins. coraligenă în arh. Tuamotu (Polinezia franceză), în S Oc. Pacific, la 322 km NNE de Tahiti; 75 km2 (cea mai mare din acest arh.). RANGOON [raeqgum], vechea denumire (1755-1989) a oraşului Yangon. RANGPUR, oraş în NNV Ban-gladesh-ului, situat pe râul Ghăghăt (afl. al râului Jamuna); 264,1 mii loc. (2001). Prelucr. tutunului (ţigarete) şi a iutei; covoare. Universitate. Oraş din 1869. RANIDE (< lat. rana „broască") s. f. pl. Familie de amfibieni din ord. Anure, cu picioarele din spate lungi, în poziţia de repaus îndoite, utilizate pentru înot şi deplasare în salturi. Adulţii sunt lipsiţi de coadă. Este o familie foarte răspândită pe glob, îndeosebi în regiunile tropicale (unde există şi unele specii viu colorate, la care pielea secretă o toxină foarte puternică, utilizată de amerindieni pentru săgeţi otrăvite). în România cuprinde broaştele verzi (de lac) şi broaştele brune (de pădure, de mlaştină, broasca roşie de munte). RANIŢE, Grigore (sec. 18), zugrav român. A lucrat în Oltenia, Banat şi S Transilvaniei. Promotor al stilului postbrâncovenesc (naosul mănăstirii Tismana, paraclisul de nord al Bisericii din Şcheii Braşovului, biserica din Blaj). RANIŢĂ (< rus.) s. f. Rucsac. RÂNJIT, Singh (1780-1839), maha-radjah indian. Fondatorul regatului Sikh din Punjab (1801-1839). A dus o politică de forţă, consolidând statul nou creat, care s-a destrămat după moartea sa. Supranumit „Leul din Punjab". RANK [rank], Otto (pe numele adevărat O. Rosenfeld) (1884-1939), psiholog şi psihoterapeut austriac. Singh Rânjit Stabilit în S.U.A. (1936). Discipol al lui Freud, a interpretat din punct de vedere psihanalitic mituri şi legende. A respins importanţa complexului lui Oedip şi a explicat influenţa traumei produse de naştere asupra psihicului şi comportamentului uman („Trauma naşterii", „Mitul naşterii eroului", „Motivul incestului în Poezie şi Legendă"). RANKE [raqke], Leopold von (1795-1886), istoric german. Prof. univ. la Berlin (1825-1871). Lucrări consacrate în special istoriei politice a ţărilor din Europa Apuseană în sec. 16-17 („Istoria Germaniei în timpul Reformei", „Istoria Franţei în sec. 16-17", „Istoria Angliei în sec. 16-17", „Nouă cărţi de istorie prusiană"), remarcabile prin generalizările ample, critica izvoarelor şi măiestria stilului. RANKEI Doryu (1213-1278), călugăr budist chinez. A promovat budismul zen în Japonia, fiind primul căruia i s-a conferit aici titlul de „maestru zen“. RANKER s.n. Sol slab evoluat format pe roci silicatice, având un orizont bogat în substanţă organică, situat direct pe roca dură. RANKINE [raeqkin], William John Macquom (1820-1872), inginer şi fizician britanic. Prof. univ. la Glasgow. Unul dintre fondatorii termotehnicii; a elaborat teoria generală a ciclurilor de funcţionare a motoarelor termice, în termodinamică a propus termenul de „energie" şi a efectuat distincţie între energiile mecanică, potenţială şi cinetică. RANSOM [raensem], John Crowe (1888-1974), poet şi critic literar american. Fondator (1941) al curentului „noul criticism" („Noua critică"). Lirică rafinată, într-un stil concis, ironic şi metaforic pe teme ale Sudului patriarhal („Fiori şi febră", „Poeme despre Dumnezeu", „Doi gentilomi în temniţă"). Leopold von Ranke RANSON [ranson], Paul (1864-1909), pictor, gravor şi scriitor francez. Unul dintre reprezentanţii grupării nabis. Autor al unor litografii colorate şi al unor cartoane de tapiserie, cu un pronunţat caracter decorativ care vor influenţa viziunea „Artei 1900". RANTIE s. f. Haină lungă şi largă, purtată peste îmbrăcăminte de către preoţi şi călugări. RANUNCULACEE (< fr.; {s} lat. ranunculus „broască mică") s. f. pl. Familie de plante erbacee, perene sau anuale, dicotiledonate, cu tuberculi sau rizomi, frunze alterne de obicei divizate, flori bisexuate, dialipetale, şi fructe folicule, nucule sau bace (ex. piciorul-cocoşului, spânzul, bujorul etc.). Cuprinde peste 1 500 de specii, răspândite mai ales în reg. temperate şi reci. RANVERSARE (după fr. renversage) s. f. 1. Evoluţie acrobatică a unui avion, constând din urcarea pe verticală şi întoarcerea lui, în vederea schimbării rapide a direcţiei de zbor cu 180°. 2. (Psih.) R. în contrariu = mecanism de apărare al „Eului" prin care scopul unei impulsii se inversează trecând de la activitate la pasivitate, ori invers. RANVIER [râvie], Louis Antoine (1835-1922), histolog francez. Prof. la College de France. Autor al unor tratate de anatomie şi histologie de mare circulaţie. A descoperit numeroase elemente şi formaţiuni celulare care îi poartă numele (ex. nodurile lui R. care întrerup din loc în loc teaca de mielină a axonilor neuronilor). RAOULT [râul], Frangois Mărie (1830-1901), chimist şi fizician francez. Prof. univ. la Grenoble. Creatorul crioscopiei, ebuliometriei şi al tonometriei. Cercetând proprietăţile soluţiilor, a formulat, în 1882-1888, legile (care îi poartă numele), conform cărora: 1) scăderea relativă a presiunii de vapori a unei soluţii, faţă de presiunea de vapori a dizolvantului, este direct proporţională cu fracţia molară a dizolvantului şi 2) creşterea temperaturii de fierbere sau scăderea temperaturii de îngheţ a soluţiei este proporţională cu concentraţia substanţei dizolvate. RAP [raep] (cuv. engl. „bătaie uşoară") s. n. Gen muzical de origine afro-americană, caracterizată prin rostirea sacadată a textului. Este diferenţiat ca mesaj pe coasta de Est şi pe cea de Vest a S.U.A. Acreditat în rândul publicului alb de trioul Run-D.M.C. De multe ori mesaj violent şi rebel. 27 RAPORT RAPACE (< fr., it., lat.) adj. (Livr.) Lacom, hrăpăreţ, hapsân. RAPACITATE (< fr., lat.) s. f. însuşirea de a fi rapace; lăcomie. RAPAKIVI (cuv. finlandez) subst. Varietate roşie de granit, cu structura porfirică şi larg cristalizat, utilizat ca material de construcţie şi ca ornament. RAPALLO, oraş în NV Italiei (Liguria), în G. R. al M. Ligurice, la 26 km ESE de Genova; 29,1 mii loc. (2001). Staţiune balneoclimaterică. Port turistic. Ind. de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă (confecţii) şi alim. (ulei de măsline, vin ş.a.). Şantier naval. Biserici din sec. 12-15. Castel (sec. 15). Sanctuarul Montallegro (1557). Menţionat documentar în anul 964. Aici s-au semnat două tratate internaţionale. Primul încheiat la 12 nov. 1920 între Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi Italia, prin care cel dintâi primea Dalmaţia, Fiume devenea oraş liber, Italia păstra câteva ins. din Adriatica, iar al doilea, încheiat la 16 apr. 1922, între Germania şi Rusia Sovietică, prevedea renunţarea reciprocă la pretenţii privind reparaţiile de război, restabilirea relaţiilor diplomatice, dezvoltarea legăturilor economice şi comerciale. Tratatul a constituit prima recunoaştere de iure a statului sovietic. RAPA NUI v. Paştelui, Insula RAPĂN s. n. 1. Râie a cailor, porcilor şi câinilor. ♦ P. ext. Jeg. 2. (FITOPAT.) Boală a merilor şi perilor, provocată de ciuperca Endostigme inaequalis şi manifestată prin apariţia unor formaţiuni crustoase pe frunze, pe fructe şi pe ramurile tinere; r. încetineşte sau opreşte creşterea. RAPEL (< fr.) s. n. 1. Readucere în poziţie iniţială a unui sistem tehnic sau a unei piese sub acţiunea greutăţii proprii ori a unor forţe elastice. 2. (MED.) Doză nouă de vaccin care se inoculează unei persoane vaccinate pentru a-i întări şi a-i prelungi imunitatea creată iniţial. RAPjD, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. (Şi adv.) Care se desfăşoară, se efectuează cu viteză mare. 2. Adj. Care acţionează cu promptitudine. 3. S. n. Tren care merge cu viteză mare şi nu face opriri decât în staţiile importante. RAPIDITATE (< fr., lat.) s. f. însuşirea a ceea ce este rapid; viteză mare, iuţeală, repeziciune. RAPISARDI [rapizardi], Mario (1844-1912), poet italian. Exponent al romantismului umanitar. Poeme filozofice („Paligeneza“, „Lucifer", ,,lov“) şi poemul alegoric „Atlantida", pamflet inspirat de viaţa socială şi politică a Italiei. RAPIŢĂ (< bg.) s. f. pl. Numele mai multor plante anuale, cultivate şi spontane, din fam. brasicacee, cu flori galbene şi fructul în formă de silicvă cu numeroase seminţe mici. R. mare (colza), cu tulpina înaltă până la 1,6 m, rădăcină pivotantă, are frunze verzi-albăstrii, cele bazale peţiolate, cele mijlocii şi superioare sesile (Brassica napus ssp. Oleifera). Există soiuri de primăvară şi soiuri de toamnă. Seminţele, bogate în ulei (45-48%) sunt folosite în ind. alimentară, a lacurilor şi vopselurilor. Este cultivată şi ca plantă furajeră. Rădăcina şi frunzele au proprietăţi depurative, emoliente, dezinfectante, expectorante. R. mică (B. rapa = Campestris ssp. Oleifera), înaltă de 30-40 cm, cu rădăcină subţire, este de asemenea cultivată pentru ulei şi ca plantă furajeră. R. sălbatică {B. rapa ssp. sylvestris) de 20-40 cm, este frecventă ca buruiană în culturi, pe terenuri virane, margini de drum. In prezent se urmăreşte utilizarea uleiului de rapiţă pentru obţinerea de biocombustibil (pentru motoare Diesel), ca soluţie alternativă în contextul crizei petrolului. RAPOLTU MARE, com. în jud. Hunedoara, situată în culoarul Orăştiei, pe dr. văii Mureşului, la poalele SE ale m-ţilor Metaliferi; 1 888 loc. (2005). Expl. de calcar şi de andezit. în satul R.M., menţionat documentar în 1346, se află o biserică din sec. 14 (azi biserică reformată) şi un conac din sec. 18, iar în satul Bobâlna, atestat documentar în 1362, un castel din sec. 18. Rezervaţia naturală tufurile calcaroase din Valea Bobâlna. RAPOPORT [ropepert], Anatol (n. 1911), filozof, psiholog şi biolog american. Reprezentant al opera-ţionalismului („Filozofia operaţională"), adept al teoriei generale a sistemelor. Contribuţii în cercetarea comportamentului în situaţii conflic-tuale („Dilema prizonierului"). RAPORT (< fr.) s. n. I. 1. (FILOZ.) Relaţie: proporţie, măsură comună. R. de forţe = stadiul atins de confruntarea unor forţe social-politice, militare, opuse, ponderea fiecăreia dintre aceste forţe în determinarea unui deznodământ, tendinţa evoluţiei acestei confruntări. Analiza r. de f. pe plan mondial are un rol deosebit în stabilirea liniei politice a unui stat. <£- Loc. în raport cu... = faţă de..., în comparaţie cu... Sub raportul (sau sub acest raport) = din acest punct de vedere. 2. R. juridic = relaţie socială reglementată de o normă juridică şi care, în consecinţă, produce efecte juridice (ex. r. juridic de muncă, r. de vânzare-cumpărare). 3. (DR.) R. succesoral = întoarcerea în patrimoniul succesoral al bunurilor dobândite pe cale de donaţie, de la cel care lasă moştenirea, către descendenţi şi soţul supravieţuitor, care vin împreună la moştenire. 4. (MAT.) Simbol care indică operaţia de împărţire a două numere, polinoame etc. + Număr care pune în evidenţă rezultatul comparării a două mărimi sau care indică de câte ori a doua mărime se cuprinde în prima. (EC.) R. de schimb = (în comerţul exterior) relaţia dintre preţurile de export şi cele din import; respectiv puterea de cumpărare în comerţul exterior al unei ţări. Se calculează ca indice prin împărţirea indicelui de export la indicele preţurilor de import. (TEHN.) R. de compresiune = r. dintre volumul maxim al cilindrului unei maşini, corespunzător poziţiei pistonului la punctul mort exterior (depărtat) şi volumul lui minim, corespunzător poziţiei pistonului la punctul înterior (apropiat). R. de mase = r. dintre masa unei rachete înainte de decolare şi masa acesteia după încetarea definitivă a funcţionării motorului. R. de transformare = a) (TEHN.) r. dintre viteza unui element condus şi viteza elementului conducător al unui mecanism (reductor, schimbător de viteză, transmisiune cu curea etc.); se numeşte r. de multiplicare când are valoare supraunitară şi r. de demultiplicare, când are valoare subunitară; b) (ELT.) r. dintre valoarea efectivă (eficace) a tensiunii la bornele înfăşurării primare a unui transformator electric şi valoarea efectivă a tensiunii la bornele înfăşurării secundare a transformatorului în condiţii de funcţionare date. La transformatoarele monofazate, r. de t. este apropiat, în condiţii obişnuite de funcţionare, de r. dintre numerele de spirale ale celor două înfăşurări. II. 1. Informare scrisă sau verbală făcută de către o persoană sau de către un colectiv în faţa unei adunări sau a unei autorităţi asupra une[ activităţi, a unor fapte etc. 2. (DR.) înscris care cuprinde punctul de vedere al unei comisii a parlamentului asupra unui proiect de lege sau a unei probleme care i-a fost trimisă spre studiere. 3. (MILIT.) Scurtă prezentare a situaţiei RAPORTA 28 unei subunităţi sau a unei unităţi făcută de un subaltern către comandant. III. Câştig Casă (sau imobil) de raport = casă sau imobil care, prin închiriere, aduce venit proprietarului. RAPORTA (< fr.) vb. I tranz. 1. A stabili o relaţie între două sau mai multe noţiuni, fapte, lucruri, a le pune în legătură unele cu altele; a considera ceva în raport cu... ♦ Refl. A se referi, a face aluzie la ceva. 2. A prezenta un raport; a aduce un fapt la cunoştinţa cuiva. ♦ A relata, a povesti ceva (în mod indiscret şi cu răutate); p. ext. a pârî. RAPORTOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f., s. n. 1. S. m. şi f. Persoană care prezintă un raport (II). 2. S. n. Instrument pentru construirea şi măsurarea unghiurilor (în grade sau în radiani, la desenele tehnice). RAPPER [raepe] (cuv. engl.) s.m. Persoană care cântă sau îi place muzica rap. RAPSOD (< fr., gr.) s. m. 1. (în Grecia antică) Cântăreţ şi recitator pribeag al cărui repertoriu era format îndeosebi din fragmente ale poemelor homerice. V. aed. 2. Autor de ample poeme epice, care evocă evenimentele de seamă din viaţa unui popor. RAPSODIE (< fr., it.) s. f. 1. (în Grecia antică) Cântec având ca temă un episod din poemele homerice. 2. Compoziţie muzicală, de obicei instrumentală, de formă liberă, alcătuită dintr-o succesiune de motive şi fragmente de melodii de inspiraţie folclorică. R. celebre au fost compuse de F. Liszt, M. Ravel, G. Gershwin, G. Enescu. RAPT (< fr., lat.) s. n. (Livr.) 1. Furt săvârşit prin violenţă; jaf, hoţie. 2. Răpire (a unei persoane). RAPTI, râu în Nepal şi N Indiei; 645 km. Izv. din m-ţii Himalaya, traversează NV Nepalului şi SE statului Uttar Pradesh (India) şi se varsă în râul Ghăghăra. Navigabil în cursul inferior. RAPTUS (< fr., lat.) s. n. Acces brutal şi irezistibil de furie, care apare în unele boli mintale (epilepsie, schizofrenie, psihoză maniaco-depresivă) şi îl împinge pe subiect la o acţiune cu consecinţe uneori tragice; poate avea urmări dramatice pentru bolnav (ex. sinuciderea) sau pentru cei din jur (ex. crimă). RAQQAH (RAKKA), oraş în Siria, capitala districtulului omonim situat pe malul stg. al Eufratului la 161 km ESE de Alep; 165,2 mii loc. (1994). f.y.T* t s t * t & r* t r i * t ~VTta l Raportor (2) Piaţa agricolă; turism. Ruinele anticului Nicephorium construit de Seleucos Nicator şi ale palatului lui Harun ar-Raşid. Biserica Sf. Sergiu (sec. 5) în stil bizantin. Marea Moschee (sec. 12), poarta Bagdadului (sec. 16). Fundat de califul abbasid al-Mansur (754-775). RAR, -Ă (lat. rarus) adj. 1. Care se află aşezat unul faţă de altul la o distanţă mai mare decât cea obişnuită; (despre un întreg) ale cărui elemente componente sunt mai depărtate unele de altele decât de obicei; cu densitate mică. 2. (Şi adv.) Care nu se întâlneşte des, puţin frecvent; p. ext. neobişnuit, excepţional. 3. (Şi adv.) Care apare, se petrece, se efectuează, se succedă la intervale mari, într-un ritm lent. 4. Distins, ales, scump; superior, excepţional (ca merit, ca valoare). RARĂU 1. Masiv muntos în N m-ţilor Bistriţei (Carpaţii Orientali), între văile Moldovei (la N) şi Bistriţei (la S), alcătuit din şisturi cristaline şi calcare mezozoice. Eroziunea diferenţială a scos în evidenţă calcarele sub formă de turnuri, piramide, blocuri, pereţi abrupţi, stânci zvelte (ex. Pietrele Doamnei, monument al naturii). Alt. max.: 1 651 m (vf. Rarău). Rezervaţia ştiinţifică Codrul secular Slătioara (1 064 ha), situată pe versantul de E, include păduri seculare de fag în amestec cu brad şi molid, cu exemplare rare de tisă (Taxus baccata), iar la altitudini mai mari păduri de molid. Pe creastă se află pajiştea numită „plaiul Todirescu“ (44 ha), cu un bogat covor vegetal format din arnică, margarete, clopoţei de munte etc. Obiectiv turistic. Staţie meteorologică. Pârtie de schi. Conform legendei, masivul R. s-a numit Dodu, până în anul 1541, denumirea actuală datând din timpul lui Petru Rareş, care i-a atribuit acest nume. 2. Mănăstire (de călugări) situată pe masivul cu acelaşi nume, având biserica cu hramul Sf. loan Boguslavul, construită de către Petru Rareş, în timpul celei de-a doua domnii (1541-1546), pe locul unei biserici vechi a fostei sihăstrii Dodu, care data de la sf. sec. 15. în 1538, în timpul refugierii lui Petru Rareş în cetatea Ciceu, aici s-a ascuns Doamna Elena (soţia sa) cu copiii, fiind ocrotiţi de călugării sihăstriei Dodu. Drept recunoştinţă, domnul a sprijinit construirea bisericii şi a poruncit ca sihăstria şi muntele să se numească Rarău. Jefuită şi devastată de mai multe ori, mănăstirea a fost desfiinţată de austrieci în 1786, fiind reînfiinţată în 1918; în 1959 a devenit schit, iar din 1990 mănăstire. Aici se află o icoană a Maicii Domnului, considerată făcătoare de minuni. RAREFACŢIE (< fr.) s. f. Scăderea densităţii sau a cantităţii locale a unei substanţe (ex. r. osoasă, caracteristică osteoporozei). RAREFIA (< fr.) vb. I tranz. A micşora densitatea unui gaz. ♦ Refl. (Despre gaze) A-şi micşora densitatea, a deveni mai rar. RAREORI (< rare + ori) adv. Nu prea des (în timp); uneori, câteodată. RAREŞ, Ştefania (n. 1938, Dumbrăveni, jud. Suceava), cântăreaţă de muzică populară. Repertoriu original de cântece de petrecere şi de joc, în care valorifică elemente muzicale şi poetice caracteristice liricii tradiţionale din N Moldovei. RARIŞTE (< rar) s. f. Pădure sau porţiune dintr-o pădure în care arborii sunt rari. R. de limită, vegetaţie caracteristică pentru etajul subalpin, care face tranziţia de la pădurea încheiată la tufişurile subalpine. Este alcătuită din arbori din ce în ce mai rari şi mai scunzi, deformaţi de vânt (adesea cu formă „de steag“), chirciţi, printre care se dezvoltă tufe de jneapăn din ce în ce mai abundente o dată cu creşterea altitudinii. în decursul timpului, ca urmare a păşunatului în golul de munte, cele mai multe rarişti au dispărut, fiind înlocuite cu vegetaţie de pajişte sau tufărişuri scunde de ienupăr şi afin. Se situează între limita superioară naturală a pădurii încheiate şi limita superioară a arborilor izolaţi. RARITATE (< lat;, fr., it.) s. f. 1. Caracterul a ceea ce este rar. 2. Lucru rar întâlnit, puţin frecvent sau, p. ext., considerat ca o curiozitate, care atrage atenţia, excepţional. RARIŢĂ (< bg.) s. f. Unealtă agricolă asemănătoare plugului, cu două cormane care răstoarnă brazda în ambele părţi; se foloseşte la semănăturile de cartofi şi la alte culturi. RAROTONGA, insulă vulcanică în SV arh. Cook (Pacificul de Sud), 29 RASMUSSEN situată la 3 400 km de Noua Zeelandă; 67,1 km2 (cea mai mare din arh. Cook). Oraş pr.: Avarua. Alt. max.: 652 m (Mount Te Manga). Plantaţii de bananieri, cocotieri, citrice ş.a. Vizitată în 1789 de rebelii de pe vasul britanic Bounty. Sub protectorat britanic (1888-1901), din 1901 aparţine Noii Zeelande. RAS, -Ă (< rade) adj. 1. (Despre păr, barbă, mustăţi) Tăiat de la rădăcină. ♦ (Despre persoane) Care are părul (de pe obraz) tăiat până la piele; fără barbă şi mustăţi; bărbierit. 2. (Despre lucruri) De pe care s-a înlăturat prin răzuire stratul exterior. ♦ Tăiat în bucăţi subţiri, mărunte, prin frecare pe râzătoare. 3. (Despre suprafeţe, terenuri) Neted, drept. ♦ (Adverbial) Aproape atingând o suprafaţă (pământul, apa); razant. 4. (Despre recipiente) Plin până la refuz, foarte plin. 4- tăiere rasă (în ras), exploatare a pădurii prin tăierea tuturor arborilor de pe respectiva parcelă. RA’S (RÂS) 1. Cuvânt arab semnificând un promontoriu sau un vârf. 2. în Ethiopia intră în titlul unui conducător politic sau militar al unei provincii. RÂS AL-KHAIMAH, emirat în SE G. Persic, în Emiratele Arabe Unite; 1,7 mii km2; 187 mii loc. (2002). Centrul ad-tiv: Răs al-Khaimah. Plantaţii de curmali. Creşterea caprinelor şi ovinelor. Pescuit de perle. Expl. de gaze naturale. A intrat în federaţia Emiratelor Arabe Unite în 1972. RAS ASIR v. Guardafui. RASAT, -Ă (< fr.) adj. De rasă; p. ext select, distins, stilat. RĂ’S AT-TANN0RAH (RAS TANURA), oraş în ESE Arabiei Saudite, în peninsula omonimă, port petrolier la G. Persic; 6,3 mii loc. (1992). Mare centru de exploatare şi prelucr. a petrolului (rafinării). Pipe-line-uri pentru exportul de petrol brut. RAS AT-TlB v. Bon. RASĂ1 (< fr., germ.) s. f. 1. (BIOL.) Grup de indivizi aparţinând aceleiaşi specii de microorganisme, plante sau animale, prezentând unele caractere comune, constante, conservate ereditar. 2. Rase omeneşti = grupări mari, naturale, de oameni, unitare prin origine şi printr-un ansamblu de caractere somatico-ere-ditare (pigmentaţia pielii, forma nasului şi dispoziţia nărilor, epican-tusul, forma şi dispoziţia oaselor nrialare, aspectul secţiunii firului de Păr etc.), dar având o mare valabilitate individuală, apărută ca rezultat al evoluţiei în condiţii diferite de mediu. R. o. sunt expresia valabilităţii speciei umane Homo sapiens sapiens. Antropologia modernă consideră că rasele sunt populaţii ce diferă una de alta prin frecvenţa anumitor gene. Antropologia clasică consideră că ar exista trei rase mari principale, împărţite la rândul lor în rase secundare: a) r. europidă sau caucaziană (cu rasele secundare mediteraneană, nordică, est-europidă etc.); b) r. mongolidă (cu rasele secundare nord-asiatică, amerindiană, nord-chineză etc.); c) r. negridă sau negrid-australidă (cu rasele secundare australoidă, veddoidă, jawaneză, singaleză etc.). 3. (ZOOT.) Grup individualizat de animale domestice din aceeaşi specie, cu proprietăţi biologice şi productive asemănătoare. <0- R. amelioratoare = r. specializată, consolidată şi cu calităţi productive ridicate, având mare valoare de prăsilă; este folosită la îmbunătăţirea calitativă a raselor locale. R. ecologică = r. ataşată de un anumit biotop; ecotip. R. geografică = r. ataşată de o anumită regiune din arealul speciei, nu de un biotop definit; subspecie. ^ Loc. De rasă = de soi bun; select. RASĂ2 (< sl.) s. f. Veşmânt din postav, larg şi lung până la călcâie, purtat de călugări şi de călugăriţe. RASCOLNIC, -Ă (< rus.) s. m. şi f. Adept al unei secte care s-a despărţit de Biserica ortodoxă rusă în 1654, din cauza reformelor introduse de patriarhul Nikon, rămânând fidelă aşa-numitului „rit vechi“. RAS EL-ABIAD v. Blanc. RASEOLOGjE (< rasă1 + gr. logos ,,studiu“) s. f. Parte a antropologiei care studiază rasele omeneşti. RAS HAFUN v. Hafun, Ras RASHNU (în zoroastrism), zeul ordaliei şi păzitorul podului Cinvat, care duce în lumea de dincolo, personificare a dreptăţii. Cântăreşte cu o balanţă de aur, la Judecata de Apoi, faptele bune şi rele. RASHT (RESHT), oraş în NV Iranului situat la 24 km S de ţărmul M. Caspice, centrul ad-tiv al prov. Gilân; 417,8 mii loc. (2004). Nod rutier. Centru comercial. Ind. de prelucr. a lemnului, sticlăriei, textilă (ţesături de mătase şi de bumbac, saci de iută, covoare), alim. (prelucr. ceaiului şi a orezului). Baraj şi lac de acumulare (1962) pe râul SafTd. Menţionat documentar din sec. 14. RASIAL, °Ă (< fr.) adj. Care aparţine rasei, privitor la rasă. -0* Discriminare r. v. discriminare. RASjSM (< fr.) s. n. Teorie social-politică, care susţine inegalitatea biologică şi intelectuală a raselor umane, precum şi caracterul determinant în istorie al particularităţilor rasiale ale oamenilor, ale luptei dintre rase. La mijlocul sec. 19, francezul Joseph Arthur de Gobineau a căutat să argumenteze (1855) prima concepţie rasistă, proclamând pe arieni „rasa superioară", şi prin aceasta inegalitatea raselor. în perioada interbelică şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, r., exprimat în special prin antisemitism, a devenit ideologie şi politică oficială a statelor cu regim fascist. Apartheidul în Africa de Sud şi Ku-Klux-KIanul în S.U.A. au dat dimensiuni aberante r. RASIST, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. S. m. şi f. Adept al rasismului. RASK [rasg], Rasmus Khristian (1787-1832), lingvist danez. Poliglot. Prof. univ. la Copenhaga, întemeietor, alături de Fr. Bopp şi J. Grimm, al lingvisticii comparate indo-europene. Primul lingvist care a analizat fenomenul mutaţiei consonantice în limbile germanice. Op. pr.: „Cercetări asupra limbii vechi nordice, sau originea limbii islandeze". RASMUSSEN [rasmusen], Knud Johan Victor (1879-1933), explorator polar şi etnolog danez. A participat la expediţiile daneze din Groenlanda (1902-1904, 1906-1908, 1909 şi 1910-1911), precum şi la câteva expediţii polare (între 1912 şi 1933). A traversat pentru prima oară (1921-1924) America de Nord, de la E la V, în zona de dincolo de Cercul Polar, considerată cea mai lungă expediţie cu sănii trase de câini din istoria Arcticii. A pus bazele (1910) staţiunii Cap York la Thule (Groenlanda) şi a studiat viaţa eschimoşilor şi originea lor („Mituri şi legende din Groenlanda", „De-a lungul Americii Arctice"). Knud Johan Victor Rasmussen RASMUSSEN 30 Rastatt. Castelul Rastatt mnriiţtm WSki RASMUSSEN [rasmusen], Poul Nyrup (n. 1943), om politic danez. Social-democrat. Prim-min. (1993-2001). în timpul mandatului său se organizează un referendum (28 sept. 2000), prin care danezii se opun introducerii monedei europene unice — euro; la 25 mart. 2001, Danemarca aderă la spaţiul Schengen. RASOL (< bg., ser., rus.) s. n. Fel de mâncare preparat din carne fiartă (cu diferite ingrediente). ♦ Sortiment de carne de bovine sau de porcine, din care se prepară această mâncare. ^ Expr. A da rasol = a face un lucru de mântuială. RASOVA, com. în jud. Constanţa, situată în NV pod. Oltinei, pe dr. văii Dunării; 3 947 loc. (2005). Expl. de calcar şi de cretă. Centru pomi-viticol. Pescuit. Ţesături şi piese de port popular. Biserica Sf. Nicolae. RASPE, Rudolph Erich (1737-1794), scriitor german. Erudit. Preocupări în ştiinţele naturii, matematică; anticar şi editor; traduceri din literatura engleză. Celebru pentru lucrarea sa „Aventurile baronului Munchhausen". RASPUTIN (NOVÎH), Grigori Efimovid (1864/1865 sau 1872- 1916), călugăr şi aventurier rus. Fiul unor ţărani din Siberia. Mistic. Favorit al familiei ţarului Nicolae II, mai ales al ţarinei Aleksandra Fiodorovna (care-l numea „omul lui Dumnezeu"), deoarece îi crease iluzia că este singurul care îi poate salva fiul (ţareviciul Aleksei) bolnav de hemofilie. A avut o mare influenţă în politică. A scandalizat opinia publică prin orgiile sale. Asasinat de prinţul Feliks F. lusupov, în urma unei conjuraţii de palat. RASPUTIN, Valentin Grigorievici (n. 1937), scriitor rus. Povestiri şi nuvele despre viaţa satului contemporan, pătrunse de dramatism, cu o problematică morală („Bani pentru Maria", „Ultimul termen", „Pururea Grigori Efimovici Rasputin adu-ţi aminte", „Cât trăieşti să tot iubeşti", „Incidentul"). RASSEL s. n. Fundaţie rutieră excutată din unul sau mai multe straturi, cilindrate, de piatră spartă cu granule de dimensiuni mari, folosită la macadamuri în locul fundaţiei executate din blocaj. RAST, com. în jud. Dolj, situată în lunca şi pe terasele de pe stg. Dunării, la graniţa cu Bulgaria; 3 658 loc. (2005). Vestigii neolitice (milen. 4 î.Hr.) reprezentate prin statuete antropomorfe din lut ars, cu braţele în cruce, decorate cu motive geometrice. în satul R., menţionat documentar în 1535, se află biserica cu dublu hram Sf. Nicolae şi Sf. Parascheva (1844), cu picturi murale interioare originare. RAS TANURA v. Ră’s at-Tannurah. RASTATT (RASTADT) [ra/tat], oraş în SV Germaniei (Baden-Wurttemberg), în C. Renană, pe dr. Rinului, la 30 km SV de Karlsruhe; 46,2 mii loc. (2002). Constr. de maşini şi de instrumente de precizie; produse textile; fabrici de mobilă, bere şi hârtie. Monumente (castel baroc din sec. 17-18). Turism. Menţionat în 1207. Aici s-au încheiat, la 6 mart. şi 7 sept. 1714, tratatele de pace care, împreună cu cel de la Utrecht (1713), puneau capăt Războiului pentru Succesiune la Tronul Spaniei (1701-1714); prin acestea împăratul german Carol VI a recunoscut dinastia Bourbonilor în Spania, iar Habsburgii au primit actualul teritoriu al Belgiei şi posesiunile franceze şi spaniole din Italia. RASTEL (< it., germ.) s. n. 1. Suport compartimentat pentru păstrarea, prin aşezare rezemată, a mai multor obiecte de acelaşi fel (arme, schiuri, biciclete etc.) 2. Subansamblu al unor maşini de filat şi al maşinilor de răsucit firele textile, având rolul de a susţine materialul cu care se alimentează aceste maşini. RASTENBURG, denumirea germană a oraşului polonez Ketrzyn din Prusia Orientală. Aici a avut loc, la cartierul general german, atentatul eşuat, organizat de un grup de opo-ziţionişti militari şi civili şi pus în aplicare de colonelul von Stauffenberg (20 iul. 1944) împotriva lui Adolf Hitler. RASTER (< germ.) s. n. Dispozitiv optic compus dintr-o placă de sticlă pe care sunt trasate combinaţii de linii foarte subţiri sau de puncte şi care se aşază, la fotoreproducere, în faţa plăcii fotografice, pentru descompunerea imaginii în puncte de aceeaşi densitate; sită fotografică. RASTRELLI 1. Bartolomeo Carlo R. (c. 1675-1744), sculptor şi arhitect italian. Stabilit (1716) în Rusia, la Sankt-Petersburg; autorul statuii ecvestre a lui Petru cel Mare din oraş. 2. Bartolomeo Francesco R. (c. 1700-1771), arhitect rus de origine italiană. Fiul lui R. (1). Cel mai de seamă reprezentant al barocului rus. A construit Palatul de iarnă (1754-1762) şi mănăstirea Smolnîi (1748-1754) la Sankt-Petersburg, biserica Sfântul Andrei din Kiev, Palatul de vară de la Tarskoe Selo (1752-1757). RASTRU (< germ.; lat. rastrum „greblă") s. n. Ansamblul liniilor (orizontale) în care este descompusă o imagine de televiziune. Conform normei de televiziune din România, r. este format din 625 de linii. RAS0LIZI, dinastie musulmană care a stăpânit Yemenul şi Hadra-maut (1229-1454), întemeiată de ’Umar I ibn AU (1229-1250). înlăturată de dinastia Tahirizilor. RAŞCĂ s. f. 1. Unealtă pescărească în formă de prăjină, cu care pescarii împing frânghiile năvodului pe sub gheaţă de la o copcă la alta. 2. Unealtă cu mâner de lemn având la capăt un ac metalic gros, folosită la operaţia de cătrănire a plutelor. RAŞCHETA (< raşchetă) vb. I tranz. 1. A curăţa de vopsea sau de 31 RATISBONA rugină o piesă cu ajutorul raşchetei (1). + A rade parchetul cu o raşchetă (1) pentru a-l curăţa. 2. A prelucra o tencuială cu raşcheta (3). RAŞCHETĂ (< it.) s. f. 1. (TEHN.) Unealtă de forma unei bare plate din oţel, cu unul sau cu ambele capete ascuţite şi îndoite la 90°, folosită la răzuit. 2. (NAV.) Unealtă în formă de perie de bordaj, la care perii sunt înlocuiţi cu o bucată prismatică de cauciuc, folosită la curăţirea punţii. 3. (CONSTR.) Unealtă în formă de perie la care perii sunt înlocuiţi cu cuie, folosită pentru a fasona, pe tencuieli proaspete, şanţuri mici, dese, dispuse regulat. RAŞCOV, com. în Republica Moldova (Dubăsari). Catedrală romano-catolică Sf. Caetan, construită în sec. 17. Sit arheologic cu aşezări tripoliene (sec. 4-3 î. Hr.). Târg şi punct vamal la trecerea peste Nistru (sec. 16-18). RAŞEL (< germ.) s. n. (IND. TEXT.) Maşină rectilinie de tricotat. RAŞID AD-DIN, Fadl Allah (1247-1318), istoric persan. Vizir şi medic aflat în slujba hanilor mongoli din Iran. Autor al unei istorii universale, intitulată „Suma istoriilor", care îi menţionează pe români în luptele cu tătarii din 1241-1242; kara ulak, cei aflaţi între Dunăre şi arcul carpatic, şi ulak, românii din Ţaratul Vlaho-Bulgar. RAŞPEL (< germ.) s. n. Pilă de oţel cu una sau cu mai multe feţe prevăzute cu dantură discontinuă, de obicei grosolană, pentru prelucrarea manuală sau mecanizată (netezire, darea formei) a pieselor metalice de duritate mică sau a pieselor nemetalice. RAŞTRAKUŢI, dinastie şi stat medieval indian întemeiat în V Deccanului în c. 625 la Ellichpur j(Mahărăshtra) de familia Raştrakuta. In sec. 8-10 a fost cel mai puternic stat din peninsula Hindustan. Şi-a încetat existenţa în 974. RATA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A da greş, a nu reuşi; a scăpa, a pierde o ocazie. 2. Intranz. (Despre explozibile, arme de foc) A nu lua foc la declanşare. 3. Refl. A nu reuşi să se afirme, să se realizeze. RATAK, lanţ insular în Insulele Marshall, alcătuit din 16 ins. coraligene, situat în V Oc. Pacific, constituind arcul oriental al arh. Marshall, extins pe direcţie NV-SE, P© 1 130 km lungime. Ins. pr.: Majuro (30 km2; aici se află capitala statului Marshall, Dalap-Uliga-Darrit), Maloelap (9,7 km2), Wotje (8,2 km2), Likiep, Rongerik, Rongelap, Bikini. Plantaţii de cocotieri şi bananieri. RATAT, -Ă (< rata) adj. (Despre acţiuni) Care a dat greş; nereuşit, neizbutit, eşuat. ♦ (Despre oameni; şi subst.) Care nu a reuşit să se realizeze, să se afirme pe măsura posibilităţilor sale. RATATINARE (după fr. ratatiner) s. f. (ANAT.) Tulburare profundă de nutriţie caracterizată prin reducerea dimensiunilor şi zbârcirea celulelor, ca urmare a pierderii apei intracelulare. RATĂ (germ.) s. f. 1. Cotă, parte eşalonată dintr-o datorie sau dintr-o obligaţie, care urmează să fie plătită la un termen dinainte fixat. Loc. în rate = cu plata eşalonată în părţi (de obicei egale). 2. Raport (procentual) între doi indicatori. (FIN.) Rate financiare = raportul dintre două elemente ale situaţiei financiare ale unei întreprinderi, care se condiţionează din punct de vedere economic. R. financiare exprimă diferitele forme ale eficienţei economice. ♦ R. dobânzii = raportul procentual dintre dobânda încasată sau de plătit şi suma împrumutată. ♦ R. anuală a inflaţiei = creşterea medie a preţurilor de consum într-un an faţă de anul precedent. Se calculează ca un raport, exprimat procentual, între indicele mediu al preţurilor dintr-un an şi cel precedent, din care se scade 100. ♦ R. profitului v. rentabilitate. ♦ Curs (ex. r. schimbului). R. anuală a natalităţii, indice ce măsoară frecvenţa naşterilor prin raportarea numărului născuţilor vii în anul respectiv la numărul total al populaţiei. RATCA, lac situat în lunca râului Sărata (afl. stg. al lalomiţei), în perimetrul com. Jilavele (jud. Ialomiţa). Supr.: 3,37 km2; lungime: 4 km; lăţ. max.: 2 km; ad. max.: 3 m. Folosit pentru irigaţii şi piscicultură. RATEAU [rato], Auguste (1863-1930), inginer francez. Prof. univ. la Paris. Invenţii privind „turbomaşinile", concepând (1901) o turbină multicelulară cu acţiune, ce-i poartă numele; a realizat un turbocompresor ce permite zborul avioanelor la mare înălţime (1917). RATEU (< fr.) s. n. 1. Defecţiune în funcţionarea motorului cu electro-aprindere, care constă în arderea unei părţi a amestecului combustibil fără dezvoltare de lucru mecanic util. Se manifestă prin producerea flăcării în colectorul de admisie, însoţită de efectul sonor numit „tuşire". 2. Cartuş a cărui încărcătură de azvârlire nu a luat foc în urma percuţiei capsei. 3. Proiectil care nu a explodat la ţintă. 4. (Fam.) Gafă. RATHENAU 1. Emil (1838-1915), industriaş german. A fondat (1883) Deutsche Edison-Gesellschaft care produce echipament electric. Din 1887 şi-a schimbat numele în Allgemeine-Elektrizităts-Gesellschaft (AEG). A produs în societatea sa aluminiu pentru uz industrial. 2. Walther (1867-1922), om politic şi industriaş german. Fiul lui R.1. A reorganizat economia germană după Primul Război Mondial şi a pus bazele Partidului Democrat German (1918). Ca ministru de Externe (1922), a participat la conferinţele de la Genova şi a semnat Tratatul de la Rapallo dintre Germania şi Rusia Sovietică. Asasinat de terorişti naţionalişti. RATHKE, Martin Heinrich (1793-1860), medic german. Anatomopatolog. Prof. la Dorpat, azi Tartu (Estonia) şi Konigsberg, azi Kalinin-grad (Federaţia Rusă). A descris pentru prima dată (1839) structura embrionară cunoscută ca „punga lui R.“ din care se diferenţiază lobul anterior şi glanda pituitară. RATICjD, -Ă ({s} fr. rat „şobolan" + lat. -cida „care ucide") adj., s. n. (Substanţă) care stârpeşte şobolanii. RATIERĂ (< fr.) s. f. Dispozitiv la războiul mecanic de ţesut, cu ajutorul căruia se ridică şi se coboară iţele pentru formarea rosturilor. RATIFICA (< fr., lat. m.) vb. I tranz. (DR.) A face o ratificare. RATIFICARE (< ratifica) s. f. (DR.) Act al organului suprem al puterii de stat, prin care statul îşi manifestă voinţa de a deveni parte la un tratat. ^ Instrument de r. = act prin care un stat face cunoscută îndeplinirea formalităţilor cerute de legea internă pentru exprimarea consimţământului său de a fi legat printr-un tratat. RATINARE (după fr. ratiner) s. f. Operaţie de finisare a ţesăturilor de lână scămoşate, prin care fibrele de pe suprafaţa ţesăturii se strâng şi se răsucesc în fascicule. RATING [reitiq] (cuv. engl. „evaluare") s. n. 1. Estimarea numărului de telespectatori care urmăresc programele TV. 2. (FIN.) R. de credit = evaluarea formală a creditului acordat unei persoane fizice sau întreprinderi, în ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor de plată a serviciului datoriei şi a capacităţii viitoare de rambursare a creditului. R. de credit este evaluat de bănci şi de agenţii de r. specializate. RATISBONA v. Regensburg. RÂTISCHE ALPEN 32 RÂTISCHE ALPEN v. Retid, Alpii-. RATJTE (< fr.; {s} lat. ratis „plută") s. f. pl. (ZOOL.) Acarinate. RATKE (RATICHIUS), Wolfgang (1571-1635), pedagog german. Unul dintre întemeietorii didacticii. A subliniat importanţa principiului intuiţiei în procesul şcolar şi învăţământului laic în limba maternă. RATON (< fr.) s.m. Mamifer omnivor din familia Procyonide, de 40-60 cm lungime, cu blana cenuşiu-ne-gricioasă (Procyon lotor), în dreptul ochilor şi pe faţă prezintă o dungă lată neagră. Coada stufoasă, cu 5-10 inele albicioase. Este răspândit în America de Nord şi Centrală; introdus în crescătorii în Europa, de unde s-a răspândit spontan în natură. Câteva specii înrudite sunt răspândite, pe areale mici, în America de Sud şi Centrală şi în ins. din M. Caraibilor. Sin. ursuleţ spălător. , RATSIRAKA, Didier (n. 1936), amiral şi om politic malgaş. Preşedinte al Consiliului Suprem al Revoluţiei (din 1975; în 1975-1976, şef al statului şi prim-min.). Preşedinte al Republicii Democratice Madagascar (1976-1993, 1997-2002). RATTIGAN [raetigen], Sir Terence Mervyn (1911-1977), dramaturg englez. Autor de comedii de mare succes („Principele şi balerina", „Cine este Sylvia?") şi drame („Mese separate", „Cadetul Winslow", „Ross“, „Elogiul dragostei"), în care conturează cu ironie viciile şi virtuţile societăţii contemporane, unele dintre ele ecranizate. RATTLE [raetl], Simon Sir (n. 1955), dirijor englez. Repertoriu larg: lucrări clasice (Brahms, Beethoven), muzică contemporană (Boulez, Bern-stein), concert simfonic, operă. Dirijor şi director muzical la celebre orchestre europene (Filarmonica din Berlin). RATZEL [ratsal], Friedrich (1844- 1904), etnograf şi geograf german. Prof. univ. la Munchen şi Leipzig. A călătorit în Europa şi America de N, lucrările sale conţinând mult material faptic. A folosit primul şi a descris conceptul de „Lebensraum" (spaţiul vital). A elaborat (1869) concepţia determinismului geografic (sub influenţa lui Darwin), arătând raporturile între om, stat şi mediul înconjurător în societăţile primitive, a fondat antro-pogeografia şi a pus bazele geopoliticii („Antropogeografia", „Geografia politică", „Pământul şi viaţa"). RATZINGER [ratsiner], Joseph (n. 1927), prelat german. Papă (din 19 apr. 2005), sub numele de Benedict XVI. Arhiepiscop de Munchen şi cardinal Joseph Ratzinger, papa Benedict XVI (1977). Prefect al Congregaţiei pentru doctrina creştină (1981).  prezidat comisia de redactare a „catehismului universal" publicat în 1992. Teologia sa este o sinteză între tomism, personalism şi noua teologie a lui Henri de Lubec şi Hans Urs von Balthasar („Spiritul liturghiei", „Adevăr şi toleranţă". Credinţa creştină şi religiile lumii"). Militează pentru păstrarea tradiţiilor în Biserica Catolică. RAŢ, Giurgiu (Gheorghe) (7-1611), căpitan de origine sârbă în serviciul domnilor Mihai Viteazul şi Radu Şerban. S-a remarcat în campaniile din Transilvania ale celor doi domni. RAŢĂ (cuv. autohton) s. f. Pasăre înotătoare din ordinul anseriformelor, cu cioc lăţit, cu trunchi scurt şi îndesat şi picioare deplasate spre partea posterioară a trunchiului. Masculul are de obicei penajul mai viu colorat. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare. Se disting raţe de suprafaţă, din subfamilia Anatine, care se hrănesc prin agitarea apei şi bascularea corpului pentru a căuta hrana în apă, fără a se scufunda cu totul (ex. raţa sălbatică mare, raţa mică, raţa lingurar) şi raţe scufundătoare, subfamilia Aythyine, care se scufundă şi înoată sub apă (ex. raţa sunătoare). -0- R. sălbatică mare = strămoşul celor mai multe rase de raţe domestice (Anas platyrhynchos). Raţe R.-lingurar = raţă cu ciocul lung, lăţit la capăt ca o lingură (Anas clypeata)', cuibăreşte rar în România, mai ales în Delta Dunării. R. mandarin (Aix galericulata), originară din China; masculul prezintă un colorit foarte original. R. sunătoare (Bucephala changula), răspândită în pădurile din nordul Eurasiei. RATCĂ (< ser.) s. f. (ZOOT.) 1. Varietate de oi ţurcane cu lână groasă şi cu coarnele răsucite ca un tirbuşon; se cresc în Banat. 2. Lână neomogenă, de calitate inferioară, produsă de oile din rasa raţcă (1). RAŢIE (< lat., fr., it.) s. f. 1. Porţie (mai ales de hrană) socotită ca fiind necesară pentru un timp determinat şi fixată după o anumită normă. -0-(FIZIOL.) R. alimentară = cantitate de alimente necesară unui om pentru o zi. R. a. de întreţinere a unui om adult în repaus trebuie să aibă o valoare energetică minimă de 2 400 de calorii. (ZOOT.) R. de hrană = cantitatea de nutreţuri dată unui animal în curs de 24 de ore. Conţine necesarul de substanţe nutritive şi este adaptată după specie, vârstă, sex, stare fiziologică etc. 2. (MAT.) Număr constant egal cu diferenţa a doi termeni consecutivi ai unei progresii aritmetice sau egal cu catul a doi termeni consecutivi ai unei progresii geometrice. <0- Medie şi extremă r. = divizarea unui segment dat printr-un punct în două segmente, în aşa fel încât pătratul distanţei de la o extremitate a segmentului la punct să fie egal cu produsul dintre lungimea segmentului şi distanţa de la punct la cealaltă extremitate. RAŢIONA (< raţiune) vb. I intranz. A judeca, a gândi în mod raţional, logic. RAŢIONAL, -Ă (< fr., lat., it.) adj. 1. (Şi adv.) Conform cu raţiunea, logic; care aparţine raţiunii, provenit din raţiune; (despre oameni) înzestrat cu raţiune. 2. (Şi adv.) Care se face cu judecată, cu măsură; care este conform unor principii sistematice, metodice; socotit, măsurat, cumpătat. 3. (MAT.) Număr r. v. număr. Funcţie r. v. funcţie. RAŢIONALISM (< fr.) s. n. (FILOZ.) Doctrinele filozofilor din sec. 17-18 (Descartes, Spinoza, Leibniz) care au susţinut posibilitatea dobândirii şi justificării cunoaşterii exclusiv prin raţiune sub forma unui sistem deductiv unic; opus empirismului. O P. ext. Orice doctrină în care este preferată raţiunea în detrimentul simţurilor (Parmenide, Platon, Kant ş.a.) sau raţiunea ca opusă credinţei (incluzând empiriştii). 33 RAVAGIU RAŢIONALIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de raţionalism, care este propriu raţionalismului. 2. S. m. şi f. Adept al raţionalismului. RAŢIONALITATE s. f. Ceea ce poate fi descris ca fiind raţional în comportamentul, gândirea, decizia şi alte activităţi ale fiinţei umane. RAŢIONALIZA (< fr.) vb. I tranz. 1. A face o raţionalizare (2). 2. A reglementa, a limita prin anumite restricţii consumul unor produse deficitare. 3. (MAT.) A transforma o fracţie al cărei numitor este iraţional într-o fracţie cu numitor raţional. 4. (FIZ.) A supune operaţiei de raţionalizare (4) formule, sisteme de unităţi de măsură etc. RAŢIONALIZARE (< raţionaliza) ş. f. 1. Acţiunea de a raţionaliza. 2. îmbunătăţire, perfecţionare adusă organizării producţiei şi a muncii, proceselor tehnologice în scopul: creşterii producţiei, economisirii de materii prime, combustibil, sporirii productivităţii muncii etc. Constituie, de asemenea, r. şi rezolvarea unor probleme tehnice de natura inovaţiilor, având însă efecte economice mai restrânse decât acestea. 3. (MAT.) Operaţia prin care se raţionalizează o fracţie. 4. (FIZ.) Alegere convenabilă a anumitor unităţi de măsură cu scopul de a le elimina factorul 4n, care apare în numeroase formule din electromagnetism şi a uşura astfel calculele (4n reprezintă unghiul solid total exprimat în steradiani). 5. (SOCIOL.) Procesul de înlocuire treptată a metodelor tradiţionale de organizare socială, cu caracter informai şi spontan, pun reguli şi proceduri formale de administrare eficientă. în general procesul prin care ideile religioase tradiţionale pierd din importanţă, iar ideile bazate pe ştiinţă şi calcul raţional devin dominante. RAŢIONAMENT (după fr. raisonne-ment) s. n. Formă logică fundamentală care constă dintr-o înlănţuire de propoziţii şi prin care se obţin cunoştinţe noi (sub formă de concluzii) din cunoştinţe anterioare (asumate ca premise), în două feluri: inductiv (când premisele sunt, de regulă, propoziţii de observaţie, iar concluzia este o propoziţie teoretică mai generală) sau deductiv (când cel puţin una din premise este o propoziţie teoretică sau o propoziţie redând o exemplificare). V. inferenţă. ♦ P. ext. şir de argumente folosite de cineva în judecarea unei chestiuni sau pentru a-şi susţine punctul de vedere. RAŢIU 1. Adrian (1928-2005, n. Bucureşti), compozitor român. Prof. univ. la Bucureşti. Poziţie deschisă înnoirilor de limbaj, dar netributară modelor. Predilecţie pentru tehnica modurilor complementare. Creaţie predominant instrumentală, muzică de cameră (ciclul „Convergenţe") şi simfonică. 2. Dan (n. 1969, Bucureşti), dirijor şi compozitor român. Fiul iui R. (1). Carieră dirijorală în România şi ţările europene (Germania, Austria). RAŢIU 1. loan R. (1828-1902, n. Turda), om politic român. Unul dintre conducătorii luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania, participant la Revoluţia din 1848- 1849. în 1863-1864 a fost deputat şi secretar al Dietei Transilvaniei din Sibiu. Adversar al pactului dualist austro-ungar, R. a fost unul dintre iniţiatorii Pronunciamentului de la Blaj din 1868 şi ai Memorandului din 1892 şi unul dintre întemeietorii Partidului Naţional Român din Transilvania (1881), al cărui preşedinte a fost între 1889 şi 1890. A fost conducătorul delegaţiei, formată din 300 de români, care trebuia să prezinte împăratului, la Viena, textul Memorandului din 1892. Judecat şi condamnat la doi ani închisoare, a fost eliberat după 15 luni, în urma protestelor opiniei publice din ţară şi din străinătate. 2. Ion R. (1917-2000, n. Turda), om politic şi de afaceri român. Naţional-Ţărănist. După sept. 1940, a cerut azil politic în Marea Britanie. Colaborează la emisiunile BBC. în exil, s-a implicat activ în organizarea diasporei. Membru în Comitetul Executiv al Mişcării Românilor Liberi şi al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi. După repatrierea sa (ian. 1990), a devenit unul dintre conducătorii P.N.Ţ.C.D. Autor al mai multor lucrări: „Ftomânia de astăzi: comunism sau independenţă", „în aşteptarea redeşteptării". RAŢIUNE (lat.) s. f. 1. Capacitatea intelectuală de a cunoaşte cognitiv adevărul fie în mod direct, fie prin loan Raţiu intermediul unui proces de inferenţă; gândire (logică), judecată (1), minte. 2. Temei; motiv justificare. <0- R. de stat = motiv de ordin superior politic, în funcţie de care o autoritate de stat poate lua unele măsuri în problemele majore ale politicii interne şi externe. <0> Expr. Raţiunea de a fi a unui lucru = sensul, finalitatea (existenţei) unui lucru; ceea ce justifică existenţa lui. 3. (LOG.) R. suficientă = lege, principiu fundamental al gândirii formulat de G. W. Leibniz, în virtutea căruia orice fapt trebuie să aibă un temei pentru care este astfel, iar nu altfel. RAU, Johannes (1931-2006), om politic german. Social-democrat. Preşedinte al Republicii (1999-2004). RAU, Sir Benegal Narsing (1887-1953), jurist şi om politic indian. Autorul constituţiilor din Birmania (1947) şi India (1950). înalt funcţionar O.N.U.; a contribuit la încetarea focului (1953) în conflictul coreean. RAUCH [rauh], Christian Daniel (1777-1857), sculptor german. Reprezentant al neoclasicismului. Portrete („Goethe"), statuară („Frederic cel Mare") şi monumente funerare (sarcofagul reginei Luiza). RAUH, Frederic (1861-1906), filozof francez. A afirmat posibilitatea unei morale pozitive, caracterizată printr-o atitudine obiectivă, impersonală, deschisă diversităţii experienţelor individuale şi colective („Experienţa morală"). RAUSCHENBERG [rau/enberg], Robert (n. 1925), pictor şi scenograf american. Unul dintre pionierii pop art-ului: „Octava", „Benzi (B + C)“, seria „Revolvere". După 1961 foloseşte serigrafia. Decoruri şi costume pentru spectacole de dans. RAVAC (< tc.) s. n. Must care se scurge de la sine, fără presare, din boabele de struguri şi din care se obţin vinuri de calitate superioară. RAVAGIU (< fr.) s. n. (Mai ales la pl.) Pagubă foarte mare, distrugere, Ion Raţiu RAVAILLAC 34 stricăciune cauzată de fenomene ale naturii, de boli, de războaie etc. RAVAILLAC [ravaiak], Franţois (1578-1610), călugăr francez. L-a asasinat pe regele Henric IV al Franţei la 14 mai 1610. Condamnat la moarte şi executat. RĂVANA (în mitologia hindusă), principe cu zece capete şi 20 de braţe din grupul de demoni Răhşasaj, învins de zeul Vişnu, născut ca fiu al regelui Râma. RAVEL, Maurlce (1875-1937), compozitor francez. Scriitură excelând prin limpezime şi puritate, prin perfecţiunea orchestraţiei, lirismul profund şi inventivitate. A adus modificări majore în limbajul armonic al epocii, fără a se rupe de sistemul tonal. Muzică de un mare rafinament, plină de poezie, dar de o mare claritate formală. A compus în toate genurile, de la lucrări camerale (vocale sau instrumentale, în mod deosebit pentru pian), până la piese simfonice („Bolero“, „Valsul", „Rapsodia spaniolă"), balet („Daphnis şi Chloe") şi operă („Ora spaniolă"). RAVENĂ (< fr.) s. f. (GEOMORF.) Formă negativă de relief în general cu adâncimi mai mari de 2 m, rezultată ca urmare a eroziunii în adâncime efectuată de apa de ploaie care se scurge pe versanţi; are aspect de vale strâmtă cu versanţi abrupţi, instabili adâncită în sol sau în depozitele de versant; poate evolua spre un organism torenţial. Se formează îndeosebi pe versanţi despăduriţi, în regiuni cu roci sedimentare neconsolidate. RAVENNA, oraş în NNE Italiei (Emilia-Romagna), situat la confl. râului Ronco cu Montone, la 8 km V de Marea Adriatică, de care este legat prin canalul Marina di Ravenna; 136,6 mii loc. (2003). Nod feroviar. Rafinărie de petrol. Ind. chimică (îngrăşăminte, cauciuc sintetic, mase plastice), a mat. de constr. (ciment), de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă, încălţămintei şi alim. (zahăr, conserve, vin). Zăcăminte de gaz metan. Centru comercial. Muzeu Naţional de Antichităţi; pinacotecă; Biblioteca Classense cu c. 1 800 de manuscrise şi incunabule, între care şi o ediţie rară, din 1369, a lucrării lui Dante „Divina Comedie". Monumente de arhitectură bizantină şi vestigii romane: Amfiteatru; Poarta Aurea; bazilicile San Vitale (525-547), de plan octogonal, cu notabile Maurice Ravel mozaicuri (reprezentând pe împăratul lustinian şi pe soţia sa, Teodora, cu suitele lor) şi decoraţii în marmură, San Apollinare Nuovo (535-549), cu mozaicuri şi cu o campanilă (870-878) şi San Apollinare in Classe (sec. 6), cu mozaicuri; catedrală (370-390), cu o campanilă cilindrică din sec. 10, distrusă în 1733 şi reconstruită imediat; mausoleele principesei Galla Placidia (440 d.Hr.), sora împăratului Honorius, cu mozaic în interior şi al regelui ostrogot Teodoric (520), de plan circular; Baptisteriu (sec. 5); biserica Santa Maria in Porto Fuori (1069); biserica San Francesco (sec. 12) cu mormântul lui Dante Alighieri; palatul fortificat Rocca Brancaleona, datând din perioada veneţiană (sec. 15-16); Loggia del Giardinio (1508) ş.a. Monumentele paleocreştine din R. au fost incluse (din 1996) în lista Patrimoniului cultural universal. Centru turistic. Staţiune balneară. Primii locuitori au venit aici din Aquileia. Ocupat de etrusci şi apoi de gali, intră sub autoritatea romană (în 191 Î.Hr.) ca municipiu. Important port militar în epoca imperială romană, devine capitala Imperiului Roman de Apus (402-476) şi apoi capitala Regatului ostrogot (493-540), după care evoluează ca centru înfloritor în cadrul Imperiului Bizantin (540-700). Centrul Exarhatului cu acelaşi nume, menţionat documentar în 584. Ocupat de longobarzi (751) şi apoi de franci (754), care l-au donat papei (756), devenind domeniu pontifical (cu excepţia perioadelor de ocupaţie veneţiană, 1441-1509, şi franceză, 1796-1815), până în 1859 când a intrat în componenţa Regatului Sardiniei. RAVENSBRUCK [ra:vnsbruk], localitate în NE Germaniei (Brandenburg), în apropierea oraşului Furstenberg. între 1939 şi 1941, aici a funcţionat un lagăr de concentrare nazist pentru femei, iar din 1941 şi pentru bărbaţi; până în 1945 au fost încarceraţi c. 135 000 de femei şi copii de diferite naţionalităţi. O mare parte dintre deţinuţi (c. 92 000) au efectuat munci foarte grele în fabricile de muniţii. RAVIOLI (< it., fr.) s.n. invar. Preparat culinar în formă de colţunaşi umpluţi cu carne, bine asezonaţi şi serviţi cu sos. RÂWALPINDI [ravelpindi], oraş în NE Pakistanului (Punjab), situat pe platoul Potwar, la poalele SV ale m-ţilor Himalaya, pe râul Leh, la 15 km SV de Islamabad; 1,4 mii. loc. (1998). Aeroport. Nod de comunicaţii. Centru comercial. Rafinărie de petrol. Ind. metalurgică, a constr. de maşini (locomotive), chimică (prelucr. gazului metan), de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă, pielăriei şi încălţămintei, ceramicii şi alim. Târg anual de cabaline. Universitate. Aşezare antică a triburilor răwăl (de la care derivă numele actual = „satul rawa-lilor“), în Antic, a fost inclusă în Imp. Ahemenizilor persani; a deţinut o importantă poziţie strategică, controlând drumurile către Kashmir; Ravenna. Bazilica San Vitale 35 RAYONISM ocupată de arabi (sec. 8-11) şi de britanici (1849-1947). Capitala interimară a Pakistanului (1959-1969), perioadă în care s-a construit actuala capitală, Islămăbăd. Vestigii budiste (sec. 3 î.Hr.). RAWLINGS [rcdigz], Jerry John (n. 1947), ofiţer şi om politic ghanez. Preşedinte al Consiliului Revoluţionar al Forţelor Armate (şef al statului) şi şef al guvernului Republicii Ghana (iun-sept. 1979). Preşedinte al Consiliului Provizoriu al Apărării Naţionale (şef al statului) şi şef al guvernului (1981-2001). RAWLINSON [ro:linsn], Sir Henry Creswicke (1810-1895), ofiţer şi orientalist britanic. în serviciul Companiei Indiilor Orientale (din 1827); director al acesteia din 1856. A stabilit (1846) principiile de bază ale descifrării textelor cuneiforme babiloneene şi asiriene („Inscripţiile cuneiforme din Asia de Vest"). RAWLS [rolz], John (1921-2002), filozof american. Prof. univ. la Harvard şi Oxford. Prin lucrarea sa „Teoria dreptăţii" a revigorat studiul despre instituţiile fundamentale ale societăţii («Liberalismul politic"). RAY [rei], John (până în 1670 Wray) (1627-1705), naturalist englez. Prof. la Cambridge. A abordat problemele noţiunii de specie şi ale criteriilor de delimitare a speciilor („Methodus plantarum nova", „Historia generalis plantarum"). A realizat o schiţă a clasificării insectelor. Supranumit „părintele ştiinţelor naturii englezeşti". RAY, Man (pseud. lui Emmanuel Rudnitsky) (1890-1976), fotograf, Pictor şi grafician american. Aderă la dadaism, suprarealism, apoi la pictura abstractă, urmărind să ofere lucrărilor sale starea de premisă. Original în folosirea unor tehnici noi. Serii de „raiografe", de ready-made Răwalpindi. Moscheea Shah Faisal („Cadou — fier de călcat", „Enigma Isadorei Ducasse — cusătoreasa încuiată"). Grafică publicitară. Fotograf de notorietate. RAY [rei], Nicholas (pseud. lui Raymond Nicholas Kienzle) (1911 — 1979), regizor american de film. Personaj solitar şi caz singular în cinematograful anilor ’50 din sec. 20, când surprinde prin romantismul său febril, apetenţa pentru eroi revoltaţi, măcinaţi de căutarea unei fericiri iluzorii („Amanţii nopţii", „Johnny Guitar", „Rebel fără cauză"). RAY [rei], Satyajit (1921-1992), regizor de film, scenarist şi compozitor indian. Reprezentant al neorealismului indian. Comedii dramatice bazate pe realitatea profundă a Indiei, având ca teme predilecte statutul femeii, relaţiile de familie, superstiţiile („Panther Panchali", „Cântecul potecii", „Neînvinsul", „Lumea lui Apu“, „Metropola", „Laşul", „Tunet îndepărtat", „Jucătorii de şah", „Casa şi lumea", „Un duşman al poporului"). Memorii. Premiul Oscar: 1992, pentru măiestria artei cinematografice şi omenescul profund al viziunii. Satyajit Ray RAYET [raie], Georges (1839- 1906), astronom francez. Primul director al Observatorului din Bordeaux (1879- 1906). A descoperit (1867), împreună cu Charles Wolf, un tip de stele calde, caracterizate prin ciungi late de emisie, denumite, în prezent, stele Wolf-Rayet. RAYLEIGH [reili], John William STRUTT [strat], baron (1842-1919), fizician englez. Prof. univ. la Cambridge şi Londra. Contribuţii la teoria sunetelor (rezonanţă) şi a difuziunii moleculare a luminii (împrăştiere, polarizare). A studiat, între altele, propagarea undelor (legea lui R.) şi a explicat culoarea albastră a cerului; împreună cu W. Ramsay a descoperit, în 1894, elementul chimic argon; a dat o valoare numărului lui Avogadro. în electricitate a definit unitatea de măsură a rezistenţei electrice „ohmul". Premiul Nobei pentru fizică (1904). M. de onoare al Acad. Române (1914). RAYMOND [reimo], Marcel (1897— 1981), eseist elveţian de limbă franceză. Comentarii asupra poeziei franceze („De la Baudelaire la suprarealism", „Paul Valery şi tentaţia spiritului", „Barocul şi renaşterea poetică"). Versuri, o antologie a nuvelei franceze. RAYNAUD [reino], Jean-Pierre (n. 1939), artist plastic francez, reprezentant al direcţiei radicale a avan-gardei pariziene. Adversar al „simulacrului picturii figurative", a creat „psiho-obiecte" în viziunea „noului realism". RAYNOUARD [reinuar], Frangois Juste Mărie (1761-1836), lingvist şi dramaturg francez. Tragedii istorice („Cato din Utica"). Iniţiator al gramaticii comparate a limbilor romanice. RAYONjSM (< fr.) s.n. Mişcare în pictura abstracţionistă rusă din primele două decenii ale sec. 20, dezvoltată de M. Larionov şi Natalia John W.S. Rayleigh RAYONNANT 36 Goncearova; şi-a expus programul într-un manifest din 1912, publicat, la Moscova, în 1913. îşi propunea să sugereze a patra dimensiune în pictură, să dea impresia că opera este atemporală şi aspaţială, printr-o spiritualizare a imaginii vizuale realizată prin tehnica razelor colorate paralele şi contrastante. RAYONNANT (cuv. fr.) [reionă] adj. (ARHIT.) Denumire dată celei de-a doua perioade a dezvoltării stilului gotic (între goticul lanceolat şi cel flamboyant), apărută, iniţial, în sec. 13, în Franţa şi ulterior în restul Europei, caracterizată prin folosirea decoraţiei geometrice elaborate, inclusiv a rozetelor de proporţii impresionante. Reprezentative pentru acest stil sunt catedralele din Amiens (1220-1270), Notre-Dame din Paris (1177-1250), biserica Saint-Urbain din Troyes (1262) şi, îndeosebi, Saint-Chapelle dinParis, consacrată în 1248 de regele Ludovic IX cel Sfânt (1226-1270) drept capelă a palatului său. RAYSSE [rais], Marţial (n. 1936), pictor francez.  debutat în gruparea „noilor realişti", evoluând apoi spre o viziune apropiată de arta pop, continuând cu utilizarea unor resurse ale tehnicii moderne - tuburi de neon, hârtie fotografică, pictură fluorescentă, „tablouri cu geometrie variabilă". După 1968, s-a orientat spre o tematică în centrul căreia se afla omul contemporan; a realizat câteva scurt-metraje, folosind negativele filmelor şi colajele. RAZ (< ser.) s. n. 1. Unealtă formată dintr-o bară rotundă de oţel cu un capăt lăţit şi ascuţit, utilizată la săparea gropilor pentru aşezarea stâlpilor etc. 2. Răzuitor (2). RAZACHjE (< tc., ngr.) s. f. Soi românesc de viţă de vie, cu ciorchini cilindro-conici având boabele uniforme, albe (r. albă) sau roşii (r. roşie). Se cultivă pentru producerea strugurilor de masă, prezentând interes şi pentru lucrările de selecţie a viţei de vie. RAZANT, -Ă (< fr.) adj. (Şi adv.) Care trece cu viteză, foarte aproape de suprafaţa pământului, a apei etc., aproape atingându-le. RAZANXĂ (< fr., germ.) s. f. (BALISTICĂ) 1. Proprietate a unei traiectorii de a avea o curbură mică. 2. Distanţa până la care o traiectorie se păstrează paralel şi la mică înălţime faţă de pământ. RAZĂ (lat. radia) s. f. 1. Fascicul dintr-o radiaţie ondulatorie sau corpusculară, cu secţiunea neglijabilă în raport cu dimensiunile corpurilor prin care sau pe lângă care se propagă (ex. r. de lumină, r. electronică). ♦ Zonă luminoasă; lumină; strălucire. 2. Fig. Pâlpâire, licărire. ♦ Semn, indiciu vag de... 3. (FIZ.; la pl.) Radiaţie. Raze (sau radiaţie) X v. X. Raze canal = radiaţie corpusculară constituită din ioni pozitivi, care se propagă în spatele catodului perforat, într-o descărcare electrică în gaze. în 1865, fizicianul german J. Plucker a observat apariţia unei fluorescenţe verzi în peretele tubului, la extremitatea opusă celei în care se afla catodul. Raze cosmice = Experienţele făcute în 1889 de fizicienii germani J. Elster şi Hans Friedrich Geitel (1855-1923), au probat existenţa în atmosferă a unui agent de ionizare necunoscut. Ulterior s-a dovedit că agentul ionizat era o radiaţie extraterestră capabilă să traverseze atmosfera. Termenul a fost introdus (1925) de fizicianul american R.A. Millikan. 4. (MAT.) Distanţă constantă de la un punct al unui cerc sau al unei sfere la centru. -O R. vectoare a unui punct = segmentul orientat din plan sau din spaţiu, care uneşte originea sistemului de coordonate cu punctul, al cărui sens pozitiv este îndreptat de la origine la punct. R. de curbură = r. arcului de cerc care aproximează o curbă în vecinătatea unui punct. 5. Distanţă până la care se poate exercita influenţa, puterea, acţiunea cuiva sau ceva. -0* R. de acţiune = distanţa maximă până la care este eficientă o anumită acţiune, măsurată de la sursă sau de la un punct de referinţă (ex. distanţa până la care se poate asigura o telecomunicaţie satisfăcătoare; distanţa maximă pe care o poate parcurge o navă etc.). 6. (BIOL.) Raze mitogenetice = vibraţii electromagnetice eliberate de celulele în creştere sau în activitate şi care stimulează înmulţirea celulelor vecine. 7. Fiecare dintre fofezele unei vârtelniţe. RAZELM v. Razim. RAZGRAD, oraş în NE Bulgariei, situat pe râul Lom Alb (Belîi Lom), la SE de Ruse; centrul ad-tiv al districtului omonim; 39,1 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Centru comercial şi agricol , (tutun, porumb, grâu). Ind. constr. de maşini, chimico-farmaceutică (antibiotice), textilă, porţelanului, sticlăriei şi alim. Moscheea Ibrahim Paşa (1614). Vestigii ale oraşului roman Abrittus. Ocupat de turci (sec. 15-19). RÂZI, Abu Bakr Muhammad ibn Zakarîyâ, ar - (latinizat Rhazes) (c. Abu Bakr Muhammad ar-Răzi 865-c. 923/935), alchimist, medic şi filozof persan. Considerat cel mai mare medic al lumii musulmane. A lucrat la spitale din ar-Rayy şi Bagdad. Autor a numeroase tratate de medicină şi alchimie, unde a sintetizat cunoştinţele medicale ale epocii şi care au influenţat medicina medievală („Liber continens"). RAZIE (< fr.) s. f. Control inopinat al populaţiei dintr-o anumită zonă teritorială, dintr-un oraş etc., în scopul descoperirii unor infractori sau contravenienţi, făcut de organele care asigură ordinea publică. RAZIM, complex lagunar în NE Dobrogei, pe ţărmul Mării Negre, alcătuit din lacurile Razim propriu-zis (415 km2), Goloviţa (119 km2), Zmeica (54,6 km2), Sinoie (171,5 km2) ş.a., a cărui supr. totală este de 868 km2; ad. max.: 3,5 m (în lacul Razim). Complexul lagunar R. s-a format prin bararea de către cordoanele litorale a vechiului golf Halmyris. Partea sa central-nordică include lacurile R. şi Razimu Mic, cu apă dulce, care comunică cu Marea Neagră prin Gura Portiţei, iar partea de S cuprinde lacurile Goloviţa, Zmeica, Sinoie ş.a., cu apă sărată, care comunică cu Marea Neagră prin Periboina. în interiorul complexului lagunar se găsesc câteva ins. (martori de abraziune), respectiv Popina, Bisericuţa, Istria, iar ţărmul său este accidentat, având numeroase sinuozităţi, peninsule şi capuri (Dolojman, lancina, Coşburum ş.a.). R. este unul dintre cele mai mari bazine piscicole din ţară şi pr. loc de popas al multor păsări (călifarul alb, călifarul roşu, egreta mare, egreta mică, piciorongul etc.). Cherhana. Pe ţărmul SV se află ruinele cetăţii antice Histria. Cunoscut şi sub numele de Razelm. Complexul lagunar R. este inclus în Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. 37 RĂCHITAŞU MARE RAZIN, Stepan Timofeevici (zis Stenka) (c. 1630-1671), cazac de pe Don. între 1662 şi 1670 s-a remarcat în luptele împotriva tătarilor din Crimeea şi a turcilor otomani. în primăvara anului 1670, în fruntea unei mari armate de cazaci (c. 20 000), cărora li s-au alăturat numeroşi ţărani nemulţumiţi, R. s-a răsculat şi a cucerit oraşele Ţariţîn (azi Volgograd), Astrahan şi Saratov, dar a fost înfrânt de ostile ruse la Simbirsk. Capturat la Kaluga, a fost dus la Moscova, unde a fost torturat şi executat. Erou popular, trecut în cântece şi legendă. RAZMOT (< fr.) s. n. Zbor orizontal al unei aeronave la înălţime foarte mică (1-2 m deasupra solului). RAZNA (< sl.) adj. Fără ţintă precisă, neţinând seama de direcţie; la întâmplare. ^ Expr. A o lua razna = a) a pleca la întâmplare, fără ţintă; b) fig. a apuca pe o cale greşită. RAZNOCjNŢI (< rus.) s. m. pl. (în Rusia) Denumire dată intelectualităţii care s-a format, începând din sec. 18, din rândurile funcţionărimii, clerului, ale micii burghezii, ale negustorimii şi ale ţărănimii; au avut un rol însemnat în mişcările revoluţionare, în dezvoltarea ştiinţei şi culturii. RAZUMOVSKI, Andrei Kirilovici, prinţ (1752-1836), diplomat şi mecenat rus. Aflat în misiune la Viena, i-a cunoscut pe Haydn, Mozart şi Beethoven pe care i-a susţinut. Membru al unui cvartet fondat la palatul său (1808-1815); el este cel căruia Beethoven i-a dedicat cele trei cvartete op. 59 care îi poartă numele. RĂBĂGANI, com. în jud. Bihor, situată în NV depr. Beiuş, pe râul Holod; 2 198 loc= (2005)= Bisericile Sf. Teodor Tiron (1718) şi Sfinţii Trei Ierarhi (sec. 18, cu picturi interioare din 1853), în satele Brăteşti şi Vărăşeni. Rezervaţie naturală (Izvoarele mezotermale de la R.). RĂBDA (probabil cuv. autohton) vb. I 1. Tranz. şi intranz. A îndura (fără împotrivire) greutăţi, neplăceri morale sau fizice; a suporta. ♦ Intranz. (Despre lucruri) A fi durabil, rezistent, a nu se strica uşor. 2. Tranz. şi intranz. A tolera, a permite, a îngădui. 3. Intranz. şi refl. A-şi stăpâni enervarea, neliniştea; a avea răbdare, a-şi păstra calmul. RĂBDARE (< răbda) s. f. 1. Faptul de a răbda; însuşirea de a îndura fără împotrivire neplăceri, dureri fizice sau morale; puterea de a aştepta cu calm desfăşurarea anumitor evenimente. ♦ (Cu valoare de imperativ) Aşteaptă! 2. Stăruinţă, perseverenţă, tenacitate. RĂBDĂTOR, -OARE (< răbda) adj. 1. Care suportă cu tărie (şi fără împotrivire) neplăceri, suferinţe fizice sau morale. 2. Stăruitor, tenace, perseverent. RĂBOJ (< bg., ser.) s. n. 1. Bucată de lemn de formă cilindrică sau prismatică pe care se însemnau în trecut, prin crestături, diferite cantităţi (mărfuri, sume de bani, vite etc.) în tranzacţii comerciale, înregistrări fiscale (dări), zile de muncă etc. 2. Crestătură făcută ca semn distinctiv în urechea oilor sau vitelor. RÂBUFNEALĂ (< răbufni) s. f. 1. Acţiunea de a răbufni. 2. Suflu puternic; izbucnire. RĂBUFNj (< răzbufni, înv., „a răbufni") vb. IV 1. Intranz. şi tranz. A produce (prin izbire, cădere) un zgomot înfundat şi puternic; a (se) trânti, a (se) izbi cu zgomot. ♦ Intranz. (Despre zgomote) A răsuna cu putere. 2. Intranz. A ţâşni, a năvăli, a izbucni, a năpădi. 3. Intranz. A(-şi) exprima pe neaşteptate şi în mod violent nemulţumirea, după ce a tăcut mai mult timp. RĂBUFNjRE (< răbufni) s. f. 1. Zgomot surd şi puternic. 2. Ţâşnire, izbucnire. ♦ Fig. Manifestare bruscă şi violentă a unei emoţii sau nemulţumiri etc. RĂCARI, oraş (din 2004) în jud. Dâmboviţa, situat în C. Titu, pe râul Ilfov; 6 748 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul Ghergani). Ambalaje; produse ceramice şi alim. Lacuri piscicole (107 ha), în satul Colacu. Biserica Sf. Nicolae (1772) şi Naşterea Maicii Domnului (1828), în satele Ghimpaţi şi Colacu. în satul Stăneşti se află biserica cu triplu hram — Adormirea Maicii Domnului, Sfinţii Voievozi şi Sf. Dumitru (ante 1810), iar în satele Mavrodin şi R. câte o biserică din 1840 şi, respectiv, 1845. în satul Ghergani există un conac (sec. 19) şi capela (1869) familiei scriitorului Ion Ghica. RĂCARII DE JOS, sat în com. Brădeşti, jud. Dolj, în apropierea căruia au fost descoperite vestigiile unui castru roman construit în primul sfert al sec. 2 d.Hr. şi refăcut în prima jumătate a sec. 3. Utilizat din nou în sec. 4-6. în preajmă, aşezarea civilă. RĂCĂCIUNI, com. în jud. Bacău, situată în lunca şi pe terasele de pe dr. Şiretului, la poalele SE ale culmii Pietricica; 8 114 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul R.)- Expl. de balast. Hidrocentrală (45 MW), intrată în funcţiune la 14 dec. 1985 cu un lac de acumulare cu volum de 103,7 mii. m3, declarat în 2005 arie de protecţie specială avifaunistică. Centru viticol, de prelucr. a pieilor şi de cojocărit. Muzeu etnografic. în satul Gâşteni se află biserica de lemn Sfinţii Voievozi (1808, refăcută şi pictată în 1877, reparată în 1929), iar în satul R. biserica Sf. Nicolae (1852). RÂCĂNEL. s. m. (ZOOL.) Brotăcel. RĂCÂŞDIA, com. în jud. Caraş-Severin, situată în zona de contact a C. Carasului cu dealurile Oraviţei, pe râul Ciclova; 2 042 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul R.) şi haltă de c.f. (în satul Vrăniuţ). Biserica Adormirea Maicii Domnului (1787, cu modificări din 1903), în satul R. RĂCEALĂ (< răci) s. f. 1. Temperatură scăzută; frig. ♦ Senzaţie de frig. 2. Fig. Indiferenţă^ lipsă de afecţiune; nepăsare. 3. îmbolnăvire uşoară (în special a căilor respiratorii) provocată de frig. RĂCHITAN (< răchită) s. m. Plantă erbacee perenă, meliferă, din fam. litracee (Lythrum salicaria), cu frunze opuse triunghiular lanceolate şi flori bisexuate, dialipetale, scurt-pedunculate, roşietice, violete, rar alburii, aşezate în inflorescenţe în formă de racem sau spic. Creşte în locuri mlăştinoase sau pe malul apelor. Părţile aeriene au utilizări terapeutice în medicina umană şi veterinară, mai ales ca antiseptic, hemostatic şi cicatrizant. Utilizat în timpul celor două războaie mondiale pentru tratarea epidemiilor de dizenterie. RĂCHITAR (< răchită) s. m. Fluture de noapte cu anvergura de 6-9 cm, având aripile de culoare cenuşie, brăzdate de numeroase linii brune (Cossus cossus). Larvele cu corpul viu colorat în roşu şi negru, neacoperit de peri, lung de 8-9 cm; se hrănesc cu lemn, săpând galerii în trunchiurile copacilor (salcie, plop, stejar, prun, nuc etc.). RĂCHITAŞU MARE, masiv deluros în NV Subcarpaţilor Vrancei, situat între văile Şuşiţei (la N) şi Putnei (la S), alcătuit din gresii, marne nisipoase, şisturi argiloase, nisipuri etc. Apare în relief sub formă de hogback, cu povârnişuri prăpăstioase. Alt. max.: 927 m. Acoperit cu păduri de fag şi de gorun. RĂCHITĂ 38 RĂCHITĂ (< bg., ser.) s. f. Arbore din familia saiicaceelor, înalt de 4-8 m, cu ramuri lungi, erecte şi subţiri (Salix viminalis). Creşte spontan în regiunile de câmpii şi coline, pe malurile râurilor. în ţara noastră se cultivă în plantaţii (răchitării). Nuielele de r. sunt folosite la confecţionarea coşurilor şi a împletiturilor. Denumirea de r. este folosită şi pentru alte specii din genul Salix (Salix fragilis, Salix purpurea, Salix triandra). RACHITARIE (< răchită), s. f. Teren, de obicei situat în lunci umede, cultivat cu răchită, de la care se recoltează periodic ramurile pentru diverse împletituri: coşuri, mic mobilier (în special de grădină) etc. RĂCHITENI, com. în jud. laşi; 3 439 loc. (2005), situată pe dr. Şiretului. Mentionată documentar la 1520. RĂCHITOASÂ, com. în jud. Bacău, situată în colinele Tutovei, la confl. râului Răchitoasa cu Zeletin; 5 097 loc. (2005). în satul R., menţionat documentar în 1452, se află biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1650, pictată în 1864) şi biserica de zid Adormirea Maicii Domnului a fostei mănăstiri, construită în anii 1697-1704, reconstruită şi pictată după distrugerile provocate de cutremurul din 31 mai 1739. Casele stăreţiei şi chiliile fostei mănăstiri au fost transformate (în a doua jumătate a sec. 19) în cămin de bătrâni, iar în 1885, când se aflau în stare foarte proastă, au devenit penitenciar. Bisericile de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1640) şi Sf. Dumitru (1842, reparată în 1910 şi 1932), în satele Oprişeşti şi Moviliţa şi biserica de zid Sfinţii Voievozi (1810), în satul Burdusaci. RĂCHITOVA, com. în jud. Hunedoara, situată în V depr. Haţeg, la poalele SE ale m-ţilor Poiana Ruscăi, pe râul omonim; 1 396 loc. (2005). Expl. de min. de fier (în satul R.) şi de^ pirite cuprifere (în satul Boiţa). în satul R., atestat documentar în 1360, se află vestigiile unei cetăţi ţărăneşti (sec. 14). RĂCHIŢEANU-ŞIRIANU, Irina (n. 1920, Brăila), actriţă română de teatru. Tragediană cu un joc cerebral, sobru şi profund, abordând un repertoriu variat. Creaţii memorabile („Năpasta" de I.L. Caragiale, „Domnişoara Nastasia" de G.N. Zamfi-rescu, „Medeea“ de L.A. Seneca, „Orfeu în infern" de Tennesee Williams, „Maria Stuart“ de Fr. Schiller. RĂCHITELE (< răchită) s. f. pl. Arbust târâtor pitic, din familia ericaceelor, cu frunze mici pieloase, persistente, flori roz-carmin şi fructe bace roşii, acrişoare, comestibile (Vaccinium oxycoccus). în România r. creşte în regiunea montană şi subalpină prin turbării. RĂCHIŢI, com. în jud. Botoşani, situată în C. Jijiei, pe râurile Sitna şi Morişca; 4 668 loc. (2005). Creşterea bovinelor şi a păsărilor. Abator. Centru de prelucr. a blăniţelor de astrahan, laz pentru piscicultură (amenajat pe râul Morişca), în satul Costeşti. Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1801), în satul R. RĂC! (< rece) vb. IV 1. Refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină (mai) rece; (tranz.) a scădea, a micşora temperatura unui corp sau a unui sistem fizico-chimic prin transfer de căldură către alte corpuri sau sisteme mai reci. ♦ A pierde sau a face să-şi piardă căldura vitală obişnuită (de spaimă, de emoţie etc.); a îngheţa, a încremeni. 2. Tranz. A menţine constantă temperatura unui sistem tehnic în funcţiune, prin transferarea căldurii dezvoltate către mediul ambiant sau către un curent de fluid dirijat. 3. Intranz. A contracta o răceală (3). 4. Refl. Fig. A-şi pierde însufleţirea, entuziasmul, interesul pentru cineva sau pentru ceva; a se îndepărta, a se înstrăina. RĂCjT, -Ă (< răci) adj. 1. Devenit (mai) rece. 2. Bolnav din cauza răcelii. RĂCITOR, -OARE (< răci) adj., s. n. 1. Adj. Care ajută la menţinerea unei temperaturi scăzute, care răceşte (1). 2. S. n. Instalaţie sau aparat în care se menţine o temperatură scăzută, cu ajutorul unui agent refrigerent (gheaţă, lichid volatil, aer sau apă rece). Irina Răchiţeanu-Şirianu RĂCNET (< răcni) s. n. Urlet, zbieret de animal; p. ext. ţipăt, strigăt puternic scos de om. RĂCNI (< sl.) vb. IV intranz. 1. (Despre animale) A scoate strigăte puternice şi prelungi; a zbiera. 2. (Despre oameni) A striga, a ţipa; p. ext. a vorbi tare şi răstit. RĂCOARE (< rece) s. f. 1. Temperatură a aerului uşor scăzută; p. ext. loc umbrit, răcoros. -0- Loc. Pe răcoare = când nu este încă cald, când este vreme răcoroasă. La răcoare = la închisoare. 2. Senzaţie de răceală pe care o produc unele obiecte la atingere. ♦ (De obicei la pl.) Senzaţie de frig provocată de o stare de emoţie puternică, de un fior. RĂCOASA, com. în jud. Vrancea, situată în N Subcarpaţilor Vrancei, în depr. Câmpuri-Răcoasa, pe cursul superior al râului Şuşiţa; 3 556 loc. (2005). Mausoleu construit în 1928 în memoria eroilor Primului Război Mondial (în satul Mărăşti). Bisericile Sf. Nicolae (ante 1780) a fostului schit Varniţa şi Sfinţii Voievozi (1807, renovată în 1898 şi 1924) şi Sf. Nicolae (ante 1809), în satele R. şi Verdea. V. şi Mărăşti. RĂCOR! (< răcoare) vb. IV 1. Refl. A pierde din căldura iniţială, a deveni mai rece; (despre vreme) a se face mai răcoroasă. 2. Tranz. şi refl. (Despre fiinţe) A(-şi) potoli, a(-şi) calma fierbinţeala sau setea. ♦ Fig. A (se) calma, a (se) linişti, a (se) potoli. RĂCORITOR -OARE (< răcori) adj. Care răcoreşte; răcoros. ♦ (Substantivat, f.) Băutură (sirop, limonada, suc etc.) care potoleşte setea, care răcoreşte. RĂCOROS, -OASĂ (< răcoare) adj. Care are o temperatură uşor scăzută. ♦ Fig. înviorător, proaspăt, fraged. RĂCUjNĂ s. f. Mică plantă erbacee din familia rubiaceelor, cu tulpină fragilă, frunze verticilate şi flori albe sau albe-verzui, dispuse în panicule (Galium rotundifolium). Creşte în păduri. RÂCULEŢ (< rac) s. m. Plantă erbacee perenă, cu tulpina de 30-100 cm, cu rizom gros, răsucit în formă de S, şi flori roz-roşietice, dispuse într-un spic terminal (Polygonum bistorta). Creşte pe pajişti umede, în regiunea montană şi subalpină. Rizomul are proprietăţi astringente, antidiareice şi hemostatice. RĂDAŞCĂ (< bg.) s. f. Insectă coleopteră mare (3-7,5 cm), cu 39 RĂDĂUŢI i ) Rădaşcă corpul tare, scorţos, neagră-castanie, din familia lucanidelor, care prezintă dimorfism sexual accentuat, masculul recunoscându-se după mandibulele lungi, asemănătoare coarnelor de cerb (Lucanus cervus). Răspândită mai ales în pădurile de foioase; răgace. RĂDĂCINĂ (lat. radicina) s. f. 1. (BOT.) Organ al plantelor superioare situat de obicei sub nivelul suprafeţei solului; există însă şi plante (în special epifite) cu rădăcini aeriene. O serie de plante au capacitatea de a dezvolta rădăcini adventive, care pornesc de pe tulpină sau din ramuri (ex. rădăcini proptitoare, în formă de scânduri, contraforturi, catalige etc.). Este formată din următoarele zone: piloriza (caliptra), care protejează vârful r.; regiunea netedă, care cuprinde zona de creştere în lungime a r.; zona absorbantă, acoperită cu peri sugători şi regiunea aspră unde se formează ramificaţiile rădăcinii. R. are rolul de a fixa planta în sol şi de a absorbi apa cu substanţele minerale dizolvate în ea. Mai poate servi şi ca organ de depozitare, de regenerare a plantei etc. După formă şi mod de ramificaţie se cunosc r. pivotante, rămuroase, fasciculate. Unele r. modificate au şi rol de depozitare a substanţelor nutritive de rezervă (la morcov, dalie etc.). ♦ Fig. Origine, izvor, cauză. 2. (ANAT.) Parte a unui organ prin care acesta este implantat într-un ţesut (ex. r. dentară, r. părului). 3. Partea profundă a unei tumori. 4. P. analog. Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; bază; temelie. 5. (MAT.) Radical (II 1). ^ R. a unei ecuaţii = număr care verifică o ecuaţie numerică. 6. (LINGV.) Element ireductibil al unui cuvânt, obţinut prin eliminarea tuturor elementelor de formaţie (desinenţe, sufixe, prefixe) şi care este comun tuturor cuvintelor din aceeaşi familie; radical (II 3). RĂDĂCINOS, -OASĂ (< rădăcină) adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Cu rădăcini multe sau mari. 2. S. f. pl. Grup de plante cultivate pentru rădăcinile lor, bogate în substanţe nutritive de rezervă; sunt utilizate în alimentaţie, în industrie sau în furajare (ex. sfecla de zahăr, sfecla furajeră, napii). RĂDĂŞENI, com. în jud. Suceava, situată în Pod. Fălticeni, pe dr. văii Şomuzu Mare; 4 407 Joc. (2005). Centru pomicol (meri). în satul R., atestat documentar în 1434, se află biserica de lemn cu dublu hram — Sf. Mercurie şi Sf. Ecaterina, ctitorie din 1623 a domnului Ştefan Tomşa, renovată şi pictată în 1875, cu pridvor adăugat în 1909, iar în satul Lămăşeni există biserica de lemn Sf. Nicolae (ante 1703, cu decor sculptat, pridvor adăugat în 1909 şi tencuieli interioare executate în 1935) şi biserica de zid Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1850). Popas turistic. RAdAUŢANU, Sergiu Ion (1926-1998, n. Chişinău), fizician român. M. de onoare al Acad. (1991), prof. univ. la Chişinău. Rector al Universităţii Tehnice din Chişinău (1964-1973). Studii asupra chimiei semi-conductorilor şi asupra electronicii corpului solid. Numeroase brevete de invenţii. RĂDĂUŢI 1. Depresiune situată în NNV pod. Sucevei, la 360-380 m alt., străbătută de râurile Suceava şi Suceviţa. Supr.: peste 600 km2. Fundament alcătuit din calcare albe peste care sunt dispuse strate de gresii, nisipuri, anhidrit, marne, argile, gresii micacee ş.a. Depr. R. prezintă largi văluriri ale stratelor componente, evidenţiate în relief prin boltiri uşoare, sub forma unor domuri. Climă rece, cu temp. medii anuale de c. 7°C, cu ierni friguroase (medii lunare sub Tipuri de rădăcină 1. Pivotantă; 2. Rămuroasă; 3. Fasciculată Rădăuţi. Biserica Sf. Nicolae -5°C) şi veri răcoroase (18-20°C). Precipitaţiile medii multianuale însumează c. 650 mm. Culturi de plante tehnice, cartofi, plante de nutreţ, legume (varză, castraveţi) ş.a. Extinse surafeţe cu păşuni şi fâneţe naturale. 2. Municipiu în jud. Suceava, situat în depresiunea omonimă, pe interfluviul dintre râurile Suceviţa şi Pozen; 29 398 loc. (2005). Staţie de c.f. (inaugurată în 1889). Nod rutier. Fabrici de scule, de mobilă, tricotaje, piese de polizor pentru stomatologie, de produse alim. Morărit. Centru pomicol. Ferme de creştere a bovinelor, de creştere şi ameliorare a rasei de cai „ghidran“ (din 1857). Centru de ceramică populară smălţuită. Târg anual de vase ceramice (iul.-aug., din 1982). Centrul de studii „Bucovina1* (înfiinţat de Academia Română în 1992). Muzeu etnografic (din 1934). Parc zoologic. Cunoscută ca aşezare rurală din sec. 14, localitatea apare menţionată documentar la 18 nov. 1393 într-un hrisov al domnului Roman I. Din a doua jumătate a sec. 14 şi până în 1789, la R. a funcţionat o Episcopie, pe lângă care a funcţionat (din 1747) o şcoală cu predare în limbile română şi slavonă. A fost declarat oraş în 1819 şi municipiu la 24 nov. 1994. Monumente: biserica Sf. Nicolae (numită şi Bogdana), ctitorie din 1359 a domnului Bogdan I, este cea mai veche clădire bisericească din zid din Moldova, transformată în a doua jumătate a sec. 15 de către Ştefan cel Mare în necropolă domnească. Picturile murale interioare, executate în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), au fost refăcute în întregime în timpul lui Ştefan cel Mare şi recondiţionate în 1880. în biserică se află mormintele domnilor Bogdan I, Laţcu, Roman I, Ştefan I, Bogdan li ş.a. La 7 dec. 1992, la biserica Sf. Nicolae a fost instalat un stareţ, redevenind mănăstire (din 1993 a început construcţia chiliilor, a zidului de incintă, a unui paraclis ş.a.); catedrala Pogorârea RĂDĂUŢI-PRUT 40 Duhului Sfânt, construită în două etape (1926-1940 şi 1947-1961), după planurile arhitectului Mihail Pankowski; biserica romano-catolică (1823-1826), în stil romanic, cu un turn-clopotniţă de 35 m înălţime; biserica evanghelică (1862); clădirea fostei judecătorii (1862); clădirea liceului „Eudoxiu Hurmuzaki" (1863); clădirea muzeului municipal (1860); templul evreiesc (1879); busturile domnilor Bogdan I, Petru Muşat, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş. RĂDĂUŢI-PRUT, com. în jud. Botoşani, situată în C. Jijiei, în lunca şi pe terasele de pe dr. Prutului, la graniţa cu Rep. Moldova; 3 938 loc. (2005). Expl. de nisip cuarţos (în satul Miorcani). Centru de cusături şi ţesături populare. în satul R.-P., atestat documentar în 1437, se află biserica de lemn Sf. Nicolae (sec. 18). RĂDESCU, Nicolae (1876-1953, n. Călimăneşti, jud. Vâlcea), general şi om politic român. A parcurs treptele ierarhiei militare de la gradul de sublocotenent (1898) la cel de general de corp de armată (1944). Arestat şi internat la Târgu Jiu (oct. 1941-sept. 1942) din ordinul mareşalului Antonescu din cauza opoziţiei faţă de participarea trupelor române dincolo de Nistru. Şef al Marelui Stat Major (oct.-dec. 1944). Ca prim-min. (1944-1945) a încercat să reziste presiunilor sovietice şi imixtiunilor exercitate de A.l. Vîşinski pentru impunerea unui guvern comunist. Silit să-şi dea demisia (28 febr. 1945), în urma manifestaţiilor comuniştilor care urmăreau preluarea întregii puteri, s-a stabilit, ulterior, în S.U.A., unde a devenit primul preşedinte al Comitetului Naţional Român (guvernul român din exil) (1949-1950), apoi lider al Ligii Românilor Liberi. RÂDEŞTI, com. în jud. Alba, situată în lunca şi pe terasele de pe stg. văii Mureşului; 1 357 loc. (2005). Nicolae Rădescu Haltă de c.f. (în satul Şoimuş). Biserică reformată (sec. 18), în satul R. RĂDEŞTI, com. în jud. Galaţi; 1 703 loc. (2005) situată în Pod. Covurlui. Centru de olărit. RĂDOIEŞTI, com. în jud. Teleorman, situată în C. Găvanu-Burdea, pe râul Tinoasa; 2 413 loc. (2005). Reşed. com. este satul Rădo-ieşti-Vale. Staţie de c.f. (Rădo-ieşti-Vale), Biserica Sf. Treime (1817), în satul Rădoieşti-Vale. RĂDUCAN, Andreea (n. 1983, Bârlad), gimnastă română. Campioană mondială la bârnă şi cu echipa (Tianjin, 1999), la bârnă, sol şi cu echipa (2001), campioană olimpică cu echipa şi vicecampioană la sărituri (Sydney, 2000), vicecampioană mondială la sol (Paris, 2000); multiplă campioană europeană. RĂDUCANU, Ion (1884-1964, n. Brăila), economist şi om politic român. M. coresp. al Acad. (1936), prof. univ. la Bucureşti. Rector al Academiei de înalte Studii Comerciale din Bucureşti (1930-1940). Membru al P.N.Ţ. Ministru al Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale (1928-1929) al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (1929-1930), al Finanţelor (7-8 iun. 1930) şi al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1930-1931). A susţinut elaborarea unor legi privind reglementarea conflictelor de muncă, organizarea sindicatelor profesionale, stabilirea repausului duminical, protecţia muncii femeilor şi a minorilor, organizarea cooperaţiei, a recensământului etc. Lucrări: „Bugetul statului în criza economică", „Problema cooperaţiei româneşti". RĂDUCANU, Ion (zis Johnny) (n. 1931, Brăila), interpret şi compozitor român de jazz. Remarcabil improvizator; interpretări de excepţie la contrabas şi pian. Compoziţii de inspiraţie folclorică („Pe Olt", „Jocul ţambalelor", „Blues minor"). Ion (Johnny) Răducanu Andreea Răducan RĂDUCANU, Mlriam (n. 1924, Piatra Neamţ), dansatoare şi coregrafă română. Protagonistă de notorietate a seriei de spectacole cu nocturne de la Teatrul Ţăndărică. Realizatoare a mişcării scenice în spectacole memorabile („Maestrul şi Margareta", „O lume pe scenă", „Bastien şi Bastienne"). Pedagog de excepţie în domeniul expresiei corporale pentru generaţii de actori. RĂDUCĂNENI, com. în jud. laşi, situată în E Pod. Central Moldovenesc, pe râul Bohotin şi pe dr. văii Jijia; 8 017 loc. (2005). Expl. de gresii. Tăbăcărie. Ateliere de covoare şi de împletituri din răchită şi papură. Centru viticol (podgoria Bohotin) şi de vinificaţie. Pomicultură. Izv. cu ape minerale bicarbonatate, sulfatate, calcice, magneziene folosite pe plan local. în satul R., înfiinţat în 1806, se află casa „Rosetti-Catargiu" (sec. 19), iar în satul Bohotin, biserica Sf. Nicolae (1842-1845). RĂDULESCU, Alexandru D. (1886-1979, n. Focşani), medic chirurg şi scriitor român. Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. A întemeiat, la Cluj, Spitalul de Chirurgie Infantilă, al cărui director a fost (1920-1940), şi Spitalul de Ortopedie (1921). Fondator al „Revistei de ortopedie şi Alexandru D. Rădulescu 41 RĂDULESCU Andrei Rădulescu chirurgie infantilă11 (1927) şi al Societăţii Române de Ortopedie (1931). Cercetări originale în domeniul transplantelor osoase la om, al chirurgiei morbului lui Pott (procedeu personal), al fiziopatologiei fracturilor deschise („Mica chirurgie şi elemente de patologie chirurgicală11, „Fracturi şi luxaţii11, „Probleme de patologie a osului11, „Traumatismele osteoarticulare11, „Scoliozele11). RĂDULESCU, Andrei (1880-1959, n. Chiojdeanca, jud. Prahova), jurist român. Acad. (1920), prof. univ. la Bucureşti. Preşedinte al Acad. (1946-1948). întemeietor al şcolii de cercetare în dreptul românesc. Lucrări de istoria dreptului românesc („Izvoarele Codului Calimach11, „Studii de drept civiF1, „Romanitatea dreptului nostru11, „Originalitatea dreptului român11). Monografii („Juristul Andronache Donici“). RĂDULESCU, Constantin (Costin) (1932-2002, n. Bucureşti), speolog şi paleontolog român. M. coresp. al Acad. (1993). Director al Institutului de speologie „Emil Racoviţă11 (din 1990). Cercetări asupra resturilor fosile mamaliene, inclusiv umane, asupra micromamiferelor din Miocen până în Cuaternar. Lucrări: „Remarques sur quelques Equides Constantin (Costin) Rădulescu quaternaires de Roumanie11, „Oligo-cene Mammals from Romania11, „The First Multituberculate Skull from the Late Cretaceous (Maastrichtian) of Europe (Haţeg Basin Romania)11. RĂDULESCU, Dan (1884^1969, n. Bucureşti), chimist român. Prof. univ. la Cluj. Lucrări în domeniul chimiei organice (contribuţii la chimia spiranilor), al structurii atomului şi al chimiei aplicate. RĂDULESCU, Dan P. (n. 1928, Bucureşti), geolog român. Acad. (1993), prof. univ. la Bucureşti. Director al Institutului Geologic (1964-1969). Cercetări asupra mineralelor din rocile vulcanice; a identificat neokitul, o formă mineralogică nouă. Lucrări de sinteză („Determinarea mineralelor cu ajutorul metodei universale Fedorow11, „Mineralogia topografică a României11, în colab.), studii („Petrografie sedimentară11, „Vulcanii, astăzi şi în trecutul geologic11, „Petrologie magmatică şi metamorfică11). RĂDULESCU, Dem (1931-2000, n. Râmnicu Vâlcea), actor român de teatru şi film. Prof. univ. la Bucureşti. Creator al unui personaj comic de o inocenţă prefăcută, care alternează cu egală uşurinţă supuşenia şi agresivitatea, prostia şi viclenia, Eugen Rădulescu modestia şi fanfaronada. Un personaj pe care îl trece cu imens succes de public de pe scenă („Siciliana11, „O scrisoare pierdută11, „Titanic Vals11, „Troilus şi Cresida11) pe ecran (seria „BD“, „Astă seară dansăm în familie11, „Veronica11). RĂDULESCU, Dinu (n. 1947, Bucureşti), sculptor român. A găsit modalităţile expresive ce asociază un temperament romantic cu echilibrul monumental al formelor de factură clasicistă, deopotrivă în reliefuri şi în lucrările tridimensionale, în modelaj şi în cioplire directă. RĂDULESCU, Eugen (1904-1993, n. Borduşani, jud. Ialomiţa), inginer agronom, fitopatolog român. Rector al Institutului Agronomic din Cluj (1948-1954) si al celui din Bucureşti (1961-1969).’ Acad. (1963), prof. univ. la Cluj şi Bucureşti. Cercetări asupra mălurii, tăciunelui zburător şi ruginii cerealelor, asupra rezistenţei plantelor la boli criptogamice şi asupra biologiei agenţilor fitopatogeni („Tratat de fitopatologie agricolă11, „Dicţionar de termeni populari tehnici şi ştiinţifici în fitopatologie11, în colab.). RĂDULESCU, Gheorghe Aurelian (1907-2002, n. Călăraşi), inginer chimist român. M. de onoare al Acad. (1992). Director al Rafinăriei Dan P. Rădulescu Dem Rădulescu în „O scrisoare pierdută" Gheorghe Aurelian Rădulescu RĂDULESCU 42 româno-americane Teleajen (1940- 1948) şi director ştiinţific ai Institutului „Petrochim“ (1963-1973). Lucrări despre fabricarea uleiurilor, asupra procedeelor de rafinare, a desalinizării ţiţeiului, privind fabricarea carburanţilor cu cifră octanică mare etc. („Tehnologia uleiurilor minerale", „Proprietăţile ţiţeiurile româneşti", „Fabricarea uleiurilor lubrifiante"). RĂDULESCU, Horaţiu (n. 1942, Bucureşti), compozitor francez de origine română. Stabilit în Franţa (1969). Repune radical problema materialului sonor şi a formei. Consideră că muzica trebuie să creeze o anumită stare sufletească. Lucrări orchestrale („Taaroa"), vocale („Doruind"), camerale („Incandescent Serene"). RĂDULESCU, Magdalena (1902-1983, n. Râmnicu Vâlcea), pictoriţă română. Stabilită în Franţa. Soţia pictorului M. Campigli. Peisaje, portrete, compoziţii, în care îmbină elemente din arta populară românească cu influenţa picturii frescelor pompeiene („Ţărancă", „Scenă de balet"). RĂDULESCU, Nicolae Al. (1905-1989, n. sat Budeşti, jud. Vrancea), geograf român. M. coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti şi Craiova. Contribuţii în domeniul geografiei populaţiei şi aşezărilor, a celei fizice, a utilizării terenurilor în agricultură, seismologie, antropo-geografie şi turism („Introducere sumară în Geografia economică", „Vrancea. Geografie fizică şi umană", „Poziţia geopolitică a României", „Geografia agricolă a României"). RĂDULESCU, Savel (1895-1970, n. Râmnicu Sărat), diplomat român. Colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu. Membru P.N.Ţ. (1938). După 1927 a făcut parte din delegaţiile române care au participat la sesiunile Societăţii Naţiunilor şi la Conferinţa de dezarmare (1934). Membru şi apoi preşedinte (1945-1947) al Comisiei române pentru aplicarea Convenţiei de armistiţiu. RĂDULESCU, Scarlat I. (1893-1962, n. Câmpulung), general de aviaţie român. în Primul Război Mondial a organizat apărarea antiaeriană a Bucureştilor cu baloane captive. A contribuit la înfiinţarea primei linii aeriene transcontinentale din lume: Paris-Strasbourg-Praga-Viena-Budapesta-Bucureşti (12 noiembrie 1922), extinsă ulterior până la Istanbul. Fondator şi director general al LARES (Liniile Aeriene Române Exploatate de Stat). Deţinut politic. RĂDULESCU-CODIN, Constantin (1875-1926, n. sat Zgripceşti, jud. Argeş), învăţător şi folclorist român. A publicat cea mai întinsă colecţie de poveşti din Muntenia („Din Muscel, Cântece poporane", „îngerul românului, Poveşti şi legende din popor", „Comorile poporului"). RÂDULESCU-MOTRU, Constantin (1868-1957, n. Butoieşti, jud. Mehedinţi), filozof şi psiholog român. Acad. (1923), prof. univ. la Bucureşti. Preşedinte al Acad. (1938-1941). în 1906 a înfiinţat primul laborator de psihologie experimentală din România. A pus bazele (1910) şi a condus „Societatea de studii filozofice" devenită ulterior „Societatea română de filozofie" şi diverse periodice („Noua revistă română", „Revista de filozofie", „Analele de psihologie"; în 1905 a editat „Studii filozofice" devenite în 1923, „Revista de filozofie"). Concepţia sa, un determinism teleologic, energetic şi personalist care include intervenţia umană în mersul societăţii este susţinută cu idei din criticile lui Kant („Personalismul energetic", „Elemente de metafizică pe baza filozofiei kantiene"). R.-M. a realizat o critică a fondului tradiţional românesc („Românismul), a politicianismului primitiv românesc („Cultura română şi politicianismul"). Promotor al psihologiei experimentale în România („Problemele psihologiei", „Curs de psihologie"). RĂDULESCU-POGONEANU, Ion A. (1870-1945, n. Pogoanele), pedagog român. M. coresp. al Acad. (1919), prof. univ. la Bucureşti. Colaborator la „Convorbiri literare" şi „România jună". Contribuţii la răspândirea cunoştinţelor pedagogice în România („Johann Heinrich Pestalozzi, o schiţă a vieţii şi ideilor sale", „Fenomenul educaţiei", „Probleme ale culturii române"). Discipol al lui Maio- Constantin Rădulescu-Motru rescu, a editat memorialul acestuia („însemnări zilnice"). A tradus „Leonard şi Gertruda", de Pestalozzi. RĂDULEŢ, Remus (1904-1984, n. Hendorf, azi Brădeni, jud. Sibiu), inginer român. Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în electrotehnică şi electroenergetică, în domeniul teoriei generale a câmpului electromagnetic, al electrotermiei, al parametrilor regimului tranzitoriu în circuite electrice („Electricitatea şi magnetismul", „Bazele teoretice ale electrotehnicii", „Metode de prognoză aplicate în energetică"). Coordonator şi autor principal al „Lexiconului tehnic român" (18 voi.). Vicepreşedinte (1961-1964) şi apoi preşedinte (1964-1967) al Comisiei electrotehnice internaţionale. RĂDUŢIU, Aurel (n. 1936, Deva), istoric român. Cercetări şi studii privind, în special, istoria Transilvaniei („Incursiuni în istoriografia vieţii sociale", „Repertoriul actelor oficiale privind Transilvania tipărite în limba română 1690-1847", în colab., „Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania 1690-1847"). RĂDVAN (< rus., pol.) s. n. (înv.) Trăsură de lux, trasă de mai mulţi cai. RĂFU! vb. IV refl. recipr. A limpezi, a lămuri cu cineva o neînţelegere, un diferend, o situaţie; p. ext. a se certa, a se bate cu cineva. RĂFUIALĂ (< răfui) s. f. Faptul de a se răfui; p. ext. ceartă, bătaie. RĂGACE (< bg., ser.) s. f. (ENTOM.) Rădaşcă. RĂGAZ s. n. 1. Timp liber, disponibil pentru a face ceva. ♦ Amânare, păsuială. 2. Interval de timp în care se întrerupe o activitate; repaus, odihnă. -0- Loc. Fără răgaz = fără întrerupere, încontinuu. ♦ Linişte, tihnă, pace. Remus Răduleţ 43 RĂRUNCHI RĂGĂUE s. f. (Pop.) Desiş format din rădăcini de copaci ieşite la malul apelor curgătoare. RĂGET (< rage) s. n. Zbieret, urlet puternic scos de unele animale; p. ext. ţipăt, răcnet de om. RĂGILA (< ragilâ) vb. I tranz. A trage fuiorul pe ragilă, pentru a-l curăţa de puzderii (2) şi de câlţi. RĂGUŞEALĂ (< răguşi) s. f. (MED.) Alterare a vocii, care capătă un timbru aspru, surd sau hârâit. Este provocată de o inflamare a laringelui, care poate avea diverse cauze (surmenaj vocal, infecţie locală, intoxicaţie cu tutun). RĂGUŞ! vb. IV intranz. A prezenta o alterare a vocii ca urmare a inflamării laringelui. RĂILEANU, Grigore (1913-1966, n. Cordeni, azi sat Vineţeşti, jud. Vaslui), geolog român. Prof. univ. la Bucureşti. Studii geologice, tectonice, stratigrafice cu privire la zăcăminte de substanţe minerale utile, în special de cărbuni, din diferite regiuni ale ţării („Geologie generală"; „Geologia zăcămintelor de cărbuni cu privire specială asupra teritoriului României"). RĂMAS (< rămâne) s. n. Faptul de a rămâne. -0* Expr. A-şi lua rămas bun = a se despărţi de cineva, a pleca. RĂMĂŞAG (< rămas) s. n. Pariu, prinsoare. RĂMĂŞIŢĂ (< rămas) s. n. 1. Ceea ce a rămas dintr-un întreg, dintr-un tot, consumat sau utilizat în cea mai mare parte; rest. -0-Rămăşiţe pământeşti (sau trupeşti) = corpul neînsufleţit al unui om; cadavru. 2. Ceea ce a mai rămas de îndeplinit, de executat dintr-o datorie, dintr-o obligaţie. 3. Ceea ce mai trebuie până la limita sau cantitatea prevăzută. 4. (LOG.) Metoda rămăşiţelor (reziduurilor) = una dintre metodele inductive formulate de Fr. Bacon şi J. St. Mill, conform căreia, înlăturându-se dintr-un fenomen complex acea parte a sa care este efectul anumitor împrejurări, se stabileşte că restul fenomenului trebuie să fie consecinţa împrejurărilor rămase. RĂMÂNE (lat. remanere) vb. III Intranz. 1. (Despre fiinţe) A sta pe loc, a nu pleca de unde se află; (despre lucruri) a nu fi mutat, a fi lăsat pe loc. ♦ A fi lăsat în urmă, a fi depăşit. 2. A se afla, a fi sau a ajunge într-o anumită situaţie; a se opri, a se menţine într-o anumită atitudine sau stare. Expr. A rămâne pe drumuri = a-şi pierde mijloacele de existenţă, a sărăci. Cum rămâne (cu)... = ce se întâmplă (cu)... ce se hotărăşte (în privinţa)... 3. A nu se schimba, a păstra aceeaşi stare. + A dura, a persista, a dăinui în conştiinţa oamenilor. ♦ A fi lăsat (de cineva), a continua să existe, a dăinui după dispariţia sau plecarea cuiva. ♦ A trece, a ajunge în posesia cuiva. 4. A mai avea o parte, un rest dintr-un tot; a fi în plus, a prisosi. RĂMURELE (< ramură) s. f. pl. Ciupercă comestibilă, înaltă de 7-15 cm, cu fructificaţii cărnoase, ramificate coraliform având aspectul unei conopide (Ramaria botrytis). De culoare albă sau gălbuie, cu extremităţile ramurilor roz, roşii sau purpurii, creşte în păduri de foioase sau conifere izolată sau formând grupuri numeroase în jurul arborilor. RĂMURIŞ (< ramură) s. n. Totalitatea ramurilor unui copac; desiş de ramuri. Rădăcină rămuroasă, rădăcină la care axul principal se dezvoltă aproximativ în aceeaşi măsură ca şi ramificaţiile de ordinul I (ex. la măr). RĂMUROS, -OASĂ (< ramură) adj. Care are multe ramuri; stufos. RĂN| (< sl.) vb. IV tranz. şi refl. A(-şi) produce, a(-şi) pricinui o rană. ♦ tranz. Fig. A întrista, a îndurera, a amărî; a jigni, a ofensa. RĂPĂ| (onomat.) vb. IV intranz. (Despre ploaie, grindină etc.) A lovi, a izbi cu zgomot cadenţat şi scurt. ♦ A lovi ritmic într-un obiect, producând zgomote dese, scurte. RĂPĂIALĂ (< răpăi) s. f. Răpăit. ♦ Ploaie puternică, de scurtă durată. RĂPĂ|T (< răpăi) s. n. Faptul de a răpăi; zgomot produs de ploaie, de grindină etc.; răpăială. ♦ Succesiune de lovituri dese, scurte şi ritmice; zgomotul produs de aceste lovituri. RĂPĂNOS, OASĂ (< rapăn) adj. (Şi subst.) Care are rapăn, bolnav de rapăn. ♦ Fig. Zdrenţăros, murdar, jegos. RĂPEDEA v. Repedea (1). RĂPCIUGĂ s. f. 1. (MED. VET.) Morvă. 2. Epitet dat unui animal slab, neîngrijit, bolnav, bătrân. RĂPCIUGOS, -OASĂ (< răpciugă) adj. (Despre animale) Bolnav de răpciugă; p. ext. care arată rău; slab, bolnav, neîngrijit. RĂPCIUNE (lat. raptio, -onis) s. m. Numele popular al lunii septembrie. RĂP| (lat. răpire) vb. IV tranz. 1. A duce cu sine, forţat, pe cineva; a fura. ♦ (De obicei cu subiectul „moartea") A curma firul vieţii cuiva. 2. Fig. A lua abuziv ceva de care dispune o persoană, a-i smulge ceea ce îi aparţine; ♦ Fig. A vrăji, a încânta, a fermeca, a captiva. RĂPIDEA v. Repedea (1). RĂPjT, -Ă (< răpi) adj. 1. Furat, capturat. 2. Fig. încântat, fermecat, vrăjit, captivat. RĂPITOR, -OARE (< răpi) adj. 1. (Adesea substantivat) Care răpeşte. 2. (Despre animale) Care consumă hrană de origine animală, în general vie. ♦ (Substantivat, f. pl.) Numele a două ordine de păsări de pradă, bune zburătoare, cu cioc gros, arcuit şi încovoiat şi picioare terminate cu gheare ascuţite şi încovoiate. Unele vânează ziua (răpitoare de zi, falconiforme); în cadrul lor se disting r. mari (condori, vulturi, acvile) şi r. mici (ulii, ereţi, şoimi ş.a.). Altele vânează noaptea (răpitoare de noapte, strigiforme). Multe specii de r. sunt astăzi într-un regres pronunţat, făcând obiectul unor măsuri speciale de ocrotire. ♦ Hrăpăreţ, uzurpator. 3. Fig. Care vrăjeşte, farmecă, încântă. RĂPOSA (lat. repausare) vb. I intranz. (Pop.) A muri, a deceda. RĂPOSAT, -Ă (< răposa) adj. (Şi subst.) Mort, decedat, defunct. RĂPUNE (lat. reponere) vb. III tranz. (Pop.) A omorî, a lua viaţa cuiva. ♦ A învinge, a doborî un adversar. ♦ Fig. A învinge pe cineva într-o luptă de opinii. RÂRj (< rar) vb. IV 1. Refl. A fi, a deveni, a se găsi (mai) rar unul faţă de celălalt (în timp sau în spaţiu). ♦ A deveni mai puţini la număr. 2. Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni mai puţin des sau mai puţin compact. ♦ Refl. (Despre ţesături) A se subţia prin uzare îndelungată. 3. Tranz. A încetini ritmul unei acţiuni. RĂRITURĂ (< rări) s. f. Spaţiu rămas liber între obiecte aşezate rar. ♦ Loc (în pădure, în câmp) cu vegetaţie rară. ♦ Porţiune, loc dintr-o ţesătură unde urzeala sau bătătura sunt mai rare decât în rest. RĂRIŢA (< rariţă) vb. I tranz. A lucra pământul cu rariţa. RĂRUNCHI (lat. renunculus) s. m. (Pop.) Rinichi. ♦ Fig. Miezul, mijlocul unui lucru. RĂS- 44 RĂS- (RĂZ-) (< sl.) Element de compunere cu ajutorul căruia se formează derivate de la verbe (mai rar de la adjective sau substantive) exprimând o acţiune prelungită, repetată sau o intensificare a acţiunii exprimate de verbul simplu (ex. răscoace, răsciti) ori modificând ideea (în sens negativ). RĂSAD (< bg., ser.) s. n. Plantă tânără crescută din sămânţă în seră sau în răsadniţă, cu scopul de a fi plantată în aer liber. Prin folosirea r. se obţin recolte timpurii, se lungeşte perioada de vegetaţie şi sporeşte productivitatea plantelor. RĂSADNIŢĂ (< bg., ser.) s. f. Construcţie simplă din scânduri sau din prefabricate, folosită în legu-micultură şi floricultură pentru obţinerea răsadurilor; este acoperită de obicei cu geamuri şi aşezată pe un pat de gunoi de grajd în fermentare pentru producerea căldurii; pătul1 (5). RĂSALALTĂIERI (< răs- + alaltăieri) adv. Ziua care precedă pe cea de alaltăieri. RÂSĂDj (< bg., ser.) vb. IV tranz. A transplanta un răsad din seră sau din răsadniţă la locul de cultură. RĂSĂR! (lat. *resalire) vb. IV intranz. 1. (Despre aştri) A se arăta la orizont, a apărea pe cer. 2. (Despre plante) A încolţi, a ieşi din pământ. 3. A se ivi, a apărea pe neaşteptate. Expr. (Tranz.) A-i răsări cuiva (ceva) în minte = a-şi aminti brusc ceva; a i se năzări. 4. A ieşi în evidenţă, a apărea mai ridicat, mai vizibil decât cele din jur. 5. (Pop.) A sări brusc (în picioare); a tresări, a sări în sus speriat. RĂSĂRjT, -Ă ( R. civil = luptă armată în interiorul unui stat între diverse grupări (politice, militare), categorii sociale etc., în vederea schimbării ordinii politice şi de stat sau pentru menţinerea celei existente. R. de eliberare naţională = luptă armată dusă de forţele patriotice, naţionale pentru eliberarea ţării de sub dominaţia străină. R. de partizani = luptă dusă de detaşamente armate în spatele frontului armatei duşmane; formă a războiului popular, împotriva unui regim politic şi a armatelor sale oficiale. V. gherilă. R. mondial = luptă armată la care participă, direct sau indirect, majoritatea statelor lumii. R. ţărănesc = formă a luptei ţărănimii împotriva exploatării feudale, care prin amploare şi desfăşurare depăşeşte răscoala ţărănească. R. rece = stare de încordare, de tensiune în relaţiile internaţionale, creată după cel de-al Doilea Război Mondial ca urmare a conflictului dintre cele două sisteme, capitalist şi comunist, care însă nu a luat forma unui conflict armat; a luat sfârşit în 1989 prin prăbuşirea sistemului comunist, urmat de dezmembrarea U.R.S.S. R. psihologic v. psihologic. R. total = luptă armată în care statul agresor foloseşte toate mijloacele de distrugere, nu numai împotriva forţelor armate, ci şi împotriva întregii populaţii. Stare de război - beligerantă. 2. Fig. Neînţelegere, ceartă, gâlceavă. RĂZBOI2 (< bg., ser.) s. n. r. de ţesut, maşină de lucru folosită la fabricarea ţesăturilor din fibre textile. Elementele constitutive principale ale r. de ţ. sunt: sulurile pentru înfăşurarea urzelii şi a ţesăturii; dispozitivul de separare şi de dirijare a firelor de urzeală (fuscei, rame cu lamele etc.); iţele, acţionate prin pedale (la războiul manual) sau prin dispozitive cu came; dispozitive Jacquard ori ratiere (la războiul mecanizat); suveicile şi dispozitivul de aruncare a lor; vatalele; maşinile şi dispozitivele de acţionare. R. de ţ. reprezintă una dintre cele mai importante invenţii ale omului. Primele r. de ţ. manuale au apărut în milen. 6 î.Hr. în Antic, s-au folosit r. de ţ. verticale, la care ţesăturile se făceau prin împletirea manuală a firelor de urzeală cu firul de bătătură, înfăşurat pe o vergea ascuţită. R. de ţ. orizontale, cu iţe acţionate prin pedale pentru formarea rostului, s-au răspândit în timpul Ev. Med. Primele încercări de mecanizare a r. de ţ. (ex. r. de ţ. ale lui M. de Gennes, 1678; J. de Vaucanson, 1745 etc.) datează din perioada producţiei manufacturiere în apusul Europei, când au fost inventate unele mecanisme de aruncare a suveicii. Apariţia în timpul revoluţiei industriale din Anglia a maşinii de filat (de tors) a dat un impuls pentru mecanizarea ţesutului. în 1785 E. Cartwright a obţinut patentul şi a construit primul r. de ţ. mecanizat, la care suveica, iţele şi vatala erau acţionate mecanic. Cea mai importantă invenţie 53 RĂZBOIUL DE 30 DE ANI aparţine lui J.M. Jacquard, care în 1801 a realizat mecanismul de comandă automată individuală a iţelor, ceea ce a permis obţinerea unor ţesături cu desene complicate şi variat colorate. Mai târziu s-au adus perfecţionări care au permis mărirea vitezei de lucru, oprirea automată, crearea de r. de ţ. specializate etc. Mai importantă a fost realizarea, în 1889-1894, de către J.H. Northrop, a mecanismului de înlocuire automată a ţevilor cu firul de bătătură din suveică. Acesta, împreună cu mecanismul de oprire automată a r. de ţ. în caz de defecţiune şi cu mecanismul de întindere constantă a urzelii, a permis mărirea numărului de r. de ţ. supravegheate de un singur lucrător până la c. 100. în prezent, în afară de r. de ţ. clasice cu suveică, pe care se prelucrează peste 98% din totalul ţesăturilor de pe piaţa mondială, se folosesc şi r. de ţ. la care firul de bătătură este introdus cu ajutorul altor agenţi, ca: vâna de aer sau de apă, baghete (tije), mici proiectile etc., cum sunt, de ex., r. de ţ. Neumann, Leontiev, Maxbo, Murata, Topor etc. RĂZBO! (< război') vb. IV refl. A purta război; a se lupta, a se bate. RĂZBOIENI, com. în jud. Neamţ, situată în Subcarpaţii Neamţului, pe râul Valea Albă şi pe dr. văii râului Moldova; 2 293 loc. (2005). Reşed. com. este satul Războienii de Jos. în arealul actual al com. R. a avut loc (26 iul. 1476) bătălia de la Valea Albă în care, după o apărare eroică, Războieni. Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil L oastea moldoveană, comandată de Ştefan cel Mare şi fiul său Alexandru, a fost înfrântă de armata otomană condusă de Mehmet II, superioară din punct de vedere numeric. în amintirea şi în cinstea eroilor căzuţi în luptă, Ştefan cel Mare a construit (1495-1496) biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sfinţită la 8 nov. 1496), pictată la interior în sec. 19 şi restaurată în 1973-1974. în 1991, aici s-a^ redeschis o mănăstire de maici. în satul Valea Mare (fost Tâmpeşti) există biserica Sf. Gheorghe (1740). RĂZBOINIC, -Ă (< sl.) adj., s. m. 1. Adj. Căruia îi place lupta, bătăios. 2. S. m. Ostaş, luptător. RĂZBOIUL CELOR DOUĂ ROZE, denumirea războiului civil din Anglia (1455-1485), dintre familiile nobiliare Lancaster şi York. Se numea aşa deoarece familia Lancaster avea ca blazon trandafirul roşu, iar familia York, trandafirul alb. în lupta de la Bosworth Field (aug. 1485), Henric Tudor, ultimul descendent al dinastiei Lancaster, unit cu o parte a partidului york, pune capăt domniei lui Richard III şi întemeiază dinastia Tudor. RĂZBOIUL CIVIL DIN SPANIA (1936-1939), război izbucnit în urma rebeliunii naţionaliştilor spanioli, conduşi de F. Franco, la 18 iul. 1936, împotriva Republicii Spaniole (proclamată în 1931). După trei ani de lupte, datorită intervenţiei Germaniei şi a Italiei, republicanii au fost înfrânţi. Alături de republicanii spanioli au luptat voluntari din întreaga lume: peste 35 000 din 54 ţări. Din România au participat combatanţi de ambele părţi beligerante. RĂZBOIUL CRIMEII (1853-1856), război purtat între Rusia, pe de o parte, şi Turcia, Marea Britanie, Franţa şi Regatul Sardiniei, pe de alta. Izbucnit ca urmare a acutizării divergenţelor anglo-franco-ruse în problema orientală, în general, şi problema împărţirii posesiunilor Imp. Otoman aflat în declin, în special. In primele zile ale războiului, flota rusă a distrus la Sinope flota turcă. Operaţiunile militare s-au desfăşurat pe Dunăre, în Transcaucazia şi în Crimeea, în Marea Baltică şi în Kamceatka. Teatrul principal al războiului a fost Crimeea, unde aliaţii au provocat înfrângeri grele armatei ruse, cucerind, după un îndelungat asediu, oraşul Sevastopol (1855). Războiul s-a încheiat prin Tratatul de Pace de la Paris (1856). RĂZBOIUL DE SECESIUNE (1861-1865), denumirea Războiului Civil din S.U.A. purtat între coaliţia statelor din nord (aboliţioniste) şi a celor din sud (susţinătoare ale sclavagismului), care s-au desprins din „Uniune" şi au format o confederaţie. în urma alegerii ca preşedinte a lui A. Lincoln, cunoscut pentru convingerile sale aboliţioniste, statele din S ţării s-au răsculat (apr. 1861) cu scopul de a menţine sclavia. După victoriile de la Gettysburg şi Vicksburg, nordiştii au silit pe rebeli să capituleze la Appomattox. în urma războiului, sclavajul (abolit încă de la 1 ian. 1863) a fost desfiinţat pe întreg terit. S.U.A. RĂZBOIUL DE 7 ANI (1756- 1763), război purtat între Marea Britanie, Prusia şi Portugalia, pe de o parte, şi Franţa, Austria, Rusia, Suedia, Saxonia şi Spania, pe de altă parte. A izbucnit ca urmare a ascuţirii luptei dintre Anglia şi Franţa pentru colonii şi a înăspririi antagonismelor dintre Prusia, pe de o parte, şi Franţa, Austria şi Rusia, pe de altă parte. Războiul s-a purtat, în Apus, pe mare şi în coloniile din America de Nord, între Franţa şi Marea Britanie, iar în centrul Europei între armatele coalizate ale Franţei, Austriei şi Rusiei împotriva Prusiei. Războiul s-a încheiat în 1763 prin păcile de la Paris (între Franţa şi Anglia) şi de la Hubertusburg (între Prusia, Austria şi Rusia, care-şi schimbase, în ultimul an al războiului, atitudinea faţă de Prusia). în urma acestui război a slăbit considerabil puterea colonială şi comercială a Franţei, a început supremaţia maritimă a Marii Britanii, iar Prusia şi-a consolidat preponderenţa în rândul statelor germane. RĂZBOIUL DE 30 DE ANI (1618- 1648), război între principii protestanţi din Imperiul Romano-German, pe de o parte, şi principii catolici şi împărat, pe de altă parte, transformat apoi într-un război european general. în acest război, împăratul urmărea întărirea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană sub steagul catolicismului, iar principii, fără deosebire de credinţa religioasă, voiau să-şi întărească independenţa lor faţă de împărat, menţinând fărâmiţarea Germaniei. A început cu răscoala Cehjei împotriva dominaţiei habsburgice. în cursul războiului s-au constituit două tabere: blocul Habsburgilor (Habsburgii spanioli şi austrieci, principii catolici germani, sprijiniţi de Papalitate, şi Polonia) şi coaliţia antihabsburgică (principii protestanţi germani, Franţa, Suedia, Danemarca, sprijinită de Olanda, Anglia şi Rusia). în funcţie de RĂZBOIUL DE 100 DE ANI 54 intervenţia diferitelor state, războiul s-a împărtit în patru perioade: cehă (1618-1624), daneză (1625-1629), suedeză (1630-1634) şi franco-sue-deză (1635-1648). La acest război a participat şi Transilvania, sub conducerea principilor Gabriel Bethlen şi Gh. Râkoczi I, împotriva Habsbur-gilor. Războiul s-a încheiat prin păcile de la Osnabruck şi Munster (Pacea din Westfalia). RĂZBOIUL DE 100 DE ANI (1337-1453), conflict armat între Anglia şi Franţa pentru terit. franceze stăpânite de dinastia engleză şi pentru Flandra. în prima parte, Anglia a obţinut victorii importante în bătăliile de la Crecy (1346) şi Poitiers (1356), ocupând^ o mare parte a terit. Franţei. în deceniul 8 al sec. 14, francezii au reuşit să recucerească aproape toate terit., dar după bătălia de la Azincourt (1415) au pierdut N Franţei şi Parisul. Spre sfârşit, războiul a căpătat un caracter popular, prin intrarea în acţiune a maselor sub conducerea Ioanei d’Arc şi, ca urmare, Anglia a pierdut toate posesiunile de pe terit. Franţei, cu excepţia portului Calais, pe care l-a mai stăpânit până în 1558. RĂZBOIUL FRANCO-PRUSIAN (1870-1871), război purtat de Prusia împotriva Franţei, având ca pretext candidatura unui membru al familiei Hohenzollern la tronul Spaniei, înfrântă la Sedan (1-2 sept. 1870) şi Metz, Franţa a fost nevoită să încheie Pacea de la Frankfurt am Main. Războiul a avut consecinţe importante pentru istoria celor două ţări şi a Europei; în Franţa căderea celui de-al Doilea Imperiu şi izbucnirea primei revoluţii proletare (Comuna din Paris), iar în Germania realizarea unificării acesteia în jurul Prusiei. RĂZBOIUL HISPANO-AMERICAN, primul război pentru reîmpărţirea lumii (1898), purtat între S.U.Â. şi Spania. Dezlănţuit de S.U.A. pentru a ocupa unele colonii spaniole, s-a încheiat prin Pacea de la Paris (dec. 1898). S.U.A. au obţinut Filipinele, Puerto Rico, ins. Guam etc. şi controlul asupra Cubei, devenită, formal, independentă, şi, prin aceasta, importante poziţii strategice în Atlantic şi Pacific. RĂZBOIUL NORDULUI (1700-1721), denumirea războiului purtat de Rusia, aliată cu Danemarca, Saxonia şi Polonia, împotriva Suediei, încheiat cu Pacea de la Nystad. înfrântă la începutul războiului în lupta de lângă Narva (1700), armata rusă reorganizată, comandată de Petru I, a învins decisiv armata suedeză condusă de Carol XII, la Poitava, cucerind apoi cetăţile Revel, Riga, Vîborg şi obţinând astfel ieşirea la Marea Baltică. RĂZBOIUL PELOPONESIAC, denumirea conflictului dintre Atena şi Sparta pentru supremaţie în lumea greacă (431-404 î.Hr.), terminat cu victoria Spartei şi instaurarea regimului oligarhic la Atena. V. şi Grecia antică. RĂZBOIUL PENTRU INDEPENDENŢA COLONIILOR ENGLEZE DIN AMERICA DE NORD (1775-1783), război de eliberare purtat de cele 13 colonii engleze din America de Nord împotriva metropolei, care împiedica dezvoltarea lor economică şi politică. La 4 iul. 1776, reprezentanţii coloniilor au adoptat „Declaraţia de independenţă", care a proclamat crearea Republicii Statelor Unite ale Americii, primul stat independent de pe continentul american. Armata S.U.A. şi detaşamentele de voluntari au repurtat, sub conducerea lui George Washington, o serie de victorii asupra armatelor engleze, dintre care cele mai însemnate au fost la Şaratoga (1777) şi Yorktown (1781). înfrântă, Anglia a fost nevoită să recunoască în 1783 independenta S.U.A. RĂZBOIUL PENTRU INDEPENDENŢA COLONIILOR SPANIOLE DIN AMERICA (1810-1826), război de eliberare purtat de coloniile spaniole din America împotriva metropolei. în cursul războiului, care a evidenţiat calităţile militare ale lui Simon Bolfvar (conducătorul armatelor populare din nordul Americii de Sud) şi ale lui Jose de San Martin (conducătorul armatelor populare din sudul Americii de Sud), întreg terit. Americii Latine (cu excepţia Cubei şi a Puerto Rico-ului) a fost eliberat de sub dominaţia spaniolă, constituindu-se actualele state latino-americane. Brazilia, care era colonie portugheză, n-a participat la acest război; ea şi-a proclamat independenţa în 1822. RĂZBOIUL PENTRU INDEPENDENŢĂ (1877-1878), război împotriva turcilor, care a avut drept consecinţă recunoaşterea pe plan internaţional a independenţei României. Ca urmare a necesităţii istorice şi în împrejurările favorabile create de răscoalele din Bosnia şi Herţegovina (1875), Bulgaria (1876) şi declanşarea unui război ruso-turc (1877), România şi-a proclamat independenţa de stat (9/21 mai 1877). Conform convenţiei româno-ruse din 4/16 apr. 1877, armata rusă a trecut prin România şi a ocupat linia Dunării până la Olt, iar armata română a fost concentrată în S Olteniei. în iun. trupele ruseşti au trecut Dunărea, începând operaţiunile militare pe terit. Imp. Otoman. Rezistenţa lui Osman Paşa la Plevna a oprit ofensiva rusă, determinând, la cererea Rusiei, participarea armatei române la război cu Diviziile III şi IV şi o divizie de rezervă, având un efectiv total de c. 38 000 oameni şi 108 tunuri. După lupte grele în care armata română, cu preţul unor mari sacrificii, a cucerit reduta Griviţa I (30 aug./11 sept. 1877), cetatea Rahova (9/21 nov. 1877), Plevna a fost silită să se predea prin eforturile unite ale trupelor ruso-române la 28 nov./10 dec. 1877. Căderea Plevnei a dus la precipitarea evenimentelor militare. Trupele române asediază Vidinul, iar cele ruse se îndreaptă spre Constantinopol, în apropierea căruia ajung în ian. 1878. După cucerirea oraşelor Filipopol şi Adrianopol, Turcia cere armistiţiu (23 ian./4 febr.). Independenţa de stat a României a fost recunoscută pe plan internaţional prin Pacea de la San Stefano şi Congresul de la Berlin. în acelaşi timp, prin Tratatul de pace de la Berlin, s-a restabilit autoritatea statului român asupra Dobrogei — străvechi terit. românesc ce fusese cotropit de turci în 1417. Concomitent, cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad), care fuseseră restituite Moldovei în 1856, sunt anexate din nou Rusiei. RĂZBUNA (< răz- + bun, cf. şi lat. *reexbonare) vb. I 1. Refl. A-şi face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău. ♦ Tranz. Şi-a răzbunat forţele. ♦ A-şi vărsa mânia, a se descărca pe cineva. 2. Refl. (Pop.) A se face vreme bună; a se însenina. ♦ (Despre nori) A se împrăştia, a se risipi. RĂZBUNĂTOR, -OARE (< răzbuna) adj. (Şi subst.) Care nu iartă răul, nedreptatea ce i s-a făcut, care se răzbună. RĂZEŞ (< magh.) s. m. (în Ev. Med., în Moldova) Ţăran liber, stăpân în devălmăşie al pământului moştenit de la un străbun comun. ♦ Copărtaş de moşie. RĂZGÂIA (< bg.) vb. I tranz. A alinta, a răsfăţa peste măsură. RĂZGÂIAT, -Ă (< răzgâia) adj. (Mai ales despre copii) Alintat, răsfăţat. RĂZGĂNDj (< răz- + gândi) vb. IV refl. 1. A-şi schimba gândul, a reveni asupra unei hotărâri luate. 2. A reflecta îndelung, a se gândi bine, a chibzui. 55 RÂIOASA RĂZLEŢ, -EAŢĂ (< răzleţi) adj. 1. (Despre fiinţe) Care s-a depărtat, s-a rătăcit de un grup, care a rămas singur. ♦ (Şi adv.) Aflat la distanţă (unul de altul), izolat. 2. Care rătăceşte din loc în loc; hoinar, pribeag. 3. (Despre privire, ochi) Rătăcit, pierdut. RĂZLEŢ! (< răz- + lăţi) vb. IV refl. 1. A se îndepărta de o colectivitate, a se rătăci de un grup, a pleca de lângă... 2. A se împrăştia, a se risipi. RĂZMERIŢA (< bg., ser.) s. f. (Pop.) Răscoală, răzvrătire. RĂZOARE, pădure în apropiere de oraşul Mărăşeşti, unde la 6/19 aug. 1917 armata română a zdrobit ultimul efort al armatei germane de a străpunge frontul armatei române („Bătălia de la Mărăşeşţi“). în lupta de la R. a căzut eroic, în fruntea companiei sale, căpitanul Grigore Ignat. RĂZOR (< bg., ser.) s. n. 1. Fâşie îngustă de pământ nearat care separă două loturi agricole. 2. Strat de flori sau de legume. RĂZUI (< raz) vb. IV tranz. A efectua operaţia de răzuire. RĂZUJRE (< răzui) s. f. Operaţie de desprindere a unor bucăţi mici de la suprafaţa unui corp sau a unui material pentru a o curăţa sau netezi; este efectuată manual, cu răzuitoarea sau cu raşcheta şi, mecanizat, cu răzuitoarea mecanică; r. roţilor dinţate se numeşte şeveruire. RÂZUITOR, -OARE (< răzui) s. n„ s. f. 1. S. n. Unealtă constituită dintr-o lamă subţire de oţel, rigidă sau flexibilă, cu o muchie ascuţită, folosită pentru desprinderea aşchiilor sau a talaşului de la suprafaţa pieselor de lemn, de tablă etc.; raclor (2). 2. S. n. Unealtă sau organ de maşină constituit dintr-o placă de metal sau de lemn, utilizată la curăţirea prin răzuire a materialului aderent de pe organul de lucru al unei maşini, al unui agregat sau aparat. 3. S. f. Unealtă de oţel alcătuită dintr-o lamă de metal cu coadă de lemn folosită la curăţirea noroiului sau a gheţii acumulate între şinele de cale ferată. ♦ Râzătoare (1, 2). RĂZUŞ (< răzui) s. n. 1. Daltă pentru prelucrarea lemnului. 2. Unealtă de plivit, formată dintr-un băţ cu vârf de oţel, lăţit şi ascuţit. RĂZVAD, com. în jud. Dâmboviţa, situată în zona de contact a C. Târgoviştei cu Subcarpaţii lalomiţei, pe stg. văii lalomiţei; 8 516 loc. (2005). Staţie (în satul R.) şi haltă de c.f. (în satul Valea Voievozilor). Expl. de petrol. Punct muzeal cu colecţii de istorie şi etnografie (în satul R.)-în satul Gorgota se află biserica Schimbarea la Faţă, ctitorie din anii 1554-1557 a domnului Pătraşcu cel Bun, incendiată de turci în 1597 şi refăcută de mai multe ori (1612, 1623, 1836, 1968). în satul R., atestat documentar în 1431, există bisericile Adormirea Maicii Domnului (1859) şi Sf. Nicolae (1868), clădirea Primăriei (sec. 19), conacul Vlădenilor (începutul sec. 20) şi un monument închinat eroilor Primului Război Mondial, iar în satul Valea Voievozilor, biserica Adormirea Maicii Domnului (1824). RĂZVRĂT! (< sl.) vb. IV tranz. şi refl. A (se) răscula, a (se) revolta. RĂBNICUL DE VÂLCEA v. Râmnicu Vâlcea (2). RÂCA, com. în jud. Argeş, în C. Găvanu-Burdea; 1 453 loc. (2005). RÂCĂ (< râcâi) s. f. (Fam.) Ceartă, sfadă, gâlceavă. Expr. A căuta (cuiva) râcă = a căuta motiv de ceartă cu cineva. RÂCÂI (onomat.) vb. IV tranz. (Despre păsări şi animale) A scurma pământul cu ghearele sau cu labele; p. ext. (despre oameni) a zgâria ceva cu unghiile sau cu ajutorul unui instrument. <0> Expr. A-I râcâi (pe cineva) la inimă = a-l chinui (pe cineva) un gând, o dorinţă neîmplinită; a nelinişti. ♦ (Pop.) A îndepărta zgâriind, un înveliş, un strat; a răzui. RÂCIU, com. în jud. Mureş, situată în zona de contact a colinelor Mădăraşului cu cele ale Comlodului, pe cursul superior al râului Lechinţa; 3 676 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satele R. şi Sânmărtinu de Câmpie). Nod rutier. Expl. de gaze naturale (în satele R. şi Valea Ulieşului). Satul R. apare menţionat documentar în 1305. în satul Sânmărtinu de Câmpie, atestat documentar în 1329, se află mănăstirea Sânmărtin (de călugări) înfiinţată în sec. 13 sau începutul sec. 14. Biserica actuală, de lemn, cu hramul Adormirea Maicii Domnului a fost construită la începutul sec. 17, pe locul celei de zid (care a fost distrusă), refăcută în 1660 şi restaurată în 1978. Mănăstirea a fost desfiinţată în 1782 şi reînfiinţată în 1990. RÂDE (lat. ridere) vb. III intranz. 1. A-şi manifesta bucuria, satisfacţia printr-o mişcare caracteristică a feţei şi a gurii, scoţând în acelaşi timp sunete nearticulate specifice. ^ Expr. A râde (sau a-şi râde) în barbă = a râde reţinut, pe ascuns. 2. A fi mulţumit, satisfăcut, vesel; a se bucura. >• A se înveseli, a se distra, a petrece; a se amuza. 3. A lua în râs pe cineva, a-şi bate joc; a face haz, a se amuza pe socoteala cuiva. ♦ A nu ţine seama de... RÂFOV, com. în jud. Prahova, situată în C. Ploieştiului, pe dr. văii Teleajenului şi pe râul Ghighiu; 5 493 loa (2005). Haltă de c.f. (în satul R.). în mart. 1857, la R. a fost pusă în funcţiune o rafinărie de petrol, cu o capacitate de 2 700 t pe an (printre primele din lume), concepută de Alexe Marin, Theodor Mehedinţeanu şi Adolf Steege. în satul R. se află Curtea Domnească a lui Ştefan Cantacuzino (1714-1715), conacul lui Costache Cantacuzino (prima jumătate a sec. 18) şi biserica Sf. Nicolae (1742, cu picturi din 1748), iar în satul Goga, biserica Sf. Nicolae (1776, restaurată în 1866). RÂGÂj (onomat.) vb. IV intranz. A elimina gazele din stomac printr-un zgomot caracteristic; a eructa. RÂGÂIALĂ (< râgâi) s. f. Eructaţie. RÂIE (lat. aranea „păianjen") s. f. (Pop.) 1. Boală provocată la om şi la animale de diverşi acarieni, paraziţi, la suprafaţa sau în profunzimea epidermei; se manifestă prin mâncărimi, leziuni ale pielii, frecvent cu formare de cruste iar la mamifere şi prin căderea părului. Printre cele mai frecvente forme se numără r. sarcoptică (v. scabie), r. psoroptică (produsă de acarieni din genul Psoroptes, care afectează îndeosebi caii, bovinele şi ovinele), r. notoedrică (afectează pisicile, câinii şi iepurii, fiind localizată în special pe cap, gât şi membre, produsă de acarieni din genul Notoedres), r. auriculară (localizată la urechi, produsă la câini şi pisici de acarianul Otodectes). 2. Fig. Termen depreciativ pentru cineva sau pentru ceva de care nu poţi scăpa; năpastă, pacoste. 3. (FITOPAT.) Râia neagră a cartofului = boală a cartofului provocată de ciuperca Synchytrium endobioticum, manifestată prin apariţia unor excrescenţe moi, brune-negricioase pe părţile subterane ale plantei. Râia comună a cartofului = actinomicoza cartofului. RÂIOASA 1. Pădure de tip şleau de câmpie (rest al Codrilor Vlăsiei), situată la NV de Bucureşti, la 6 km S de Mogoşoaia. Extinsă pe o supr. de 54,8 ha, pădurea R. a fost declarată rezervaţie forestieră şi floristică (în 1973), în interiorul ei dezvoltându-se mai multe varietăţi şi forme de brânduşe de primăvară (Crocus flavus). Parcelele de pădure RÂIOS 56 cu stejar, carpen, arţar, ulm ş.a. alternează cu cele ocupate de plantaţii de salcâm (peste o treime din supr. sa). Stratul de arbuşti este format din exemplare de corn, soc, sânger ş.a., iar cel ierbaceu este reprezentat prin ghiocei, viorele, toporaşi, untişor, brebenei ş.a. 2. V. Lunca (4). RÂIOS, -OASĂ (< râie) adj. (Şi subst.) Bolnav de râie (1); scabios. RÂMA (lat. rimare) vb. I intranz. (Despre porci) A scormoni pământul cu râtul. RÂMĂ (< râma) s. f. Vierme anelid, oligochet, lung până la 30 cm, de culoare roşcată, cu corpul aproape cilindric, constituit din numeroase inele (Lumbricus terrestris). Trăieşte în pământ, pe care-l afânează contribuind la formarea humusului. RÂMĂTOR (< râma) s. m. (Pop.) Porc. RÂMETEA, com. în jud. Alba, în depr. Trascău; 1146 loc. (2005). Muzeu etnografic. Rezervaţia naturală Cheile Siloşului. Pe terit. satului R., atestat documentar în 1257, au fost identificate urmele unei fortificaţii din Epoca fierului (sec. 5 Î.Hr.-1 d.Hr.), iar în arealul satului Coiţeşti au fost descoperite vestigiile unui castru roman (sec. 2-3) şi două colane dacice din argint. în satul Coiţeşti, menţionat documentar în 1332, se află ruinele unei cetăţi din sec. 13-15 şi biserica Sf. Gheorghe (1727). RÂMEŢ, com. în jud. Alba, situată în NE m-ţilor Trascău, pe cursul mijlociu al râului Stremţ (Geoagiu), în Râmeţ. Clopotniţa bisericii Izvorul Tămăduirii zona în care acesta formează cheile Râmeţului; 687 loc. (2005). Cheile Râmeţului (3 km lungime) şi Cheile Mănăstirii cu versanţii abrupţi, la baza cărora apar mai multe guri de peşteri, au fost declarate rezervaţii naturale. Aici se întâlnesc o serie de plante rare ca cetina de negi (Juniperus sabina), papucul doamnei (Cypripedium calceolus), tămâiţa (Daphne cneorum) ş.a. Satul R. apare menţionat documentar în 1441. în satul Valea Mănăstirii se află mănăstirea Râmeţ (de maici), cu biserica Izvorul tămăduirii (1214, una dintre cele mai vechi din Transilvania). în anii 1987-1988 au fost identificate mai multe straturi de picturi pe pereţii interiori, datând din anii 1300, 1310, 1377, 1450, 1483, 1600, 1741 şi 1809. La 20 aug. 1762, aşezământul monahal a fost distrus din ordinul generalului austriac Adolf Buccow. Refăcut ulterior, ansamblul monastic a fost din nou distrus de armata habsburgică la 23 dec. 1785. în 1826, aşezământul a rămas doar ca biserică de mir, redevenind mănăstire în 1932. Desfiinţată în 1960, mănăstirea a fost transformată în centru turistic, iar în 1982 a fost reînfiinţată, când a început şi construirea unei noi biserici cu dublu hram — Adormirea Maicii Domnului şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, sfinţită la 30 iun. 1992 (picturile murale interioare au fost executate în anii 1990-1992). Biserica veche a fost restaurată în perioada 1987-1989, iar celelalte clădiri ale ansamblului monahal în 1998. Muzeu cu colecţii de icoane pe lemn şi pe sticlă, obiecte de cult, cărţi vechi, numismatică, piese de etnografie etc. RÂMLEAN (< sl.) s. m. (înv.) Din Roma sau din Imp. Roman; roman. RÂM NA, râu, afl. dr. al Putnei în C. Şiretului Inferior, pe terit. com. Milcovul (jud. Vrancea); 56 km. Izv. din Subcarpaţii Vrancei, de pe pantele de SE ale dealului Gârbova, de la 690 m alt., iar la ieşirea din Subcarpaţi, la contactul cu câmpia, formează un larg con de dejecţie. Afl. pr.: Valea Neagră, Răşcuţa, Tinoasa. RÂMNIC 1. V. Râmnicu Sărat (1). 2. V. Râmnicu Vâlcea (2). RÂMNICEANU, Grigore (1845-1915, n. Bucureşti), medic român. M. coresp. al Acad. (1890), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul grefelor dermoepidermice, al aparatelor pentru fracturi. Tratate („Manual de patologie chirurgicală", „Tratat elementar de anatomie descriptivă"). Alte lucrări: „Despre colera epidemică", „Diferite forme de sifilis infantil". RÂMNICEANU, Mihail (1854-1955, n. Bucureşti), inginer român. M. coresp. al Acad. (1904). A proiectat şi realizat numeroase construcţii de căi ferate şi tunele, fiind unul dintre colaboratorii lui A. Saligny. RÂMNICEANU, Naum (1764-c. 1838, n. Corbi, jud. Argeş), cleric. Cronicar, autor de versuri şi traducător român. A scris în română o cronică a Ţării Româneşti, cu o descriere geografică (până în 1834), în greacă o cronică privind istoria Ţării Româneşti între anii 1768 şi 1810, care cuprinde ştiri referitoare la istoria Europei şi a Imp. Otoman, precum şi un „Istoric al zaverei în Valahia", lucrare apreciată pentru bogăţia documentară privind mişcarea lui Tudor Vladimirescu de la 1821. RÂMNICELU 1. Com. în jud. Brăila, situată în C. Brăilei, pe cursul inf. al râului Buzău; 2 200 loc. (2005). Zonă de interes cinegetic. Vestigii neolitice (fragmente ceramice de tip Cucuteni), în satul R. 2. Com. în jud. Buzău, situată în C. Râmnicului, pe râul Râmnicu Sărat; 4 314 loc. (2005). în satul R., atestat documentar în 1599, se află biserica Sfinţii Voievozi (1857). Până la 1 ian. 1965, satul şi com. R. s-au numit Obidiţi. RÂMNICU DE SUS v. Râmnicu Vâlcea (2). RÂMNICU PE OLT v. Râmnicu Vâlcea (2). RÂMNICU SĂRAT 1. Râu în E României, afl. dr. al Şiretului pe terit. com. Năneşti, jud. Vrancea; 123 km. izv. de pe pantele E ale masivului Furu (m-ţii Vrancei), de la 1 310 m alt., de sub vf. Furu Mare, apoi meandrează larg în cadrul Subcar-paţilor Vrancei, unde pantele longitudinale sunt accentuate (33%o), cu excepţia zonelor depresionare, unde pantele scad sub 5%o, având o direcţie generală de curgere NV-SE. După un curs de c. 10 km de la izvor, râul pătrunde în depr. Neculele şi apoi în depr. Dumitreşti, unde primeşte aportul a numeroase izvoare cloruro-sodice (Motnău, Păcuri ş.a.), prin contribuţia cărora apele râului devin sărate (de aici numele de Râmnicu Sărat) până la vărsare. Râul are un debit inconstant, cu o medie multianuală de 2,65 m3/s. Irigaţii în cursul inf. Afl. pr.: Sărăţel, Râmnicel, Motnău, Coţatcu, Voetin. în unele lucrări de specialitate râul Râmnicu Sărat apare numai cu numele de Râmnic. 2. Municipiu în jud. Buzău, situat în C. Râmnicului, 57 RÂMNICU VÂLCEA in Râmnicu Sărat (2). Primăria pe râul Râmnicu Sărat; 40 290 loc. (2005). Staţie de c.f., inaugurată la 13 iun. 1881. Nod rutier. Turnătorie de piese din fontă pentru ma-şini-unelte. Instalaţie (rafinărie) pentru regenerarea uleiurilor lubrifiante uzate (din 1952). Fabrici de garnituri de frână şi etanşare pentru toate tipurile de autovehicule, de şuruburi, buloane, lanţuri şi arcuri, de confecţii, ţigarete şi de produse alim. (conserve de legume şi fructe, ulei vegetal, preparate din carne şi lapte etc.). Muzeu cu secţii de etnografie, arte plastice, ştiinţele naturii, cu colecţii de costume, covoare şi ceramică populare, de floră şi faună autohtone şi străine (fluturi exotici din China şi Malaysia). R.S. apare menţionat documentar ca aşezare rurală la 8 sept. 1439 într-un privilegiu comercial emis de domnul Vlad Dracul, iar ca oraş în 1574. Unele documente din sec. 15 atestă că R.S. era reşedinţă de judeţ — statut menţinut până în 1950 (în 1700, figura ca reşed. de judeţ pe o hartă a stolnicului Constantin Cantacuzino). în 1474, domnul Ştefan cel Mare a pus piatra de temelie a bisericii Cuvioasa Parascheva, iar în a doua jumătate a sec. 16 s-a construit o puternică fortificaţie care să slujească drept „stavilă în calea oştilor otomane şi mai ales a invaziei tătarilor", fortificaţie refăcută la sfârşitul sec. 17 de Constantin Brâncoveanu. în sec. 18, R.S. a suferit de pe urma războaielor ruso-turce, iar în sec. 19 a cunoscut efervescenţa anului revoluţionar 1848, a anului unionist 1859 şi a celui de cucerire a Independenţei din 1877. în perioada interbelică avea o industrie incipientă (fabrici de ulei, săpun, rachiu, moară ş.a.), dar se dezvoltă din punct de vedere economic, urbanistic, social-cultural după 1950. Declarat municipiu la 24 nov. 1994. Monumente: biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorie din anii 1690-1696 a lui Constantin Brâncoveanu, cu o bogată decoraţie sculptată la portal; păstrează picturi murale executate de Pârvu Mutu. în apropierea bisericii se află Casa Domnească; bisericile Sf. Dumitru (1708, cu unele refaceri din 1870-1871) şi Sf. Spiridon (1784, renovată în 1814); edificiile celor două gări feroviare (gara veche, 1881 şi gara nouă, 1893-1898); clădirea Primăriei (1898); bustul lui Alexandru Vlahuţă, operă a sculptorului O. Spăthe; casele memoriale ale biologului Traian Săvulescu şi sopranei Florica Cristoforeanu ş.a. RÂMNICU VÂLCEA 1. Lac de acumulare realizat pe cursul inf. al râului Olt, la N de municipiul omonim, dat în folosinţă în 1974, ale cărui ape pun în mişcare turbinele hidrocentralei de aici. Supr.: 319 ha; voi.: 19,04 mii. m3. 2. Municipiu în partea central-sudică a României, reşed. jud. Vâlcea, situat pe dr. râului Olt, în partea de E a Subcarpaţilor Vâlcii, la poalele dealurilor Capela, Gurnoaia şi Purcăreţ, la 16 km aval de ieşirea Oltului din defileul Cozia; 111 701 loc. (2005). Staţie de c.f., inaugurată la 20 iun. 1887. Nod rutier. Hidrocentrală (46 MW), intrată în funcţiune în 1974. Termocentrală. Constr. de utilaj chimic şi de motoare electrice cu putere mică. Combinat chimic (sodă caustică şi calcinată, mase plastice, insecticide, răşini sintetice ş.a.) dat în folosinţă în 1973; combinat de industrializare a lemnului (mobilă, placaje, furnire, plăci aglomerate din lemn/PAL, panel). Fabrici de pielărie şi încălţăminte, de cărămizi, confecţii, ţesături şi de produse alim. (conserve de legume şi fructe, preparate din carne şi lapte, gemuri şi dulceţuri, băuturi, panificaţie etc.). Tipografie. Muzeu judeţean de istorie (1951 pe baza unei colecţii întemeiată în 1921 de Esmeralda Căpleanu, reorganizat în 1981-1982); muzee de etnografie, de arhitectură populară vâlceană şi de artă medievală şi modernă (icoane, argintărie, mobilier, lucrări aparţinând artiştilor plastici români ş.a.). Biblioteca judeţeană „Antim Ivireanul11 (1935). Filarmonica de stat „Ion Dumitrescu" (30 nov. 1995), Teatrul de stat „Anton Pann“ (1990), parcul Zăvoi (13 ha) amenajat în timpul domniei lui Barbu Ştirbei (1849-1853), în care s-a cântat pentru prima dată (la 29 iul. 1848) imnul revoluţionar „Deşteaptă-te, române!". La R.V. are loc anual (din 1968, în luna iul.) Festivalul internaţional de folclor „Cântecele Oltului", precum şi Târgul de artă populară (în luna aug., din 1968). în arealul localităţii componente Stolniceni au fost descoperite (1962-1967) vestigiile unui castru roman de zid (60 x 50 m) şi ale unei aşezări civile cu nume dacic (Buridava), datând din sec. 2-3, care a durat până în sec. 6. R.V. apare menţionat documentar în 1370 ca reşed. domnească a lui Vladislav I (Vlaicu Vodă), an în care el a înfiinţat aici a doua mitropolie, numită Noul Severin şi transformată în 1497 în Episcopia Râmnicului şi a Noului Severin de către domnul Radu cel Mare. La 4 sept. 1389, R.V. este declarat^ oraş de către Mircea cel Bătrân. în diferite acte de cancelarie, cronici sau hărţi din Evul Mediu, localitatea apare înscrisă cu felurite denumiri: Noul Severin, Târgu Râmnicului, Râmnicu de Susu, Râmnicu pe Olt, Râbnicul de Vâlcea, iar într-un hrisov din 1533, domnul Vlad Vintilă aminteşte de oraşul Râmnic. La jumătatea sec. 16, în Râmnicu Vâlcea (2). „Statuia independenţei11 (opera sculptorului Ion lordănescu) RÂNĂ 58 oraş a fost construită o Curte Domnească, întărită cu turnuri de apărare, unde şi-a avut reşedinţa domnul^ Pătraşcu cel Bun (1554-1557). în 1705, Constantin Brânco-veanu a instalat la R.V., pe lângă Episcopie, o tiparniţă, în fruntea căreia l-a adus pe marele cărturar Antim Ivireanul. La această tiparniţă a apărut mai târziu (în 1787) cea dintâi Gramatică tipărită în limba română, întocmită de lenăchiţă Văcărescu. în timpul Războaielor turco-austriece din 1738 şi 1788, oraşul a fost distrus aproape în întregime de incendii, fiind refăcut de fiecare dată. După o lungă perioadă de stagnare, R.V. se dezvoltă intens după 1950. Declarat municipiu la 17 febr. 1968, când devine şi reşed. jud. Vâlcea. Monumente: biserica Episcopiei Râmnicului cu hramul Sf. Nicolae, ctitorie din 1504 a domnului Radu cel Mare, rezidită, de fiecare dată, după câteva incendii, respectiv în anii 1677-1680, 1735, 1847 şi 1850-1856 (în această ultimă perioadă biserica a fost pictată de Gheorghe Tattarescu). în această biserică a fost ucis, la 2 ian. 1529, domnul Radu de la Afumaţi, împreună cu fiul său Vlad, de către postelnicul Drăgan şi vornicul Neagoe, la îndemnul boierilor Craioveşti, ca urmare a faptului că Radu de la Afumaţi a încercat să schimbe politica de supunere faţă de Imperiul Otoman; bisericile Buna Vestire (construită în timpul primei domnii a lui Mircea Ciobanul, 1545-1552, incendiată de turci în 1736 şi 1739 şi refăcută în 1747 de logofătul Radu Râmniceanu), Cuvioasa Parascheva (ctitorie din 1557 a domnului Pătraşcu cel Bun, terminată în 1587 de fiul său, Mihai Viteazul, şi sfinţită în 1593; restaurată în 1790, 1831— 1840, 1879-1889 şi după 1980), Sf. Gheorghe (ante 1636, refăcută în 1737-1738), Sfinţii Voievozi (1677-1680), Adormirea Maicii Domnului (Biserica bolniţei, 1746), Sf. Anton (1723), Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1725), Duminica Tuturor Sfinţilor (1762-1765, cu picturi murale interioare din 1778 şi pridvor sculptat în stil brâncovenesc) ş.a.; casa în care a locuit Anton Pann, construită în sec. 18, în stilul arhitecturii populare vâlcene, cu foişor deschis, sprijinit pe stâlpi de stejar, sculptaţi; clădirile fostului Tribunal judeţean (1900), ale liceului „Nicolae Bălcescu" (fost „Alexandru Lahovari“), construit în anii 1907-1913, după planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budeşti, şi clădirea Muzeului de Artă, operă din 1940 a arhitectului Gheorghe Simotta; casa lui Gheorghe Tattarescu (1909), statuia lui Mircea cel Bătrân ş.a. RÂNĂ (lat. *rena) s. f. (Pop.) Fiecare dintre cele două laturi ale corpului omenesc. -0- Loc. într-o (sau pe o) rână = (culcat sau aplecat) pe o parte a trupului; (despre obiecte) înclinat într-o parte, strâmb. RÂNCA, staţiune climaterică şi de odihnă, situată în m-ţii Parâng (jud. Gorj), la 1 600 m. alt., la 63 km NE de Târgu Jiu, pe drumul naţional alpin Novaci-Oaşa-Sebeş. Pârtie de schi. Climat tonic, cu veri răcoroase (în iul. temp. medie este de 14°C) şi ierni friguroase (în ian. media termică sub -4°C), cu zăpadă abundentă. Aerul curat, lipsit de praf şi alergeni, liniştea deplină ş.a. sunt factorii de cură indicaţi pentru tratarea nevrozelor, a stărilor de debilitate, de surmenaj fizic şi intelectual. RÂNCED, -Ă (lat. rancidus) adj. (Despre grăsimi) Care a râncezit. ♦ Cu gust şi miros neplăcut ca urmare a râncezirii. RÂNCEZj (< rânced) vb. IV intranz. şi refl. (Despre grăsimi) A se altera datorită unor procese fizico-chimice (oxidare, hidroliză etc.). RÂND (< sl.) s. n. 1. Şir de fiinţe sau de lucruri, aşezate într-o ordine anumită. -0- Loc. De-a rândul = în şir neîntrerupt, continuu. Pe rând = unul după altul, succesiv. -0- Expr. A fi în primele rânduri - a fi în fruntea unei acţiuni. + Fiecare dintre şirurile orizontale de cuvinte care formează o linie dreaptă într-un text tipărit sau scris. -0- Expr. A citi printre rânduri = a pricepe, a descifra într-un text şi ceea ce nu este exprimat direct ci este sugerat, subînţeles. 2. Loc cuvenit sau ocupat de cineva într-un şir sau într-o activitate; moment stabilit pentru o activitate. -0- Loc. Cu rândul = cu schimbul, alternativ. De rând = de serviciu. Expr. La rândul meu (tău etc.) = la momentul potrivit pentru mine (tine etc.), din partea mea (a ta etc.). 3. Grup de obiecte care formează un tot, o serie şi care folosesc deodată. ♦ Un rând de case = un corp de case. ♦ Dată, oară. 4. Categorie socială, tagmă. ^ Expr. în rând cu cineva = în aceeaşi categorie, pe aceeaşi treaptă cu cineva. ^ Loc. De rând = a) din popor, fără rang; b) obişnuit, comun, vulgar. RÂNDAŞ (< rândui) s. m. (înv.) Om angajat pentru muncile obişnuite dintr-o gospodărie; servitor, slugă. RÂNDU! (< rând) vb. IV tranz. 1. A aşeza la rând, în şir, într-o succesiune regulată; p. ext. a face ordine, a aranja. ♦ Refl. A trece unul după altul, a se succede, a se perinda; a se înşira. 2. A organiza un anumit domeniu de activitate, a pune ordine. 3. A da cuiva o însărcinare, un ordin, o dispoziţie; a porunci, a hotărî, a decide. ♦ A stabNi, a dispune, a fixa; a destina. 4. (înv.) A pune pe cineva într-o slujbă, a numi într-o funcţie. RÂNDUIALĂ (< rândui) s. f. 1. Faptul de a (se) rândui; mod de organizare, de aranjare; p. ext. ordine. 2. Mod de desfăşurare a unor acţiuni impuse sau statornicite; datină, obicei (2), regulă, uzanţă. ♦ (în Evul Mediu în Ţara Românească şi în Moldova) Denumire generică a unor dări în bani către domnie (ex. r. fânului, r. oilor împărăteşti). RÂNDUNEA (lat. hirundinella) s. f. Rândunică. RÂNDUNŞL (< rând unea) s. m. Bărbătuşul rândunicii. RÂNDUNICĂ (< rândunea) s. f. 1. Pasăre călătoare, insectivoră, din ordinul paseriformelor, cu ciocul scurt şi lat, cu coada adânc bifurcată, cu spatele negru-albăstrui cu luciu metalic, pântecele alb-gălbui, fruntea şi bărbia roşie (Hirundo rustica). Adesea cuibăreşte în localităţi; în ultimul timp într-un regres pronunţat determinat de poluare şi de modificările edilitare. 2. Rândunică-de-mare = peşte teleostean marin, din familia triglidelor, lung de c. 60 cm, care se poate deplasa pe fundul apei cu ajutorul înotătoarelor pectorale (Trigla lucerna). Trăieşte şi în Marea Neagră. 3. Ultima dintre cele cinci pânze ale unui catarg, aşezată în vârf. RÂNj (< bg.) vb. IV tranz. A curăţa un loc de stratul de murdărie depus. RÂNJj (< bg.) vb. IV intranz. şi refl. 1. (Despre oameni) A-şi arăta dinţii într-o grimasă de răutate, de batjocură, de prostie. ♦ A râde forţat, în silă. 2. (Despre animale) A mârâi, arătându-şi ameninţător colţii. RÂNTAŞ (< magh.) s. n. Sos făcut din făină şi ceapă, prăjite în grăsime, stins cu suc de roşii, bulion etc. RÂNZĂ s. f. Pipotă. RÂNZESCU, Jean (1909-1996, n. Bârlad), regizor de operă român. A montat, la Opera Română (azi Opera Naţională din Bucureşti), numeroase lucrări româneşti („Oedip“, ,,Decebal“) şi din repertoriul universal („Lohen-grin“, ,,Aida“). 59 RÂU DE MORI RÂPA ALBASTRĂ, lac antropic în jud. Vaslui, realizat pe cursul inf. al râului Simila, la 6 km amonte de confl. cu Bârladul. Supr.: 232 ha; voi.: 10,6 mii. m3. RÂPA DE SUS v. Vătava. RÂPA ROŞIE v. Sebeş (3). RÂPĂ (lat. r/pa) s. f. Coastă abruptă a unui deal, rezultată în urma procesului de eroziune, alunecare sau de surpare. în vorbirea curentă termenul este folosit adesea şi în sens de ravenă. R. de desprindere, abrupt format pe versant în locul de unde s-a desprins masa de rocă sau de material deluvial în cadrul proceselor de alunecare sau prăbuşire. RÂPEANU, Valeriu (n. 1931, Ploieştiori, jud. Prahova), istoric şi critic literar român. Prof. univ. la Bucureşti. Director al Editurii „Mihai Eminescu" (1972-1990). Monografii („George Mihail Zamfirescu11, „Vlahuţă şi epoca sa“, „I.G. Duca“, „George Enescu“). Studii şi eseuri pe teme diverse („Cultură şi istorie", „Memoria şi feţele timpului'1); eseuri critice („N. lorga", „Gh. I. Brătianu“); ediţii (Vlahuţă, lorga). RÂPILE v. Gura Văii. RÂS1 (lat. risus) s. n. Acţiunea de a râde; mişcare caracteristică a gurii şi sunetele care o însoţesc, specifice unei stări de veselie. RÂS2 (< sl.) s. m. Mamifer carnivor din familia felidelor, lung de c. 1 m, cu blană galben-roşcată cu pete cafenii, coadă scurtă şi având câte un smoc de păr în vârful urechilor (Lynx lynx). Trăieşte în pădurile Eurasiei; în România este ocrotit prin lege. Sin. linx. Specii înrudite sunt râsul canadian (L canadensis), răspândit în Canada, Alaska şi N S.U.A. şi râsul roşu (L rufus), numit şi bobcat, în S Canadei, S.U.A. şi Mexic. în regiuni aride din Africa şi Asia se întâlneşte râsul de deşert (L caracal), cu păr mai scurt şi blana gălbuie fără pete. RÂŞCA, com. în jud. Suceava, situată în zona de contact a Subcarpaţilor Neamţului cu prelungirile NE ale m-ţilor Stânişoarei, pe cursul superior al râului Râşca; 5 245 loc. (2005). Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea). în satul R. se află mănăstirea cu acelaşi nume (de călugări), cu biserica Sf. Nicolae, ctitorie din 1540-1542 a domnului Petru Rareş, cu fresce executate în 1551-1552 de pictorul grec Stama-tello Cotronas. în interior se păstrează un valoros tablou votiv înfăţişându-l pe ctitor cu familia lui. Chiliile actuale datează din 1821-1842, iar pridvorul bisericii a fost adăugat în perioada 1611-1617. Ansamblul monahal a fost renovat în 1972 şi 1991. în 1844, la această mănăstire a fost trimis în surghiun de către domnul Mihail Sturdza, timp de şase luni, Mihail Kogălniceanu. Biserica Sf. Gheorghe (1790, renovată în 1898 şi 1925), în satul Buda. RÂŞCOV (cf. ucr. ryzok, ryzka) s. m. Ciupercă comestibilă, de culoare portocalie-cărămizie şi cu picior gal-ben-portocaliu (Lactarius deliciosus). Pălăria, măsurând 5-15 cm în diametru, este convexă la ciupercile tinere, căpătând apoi formă de pâlnie. Secretă latex roşu-portocaliu cu gust dulce; creşte în pădurile de brad şi de fag şi în pajişti. RÂŞNj (< râşniţă) vb. IV tranz. A măcina cu râşniţa (cafea, piper etc.). RÂŞNIŢĂ s. f. Maşină rudimentară de măcinat sare, porumb etc., formată din două pietre suprapuse, cea de deasupra fiind mânuită cu ajutorul unui mâner. ♦ Ustensilă casnică (în trecut manuală, iar în prezent electrică) folosită pentru măcinarea boabelor de cafea, de piper etc. RÂŞNOV, oraş în jud. Braşov, situat în SV depr. Braşov, pe râul Ghimbăşel, la 14 km SV de municipiul Braşov; 15 882 loc. (2005). Staţie de c.f. Nod rutier. Expl. de argilă. Constr. de maşini; fabrică de mase plastice; prelucr. lemnului; produse de panificaţie. Ferme de creştere a bovinelor şi păsărilor. Muzeu de istorie. Rezervaţie naturală: peştera din Valea Cetăţii. Vestigii ale unei aşezări daco-romane (Cumidava) şi ale unui castru roman (114 x 110 m) construit în sec. 2d.Hr. şi refăcut în sec. 3. Localitatea apare menţionată documentar în 1331. Cetate ţărănească, situată pe un deal care domină oraşul de la 150 m alt., construită din piatră, în mai multe etape, respectiv din sec. 14 (atestată documentar în 1335) până în sec. 17. Capela din interiorul cetăţii, azi în ruină, datează din 1650. în oraş se află o biserică din sec. 13-15 (azi biserică evanghelică), în stil gotic, fortificată, cu picturi murale interioare cu caracter renascentist, realizate în anul 1500 şi o biserică ortodoxă cu hramul Sf. Nicolae, ctitorie din 1384 a domnului Dan I, restaurată de Mihai Viteazul în 1600 şi amplificată în anul 1700 (păstrează picturi murale interioare executate în 1864 de Mişu Popp). RÂT (< sl.) s. n. Botul porcului. RÂU (lat. rivus) s. n. 1. Curs de apă cu debit permanent sau aproape permanent, cu o vale şi un bazin hidrografic bine dezvoltate, care se varsă într-un lac, într-un râu mai mare sau se pierde în terenurile formate din roci permeabile din zonele aride. La un r. se deosebesc: izvorul, cursul propriu-zis (format din trei sectoare: superior, mijlociu şi inferior), în lungul căruia primeşte afluenţii, şi vărsarea (confluenţă, deltă, liman, lac etc.). 2. Şuvoi dintr-un lichid. 3. (în costumul popular; la pl.) Element decorativ cusut în rânduri verticale sau oblice (obţinute prin repetarea ornamentelor geometrice sau florale), care împodobesc mânecile, de la altiţă la manşetă, şi piepţii cămăşilor. RÂU CÂINELUI, râu, afl. stg. al Vedei pe terit. com. Buzescu (jud. Teleorman); 84 km. Izv. din N C. Găvanu-Burdea, din arealul com. Siliştea Nouă. RÂU DE MORI, com. în jud. Hunedoara, situată în S depr. Haţeg, la poalele N ale m-ţilor Retezat, pe cursul superior al râului Râu Mare; 3 409 loc. (2005). Expl. de granit. Râşnov. Ruinele Cetăţii S h,-* RÂU DOAMNEI 60 Hidrocentrale în satele Ostrovu Mic (15,9 MW, intrată în funcţiune în 1986), Clopotiva (14 MW, 1987) şi Ostrov (15,9 MW, 1988). în satul R. de M., atestat documentar în 1359, se află ruinele Curţii cnejilor Cânde (sec. 15), iar în satul Suseni, menţionat documentar în 1439, ruinele cetăţii Colţ (sau Cetatea Colţului), construită de cnejii Cânde pe un pinten stâncos din m-ţii Retezat. A fost una dintre cele mai puternice cetăţi cneziale din Transilvania. Biserica Pogorârea Duhului Sfânt (sec. 14), în satul Ostrov, şi bisericile Cuvioasa Parascheva (1700) şi Sf. loan Botezătorul (1768), în satul Clopotiva. Acces spre rezervaţiile Gemenele (din Parcul Naţional Retezat) şi spre calcarele de la Faţa Fetei (cu planta endemică Centaurea pseudophrygia ssp. retezatensis). RÂU DOAMNEI, râu, afl. stg. al Argeşului la Piteşti; 98 km. R.D. îşi formează cursul prin confl. a două pâraie (Valea Rea, 20 km, considerat izv. pr., şi Zârna, 17 km) care au obârşia în două lacuri glaciare (Viştea şi, respectiv, Zârna) aflate aproximativ la aceeaşi alt. (2 190 m), pe versantul de S al m-ţilor Făgăraş. După un curs vijelios în sectorul montan (panta medie este de 40%o), străbate muscelele şi dealurile Argeşului, unde panta de curgere este de 4-8%o. Apele cursului său superior sunt parţial captate şi conduse printr-un tunel de aducţiune în lacul de acumulare Vidraru. Afl. pr.: Cernat, Râu Târgului. RÂU MARE, râu, afl. stg. al Streiului în depr. Haţeg; 62 km. R.M. se formează prin unirea (în cadrul bazinetului Gura Apelor) Râului Şes (care izv. din masivul Godeanu) cu râul Lăpuşnicu Mare (izv. din m-ţii Retezat, de sub vf. Peleaga). Pe cursul superior, în bazinetul Gura Apelor, s-a construit (1980-1986) cel mai mare baraj de pe râurile interioare ale ţării (barajul „Gura Apelor11), cu o înălţime de 174 m, o lăţime max. (la bază) de 570 m şi o lungime (la coronament) de 480 m. Lacul de acumulare din spatele acestui baraj are o capacitate de 225 mii. m3 de apă, constituind sursa de alimentare şi punere în mişcare a turbinelor hidrocentralei Retezat (335 MW), dată în funcţiune în 1986. în aval de această hidrocentrală, pe R.M. au mai fost construite şi date în exploatare încă zece hidrocentrale: Ostrovu Mic (15,9 MW, 1986), Clopotiva (14 MW, 1987), Ostrov (15,9 MW, 1988), Cârneşti I (15,9 MW, 1988), Cârneşti II (11,5 MW, 1988), Păclişa (15,9 MW, 1988), Totesti I (15,9 MW, 1988), Totesti II (15,9 MW, 1989), Haţeg (15,9 MW, 1990) si Sântămăria-Orlea (11,5 MW, 1991). RÂU MORILOR v. Teliţa. RÂU NEGRU, râu, afl. stg. al Oltului în aval de com. Chichiş (jud. Covasna); 97 km. Izv. de pe versantul de S al m-ţilor Nemira, de sub vf. Şandru Mare, de la 1 280 m alt., curge mai întâi pe direcţie N-S, iar în arealul com. Lemnia (jud. Covasna) pătrunde în depr. Târgu Secuiesc, pe care o drenează pe direcţie NE-SV, în cadrul căreia meandrează puternic, având numeroase despletiri ale cursului său. în cursul inf. străbate o zonă mlăştinoasă şi arealul cu dune de nisip de la Reci. Afl. pr.: Estelnic, Caşin, Mărcuşa, Zăbala, Covasna, Tărlung. RÂURA (< râu) vb. I (Pop.) 1. Intranz. A curge asemenea unui râu. ♦ (Despre păr) A cădea în ondulaţii. 2. Tranz. A coase cu râuri o ie, o cămaşă etc. RÂURENI 1. Lac de acumulare realizat pe cursul inf. al Oltului, în aval de Râmnicu Vâlcea, dat în folosinţă în 1977. Supr.: 174 ha; voi.: 7,3 mii. m3. Hidrocentrala de la R. are o putere instalată de 48 MW. 2. Localitate componentă a municipiului Râmnicu Vâlcea. în sec. 19 aici aveau loc bâlciuri vestite, care atrăgeau numeroşi negustori români şi străini. în 1848, generalul Gh. Magheru a organizat aici, pe Câmpul lui Traian, o tabără militară pentru pregătirea oastei de voluntari menită să apere Revoluţia din Ţara Românească. RÂU SADULUI, com. în jud. Sibiu, situată la poalele N ale m-ţilor Lotrului şi cele E ale m-ţilor Cindrel, pe cursul mijlociu al râului Sadu; 620 loc. (2005). Hidrocentrala Sadu V (27,4 MW) dată în funcţiune în 1955. Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea). RÂU TÂRGULUI, râu, afl. stg. al Râului Doamnei, în amonte de Mărăcineni; 67 km. Izv. din m-ţii Iezer, de sub vf. Păpuşa, de la 2 050 m alt., străbate zona montană pe direcţie N-S, pe o pantă medie de 50%o, la Câmpulung pătrunde în zona Muscelelor Argeşului, iar în aval de Mihăeşti drenează partea de V a piem. Cândeşti, separând-o de dealurile Argeşului. în cursul superior, în satele Lereşti şi Voineşti au fost construite şi date în folosinţă (1987) câte o hidrocentrală cu puteri instalate de 19 MW şi, respectiv, 5,2 MW. RÂVNĂ (< râvni) s. f. Elan, imbold, stăruinţă pentru muncă; zel, sârguinţă, silinţă. ♦ Dorinţă vie pentru ceva, poftă. RÂVNj (< sl.) vb. IV intranz. şi tranz. A dori cu ardoare ceva, a simţi un imbold puternic să ajungă la ceva sau să realizeze un anumit lucru; a năzui. ♦ A jindui la un lucru străin; a invidia. Rb, simbol chimic pentru rubidiu. R&B (rhythm and blues), muzică de dans specifică populaţiei afro-americane, provenind din blues şi gospel, lansată la începutul anilor ’40 ai sec. 20. Contribuie la apariţia rock and roll-ului ca muzică a albilor americani. Din R&B s-au desprins noile genuri: soul, funk, disco. RE v. Ra. RE1- (< fr., lat.) Element de compunere cu sens iterativ, care serveşte la formarea unor verbe, substantive şi adjective. RE2 (cuv. it.) s. m. invar. (MUZ.) Una dintre cele şapte denumiri simbolice ale sunetelor muzicale, corespunzătoare notaţiei literale D. Re, simbol chimic pentru reniu. REABILITA (< fr.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A face să-şi recapete sau a recăpăta buna reputaţie, a(-şi) restabili prestigiul ştirbit, a dezminţi învinuirile aduse cuiva. 2. Tranz. (DR.) A face o reabilitare (2). REABILITARE (< reabilita) s. f. 1. Acţiunea de a (se) reabilita. 2. (DR.) încetare, uneori de drept, mai adesea la cerere şi în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, a decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor care rezultau pentru o persoană dintr-o condamnare penală. 3. (MED.) Complex de măsuri medicale, pedagogice, profesionale, juridice menite să restabilească (sau să compenseze) funcţiile tulburate ale organismului şi capacităţii de muncă a bolnavilor şi invalizilor. REACLIMATIZARE (< fr.) s. f. Reintroducerea unor specii de plante sau de animale în reg. unde au dispărut pe cale naturală sau în urma acţiunii omului. REA-CREDjNŢĂ (< rea- + credinţă) s. f. Atitudine necorectă, necinstită; perfidie. REACTANT (< engl.) s. m. Substanţă care ia parte la o reacţie chimică. REACTANŢĂ (< engl.) s. f. (FIZ.) Mărime caracteristică circuitelor electrice care lucrează în curent alternativ şi care conţin elemente reactive 61 REACTOR NUCLEAR (bobine, condensatoare). R. se defineşte ca raportul dintre valoarea efectivă a componentei reactive (în cvadratură cu intensitatea curentului) a tensiunii la borne şi valoarea efectivă a intensităţii curentului absorbit. Valoarea r. depinde de frecvenţa curentului. După cum curentul este decalat în urma sau înaintea tensiunii, r. se numeşte inductivă sau, respectiv, capacitivă. Cazul r. nule corespunde fie lipsei din circuit a elementelor reactive, fie rezonanţei. R. constituie componenta reactivă a impedanţei; ea se notează X şi se măsoară în ohmi. REACTjV, -A (< fr.) adj., s, m. 1. Adj. (FIZ.) Referitor la reactanţă (ex. curent r.); (despre elemente de circuit, ca bobine, condensatoare etc.) care realizează un transfer periodic de energie în circuit, introducând un defazaj între intensitatea curentului şi tensiunea electrică (v. putere r.). 2. S. m. (CHIM.) a) Substanţe chimice (săruri, acizi, baze, substanţe organice) care se folosesc în analiza chimică sau la transformarea altor substanţe. Se utilizează fie în stare solidă, fie sub formă de soluţie, b) Substanţe chimice care, în anumite condiţii (pH, temperatură etc.), dau reacţii specifice (de precipitare, de culoare etc.) cu un anumit ion. Se folosesc în chimia analitică atât pentru identificarea, cât şi pentru dozarea ionilor. 3. (METAL.) Reactiv metalografic, soluţie alcoolică sau apoasă, conţinând substanţe cu acţiune acidă sau bazică, folosită în metalografie pentru a pune în evidenţă structura metalelor şi a aliajelor. Pentru oţeluri şi fonte se foloseşte soluţie alcoolică cu 4% acid pieric sau 2% acid azotic; pentru cupru şi aliajele lui, soluţie apoasă de clorură cuprică amoniacală etc. REACTIVA (< fr.) vb. I tranz. 1. (Rar) A repune în activitate. ♦ Refl. A se încadra din nou în armată. ♦ Intranz. (Despre boli) A se declanşa din nou, după o vindecare aparentă. 2. (CHIM., FIZ.) A face ca o substanţă, un fenomen să devină din nou active. REACTIVANT s. m. (IND. EXTR.) Reactiv chimic folosit la flotaţia unor minereuri, pentru a reda particulelor de minereu proprietatea de a putea pluti într-un lichid (proprietate pierdută în urma unor reacţii de suprafaţă). REACTIVARE (< reactiva) s. f. Acţiunea de a (se) reactiva. ^ (MED.) Reactivarea serului = reapariţia proprietăţilor active ale unui ser devenit inactiv, prin adăugarea de ser proaspăt. REACTIVITATE (< fr. {i}) s. f. 1. (FIZ.) Mărime ce caracterizează funcţionarea unui reactor nuclear; are valoare nulă pentru regimul critic de funcţionare, este pozitivă pentru regimul de intensificare a reacţiei de fisiune şi negativă pentru regimul de încetinire a reacţiei. 2. (CHIM.) Capacitate a unui atom, a unei molecule sau a unui radical de a participa la o reacţie chimică. 3. (BIOL.) Proprietate a unui organism de a răspunde într-un mod determinat la excitanţii mediului. Particularităţile r. sunt determinate de caracterele ereditare şi de cele dobândite în cursul dezvoltării individuale. R. patologică se caracterizează prin răspunsuri inadecvate, diferite cantitativ sau calitativ de cele normale (ex. hipersensibilitate, alergie, anafilaxie). REACTOR (< fr.) s. n. 1. (CHIM.). Aparat industrial sau de laborator în care se efectuează reacţii chimice (catalitice sau necatalitice) în scopul obţinerii anumitor substanţe. R. constituie partea principală a unei instalaţii chimice. Există r. în care materiile prime se introduc o singură dată, la început, iar după terminarea reacţiei se scot produsele finite (r. discontinuu), sau în care se introduc materiile prime şi se scot produsele finite în mod continuu (r. continuu). După natura procesului chimic se deosebesc r. termice, electrochimice, biochimice şi fotochimice, iar după fazele prezente în proces se deosebesc r. în care fazele reactante sunt gaze (gaz-gaz), lichide (lichid-lichid omogen sau neomogen), solide şi gaz (gaz-solid) etc. (ex. r. pentru oxidarea amoniacului în amestec cu oxigen şi vapori de apă, r. pentru nitrarea benzenului etc.). 2. (AV.) Motor termic folosit pentru asigurarea propulsiei ynor vehicule (de obicei avioane), în interiorul căruia are loc transformarea energiei chimice a combustibilului în energia cinetică a unui curent de fluid (jet de gaze de ardere), în scopul producerii forţei de propulsie (care apare datorită efectului de reacţiune provocat de evacuarea gazelor de ardere cu viteză mare). R. la care aerul necesar arderii combustibilului este introdus în camera de ardere, sub presiune, de către un compresor (axial sau centrifugal) antrenat de o turbină cu gaze se numesc turboreactoare. Principalele elemente componente ale unui turboreactor sunt: difuzorul (care are rolul de a frâna curentul de aer atmosferic la intrarea în motor), compresorul, camera de ardere, turbina cu gaze şi efuzorul (în care are loc destinderea gazelor evacuate din turbină). în prezent, turboreactoarele cu compresor centrifugal sunt prevăzute cu camere de ardere individuale, iar cele cu compresor axial au camere de ardere inelare (camere bloc). R. care echipează avioanele cu viteze de zbor supersonice pot fi construite fără compresor, comprimarea aerului necesar arderii făcându-se în difuzor (datorită vitezei foarte mari cu care aerul atmosferic intră în motor). R. fără compresor pot fi: statoreactoare, când aerul şi gazele de ardere circulă în curent continuu în interiorul motorului, şi pulsoreactoare, în care circulaţia gazelor este intermitentă (pulsatorie); r. fără compresor pot funcţiona numai după ce avioanele pe care sunt montate au fost lansate în zbor prin alte mijloace (rachete, catapulte etc). Sin. motor cu reacţie, 3. (ELT.) Bobină electrică cu reactanţa mult mai mare decât rezistenţa ei electrică, utilizată în instalaţiile electrice pentru limitarea curenţilor de scurtcircuit. REACTOR NUCLEAR s. n. (FIZ.) Instalaţie complexă în care se realizează fisiunea nucleelor elementelor grele printr-o reacţie în lanţ controlată. Funcţionarea unui r. n. se bazează pe faptul că fisiunea unui nucleu atomic, provocată de acţiunea unui neutron, este însoţită de eliberarea altor 2-3 neutroni, precum şi de degajarea unei însemnate cantităţi de energie (îndeosebi ca energie cinetică a fragmentelor de fisiune şi a neutronilor emişi), care, în final, apare sub formă de căldură. Fiecare nou neutron poate provoca, la rândul lui, fisiunea altui nucleu şi astfel numărul neutronilor, ca şi cel al fisiunilor, poate creşte în avalanşă, procesul dobândind un caracter de reacţie în lanţ autoîntreţinută. Din punctul de vedere al vitezei neutronilor care realizează fisiunile, r.n. se împart în: r. termice, în care viteza predominantă corespunde practic unei situaţii de echilibru termic al neutronilor cu materialele din zona activă; r. epitermice, în care aproape jumătate din fisiuni se datoresc neutronilor cu viteze superioare celor de agitaţie termică; r. intermediare, în care majoritatea fisiunilor sunt produse de neutroni ale căror viteze sunt superioare celor de agitaţie termică şi inferioare celor cu care neutronii sunt eliberaţi în procesele de fisiune; r. rapide, în care fisiunile sunt înfăptuite de neutronii ale căror viteze nu diferă mult de cele cu care ei sunt emişi prin fisiune. Partea cea mai importantă a unui r.n. este regiunea unde se desfăşoară reacţiile de REACTUALIZA 62 fisiune, numită zonă activă. Aici se află materialul fisionabil sau combustibilul nuclear, care poate fi: uraniu natural, uraniu îmbogăţit în izotopul U235, plutoniu etc., şi moderatorul, care are rolul de a încetini neutronii rapizi şi care poate fi: apă obişnuită, apă grea, grafit etc. în r.n. de tip eterogen combustibilul nuclear este dispus sub formă de elemente distincte (de obicei bare) înconjurate de moderator, iar în r.n. de tip omogen combustibilul şi moderatorul formează un amestec intim, sub forma unei soluţii sau a unei suspensii. Proporţia de moderator raportată la cantitatea de combustibil depinde de felul r.n., fiind mai mare la r.n. termice şi foarte mică (sau lipsind complet) la r.n. rapide. Zona activă este înconjurată de un reflector, care are rolul de a reduce, prin împrăştiere elastică, scăpările de neutroni în afara zonei active. Pentru reglarea puterii, r.n. este prevăzut cu câteva bare de control (sau de reglaj), care pot fi introduse mai mult sau mai puţin în zona activă şi care, fiind făcute din materiale puternic absorbante, acţionează asupra cantităţii de neutroni liberi şi, implicit, asupra intensităţii reacţiei globale. Alte bare de acelaşi tip, numite bare de siguranţă, au rolul de a opri automat funcţionarea r.n. în caz de avarie. Căldura produsă în zona activă este preluată şi transferată în afara r.n. prin intermediul unui agent de răcire, care poate transporta energia termică până la un schimbător de căldură sau direct la un turbogenerator (în cazul unor tipuri de r.n. energetice) ori la un turn de răcire (în cazul r.n. de cercetare). Drept agenţi de răcire se folosesc: apă, apă grea, gaze (ex. bioxid de carbon), metale topite (ex. sodiu), substanţe organice (ex. difenil) etc. Uneori agentul de răcire se confundă cu moderatorul (de exemplu la r.n. cu apă). O componentă importantă a r.n. este recipientul, care împiedică substanţele radioactive să iasă în afara zonei active şi care uneori este şi vas de presiune pentru agentul de răcire. Pentru evitarea iradierii personalului cu radiaţiile nocive foarte intense care se formează în zona activă, precum şi pentru evitarea contaminării aparaturii şi echipamentului auxiliar, recipientul r.n. este înconjurat de un zid gros dintr-un material absorbant (de obicei beton special). R.n. este prevăzut cu un tablou de comandă, care conţine comenzile dispozitivelor de reglaj, precum şi instrumentele de măsură şi de înregistrare pentru temperatura şi presiunea din zona activă, fluxul de neutroni, poziţiile barelor de control şi ale celor de siguranţă etc. Se construiesc r.n. pentru diferite scopuri: a) r. de cercetare, care oferă posibilitatea utilizării fluxurilor intense de neutroni şi de radiaţii gamma şi care uneori poate fi folosit şi pentru producerea izotopilor radioactivi; b) r. energetic, care este destinat producţiei de energie termică şi care poate fi staţionar (montat într-o centrală electronucleară) sau mobil (montat pe nave de suprafaţă, pe submarine etc.); c) r. reproducător, care transformă un material puţin fisionabil (ex. U238) sau nefisionabil (ex. Th232) într-un combustibil nuclear mult mai eficient (în Pu239, respectiv U233), în vederea utilizării ulterioare a acestuia într-un r.n. energetic. Primul r.n. a fost construit la Chicago (S.U.A.), în 1942, de către E. Fermi; era un r.n. eterogen, cu grafit ca moderator, de putere practic nulă. în prezent, puterea r.n., ca şi diversitatea de tipuri, este în continuă creştere; cele mai mari r.n. au puteri de ordinul sutelor de megawaţi. în România a fost dat în funcţiune, în 1954, un r.n. de cercetare, de tip eterogen, care funcţionează cu uraniu îmbogăţit (10% U235), având ca moderator apa obişnuită; s-a construit, la Cernavodă, o centrală atomoelectrică, în colaborare cu Canada, pe baza conceptului r.n. de tip CANDU (Canadian Deuterium L/ranium). Centrala atomoelectrică funcţionează cu uraniu natural şi utilizează apa grea ca moderator şi ca agent de răcire. Primul grup energetic (din cele 5 preconizate) are o putere instalată de 700 MW şi a fost inaugurat oficial la 17 apr. 1996 (producţia de energie electrică a început în nov. acelaşi an). REACTUALIZA (< re1 + actualiza) vb. I tranz. A face să fie din nou actual, a readuce în actualitate. REACŢIE (< fr. {i}) s. f. I 1. Faptul de a reacţiona. ♦ Manifestare, atitudine ca răspuns la ceva. ♦ (PSIH.) Orice răspuns integral sau parţial al unui sistem la o stimulare exterioară lui sau străină de el. <0* R. electrodermală = r. legată de activitatea sistemului nervos simpatic, care se manifestă printr-o variere a rezistenţei electrice a pielii ca urmare a unei excitaţii senzoriale sau a unei emoţii, susceptibile să provoace activitatea glandelor sudoripare. Primele studii privind r.e. datează de la sfârşitul sec. 19 şi se datorează psihologilor francezi R. Vigouroux, C. Ferre şi J. Tarchanoff. 2. (CHIM.) Transformare pe care o suferă substanţele sub acţiunea unor agenţi fizici sau a altor substanţe chimice, în urma căreia se formează substanţe noi, cu proprietăţi diferite de ale celor iniţiale. în cursul r. se pot forma atomi, radicali sau noi molecule, ca urmare a descompunerii moleculei iniţiale (ex. r. de cracare); procesul poate consta însă şi din unirea mai multor molecule iniţiale într-una nouă (ex. r. de combinare, de polimerizare, de hidrogenare etc.) sau din schimbul de atomi sau radicali între moleculele substanţelor care participă la r. (ex. r. de dublu schimb, r. de substituţie etc.). R. se reprezintă prin ecuaţia chimică respectivă. Diferitele r. se produc în timp, cu viteze care depind de însuşi procesul chimic, de concentraţia reactanţilor, de temperatură, de solvent (dacă au loc în soluţie) şi de prezenţa unor substanţe, denumite catalizatori, care, deşi aparent nu participă la r., influenţează viteza acestora. R. se împart în r. mono-, bi- şi trimoleculare, după cum în procesul respectiv are loc r. unei molecule, a două sau a trei molecule. Din studiul dependenţei vitezei de r. de concentraţia reactanţilor s-a putut defini ordinul de reacţie. R. de ordinul zero, întâi, al doilea şi al treilea au vitezele proporţionale cu concentraţiile reactanţilor la puterile zero, unu, doi şi trei, definindu-se astfel condiţiile cinetice în care are loc procesul chimic. Cercetarea molecularităţii, a ordinului de reacţie, a factorilor termodinamici şi structurali permite descrierea mecanismului de r., adică a r. elementare, a căror succesiune formează r. chimică, reprezentată global prin ecuaţia chimică respectivă. Interpretarea mecanismului de r. se poate face cu ajutorul chimiei cuantice, considerând că în fiecare r. elementară sistemul trece printr-o stare intermediară, de tranziţie. R. se produce datorită capacităţii moleculelor de a inter-acţiona chimic, iar aceasta (reactivitatea chimică) depinde de natura atomilor ce compun moleculele, de structura moleculară şi mai ales de structura electronică. Unele r. sunt ireversibile, adică au loc într-o singură direcţie până la epuizarea reactanţilor, iar altele sunt reversibile, având loc simultan în ambele sensuri până la stabilirea unei stări de echilibru, în care, la presiune şi temperatură constante, concentraţiile substanţelor care participă la r. nu se modifică în timp. Starea de echilibru se stabileşte datorită faptului că viteza r. într-un sens este egală cu 63 READ cea a r. în sens opus. După efectul termic al r. (degajare, respectiv absorbţie de căldură), acestea se pot clasifica în r. exoterme şi r. endoterme. R. care se produce în urma intervenţiei unui factor fizic (acţiunea luminii, la electrozi sau în urma procesului electrochimic etc.) se denumeşte în mod corespunzător r. fotochimică, r. electrochimică etc., iar când se produce datorită intervenţiei unor substanţe biocatalitice (enzime) se numeşte r. enzimatică. După cum au loc într-o singură fază sau în mai multe faze, r. se clasifică în r. omogene, respectiv r. eterogene. — R. unei soluţii = grad de aciditate sau alcalinitate a unei soluţii, exprimat de obicei în unităţi pH. R. în lanţ, reacţie care constă dintr-o succesiune de r. elementare, astfel încât substanţele produse în una dintre r. iau parte la r. următoare. R. elementară iniţială poate fi fotochimică, termică etc., după care procesul poate continua de la sine, fără nici o intervenţie din afară. Un asemenea lanţ de r., compus din câteva zeci, sute sau chiar zeci de mii de r. elementare, poate fi întrerupt în urma unor r. secundare. — R. specifică, reacţie care, în condiţii bine determinate (pH, temperatură, prezenţa substanţelor complexante etc.), este dată numai de un anumit ion. Reacţie imună, v. răspuns imun. (BIOCHIM.) R. antigen-anticorp, reacţie dintre anticorpii din serul imun şi antigeni. Este o reacţie specifică, deoarece anticorpul reacţionează numai cu acel antigen sub influenţa şi în prezenţa căruia a luat naştere. Există mai multe tipuri de r.a.-a.\ unele (aglutinare, precipitare) sunt puse în evidenţă mai cu seamă in vitro, altele (bacterioliză, hemoliză) atât in vitro, cât şi in vivo, iar altele (neutralizarea toxinelor şi a virusurilor) de obicei numai in vivo. R- a.-a. au multe aplicaţii practice, în biologie în general şi în medicină în special. 3. (FIZ. v. reacţiune). 4. -(FIZ.) R. nucleară = fenomen care constă în ciocnirea a două sau mai multe nuclee atomice (sau constituenţi ai acestora), în urma căreia, datorită interacţiunii cauzate cu precădere de forţele nucleare, se produc unul sau mai multe nuclee atomice (sau constituenţi ai lor). Ciocnirea particulelor iniţiale poate duce fie la o împrăştiere elastică sau inelastică a lor (modificându-se numai impulsul, respectiv impulsul şi energia particulelor), fie la o r.n. propriu-zisă, în urma căreia se schimbă nu numai impulsul şi energia, dar şi natura (eventual numărul) particulelor care intră în reacţie. Astfel, prin r.n. se poate face transmutaţia elementelor şi se pot obţine izotopi care nu există în natură sau chiar elemente noi (transuranice). Cel mai adesea, r.n. sunt realizate prin bombardarea nucleelor imobile cu neutroni, cu nuclee sau cu particule accelerate (particule a, deuteroni, protoni etc.). Izbind nucleul, particula incidenţă poate provoca diferite fenomene: smulgerea unei particule din nucleu, captarea particulei incidente urmată (sau neurmată) de expulzarea din nucleu a altei particule, fisiunea nucleului în câteva fragmente etc. Deoarece r.n. constituie fenomene deosebit de complexe, explicarea lor se face cu ajutorul unor modele intuitive simplificate, numite mecanisme de reacţie. Toate r.n. respectă anumite legi de conservare, unele mărimi fizice globale având în starea finală aceeaşi valoare ca în starea iniţială (de ex. energia, numărul de masă, sarcina electrică, impulsul, momentul cinetic etc.); există însă legi de conservare respectate numai de unele r.n. (ex. legea conservării spinului izotopic). Spre deosebire de reacţiile chimice, care se desfăşoară la nivelul învelişului electronic al atomilor, r.n. se petrec la nivelul nucleelor atomilor. Ca urmare, este mult mai mare energia implicată într-o r.n. (v. şi energie). Din punct de vedere energetic, cele mai importante r.n. sunt fisiunea nucîeară şi fuziunea nucleară. Prima r.n. a fost realizată de E. Rutherford (1919) prin folosirea particulelor a emise de radiu. R. termonucleară v. termonuclear. 5. (CIB.) v. reacţiune (2). II. (în forma reacţiune) împotrivire politică şi economică faţă de orice manifestare a progresului social; totalitatea acţiunilor, a iniţiativelor etc. care au ca scop restaurarea unui regim politic autoritar; complex de forţe, tendinţe, curente cu caracter conservator care determină instituirea unui regim cu structură autoritară; p. ext. totalitatea forţelor reacţionare. REACŢIONA (< reacţie) vb. I intranz. A răspunde la o acţiune sau la o excitare exterioară într-un anumit fel. ♦ A lua atitudine; a riposta, a replica faţă de o situaţie sau împrejurare. REACŢIONAR, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la reacţiune sau este specific reacţiunii; ostil progresului; retrograd. ♦ (Substantivat) Adept al reacţiunii politice, persoană care are o atitudine ostilă faţă de ceea ce este înaintat, progresist şi care luptă pentru menţinerea sau reinstaurarea rânduielilor vechi, perimate. REACŢIONARISM (< reacţionai) s. n. Caracterul a ceea ce este reacţionar; atitudine ostilă faţă de progres. REACŢIUNE 1. (FIZ.) Forţă sau cuplu de forţe pe care le exercită un corp asupra altui corp atunci când cel ce-al doilea corp exercită asupra primului o forţă sau un cuplu de forţe considerate acţiune. Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, acestea sunt întotdeauna egale şi de sensuri contrare. 2. (CIB.) Stabilire, în sistemele de transmisiune, în sistemele automate, în calculatoare, în organismele vii şi în societate, a unui semnal (semnalul de r.) prin intermediul căruia se transmit, la intrarea acestora, informaţii referitoare la starea organelor de execuţie sau la rezultatul acţiunii lor. R. se efectuează cu ajutorul unei legături speciale, numită legătură de r. sau legătură inversă, care asigură întoarcerea la intrare a unei părţi djn energia semnalului de ieşire. în sistemele tehnice automate, semnalele de r. se stabilesc la intrarea unui amplificator şi sunt, de regulă, proporţionale cu semnalele de ieşire. După cum semnalul de r. este în fază cu semnalul de intrare şi-l întăreşte sau în opoziţie de fază cu acesta şi-l slăbeşte, r. poate fi pozitivă sau negativă. R. pozitivă are drept rezultat o mărire a amplificării (o intensificare progresivă a semnalelor de ieşire), putându-se ajunge până la amorsarea de oscilaţii (în care caz amplificatorul se transformă în generator de oscilaţii), la funcţionarea nestabilă a sistemului şi chiar la scoaterea lui din funcţiune. In organismele vii, reacţiunea pozitivă serveşte la intensificarea sau la prelungirea unui efect (autoexcitaţie). R. negativă are drept efect o reducere a amplificării, reducerea distorsiunilor şi perturbaţiilor, mărirea stabilităţii sistemului şi adaptarea funcţionării lui la solicitări. De aceea reacţiunea negativă este o condiţie generală a autoreglării sistemelor automate şi a organismelor vii şi are un rol esenţial în cibernetică. 3. (ELT.) Reacţiunea indusului, totalitatea fenomenelor datorite câmpului magnetic produs de indus la funcţionarea în sarcină a unei maşini electrice. Câmpul magnetic al indusului se compune cu câmpul magnetic inductor, dând câmpul magnetic rezultant. Compunerea acestor câmpuri depinde, la maşinile de curent continuu, de poziţia periilor iar la maşinile sincrone de factorul de putere. READ [ri:d], Sir Herbert Edward (1893-1968), scriitor, eseist, critic READAPTARE 64 literar şi de artă englez. Prof. univ. la Edinburgh. Promotor al curentelor artistice moderne („Forma în poezia modernă", „Semnificaţia artei", „Filozofia artei moderne", „Imagine şi idee“, „Originile formei în artă“j. Sinteze critice („Fazele poeziei engleze", „Eseuri de critică literară"). Lirică imagistă cu implicaţii metafizice („Metamorfozele lui Phoenix", „O lume în război", „Poeme", „Ferma lunii"). Memorialistică. READAPTARE (< fr.) s. f. A se adapta din nou, a reveni progresiv la un mod de viaţă. READE [ri:d], Charles (1814-1884), scriitor englez. Romane realiste în care denunţă abuzurile din închisori („Niciodată nu e prea târziu pentru îndreptare", „Tentaţie teribilă"). Romanul istoric „Mănăstirea şi căminul" este considerat capodopera sa. READING [ri:dip] 1. Oraş în S Marii Britanii (Anglia), situat la poalele dealurilor Chiltren, în zona de confl. a râului Kennet cu Tamisa, la 63 km V de Londra, legat prin canalul Avon cu oraşul Bristol; 144 mii loc. (2002). Nod feroviar. Expl. de cărbune. Constr. navale. Ind. metalurgică, a constr. de maşini (material rulant feroviar, maşini agricole ş.a.), chimică, electrotehnică (computere, componente electronice), textilă şi alim. Poligrafie. Centru comercial. Piaţă agricolă. Universitate (1926). Centru european de cercetări meteorologice. Grammar School (1485). Muzeu. Ruinele unei mănăstiri benedictine, fondată de Henri I în 1121 şi distrusă în timpul Războiului Civil. Iniţial o tabără a cuceritorilor danezi (871), a primit statutul de oraş în 1253 din partea regelui Henric III. 2. Oraş în NE S.U.A. (Pennsylvania), port fluvial pe Schuylkili, situat la 82 km NV de Philadelphia; 80,3 mii loc. (2003). Nod feroviar. Ind. siderurgică (oţeluri speciale), cocsochimică, a constr. de maşini (material rulant feroviar, automobile, piese auto, biciclete), electrotehnică (componente electronice), de prelucr. a lemnului, textilă (tricotaje), ceramicii (cărămizi) şi alim. Producţie de aparatură optică. Centru comercial al unei zone agricole. Universitate. Fondat în 1733; oraş din 1847. READUCĂTOR (< readuce) s.n. (TEHN.) Dispozitiv de restabilire totală sau parţială a condiţiilor iniţiale de funcţionare a unui sistem tehnic sau de readucere a unei mărimi la o valoare cuprinsă în intervalul de reglare pentru a se obţine funcţionarea stabilă a sistemului. READY-MADE [ridi-meid] (cuv. engl. „de gata") subst. Termen introdus în arta modernă de Marcel Duchamp (1913), pentru a desemna obiecte obişnuite, „gata făcute", pe care le prezintă, scoase din contextul cotidian, drept opere de artă. Apărută ca formă protestatară, a influenţat, în sec. 20, arta dadaistă şi pop-art. REAGAN [regen], Ronald Wilson (1911-2004), om politic american. Republican. Actor de cinema. Guvernator al Californiei (1967-1974). Preşedinte al S.U.A. (1981-1989). A propus (1983) un program de apărare strategică, însoţit de o politică tenace faţă de ţările Tratatului de la Varşovia, determinând, în final, prăbuşirea comunismului în Europa şi destrămarea U.R.S.S. REAL1 (cuv. sp.) s. m. 1. Mică monedă spaniolă de argint, valorând 25 de centime. 2. Unitate monetară în Brazilia (1 r. = 100 centavos). REAL2, -Ă (< lat., it., fr.) adj. 1. Care există în realitate; obiectiv, adevărat. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce există, ceea ce este real (1); realitate. 2. Indiscutabil, efectiv, veritabil. 3. Drept r. = drept subiectiv care îndreptăţeşte pe titularul său să exercite anumite facultăţi în legătură cu un lucru (ex. dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de servitute). 4. (FIZ.) Imagine r. = imagine a unui obiect dată de un instrument optic (aparat de proiecţie, aparat fotografic etc.) care poate fi prinsă pe un ecran, pe o peliculă etc. 5. (MAT.) Număr r. = număr care poate fi exprimat ca limită a unui şir convergent de numere raţionale. ♦ Funcţie r. = funcţie al cărei domeniu de valori este o mulţime de numere reale, iar domeniul ei de definiţie este o mulţime de Ronald W. Reagan aceeaşi natură. 6. învăţământ r. = (în unele sisteme de învăţământ) secţie a liceului în cadrul căreia se studiau cu precădere ştiinţele exacte. REALEGE (< reJ + alege) vb. III tranz. A alege din nou. REALGAR (< fr. {i}) s. n. Sulfură naturală de arsen, care cristalizează în sistemul monoclinic. Are culoare portocalie, luciu adamantin şi se utilizează pentru extragerea arse-niului, în vopselărie, pirotehnie, industria sticlei etc. REALINERE (< re-1 + aliniere) s.f. Ajustarea frecvenţei de rezonanţă, a filtrelor de medie frecvenţă din radioreceptoare la valoarea prevăzută în proiect, prin modificarea parametrilor (capacităţi sau inductivităţi). REALjSM (< fr.) s. n. 1. Atitudine care tine cont de realitate, asa cum este ea. 2. (FILOZ.) (în Ev.’ Med.) Concepţie, opusă nominalismului, potrivit căreia universaliile au o existenţă substanţială reală independent de gândirea noastră (Duns Scotus). 3. (In epoca modernă) Concepţie, opusă idealismului, potrivit căreia lucrurile există independent de faptul că sunt percepute sau nu. + R. critic = doctrină care admite realitatea lumii înconjurătoare, dar susţine că experienţa senzorială depinde de mental (R.W. Sellars, G. Santayana, A.O. Lovejoi). R. naiv = doctrina după care experienţa senzorială reprezintă calea de acces directă a subiectului la lucrurile lumii exterioare. R. politic = atitudine întemeiată pe analiza şi aprecierea atentă, multilaterală, a fenomenelor şi evenimentelor social-politice interne şi internaţionale, de luare în considerare a tendinţelor de dezvoltare a realităţii. 4. Atitudine în creaţia artistică şi literară care vizează reprezentarea obiectivă a realului sau a posibilului în datele sale esenţiale, caracteristice. Trăsăturile specifice r. se regăsesc în operele literare şi artistice din toate epocile, aparţinând celor mai diferite curente sau şcoli (Plaut, Petronius, Marţial, fabliaux- urile medievale, Rabelais, Boccaccio, Chaucer ş.a.; portretistica romană, pictura flamandă şi olandeză, lucrările fraţilor Le Nain sau cele ale lui Gericault etc.). ♦ Denumire dată mişcării artistice şi literare apărute în sec. 19, care, de pe poziţiile r. (3), se opunea romantismului şi academismului neo-clasicist. R., a cărui expresie filozofică este pozitivismul, aduce refuzul imaginarului şi descrierea realităţii imediate, cultul observaţiei sociale şi psihologice, obiectivitatea şi stilul impersonal al autorului, tinzând 65 REA-VOINŢĂ să facă din opera literară un tablou al societăţii contemporane. Teoretizat de Champfleury, r. a fost ilustrat de operele lui Stendhal, Merimee şi mai ales Balzac în Franţa, Dickens şi Thackeray în Anglia, Gogol în Rusia, ş.a. Spre sfârşitul sec. 18 şi în sec. 20, r. se generalizează, diver-sificându-se, adaptându-se evoluţiei specifice fiecărei literaturi, căpătând în general trăsături naturaliste. în Rusia apare sub numele de „şcoala naturală11, teoretizat de Belinski, Dobroliubov, Cernîşevski. în România aspecte realiste au coexistat, în perioada paşoptistă, cu romantismul şi clasicismul, r. marcând scrierile lui C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, N. Filimon, impunându-se definitiv în perioada marilor clasjci prin I. Slavici şi I. L. Caragiale. între cele două războaie a fost ilustrat prin operele lui L. Rebreanu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu ş.a., lărgindu-şi apoi tematica şi valenţele interpretative în concordanţă cu noile realităţi sociale, în artele plastice, manifestul r. îl constituie lucrarea „înmormântarea din Ornans11 (1849) a lui Courbet, care, alături de Daumier şi de pictorii de la Barbizon (Millet, Th. Rousseau), a fost principalul exponent al r. Alţi reprezentanţi: A. von Menzel, W. Homer, T. Eakins, F. Leibl, M. Munkâcsy, I. Repin şi, în general, peredvijnicii. O serie de curente şi experimente artistice ale sec. 20 se leagă de unele aspecte ale r. (r. fantastic, r. magic, r. poetic, noul r., hiperrealismul ş.a.). în România, r. s-a manifestat, cu nuanţe diferite, în operele lui N. Grigorescu, I. An-dreescu, Şt. Luchian, C. Ressu ş.a. ^ R. magic = curent literar german, apărut după 1945, amestecând elemente realiste cu psihologia (H. Kasack, E. Langgăsser) şi sud-ame-rican, cu caracter politic şi social (M.A. Asturias). R. socialist = doctrină estetică adoptată în U.R.S.S. (1934) sub influenţa determinantă a 'ui A. Jdanov, promovând ca unic scop evocarea şi glorificarea omului nou, constructor al socialismului. După al Doilea Război Mondial a fost impus în toate ţările socialiste. REALjST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1- Adj. Bazat pe realism, specific realismului. ♦ (Despre oameni; şi subst.) Care manifestă spirit practic, simţ al realităţii. 2. Adj., s. m. (Artist, scriitor) care reprezintă realismul în artă, în literatură; adept al realismului. REALITATE (< fr., lat.) s. f. 1. (FILOZ.) Existenţă, tot ce există; (în opoziţie cu posibilitate) existenţă înfăptuită, efectivă. 2. Fapt, lucru real, care există efectiv, stare de fapt; p. ext. adevăr. -O Loc. în realitate = de fapt, efectiv. ♦ (DR.) Realitatea legii penale = principiu potrivit căruia legea penală se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării contra securităţii statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, de către un cetăţean străin sau de către 0 persoană fără cetăţenie, care nu domiciliază pe teritoriul ţării. REALITY-SHOW [ri:seliti /ou] (cuv. engl.). Emisiune de televiziune bazată pe fapte reale. REALIZA (< fr.) vb. I tranz. 1. A face să devină real, a îndeplini, a înfăptui; a atinge (un scop). 2. A crea, a plăsmui o operă de artă. ♦ Refl. a se dezvolta deplin, a se desăvârşi, a-şi pune în valoare capacitatea creatoare. 3. A obţine, a dobândi, a câştiga ceva (ca rezultat al unui schimb sau al unei vânzări). 4. A-şi face o idee precisă despre..., a reuşi să înţeleagă, să pătrundă sensul unui lucru. REALIZABIL, -Ă (< fr.) adj. Care poate fi pus în practică, realizat, înfăptuit. REALIZANT (< fr.) s. m. (MAT.) Discriminant. REALIZAT, -Ă (< realiza) adj. împlinit, înfăptuit. ♦ Reuşit, valoros din punct de vedere artistic. REALIZATOR (< fr.) s. m. 1. Persoană care realizează un obiect, un proiect etc. 2. Termen de specialitate folosit în film, radio şi televiziune, sinonim cu acela de „regizor11. REALMENTE (< it.) adv. în mod real, de fapt, într-adevăr. REAL POLITIK (cuv. germ.). Acţiune politică care are în vedere toate posibilităţile concrete. Este uzitat în special în legătură cu politica externă. REAMINT! (< re1- + aminti) vb. IV tranz. şi refl. A(-şi) aminti din nou, a rechema în memorie, în minte. REANCLANŞARE (< re1- + anclanşare) s. f. - automată rapidă = restabilire automată a alimentării unui circuit întrerupt automat în urma unui scurtcircuit. REANGAJA (< re1- + angaja) vb. 1 tranz. şi refl. A (se) angaja din nou. ♦ Refl. A se angaja în cadrele active ale armatei după terminarea stagiului militar obligatoriu. REANIMA (< fr.) vb. I tranz. A face o reanimare; a reînsufleţi, a da vigoare. REANIMARE (< reanima) s. f. Ansamblul măsurilor de urgenţă folosite în vederea restabilirii funcţiilor vitale ale organismului pe moment compromise (circulaţia, respiraţia etc.), cum ar fi: masajul cardiac, şocul electric, intubarea, respiraţia gură la gură etc. REARBITRA (< re1- + arbitra) vb. I tranz. (DR.) A soluţiona din nou un litigiu arbitrai după desfiinţarea de către organul de control competent, ca netemeinică sau nelegală, a primei hotărâri pronunţate în cauză. REASIGURA (< re1- + asigura) vb. I tranz. A asigura din nou; a face o reasigurare. REASIGURARE (< reasigura) s. f. Asigurarea ulterioară, făcută de un asigurător, integral sau parţial, a unui risc pe care l-a preluat deja dintr-o poliţă de asigurare, printr-un contract cu un alt asigurător, denumit reasigurător. în acest fel, în schimbul unei prime plătite reasigurătorului, acesta preia riscul ca o eventuală daună pe care ar trebui să o plătească asigurătorul să-i cauzeze falimentul sau dificultăţi financiare. REA SILVIA (RHEA SILVIA) (în mitologia romană), mama lui Romulus şi Remus. Considerată fiica eroului troian Enea, sau, după o altă versiune, a regelui din Albalonga, Numitor, descendent din Enea. REAŞEZA (< re1- + aşeza) vb. I refl. A aşeza din nou. ♦ A pune, a stabili pe o nouă bază. REAUMUR [reomiir], Rene Antoine FERCHAULT [fer/o] de (1683-1757), fizician şi naturalist francez. A inventat (1730) un termometru cu alcool şi scara termometrică ce-i poartă numele. Fondator (1722) al metalografiei; a izolat (1752) acidul citric şi a demonstrat rolul sucului gastric în digestie. Studii complexe asupra coloniilor de insecte, a moluştelor, crustaceelor şi păsărilor („Memorii pentru o istorie a insectelor11). REAVĂN, -A (< sl.) adj. (Despre soluri) Care are un grad de umiditate intermediar între uscat şi jilav; oferă condiţii favorabile pentru lucrările de cultură. ♦ Răcoros, proaspăt. REA-VOjNŢĂ (< rea + voinţă) s. f. Purtare sau atitudine ostilă, lipsită de bunăvoinţă. REAZEM 66 REAZEM (< rezema) s. n. 1. Dispozitiv care asigură sprijinirea unui corp de un alt corp; obiect de care te poţi sprijini. ♦ Fig. Sprijin, ajutor; ocrotire. 2. (REZ. MAT.) Legătură care restrânge posibilităţile de mişcare (translaţie sau rotaţie) a unui corp, anulând unul sau mai multe grade de libertate ale acestuia. Se deosebesc: r. simplu mobil, în care rotirea şi deplasarea e posibilă într-o singură direcţie; r. articulat fix, în care rotirea e posibilă, nu însă şi deplasarea; r. mobil de translaţie, cu libertate de deplasare, dar nu de rotire; r. încastrat, care nu permite nici deplasări, nici rotaţii. Sin. sprijin (2). REBAB (sau RABAB) (< fr.; {s} cuv. arab rabăb) s. n. Instrument muzical cu două coarde, asemănător viorii, mult utilizat în ţările Maghreb-ului (menţionat în sec. 10) şi în India. REBARBATIV, -A (< fr.) adj. (Livr.) Respingător, aspru, urât (la înfăţişare). > Cuvânt r. = cuvânt neintegrabil într-o limbă. REBEC (< fr.; cuv. arab) s. n. Instrument muzical în formă de lăută, cu trei coarde şi arcuş, introdus în Europa de arabi (sec. 11); a fost mult folosit de menestreli. REBECA (în „Vechiul Testament”), soţia patriarhului evreu Isaac şi mama lui Esau şi lacov. REBEGEALĂ (< rebegi) s. f. Faptul de a (se) rebegi; starea celui rebegit. REBEGj (< magh.) vb. IV intranz. A amorţi, a înţepeni de frig; a se zgribuli. ♦ Refl. A slăbi, a arăta rău. REBEL, -Ă (< lat., fr., germ.) adj. (Şi subst.) Care participă la o rebeliune. ♦ Care nu recunoaşte autoritatea cuiva, care se revoltă împotriva acestei autorităţi; p. ext. refractar la..., nesupus. ♦ Fig. (Despre păr) Care nu stă pieptănat. ♦ Fig. (Despre boli) Care se vindecă greu, care cedează anevoie la un tratament medical. REBELIUNE (< fr., lat.) s. f. Răzvrătire, revoltă care constă în acte de violenţă sau de ameninţare cu forţa îndreptate împotriva organelor puterii de stat, ale administraţiei de stat ori ale reprezentanţilor acestora cu scopul de a împiedica în orice mod exerciţiul liber al mandatului sau funcţiei lor. REBENGIUC, Victor (n. 1933, Bucureşti), actor român de teatru şi film. Prof. univ. la Bucureşti. Intuiţie, sensibilitate, sobrietate, autoritate sunt caracteristicile unei cariere de lungă durată care alternează drama cu comedia. Creează persoanje memorabile pe scenă („Un tramvai numit dorinţă", „Furtuna", „Şase personaje în căutarea unui autor") şi pe ecran („Pădurea spânzuraţilor", „Moromeţii", „Niki Ardelean colonel în rezervă"). REBMANN, Johannes (1820-1876), misionar şi explorator german, împreună cu J.L. Krapf a descoperit (1848) muntele Kilimanjaro. A studiat limba swahili. REBO (< fr.) s. n. Gen de rebus având soluţia, ca şi monoverbul, într-un singur cuvânt, care rezultă din citirea legată a unor imagini, formând un tablou unitar. <£> R. anagramat = r. a cărui soluţie se obţine prin anagramarea literelor ce formează cuvintele ilustrate. REBOBINA (< re1- + bobina) vb. I tranz. 1. A bobina din nou (o maşină electrică). 2. (CINEMAT.) A întoarce filmul, pentru a fi adus din nou la început, după rulare. REBRA, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată în zona dealurilor Năsăudului, pe cursul inf. al râului Rebra; 3 067 loc. (2005). Expl. de gresii. Pomicultură. Satul R. este atestat documentar în 1440. REBREANU, Liviu (1885-1944, n. Târlişua, jud. Bistriţa-Năsăud), scriitor român. Acad. (1939). Preşedinte al Societăţii scriitorilor români (din 1925); director (1928-1930, 1940- 1944) al Teatrului Naţional din Bucureşti. A editat şi condus revistele „Mişcarea literară" (1924-1925), „Gazeta literară" (1929) şi „România literară" (1932-1934). Nuvele de atmosferă, de observaţie socială şi de analiză psihologică, reliefând aspecte din viaţa satului ardelean şi a periferiei bucureştene („Frământări", Victor Rebengiuc Liviu Rebreanu „Golanii", „Răfuiala") sau tragice situaţii dilematice generate de război („Catastrofa", „Iţic Ştrul dezertor"). Excelent creator de tipuri, stăpân pe arta compoziţiei, s-a remarcat ca romancier polivalent. Cu „Ion", capodoperă a prozei româneşti, realizează un moment de răscruce în evoluţia romanului românesc, prin capacitatea de obiectivare artistică; în „Răscoala" configurează romanul maselor răzvrătite; cu „Pădurea spânzuraţilor", creează romanul crizei morale declanşate de absurditatea războiului. Experimentează romanul metafizic („Adam şi Eva") şi al obsesiei patologice („Ciuleandra"), istoric („Crăişorul") şi politic („Gorila"), naraţiunea poliţistă („Amândoi") şi de investigaţie a mentalităţii burgheze („Jar"). Comedii de moravuri („Cadrilul", „Plicul", „Apostolii"); eseuri (,Amalgam"), memorialistică („Jurnal"). Premiul Naţional (1929). REBRICEA, com. în jud. Vaslui, situată în Pod. Central Moldovenesc, pe râul Rebricea; 3 719 loc. (2005). Halte de c.f. (în satele R. şi Rateşu Cuzei), inaugurate la 1 mai 1892. Pomicultură. Satul R. este atestat documentar în 1460. Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1790-1792, cu unele transformări din 1888; renovată în 1935-1939 şi 1957-1960) şi Sfinţii Voievozi (ante 1809) în satele Tatomireşti şi Tufeştii de Jos; biserica de lemn Sf. Nicolae (ante 1716), în satul Draxeni. REBRIŞOARA, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată în zona dealurilor Năsăudului, pe Someşu Mare, la confl. cu râurile Rebra şi Gersa; 4 926 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul R.). Pomicultură. Centru de confecţionare a obiectelor din răchită (în satul R.). în satul R:, atestat documentar în 1375, se află o biserică de lemn cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1721) şi 67 \ RECEA-CRISTUR 0 biserică de zid din 1903. Rezervaţia naturală peştera Izvorul Tăuşoarelor (Tăuşoare-Zalion). REBRUSMENT (< fr.) s. n. Schimbare a direcţiei şi a sensului de mişcare a unui tren prin întoarcerea locomotivei şi legarea ei la capătul opus al şirului de vagoane; se efectuează într-o staţie de rebrusment. REBUS (< fr., germ.) s. n. Joc în care un cuvânt sau o frază sunt reprezentate printr-o combinaţie de figuri, litere sau semne pe baza cărora urmează să se reconstituie cuvântul sau fraza dată. ♦ Fig. Enigmă, şaradă. REBUS jST, -Ă s.m. şi f. Persoană care creează sau rezolvă probleme de rebus. REBUT (< fr.) s. n. Produs care nu corespunde condiţiilor de calitate stabilite prin standarde, norme interne, caiete de sarcini, contracte etc. şi care nu poate fi folosit conform destinaţiei sale; reprezintă o pierdere economică. -0- R. recuperabil = rebut care, printr-o remaniere, poate fi readus la condiţiile calităţii stabilite. REBUTA (< fr.) vb. I tranz. A declara rebut un produs; a respinge ca necorespunzător. REC (< germ.) s. n. Bară fixă (pe care se fac exerciţii de gimnastică). RECALCITRANT, -Ă (< fr.) adj. (Şi subst.) Care este refractar, care se opune; încăpăţânat, îndărătnic, nesupus. RECALCITRANŢĂ (< fr.) s. f. Faptul de a fi recalcitrant; încă-păţânare, îndărătnicie, nesupunere. RECALCULA (< re1- + calcula) vb. 1 tranz. A calcula din nou, a stabili ceva pe baza unor noi calcule (pornind de la date noi). RECALESCENŢĂ (< fr., {i}; {s} re'- + lat. calescere „a se încălzi") s.f. (METAL.) Creşterea spontană a temperaturii unui metal în curs de răcire, care se manifestă vizibil printr-o licărire a metalului. Se poate observa la solidificarea metalelor, la producerea transformărilor în stare solidă (transformări polimorfice, eutectoide etc.) şi la subrăciri mari, când căldura latentă de transformare se degajează brusc, ridicând temperatura cu câteva grade. RECALIBRARE (după fr. recalibrage) s. f. Operaţie prin care se realizează cu precizie piese identice şi interschimbabile, dar cu dimensiuni diferite de cele obţinute la calibrarea iniţială. Se aplică pieselor degradate prin uzură sau deteriorare. RECALIFICA (< re1- + califica) vb. I tranz. şi refl. A (se) pregăti, a (se) instrui pentru o nouă calificare profesională; a da sau a obţine o nouă calificare. RIzCAMIER [rekamie], Jeanne-Frangoise-Julie Adelaîde, Mme (1777-1849), femeie de litere franceză, fiica unui prosper bancher, celebră pentru frumuseţe şi spirit. Personalitate de vastă cultură, antibonapartistă, a ţinut la Paris un salon frecventat de primii exponenţi ai opoziţiei liberale (L. David, J.B. Bernadotte, J.V. Moreau ş.a.). în dizgraţia (1805) lui Napoleon, a plecat la Lyon, apoi a fost exilată (1811) în Italia; după căderea împăratului şi-a reconstituit salonul (1819) la Abbaye-aux-Bois, acesta având acum un specific literar. Prietenă cu Chateaubriand. Corespondenţă; poezii („Suvenire"). Apropiata ei, Germaine de Stăel, i-a creat portretul literar în romanul „Corinne11. RECAPITULA (< fr., lat.) vb. I tranz. A reveni asupra punctelor esenţiale ale unei lucrări, ale unei chestiuni, probleme etc.; p. ext. a sintetiza, a rezuma. ♦ A revedea, a trece în revistă; a rememora, a repeta (o lecţie, o materie de învăţat). RECAPITULATIV, -Ă (< fr.) adj. Care recapitulează; p. ext. rezumativ. RECARBURA (< fr.) vb. I tranz. A efectua operaţia de recarburare. RECARBURARE (< recarbura) s. f. (METAL.) îmbogăţire în carbon a oţelului în stare lichidă, care a fost decarburat sub limita prescrisă în timpul elaborării. RECAŞ, oraş în jud. Timiş, situat în E C. Timişului, pe canalul Bega; 8 221 loc. (2005). Staţie (în satul R.) şi haltă de c.f. (în satul Izvin). Expl. de argilă. Mat. de constr.; pielărie şi încălţăminte. Creşterea bovinelor şi a cailor de rasă Nonius (în satul Izvin). Centru viticol şi de vinificaţie. în satul Bazoş, atestat documentar în 1783, se află un parc dendrologic (59 ha), amenajat în anii 1909-1914 de către F. von Engelhardt (directorul grădinilor publice din Dusseldorf), inclus pe lista ariilor protejate, care cuprinde peste 500 de specii de arbori din diferite zone ale lumii, printre care ienupărul de Virginia (Juniperus virgi-niana), gutuiul japonez {chaenomeles japonica), arţarul nord-american (Acer saccharinum), arborele-lalea (Lyro-dendron tulipifera) ş.a. RECĂPĂTA (< re1- + căpăta) vb. I tranz. A redobândi, a recâştiga. RECĂSĂTORI (< re1- + căsători) vb. IV refl. A se căsători din nou. RECÂŞTIGA (< re1- + câştiga) vb. tranz. A câştiga din nou; a redobândi; a recăpăta. RECE (lat. recens) 1. Care are o temperatură mai scăzută decât o limită dată, care este lipsit de căldură, care dă senzaţie de frig, care aduce frig. ^ Climă r. = climă polară. Abces r. = abces fără caracter inflamator. ♦ (Substantivat, n. sg.) Temperatură scăzută; răceală, frig. <£> Loc. La rece = la o temperatură scăzută; fără a încălzi, la temperatură normală; fig. în mod obiectiv, neinfluenţat de sentimente, de pasiuni. Expr. A nu-i fi (cuiva) nici cald, nici rece = a-i fi indiferent, egal. + (Despre mâncăruri) Care şi-a pierdut căldura; care se consumă fără a fi încălzit. ♦ (Despre produse de panificaţie) Care nu e proaspăt; vechi, uscat. + (Despre îmbrăcăminte) Care nu ţine de cald. ♦ Fig. Care înfioară, înfrigurează. ♦ P. ext. (Despre oameni sau despre părţi ale corpului omenesc) înţepenit, inert. Expr. Cu sânge rece = cu calm, cu prezenţă de spirit, cu luciditate. (Animal) cu sânge rece = poikiloterm. 2. Fig. (Despre oameni sau despre manifestările lor) Lipsit de afectivitate, care dovedeşte indiferenţă, neprietenos; nepăsător, flegmatic, imperturbabil. ♦ (Despre o încăpere) Neprimitor, neprietenos, străin. RECEA 1. Com. în jud. Argeş, situată în C. Găvanu-Burdea, pe cursul superior al râului Teleorman; 3 094 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul R.). Bisericile cu acelaşi hram — Adormirea Maicii Domnului, în satele Deagu de Sus (1765) şi R. (1805, cu picturi murale interioare din 1806). 2. Com. în jud. Braşov, situată în depr. Făgăraş, pe râul Săvăstreni; 3 140 loc. (2005). Nod rutier. Pomicultură. Satul R. este atestat documentar în 1520. Biserica Sf. Nicolae (sec. 18), în satul Săsciori. 3. Com. în jud. Maramureş, situată în depr. Baia Mare, la poalele m-ţilor Gutâi, pe râul Lăpuş; 5 406 loc. (2005). Halte de c.f. (în satele Săsar şi Lăpuşel). Expl. de aur şi argint (în satul Săsar). Pomicultură. 4. Mănăstirea ~ v. Ungheni (3). RECEA-CRISTUR, com. în jud. Cluj, situată în zona dealurilor RECENSĂMÂNT 68 Gârboului, la poalele E ale dealului Cacova, pe cursul superior al râului Lonea; 1 632 loc. (2005). Satul R.-C. apare atestat documentar în 1320. în satul Osoi, menţionat documentar în 1314, se află biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1800, cu picturi murale interioare din 1821), iar în satul Ciubâncuţa, amintit documentar în 1554, biserica de lemn Sf. Nicolae (1829). RECENSĂMÂNT (după fr. recen-sement) s. n. Formă specială de înregistrare statistică de mare amploare, de obicei periodică şi exhaustivă, în care culegerea datelor despre fenomenele supuse observării se face direct de către observatorii speciali trimişi la faţa locului. -0> Recensământul populaţiei = r. al cărui scop îl constituie stabilirea pe întreg teritoriul unei ţări, la un moment dat, după un program unitar, a numărului şi a structurii populaţiei după principalele sale caracteristici demografice, economice, religioase şi social-culturale: sex, vârstă, stare civilă, naţionalitate, nivel de instruire, ocupaţie, ramură de activitate etc. Adesea se realizează concomitent şi un r. al locuinţelor. în epoca modernă primele r. au avut loc în S.U.A. (1790),^ Franţa şi Marea Britanie (1801). în Principatele Unite prima încercare de r. datează din 1859, din iniţiativa domnitorului Al. I. Cuza. R. în România au avut loc în anii: 1899, 1912, 1930, 1941, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992, 2002. RECENT, -A (< fr., lat.) adj. Petrecut, întâmplat, apărut de curând; care datează de puţin timp; nou, proaspăt. în sens geologic se referă la procese sau elemente legate de condiţiile actuale de mediu (ex. depozite recente). RECENZA1 (< fr.) vb. I tranz. A face un recensământ. RECENZA2 (< germ.) vb. I tranz. A face o recenzie. RECENZENT, -Ă (< germ.) s. m. şi f. Persoană care face o recenzie. RECENZIE (< fr., lat.) s. f. Prezentare succintă, cu comentarii şi aprecieri critice, a unei opere literare sau ştiinţifice, de obicei la apariţia acesteia. RECENZOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f. Persoană care participă la lucrările unui recensământ. RECEPARE (după fr. recepage) s. f. (SILV.) Tăiere de jos a puieţilor de arbori pentru a provoca formarea unor noi tulpini prin lăstărire. Se execută la puieţii care au tulpinile vătămate. RECEPTA (cf. receptiv, recepţie) vb. I tranz. A capta, a înregistra, a recepţiona (unde sonore sau luminoase). RECEPTACUL (< fr., lat.) s. n. (BOT.) Extremitatea superioară dilatată a pedunculului floral, pe care se dezvoltă elementele florii (sepale, petale, stamine, cârpele); poate avea formă de disc, cupă, con, cilindru etc. RECEPTjV, -Ă (< fr.) adj. Capabil de a recepţiona, de a primi impresii din afară. ♦ Care învaţă, care asimilează uşor. ♦ Care contractează uşor o boală infecţioasă. RECEPTIVITATE (< fr.) s. f. însuşirea de a fi receptiv. ♦ Capacitatea unui substrat biologic de a suferi influenţa unui agent exterior. ♦ Predispoziţie a unui organism de a dobândi cu uşurinţă o boală infecţioasă, ca urmare a scăderii mijloacelor sale de apărare. RECEPTOR -OARE (< fr., lat.) s. n., s. m., adj. I. 1. S. n. Sistem tehnic destinat primirii şi, eventual, dirijării energiei de o anumită formă. 2. S. n. (ELT.) Element de circuit electric, aparat, maşină etc. care absoarbe energia în scop util. & R. radio = radioreceptor. R. telefonic = aparat care transformă oscilaţiile curentului electric, produse de un microfon telefonic, în vibraţii sonore similare mesajului transmis. 3. S. n. (TELEC.) Dispozitiv (electromagnetic) destinat captării şi selectării anumitor semnale în funcţie de o serie de parametri (frecvenţă, durată etc.), în vederea unor semnalizări, comenzi etc. 4. S. n. (BIOL.) Structură specializată, sensibilă la o anumită categorie de stimuli (presiune, temperatură, lumină etc.) proveniţi din mediul extern sau intern, pe care îi converteşte în influx electric transmis sistemului nervos. R. sunt reprezentaţi de o celulă sau un grup de celule (ex. celulele cu conuri şi bastonaşe din retină), dar şi de terminaţii nervoase libere (r. pentru durere). Pot fi grupaţi în organe de simţ (ochi, urechi, muguri gustativi) sau răspândiţi în tot corpul (r. pentru durere sau temperatură). ♦ Structură prezentă la nivelul membranei celulare, capabilă să recunoască în mod specific o anumită moleculă exterioară. ♦ Parte a celulei care funcţionează ca anticorp în combinare cu moleculele din -afară/ II. Adj. Care receptează, care primeşte (o acţiune mecanică, un curent etc.). RECEPŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Luarea în primire a unor mărfuri sau lucrări (la cumpărător sau la furnizor) pe baza verificării cantitative şi calitative a acestora. 2. Serviciu de evidenţă şi de primire a persoanelor într-un hotel. 3. (TELEC.) Captarea şi detecţia (extragerea mesajului) semnalelor de telecomunicaţii, urmată de amplificarea şi transformarea lor într-un mesaj (sonor, optic sau grafic) asemănător şi de aceeaşi natură cu mesajul transmis. 4. Primire, reuniune cu caracter festiv, care se desfăşoară după un anumit ceremonial. R. diplomatică = reuniune organizată, în ţara de reşedinţă, de o misiune diplomatică, cu ocazia sărbătoririi zilei naţionale, precum şi în alte împrejurări (sosirea unor personalităţi importante sau a unor delegaţii din ţara căreia îi aparţine misiunea diplomatică). 5. Faptul de a primi (de a fi primit) ca membru într-o societate, într-un for ştiinţific (academic). Discurs de r. = discurs ţinut cu această ocazie de noul ales. RECEPŢIONA (< fr.) vb. I tranz. A face, a efectua o recepţie (1, 3). RECEPŢIONER, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană însărcinată cu recepţionarea unei lucrări, a unui material etc. + Persoană care se ocupă cu primirea obiectelor expediate (prin poştă). ♦ Persoană care întâmpină şi repartizează în camere persoanele care solicită cazarea într-un hotel. RECESIUNE (< fr., lat.) s. f. Retragere. ♦ (EC.) R. economică = stadiu al ciclului de afaceri în care activitatea economică se află în declin. Se caracterizează prin diminuarea producţiei şi investiţiilor, a produsului intern brut, creşterea şomajului. Mulţi economişti consideră că economia se află în r. atunci când s-a realizat diminuarea produsului intern brut pe parcursul a cel puţin două trimestre consecutiv; stagnare temporară a afacerilor. Definirea termenului ,a fost introdusă în 1947, într-o lucrare de specialitate de economiştii americani H. Burns şi W. Mitchell. RECESIV, -A (< fr.) adj. 1. (GENET.) (Despre o însuşire determinată genetic a unuia dintre părinţi) Care este mascată la urmaşi de însuşirea dominantă sau alternativă corespondentă de la celălalt părinte, deci nu se manifestă la heterozigoţi în F1 (prima generaţie de urmaşi) dar poate să apară în generaţiile următoare dacă ambii părinţi sunt purtători ai genei respective (de ex. 69 RECIF la om gena care determină culoarea albastră a ochilor este recesivă). 2. Care dă îndărăt, care este pe cale de a dispărea; care există în stare latentă. RECHEMA (< re1- + chema) vb. I tranz. A chema înapoi, a chema din nou. ♦ Fig. A evoca (o întâmplare, o imagine din trecut). ♦ A revoca din funcţie un ambasador, un ministru plenipotenţiar etc., chemându-l înapoi în ţară. RECHIE s. f. Numele unor plante din genul Reseda, cu tulpina ramificată, frunze alterne şi flori mici, galbene-verzui, dispuse în racem terminal, dintre care R. luteola, înaltă de 50-130 cm, cu frunze întregi, frecventă în regiuni de câmpie şi dealuri joase, folosită în trecut ca plantă tinctorială şi R. Iuţea, plantă erbacee meliferă, înaltă de 30-60 cm, cu frunze penat-fidate, întregi sau dinţate. RECHIN (< fr.) s. m. 1. Nume generic dat unor peşti răpitori, selacieni, cu dinţi ascuţiţi, triunghiulari, cu solzi mărunţi, aspri, cu coada formată din lobi inegali, înotătoarea dorsală proeminentă, cu cinci fante branhiale pe laturile capului şi cu schelet cartilaginos. Există peste 300 de specii; cele mai multe sunt marine, dar există şi unii rechini de apă dulce (ex. în Gange, Zambezi). Sunt peşti răpitori care se deplasează cu mare rapiditate; unele specii atacă omul, provocându-i adesea răni mortale sau invaliditate. Multe specii sunt vivipare. Unele specii sunt de mari dimensiuni, ex. rechinul uriaş, numit şi rechinul-ba-lenă, care poate atinge 16 m lungime, fiind considerat cel mai mare peşte din fauna actuală a globului. în schimb rechinul din M. Neagră, supranumit câine de mare, are doar 1-1,7 m lungime; nu atacă omul. ^ fl. albastru = specie de rechin, lung de 3-5 m din M. Mediterană şi Oc. Atlantic (Charcharias glaucus). 2. Fig. Om lacom, hrăpăreţ, lipsit de scrupule. Rechin albastru RECHIZITE (< germ.) s. f. pl. Totalitatea materialelor necesare pentru scris (hârtie, cerneală, creioane etc.) într-un birou, unui şcolar etc. RECHIZITORIU (< fr.) s. n. 1. (DR.) Denumire dată actului prin care procurorul pune în mişcare acţiunea penală împotriva unui infractor şi dispune trimiterea lui în judecată. ♦ Cuvântare a procurorului în care acesta expune motivele pe care se sprijină acuzarea. 2. Fig. Acuzare gravă şi violentă. RECHIZITE (< fr., germ.) s. f. (DR.) Act prin care un organ al administraţiei de stat ia de la populaţie, în împrejurări excepţionale (ex. în timp de război), anumite lucruri neconsumptibile (ex. mijloace de transport, construcţii, animale etc.) cu obligaţia de restituire sau anumite lucruri consumptibile (alimente, furaje etc.) contra plată. RECHIZIŢIONA (< fr.) vb. I tranz. A face o rechiziţie, a lua prin rechiziţie, a supune rechiziţiei. RECI, com. în jud. Covasna, situată în E depr. Sfântu Gheorghe, la poalele S ale m-ţilor Bodoc, pe cursul inf. al Râului Negru; 2 210 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Bita). Expl. de gresii. Moară (sec. 19). Topitorie de in. în perimetrul com. R. are loc o îngustare a văii Râului Negru („strâmtoarea" sau „poarta" de la R.) prin care se face trecerea din depr. Sfântu Gheorghe în depr. Bârsei. Pe terit. satului R. au fost descoperite (1957-1959) vestigiile unor aşezări suprapuse datând din Neolitic, din prima Epocă a fierului (Hallstatt), din sec. 3-4, precum şi un cimitir de înhumaţie din sec. 10-11. în satul R., menţionat documentar în 1334, se află o biserică în stil romanic (sec. 13), azi biserică reformată, reconstruită în 1515, cu transformări din 1857 şi un conac din 1717. în arealul com. R. există numeroase dune de nisip (Dunele de la R.), cu înălţimi cuprinse între 3 şi 12 m, a căror orientare (NE-SV) se datorează vântului Nemira care bate în , această zonă cu o deosebită intensitate, între dune sunt cantonate mai multe mlaştini şi lacuri cu forme alungite. Această zonă de dune, extinse pe o supr. de 8 km2, era acoperită în sec. 19 de un mestecăniş întins („Mestecănişul de la R.“) care a fost treptat afectat de tăieri, ceea ce a determinat apariţia nisipurilor mişcătoare. Ulterior a luat o mare extindere aninul, alături de care s-au plantat pinul negru, plopul canadian, stejarul ş.a., oprindu-se înaintarea dunelor. O parte a câmpului de dune a fost transformată în teren agricol. în porţiunea în care se mai păstrează peisajul natural a fost constituită rezervaţia Mestecănişul Reci - Bălţile de la Uzun -Sântionlunca, în supr. totală de 2 020 ha. Pe o mică porţiune din rezervaţia naturală se mai află mesteceni bătrâni, rari. în NE acestei zone nisipoase, unde terenul este mai umed şi ochiurile de apă sunt mai mari şi mai numeroase, se află un aniniş întins. Aici se întâlnesc plante plutitoare, ca nufărul alb (Nymphea alba) şi Aldrovanda vesiculosa şi plante higrofile, ca roua cerului (Drosera rotundifolia), trifoiştea (Menyanthes trifoliata) şi şapte degete (Comarum palustre). Fauna este abundentă şi diversă, aici fiind un important loc de popas pentru păsările de apă. Tot aici există şi un batracian interesant, considerat relict glaciar, broasca de mlaştină (Rana arvalis). RECICLARE (< fr.) s. f. 1. Formă de perfecţionare profesională organizată pentru împrospătarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor dobândite anterior, precum şi pentru însuşirea noilor idei ale ştiinţei şi tehnicii din specialitatea respectivă. 2. Introducerea unor reziduuri, deşeuri etc. într-un proces tehnologic pentru a obţine reutilizarea şi valorificarea lor sau în scopuri ecologice. RECIDIVA (< fr.) vb. I intranz. 1. (DR.) A se afla în stare de recidivă. 2. (MED.; despre o boală) A reapărea, a reveni după o vindecare clinică. RECIDjVĂ (< fr., lat. m.) s. f. 1. (DR.) Săvârşire de către o persoană, în anumite condiţii, a unei noi infracţiuni pentru care legea penală prevede pedepse privative de libertate; ea constituie o circumstanţă agravantă a pedepsei. 2. (MED.) Reapariţia unei boli după vindecarea clinică. RECIDIVIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care se află în stare de recidivă; care recidivează, p. ext. (persoană) care repetă aceeaşi greşeală. REC|F (< fr.; arab. ar-rasif „dig") s. n. ~ coralier (sau de corali) = acumulare calcaroasă biogenă formată în mările calde (la peste 20°C) în locuri cu ape limpezi şi puţin adânci (de obicei, sub 50 m), actualmente întâlnită în zona tropicală (foarte extinşi în V Oc. Pacific, în Oc. Indian, în Marea Roşie şi în M. Caraibilor), alcătuită în cea mai mare parte din schelete de corali, îndeosebi madreporari (hexacoralieri), RECIFE 70 uneori şi de echinoderme, foramini-fere, moluşte. Constituie o comunitate biotică extrem de complexă, oferind adăpost pentru numeroase specii de alge, actinii, peşti viu coloraţi, spongieri ş.a. După forma şi dispoziţia lor, se deosebesc: r. c. marginali (litorali), r. c. barieră şi r. c. inelari (atoli). în prezent puternic periclitaţi din cauza poluării apelor marine şi recoltării coralilor în scopuri comerciale. în vederea ocrotirii lor, s-au constituit unele rezervaţii marine: Marea Barieră de Corali (care se extinde pe c. 2 000 km la E de continentul australian, constituind cel mai mare sistem de r. de corali din lume, în care sunt incluşi şi c. 250 de atoli), rezervaţia ecosistemului r. de corali din Hawaii, Parcul Naţional Biscayne ia SE de pen. Florida. RECIFE [resife], oraş în NE Braziliei, centrul ad-tiv al statului Pernambuco (din 1823), situat la gura de vărsare a fi. Capibaribe în Oc. Atlantic, extins şi pe ins. Santo Antonio; 1,4 mii. loc. (2003). Port şi bază navală. Aeroportul Guararapes. Veche şi mare piaţă a zahărului. Ind. chimică, de prelucr. a metalelor şi a lemnului (mobilă), textilă, pielăriei şi încălţămintei, hârtiei şi alim. (zahăr). Rafinărie de petrol. Universitate (1946); Universitate catolică (1951); Universitate agricolă (1954). Teatru de amatori; Teatru popular; Conservator de muzică; Orchestră simfonică. Muzeu de artă populară; Muzeul trestiei de zahăr. Biserica Sf. Duh (1688), în stil rococo. Centru turistic (supranumit „Veneţia Braziliei" datorită numeroaselor canale şi poduri). Fondat în 1535 de navigatorul portughez Duarte Pereira Coelho, devastat de englezi (1595), ocupat de olandezi în perioada 1630-1654 (care l-au numit Mauritzsad), capătă statut independent în 1709 şi de oraş în 1823. Vechea denumire: Pernambuco. RECIPIENT (< fr., lat.) s. n. Vas folosit pentru păstrarea sau transportul fluidelor sau solidelor (pulverulente sau granulare). RECIPjSĂ (după fr. recepisse, germ. Rezepisse) s. f. Dovadă sau adeverinţă (detaşată dintr-un carnet special) prin care se confirmă oficial primirea pentru expediere a unui act, a unei sume de bani, a unui colet etc. RECIPROC, -Ă (< fr., lat., germ.) adj. 1. (Despre acţiuni, fenomene) Care acţionează unul asupra celuilalt, care se influenţează unul pe altul. ♦ (Despre convenţii sau obligaţii) Care angajează în egală măsură (părţile contractante). Reflexiv r. = formă a verbului care arată că acţiunea este săvârşită concomitent de două sau de mai multe subiecte, fiecare dintre ele suferind efectele acţiunii făcute de celelalte. 2. (MAT.) Ecuaţie r. = ecuaţie care, pe lângă orice soluţie dată, admite ca soluţie şi valoarea inversă a acesteia. (Substantivat, f.) Reciprocă a unei teoreme = teoremă care are ca ipoteză concluziile teoremei respective, iar drept concluzie ipoteza teoremei respective. RECIPROCITATE (< fr., lat.) s. f. 1. însuşirea de a fi reciproc. 2. (DR.) Aplicarea de către un stat altui stat, cu care întreţine relaţii diplomatice, culturale, comerciale, a unui tratament egal sau echivalent cu tratamentul pe care acel stat i-l aplică la rândul lui. 3. (FIZ.) Proprietatea razelor luminoase de a nu-şi schimba forma şi poziţia când se inversează sensul de propagare a luminii; se manifestă în fenomenele de reflexie şi de refracţie. RECIRCULAŢIE (< fr.) s. f. Reintroducere, de obicei parţială, a unui material sau a unei substanţe în ciclul de fabricaţie, în scopul îmbunătăţirii unor parametri ai producţiei (ex. retopirea deşeurilor metalice, reintroducerea apei care a servit la răcirea unei instalaţii după ce a fost trecută prin turnul de răcire etc.). RECITA (< fr., lat.) vb. I tranz. A spune cu voce tare, din memorie, un text (de obicei în versuri); a declama. RECITAL (< fr.) s. n. (MUZ.) Concert al cărui program este susţinut de un singur interpret, cuplu cameral sau formaţie de muzică de cameră. ♦ P. ext. Manifestare artistică susţinută de un singur interpret ori formaţie camerală sau în cursul căreia se prezintă acelaşi gen de spectacol. RECITARE (< recita) s. f. Acţiunea de a recita; declamare. ♦ Poezie recitată. RECITATIV (< fr.) s. n. Gen al muzicii vocale (cu sau fără acompaniament instrumental) care, prin intonaţia şi ritmica asemănătoare vorbirii, se apropie de declamaţie şi care, în operă, comentează acţiunea şi face legătura între arii; de asemenea, joacă un rol important în oratoriu. Apărut în Italia, în sec. 16, a fost utilizat de Monteverdi, care l-a perfecţionat, ducându-l la o expresivitate dramatică inedită. După o perioadă de decădere, a recâştigat în dramatism şi expresivitate prin creaţiile lui Bellini şi Verdi. RECITATOR -OARE (< fr.) s. m. şi f. Persoană care recită. RECITJ (< re1- + citi) vb. I tranz. A citi din nou acelaşi text. RECKLINGHAUSEN, Friedrich Daniel von (1833-1910), medic german. Profesor de anatomie patologică la Konigsberg, Wiirzburg şi Strasbourg. A descris, neurofibro-matoza şi osteita fibrochistică. RECLAMA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A cere, a pretinde ceva (pe baza unui drept); a revendica. ♦ A necesita, a impune. 2. A face o reclamaţie contra cuiva, a se plânge împotriva cuiva. 3. A formula pretenţii în faţa unui organ de jurisdicţie. RECLAMANT, -Ă (< fr.) s.m. şi f. Persoană care se adresează, printr-o cerere, unui organ de jurisdicţie pentru stabilirea unui drept. RECLAMAT, -Ă (< reclama) adj. 1. Care este pretins, cerut, revendicat. 2. (Şi subst.) Pârât; denunţat, inculpat. RECLAMAŢIE (< fr., lat.) s. f. Petiţie, plângere în care se cere ceva sau se aduc învinuiri cuiva. + (DR.) Sesizare adresată unui organ al administraţiei de stat în legătură cu încălcarea unui drept al petiţionarului, sau unui organ de urmărire penală în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni. RECLAMĂ (< fr.) s. f. 1. Activitate (comercială) prin care se urmăreşte, pe calea publicităţii (prin tipărituri, radio, televiziune, cinematograf, casete video etc.), suscitarea, câştigarea interesului publicului pentru cumpărarea anumitor mărfuri, pentru un spectacol, pentru folosirea unor servicii etc. ♦ Răspândire de informaţii elogioase despre cineva sau ceva pentru a-i crea popularitate, faimă. 2. Articol (dintr-o publicaţie), afiş, prospect etc. prin care se înfăptuieşte reclama (1). RECLĂDI (< re1- + clădi) vb. IV tranz. A clădi din nou, a reconstrui, a reface din temelii. RECLUS [reklu] 1. Jean Jacques Elisee R. (1830-1905), geograf şi om politic francez. Prof. univ. la Bruxelles. Revoluţionar anarhist („Evoluţia, revoluţia şi idealul anarhismului"). Participant la Comuna din Paris (1871). A călătorit prin Europa şi America (1851-1857). Autor al unei „Geografii universale11. 2. Paul R. (1847-1914), chirurg francez. Fratele lui R.1. Contribuţii în descrierea unor maladii ale plămânilor şi sânilor. A folosit cocaina ca anestezic local. RECLUZIUNE (< fr., lat.) 1. Pedeapsă privativă de libertate, aplicată pentru crime. 2. Starea 71 RECONSTITUIRE cuiva care trăieşte izolat; faptul de a fi închis. RECOACE (< re1- + coace) vb. III tranz. A efectua o operaţie de recoacere. RECOACERE (< recoace) s. f. (METAL.) Tratament termic aplicat în scopul îmbunătăţirii calităţilor structurale şi fizico-chimice ale unor piese sau materiale metalice; r. constă în încălzirea şi menţinerea la o anumită temperatură, urmată de răcirea de obicei lentă a pieselor sau materialelor. RECOGNOSCIBIL, -Ă adj. (LIVR.) Care poate fi recunoscut. RECOLTA (< fr.) vb. I tranz. 1. A strânge, a aduna, a culege roadele plantelor cultivate. 2. (MED.) A preleva sânge, urină, diferite secreţii normale (suc gastric, bilă) sau patologice (lichid pleural, peritoneal) pentru analiza de laborator. 3. (BIOL.) A preleva celule sau fragmente de ţesut în vederea examinării lor la microscop sau a efectuării de culturi de celule; a preleva organe de la donatori în scopul transplantării. RECOLTAT (< recolta) s. n. Faptul de a recolta. ^ Maşină de r. = maşină pentru recoltarea produselor agricole cultivate; poate fi simplă (cositoarea, maşina de smuls etc.) sau combinată (combina cerealieră, combina de recoltat sfeclă etc.). RECOLTĂ (< fr.) s. f. 1. Operaţia de strângere a roadelor produse de plantele agricole; cules. 2. Roadele adunate într-o anumită perioadă. RECOMANDA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A îndemna (la ceva), a sfătui; a prescrie, a indica, a propune. 2. Tranz. A semnala în mod special (pe cineva sau ceva) atenţiei cuiva. ♦ A propune, a indica pe cineva pentru o sarcină sau pentru un post. 3. Refl. A face cunoştinţă (cu cineva), a se prezenta, spu-nându-şi numele. ♦ A se da drept... ♦ Tranz. A face prezentările. RECOMANDABIL, -Ă (< fr.) adj Care se poate recomanda, care merită, poate să fie recomandat; potrivit, indicat. RECOMANDAT, -Ă (< recomanda) adj. 1. indicat ca potrivit; prescris. 2. (Despre scrisori, colete etc.; şi subst., f-) Pentru care poşta, contra unei taxe speciale, garantează remiterea, sub semnătură, destinatarului. RECOMANDAŢIE (< fr.) s. f. Faptul de a (se) recomanda; sfat, povaţă. + Prescripţie medicală. ♦ Scrisoare, bilet, adresă etc. prin care se recomandă o persoană în vederea unei acţiuni, a unei bune primiri etc. RECOMBINARE (< re1- + combinare) s. f. 1. (FIZ.) Neutralizare reciprocă a purtătorilor de sarcină electrică de semn contrar, produsă fie direct la întâlnirea acestora, fie indirect, prin mijlocirea unei particule neutre, cu refacerea moleculelor substanţei respective. 2. (GENET.) Rearanjare a materialului genetic ce are loc în momentul formării celulelor reproducătoare (gameţi). La organismele eucariote se întâlnesc două tipuri principale de r. intracromo-zomială, prin schimb reciproc de gene între cromozomii pereche (crossing-over), şi intercromozomială, prin separarea independentă a perechilor de cromozomi. Datorită r., gârneţii produşi de un individ sunt extrem de variaţi din punct de vedere genetic; prin combinarea probabilistică a lor în procesul fecundaţiei se obţine un număr imens de genotipuri, astfel încât niciodată copiii unei familii nu sunt identici cu părinţii sau bunicii şi nici între ei. RECOMPENSA (< fr.) vb. I tranz. A da o recompensă, a răsplăti. RECOMPENSĂ (< fr.) s. f. 1. Răsplată; gratificaţie care sancţionează un act. Este folosită ca încurajare şi întărire a motivaţiei. Este socotită a fi mai eficace decât pedeapsa. 2. (DR.) Sumă de bani ce se cuvine inventatorului sau inovatorului care cedează statului invenţia sau inovaţia sa. RECOMPRIMARE (< re1- + comprimare) s. f. (TEHN.) Introducere a unor staţiuni intermediare de comprimare pe traseul unei conducte de gaz pentru a compensa pierderile de energie şi a asigura curgerea acestuia până la locul de folosire. RECOMPUNE (< re1- + compune) vb. III tranz.  reconstitui, a reface, a compune din nou un lucru din elementele în care a fost descompus. RECON s. m. (GENET.) Cea mai mică unitate de ADN la nivelul căreia se poate produce o mutaţie; este reprezentat de o singură pereche de nucleotide. RECONCILIA (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. A (se) împăca din nou, a ajunge sau a face să ajungă din nou la o înţelegere. RECONCILIERE (< reconcilia) s.f. Punere de acord; împăcare. RECONDIŢIONA (< fr.) vb. I tranz. A efectua o recondiţionare; a repara. RECONDIŢIONARE (< recondiţiona) s. f. Restabilire a caracteristicilor constructive sau funcţionale ale unui sistem tehnic (ex. utilaj, vehicul, unealtă) sau ale unui obiect de uz curent uzat sau deteriorat, pentru ca acesta să poată fi din nou utilizat în condiţiile de funcţionare iniţiale sau apropiate de acestea. RECON DUCŢIE (< fr., lat.) s. f. (DR.) Reînnoire a unui contract (de închiriere). RECONFORTA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) reface din punct de vedere fizic; a (se) fortifica, a (se) întrema. ♦ Tranz. Fig. A reda cuiva încrederea, curajul. RECONFORTANT, -Ă (< fr.) adj. Care reface, care întăreşte forţele fizice sau psihice; întăritor. RECONQUISTA [rekonkista], denumirea perioadei, din istoria Pen. Iberice, cuprinsă între sec. 8 şi 15, dominată de lupta pentru eliberarea terit. ocupate de arabi şi de berberi. O importanţă crucială în timpul R. a avut-o lupta din 16 iul. 1212 de lângă Las Navas de Tolosa în care forţele creştinilor, comandate de regele Alfons VIII al Castiliei, au înfrânt armata maură a Almohazilor. Cu toate că încă de la mijlocul sec. 13 creştinii eliberaseră cea mai mare parte a Pen. Iberice, R. a luat sfârşit abia în 1492, odată cu cucerirea Granadei (asediată din 1481). în timpul R. s-au format regatele Leon, Aragon, Navarra, Castilia şi Portugalia. Perioada R. a avut un rol important în dezvoltarea economică şi politică a statelor iberice, accelerând formarea statelor unitare Spania şi Portugalia; în acelaşi timp a contribuit la creşterea devotamentului faţă de Regalitate şi Biserică; spre sfârşitul ei se instituie Inchiziţia. RECONSIDERA (< fr.) vb. I tranz. A interpreta dintr-un punct de vedere nou o operă, un eveniment, un autor etc. RECONSTITUI (< fr.) vb. IV tranz. 1. A constitui din nou, a recompune, a reface; fig. a reface din memorie. 2. (DR.) A face o reconstituire (3). 3. A reface (întocmai) un edificiu, o operă de artă etc. pe baza unor fragmente rămase sau a unor documente. RECONSTITUIRE (< reconstitui) s.f. 1. Acţiunea de a reconstitui. 2. Refacere a unor acte de stare civilă (ex. act de naştere, căsătorie, deces) pierdute, distruse sau aflate în străinătate, de unde nu pot fi obţinute. 3. Restabilirea împrejurărilor RECONSTRUCŢIE 72 în care s-a comis o infracţiune. 4. (LINGV.) Reconstrucţie. 5. (BIOL.) Reasamblarea celulelor diferenţiate şi izolate pentru a forma un nou individ (de ex. la spongieri, în culturile de ţesuturi). RECONSTRUCŢIE (< fr.) s. f. Faptul de a reconstrui; reconstituire, refacere. ♦ (LINGV.) Refacere, cu ajutorul comparaţiei dintre formele existente în limbile înrudite, a unor forme ale limbii de bază neatestate în texte; reconstituire. <0* R. ecologică, realizarea unor habitate complexe, care să favorizeze o mare diversitate de biocenoze naturale, pe terenuri care au fost anterior puternic degradate sau care au fost implicate în activităţi economice la care s-a renunţat (ex. terenuri agricole abandonate, foste exploatări miniere la zi, terenuri de pe care au fost dezafectate unele construcţii). Are ca scop refacerea biodiversităţii şi integrarea armonioasă a teritoriului respectiv în peisajul natural. RECONSTRUI (< fr.) vb. IV tranz. A reface, a construi din nou (pe baze noi). ♦ Fig. A reconstitui. RECONVENŢIONALĂ (< fr.) adj. (DR.) Cerere (sau acţiune) ~ = cerere prin care, într-un litigiu, pârâtul formulează pretenţii împotriva reclamantului în legătură cu acţiunea. RECONVERSIE (RECONVER-SIUNE) (< fr.) s. f. Modificare, adaptare a obiectului activităţii unor întreprinderi sau a unor ramuri industriale, a forţei de muncă etc. la noi necesităţi (ex. ca urmare a trecerii de la producţia de război la producţia de pace sau a restrângerii activităţilor miniere). RECORD (< fr.) s. n. Rezultat realizat într-o competiţie sportivă oficială, a cărui valoare reprezintă cea mai bună performanţă, stabilită individual sau pe echipe, omologată de către o persoană juridică (ex. r. naţional, mondial, olimpic, balcanic etc.); p. ext realizare, performanţă maximă obţinută într-un domeniu de activitate, într-o acţiune etc. Cele mai importante sau ciudate performanţe, omologate de o comisie, sunt cuprinse în Cartea Recordurilor (Guiness Book). RECORDE [rekerd], Robert (c. 1510-1558), matematician englez. A predat la Oxford şi Cambridge. A introdus studiul algebrei în Anglia. I se atribuie folosirea semnului de egalitate (=) pentru prima oară. RECORDMAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Sportiv care a stabilit un record. RECREA1 (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. A (se) odihni, a (se) reface (după un efort susţinut); a (se) destinde, a (se) înviora; a se distra. RECREA2 (< fr.) vb. I tranz. A crea din nou. RECREANŢĂ (< fr.) s. f. Uzufruct al unui bun aflat în litigiu. RECREATJV, -Ă (< fr.) adj. Care destinde, recreează, relaxează. RECREAŢIE (< lat., fr.) s. f. 1. Faptul de a (se) recrea1; odihnă după un efort susţinut; destindere. 2. Scurtă pauză între orele de clasă, destinată odihnei şi jocului elevilor; pauză. RECRIMINA (< fr.) vb. I tranz. (Livr.) A răspunde unor injurii sau acuzaţii prin alte injurii sau acuzaţii. RECRISTALIZARE (< re1- + cristalizare) s. f. 1. Operaţie de purificare a unei substanţe chimice impure, constând în dizolvarea la cald a acesteia, urmată de cristalizarea prin răcire a substanţei pure. 2. Refacerea grăunţilor cristalini ai unui metal sau ai unui aliaj care a suferit anterior un ecruisaj. RECROMARE (< re1- + cromare) s. f. Operaţie de tăbăcire cu crom a pieilor, ulterioară unei alte tăbăciri şi destinată îmbunătăţirii unor carcteristici a pieilor finite. RECRUDESCENŢĂ (< fr.) s. f. Agravarea simptomelor unei boli după scăderea intensităţii acestora. ^ Recrudescenţa unei epidemii = reapariţia cazurilor de boală după trecerea aparentă a epidemiei. ♦ Fig. Reluare mai intensă, mai accentuată a unei activităţi, a unei stări etc. RECRUT (< germ., rus.) s. m. Tânăr încorporat de curând în armată; persoană care face parte din ultimul contingent chemat sub arme. RECRUTA (< fr., germ.) vb. I tranz. 1. (MILIT.) A lua, a înscrie un tânăr în evidenţa autorităţilor militare în vederea încorporării. ♦ Intranz. A se prezenta pentru înscrierea în evidenţa armatei. 2. Fig. A angaja, a primi, a atrage pe cineva pentru o activitate. RECT (< fr., lat.) s. n. (ANAT.) Porţiune terminală a tubului digestiv, care se întinde de la colonul sigmoid până la orificiul anal. în porţiunea sa inferioară, r. prezintă o dilataţie, denumită ampulă rectală, în care se adună materiile fecale. RECTAL, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine rectului, privitor la rect. RECTANGULAR, -Ă (< fr.) adj. Care formează un unghi drept. RECTE (cuv. lat.) adv. Cu adevărat; anume. RECTIFICA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A îndrepta, a corecta. 2. (MAT.) A determina lungimea unui arc de curbă. RECTIFICABIL, -Ă (< rectifica, după fr. rectifiable) adj. Care poate fi rectificat. ♦ (MAT.) Curbă r. = curbă din plan sau din spaţiu pentru care orice arc mărginit al ei are o lungime. RECTIFICARE (< rectifica) s. f. 1. Acţiunea de a rectifica şi rezultatul ei; îndreptare, corectare. 2. (CHIM.) Operaţie de separare a componenţilor volatili cu puncte de fierbere diferite dintr-un amestec lichid, printr-o succesiune de evaporări şi de condensări, în care o parte din lichidul rezultat prin condensarea vaporilor este recirculat în coloană sub formă de reflux. Se execută în coloana de r. (sau de fracţionare). V. şi distilare. 3. (TEHN.) Operaţie de supernetezire prin aşchiere, executată la maşinile de rectificat cu ajutorul sculelor abrazive, pentru obţinerea fie a unor suprafeţe foarte netede, fie a unor dimensiuni realizate cu mare precizie, fie a ambelor calităţi. ♦ Operaţie sau ansamblu de operaţii de readucere a unui corp (ex. unealtă), a unui sistem tehnic (ex. cale ferată), a unei construcţii sau a unui sistem natural (ex. un curs de apă) la forma sau la starea iniţială, anterioară unei deformări, sau la o formă şi stare nouă, stabilită printr-un proiect. R. cursurilor de apă (r. de albie) prin tăierea meandrelor are ca scop facilitarea navigaţiei, o mai bună utilizare a terenurilor din luncă etc. Poate însă să afecteze biodiver-sitatea prin restrângerea zonelor umede. 4. (DR.) înlăturarea, printr-o încheiere (2), de către un organ de jurisdicţie, a erorilor materiale strecurate în dispozitivul hotărârii asupra numelui, calităţii sau susţinerilor părţilor ori asupra unui calcul. RECTIFICATOR, -OARE (< fr.) adj., subst. 1. Adj. Care rectifică. 2. S. m. Lucrător specializat care lucrează la maşina de rectificat. 3. S. n. Dispozitiv care separă vaporii de apă antrenaţi de vaporii de amoniac, folosit în instalaţiile frigorigene cu absorbţie. RECTILJNIU, -IE (< fr., lat.) adj. (MAT.) 1. Care este în linie dreaptă. 2. (Despre figuri geometrice) Care este mărginit de linii drepte. RECTITUDINE (< lat., fr.) s. f. 1. Stare, calitate a unei linii drepte. 2. Fig. Spirit de dreptate; sinceritate. 73 RECURSIV RI=CTO (cuv. lat.) s. n. (în opoziţie cu verso) Prima pagină a unei foi scrise sau tipărite; faţă. RECTOR (< lat., fr., germ.) s. m., adj. 1. S. m. Conducător, sub raport ştiinţific şi administrativ, al facultăţilor dintr-o instituţie de învăţământ superior (ex. universitate). 2. Adj. Conducător. ^ Spirit r. = conducător spiritual. RECTORAGjE (< fr.) s. f. Evacuarea prin anus de sânge roşu, provenit din rect. Se deosebeşte de melenă, în care se evacuează sânge negru. RECTORAT (< fr., germ.) s. n. Funcţia de rector; serviciile administrative care ţin de rector. RECTRjCE s. f. (ORNIT.) (< lat. rectrix, direcţie) Fiecare dintre penele mari şi puternice ale cozii unei păsări, cu rol de cârmă şi de echilibru. La unele specii (ex. la păun, la pasărea-liră) r. masculului sunt foarte lungi, având rol de ornament; uneori sunt etalate („rotite") în cursul paradelor nupţiale. RECŢIUNE (< germ., fr.; {s} lat. rectio, -onis „conducere") s. f. (LINGV.) Proprietate a unui cuvânt de a primi un determinant care trebuie să aibă o anumită formă flexionară sau o anumită construcţie prepoziţională; regim (7). RECUCERj (< re1- + cuceri) vb. IV tranz. A cuceri din nou, a relua. RECUL (< fr.) s. n. Impuls pe care îl capătă o armă de foc (puşcă, tun etc.) în clipa când se efectuează tragerea; are sens contrar sensului de deplasare a glonţului, a proiectilului etc. şi poate produce mişcarea întregii arme sau numai a unei părţi a acesteia, special destinată preluării r- + P. ext. Mişcare îndărăt, retragere. RECULEGE (< re1- + culege, după fr. recueillir) vb. III refl. A-şi recăpăta calmul, liniştea; a-şi veni în fire; a se regăsi. ♦ A medita profund, a se concentra, a se cufunda în meditaţie. RECULEGERE (< reculege) s. f. Acţiunea de a se reculege. <0-Moment (sau minut) de r. = moment de tăcere şi de meditaţie în semn de omagiu pentru un dispărut. RECUNOAŞTE (< re1- + cunoaşte, după fr. reconnaître) vb. III tranz. 1. A identifica un lucru, o persoană etc. cunoscute mai înainte. Refl. A-şi descoperi în altul trăsăturile caracteristice, a se regăsi în altcineva. 2. A admite ca bun, ca valabil, ca adevărat. ♦ A mărturisi. ♦ A considera pe cineva sau ceva merituos, valoros. 3. (DR.) A face un act de recunoaştere (3, 4). 4. A se arăta recunoscător faţă de cineva sau de ceva. RECUNOAŞTERE (< recunoaşte) s. f. 1. Acţiunea de a recunoaşte şi rezultatul ei. 2. (PSIH.) Proces al memoriei prin care ne dăm seama, în prezenţa unui obiect perceput anterior, că el a mai fost cunoscut de noi în trecut; identificare, după anumite trăsături caracteristice, a unui lucru, a unei persoane etc. care nu au fost cunoscute dinainte. ^ Semn de r. = trăsătură distinctivă după care se recunoaşte, se identifică o fiinţă sau un lucru. 3. (DR.) Acceptarea, expresă sau tacită, de către un stat, a unei situaţii juridice nou create pe plan internaţional (ex. apariţia unui stat nou, situaţie de independenţă dobândită de o naţiune, venirea la putere a unui guvern nou, calitatea de beligerant a unui stat etc.). 4. (DR.) Act prin care un copil născut în afara căsătoriei dobândeşte, pe temeiul manifestării de voinţă a părintelui (r. voluntară) sau al unei hotărâri judecătoreşti (r. forţată), o condiţie juridică asemănătoare celei a copilului născut din căsătorie. 5. (MILIT.) Activitate desfăşurată în teren în scopul precizării hotărârii de luptă (r. comandantului) sau în scopul aflării posibilităţilor de deplasare (r. itinerarului). 6. (CONT.) Procesul de încorporare în bilanţ sau în contul de profit şi pierdere a unui element care îndeplineşte următoarele criterii: a) este probabil ca orice beneficiu economic viitor asociat să intre sau să iasă în sau din întreprindere; şi b) elementul are o valoare sau un cost, care pot fi evaluate în mod credibil. RECUNOSCĂTOR, -OARE (< recunoaşte) adj. Care poartă (cuiva) recunoştinţă, care recunoaşte un bine, un serviciu etc. ce i s-a făcut. RECUNOSCUT, -A (< recunoaşte) adj. Cunoscut; identificat; admis, acceptat (ca adevărat, valabil, bun). ♦ Considerat, consacrat ca autoritate într-un anumit domeniu; notoriu. ♦ Declarat, mărturisit. RECUNOŞTINŢĂ (< recunoaşte, după fr. reconnaissance) s. f. Datorie, obligaţie morală faţă de un binefăcător; gratitudine. RECUPERA (< fr., lat.) vb. I tranz. A redobândi, a recâştiga. ♦ A capta şi a folosi o energie, substanţe, materiale etc. care altfel s-ar pierde. RECUPERABIL, -Ă (< fr.) adj. Care poate fi recuperat. RECUPERARE (< recupera) s. f. 1. Acţiunea de a recupera. ^ R. a cheltuielilor = acoperirea cheltuielilor de producţie şi de circulaţie ale unei unităţi economice prin încasarea preţului mărfurilor sau a tarifelor serviciilor prestate. ♦ (TEHN.) Folosirea parţială sau totală a deşeurilor rezultate din prelucrări sau a energiei disipate într-o instalaţie de producere sau de transformare a acesteia, care altfel s-ar pierde (ex. r. căldurii din gazele de ardere). ♦ (IND. EXTR.) Extragere din gaura de sondă a unei cantităţi de ţiţei care a fost introdusă pentru „pornirea" unei sonde (prin metoda circulaţiei de fluide). 2. (PSIH.) Sistem de măsuri luate de societate pentru a normaliza personalitatea şi a obţine o contribuţie firească de la un subiect deficient senzorial, intelectual sau moral. RECUPERATOR (< fr.) s. n.f s. m. (TEHN.) 1. Parte dintr-o instalaţie în care se efectuează recuperarea totală sau parţială a energiei disipate în cursul ciclului de transformare a energiei sau a unor materiale auxiliare, a unor deşeuri. 2. Pre- încălzitor de aer pentru cuptoare industriale (ex. r. de aer tip Cowper pentru furnal). RECURENT, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. (Despre boli) Care revine, care recidivează. -0- Febră r. v. febră. 2. S. m. şi f. (DR.) Persoană care face un recurs. RECURENŢĂ (< fr.) s. f. 1. Revenire, întoarcere. 2. (MAT.) Raţionament prin r. = formulă care exprimă un termen dintr-un şir în funcţie de termenii anteriori. RECURGE (< re1- + curge, după fr. recourir) vb. III intranz. A apela la cineva sau la ceva, a se adresa cuiva pentru un sprijin, un ajutor, a se servi, a face uz de... RECURS (< lat., germ., fr.) s. n. (DR.) Cale de atac ordinară prin care se urmăreşte desfiinţarea, ca netemeinică sau nelegală, a unei hotărâri judecătoreşti; în caz de admitere a r. instanţa de r. poate reţine litigiul pentru rejudecarea lui în fond sau poate trimite cauza, spre rejudecare, la instanţa care a pronunţat hotărârea desfiinţată. R. extraordinar = cale de atac în contra hotărârilor judecătoreşti împotriva cărora nu mai există nici o altă cale de atac. RECURSIV, -A (< fr.) adj. f. (MAT.) Care poate fi repetat în mod nelimitat. -0- Funcţie r. = funcţie de mai multe variabile cu domeniul de definiţie cuprins în mulţimea nume- RECUZA 74 relor naturale, ale cărei valori, care sunt tot numere naturale, se calculează după anumite reguli de calcul din aproape în aproape. RECUZA (< fr., lat.) vb. I tranz. (DR.) A face o recuzare; p. ext. a respinge, a nu recunoaşte ceva. RECUZABIL, -Ă (< fr.) adj. (DR.) Care poate fi recuzat. RECUZARE (< recuza) s. f. (DR.) Cerere formulată de părţi pentru retragerea din completul de judecată a unui judecător în cazurile în care ar exista motive să se pună la îndoială obiectivitatea sa datorită unor împrejurări speciale (ex. când ei, soţul sau soţia, ori descendenţii lor ar avea un interes în judecarea pricinii). RECUZITĂ (< germ.) s. f. Ansamblu de obiecte auxiliare decorului şi costumaţiei, necesare montării unei piese de teatru sau unui film. RECUZITOR, -OARE (< germ.) s. m. şi f. Persoană care procură şi păstrează recuzita unui teatru sau a unui studio cinematografic. RECVIEM (< lat. requiem „odihnă") s. n. (în cultul romano-catolic) Slujbă religioasă pentru pomenirea morţilor; muzică corală compusă pentru această slujbă. ♦ Compoziţie muzicală pentru solişti, cor şi orchestră, alcătuită din mai multe părţi, scrisă pe textul liturgic al misei funebre. Cele mai cunoscute r. au fost compuse de Cherubini, Mozart (terminat de elevul său Franz Sussmayr), Verdi (dedicat memoriei poetului Manzoni), monumentalele r. ale lui Berlioz, Faure, Brahms, Britten. REDA (< re1- + da) vb. I tranz. 1. A da din nou, a face să recapete ceea ce a avut; a restitui. 2. Fig. A reprezenta, a descrie, a exprima ceva (prin scris, viu grai sau alte mijloace); a reproduce. REDACTA (< redactor, după fr. rediger) vb. I tranz. 1. A formula în scris, a compune, a întocmi o lucrare, un act etc. 2. A îngriji, a pregăti (la un ziar, la o editură etc.) manuscrisele primite de la autori în vederea publicării lor. REDACTOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f. 1. Persoană care scrie, care întocmeşte, care compune un articol, un act etc. 2. Persoană care redactează (2) (ex. r. de carte, de rubrică la o revistă, la un ziar). REDACŢIE (< fr.) s. f. 1. Colectiv de redactori în cadrul unei publicaţii periodice, al unei edituri, al unui post de radio sau de televiziune etc.; local în care se află birourile redactorilor. 2. (LINGV.) Denumire dată diferitelor redactări locale târzii ale vechii slave (ex. r. sârbă, r. bulgară). REDACŢIONAL, -A (< fr.) adj. Privitor la redacţie sau la activitatea unui redactor. REDAN (< fr.) s. n. 1. Lucrare simplă de fortificaţie, alcătuită dintr-un zid în formă de unghi ieşit în afară, folosită în trecut pentru apărarea unei treceri. 2. Motiv decorativ sculptat în formă de dinţi alăturaţi, folosit în arhitectura Evului Mediu. 3. Fiecare dintre treptele amenajate în partea superioară a unui zid construit pe un teren înclinat. 4. Aliniere oblică a clădirilor faţă de axa căii de-a lungul căreia sunt construite. 5. Element de construcţie din beton armat, în formă de prismă, de piramidă sau de con, aşezat pe radierul unui disipator de energie a apei pentru a mări efectul de disipare. 6. Suprafaţă proeminentă pe fundul cocăi2 unei ambarcaţii (şalupă rapidă, hidroglisor) sau a unui hidroavion, având rolul de a reduce rezistenţa la înaintare a acestora. REDDING [rediq], Otis (1941— 1967), cântăreţ american de soul. Figură reprezentativă a muzicii soul. Voce puternică, dar lirică. Discografie selectivă: „Live At The Whiskey A Go Go“; „The Dock Of The Bay“. REDEA, com. în jud. Olt, situată în C. Romanaţi, pe^ râul Valea Pârliţi; 3 039 loc. (2005). în satul R. se află bisericile Sf. Nicolae (1721, renovată în 1802-1804), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1830), Sf. loan Botezătorul (1834-1836), Sfinţii Voievozi (1868) şi conacul „Găleteanu" (sec. 19). REDEMPŢIUNE (< lat.) s.f. (Livr.) Mântuire, izbăvire. REDEŞTEPTA (< re1- + deştepta) vb. I tranz. şi refl. A (se) deştepta, a (se) trezi din nou, a face să-şi revină sau a-şi reveni în fire. ♦ Fig. A reizbucni sau a face să reizbucnească, a (se) stârni din nou. ♦ Tranz. A aduce aminte, a evoca. REDEVENŢĂ (< fr.) s. f. (EC.) Orice sumă ce trebuie plătită în bani sau în natură pentru folosirea sau dreptul de folosinţă a unor active corporale sau necorporale. R. se plăteşte pentru folosirea sau dreptul de folosinţă a oricăreia din următoarele: dreptul de autor, orice brevet de invenţie, marcă de comerţ sau de fabrică, franciza, proiect, desen, plan, formulă secretă, procedeu de fabricaţie, software, know-how, numele sau imaginea oricărei persoane fizice, orice transmisiuni directe sau indirecte prin cablu, satelit, fibre optice, orice drept de a înregistra sau transmite spectacole, emisiuni, evenimente sportive, ca şi orice echipament industrial, comercial sau ştiinţific şi mijloc de transport. R. se plăteşte şi pentru cedarea dreptului de folosinţă, printr-un contract de concesiune, a bunurilor din proprietatea publică sau privată a statului, judeţului, oraşului sau comunei, ca şi a activităţilor şi serviciilor publice de interes naţional sau local. REDFIELD [redfild], Robert (1897- 1958), antropolog american. Prof. univ. la Chicago. Contribuţii privind societăţile populare („Tepoztlân: Viaţa într-un sat mexican"); alte lucrări: „Societatea ţărănească şi cultura". REDFORD [redfe:d], Robert (n. 1937), actor şi regizor american de film. Interpret extrem de charismatic al unor personaje puternice şi adesea solitare, capabile însă de tandreţe şi gingăşie („Butch Cassidy şi Sundance Kid", „Marele Gatsby", „îmblânzitorul de cai"). Susţinător al cinematografului independent pentru care creează Institutul şi festivalul de la Sundance. Premiul Oscar pentru film şi regie 1981 („Oameni obişnuiţi"). REDGRAVE [redgreiv] 1. Sir Michael (1908-1985), actor britanic de teatru şi film. Pe scenă — distins Robert Redford Sir Michael Redgrave 75 RED RIVER interpret al repertoriului shakespearian („Hamlet", „Richard al ll-lea“, „Regele Lear") şi cehovian („Trei surori", „Unchiul Vania"). în film — maestru âl jocului interiorizat, remarcabil prin discreţia şi distincţia cu care exprimă drama personajelor sale („Drumul spre stele", „Suflete împietrite", „Singurătatea alergătorului de cursă lungă"). 2. Vanessa R. (n. 1937), actriţă britanică de teatru şi film. Fiica lui R. (1). Considerată cea mai mare actriţă de teatru, de limbă engleză, a sec. 20, excelează în roluri care îi pun în valoare feminitatea ei rebelă („Femeia îndărătnică", „Femeia mării", „Pescăruşul", „Orfeu în infern"). Aparent raţională, dar profund temperamentală, este pe ecran interpreta unor femei puternice, voluntare, dar care nu ezită să-şi devoaleze excentricităţile ^ („Isadora", „Diavolii", „Bostonienii", „întoarcere la Howards End"). REDHIBIŢIUNE (< lat.) s.f. (DR.) Anulare a unei vânzări când actul vânzării are un viciu. REDI, Francesco (1626-1698), om de ştiinţă şi literat italian. Descoperiri importante în domeniul biologiei: metamorfoza insectelor, viermii intestinali, acţiunea veninului viperelor. Este considerat unul dintre fondatorii parazitologiei. A combătut teoria „generaţiei spontanee" a vieţii pornind de la materie inertă, demonstrând (1688) că viermii nu apar spontan în carnea putrefiată, ci sunt de fapt larve ieşite din ouăle de muscă. Precursor al studiilor de filologie romanică şi de dialectologie. Lirică („Bachus în Toscana"). REDIE s. f. Larvă (stadiu larvar în dezvoltarea gălbezei); are corpul alungit, plin cu celule germinative care dau naştere cercarului şi trăieşte ca parazită în melcul de apă Limnea. REDINGOTĂ (< fr.) s. f. Haină bărbătească de ceremonie (de culoare neagră), cu două rânduri de nasturi, lungă până la genunchi. Iniţial a fost folosită în Anglia (sec. 18) ca veşmânt de călărie. REDISTRIBUI (< fr.) vb. IV tranz. A împărţi, a repartiza, a distribui din nou. REDISTRIBUIRE (< redistribui) s. f- Acţiunea de a redistribui şi rezultatul ei. ^ R. a veniturilor = proces de preluare cu titlu gratuit şi nerambursabil a unei părţi din veniturile primare ale agenţilor economici Şi de cheltuire a acestora pentru asigurarea funcţionării altor agenţi economici, ale căror activităţi sunt absolut necesare. Principalul instru- ment de r. a veniturilor este bugetul de stat consolidat. REDIU s. n. Pădure de mici dimensiuni; termen folosit îndeosebi în Moldova, unde a dat naştere la numeroase toponime. REDIU 1. Com. în jud. Galaţi, situată în C. Covurlui, pe râul Suha; 3 889 loc. (2005). Până la 1 ian. 1965, satul şi com. R. s-au numit Oasele. 2. Com. în jud. laşi, situată în SE C. Jijiei, pe râul Valea Lupului; 3 710 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul R.). Pe terit. satului R., menţionat documentar în 1472, au fost descoperite fragmente de vase ceramice datând de la sfârşitul celei de-a doua Epoci a fierului (La Tene), precum şi vestigiile unor aşezări din sec. 4 şi din sec. 17-18. în satul R. se află biserica Sf. Grigore (sec. 19, renovată în 1930). Până la 17 febr. 1968, satul şi com. R. s-au numit Rediu-Tătar. 3. Com. în jud. Neamţ, situată în depr. Cracău-Bistriţa, pe dr. văii Bistriţei; 5 338 loc. (2005). Bisericile Sfinţii Voievozi (sec. 19) şi Adormirea Maicii Domnului (ante 1809, reconstruită în anii 1820-1824), în satele R. şi Beţeşti; biserica de lemn Buna Vestire (sec. 19), în satul Poloboc. REDOARE (< fr.) s.f. (MED.) Limitare a mişcărilor unei articulaţii. REDOBÂNOj (< re1- + dobândi) vb. IV tranz. A obţine, a dobândi din nou o situaţie, un lucru pierdut; a recâştiga. REDON [redo], Odilon (1840-1916), pictor şi gravor francez. Reprezentant al simbolismului. A transpus în imagini fantastice sugestiile inconştientului („Ciclopul", „Păianjenul surâzător"). Viziunea sa onirică a influenţat pe suprarealişti. Redingotă Litografii („Florile răului"). Cele mai multe dintre lucrările sale sunt executate în tehnica litografiei şi gravurii în acvaforte („Omagiu lui Goya“, „Tentaţiile Sf. Anton"). REDONDANŢĂ s. f. v. redundanţă. REDOUTâ [redute], Pierre (1759-1840), pictor şi litograf francez. Pictor al florilor (ciclul „Trandafirii"); portretist („Maria Antoaneta", „Josephine"). REDOX, prescurtare folosită în mod curent pentru reacţia de oxido-reducere. REDRESA (< fr.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A readuce sau a reveni la poziţia normală după o perturbaţie accidentală; a (se) îndrepta. ♦ Fig. A (se) reface, a (se) înviora. 2. Tranz. (ELT.) A efectua o redresare. REDRESARE (< redresa) s. f. Acţiunea de a (se) redresa şi rezultatul ei. ♦ Revenire a unui avion dintr-o evoluţie de zbor oarecare în poziţia de zbor orizontal. ♦ (ELT.) Transformare a energiei electromagnetice de curent alternativ în energie electromagnetică de curent continuu, realizată în staţiile electrice de redresare prin blocarea alternanţelor de un anumit sens ale tensiunii alternative aplicate unui element cu conductibilitate electrică unidirecţională (element redresor, numit şi supapă electrică sau ventil electric). REDRESOR (< fr.) s. n. 1. Muta-tor mecanic sau electronic (cu tuburi sau cu semiconductoare) care transformă energia electromagnetică de curent alternativ în energie electromagnetică de curent continuu, folosind efectul de redresare. Sin. supapă electrică. 2. Sistem de lentile sau de prisme dispuse într-un instrument optic, cu scopul de a îndrepta imaginea răsturnată dată de obiectivul instrumentului. RED RIVER [rjvej 1. Râu în S S.U.A., afl. dr. al fl. Mississippi la 80 km NNV de Baton Rouge; 1 638 km; supr. bazinului hidrografic: 241 mii km2. Izv. din Pod. Llano Estacado din E statului New Mexico prin râurile Salt Fork şi North Fork. In timpul apelor mari, în apropiere de gura de vărsare, o parte din ape se revarsă în râul Atchafalaya, care debuşează în golful cu acelaşi nume al G. Mexic. Formează parţial graniţa statelor Texas cu Oklahoma şi Arkansas. Pe cursul mijlociu a fost construit (1944) barajul Denison, în urma căruia s-a format lacul Texoma (585 km2). Navigabil pe 725 km, până în apropiere de Shreveport. REDUCĂTOR 76 Hidrocentrale. Afl. pr,: Pease, Wichita, Sulphur, Ouachita. 2. Râu în America de Nord (S.U.A. şi Canada), format prin unirea la Breckenridge a râurilor Otter Tail şi Bois de Sioux, care izv. din lacul Traverse; 1 125 km (cu cel mai lung tributar); supr. bazinului hidrografic: 104,1 mii km2. Curge către N, formând graniţa între statele americane Dakota de Nord şi Minnesota, apoi străbate partea de S a prov. Manitoba, trece prin oraşul Winnipeg şi se varsă în lacul Winnipeg. Navigabil pentru vase mici în cursul inferior şi mijlociu, până la Grand Forks (Dakota de Nord). Explorat în anii 1732-1733 de o expediţie franceză condusă de Pierre Gaultier de Varennes de lâ Verendrye. Cunoscut şi sub numele de Red River of the North. REDUCĂTOR (< reduce) s. m. 1. Substanţă chimică care în reacţia de oxidoreducere cedează electroni, oxidându-se; reductor (3). 2. (BIOL.) Descompunător; organism (îndeosebi bacterie sau ciupercă) care îşi obţine energia necesară prin descompunerea chimică a materiei organice moarte. Au un rol important în cadrul circuitului materiei în ecosistemele naturale. REDUCE (< lat., fr.) vb. III tranz. 1. A micşora, a scădea, a diminua. ♦ A reda la dimensiuni mai mici. 2. (MAT.) A efectua o reducere. 3. A restrânge, a limita. ^ Expr. (Fam.) A reduce pe cineva ia tăcere = a face pe cineva să nu mai poată spune nimic. 4. (CHIM.) A efectua o reducere. REDUCERE (< reduce) s. f. 1. Acţiunea de a reduce. ♦ (MAT.) Transformare pe baza regulilor de calcul a unei egalităţi sau inegalităţi pentru obţinerea celei mai simple forme a egalităţii sau a inegalităţii respective. ♦ Micşorare a preţului unei mărfi. ♦ Reacţie chimică în care un atom sau un ion câştigă electroni; în general însoţeşte o reacţie de oxidare, în cadrul procesului de oxidoreducere. 2. (LOG.) Procedeu de probare a corectitudinii modurilor silogistice ale figurilor II, III şi IV prin transformarea lor în moduri ale figurii I. 4- R. la absurd = demonstrarea adevărului unei teze prin arătarea faptului că teza contradictorie este falsă. 3. (CHIM., METAL.) Proces invers oxidării, caracterizat prin îndepărtarea oxigenului dintr-un compus oxigenat; prin generalizare, orice reacţie în care un atom sau un ion câştigă electroni. R. se face cu ajutorul carbonului, oxidului de carbon, al hidrogenului şi al unor metale (aluminiu, siliciu etc.). în metalurgie se face r. (parţială sau totală) a oxizilor metalici, în scopul obţinerii metalului respectiv, a unui aliaj sau a unui oxid inferior. 4. (MED.) Metodă ortopedică prin care oasele luxate sau fracturate sunt puse la loc. Uneori, prin extensiune, termenul se utilizează şi pentru operaţia de punere la loc a unor organe deplasate (ex. rinichi, intestin). REDUCTjBIL, -Ă (< fr.) adj. Care poate fi redus, care se poate simplifica. REDUCTIBILITATE (< fr.) s. f. însuşirea a ceea ce este reductibil. REDUCTOR, -OARE (< fr.) adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care reduce, care micşorează ceva. 2. S. n. Mecanism sau aparat care serveşte la micşorarea unei mărimi (presiune, turaţie etc.) proprii unui sistem tehnic. ^ R. de tensiune = divizor de tensiune. 3. S. m. (CHIM.) Reducător. REDUCŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a reduce ceva. 2. Piesă cu ajutorul căreia se pot racorda ţevi de diametre diferite. + Piesă cu ajutorul căreia se asamblează o piesă cu filet interior cu alta cu filet exterior mai mic decât primul. REDUCŢIONjSM (< fr.) s. n. Tendinţă care constă în explicarea sau interpretarea unor fenomene, structuri sau valori complexe ale realităţii sau ale cunoaşterii prin reducerea lor la concepte, structuri, legi sau configuraţii mai simple şi nespecifice. ♦ Simplificare excesivă. REDUCŢIUNE (< fr.) s. f. (DR.) Restrângere, prin hotărâre judecătorească, după moartea unei persoane, a liberalităţilor (donaţii, legate) făcute de ea cu încălcarea drepturilor moştenitorilor rezervatari, în limitele cotităţii disponibile, în care putea dispune de averea sa cu titlu gratuit. REDUNDANŢĂ (REDONDANŢĂ) (< engl., fr.) s. f. 1. (TELEC.) Mărime care caracterizează o sursă de mesaje şi care prezintă excesul de informaţie transmisă faţă de strictul necesar; este utilă când excesul de semnale se introduce pentru a se asigura transmisiunea fără erori (în prezenţa perturbaţiilor). 2. Abundenţă (inutilă) de cuvinte, de figuri retorice, de imagini pentru exprimarea unei idei care repetă aceeaşi informaţie. REDUPLICA (< lat.) vb. I tranz. A dubla. ♦ (LINGV.) A repeta unul sau mai multe foneme din rădăcina unui cuvânt pentru a da cuvântului o nouă valoare morfologică sau stilistică ori pentru a crea un cuvânt nou. REDUS, -Ă (< reduce) adj. 1. Micşorat, scăzut, diminuat. 2, (MAT.; despre egalităţi sau inegalităţi) Asupra căreia s-a efectuat operaţia de reducere. 3. Lipsit de inteligenţă, de cultură; mărginit. 4. (CHIM.; despre substanţe) Care a suferit o reducere. 5. (FIZ.) Masă r. = masă pe care ar trebui să o posede un corp punctiform ales convenţional la o anumită distanţă faţă de axa de rotaţie a unui sistem mobil, astfel ca momentul său de inerţie să fie egal cu cel al întregului sistem. REDUTABIL, -Ă (< fr.) adj. Puternic, de temut; valoros. REDUTĂ (< fr.) s. f. (MILIT.) Lucrare de campanie, de formă poligonală, construită pentru apărarea circulară. Constituia în sec. 16-19 ultimul punct de sprijin al unei fortificaţii. REECHILIBRARE (< re1- + echilibrare) s. f. Revenire la starea de echilibru. REED [ri:d] Sir Carol R. (1906-1976), regizor britanic de film. Reprezentant proeminent al cinematografului european din anii ’40-’50 ai sec. 20. Stăpâneşte un limbaj cinematografic puternic şi rafinat pentru a crea filme în care primează atmosfera şi portretul psihologic („Idolul prăbuşit", „Al treilea om“, „Intermediarul"). Ulterior asimilează influenţe hollywoodiene („Trapez", „Agonie şi extaz"). Premiul Oscar pentru film şi regie: 1968 (,,Oliver!“). REED [ri:d], John (1887-1920), ziarist şi om politic american. Unul dintre fondatorii Partidului Comunist din S.U.A. (1919). Autor al unor reportaje celebre („Zece zile care au zguduit lumea", evocare a Revoluţiei din Octombrie la care a participat; „Mexicul răsculat"). A murit în Rusia Sovietică. REED [ri:d], Walter (1851-1902), medic american. Prof. la Muzeul Medical al Armatei. Bacteriolog. A condus o misiune în Cuba pentru a studia febra galbenă. A descoperit că boala este transmisă prin intermediul unei specii de ţânţar. REEDITA (< fr.) vb. I tranz. A publica o lucrare, o operă etc. într-o nouă ediţie; a scoate o nouă ediţie a operelor unui scriitor. ♦ Fig. A readuce, a repune în discuţie, în circulaţie o concepţie, o idee, o 77 REFLECTOMETRU teorie etc.; a repeta, a retrăi un anumit moment. REEDUCA (< fr.) vb. I tranz. 1. A îndrepta o educaţie greşită; a da o nouă educaţie. 2. A face ca un convalescent să-şi recapete deprinderile fizice şi psihice. ♦ A deprinde pe un infirm cu o meserie nouă (pe care o poate exercita, adecvată stării sale). REEDUCARE (< reeduca) s. f. Proces sistematic, integral şi nou, de educare menit să compenseze pierderea unor deprinderi în urma unor traume, infirmităţi, inadaptări sau să combată, să înlăture şi să înlocuiască efectele unei educaţii şi adaptări defectuoase şi negative. REELIGIBJL, - (< fr.) adj. Care poate fi ales din nou în aceeaşi funcţie. REESCONT (< fr., engl.) s. n. Scontarea unor instrumente negociabile de debit pe termen scurt (cambii, bilete la ordin), care au fost scontate de o bancă şi care sunt transferate contra unei sume de bani, ajustată cu rata curentă a dobânzii. REESCONTA (< fr.) vb. I tranz. A efectua un reescont. REEVALUA (< fr.) vb. I tranz. A evalua din nou pe baze noi. REEVALUARE (< reevalua) s. f. Acţiunea de a reevalua şi rezultatul ei. R. imobilizărilor corporale = determinarea valorii juste a acestora, ţinându-se seama de inflaţie, utilitatea bunului, starea acestuia şi preţul Pieţei, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă. REEVES [ri:vz], Keanu (n. 1964), actor american de film. Supervedetă a generaţiei sfârşitului de mileniu, apreciată pentru ambiguitatea şi misterul personajelor interpretate („Un idahoo doar al meu“, „Micul Buddha“, seria ,,Matrix“). REEXAMINA (< re1- + examina) vb. I tranz. A supune încă o dată la examen (un student) sau la control (un bolnav). + P. ext. A restudia, a cerceta din nou. REEXAMINARE (< reexamina) s. f- Faptul de a reexamina. ♦ (DR.) O nouă examinare a litigiului arbitrai de către organul care a pronunţat hotărârea, după desfiinţarea ei de către acelaşi organ, dacă părţile, deşi !egal citate, nu s-au prezentat la arbitrare ori ele prezintă acte noi de natură să ducă la schimbarea soluţiei. REEXPORT (< re1- + export) s. n. Exportare a unor mărfuri importate (fără a le supune vreunei prelucrări). REEXPORTA (< fr.) vb. I tranz. A face un reexport. REFACE (< re1- + face, după fr. refaire) vb. I tranz. 1. A face din nou; a repara; p. ext. a transforma, a modifica, a schimba. ♦ Refl. (Despre ţesuturi) A se regenera. ♦ Tranz. şi refl. Fig. (Despre fiinţe) A (se) întrema, a (se) restabili (după o boală), a (se) însănătoşi. 2. A reconstrui. REFACERE (< reface) s. f. Acţiunea de a (se) reface. ♦ Operaţie prin care o unitate militară este retrasă din luptă pentru odihnă şi reaprovizionare cu efective şi armament. REFACŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Reducere a taxelor vamale pentru mărfurile care au suferit de pe urma transportului pe mare, micşorându-şi astfel valoarea. 2. Refacţia căii = înlocuirea elementelor componente ale unei căi ferate ca urmare a uzurii sau scăderii siguranţei în funcţionare. REFEC (< refeca) s. n. Cusătură manuală dublă, cu îndoirea rezervei lăsate, folosită la asamblarea detaliilor de lenjerie. > Expr. A lua (pe cineva) la refec = a cerceta, a cere socoteală. REFECA vb. I tranz. A coase un refec. REFECTORIU (< lat., fr.) s. n. Sală de mese, sufragerie comună într-o mănăstire, într-un internat etc. REFERAT (< germ.) s. n. Dare de seamă, scrisă sau orală, asupra unei activităţi. ♦ Apreciere critică asupra unei lucrări ştiinţifice, a unei cărţi, a unui studiu etc. ♦ Scurt raport făcut pe marginea unui act, a unei cereri etc. (în care se propune o rezoluţie). REFERENDAR (< lat. referen-darius) s.m. Demnitar la Curtea franceză însărcinat cu prezentarea şi urmărirea cererilor referitoare la titlurile de nobleţe, la dispensele de vârstă etc. REFERENDUM (< fr.; {s} lat. [ad] referendum „spre a fi supus [adunării]") s. n. (DR.) Consultare a cetăţenilor, care trebuie să răspundă, prin „da“ sau „nu“, asupra unui proiect de lege de o deosebită importanţă sau asupra altor probleme de stat. Opţional rezultatul r. poate figura în Constituţia unui stat. Primul r. pentru ratificarea unei Constituţii s-a desfăşurat în Massachusetts S.U.A. (1778). în Europa un r. pentru ratificarea unor legi s-a ţinut în cantonul elveţian Sankt Gallen (1831). Primul r. (plebiscit) ţinut în România (10/22-14/26 mai 1864), prin care a fost sancţionată o nouă Constituţie (Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris) şi o nouă lege electorală. REFERENT, -Ă (< germ.) s. m. şi f. Specialist al unei instituţii care dă îndrumări şi informaţii într-un anumit domeniu. ♦ Persoană care face un referat. REFERENŢIAL (< fr.) s. n. Sistem de referinţă. REFERj (< germ., fr.) vb. IV. 1. Intranz. A face un referat; a relata, a raporta. 2. Refl. A se raporta (la cineva sau la ceva); a viza (ceva sau pe cineva). REFERjNŢĂ (< germ., fr.) s. f. 1. Relaţie pe care o dă cineva în legătură cu o persoană. ♦ Informaţie, explicaţie, lămurire. 2. (MAT., FIZ.) Sistem de r. = ansamblu de elemente geometrice (puncte, linii, suprafeţe) sau de corpuri imobile unul faţă de celelalte, la care se raportează poziţia punctelor unei figuri sau ale unui corp; referenţial. V. inerţial, neinerţial. REFERjRE (< referi) s. f. Faptul de a (se) referi. Loc. Cu referire la... = în legătură cu..., referitor la... REFERITOR, -OARE (< referiri) adj. Care se raportează la..., care este în legătură cu...; privitor la... REFLECTA (< fr., lat., germ.) vb. I 1. (FIZ.) Tranz. (Despre medii) A produce reflexia luminii incidente, a sunetelor, a fasciculelor corpusculare etc. ♦ Refl. (Despre unde, radiaţii luminoase, particule etc.) A suferi fenomenul de reflexie. 2. Tranz. şi refl. Fig. A (se) oglindi. 3. Intranz. A gândi profund; a medita, a cugeta. REFLECTANT, -A (< reflecta) adj. (Despre corpuri) A cărui suprafaţă reflectă lumina, sunetele etc.; reflectorizant. REFLECTARE (< reflecta) s. f. Acţiunea de a reflecta. REFLECTĂTOR, -OARE (< re- flecta) adj. Care se referă la reflexie (ex. putere reflectătoare); reflectant, reflectorizant. REFLECTOMETRU (< fr., germ.; {s> lat. refiectere „a întoarce" + gr. metron „măsură'1) s. n. Instrument pentru determinarea puterii reflectătoare a suprafeţei corpurilor, utilizat mai ales în industria hârtiei. REFLECTOR 78 REFLECTOR (< fr. {i}; {s} lat. reflectere „a întoarce") s. n. (FIZ., TEHN.) 1. Dispozitiv al unui corp de iluminat sau al unui proiector, care serveşte la modificarea repartiţiei spaţiale a fluxului luminos emis de o sursă de lumină şi care se bazează pe fenomenul de reflexie (regulată sau difuză) sau pe fenomenul de reflexie totală. După construcţie, r. pot fi: cu oglinzi concave (de obicei paraboloidale, utilizate în proiectoare), cu prisme simple sau cu reflexie totală (la proiectoarele cu deschidere foarte mare), emailate sau de sticlă difuzantă (utilizate la corpurile de iluminat) etc. R. se folosesc în construcţia unor instrumente optice, în tehnica iluminatului, în tehnica militară, în teatru şi în cinematografie etc. 2. Piesă care înconjură zona activă a unui reactor nuclear, având rolul de a evita scăpările de neutroni prin reflectarea lor difuză spre interiorul zonei active. Se confecţionează din materiale dense, care însă sunt slab absorbante pentru neutroni (ex. grafit). REFLECTORIZANT, -Ă (< reflec-tor) adj. Care reflectă, reflectant. <0-Placă r. = strat alcătuit din numeroase bile mici de sticlă înglobate într-un material plastic transparent şi colorat; reflectă bine lumina incidenţă, îndeosebi pe cea care vine normal; se utilizează în semnalizarea rutieră. REFLECŢIE (< lat., fr., germ.) s. f. 1. Meditare, cugetare, gândire. 2. (FILOZ.; la Locke, Leibniz ş.a.) Cunoaştere a proceselor care se petrec înlăuntrul conştiinţei, întoarcere a gândirii (a conştiinţei) asupra ei însăşi. REFLEX, -Ă (< lat., fr., germ.) adj., s. n. I. 1. Adj. Produs în mod spontan, independent de voinţă. 2. S, n. (BIOL.) Reacţie (motorie, secretorie etc.) adecvată şi constantă a organismului animal sau uman la o modificare a mediului extern sau intern şi care constă într-un răspuns imediat şi involuntar al organismului la o excitaţie particulară (ex. r. pupilar, r. salivar); reprezintă un act fundamental al sistemului nervos, prin care se reglează relaţiile dintre organism şi mediu, precum şi cele dintre diferitele părţi ale organismului. Mecanismul unui r. se realizează pe calea arcului reflex. R. se pot manifesta prin reacţii motorii (mişcări musculare) sau prin reacţii vegetative (vasculare, secretorii ş.a.). R. a fost conceput de Descartes, denumit de anatomistul englez Th. Willis (1664) şi experimentat iniţial de R. Whytt (1782). Noţiunea de r. a fost extinsă şi la activitatea superioară a sistemului nervos central de fiziologul rus I.M. Secenov (1863). R. condiţionat = r. dobândit în cursul vieţii, în urma asocierii repetate a unui excitant oarecare cu un excitant care provoacă un r. înnăscut (ex. salivaţia la auzul unui sunet care precede administrarea hranei). A fost descoperit în 1897 şi studiat sistematic de I.P. Pavlov. R. necondiţionat = reflex înnăscut. 3. Adj. (Despre un fenomen fiziologic) care are natura unui r. (12), care se bazează pe reflexe. II. S. n. Lucire, strălucire. ♦ Oglindire, reflectare. REFLEXIE (< lat., fr., germ.) s. f. (FIZ.) Fenomen de reîntoarcere a undelor electromagnetice (inclusiv a luminii, a sunetului, a radiaţiilor corpusculare etc.) în mediul din care au venit atunci când cad pe suprafaţa altui mediu. Datorită r. luminoase se pot vedea obiectele care nu emit lumină. R. totală = r. pe care o suferă radiaţiile electromagnetice (inclusiv luminoase) care vin dintr-un mediu mai dens pe suprafaţa unui mediu mai puţin dens, sub un unghi de incidenţă superior unei anumite limite, caracteristică fiecărei perechi de medii; în cel de-al doilea mediu, deşi este şi el transparent, nu pătrunde nici o fracţiune a energiei radiaţiilor electromagnetice (inclusiv luminoase). REFLEXjV, -Ă (< fr., lat., germ.) adj. 1. Propriu reflecţiei, gândirii introspective; meditativ. 2. Pronume r. = pronume care ţine locul numelui unui obiect asupra căruia se exercită direct sau indirect acţiunea verbului şi care e identic cu subiectul verbului. Verb r. = verb însoţit de pronume r. Diateză r. = diateză în care subiectul e în acelaşi timp autorul şi obiectul acţiunii. ♦ (Substantivat, n.) Diateza reflexivă. 3. (MAT.) Relaţie r. = relaţie care are proprietatea de reflexivitate. REFLEXIVITATE (< fr.) s. f. 1. (Rar) înclinare spre meditaţie. 2. (MAT.) Proprietate a unei relaţii de a avea loc întotdeauna între un element şi el însuşi. REFLEXOGEN (< fr.) adj. Care poate produce reflexe (1). REFLEXOLOGjE (< fr.) Disciplină care se ocupă cu studiul reflexelor. A fost creată în 1921 de V.M. Behterev; termenul a fost aplicat şi teoriei lui I.P. Pavlov. Numită şi psihologie obiectivă, deoarece reduce toate fenomenele psihice la reflexe condiţionate. Ea a influenţat decisiv behaviorismul. REFLEXOTERAPjE (< fr.) s. f. Metodă de tratament care constă în provocarea de reacţii reflexe la dis- tanţă de regiunea bolnavă (prin caute-rizare, excitaţii, anestezie locală etc.). REFLUX (< fr.) s. n. 1. Fază de coborâre a nivelului apelor mărilor şi oceanelor în cadrul fenomenului de maree, ca urmare a mişcării de rotaţie a Pământului şi a atracţiei exercitată de Lună şi de Soare. V. flux. ♦ Fig. Mişcare de retragere, descreştere. R. gastric (gastroeso-fagian), regurgitare a conţinutului acid al stomacului în esofag, provocată de o incontinenţă a sfinc-terului inferior al esofagului. Survine de obicei după masă şi provoacă o senzaţie de arsură în capul pieptului. 2. (CHIM.) Lichid rezultat prin condensarea vaporilor obţinuţi la rectificare şi care este reintrodus în aparatul din care provine. REFORMA (< fr.) vb. I tranz. 1. A scoate din folosinţă unele bunuri uzate (socotite a fi inutilizabile). 2. A declara o persoană inaptă pentru serviciul militar şi a o scoate din evidenţele armatei. 3. A schimba (în bine); a îndrepta, a îmbunătăţi (o situaţie, o concepţie etc.). REFORMA, mişcare religioasă de la începutul sec. 16 în Germania, răspândită în cea mai mare parte a Europei. Afirmând principiul mântuirii prin credinţă, ideologii R. au respins rolul decisiv atribuit Bisericii prin administrarea „tainelor", au declarat „Biblia" singurul izvor al adevărurilor credinţei, au combătut abuzurile Bisericii romano-catolice, au cerut secularizarea averilor clerului, au militat pentru introducerea limbilor naţionale în serviciile de cult, traducând „Biblia". Iniţiată de M. Luther. Precursori: J. Wycliffe în Anglia (în sec. 14) şi J. Hus în Cehia (la începutul sec. 15). în urma R., puterea şi autoritatea Bisericii catolice au fost zdruncinate şi au apărut bisericile protestante, care vor ajunge să domine N Europei. Data considerată a marca începutul R. este anul 1517, când Martin Luther a afişat cele 95 de teze ale sale qe uşa catedralei din Wittenberg. în Anglia, Henric VIII întemeiază în 1534 Biserica anglicană, rădăcinile acestui gest fiind mai degrabă politice decât religioase, iar motivul invocat fiind refuzul papei de a-i acorda un divorţ suveranului englez. Spania şi Italia au rămas rezistente la protestantism, devenind centre ale Contrareformei. V. protestantism. REFORMARE (< reforma) s. f. Acţiunea de a reforma. ♦ (CHIM.) Proces de transformare a benzinelor medii şi grele în benzine cu cifre 79 REFUGIAT octanice mari sau în concentrate de hidrocarburi aromatice. R. poate fi termică sau catalitică. V. şi aroma-tizare. REFORMAT, -Ă (< reforma) adj. 1. (Despre bunuri) Scos din uz ca inutilizabil. 2. (Despre militari) Scos din serviciu! sau din evidenţa armatei (ca necorespunzător din punct de vedere fizic sau al sănătăţii). 3. Care ţine de cultul religios protestant. ♦ (Substantivat) Persoană de confesiune creştină protestantă; protestant, calvin. REFORMATOR, -OARE (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care aduce reforme, care reînnoieşte; propagator de reforme. REFORMĂ (< fr.) s. f. 1. Transformare politică, economică, socială cu caracter limitat sau de structură, făcută cu scopul de a se realiza un progres. R. agrară v. agrar. R. bănească (sau monetară) = reorganizare a sistemului monetar al unei ţări determinată, de obicei, de deprecierea puternică a monedei naţionale, ca urmare a perturbărilor din sistemul economic naţional. Este o măsură care se ia în cazuri extreme (în România r. monetare: 16 aug. 1947 şi 26 ian. 1952). R. religioasă = orice încercare de a readuce comunitatea religioasă la ceea ce este considerat a fi esenţa ei, deformată în timp. 2. Totalitatea obiectelor reformate (1). REFORMAM (< fr.) s. n. Tendinţă specifică partidelor politice de sorginte marxistă, care vizează modificarea doctrinei prin luarea în considerare a schimbărilor survenite în societate după dispariţia lui Marx. REFORMjST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care preconizează, care susţine reformismul, care se face în spiritul reformismului. 2. S. m. şi f. Adept al reformismului. REFRACTA (< fr.; {s} lat. refractum ,,frânt“) vb. I 1. Intranz. şi refl. (Despre unde, raze de lumină, particule etc.) A suferi fenomenul refracţiei. 2. Tranz. (Despre medii) A produce fenomenul refracţiei. REFRACTAR, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre minerale, roci, materiale de construcţie, diverse produse etc.) Care rezistă la temperaturi înalte fără să-şi schimbe structura, compoziţia şi caracteristicile (ex. cărămidă r. pentru căptuşirea focarelor, şamota pentru căptuşirea cuptoarelor metalurgice etc.). 2. Fig. (Despre oameni, despre firea acestora etc.) Care refuză să se supună la ceva, care se împotriveşte. REFRACTOMETRE (< fr. {i}) s. f. Ansamblul procedeelor utilizate pentru determinarea indicilor de refracţie ai substanţelor şi pentru studierea altor proprietăţi legate de valorile acestor indici. REFRACTOMETRU (< fr. {i}; {s} fr. refraction „refracţie" + gr. metron „măsură") s. n. Instrument optic pentru determinarea indicilor de refracţie ai substanţelor. REFRACTOR (< fr., germ.) s. n. 1. (FIZ.) Dispozitiv optic care schimbă direcţia unui fascicul de lumină prin fenomenul de refracţie. 2. (ASTR.; rar) Denumire dată uneori lunetei astronomice. REFRACŢIE (< fr., lat.) s. f. Fenomen de modificare a direcţiei de propagare a unei unde (ex. undă mecanică, electromagnetică etc.) sau a direcţiei de mişcare a unui corpuscul rapid (ex. foton, electron etc.) atunci când traversează suprafaţa de separare a două medii; r. explică mersul radiaţiilor luminoase (şi, în general, electromagnetice) în lentile, prisme optice etc. ^ Indice de r. v. indice. Dublă r. = dedublare, prin r., a radiaţiilor luminoase care pătrund într-un mediu anizotrop din punct de vedere optic. V. birefrin-genţă. R. astronomică = curbarea treptată a radiaţiilor luminoase care vin de la aştri, prin r. lor în straturile atmosferice a căror densitate creşte pe măsura apropierii de sol; are drept rezultat înălţarea poziţiei aparente a aştrilor faţă de orizont. REFREN (< fr.) s. n. 1. Cuvânt, vers sau grup de versuri care se repetă după una sau mai multe strofe, cu scopul de a sublinia prin repetiţie o idee poetică. 2. Frază muzicală care se repetă după fiecare cuplet al unui cântec. ♦ Temă principală a rondoului, care se repetă după fiecare cuplet (episod). 3. Cuvânt, frază, expresie care se repetă stereotip. REFRIGERA (< fr., lat.) vb. I tranz., intranz şi refl. A (se) răci un produs până la o temperatură apropiată de punctul de îngheţare, la care este încetinită dezvoltarea microorganismelor, pentru a putea păstra produsul în stare naturală un anumit timp, în funcţie de structura ţesuturilor. R. cărnii de bovine se face la temperatura de -3°C şi -5°C pentru cea de porc etc. REFRIGERATOR (< fr.) s. n. Aparat sau instalaţie folosită pentru obţinerea temperaturilor scăzute, în general cu ajutorul energiei electrice. REFRIGERAŢIE (< fr.) s. f. Metodă chirurgicală care constă în răcirea, în scop anestezic sau terapeutic, a unui membru, a unui segment de membru sau a unei porţiuni limitate de tegument. REFRIGERENT, -Ă (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Agent r. = agent termic care contribuie la răcirea unui mediu până la o anumită temperatură, eventual egală sau mai joasă decât cea ambiantă. 2. S. n. Schimbător de căldură, confecţionat din sticlă sau din metal, folosit în lucrările de laborator pentru condensarea vaporilor rezultaţi la distilare. REFRINGENT, -Ă (< fr.) adj. (Despre medii transparente) Care refractă lumina. REFRINGENŢĂ (< fr.) s. f. 1. Proprietate a mediilor transparente de a fi refringente. 2. Mărime caracteristică mediilor transparente, izotrope din punct de vedere optic (care nu prezintă birefringenţă), egală cu diferenţa dintre indicele de refracţie absolut al mediului respectiv şi unitate. REFUGIA (< fr.) vb. I refl. A se retrage dintr-un teritoriu ocupat, a se pune la adăpost de un pericol, a fugi de o urmărire. ♦ Fig. A se retrage într-un loc liniştit, ferit de zgomot. REFUGIAT, -Ă (< refugia) adj., s. m. şi f. Persoană care a fost nevoită să-şi părăsească patria din diferite motive. Spre sfârşitul sec. 19, când frontierele naţionale au devenit fixe şi închise, iar numărul de refugiaţi a crescut, a fost necesara ajutorarea lor prin acţiuni speciale. în 1921, F. Nansen, a creat paşaportul Societăţii Naţiunilor („paşaportul Nansen") care să le permită r. să se deplaseze liber dincolo de graniţe. în acea vreme, statutul de r. era acordat numai celor care erau siliţi să-şi părăsească patria împotriva voinţei lor şi îşi căutau azil în altă ţară. în 1938, definiţia a fost lărgită, incluzând şi teama de persecuţii din cauza originii etnice, religiei, naţionalităţii, apartenenţei la un anumit grup sau opiniilor poiltice. Ulterior, apărând şi alte criterii, în categoria r. au fost şi cei nevoiţi să-şi părăsească căminul în propria ţară (cum s-a întâmplat cu numeroase familii de români care au părăsit Transilvania de NV ocupată vremelnic de unguri, după Dictatul de la Viena). Statutul de r. încetează când emigrantul se stabileşte în altă parte sau se reîntoarce acasă. în prezent cei mai mulţi r. (peste 5 mii.) sunt în Africa, dar conflictele din fosta REFUGIU 80 Iugoslavie şi din alte locuri din Europa de după Războiul rece au dus şi ele la creşterea numărului de r. ^ R. politic = persoană care cere azil politic într-o ţară străină. în 1950 a fost creat înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite în cadrul O.N.U. cu obiectivul de a realiza protecţia refugiaţilor politici, iar în 1951 O.N.U. a definit clar statutul de r. într-o convenţie semnată de membrii ei. Potrivit acesteia r. din cauze politice nu pot fi repatriaţi cu forţa. REFUGIU (< fr., lat.) s. n. 1. Faptul de a se refugia; perioadă petrecută într-un loc ca refugiat. 2. Loc de adăpostire în caz de pericol; adăpost, azil. ♦ Fig. Consolare, mângâiere. ♦ Platformă având înălţimea unui trotuar, amenajată în partea carosabilă a căilor de circulaţie cu trafic intens sau în mijlocul unor pieţe, pentru a uşura traversările de către pietoni, urcarea sau coborârea din vehiculele de transport în comun etc. <£■ R. glaciar, arie cu condiţii climatice mai blânde, unde şi-au găsit adăpost diverse specii de plante şi animale în timpul glaciaţiei cuaternare, de unde au revenit şi au repopulat zona temperată odată cu încălzirea climatică din Holocen. R. ornitologic, arie de mici dimensiuni, care permite buna desfăşurare a vieţii păsărilor, în special a celor migratoare. De obicei sunt locuri de popas, de adăpost sau de cuibărit, unele ocrotind colonii mari, fie ale anumitor specii de păsări ca pelicani, egrete, călifari, fie mixte; în prezent acestea sunt în mare măsură incluse în arii de protecţie specială avifaunistică sau în situri Ramsar. R. turistic, construcţie simplă, cu grad redus de confort, din masive muntoase cu trasee lungi şi dificile. Oferă turiştilor posibilităţi de adăpost în caz de intemperii sau atunci când nu pot ajunge la timp până la o cabană. REFULA (< fr.) vb. I tranz. 1. (în psihanaliză) A menţine în afara câmpului conştiinţei anumite impulsuri, emoţii, idei, sentimente, amintiri. 2. (TEHN.) A deplasa un fluid într-o conductă prin împingere cu ajutorul unei pompe. 3. A prelucra la cald sau la rece piesele de metal prin batere cu ciocanul sau prin presare, în scopul măririi unor dimensiuni transversale ale acestora (ex. fasonarea şi prelucrarea capetelor de bielă). REFULARE (< refula) s. f. Acţiunea de a refula. ♦ (în psihanaliză, la S. Freud) Noţiune desemnând mecanismul inconştient de apărare a eului prin care conţinuturile psihice inacceptabile sunt reprimate, menţinute în afara conştiinţei. în refulare primală sunt blocate impulsurile inconştiente, instinctuale; în refularea primară sunt blocate informaţiile anxiogene intrate deja în conştiinţă; în refularea secundară sunt blocate conţinuturile rămase în conştiinţă în urma refulării secundare. REFUTABIL, -Ă (< fr.) adj. (Livr.) Care poate fi combătut cu argumente puternice. REFUZ (< fr.) s. n. 1. Faptul de a refuza; respingere, neacceptare. <0-Expr. Până la refuz = atât (de mult, de plin) încât nu se mai poate adăuga nimic. 2. (TEHN.) Produsul rămas pe site sau pe ciururi în cursul unei operaţii de cernere, de sortare sau de clasare. 3. Deficienţă în funcţionarea unui sistem tehnic. 4. (METAL.) Defect de turnare care constă în producerea unor goluri rezultate din umplerea incompletă a formei cu metal topit. 5. (CONSTR.) Refuzul pilotului = fază finală în baterea unui pilot2, când acesta nu mai pătrunde sensibil în pământ; continuarea baterii după această fază poate produce deformarea pilotului. REFUZA (< fr.) vb. I tranz. A nu accepta, a nu primi, a respinge (ceva sau pe cineva). ♦ A nu acorda, a nu da ceva ce ţi se cere; a nu consimţi la ceva. ♦ (Construit cu dativul; de obicei în forma negativă) A renunţa la ceva, a se priva de ceva. REG (cuv. arab, ruqq) s. n. Teren în cuprinsul deserturilor, care ocupă în general porţiunile mai coborâte ale reliefului, acoperit cu pietrişuri şi nisipuri grosiere provenite din zona hamadelor. REGAL, -Ă (< fr., it., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care aparţine unui rege, privitor la un rege, regesc; p. &xt. maiestuos; luxos. 2. Banchet, ospăţ bogat. ♦ Plăcere deosebită; eveniment care încântă, desfată. 3. Adj. Apă r. v. apă. REGALĂ (< fr., it.) s. f. Vechi instrument muzical de suflat, asemănător cu orga dar mai mic decât aceasta. ♦ Unul dintre registrele orgii. REGALISM (< regal, după fr. royalisme) s. n. Concepţie politică ce susţine monarhia ca formă de guvernământ; ataşament faţă de monarhie sau faţă de rege; atitudine de susţinere a regalităţii. REGALIST, -Ă (< regal, după fr. royaliste) s. m. şi f. Partizan, adept al regelui, al regalităţii; monarhist. REGALITATE (< lat.) s. f. Formă de guvernământ în care statul este condus de un rege; monarhie. REGAT (< rege) s. n. Stat al cărui şef este regele; monarhie. -0* Vechiul Regat = nume dat, după Primul Război Mondial, terit. României de dinaintea acestui război, cuprinzând Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea. REGATĂ (< it.) s. f. Denumire dată unei competiţii sportive nautice (caiac, canoe, canotaj, iahting) în ansamblul ei tehnic (probe, zile). Cele mai vechi r. au avut loc la Veneţia în 1315. ♦ Probă în competiţiile de iahting, care are mai multe etape în cadrul aceluiaşi program. REGATUL UNIT AL MARII BRITANII Şl IRLANDEI DE NORD, v. Marea Britanie. REGĂS! (< re1- + găsi, după fr. retrouvei) vb. IV 1. Tranz. A găsi din nou pe cineva sau ceva. ♦ Refl. A se afla din nou în aceeaşi situaţie, în acelaşi loc. 2. Refl. Fig. A se reculege, a-şi recăpăta liniştea, echilibrul sufletesc. REGĂŢEAN, -Ă (< regat) s. m. şi f. (La pl.) Nume dat, după Primul Război Mondial, locuitorilor Vechiului Regat; (la sg.) locuitor al Vechiului Regat. REGE (< lat.) s. m. 1. Suveranul unui regat. 2. Fig. Cel care are poziţia cea mai însemnată într-un domeniu oarecare, într-o colectivitate, prin importanţă, competenţă etc. Piesă de şah care se poate muta în toate direcţiile pe tabla de şah, într-un câmp vecin neatacat de o piesă adversă. ♦ Numele unei cărţi de joc; popă, rigă. REGENCY (< cuv. engl.), subst. Stil în artele decorative şi arhitectura britanică, în timpul domniei lui George IV (1820-1830), combinând elemente neoclasice cu influenţe orientale. Promovat mai ales prin lucrările lui J. Nash. REGENER [regener], Erich Rudolph Alexander (1881-1955), fizician german. Prof. la Stuttgart. Preocupări în fizica atomică; a determinat sarcjna electrică elementară (1909). în fizica stratosferei a folosit baloane-sondă, studiind razele cosmice. REGENERA (< fr., lat.) vb. I 1. Refl. (Despre un organism, un organ, un ţesut) A se reface, a-şi recăpăta integritatea anatomică. 2. Tranz. Fig. A înnoi, a înviora, a da o viaţă nouă. 3. Tranz. A readuce în condiţii de 81 REGGIANI folosire unele produse uzate, prin anumite procedee care le refac parţial sau integral proprietăţile iniţiale (ex. r. uleiurilor, a cauciucului, r. catalizatorilor etc.). REGENERARE (< regenera) s. f. Acţiunea de a (se) regenera; refacere, reînnoire. ♦ (BIOL.) Proprietate a unui organism de a-şi reface integritatea atunci când aceasta este lezată. R. reprezintă o proprietate fundamentală de autoreproducere a materiei vii şi are o mare importanţă în cicatrizarea rănilor, în chirurgia plastică, precum şj în fitotehnie, în horticultură etc. în unele cazuri, organismele pot regenera organe întregi (ex. r. membrelor la triton); în alte cazuri, un organism se poate regenera în întregime din părţi izolate (ex. r. hidrei). Se remarcă faptul că r. decurge mai uşor la plante şi la nevertebrate, mai greu — la vertebrate. Sin. restituţie (4). (SILVIC.) R. naturală, refacere pe cale naturală a pădurii, din lăstari sau puieţi. REGENERATOR, -OARE (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care regenerează. 2. S. n. Sistem tehnic care serveşte la regenerarea unui material uzat (de exemplu prin purificare). REGENSBURG [regensburk], oraş în SE Germaniei (Bavaria), situat pe dr. Dunării, în zona de confl. cu râul Regen, la 105 km NNE de Munchen; 127,2 mii loc. (2003). Port fluvial. Nod rutier şi feroviar. Ind. siderurgică, chimică, electrotehnică, constr. de maşini (automobile, motoare), textilă, de prelucr. a lemnului, pielăriei, alim. (zahăr, bere, conserve ş.a.). Tipografie. Centru comercial. Universitate (1962). Monumente: catedrala Sankt Peter (1275-1524), în stil gotic, cu frumoase vitralii, biserica Minoriţilor (1250-1350), mănăstirea benedictină Sankt Emmeram (sec. 7), Schotten-kirche (sec. 12), Ulrichkirche (sec. 13), Primăria (sec. 14-15), castelul Thurn und Taxis (sec. 17), podul de piatră peste Dunăre (1135-1146). Turism. Aşezare celtică (Radasbona), apoi fortăreaţă romană (Castra Regina, fondată în anul 179 d.Hr.), devine capitala ducatului Bavaria (530-739), după care este sediul unei episcopii (din 739). Oraş liber imperial (din 1245), iar din 1663 este sediul permanent al Dietei imperiale. In 1810 a intrat în Regatul Bavariei. In Ev. Med. s-a numit Ratisbona. REGE-NT, -Ă (< fr., lat., germ.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană care guvernează o monarhie în timpul minoratului, al bolii sau al absenţei suveranului; funcţiile regentului sunt exercitate uneori de către un consiliu de regenţă. 2. Adj. (LINGV.; despre propoziţii sau părţi de vorbire; şi subst.) Căreia îi este subordonată una sau mai multe propoziţii sau o parte de propoziţie. 3. Diamant celebru de 137 carate montat în Coroana franceză. De origine indiană a fost cumpărat, în 1717, de regentul Philippe II d’Orleans. REGENŢĂ (Regence) (< fr.) s. f. 1. (în statele monarhice) Consiliu de r. = organ colegial care exercită prerogativele monarhului lipsit de capacitate de exerciţiu ori cu capacitatea de exerciţiu restrânsă sau în absenţa acestuia; perioada cât durează această guvernare. în România, Parlamentul a votat (4 ian. 1926), instituirea unui Consiliu de R., format din patriarhul Miron Cristea, preşedintele înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie Gheorghe Buzdugan (din 1 oct. 1929, în urma decesului său, a fost numit Constantin Sărăţeanu) şi principele Nicolae, fratele principelui Carol, pe timpul minoratului viitorului rege Mihai I. Şi-a încetat activitatea la 7 iun. 1930. 2. (în arhitectura şi artele decorative franceze) Stil care face tranziţia între stilul Ludovic al XlV-lea şi stilul Ludovic al XV-lea, dezvoltat în perioada regenţei ducelui Philippe II d’Orleans (1715-1723); se caracterizează prin supleţea, graţia şi delicateţea elementelor decorative. Constituie o primă fază a rococoului. Printre reprezentanţii de seamă ai stilului r. au fost: arhitectul Robert de Cotte, decoratorii G.M. Oppenordt, CI. Audrant şi ebenistul Ch. Cressent. REGER [regerj, Max (pe numele adevărat Johann Batist Joseph Maximilian R.) (1873-1916), compozitor, organist, pianist, dirijor şi critic muzical german. Prof. univ. la Munchen şi Leipzig. Creaţie amplă, inegală ca valoare, influenţată de maeştrii clasicismului. Sinteză între inspiraţie şi meşteşug, între rigoare neoclasică şi expresivitate romantică. A abordat toate genurile, mai puţin teatrul muzical, cultivând formele clasice („Variaţiuni şi fugă pe o temă de Telemann“, „Variaţiuni pe o temă de Mozarf). REGESC, -EASCĂ (< rege) adj. Regal3. REGEŞTE (< fr.; {s} lat. regesta „registru") s. f. pl. Nume dat în Ev. Med. registrelor în care erau trecute, în ordine cronologică, actele, documentele etc, emanate de la aceeaşi cancelarie şi de la aceeaşi persoană şi care intercalau indicaţii, note explicative şi chiar extrase din cronici. REGGAE [rege] (cuv. engl.) subst. Gen muzical originar din Jamaica, provenind din muzica ska care se dezvoltă în anii 1970-1980. Popularitate mondială datorată lui Bob Marley, Jimmy Cliff şi Peter Tosh. REGGE, Tulio Eugenio (n. 1931), fizician italian. Lucrări de fizica particulelor elementare şi teoria câmpului. A asociat particulelor elementare conceptul de momente cinetice complexe. REGGIANI, Mauro (1897-1980), pictor italian. După un debut în spiritul figurativului tradiţional, călătoreşte la Paris (1926 şi 1930), de unde aduce, printre primii artişti din ţara sa, influenţele picturii lui Kandinsky şi Mondrian. A fost printre Regensburg. Podul peste Dunăre şi catedrala Sankt Peter REGGIO Dl CALABRIA 82 semnatarii celui dintâi manifest abstracţionist italian (1934). REGGIO Dl CALABRIA, oraş în extremitatea de S a Italiei (Calabria), port la str. Messina, situat la 325 km SSE de Napoli; 180,3 mii loc. (2003). Nod de comunicaţii. Aeroportul Santa Eufemia, Ind. siderurgică, a constr. de maşini (vagoane de c.f.), chimico-farmaceutică, electrotehnică, de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă; produse cosmetice (parfumuri, săpunuri) şi alim, (ulei de măsline ş.a.), Staţiune balneară. Turism. Universitate. Muzeu naţional de arheologie, cu colecţii de sculpturi şi ceramică greceşti şi romane. Pinacotecă. Catedrală în stil bizantin, reconstruită după cutremurul din 1908; castel aragonez (sec. 15). Fondat de coloniştii greci în anul 723 î.Hr. cu numele Rhegion, apoi capturat şi stăpânit de Dionysius I cel Tânăr, tiranul Syracusei (387-351 î.Hr.) şi de români, în 270 Î.Hr. (civitas foederata). Municipiu roman În 89 î.Hr. (Regium lulium). Ocupat succesiv de vizigoţi, ostrogoţi şi bizantini (când a devenit un înfloritor centru), preluat de arabi (sec. 10), de normanzi (c. 1060) şi de aragonezi. Anexat (1443) Regatului de Napoli până în 1860, când a fost cucerit de Garibaldi. De-a lungul istoriei a avut mult de suferit din cauza invadatorilor sarazini şi a cutremurelor (de ex, în 1908), fiind în repetate rânduri reconstruit. REGGIO NELL’EMIUA, oraş în N Italiei (Emilia-Romagna), situat în C. Padului, pe râul Crostolo, la 114 km NNV de Florenţa; 144,3 mii loc. (2003). Nod de comunicaţii. Centru comercial. Ind. metalurgică, a constr. de maşini (locomotive, maşini agricole şi de transport, motoare pentru avioane), electrotehnică, chimică (îngrăşăminte), a mat, de constr. (ciment), textilă, încălţămintei, farmaceutică (medicamente), alim. (vin, brânzeturi/parmezan, conserve, preparate din carne), Muzeu municipal. Galerie de artă. Catedrală (sec. 9, reconstruită în sec. 16); ruinele castelului Canossa (sec. 10); bisericile Madonna della Ghiara (1597-1619), San Prospero (1517) şi San Girolamo (sec. 16); Primărie (sec. 15, restaurată în sec. 18), cu turn înalt; palat episcopal (sec. 15-16); palat ducal (sec. 18-19). Fondat de pretorul roman Marcus Aemilius Lepidus în anul 187 Î.Hr. cu numele Regium Lepidi. Stăpânit succesiv de bizantini, longobarzi şi apoi de franci (până în 773); domeniu seniorial al familiei Canossa (sec. 10), a aderat la Liga lombardă în 1168; condus de familiile Este, Gonzaga, Visconti şi din nou Este (1290-1859); anexat de Piemont (1859) intră în componenţa Regatului Italiei în 1860, REGHIN, municipiu în jud. Mureş, situat în E Pod, Transilvaniei, pe râul Mureş, la confl. cu râul Gurghiu; 36 773 loc, (2005). Staţie de c.f. (inaugurată în 1885 şi modernizată în 1968). Nod rutier. Centrală electrică şi de termoficare. Turnătorie de oţel şi fontă, Constr. de maşini, utilaje agricole şi de piese de schimb. Combinat de prelucr. a lemnului, în cadrul căruia se produc instrumente muzicale, ambarcaţiuni nautice, articole sportive, plăci aglomerate din lemn etc. Fabrici de confecţii, de încălţăminte, de lapte praf, bere, sucuri naturale, preparate din carne etc. Parc (6 ha); pădurea Rotundă (30 ha), folosită ca loc de agrement. Muzeu (1960), cu secţii de istorie, etnografie şi ştiinţele naturii (peste 1 500 specii din ornitofauna României şi a altor ţări). Colecţie de ouă încondeiate. Bibliotecă^ municipală, cu cărţi rare şi vechi. în perimetrul municipiului au fost descoperite vestigiile mai multor aşezări suprapuse datând din Neolitic, Epoca bronzului şi din perioada geto-dacă. Totodată, s-a mai descoperit un tezaur monetar roman (peste 600 de piese) şi vestigiile unei cetăţi de pământ din sec. 8-9, în sec. 12, în R. şi zonele înconjurătoare au fost colonizaţi saşi. Prima menţiune documentară datează din 1228, cu numele Regun, iar apoi ca reşed. a unui decanat monahal (1300) şi al unui capitlu (1332). Prădată şi incendiată de invaziile tătare din anii 1241, 1285, 1393, aşezarea s-a refăcut de fiecare dată şi a fost înconjurată cu ziduri de apărare. Amintit documentar ca târg (oppidum) în 1427, R. devine în sec. 16 un important centru meşteşugăresc în care activau numeroase-bresle (tăbăcari, cizmari, cojocari, croitori etc.) şi comercial, cu vestite târguri anuale. în 1863, R. a fost ridicat la rangul de oraş liber, cu drept de a trimite deputaţi în Dieta Transilvaniei, în 1870, la R. a fost instalată o tipografie, iar în 1874 a luat fiinţă o secţie a societăţii ASTRA, care a jucat un important rol cultural. După 1 dec, 1918, R. a cunoscut o dezvoltare însemnată, mai ales în domeniul ind. lemnului şi alim. Declarat municipiu la 24 nov. 1994. Monumente; biserica evanghelică, începută înainte de anul 1300 ca bazilică romanică şi terminată în 1330, cu unele transformări gotice din sec. 16 şi 18. Renovată în 1857 (după incendiul din 1848) şi restaurată în anii 1929-1930 şi 1959-1961. Are un turn înalt de 47 m, prevăzut cu un ceas instalat în sec. 19; biserica de lemn Sf. Nicolae (1725 sau 1744-1748, renovată în 1760, 1857, 1957 şi 1982), cu picturi de factură populară în altar şi icoane pe tâmplă datând din 1857; biserica romano-catolică (1781), în stilul barocului târziu, a fost repictată în 1968; biserica Sf, Treime, ctitorie din 1805 a lui Petru Maior, terminată în 1811; castel (sec. 15, refăcut în sec. 19), în localit. componentă Apalina, construit în stilul Renaşterii, cu elemente baroce, situat într-un parc (15 ha) cu exemplare de frasin american, salcâm japonez, pin, tisă ş.a. REGHIU 1, Masiv deluros în Subcarpaţii Vrancei, situat între văile râurilor Milcov (la E) şi Zăbala (la V), alcătuit din gresii, şisturi argiloase, marne ş.a. Alt, max.; 867 m (vf. Răchitaşu). Acoperit cu păduri de fag. în perimetrul acestui masiv se afla rezervaţia complexă (geologică, paleontologică şi floristică) Scruntaru (95 ha), ocrotită din apr. 1973, în cadrul căreia se evidenţiază un interesant relief ruiniform, dezvoltat pe gresiile sarmaţiene (vârfuri conice, jgheaburi adânci, pereţi abrupţi etc.), bogate depozite fosilifere (lamelibran-hiate, gasteropode) şi variate specii de plante, printre care mojdreanul (Fraxinus ornus), jugastrul (Acer campestre), cătina (Hippophăe rham-noides), iarba fiarelor (Cynanchum vincetoxicum), inul sălbatic (Linum austriacum) ş.a. 2. Com. în jud, Vrancea, situată în Subcarpaţii Vrancei, la poalele dealurilor Reghiu şi Răiuţ, pe cursul superior al râului Milcov; 2 599 loc. (2005). Zăcăminte de sare gemă şi de cărbune brun (neexploatate). Pomicultură. Biserica Pogorârea Duhului Sfânt (ante 1809), în satul Ursoaia, REGI, două cărţi canonice din „Vechiul Testament'1, tratând istoria regilor de la sfârşitul domniei lui David (965 î.Hr.) şi urcarea pe tron a lui Solomon (c, 965 î.Hr.) până la decăderea statului iudeu (586 î.Hr.). REGICID (< fr.; {s} lat, regis „rege11 + -cida „care ucide") s. n., s. m. (DR.; în statele monarhice) 1, S. n. Crima de ucidere a monarhului, 2. S. m. Persoană care săvârşeşte această crimă. REGIE (< fr.) s. f. 1. Iniţial simplă funcţie administrativă, r. a cuprins, cu timpul, şi domeniul de urmărire a disciplinei muncii artistice şi tehnice (organizarea şi conducerea repetiţiilor; dirijarea jocului şi a relaţiilor actorului în spectacol; alegerea şi dispunerea 83 REGIE decorurilor şi efectelor scenice etc.). în acest stadiu, r. avea un caracter empiric şi era încredinţată directorului teatrului sau unui actor de frunte (la noi, C. Aristia, C. Caragiale, M. Pascaly, M. Millo). Din deceniul al patrulea al sec. 19, r. se aplică cu precădere în domeniul artistic şi e înţeleasă ca un fenomen de artă specific teatrului, care concepe şi iniţiază, potrivit unei viziuni de ansamblu, prealabile, încorporarea scenică a unei idei sau a unui text dramatic. R. dispune în acest scop de întreaga sferă a artelor şi de întregul aparat al scenei (actori, dansatori, scenografi, muzicieni, costumieri, tehnicieni, maşinişti, dotarea tehnică, decorativă, arhitectonică etc.). R. distribuie acestor factori sarcini artistice corespunzătoare, organizează şi urmăreşte procesul lor de creaţie în vederea închegării finale a spectacolului, începuturile r. moderne pentru spectacolul dramatic se socotesc a fi apărut după 1870, la curtea ducelui George de Meiningen, iar pentru spectacolul de operă la festivalurile muzicale iniţiate de R. Wagner la Bayreuth. Sub imperiul curentului realist critic de la sfârşitul sec. 19, s-au dezvoltat apoi şcolile regizorale veriste şi naturaliste, ale aşa-numitului „teatru liber“ (animate de Antoine, Brahm, Stanislavski). Curentele ideologice şi artistice ulterioare au imprimat r. noi tendinţe stilistice. înainte de Primul Război Mondial şi în perioada interbelică, aceste tendinţe au fost iniţiate şi animate de teoreticieni şi de practicieni ai teatrului ca: G. Craig, A. Appia, Lugne Poe, Paul Fort, V.E. Meierhold, E.B. Vahtangov, A.l. Tairov, A.G. Bragaglia, L. Jessner, E. Piscator, A. Artaud, M. Reinhardt, Ch. Dullin etc. După cel de-al Doilea Război Mondial, rolul r. ca factor determinant al artei şi imaginii teatrale a crescut şi este ilustrat de animatori ca B. Brecht, J. Vilar, A. Vitez, J. Grotowski, E. Barba, T. Kantor, Julian Beck, Peter Stein, Richard Schechner, Peter Sellers, Robert Wilson, J.L. Barrault, M. Mnouchkine, Peter Brook, G. Strehler, Patrice Chereau, Lev Dodin, Luca Ronconi, Robert Lepage ş.a. în România, la laşi în 1864, un Regulament teatral cuprinde un capitol „despre regizori", primul profesionist recunoscut în domeniu fiind A.F. Gattineau, de origine franceză, stabilit în ţară. începând cu sec. 20 regia, în accepţiunea modernă, este un fenomen puternic şi continuu în teatrul românesc. Cristalizarea noţiunii de şcoală, înfiinţarea învăţământului specializat, definirea r. ca artă reuneşte artişti din toate generaţiile. Al. Davila, primul regizor artist domină începutul de sec. Urmează în perioada interbelică personalităţi ca: Ion Sava, Soare Z. Soare, V.l. Popa, G.M. Zamfirescu, Ion Aurel Maican, Ion Şahighian, Marietta Sadova, Camil Petrescu, Haig Acterian, Paul Gusty. După cel de-al Doilea Război Mondial se vor afirma noi personalităţi ca: Sică Alexandrescu, Moni Ghelerter, Al. Finţi, N. Tompa, alături de reprezentanţii mişcărilor de „reteatralizare" şi „teatralizare" a teatrului: Liviu Ciulei, Horea Popescu, Sorana Coroamă-Stanca, Crin Teodorescu, Lucian Pintilie, David Esrig, Radu Penciulescu, Vlad Mugur, Valeriu Moisescu, Dinu Cernescu, Sanda Mânu, Ion Cojar, Margareta Niculescu ş.a. Direcţia lor novatoare va fi continuată de Cătălina Buzoianu, Andrei Şerban, Alexa Visarion, Dan Micu, Aureliu Manea, Silviu Purcărete, Cristian Pepino, Mihai Măniuţiu, Al. Dabija, Tompa Gabor, Al. Darie ş.a. Printre tinerii regizori de talent afirmaţi după 1989 se numără: Felix Alexa, Beatrice Grancea, Radu Afrim, Theodora Herghelegiu, Vlad Masaci, Nona Ciobanu, Geanina Cărbunariu, Ana Mărgineanu, Andreea Vălean, Radu Apostol, Radu Berceanu ş.a. Au cunoscut notorietate internaţională prin activitate pe marile scene ale lumii: Liviu Ciulei, Andrei Şerban, Silviu Purcărete, David Esrig, Radu Penciulescu, Margareta Niculescu, Petre lonescu. R. de film presupune deopotrivă conceptul de creaţie cinematografică a viitoarei opere, cât şi coordonarea tuturor compartimentelor care contribuie la transpunerea pe peliculă a acestui concept (imagine, sunet, montaj etc.). Munca de regie începe cu scenariul sau decupajul regizoral, continuă cu alcătuirea echipei, supervizarea operaţiei de casting, alegerea locurilor de filmare, realizarea filmării propriu-zise, supervizarea montajului şi a celorlalte operaţiuni care aparţin etapei de postproducţie. Istoria cinematografului cunoaşte numele unor mari artişti care s-au ilustrat în regia de film: D.W. Griffith, Charles Chaplin, Buster Keaton, Serghei Eisenstein, Vsevolod Pudovkin, Eric von Stroheim, Josef von Sternberg, Ernst Lubitsch, Jean Renoir, Orson Welles, Marcel Carne, Rene Clair, John Ford, Vittorio De Sica, Luchino Visconti, Federico Fellini, Michelangelo Antonioni, Ingmar Bergman, Luis Bunuel, Andrei Tarkovski, Krzysztof Kiestowski. Lor li se alătură astăzi creatori de o remarcabilă forţă şi originalitate: Theo Angelopoulos, Bernando Bertolucci, Robert Altman, Otar losseliani, Pedro Almodovar, David Lynch, Lars von Trier, Tim Burton, Wong Kar-wai, Zhang Yimou ş. a. Pionierii regiei româneşti de film (Jean Georgescu, Jean Mihail, Ion Şahighian) au deschis drum câtorva generaţii de realizatori care s-au impus după 1950 prin reprezentanţi de renume naţional şi chiar internaţional: Liviu Ciulei, Victor lliu, Ion Popescu-Gopo, Iulian Mihu, Malvina Urşianu, Elisabeta Bostan, Sergiu Nicolaescu, Mircea Veroiu, Dan Piţa, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Stere Gulea ş. a. în ultimii ani asistăm la afirmarea unor talente tinere (Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Cătălin Mitulescu), semne ale unei înnoiri în regia de film din România. 2. (EC.) Formă de organizare a unei întreprinderi având ca obiect exploatarea de bunuri ale statului sau valorificarea unor drepturi ale acestuia (ex. perceperea unor impozite directe), caracterizată prin personalitate juridică proprie şi gestiune separată de a statului, dar legată într-o măsură mai mare sau mai mică de bugetul statului, prin rezultatele financiare; p. ext. administraţia, personalul, sediul unei asemenea întreprinderi. 3. Sistem de executare a unei lucrări sau de exploatare a unui bun public sau particular de către un administrator care urmează să justifice conturile faţă de organele superioare sau faţă de proprietar. ^ Cheltuieli de r. = totalitatea acelor cheltuieli ale unei unităţi economice care privesc, într-o măsură sau alta, asigurarea mai multor activităţi, neputându-se preciza în ce măsură sunt legate de un anumit produs sau de o anumită lucrare, şi care se includ în costuri după anumite criterii convenţionale (ex. cheltuielile administrative şi de conducere). Construcţii, lucrări de montaj, reparaţii capitale etc., executate în regie (proprie) = operaţii pe care beneficiarul le face cu aparatul său propriu de producţie sau cu o subunitate proprie specializată, folosind mijloace existente ori achiziţionate special în acest scop şi pe care le asimilează producţiei marfă prin facturarea lor ca investiţii sau ca reparaţii capitale pe seama fondurilor sociale destinate în acest scop. REGIFUGIU 84 REGIFUGIU (< lat. regifugium) s.n. Sărbătoare romană care se celebra în amintirea alungării regilor din vechea Romă. REG|M (< fr.) s. n. 1. (FIZ., TEHN.) Ansamblu de structuri sau de evoluţii ale unui sistem fizic sau tehnic, determinat, într-un interval de timp limitat, de anumite condiţii externe invariabile. Evoluţia în timp a unui sistem fizic sau tehnic este caracterizată printr-o succesiune de r., care constituie serviciul sistemului respectiv. După modul de variaţie în timp ai mărimilor caracteristice ale sistemului, r. poate fi: static, dacă nici una dintre mărimile lui de stare nu variază în timp şi nu au loc transferuri sau transformări de energie; staţionar, dacă mărimile de stare ale sistemului nu variază în timp, dar au loc transferuri sau transformări de energie; permanent, dacă mărimile de stare ale sistemului variază periodic în timp; nestaţionar, dacă mărimile de stare variază în timp, şi tranzitoriu, dacă cel puţin o mărime de stare variază în timp, ca urmare a trecerii sistemului dintr-un regim static, staţionar sau permanent într-alt regim static, staţionar sau permanent. — R. deformant, regim periodic de funcţionare a reţelelor electrice de curent alternativ în care există curenţi sau tensiuni care nu variază sinusoidal în timp. Apare fie datorită elementelor de circuit nelineare (redresoare, bobine cu miez feromagnetic saturat etc.), fie datorită faptului că tensiunile de alimentare nu sunt riguros sinusoidale. 2. (TEHN.) Ansamblu de condiţii externe invariabile, care, pentru un anumit interval de timp, determină dispoziţia, funcţionarea sau modul de utilizare a unor sisteme tehnice (maşini, aparate, instalaţii, clădiri etc.). Condiţiile externe pot fi: a) valorile anumitor mărimi funcţionale caracteristice (cuplu, putere, viteză, presiune, temperatură, tensiune electrică etc.), în cazul r. de funcţionare, sau b) valorile mărimilor ce caracterizează fie condiţiile în care este utilizat un sistem tehnic, fie condiţiile în care se efectuează un proces tehnic, în cazul r. de utilizare. Din punctul de vedere al condiţiilor generale, r. de f. al unui sistem tehnic poate fi: nominal, când este corespunzător condiţiilor pentru care a fost construit, uzual şi accidental, când este provocat de defecte interne sau de cauze exterioare. Din punctul de vedere al sarcinii, se deosebesc r. de subsarcină, de plină sarcină, adică de mers în sarcină nominală, şi de suprasarcină. Pentru motoarele termice se defineşte şi r. economic (r. în care motorul funcţionează cu consum minim de combustibil). 3. (HIDROTEHN.) Regim hidrologic, regim definit de ansamblul mărimilor variabile caracteristice unei ape sau unui bazin hidrografic (debitul apelor din precipitaţii, pierderile de apă prin evaporare, nivelurile suprafeţelor libere, vitezele şi curenţii, debitele lichide şi solide etc.). 4. (PEDOL.) Regim hidric, ansamblul fenomenelor de mişcare şi de reţinere a apei în sol, care determină raportul dintre apa provenită din precipitaţii, din scurgerile de suprafaţă, din apa subterană şi apa pierdută prin evaporare şi prin infiltrare. R.h. al solurilor este determinat de factori fizico-geografici (climă, relief, apă freatică, vegetaţie) în raport cu anumite însuşiri ale solului (permeabilitate, capacitate de a reţine apa etc.). 5. (EC.) Regim preferenţial, acordare de avantaje, în legătură cu comerţul exterior, de către un stat altui stat pe bază de reciprocitate (ex. reducerea taxelor vamale de import), fără ca faţă de statele terţe să se aplice „clauza naţiunii celei mai favorizate". R.p. este folosit de Anglia în relaţiile sale cu ţările care fac parte din Commonwealth. 6. (MED.) Regim alimentar, utilizare a alimentelor şi a băuturilor în conformitate cu anumite reguli impuse de condiţiile de sănătate sau de boală ale unei persoane. La omul normal, r.a. este mixt, cuprinzând toate principiile alimentare. în diferite boli, r.a. este un factor terapeutic şi se prescrie în raport cu boala persoanei suferinde (ex. r.a. lactat, hidrozaharat, vegetarian etc.). 7. (LINGV.) a) V. recţiune. b) Termen dependent de altul, corespunzând cerinţelor recţiunii acestuia. Se vorbeşte, de obicei, de r. unui verb sau al unei prepoziţii (ex. în limba română, r. celor mai multe prepoziţii este în cazul acuzativ: cu mine, la mine etc.) — R. direct, alăturarea unui determinant fără intermediul unui cuvânt auxiliar. REGIMENT (< fr., germ.) s. n. Unitate tactică (de instrucţie şi administrativă) de bază a forţelor armate. R. este compus din mai multe batalioane (sau divizioane, escadrile etc.). Primul regiment de cavalerie a apărut în Franţa în 1558. ♦ Militarii care fac parte dintr-o astfel de unitate. REGIMENTELE GRĂNICEREŞTI, unităţile militare de români şi de secui, înfiinţate în 1762 de Curtea imperială de la Viena de-a lungul frontierei Transilvaniei. R.g. de români cuprindeau oameni liberi sau răscumpăraţi din iobăgie, de confesiune greco-catolică, scutiţi de o serie de sarcini către stat şi iobăgeşti în schimbul satisfacerii obligaţiilor militare. S-au înfiinţat două r.g.: Regimentul I, cu sediul la Orlat, şi Regimentul al ll-lea, cu sediul la Năsăud; în 1768 s-a mai înfiinţat, în Banat, Batalionul I românesc, cu sediul la Caransebeş. Prin înfiinţarea r.g., care urmau, în concepţia organizatorilor, să slujească întru totul interesele Habsburgilor, se lărgea cercul românilor liberi şi se întărea lupta de emancipare naţională a românilor din Transilvania. REGINA [ridjaine], oraş în S Canadei, centrul ad-tiv al prov. Saskatchewan (din 1905), situat în zona de prerie, pe Wascana Creek, pe autostrada Trans-Canadiană, la 160 km N de graniţa cu S.U.A.; 178,2 mii loc. (2003). Nod rutier. Aeroport. Centru comercial al unei reg. cerealiere şi de creştere a animalelor. Zăcăminte de petrol şi gaze naturale. Ind. siderurgică (oţel şi produse din oţel), a constr. de maşini agricole, de echipament pentru comunicaţii şi de aparate telefonice, chimică (îngrăşăminte, vopsele), de prelucr. a lemnului, a mat. de constr. (ciment), hârtiei, poligrafică şi alim. Rafinărie de petrol. Reparaţii feroviare. Universitate (1974). Muzeu de istorie naturală; Galeria de artă „Norman MacKenzie"; Orchestră simfonică; Teatru. Institut de Artă Aplicată şi Ştiinţe. Lacul artificial Wascana (930 ha) situat în mijlocul parcului cu acelaşi nume. Zona oraşului a fost vizitată în 1857 de exploratorul britanic John Palliser, numind-o Wascana (nume derivat de la denumirea indienilor localnici — Oskana). Fondat în 1882 ca centrul ad-tiv al prov. Northwest Territories of Canada (1882-1905) pe linia de c.f. Trans-Canada (Canadian Pacific Railway) cu numele R. (denumire referitoare la regina Victoria a Marii Britanii). Distrus în mare parte de un ciclon în 1912, a fost refăcut ulterior, mai ales după al Doilea Război Mondial a cunoscut o expansiune rapidă. REGINA ALEXANDRA v. Queen Alexandra Range. REGINA CHARLOTTE, Insulele -v. Queen Charlotte Islands. REGINA ELIZABETH, Insulele - v. Queen Elizabeth Islands. REGINA MARY, Ţărmul - v. Queen Mary Coast. REGINA MAUD, Munţii - v. Queen Maud Mountains. 85 REGIUNE REGINA MAUD, Ţara - v. Queen Maud Land. REGINA STELELOR, nume popular al stelei Vega din constelaţia Lira. REGINĂ (< lat.) s. f. 1. Suverana unui regat. 2. Soţie de rege. 3. (La şah) Damă (II 2). 4. (APIC.) Matcă. 5. Regina-nopţii = nume dat unor plante de grădină din familia solanacee originare din America de S, cu florile albe, violete sau roşietice, care se deschid la căderea nopţii, răspândind un miros plăcut (Nicotiana alata). REGIOMONTANUS (pe numele adevărat Johan nes Muller) (1436-1476), astronom şi matematician german. Prof. la Viena şi Nurnberg. Cunoscut prin lucrările sale de astronomie şi trigonometrie. Op. pr.: „De triangulis omnimodis libri quinque", carte fundamentală în trigonometria plană şi sferică, cu tabele de valori trigonometrice. Construieşte (1471) un Observator astronomic la Nurnberg, cu ateliere şi tipografie proprie, unde apar primele Anale astronomice şi Efemeridele. REGIONAL, -A (< fr.) adj. Privitor la o regiune, caracteristic unei regiuni, care aparţine unei regiuni. Termenul se referă fie la subdiviziuni ale teritoriului naţional, fie la regiuni mai întinse (ex. Europa Centrală, Asia de SE), eventual la grupări de state, în acest sens fiind o treaptă intermediară între nivelul naţional şi cel planetar, de exemplu atunci când se vorbeşte de politici regionale de dezvoltare. ♦ (Substantivat, f.) Unitate organizatorică a unei organizaţii politice, economice sau publice, corespunzătoare unei regiuni administrative (ex. r. C.F.R.). REGIONALISM (< fr.) s. n. 1. Mişcare sau doctrină care pornind de la existenţa unor entităţi regionale în unele provincii ale unei ţări duc la o activitate descentralizatoare, independentă de capitală; supraapreciere a unei provincii; patriotism local. 2. (LINGV.) Fapt de limbă existent numai într-o anumită regiune, caracteristic pentru un anumit grai. R. sunt de obicei de natură lexicală (cuvinte, de ex. mold. curechi „varză") şi fonetică (variante ale cuvintelor existente în limba comună, de exemplu pronunţarea bănăţeană frace pentru frate); există însă şi r. gramaticale-morfologice (forme flexionare) şi sintactice (construcţii). R. sunt folosite pentru culoarea locală în limba literaturii artistice, unele dintre ele devenind cu timpul bunuri ale limbii literare. Sin. provincialism. REGIONARE (< regiune) s. f. (GEOGR.) R. climatică = împărţire a unui teritoriu în regiuni cu condiţii climatice oarecum omogene, stabilite pe baza unor indici climatici. R. fizico-geografică = împărţire a unui teritoriu în regiuni naturale, caracterizate printr-o fizionomie proprie, prin anumite particularităţi ale elementelor componente, printr-o dinamică internă proprie şi printr-un anumit grad de utilizare de către societatea omenească. R. hidrologică = împărţire a unui teritoriu în unităţi cu particularităţi hidrologice proprii (sub aspectul regimului hidrologic), pe baza analizei detaliate a regimului nivelurilor, a debitelor etc. REGISTRATURĂ (< germ., lat.) s. f. Serviciu, birou unde se înregistrează, în cadrul unei instituţii, întreprinderi etc., corespondenţa, actele intrate şi ieşite. REGISTRU (< lat., fr., it., germ.) s. n. 1. Caiet, condică (cu filele numeroase şi şnuruite) sau sistem de fişe, de foi volante (numerotate, vizate şi certificate) în care se înscriu operaţii sau acte oficiale privind activitatea unei persoane juridice sau fizice. -0- R. de stare civilă = r. în care sunt transcrise unele acte de stare civilă (ex. actul de naştere, de căsătorie, de deces) ori sunt înscrise alte acte privind recunoaşterea, înfierea, schimbarea numelui. 2. Registrul navelor = instituţie de stat care stabileşte normele de construcţie a navelor, cu luarea în consideraţie a prevederilor cuprinse în „Convenţia internaţională pentru siguranţa navelor de comerţ şi a vieţii umane pe mare“. 3. (ARHIT.) Suprafaţă cuprinsă între două profile orizontale de-a lungul unei faţade. ♦ Zonă orizontală în care este împărţită o suprafaţă decorativă (perete pictat, vase etc.) 4. (MUZ.) Porţiune din ambitusul unei voci sau al unui instrument (r. grav, mediu, acut). ♦ Grupul tuburilor (ex. la orgă) sau butoanelor (ex. la acordeon) ce generează sunete cu acelaşi timbru. 5. (TEHN.) Placă culisantă sau rotativă cu ajutorul căreia se reglează deschiderea unei conducte. 6. Dispozitiv utilizat în centralele telefonice automate la înregistrarea numărului telefonic chemat şi selectarea legăturilor pentru găsirea acestuia. 7. (POLIGR.) Ansamblul semnelor de reper care indică suprapunerea exactă a tiparului pe ambele feţe ale hârtiei. 8. (INFORM.) Dispozitiv al calculatoarelor electronice destinat păstrării temporare a informaţiei. REGIUM IULIUM v. Reggio di Calabria. REGIUM LEPIDI v. Reggio nelP Emilia. REGIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Ţinut, zonă. ^ R. naturală, a) regiune geografică a cărei fizionomie (peisaj) este dată numai de particularităţile elementelor componente abiotice (aer, ape, roci) şi biotice (plante, animale) şi a cărei dinamică internă se rezumă la procesele legate de schimbul de substanţă şi de energie dintre aceste elemente. Elementele antropice lipsesc sau au un rol cu totul secundar în formarea fizionomiei regiunii (ex. r. deşertului polar, ale tundrei, ale taigalei, ale stepelor uscate montane asiatice, ale pădurii ecuatoriale sud-americane, ale deşerturilor tropicale etc.); b) unitate teritorială a cărei extindere este marcată de limite naturale (ex. Kalahari) — Regiune zoogeografică, terit. întins care are o compoziţie specifică a faunei, ca rezultat al evoluţiei istorice comune în condiţii de relativă izolare geografică. Pe glob există opt asemenea r.: R.z. neozeelandeză are fauna cea mai veche, în care mamiferele lipsesc, şi prezintă numeroase endemisme. R.z. australiană (Australia şi Noua Guinee) are o faună foarte originală; dintre mamifere îi sunt proprii mono-tremele (ex. ornitorincul), iar marsu-pialele (ex. cangurul) sunt foarte bine reprezentate; mamiferele placentare lipsesc aproape complet. R.z. polineziană se caracterizează prin lipsa aproape totală a mamiferelor, precum şi prin lipsa a numeroase familii şi genuri din celelalte clase. R.z. neotropicală, care ocupă toată America de Sud şi America Centrală, are numeroase forme proprii, printre care ordinul edentatelor (leneşi, tatu, furnicari), al struţilor americani, subordinul maimuţelor platirine, familia vampirilor. R.z. malgaşă se caracterizează prin familia endemică a tanrecilor (mamifere insectivore primitive) şi a lemurienilor. R.z. ethiopiană, care se întinde în Africa la S de Sahara, are o faună foarte bogată. Specii proprii acestei r. sunt struţul african, cârtiţa aurie, elefantul african, rinocerul african, girafa, zebra; foarte numeroase sunt antilopele şi carnivorele mari. R.z. indo-malaeză, care cuprinde India, Indochina şi Arh. Malaez, are multe asemănări cu r.z. ethiopiană. Aici există multe specii de cervidee, sciuride, veveriţe zburătoare, fazani, maimuţe. Este caracteristic elefantul indian şi rinocerul indian. R.z. holarctică, care ocupă toată Europa, Africa de N, Asia fără partea de S şi de SE, toată America de Nord, are o faună relativ săracă faţă de REGIZA 86 întinderea ei. Acestei r. îi sunt proprii cârtiţele, castorii, dintre păsări tetraonidele, alcidele şi columbi-formele, dintre batracieni urodelele, iar dintre peşti acipenseridele şi salmonidele. Sunt bine reprezentate sciuridele şi alte rozătoare, bovidele, canidele (lupi, vulpi etc.), ursidele etc. Se împarte în subregiunile Pale-arctica (Europa, Asia, Africa de Nord) şi Nearctica (America de Nord). — Regiune floristică, terit. întins acoperit cu o floră relativ omogenă, ca rezultat al unei îndelungate evoluţii comune în condiţii de relativă izolare geografică şi care posedă unele familii, precum şi numeroase genuri şi specii absente în celelalte regiuni (grupate în unităţi de vegetaţie proprii). Pe glob există şase r.f. R.f. holarctică ocupă toată Europa, Africa de Nord (inclusiv Sahara), Asia, în afară de partea ei sudică,. America de Nord până la Podişul Mexican. Se caracterizează prin conifere, foioase şi plante erbacee cu un ciclu vegetativ legat de alternanţa dintre vară şi iarnă. Principalele ei subregiuni sunt: arctică, eurosiberiană, ehino-japoneză, pon tico-central-asia tică, mediteraneană (care uneori este considerată ca o r.f. separată), nord-americană atlantică, nord-americană pacifică, a preriilor. R.f. paleotropicală ocupă Africa, la S de Sahara (cu excepţia extremităţii ei sudice), SV Arabiei, India, Indochina, sudul Chinei, Arh. Malaez şi Oceania. Se caracterizează prin păduri tropicale şi savane, cu numeroase specii proprii. Cuprinde subregiunile: indo-africană, malgaşă, malaeziană, neozeelandeză şi havaiană. R.f. neotropicală ocupă America Centrală, Mexicul, sudul Floridei, America de Sud până la 40° lat. sud. Prezintă păduri tropicale cu palmieri şi arbori de cauciuc, deserturi cu cactuşi, savane, stepe. Cuprinde subregiunile central-americană, americană tropicală şi andină. R.f. australiană are foarte multe specii proprii, printre care diverse specii de eucalipt. R.f. a Capului ocupă extremitatea sudică a Africii: are o floră foarte bogată. R.f. antarctică ocupă sudul Americii de Sud, ins. antarctice şi ţărmurile Antarctidei. Are o vegetaţie săracă, formată în special din muşchi şi licheni. 2. (între 8 sept. 1950 şi 16 febr. 1968 în organizarea ad-tiv—terit. a României) Unitate ad-tiv—terit. care cuprindea mai multe raioane, oraşe, comune (iniţial au existat 28 r.). Această configuraţie copia modelul existent în Uniunea Sovietică. 3. (GEOGR., METEOR.) Regiune anticiclonică v. anticiclon. 4. Porţiune a unui organism (ex. r. abdominală), a unui tot. REGIZA (< regizor) vb. I tranz. A îndruma jocul actorilor şi montarea unui spectacol (de teatru, de operă etc.), a unui film, conform unei concepţii şi viziuni artistice; a pune în scenă. ♦ Fig. A pregăti, a organiza, a conduce (din umbră) o activitate, o operaţie etc. REGIZOR, -OARE (< fr., germ.) s. m. şi f. Specialist care regizează o piesă de teatru, un film etc. REGIZORAT (< regizor) s. n. Faptul de a regiza; arta regizorului; regie (1). REGLA (< fr.) vb. I tranz. 1. (TEHN.) A efectua ansamblul de operaţii de reglare. 2. (MILIT.) A determina elementele tragerii (bătaia şi direcţia) necesare pentru atingerea unui obiectiv. 3. A aranja, a orândui, a potrivi. REGLABIL, -Ă (< regla) adj. Care se poate regla. REGLAJ (< fr.) s. n. Mod de realizare a reglării; p. ext. reglare. REGLARE (< regla) s. f. Acţiunea de a regla. ♦ Ansamblu de operaţii executate cu ajutorul unor dispozitive şi legături prin care o mărime fizică a unui proces tehnic sau a unei instalaţii este adusă şi menţinută într-o dependenţă prestabilită faţă de o altă mărime. Poate fi automată sau manuală. + Ansamblu de operaţii efectuate asupra unui sistem tehnic înainte de punerea lui în funcţiune, cu scopul stabilirii unor valori prescrise sau optime ale tuturor parametrilor caracteristici elementelor sau funcţionării sistemului respectiv. REGLEMENTA (< fr.) vb. I tranz. (DR.) A stabili o reglementare. ♦ A pune în ordine, a aranja. REGLEMENTAR, -A (< fr., germ.) adj. Conform cu un regulament, cu o normă; regulamentar. REGLEMENTARE (< reglementa) s. f. 1. Acţiunea de a reglementa. 2. (DR.) Ansamblu de norme juridice aplicabile într-un anumit domeniu (ex. în materie de transport, de construcţii, de aprovizionare teh-nică-materială); operaţia de stabilire a acestor reguli. R. este larg utilizată spre a desemna normele impuse în mod public conducerii unei firme (industrii) mai ales în ce priveşte siguranţa şi normele de protecţie a mediului. 3. Reglementarea paşnică a problemelor internaţionale = principiu fundamental al dreptului internaţional, înscris în Carta O.N.U., potrivit căruia statele sunt obligate să rezolve problemele litigioase dintre ele pe cale politică, prin negocieri şi nu prin ameninţarea cu forţa sau cu folosirea forţei. 4. Reglementarea naşterilor (contracepţia) = acţiune destinată evitării temporare a procreaţiei. Proces încurajat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, după 1985, pentru îngrădirea naşterilor în ţările cu o explozie demografică rapidă greu suportabilă de statele respective. REGLET (< fr.) s. f. (POLIGR.) Piesă de fontă, de material plastic sau de plumb folosită în poligrafie la completarea spaţiilor albe (netipărite) în forma de tipar. REGLETĂ (< fr.) s. f. Piesă din material izolant pe care se fixează contacte electrice şi care serveşte pentru legarea între ele a diverselor secţiuni ale unei instalaţii sau ca suport pentru fixarea unor piese mici. REGLOR (< fr.) s. m. 1. Tehnician care reglează maşinile-unelte sau dispozitivele într-o secţie de producţie. 2. Lucrător cu calificare superioară care reglează un aparat în curs de fabricaţie, astfel încât scările indicatoare şi indicaţiile acestuia să corespundă mărimilor reale. REGMAN, Cornel (1919-1999, n. Daneş, jud. Mureş), critic şi istoric literar român. A făcut parte din Cercul literar de la Sibiu. Cronici şi medalioane literare („Cărţi, autori, tendinţe", „Cică nişte cronicari...", „Nuvela şi povestirea românească în deceniul 8", „Noi explorări critice"). REGN (< lat., fr., it.) s. n. (BIOL.) Cea mai mare categorie sistematică. Organismele au fost împărţite în două r.: animal şi vegetal. în unele clasificări moderne se individualizează cinci regnuri: procariote (bacterii), protoctiste (protozoare, alge), fungi, plante şi animale. Ca urmare a gradului diferit de evoluţie la care au ajuns şi a descendenţei unora din altele, organismele sunt diferenţiate în grupuri naturale mai mari sau mai mici, mai vechi sau mai noi, mai primitive sau mai evoluate, între care există legături de înrudire mai apropiată sau mai îndepărtată. Aceste grupuri naturale (categorii sistematice) au primit rang de încrengătură, clasă, ordin, familie, gen, specie etc., putând fi orânduite într-un. sistem de clasificare ce oglindeşte evoluţia şi gradul lor de înrudire. REGNARD, Jean-Franpois (1655-1709), memorialist şi autor dramatic francez. A avut o tinereţe aventuroasă: a fost luat captiv de corsari, care l-au dus în Algeria (1678-1679), de 87 REGULARIZA unde, după ce a fost eliberat, a plecat într-o călătorie în Laponia. însemnările sale din această călătorie constituie partea cea mai interesantă a operei sale. A scris deopotrivă pentru teatrul francez şi pentru cel italian („Cartoforul", „Distratul", „Nebuniile amorului", „Legatarul universal"), fiind unul dintre cei care l-au transformat pe Ariecchino dintr-un personaj cinic şi bădăran într-un valet spiritual şi îndemânatic. A deschis drumul comediei iui Marivaux. REGNAULT [reno], Elias (1801-1868), publicist şi istoric francez. Legături cu revoluţionari români paşoptişti exilaţi în Occident. Pe baza informaţiilor extrase din lucrările lui N. Bălcescu, Al. Papiu-llarian, I. Ghica şi I. Heliade Rădulescu, a scris „Histoire politique et sociale des Principautes Danubiennes", precum şi „Mysteres diplomatiques aux bords du Danube". REGNAULT {renq], Henri Victor (1810-1878), fizician şi chimist francez. Prof. la Şcoala Politehnică şi College de France din Paris, A efectuat măsurători precise privind dilatarea, densitatea şi căldura specifică a gazelor. A descoperit (1835) ciorura de vinii şi tetraclorura de carbon (1839). Primul preşedinte ai Societâtii Franceze de Fotografie (1855). ’ RâGNIER [renie], Henri de (1864-1936), scriitor francez. Versuri de factură simbolistă, apoi neoclasică şi parnasiană, îmbinând graţia cu senzualismul elenic („Poeme vechi şi romaneşti", „Medaliile de lut", „Cetatea apelor", „Oglinda orelor"). Romane estetizante pe teme erotice, cu rafinate analize ale pasiunilor („Vacanţa unui tânăr cuminte", „Teama de iubire"). RfrGNIER [renie], Mathurin (1573—1613), poet francez. Adversar ăl lui Malherbe; apărător al inspiraţiei libere şi al fanteziei. Elegii, epistole şi satire, în care a configurat, înainte de Moliâre, tipuri şi moravuri sociale („Domnului Rapin"). REGOSOL (< fr.) s. n. Tip de sol, âzonal tânăr, neevoluat, format pe depozite afânate sau slab consolidate (nisipuri, loess, argile, marne etc.). Se întâlneşte frecvent pe versanţii cu înclinare puternică, pe rupturi de pantă etc. A REGRES (< lat., it., germ.) s. n. întoarcere de la o stare sau o formă superioară de dezvoltare la una inferioară; decădere, declin. R. include şi momentele de stagnare, de revenire la formele şi structurile învechite; este opus progresului. ♦ (DR.) Acţiune de r. = acţiune prin care o persoană care a plătit o sumă de bani din culpa alteia se întoarce împotriva acesteia din urmă pentru recuperarea sumei plătite. REGRESA (< fr.) vb. I intranz. A da înapoi, a decădea. REGRESIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. (GEOL.) Proces de retragere a mării şi deci a liniei ţărmului de pe întinse porţiuni ale scoarţei terestre; poate fi determinată de scăderea nivelului mării (cum s-a întâmplat în Pleisto-cen, când un volum mare de apă era stocat în calotele glaciare) sau de mişcări de ridicare a scoarţei terestre. 2. (LINGV.) Micşorarea extensiunii geografice a unui fenomen fonetic, morfologic etc. 3. (PSIH.) întoarcerea la moduri de gândire, trăire, comportare imature, caracteristice unor vârste anterioare, în psihanaliză, această întoarcere reprezintă un mecanism de apărare cu scopul de a reduce ori evita anxietatea provocată de experienţe din prezent. REGRESIV, -A (< fr.) adj. Care este în regres; care dă înapoi. <0* Mişcare r. = mişcare care se face în direcţia inversă celei normale. (LINGV.) Derivare r. = procedeu de formare a unui cuvânt nou de la un cuvânt existent în limbă prin suprimarea unui afix. Formaţie r. -cuvânt format prin derivare r. Asimilare r. = asimilare în care sunetul modificat se află înaintea sunetului care exercită influenţa modificatoare. Eroziune r. v. eroziune. REGRET (< fr.) s. n. Părere de rău; remuşcare, căinţă. REGRETA (< fr.) vb. I tranz. A simţi un regret; a fi cuprins de părere de rău; a avea remuşcări, a se căi. REGRETABIL, -A (< fr.) adj. Care provoacă părere de rău, care poate fi regretat, de care poate să-ţi pară rău. REGRETAT, -Ă (< regreta) adj. (Despre o persoană dispărută, decedată; şi substantivat art.) Pe care îl regreţi; de a cărui dispariţie îţi pare rău. ♦ (Despre întâmplări, situaţii) De care îţi pare rău că s-a întâmplat. REGRUPA (< re1- + grupa) vb. I tranz. şi refl. A (se) grupa din nou. REGULA (< lat,, it.) vb. I tranz. 1. A organiza după anumite reguli, a supune unor anumite reguli. 2. A pune în ordine, a rândui. REGULAMENT (< fr., lat.) s. n. Act administrativ cu caracter normativ emis de puterea executivă în aplicarea unei legi. ♦ Totalitatea instrucţiunilor, normelor şi regulilor care se stabilesc şi asigură ordinea şi bunul mers al unei instituţii, întreprinderi etc. ♦ Totalitatea normelor după care se joacă un sport, un joc etc. REGULAMENTAR, -A (< regula-ment) adj. Care este prevăzut într-un regulament, care se face conform unui regulament; reglementar. ♦ Care se referă la Regulamentul Organic, privitor \a Regulamentul Organic. ^ Domn r. = domn al Principatelor Române care a domnit în perioada Regulamentelor Organice. REGULAMENTE ORGANICE, regulamente (legiuiri) privitoare la organizarea şi conducerea Ţării Româneşti şi a Moldovei sub ocupaţia rusă (1828-1834), prevăzute prin Convenţia de la Adrianopol (1829). întocmite de două comisii formate din câte patru boieri moldoveni şi patru munteni, sub preşedinţia consulului general rus M. L Minciaki. Au fost puse în aplicare în 1/13 iul. 1831 în Ţara Românească şi în 1/13 ian. 1832 în Moldova, sub îndrumarea şi supravegherea generalului rus Pavel Kiseleff. R. O. au menţinut şi au întărit privilegiile boierimii, precum şi obligaţiile clăcaşilor. Ele au constituit o aspră legislaţie agrară. R. O. au îngrădit puterea domnească, au introdus principiul separării puterilor în stat, au instituit adunările obşteşti (embrion al regimului parlamentar), au reorganizat vechile servicii publice şi au creat altele noi. R. O. au favorizat îmbunătăţirea organizării administrative, dezvoltarea capitalismului şi, prin dispoziţiile aproape identice, au pregătit unirea celor două ţări române. Au fost abrogate în 1858, în urma Convenţiei de la Paris. REGULARITATE (< fr.) s. f. însuşirea a ceea ce este regulat, a ceea ce se face întotdeauna în acelaşi fel şi în acelaşi timp. ♦ Simetrie; proporţie. ♦ Uniformitate. REGULARIZA (< fr.) vb. I tranz. 1. A supune unor norme, unor reguli. ♦ A pune în ordine, în concordanţă (evidenţe, balanţe etc.). ♦ A pune de acord datele evidenţei contabile cu realitatea constatată pe teren prin inventariere. ♦ A corecta erori de înregistrare prin stornări, virări etc. ♦ A stabili şi a achita suma în contul căreia s-au făcut plăţi provizorii. 2. A da o formă regulată unui obiect (corectându-i conturul). 3. A amenaja cursul unei ape. REGULARIZARE 88 REGULARIZARE (< regulariza) s. f. 1. Acţiunea de a regulariza şi rezultatul ei. R. a conturilor = operaţiune de modificare a unor conturi, ca urmare fie a înregistrării unor cheltuieli ce trebuie repartizate între două sau mai multe exerciţii contabile, fie a constatării unui venit care a fost obţinut sau a unei cheltuieli care a fost efectuată, dar care nu au fost înregistrate. 2. (TEHN.) Operaţie prin care un obiect sau o instalaţie sunt aduse în starea care prezintă regularitate (uniformitate) dintr-unul sau din mai multe puncte de vedere tehnice (ex. punerea la punct a unei maşini care să lucreze conform unui anumit program). 3. (HIDROTEHN.) Ansamblu de lucrări efectuate în albia unui curs de apă în scopul folosirii în condiţii optime a debitelor acestuia (pentru hidroenergie, navigaţie, alimentări cu apă etc.) şi al reducerii acţiunilor lui distructive. REGULAT, -Ă (< regula) adj. 1. (Şi adv.) Care urmează anumite reguli prestabilite, care se repetă neabătut, într-o anumită ordine şi după anumite reguli. ♦ Care se desfăşoară fără abatere; obişnuit, firesc, normal. ^ Verb r. = verb care respectă fără excepţii regulile generale ale conjugării. ♦ Ordonat, uniform. 2. Organizat după anumite legi; organizat pe baze permanente. ♦ Orânduit, sistematizat. 3. Poligon r. = poligon care are toate laturile şi toate unghiurile egale. Poliedru r. = poliedru cu toate feţele poligoane regulate şi toate unghiurile diedre egale. ♦ (Despre forme, trăsături) Ale cărui elemente sunt simetrice; armonios, frumos. REGULATOR, -OARE (< fr., germ.) adj., s. n. 1. Adj. Care sistematizează, care stabileşte regularitatea unei funcţii, a unei mişcări etc. 2. S. n. Aparat sau dispozitiv al unei instalaţii de automatizare care, primind la intrare semnalul emis de elementul de comparaţie, transmite la ieşire o mărime de comandă a elementului de execuţie (care efectuează operaţia impusă) şi asigură funcţionarea instalaţiei astfel încât abaterea mărimii de ieşire faţă de valoarea impusă să fie cât mai mică. După natura mărimii reglate pot fi: r. de viteză, r. de nivel etc. 3. S. n. (DR.) R. de competenţă = act prin care organul de jurisdicţie superior celor între care s-a ivit un conflict de competenţă stabileşte care dintre ele este competent să judece procesul. REGULĂ (< lat. regula) s. f. 1. Normă, lege după care se desfă- şoară ceva; precept. ^ R. celor trei unităţi = principiu fundamental al teatrului în clasicism, potrivit căruia acţiunea piesei trebuie concentrată într-un subiect principal unic (unitatea de acţiune), evenimentele desfăşu-rându-se într-un răstimp de 24 de ore (unitatea de timp) şi în acelaşi loc (unitatea de loc). Existentă încă în „Poetica" lui Aristotel, cerinţa unităţii de acţiune şi de timp este întregită în timpul Renaşterii cu ideea unităţii de loc formulată de Gian Giorgio Trissino în Pen. Italică, de Ben Jonson în Anglia, de Cervantes şi Tirso de Molina în Spania, de P. Ronsard, Joachim du Bellay, J.C. Scaliger în Franţa. Aplicată riguros pentru prima dată de Jean Mairet în pastorală („Silvanire") şi în tragedia clasică („Sophonisbe"), ea a fost susţinută de J. Chapelain, G. de Scudery, abatele Fr. d’Aubignac şi s-a impus îndeosebi în teatrul francez al sec. 17-18, după ce Boileau a canonizat-o în „Arta poetică", fiind apoi abandonată odată cu apariţia romantismului. Regula de aur = maximă întâlnită în aproape toate sistemele religioase şi etice: „Poartă-te cu ceilalţi aşa cum ai vrea ca ei să se poarte cu tine." 2. Mod de a rezolva o serie de probleme care au anumite caracteristici comune. <0- Regula de trei compusă = r. care determină valoarea unei mărimi depinzând direct sau invers proporţional de alte mărimi. Regula de trei simplă = r. care determină valoarea unei mărimi direct sau invers proporţionale cu o altă mărime atunci când se cunosc două valori ale uneia dintre mărimi şi o valoare a celeilalte mărimi. 3. (CHIM.) Regula lui Hund = r. conform căreia completarea cu electroni a orbitalilor cu energie egală dintr-un substrat se realizează prin ocuparea fiecărui orbital mai întâi de către un singur electron şi numai după aceea are loc ocuparea fiecărui orbital cu câte doi electroni. 4. Rânduială, ordine; regularitate. Loc. De regulă = în mod obişnuit, de obicei. REGULUS, cea mai strălucitoare stea din constelaţia Leul, de mărime 1,3. Situată la 85 ani-lumină de Soare. REGULUS, Marcus Attilius (?-250 î.Hr.), general şi om politic roman. Comandant al corpului expediţionar roman care a debarcat în timpul Primului Război Punic în N Africii (256 î.Hr.). A înfrânt flota cartagineză la Ecnomos, în largul coastelor Siciliei, în una din marile bătălii navale ale Antic. înfrânt de cartaginezi şi făcut prizonier (255 î.Hr.), a fost trimis la Roma pentru a media pacea (c. 250 î.Hr.), dar cunoscând forţele slăbite ale cartaginezilor, a pledat pentru continuarea războiului. Reîntorcându-se în captivitate, conform angajamentului, a fost ucis de cartaginezi. REGURGITAŢIE (< fr.) s. f. (FIZIOL.) Revenire în cavitatea bucală a conţinutului gastric sau esofagian, fără spasmul de vomă şi însoţită, de obicei, de eructaţie. Se manifestă în mod normal la sugari şi la unii adulţi după masă, iar în mod patologic la bolnavii de gastrită hiperacidă. REHMKE [rernke], Johannes (1848-1930), filozof german. A înţeles filozofia ca ştiinţă fundamentală „lipsită de prejudecăţi", al cărei obiect îl constituie „ceea ce este cel mai general al unui dat". Teoria sa realist-monistă a cunoaşterii era îndreptată, în special, împotriva idealismului din teoria cunoaşterii şi a metafizicii tradiţionale („Filozofia ca ştiinţă fundamentală"). REIAT, -Ă (< fr.) adj. Cu dungi în relief formate din ţesătură; dungat. REICH [raih] (cuv. germ. „imperiu") subst. Termen folosit de la sfârşitul sec. 19 pentru a desemna Germania, în istoria căreia sunt cunoscute trei formaţiuni statale, denumite astfel: Sfântul Imperiu Roman (de la sfârşitul sec. 15, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană) (962-1806); statul creat prin unificarea Germaniei sub autoritatea Prusiei (1871-1918); statul hitlerist (1933- 1945), cunoscut şi sub numele de al Treilea Reich. REICH [raik], Steve (n. 1936), compozitor american. Reprezentant marcant al generaţiei repetitive (împreună cu Phil Glass). Muzică bazată pe tratarea prin repetiţie, îmbinare, suprapunere, decalaj a unor motive cu o plilsaţie ritmică foarte clară şi un centru de atracţie tonală („It’s Gonna Rain", „Drumming"). REICH [raik], Wilhelm (1897-1957), medic şi psihanalist austriac. Cunoscut mai ales prin încercările de a combina teoriile lui Freud cu cele ale lui Marx. Ca medic s-a preocupat de igiena sexuală a muncitorilor, la Viena şi Berlin. După apariţia (1933) lucrării „Psihologia de masă a fascismului" este exclus din asociaţia psihanaliştilor, apoi şi din Partidul Comunist. Emigrează în Suedia, Norvegia, apoi în S.U.A. (1939), unde a propagat prin lucrările sale înlăturarea reprimării sexuale a omului de către societatea autoritară, pe care o consideră responsabilă de 89 REIMS afecţiuni psihice şi chiar de îmbolnăvirile de cancer. Acuzat de escrocherie, este închis la penitenciarul Lewisburg, unde şi moare. Alte lucrări: „Revoluţia sexuală", „Funcţiunea orgasmului", „Lupta sexuală a tinerilor", „Analiza caracterului". REICHA [rai/a], Antonin (Anton) (1770-1836), compozitor, teoretician muzical şi pedagog ceh. Stabilit la Paris (1808). Elev al lui Haydn. Prof. la Conservatorul din Paris. Opere („Cagliostro", „Sapho"), simfonii, muzică de cameră. Lucrări pedagogice („Tratatul de melodie"). REICHENAU [rai/enau], Walther von (1884-1942), feldmareşal german. A comandat Armata X germană (1939) cucerind Varşovia, Armata VI în Belgia şi Franţa; i-a succedat lui von Rundstedt (1941), în fruntea Grupului de Armate Sud în U.R.S.S. REICHENBACH [raijanbahj, Hans (1891-1953), filozof şi logician german. Prof. univ. la Berlin, Istanbul şi Los Angeles. Unul dintre organizatorii „Societăţii de filozofie ştiinţifică" din Berlin, care, alături de „Cercul de la Viena", a pus, între 1920 şi 1930, bazele neopozitivismului. Preocupat de problema cauzalităţii şi de aplicarea teoriei probabilităţii în logică („Logica probabilităţii", „Filozofia spaţiului şi timpului"). REICHERSDORFFER [rai/ersdorfer], Georg von (c. 1495-1554, n. Sibiu), cărturar şi diplomat sas. Notar al oraşului Sibiu, secretar regal şi consilier (din 1526) al lui Ferdinand I de Kabsburg şi emisar al acestuia în Moldova (în 1527 şi în 1535), la Curtea lui Petru Rareş. Scrierile sale („Chorographia Moldovei" şi „Chorographia Transilvaniei") cuprind informaţii privind Ţările Române în sec. 16. REICHSRAT [rai/srat] (cuv. germ.) subst. 1. Denumire dată parlamentului bicameral din fostul Imperiu austro-ungar. 2. Denumire dată în Germania (1919-1934) organului reprezentativ legislativ în unele landuri. 3. Denumire dată Consiliului de pe lângă Coroană, care participa la conducerea ţării, în Danemarca (până în 1866) şi în Suedia (până în 1772). 4. Denumire dată, în Bavaria (1818-1918), camerei organului reprezentativ, landtag. REICHSTADT, ducele de v. Napoleon II. REICHSTAG [rai/tag] (cuv. german) 1. (în Ev. Med.) Denumire dată unuia dintre organele puterii centrale în Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. 2. Denumire dată parlamentului german în Confederaţia Germană de Nord (din 1867), în Imperiul German (din 1871) şi în Republica de la Weimar (1919-1933). După acapararea puterii de către nazişti, R. a devenit un instrument al acestora. REICHSTEIN [rai/tain], Tadeus (1897-1996), biochimist elveţian originar din Polonia. Prof. la Zurich şi Basel. Cercetări fundamentale asupra hormonilor corticosuprarenali, vitaminei C şi glucozidelor. A separat cortizonul şi a stabilit structura chimică a acestuia (1936-1940, independent de E.C. Kendall). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1950), împreună cu E.C. Kendall şi Ph. S. Hench. REICHSWEHR [raihsve:r] (cuv. germ. „Apărarea Imperiului") Denumire dată forţelor armate germane, create în 1919 prin Tratatul de Pace de la Versailles, care fixa efectivul acestora la 100 000 de oameni. R. era format din forţele armate de uscat (Reichsheer) şi forţele militare maritime (Reichsmarine). Prin adoptarea legii cu privire la serviciul militar obligatoriu (16 mart. 1935), Germania nazistă a lichidat toate îngrădirile impuse prin clauzele militare ale tratatului, transformând R. în Wehrmacht. REID [ri:d], Thomas (1710-1796), filozof scoţian. Pastor presbiterian. A succedat lui Adam Smith la catedra de filozofie morală a Univ. din Glasgow. Fondatorul şcolii scoţiene de filozofie. Adversar al lui Berkeley şi Hume. A criticat empirismul, afirmând existenţa unor principii înnăscute ale „bunului simţ" („Cercetare asupra intelectului uman prin prisma bunului-simţ“, „Eseu asupra facultăţilor intelectuale"). REID [ri:d], Thomas Mayne (cunoscut şi sub numele de căpitanul Mayne Reid) (1818-1883), scriitor şi ziarist irlandez. A trăit după 1840 în America, fiind căpitan de voluntari în războiul contra Mexicului. Viaţa sa aventuroasă i-a inspirat numeroase scrieri cu acţiune palpitantă, localizată în Vestul Sălbatic sau în sud („Călăreţul fără cap", „Vânătorii de scalpuri", „Căpetenia albă"). REIDY, Affonso Eduardo (1909-1964), arhitect şi urbanist brazilian. Prof. univ. la Rio de Janeiro. Discipol al lui Le Corbusier, a colaborat la începutul carierei cu L. Costa şi O. Niemeyer. S-a impus cu complexul de locuinţe şi servicii Pedregulho de la periferia oraşului Rio (un edificiu sinuos de 260 m lungime). Alte opere: Teatrul popular din cartierul Marechal Hermes, Cartierul Gavea, Ministerul Educaţiei şi Sănătăţii, Centrul administrativ de pe colina Săo Antonio — toate la Rio de Janeiro; muzeele de artă modernă din Rio de Janeiro şi Săo Paulo. REIEŞ! (< re1- + ieşi, după fr. ressortit) vb. IV intranz. A apărea ca o consecinţă logică; a rezulta. REIFICARE (după fr., reification; de la lat. res „lucru") s. f. (FILOZ.) Proces în cursul căruia relaţiile sociale îmbracă forma unor relaţii obiectuale, iar omul însuşi devine din subiect (agent conştient) al proceselor sociale obiectul acestora, asemenea unui lucru. Conceptul a fost formulat de G. Lukâcs şi mai ales de Th. Adorno. REIMANN [raiman], Albert (n. 1936), compozitor german. Lieduri şi operă („Un joc al visului", „Sonata fantomelor" după Strindberg, „Lear" după Shakespeare, „Castelul" după Kafka). REIMARUS, Hermann Samuel (1694-1765), erudit german. Prof. de ebraică la Hamburg. A dezvoltat o concepţie raţionalistă asupra religiei („Apologia sau apărarea raţiunilor lui Dumnezeu"). REIMS [re:s], oraş în NE Franţei (Champagne), situat la poalele masivului omonim, pe râul Vesle (afl. al lui Aisne) şi pe canalul Aisne-Marna, la 142 km ENE de Paris; 187,2 mii loc. (1999). Nod rutier şi feroviar. Port fluvial. Important centru de producţie a şampaniei. Ind. metalurgică, a constr. de maşini (componente pentru automobile şi Reims. Catedrala Notre-Dame REINCARNARE 90 avioane), electrotehnică, chimică, textilă (lână), a hârtiei, sticlăriei şi alim. (vinuri, biscuiţi ş.a.). Producţie de biciclete. Vechi centru universitar (1548). Muzeu de istorie şi arheologie; Muzeul de artă „Saint-Denis". Monumente: Amfiteatru, Poarta lui Marte şi Arcul de Triumf (din perioada romană); catedrala Notre-Dame, de mari dimensiuni (149,2 m lungime, din care nava are 115 m lungime, şi 138,7 m lăţime), cu două turnuri la faţadă, de 81 m înălţime, una dintre capodoperele artei gotice, a fost construită în etape (1211-1231, 1253-1311, cu completări din 1430; cele două turnuri datează din sec. 14-15). Decorată la exterior cu un bogat şi valoros ansamblu de sculpturi; vitralii gotice. Distrusă în mare parte în timpul Primului Război Mondial, catedrala a fost refăcută (1927-1938) prin generozitatea filantropului a american John D. Rockefeller. în 1991, catedrala Notre-Dame a fost inclusă pe lista monumentelor Patrimoniului cultural universal; biserica Saint-Remi (sec. 11-12); biserica Saint-Jacques (sec. 13, reconstruită în sec. 15-16); bazilica Sainte-Clotilde (1898); Palatul regal (sec. 18); primărie în stil Ludovic al Xlll-lea (sec. 17). Locuită de triburile galice remi şi cunoscută în Antic, preromană cu numele Durocortorum, aşezarea a fost ocupată de romani şi transformată în capitala prov. Gallia Belgica şi reşed. a guvernatorilor romani. După botezul lui Clovis (25 dec. 496), R. a devenit locul tradiţional de încoronare a regilor Franţei (25 de încoronări), respectiv de la Ludovic VIII (1223) până la Carol X (1825). în Ev. Med. a fost un important centru religios, cultural şi politic. La 7 mai 1945, la R., generalul german Alfred Jodl a semnat actul preliminar de capitulare necondiţionată a Germaniei (pe Frontul de Vest). REINCARNARE s. f. v. metempsihoză. REINDEER LAKE v. Lacul Renului. REINES, Frederick (1918-1998), fizician american. Prof. la Institutul Tehnologic Keis şi la Univ. California, împreună cu Clyde Cowan, a descoperit (1956) antineutrinul în dezintegrarea beta inversă. Studii care au confirmat existenţa neutrinului. împreună cu colaboratorii săi, R. a demonstrat experimental (1957) conservarea sarcinii barionice şi faptul că protonoul are timpul de viaţă de peste 3*1024 ani. Premiul Nobel pentru fizică (1995), împreună cu M.L. Perl. REINHARDT [rainhart], Jean* Baptiste (zis Django) (1910-1953), chitarist francez de jazz. Manieră interpretativă extrem de creativă, imprevizibilă. Colaborează cu Stephane Grappelli (Hot Club Quintet). Impact imens asupra evoluţiei instrumentului. Celebritate internaţională. REINHARDT [rainhart], Max (pe numele adevărat M. Goldmann) (1873-1943), regizor şi actor german. Stabilit în S.U.A. (1933), s-a consacrat filmului. Animator şi conducător al mai multor teatre din Berlin şi Viena. Iniţiator al festivalurilor de la Salzburg (1920-1934). Unul dintre inovatorii tehnicilor de montare. Repertoriu variat, de la tragicii greci şi Shakespeare până la Strindberg şi Pirandello. La R., noţiunile de spectaculos, plastic, vizual, dinamic trec pe primul plan în potenţarea textului dramatic. REININGER, Lotte (1899-1981), regizoare germană. Pionier al filmului de animaţie mondial. Utilizează în principal tehnica „umbrelor mişcătoare" („Aventurile prinţului Ahmed"). REINMAR CEL BĂTRÂN (Reinmar von Hagenau) (c. 1160-C.1210), poet german pe care contemporanii l-au numit „căpetenia privighetorilor". A trăit la Curtea lui Leopold VI al Austriei, unde a fost profesorul lui Walter von der Vogelweide. REINSERŢIE s. f. Reintroducerea unei persoane în fostul său mediu familial, social şi profesional. Implică o serie de acţiuni educative, eventual psihoterapie, în cazul persoanelor care prezintă tulburări de comportament. REINTEGRA (< fr., lat. m.) vb. I tranz. A repune o persoană în drepturile sale sau într-o funcţie pe care a mai avut-o. ♦ Refl.  face corp comun cu ceva; a se îngloba, a se contopi. REIONjSM v. Rayonism. Frederick Reines ((îl ippB Wllllfc REIS (< turc.) s. m. 1. Titlu purtat de ofiţeri superiori sau demnitari în Imperiul Otoman. 2. Titlu dat căpitanilor de corsari din N Africii. REISCHAUER, Edwin (1910-1990), diplomat şi orientalist american. A studiat cu precădere călătoriile preotului budist zen Ennin în China. Lucrări: „Japonia - trecut şi prezent", „Japonia - povestea unei naţiuni", „Japonezii", „Viaţa mea între Japonia şi America". în calitate de ambasador al S.U.A. în Japonia (1961-1966), a încercat să restabilească dialogul dintre cele două ţări, acţionând pentru retrocedarea Okinawei japonezilor (realizată abia în 1972). REISZ [rais], Karel (1926-2002), regizor britanic de film de origine cehă. Unul dintre fondatorii „free cinema“-ului englez. Carieră eclectică gravitând în jurul unor teme predilecte: revolta, iubirea imposibilă, pasiunea necontrolată („Sâmbătă seara, duminică dimineaţa", „Morgan", „Logodnica locotenentului francez"). REITCORD (denumire comercială) s.n. Nume dat unei ţesături de bumbac vopsite în bucată şi mer-cerizată, utilizată la confecţionarea balonzaidelor, raglanelor şi canadienelor. REITERA (< fr.) vb. I tranz. A repeta. REITERATIE (< fr.) s. f. 1. Repetare. 2. Metodă topografică constând în măsurarea repetată a unghiurilor pentru reducerea erorilor. reiyOkai, una dintre cele mai mari secte laice japoneze (peste 3 mii. adepţi); înfiinţată în 1925, propovăduieşte prin doctrinele sale venerarea strămoşilor, păstrarea sistemului familial tradiţional şi budismul întruchipat de Lotus Sutra. Nu este afiliată nici unei secte budiste. REIZEf Tamechika (1823-1864), pictor japonez. Prezintă în lucrările sale teme budiste şi aspecte de la Curtea epocilor Nara J710-794) şi Heian (794-1185). încearcă să reînvie pictura yamato-e, apărută sub această denumire la mijlocul sec. 9, pentru a o deosebi de pictura chineză. REIZEI Tamesuke (1263-1328), poet japonez. 65 dintre poeziile sale clasice (waka) sunt cuprinse în „Antologia Imperială". Fondatorul uneia dintre cele trei importante şcoli - Reizei. REÎMPĂDUR! (< re1- + împăduri) vb. IV tranz. A planta arbori forestieri pe un teren despădurit; a împăduri 91 RELATIVITATE din nou. în România la sfârşitul sec. 19 şi pe parcursul sec. 20 s-au realizat ample acţiuni de r. pe terenuri degradate din Subcarpaţi, M. Apuseni, Carpaţii Orientali, pe terenurile nisipoase din Oltenia etc. După 1989 s-a desfăşurat o politică nefastă faţă de fondul forestier prin defrişări masive şi necontrolate, REÎMPĂRŢ! (< re1- + împărţi) vb. IV tranz. A împărţi din nou, a face o nouă împărţire. REÎMPROSPĂTA (< re1- + împrospăta) vb. I tranz. A împrospăta din nou; fig. a readuce în memorie; a reaminti cuiva ceva. REÎNARMA (< re1- + înarma) vb. I tranz. şi refl. A(-şi) reface potenţialul de război; a (se) înarma din nou, înzestrând armata cu mijloace noi de luptă. REÎNCADRA (< re1- + încadra) vb. I tranz. A încadra pe cineva din nou într-un post (pe care l-a ocupat anterior). REÎNCARNARE (REINCARNARE) (< reîncarna) s. f. V. metempsihoză. REÎNFIINŢA (< re1- + înfiinţa) vb. I tranz. A înfiinţa din nou, a reîntemeia, a reface. REÎNNODA (re1- + înnoda) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) înnoda din nou. 2. Tranz. Fig. A restabili o relaţie deteriorată, a reface o prietenie. REÎNNOI (< re1- + înnoi) vb. IV tranz. 1. Tranz. A schimba din nou, a înnoi încă o dată. 2. Tranz. A preschimba sau a prelungi valabilitatea unui document. 3. Refl. (Despre acţiuni) A se produce din nou, a se repeta. 4. Tranz. A reactualiza. 5. Tranz. şi refl. Fig. A (se) împrospăta; a (se) regenera. REÎNSUFLEŢI (< re1- + însufleţi) yb. IV tranz. şi refl. A (se) însufleţi iarăşi, a face să prindă sau a prinde din nou viaţă. REÎNTINER! (< re1- + întineri) vb. IV intranz. şi tranz. A se simţi sau a face să se simtă din nou tânăr; a căpăta sau a face să capete o înfăţişare tinerească. ♦ Intranz. Fig. A primi noi forţe. REÎNTINERIRE (< reîntineri) s. f. (CITOL.) Reînnoirea proceselor vitale Şi a vigorii ca urmare a conjugării, interschimbului şi fuziunii materialului nuclear şi protoplasmatic. REÎNTREGI (< re1- + întregi) vb. IV tranz. A întregi, a completa din nou un întreg. REÎNVIA (< re1- + învia) vb. 11. Intranz. A reveni la viaţă; a se reînsufleţi. 4* (Despre vegetaţie) A renaşte după amorţirea din timpul iernii, a începe să se dezvolte, să înverzească. ♦ Fig. A căpăta din nou viaţă, putere; a renaşte. ♦ Fig. A reveni în amintirea cuiva. ♦ Tranz. Fig. A face să fie din nou folosit, să devină actual. 2. Tranz. (MED.) A resuscita. REJ [rei], Mikotej (1505-1569), scriitor polonez. Considerat creatorul literaturii naţionale polone. Operă cu caracter satiric şi moralizator, în versuri şi proză, prezentând idealul uman al Reformei („Scurtă dispută între un senior, un primar şi un preot“, „Oglinda"). RâJANE (rejan] (pseud. lui Gabrielle Charlotte Reju) (1856-1920), actriţă franceză. Faimoasă interpretă a repertoriului de dramă şi de comedie al vremii. A condus teatrul (1906-1918), care-i purta numele. Roluri în filme. REJANSĂ (< fr.) s. f. Panglică neextensibilă de bumbac, cu legătura de rips, utilizată ca furnitură în confecţii. REJECŢIE (< engl.) s. f. 1. (TELEC.) Eliminare prin filtrare a unor componente ale semnalului care perturbă transmisiunea componentelor utile. 2. (MED.) v. respingere. REJET (< fr.) s. n. 1. Procedeu poetic asemănător ingambamentului, constând în trecerea unui cuvânt, care aparţine sintactic unui emistih, în emistihul următor. V. ingambament. 2. (MED.) v. respingere. RELANSA (< fr.) vb. I tranz. 1. A acorda o mai mare atenţie unui anumit domeniu; a relua o activitate, a se reangaja într-o acţiune cu intensitate sporită. 2. (La jocul de tenis) A retrimite mingea în terenul advers. RELASCOP s. n. Aparat utilizat pentru determinarea suprafeţei totale ocupate de trunchiurile arborilor dintr-un arboret. RELAŞ (< fr.) s. n. Suspendare temporară a reprezentaţiilor unui teatru sau ale unei opere; zi sau interval de timp în care nu se dau reprezentaţii. ♦ (Fam.) Zi sau interval de repaus. RELATA (< fr.) vb. I tranz. A povesti ceva amănunţit, detaliat; a expune, a istorisi. RELATIV, -A (< lat., fr. it., germ.) adj. 1. Care există în cadrul unor relaţii determinate (şi este considerat ca atare); condiţionat. + (Adverbial) Aproximativ, aproape. ^ Drept r. = drept care produce efecte numai faţă de părţile raportului juridic. 2. Care e în raport, care are legătură cu cineva sau cu ceva. -0- Pronume (sau adverb) r. = pronume (sau adverb) care face legătura între o propoziţie subordonată şi cuvântul determinat din propoziţia regentă. Propoziţie r. (şi subst. f.) = a) propoziţie subordonată introdusă prin pronume sau adverbe relative; b) propoziţie atributivă. ^ Loc. Relativ la... = privitor la..., în legătură cu... 3. (Despre mărimi fizice) Care are valoarea dependentă de un anumit sistem de referinţă; care se defineşte sau se calculează prin raportarea la o altă mărime sau la anumite condiţii concrete. 4- Mişcare r. = deplasare a unui corp faţă de un sistem de referinţă mobil. Eroare r. v. eroare (4). RELATIVISM (< fr. {i}) s. n. (FILOZ.) Doctrină potrivit căreia nu există standarde universale în chestiunea valorilor, adevărul însuşi fiind relativ la punctul de vedere al subiectului. Protagoras a oferit prima formă de r. („omul este măsura tuturor lucrurilor1'). R. îşi găseşte expresia şi în alte sfere ale culturii (etică, estetică, istoriografie ş.a.), fiind caracterizat prin accentuarea unilaterală a subiectivităţii valorilor, normelor, a aprecierii faptelor şi evenimentelor prin contestarea întemeierii obiective, a semnificaţiei general-umane ale acestora. Filozoful şi psihologul american W. James a descris pragmatismul său ca r.; gândirea postmodernă pledează în multe cazuri pentru r. R. cultural = teorie potrivit căreia culturile sunt incomensurabile întrucât viziunile lor asupra lumii sunt bazate pe premise şi limbaje foarte diferite. ♦ Relativitate. RELATIVIST, -A (< fr. {i}) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de relativism, privitor la relativism. 2. S. m. şi f. Adept al relativismului. 3. (FIZ.) Adj. Referitor la teoria relativităţii, la efectele prevăzute de această teorie. ♦ Electron r. = electron care se mişcă atât de rapid, încât se poate observa creşterea masei sale conform teoriei relativităţii. RELATIVITATE (< fr. {i}) s. f. 1. Faptul de a fi relativ. 2. Proprietate a mărimilor fizice de a depinde de condiţiile concrete în care se efectuează măsurarea lor sau de sistemul de referinţă la care sunt raportate (ex. dependenţa vitezei unui mobil de mişcarea reperului la RELAŢIE 92 care este raportată). Fizica modernă a dezvăluit r. multor mărimi (ex. masa, lungimea, durata), care, în trecut, erau considerate ca având caracter absolut. Principiul r. galileiene a fost enunţat în lucrarea „Dialog asupra celor două sisteme ale lumii" în 1630. > Teoria relativităţii = teorie a relaţiilor dintre spaţiu, timp şi mişcarea materiei, în care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enunţate într-o formă valabilă atât pentru viteze relative mici ale corpurilor cât şi (ceea ce îi este caracteristic) pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii. T.r. cuprinde două părţi: t.r. restrânse (sau speciale) şi t.r. generale (sau generalizate). în mecanica clasică (newtoniană), spaţiul şi timpul sunt independente de materie şi de mişcarea acesteia, având un caracter absolut; spaţiul este omogen şi izotrop, fiind lipsit de proprietăţi fizice şi având numai însuşiri geometrice (euclidiene); timpul se scurge în mod uniform. Mişcarea corpurilor este descrisă prin raportarea la sistemele de referinţă, între care un loc aparte îl ocupă sistemele inerţiale. Potrivit principiului relativităţii mecanice (sau clasice), enunţat de Galilei, „prin nici o experienţă mecanică efectuată în interiorul unui sistem inerţial nu se poate stabili dacă acesta se află în stare de repaus sau dacă are o mişcare rectilinie şi uniformă", sau, ceea ce este echivalent, „legile fenomenelor mecanice au aceeaşi formă în toate sistemele inerţiale". Din acest principiu rezultă că mişcarea uniformă absolută sau repausul absolut sunt lipsite de semnificaţie. Mişcarea şi repausul au sens numai prin raportarea la sisteme de referinţă, posedă deci un caracter relativ. în fizica sec. 19 se admitea existenţa unui mediu elastic, eterul, care constituia substratul propagării undelor electromagnetice (în particular a luminii). Studiile asupra fenomenelor electromagnetice au dus la concluzia că eterul ar reprezenta un sistem de referinţă imobil şi atunci s-a încercat (Michelson, 1881, ş.a.) punerea în evidenţă a mişcării absolute a Pământului faţă de el. Rezultatul tuturor experienţelor a fost negativ, confirmând valabilitatea principiului relativităţii din mecanică şi pentru procesele electromagnetice. De asemenea s-a dovedit experimental că viteza undelor electromagnetice în vid nu depinde de viteza sursei şi reprezintă, în natură, o viteză maximă care nu poate fi depăşită în nici un mod. Aceste fapte au stat la baza creării de către Einstein, în 1905, a t.r. restrânse, numită astfel deoarece nu cuprinde în sfera sa de fenomene şi pe cele gravitaţionale, menţinându-se tot la sistemele de referinţă inerţiale. Ea se întemeiază pe două principii: principiul relativităţii, „legile fenomenelor fizice au aceeaşi formă faţă de toate sistemele inerţiale" şi principiul constanţei vitezei luminii, „viteza luminii în vid este aceeaşi faţă de toate sistemele inerţiale (ea este o constantă universală)". Aceste două principii exclud posibilitatea existenţei eterului şi, în acelaşi timp, conduc la o serie de concluzii care revoluţionează reprezentările noastre tradiţionale despre spaţiu şi timp. Astfel, lungimea unui corp se contractă faţă de un sistem de referinţă în raport cu care corpul are o mişcare relativă, iar durata unui fenomen se dilată (timpul se scurge mai încet) faţă de un sistem de referinţă în raport cu care sediul fenomenului are o mişcare relativă, deşi atât lungimea corpului, cât şi durata fenomenului rămân aceleaşi faţă de sistemul de referinţă propriu (legat de ele). Spaţiul şi timpul capătă deci un caracter relativ, în sensul că ele depind de sistemul inerţial fa care sunt raportate; acelaşi caracter îl dobândeşte şi simultaneitatea a două evenimente, precum şi masa corpurilor. Aceasta din urmă creşte odată cu mărirea vitezei corpului faţă de sistemul de referinţă, tinzând către infinit atunci când viteza relativă se apropie de viteza luminii. O realizare importantă a t.r. restrânse a constituit-o stabilirea interdependenţei dintre masa şi energia unui corp: variaţia energiei este egală cu produsul dintre variaţia masei şi pătratul vitezei luminii (cunoscuta relaţie E=mc2). Această lege a dezvăluit faptul că substanţa (materia ponderabilă) conţine în sânul său prodigioase rezerve de energie, care pot fi puse în libertate şi care, de altfel, se folosesc de pe acum prin reacţii nucleare. T.r. restrânse a relevat totodată faptul că orice radiaţie (ex. lumina) are o masă inertă. Elaborarea t.r. generale de către Einstein (1908-1916) a pornit de la faptul, constatat experimental, al egalităţii dintre masele inertă şi grea ale unui corp. Pe această bază, Einstein a extins principiul relativităţii la toate sistemele de referinţă şi la toate fenomenele cunoscute (inclusiv cele gravitaţionale): „legile feno- menelor fizice au aceeaşi formă oricare ar fi sistemul de referinţă faţă de care sunt exprimate şi starea lui de mişcare". T.r. restrânse devine un caz particular al t.r. generale, principiile sale fiind valabile numai local (pe porţiuni ale spaţiului suficient de mici), în câmpuri gravifice neglijabile şi pentru intervale de timp destul de scurte. T.r. generale duce la concluzia că spaţiul, timpul şi materia în mişcare se află într-o strânsă interdependenţă: proprietăţile spaţiale şi temporale ale fenomenelor sunt determinate de distribuţia maselor gravitaţionale, iar mişcarea acestora este determinată de însuşirile spaţiului şi timpului. Spaţiul este descris de o geometrie riemanniană; el este curbat îndeosebi în vecinătatea marilor concentraţii de mase. Tot aici timpul este încetinit, iar principiul constanţei vitezei luminii este încălcat. Pentru practica de toate zilele, efectele t.r. generale sunt neglijabile. Totuşi, consecinţele sale au primit strălucite confirmări experimentale. Astfel a fost explicat, prin t.r. generale, avansul continuu al periheliului orbitei planetei Mercur, fapt descoperit încă din sec. 19; a fost determinată curbarea razelor de lumină (provenite de la aştri) atunci când trec prin vecinătatea Soarelui; a fost observată deplasarea spre roşu a liniilor spectrale emise de pe o mare masă gravifică; a fost confirmată creşterea masei particulelor rapide în marile acceleratoare; a fost constatată creşterea timpului de viaţă al mezonilor rapizi în comparaţie cu cel al mezonilor lenţi ş.a. T.r. constituie una dintre cele mai de seamă cuceriri ştiinţifice ale sec. 20. Ea a stabilit interdependenţa dintre proprietăţile spaţiale şi temporale ale materiei în mişcare, relevând unitatea şi condiţionarea lor reciprocă. 3. (DR.) Principiul relativităţii contractelor = principiu în temeiul căruia contractele produc efecte numai între părţile contractante. RELAŢIE (< lat., fr., it., germ.) s. f. 1. (FILOZ.) Caracteristică a obiectelor gândirii care pot fi sesizate într-un acelaşi act intelectual, ca urmare a legăturilor care există între ele (cauzalitate, asemănare, opoziţie etc.). în mediul uman, legătura sau comunicarea cu alte persoane: r. de prietenie, r. de afaceri, r. politice; p. ext., chiar acele persoane. (LINGV.) Complement circumstanţial de r. = complement circumstanţial care arată obiectul la care se referă o acţiune sau o calitate. 2. (LOG.) (r. diadice, triadice, poliadice) Structura şi 93 RELIEF proprietăţile acestor r., operaţiile lor, precum şi operaţiile efectuate cu ele formează obiectul aşa-numitei logici a relaţiilor documentate de logicianul şi matematicianul britanic Augustus de Morgan (1806-1871), întemeietorul logicii simbolice (1847). 3. (MAT.) Familie de perechi în mulţimea perechilor ordonate de elemente ale unei mulţimi date (considerată în vederea remarcării anumitor legături între elementele mulţimii). <£- R. de congruenţă v. congruenţă. R. de ordine v. ordine. 4. (La pl.) Legătură între persoane, popoare, state. Relaţii diplomatice = raporturi politice cu caracter de continuitate între state, stabilite prin misiuni diplomatice permanente ale acestora. Relaţii externe = relaţii pe care un stat le întreţine cu alte state, cu organisme şi cu organizaţii internaţionale, în funcţie de interesele lor naţionale şi internaţionale, ca state suverane şi independente. Relaţii internaţionale = totalitatea relaţiilor politice, economice, culturale, sociale, juridice, diplomatice etc. dintre state, reglementate prin acte juridice, principii şi norme de drept internaţional. Relaţii juridice = relaţii sociale statornicite între membrii societăţii, având caracter normativ prin reglementarea lor de către lege. Relaţii politice = raporturi între state, naţiuni, clase, pături şi categorii sociale, partide politice, organizaţii obşteşti, între individ şi stat. în funcţie de natura economică şi social-politică a diverselor epoci ele pot fi de dominaţie sau de alianţă. Relaţii publice = activitatea unei întreprinderi, organizaţii sau altei entităţi în direcţia creării unei imagini publice favorabile în rândul potenţialilor clienţi, angajaţilor, acţionarilor, creditorilor, furnizorilor, autorităţilor publice locale. Măsurile adoptate în acest sens sunt informarea asupra obiectului de activitate, organizarea de vizite, editarea de reviste, pliante Şi alte materiale de prezentare, conferinţe de presă etc. 5. Expunere, informaţie, relatare. -O- Loc. A da relaţii = a informa, a relata. RELAXA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. 1- Tranz. A pune în stare de relaxare (2). 2. Refl. Fig. A se linişti, a se destinde (după un efort susţinut). RELAXARE (< relaxa) s. f. 1. Faptul de a se relaxa. 2. (FIZ.) Proces ireversibil prin care un sistem fizic scos dintr-o stare de echilibru termodinamic, electric etc. revine liber şi relativ lent la vechea stare sau la o nouă stare de echilibru; relaxaţie. ♦ Scăderea în timp a tensiunilor interne într-un material, deformaţia rămânând neschimbată. 3. (MED.) Obţinerea, prin diverse metode, a unei stări de destindere a muşchilor şi a sistemului neurovege-tativ, mergând până la o deconectare generală a organismului, în scopul reducerii stărilor de tensiune, anxietate, dezechilibru emoţional. RELAXAŢ1E (< fr.) s. f. Relaxare (2). ^ RELEGA (fr., lat., it.) vb. I tranz. (înv.) A expulza; a surghiuni. RELEU (< fr.) s. n. 1. (TEHN.) Aparat sau dispozitiv caracterizat prin faptul că determină automat o variaţie bruscă, în salt, a mărimii sale de ieşire când mărimea sa de intrare atinge anumite valori. Principalele elemente funcţionale ale r. sunt: elementul sensibil sau organul de excitaţie, care este supus direct acţiunilor determinate de mărimea de intrare (ex. bobina de excitaţie şi miezul feromagnetic al unui r. electromagnetic); elementul de comparaţie, care compară mărimea de intrare cu o anumită mărime de referinţă şi împiedică funcţionarea r. dacă mărimea de intrare nu a depăşit o anumită valoare prestabilită (ex. resortul antagonist care reţine armătura mobilă a unui r. electromagnetic), şi elementul sau organul de execuţie (ex. contactele care deschid sau închid brusc un circuit electric, mărimea de ieşire fiind în acest caz curentul din circuit). După funcţiunea pe care o au, r. pot fi: de protecţie, de control, de semnalizare, de blocare, de timp, selectoare, cu programe etc. După natura fenomenelor pe care se bazează funcţionarea lor, r. pot fi: mecanice (de presiune, de debit, de viteză, de acceleraţie etc.), termice (de temperatură), optice, chimice şi electrice, care, la rândul lor, după principiul de funcţionare, pot fi: electromagnetice, magnetoelectrice, electrodinamice, de inducţie, electronice (cu tuburi electronice sau cu dispozitive semiconductoare), cu miezuri magnetice etc. Se construiesc şi relee combinate: termoelectrice, electromecanice, fotoelectrice etc. 2. Instalaţie intermediară a unui lanţ de transmisiune prin care parametrii mesajului, atenuaţi sau deformaţi pe parcursul lanţului, se readuc la valoarea iniţială. 3. Mod de înlocuire a cailor (în cursul drumului), a câinilor (în timpul vânătorii) sau a ştafetelor (în timpul unei curse); locul în care se face schimbul; animalul sau ştafeta de schimb. RELEVA (< fr.) vb. I tranz. A pune în lumină, a scoate în relief; a evidenţia, a remarca, a sublinia. RELEVANT, -A (< fr.) adj. Care relevă; care iese în evidenţă. RELEVANŢĂ (< fr.) s. f. Semnificaţie, însemnătate. RELEVEU (< fr.) s. n. (ARHIT.) Operaţie de măsurare a elementelor ce alcătuiesc o construcţie sau un ansamblu de construcţii şi de reprezentare la scară a acestora în desen. RELEVMENT (< fr.) s. n. (NAV.) Unghi în planul orizontal format de o direcţie de referinţă şi direcţia unui punct oarecare, reprezentat printr-un astru ori printr-un obiect terestru sau de pe mare. ♦ (TELEC.) Unghi format de o direcţie de referinţă cu direcţia aparentă a unui emiţător de unde electromagnetice. REUCT, -Ă (< germ.; {s} lat. relictum „rămas") adj. (BIOL.) Specie r. = specie actuală de plante sau de animale, rămăşiţă a unei flore sau a unei faune dispărute, cunoscută într-o formă identică sau abia schimbată din timpuri geologice trecute. Unele s.r. s-au menţinut până în zilele noastre (s.r. conservative), datorită constanţei condiţiilor de mediu (ex. dreţele, relict Terţiar; hatteria, relict mezozoic din Noua Zeelandă), iar altele s-au adaptat condiţiilor noi, supravieţuind (ex. mizidele). Sol. r. = sol format în alte condiţii decât cele actuale. RELICVARIU (< it.) s. n. Cutie, având forme variate, în care se păstrează rămăşiţe din trupul sau din obiectele unui sfânt. Cele mai preţioase sunt realizate din argint, aurite şi decorate cu reliefuri, pietre preţioase, email etc. REUCVĂ (< lat., fr.) s. f. 1. Obiect sau rămăşiţă dintr-un lucru vechi, păstrat pentru a aminti ceva din trecut; vestigiu. 2. (La pl.) Moaşte. RELIEF (< fr., germ.) s. n. 1. (GEOGR.) Abatere pozitivă sau negativă a suprafeţei litosferei faţă de un plan de referinţă general (suprafaţa oceanului planetar), când se referă la dimensiuni mari, sau local (suprafaţa unei forme de r. oarecare), când este vorba de dimensiuni mijlocii şi mici. în raport cu sensul abaterii de la planul de referinţă, r. poate fi: pozitiv (continente, câmpuri, culmi, creste, movile etc.), sau negativ (bazine RELIEFA 94 oceanice, depresiuni, văi, crovuri etc.). Este alcătuit din: elemente de r. (suprafeţe orizontale şi înclinate, ca, de ex., versant, povârniş, câmp, pod, fund de vale etc.), forme elementare de r. care reprezintă asocieri de elemente, ca, de ex., valea (care este alcătuită din doi versanţi ce se intersectează sau se racordează în partea lor inferioară prin intermediul unei suprafeţe orizontale, numită fund de vale), interfluviul (care este alcătuit fie dintr-o suprafaţă plană, orizontală sau slab înclinată, mărginită de două povârnişuri, fie din două povârnişuri care se intersectează în partea lor superioară etc.) şi forme complexe de r. care reprezintă asocieri de forme elementare de r., pozitive şi negative (câmpii, dealuri, podişuri, munţi etc.). După dimensiuni se deosebesc următoarele categorii: megarelief (continente, bazine oceanice), macrorelief (munţi, podişuri, câmpii, depresiuni), mezorelief (interfluvii, văi) şi microrelief (neregu-larităţi ale căror variaţii altimetrice nu depăşesc câţiva metri, uneori chiar numai câţiva centimetri, ca de exemplu: crovuri, moviliţe înierbate, pâlnii carstice, lapiezuri etc.). R. s-a format ca rezultat al acţiunii simultane, conjugate, a forţelor endogene şi exogene asupra suprafeţei Pământului. Aceste forţe acţionează în mod antagonist: când cele endogene creează, prin mişcări pozitive ale scoarţei, proeminenţe ale suprafeţei Pământului, cele exogene tind să le niveleze prin procese de eroziune, iar când forţele endogene creează, prin mişcări negative ale scoarţei, depresiuni ale suprafeţei Pământului, forţele exogene tind, de asemenea, să le niveleze, de astă dată însă prin procese de acumulare a materialelor rezultate în urma eroziunii proeminenţelor învecinate. R., prin altitudinea, orientarea şi alcătuirea sa geologică modifică condiţiile climatice (atât macroclima, cât mai ales microclima) şi contribuie la diversificarea hidrografiei, învelişului vegetal, a celui de soluri şi a faunei. 2. (ARTE PLAST.) a) Lucrare de sculptură caracterizată prin aceea că întreaga compoziţie aderă la un plan-suport faţă de care volumele se desprind mai mult sau mai puţin. în funcţie de gradul de evidenţiere a volumelor faţă de suprafaţa-suport, se disting mai multe feluri de r: meplat (denumit şi r. scobit sau incizat), basorelief, r. înalt (denumit şi altorelief). R. sunt întrebuinţate la decorarea edificiilor, a soclurilor de monumente, a mobilierului, a unor obiecte de artă decorativă etc. b) (în grafică sau în pictură) Modelajul sculptural al volumelor, obţinut prin valoraţie. c) Tehnică specială în gravură. V. şi gravură. RELIEFA (< relief} vb: I tranz. A scoate în relief, a pune în lumină; a sublinia, a evidenţia, a accentua. RELIEFARE (< reliefa) s. f. 1, Acţiunea de a reliefa. 2. (TEHN.) Operaţie manuală de deformare plastică la rece a pieselor de tablă subţire, pentru a obţine ornamente în relief. RELIGIE (< lat., fr., germ.) s. f. Ansamblu de idei, sentimente şi acţiuni împărtăşite de un grup şi care oferă membrilor săi un obiect de venerare, un cod de comportament, un cadru de referinţă pentru a intra în relaţia cu grupul şi universul. De obicei, r, distinge între real şi supranatural, vizează ceva ce transcende cunoscutul sau naturalul, este o recunoaştere a misteriosului şi a supranaturalului; r. include un concept sau o divinitate care implică omul într-o experienţă dincolo de nevoile lui personale sau sociale imediate, recunoscută ca „sacră“ sau „sfântă". R. revelată = r. al cărei corp de cunoştinţe este de natură revelată: iudaism (Dumnezeu a revelat poruncile lui Moise); creştinism (Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a revelat Cuvântul Tatălui); islam (arhanghelul Gabriel a revelat lui Mahomed voinţa lui Dumnezeu). R. culturală = stadiu superior al religiozităţii corespunzând unei culturi şi organizări social-politice avansate. R. universală = r. care depăşeşte graniţele unui popor, cu mesaj universal (budismul, creştinismul, islamul). ♦ Fig. Crez, cult. RELIGIOS, -OASĂ (< lat. religiosus) adj. Care se referă la religie; bisericesc. ♦ Evlavios, cuvios, pios. RELIGIQSO (cuv. it.) adv. (MUZ.; ca indicaţie de execuţie) Cu evlavie, în mod pios. RELIGIOZITATE (< fr.) s. f. Evlavie, pietate. ♦ Stricteţe, rigurozitate. RELON (denumire comercială de la R[omânia] + [na\]lon) s. n. Fibră sintetică obţinută prin. polimerizarea caprolactamei, folosită la fabricarea ţesăturilor, a tricotajelor etc. RELUA (< re1- + lua) vb. I tranz, 1. A lua din nou; a lua înapoi. 2, A reîncepe; a continua, a urma (după o întrerupere). RELUCTANŢ (< fr., engl. {i}; {s} lat. reiuctare „a rezista") s. f. (ELT.) Rezistenţă magnetică, caracteristică unui circuit magnetic, egală cu raportul dintre forţa magnetomotoare în circuit şi fluxul magnetic creat în el. RELUCTIVITATE (< fr., engl.) s. f. Mărime caracteristică materialelor magnetice, egală cu reluctanţa dintre două feţe opuse ale unui cub confecţionat din materialul respectiv şi având muchia egală cu unitatea. REM (< engl.; {s} /fontgen] ©[quivalent] m[anj „rontgen echivalent uman") s. m. Unitate de măsură a dozelor de radiaţie raportate la efectul lor biologic, egală cu doza unei radiaţii care produce într-un ţesut acelaşi efect ca un rad al unei radiaţii X de referinţă. R.E.M., grup rock alternativ american, constituit în 1980, în componenţa lui Mike Millis, Michael Stipe, Peter Buck, Bill Berry. Discografie selctivă: „Automatic for the People", „Monster". REMAGEN, oraş în V Germaniei, pe malul Rinului (Renania Palatinat); 16,1 mii loc. (2002). Celebru pentru operaţiunea militară desfăşurată de Aliaţi (1945), prin care aceştia au pătruns prin surprindere pe terit. Reich-ului. REMAIA (< fr.) vb. I tranz. A reface ochiurile rupte sau firele deşirate (mai ales la ciorapi) cu ajutorul unui instrument special. REMAK, Robert (1815-1865), medic neurolog german. Cercetări în embriologie. Pornind de la rezultatele obţinute de K.E von Baer, R. a descoperit (1842) cele trei foiţe ale discului embrionar pe care le-a numit ectoderm, mezoderm şi endoderm. Ulterior (1844), a pus în evidenţă celulele nervoase ale inimii. REMAKE [rimeik] (cuv. engl.) s. n. Variantă a unui film a cărui primă versiune a obţinut un mare succes sau a cărui temă îşi recapătă actualitatea (ex. „Cei şapte magnifici", variantă americană a filmului japonez „Cei şapte samurai"). REMANENT, -Ă (< fr. fi}; {s} lat. remanent „care rămâne") adj. Care persistă. ♦ (Despre câmpuri electrice sau magnetice) Care se datoreşte fenomenului de remanenţă. REMANENTĂ (< fr. {i}) s. f. 1. (FIZ.) a) Remanenţă electrică, stare de polarizaţie a unui corp feroelectric păstrată de acesta după anularea câmpului electric exterior polarizant. Materialele cu r.e. mare (ex. titanatul de bariu) sunt utilizate în dispozitivele cu memorie feroelectrică. b) Remanenţă magnetică, stare de magne-tizaţie a unui corp feromagnetic 95 REMETEA păstrată de acesta după anularea câmpului de magnetizare exterior. Materialele cu r.m. mare, numite materiale magnetic dure, se utilizează la confecţionarea magneţilor permanenţi, iar materialele cu r.m, mică, numite materiale magnetic moi, se folosesc la construcţia electromag-neţilor, a maşinilor şi aparatelor electrice etc, 2. Durată în care un erbicid sau un alt produs fitosanitar încorporat în sol continuă să-şi exercite acţiunea. REMANIA (< fr.) vb, I tranz, A face o remaniere. REMANIERE (< remania) s. f. 1. Ansamblu de operaţii de corectare a defectelor unor materiale sau produse care nu corespund condiţiilor calitative impuse, dar care nu sunt rebut total. 2. (DR.) R. ministerială (sau guvernamentală) = schimbare în componenţa unui guvern, intervenită în urma demisiei a cel puţin unui membru al guvernului, a trecerii lui la conducerea unui alt minister, a modificărilor produse în conducerea unor ministere etc. REMARCA (< fr.) vb, I tranz. A observa, a scoate în evidenţă, a releva. ♦ Refl. A se distinge, a se evidenţia. REMARCABIL, -A (< fr.) adj. Demn de a fi remarcat; deosebit, însemnat, REMARCĂ (< fr.) s, f. Observaţie; notă, însemnare. REMARQUE [remark], Erlch Maria (pe numele adevărat Erich Paul Remark) (1898-1970), scriitor german, Persecutat de nazişti, s-a refugiat în Elveţia (1932), apoi în S.U.A. (1939). Romane evocând dramele şi consecinţele morale ale războiului („Pe frontul de vest nimic nou", „Iubeşte pe aproapele tău“, «Soroc de viaţă, soroc de moarte", „Obeliscul negru", „Arcul de triumf), într-o tehnică documentară, fotografică, în care faptele primează asupra comentariilor. REMAXOS, conducător al unor triburi geto-dace, din stânga Dunării, menţionat într-o inscripţie din Histria de la începutul sec. 2 î.Hr. Protector al oraşelor greceşti din Dobrogea, care îi plăteau tribut în schimbul obligaţiei de a le apăra de atacurile sciţilor. REMBRANDT, Harmenszoon van Rijn (1606-1669), pictor şi gravor olandez, Născut la Leyda, a luat aici primele lecţii de pictură şi gravură; în jurul lui 1631 s-a stabilit la Amsterdam, unde profesorii săi i-au deschis orizontul spre arta italiană şi Erich Maria Remarque spre clarobscurul lui Caravaggio. începuturilor de la Leyda, reprezentate de lucrări de mici dimensiuni înfăţişând scene de interior de inspiraţie biblică, portrete de bătrâni, autoportrete şi nuduri, lucrate în contraste cromatice energice, le urmează, după ce s-a mutat la Amsterdam, o apropiere evidentă de viziunea şi tehnicile barocului. Dramatismul compoziţiilor sale va deveni tot mai intens, iar temelor biblice - de inspiraţie protestantă - li se vor alătura cele ale vieţii de fiecare zi, pătrunse de aceeaşi reculegere gravă şi de dorinţa de a surprinde viaţa interioară a personajelor. Opera sa constituie momentul de culme al clarobscurului, dar şi al reprezentării pline de strălucire a efectelor de lumină - deopotrivă în compoziţiile cu mai multe personaje şi în peisaje -, într-o viziune despre care s-a spus că e „a gloriei aurului şî umbrei". Gravura în acvaforte (finisată cu acul) a atins la el o inegalabilă perfecţiune, constituind un model pentru gravorii epocilor de mai târziu. Cele aproape 60 de autoportrete dezvăluie una dintre cele mai dramatice autobiografii din istoria artei universale, aşa cum celelalte picturi, cele 300 de gravuri şi peste 1 000 de desene constituie o profundă meditaţie asupra destinului uman. REMEDIA (< fr., lat.) vb. I tranz. A îndrepta, a îmbunătăţi o situaţie, o stare etc. REMEDIABjL, -A (< fr„ lat.) adj. Care poate fi remediat, care se poate îndrepta, corecta. REMâDIOS, Vila dos localitate în Brazilia, în ins. Fernando de Noronha (statul Pernambuco), centrul ad-tiv al terit. omonim; c. 800 loc, Centru comercial. Escală aeriană, REMEDIU (< lat., fr.) s. n. Modalitate sau mijloc de îndreptare sau de îmbunătăţire a unei situaţii; soluţie. ♦ Leac, medicament, doctorie; p. ext. orice metodă care poate preveni sau combate o boală sau să amelioreze starea de sănătate. REMEMORA (< fr., lat.) vb, I tranz. A-şi aduce din nou în memorie; a-şi reaminti. REMESIANA, vechi oraş în Dacia Mediterranea (azi Bela Palanka, Serbia). Aici şi-a desfăşurat activitatea episcopul Niceta Remesianul. REMETEA 1. Com. în jud. Bihor, situată în N depr. Beiuş, în zona de confl. a râului Meziad cu Valea Roşie; 3 056 loc. (2005). Centre de rotărit, de cioplituri şi sculpturi în lemn (în satele Meziad şi Petreasa). Punct de^ plecare spre peştera Meziad. în satul R., menţionat documentar în 1422, se află o biserică (c. 1400) cu picturi murale de influenţă tiroleză, datând din 1420, acoperite de zugrăveli în sec. 16; biserica Sf. Nicolae (1743, cu iconostas pictat în 1875), în satul Şoimuş. 2. Com. în jud. Harghita, situată în depr. Giurgeu, pe cursul superior al Mureşului; 6 307 loc. (2005). Expl. şi prelucr. lemnului. Fabrică de lapte praf. Centru de prelucr. artistică a lemnului. Creşterea bovinelor. în satul R., atestat documentar în 1567, se află un muzeu etnografic. Satul R. are statut de staţiune balneoclimaterică de interes local, cu climat tonic şi cu izvoare de ape minerale carbo-gazoase, feruginoase, bicarbonatate, sodice, calcice, magneziene indicate în cură internă pentru tratarea bolilor digestive, a celor hepato-biliare, precum şi în cură externă pentru afecţiuni reumatismale, cardiovasculare ş.a. Rezervaţie naturală („Mlaştina cea Mare de la R.“). Harmenszoon van Rijn Rembrandt. „Autoportret" REMETEA CHIOARULUI 96 REMETEA CHIOARULUI, com. în jud. Maramureş, situată în SE depr. Baia Mare, la poalele dealurilor Chioarului şi a culmii Pietricica, pe cursul mijlociu al râului Lăpuş; 2 866 loc. (2005). Pomicultură. In satul Berchezoaia se află ruinele Cetăţii Chioarului, construită în sec. 13 ca cetate de pază şi amintită prima oară în 1319. în 1367, cetatea a intrat în posesia lui Drag (voievod din Maramureş), iar în 1378 apare cu numele castrum Kewar, aflată în proprietatea voievozilor maramureşeni Drag şi Bale. în 1424, cetatea cuprindea în subordinea sa c. 100 de sate, iar în 1599, Cetatea Chioarului^ a fost cucerită de Mihai Viteazul. în 1657 a fost ocupată de poloni, iar în 1660 de oastea otomană comandată de Ali-Paşa. Ocupată în 1685 de austrieci şi stăpânită de aceştia până în 1718 când au distrus-o, după care a căzut în ruină. în perioada medievală, Cetatea Chioarului a funcţionat ca district de sine stătător, fiind cunoscută sub numele Cetatea de Piatră. în satul R.C., atestat documentar în 1566, se află biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1800), cu un turn-clopotniţă monumental şi cu un frumos pridvor cu arcade din bârne cioplite, iar în satul Posta, bisericile de lemn Sf. loan Botezătorul (sec. 17, cu picturi interioare originare), Sf. Ilie (1806) şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1820). REMETEA MARE, com. în jud. Timiş, situată în C. Timişului, pe canalul Bega; 3 105 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul R.M.). Vestigii din prima Epocă a fierului (Hallstatt). în satul R.M., menţionat documentar în 1333, se află un conac din 1820. în satul Bazoşui Nou se află un parc dendrologic (59 ha), amenajat în spaţiul unei păduri de stejar în anii 1909-1914 de către F. von Engel-hardt (directorul grădinilor publice din Diisseldorf), inclus pe lista ariilor protejate, care cuprinde peste 500 de specii de arbori şi arbuşti din diferite zone ale lumii, printre care specii americane de stejar, ienupărul de Virginia (Juniperus virginiana), gutuiul japonez (Chaenomefes japonica), arţarul nord american (Acer saccha-rinum), arborele-lalea (Lyriodendron tulipifera) ş.a. REMEŢI, com. în jud. Maramureş, situată la poalele N ale m-ţilor Gutâi, pe stg. râului Tisa, la graniţa cu Ucraina; 3 119 loc. (2005). în satul R., atestat documentar în 1363, se află biserica fostei mănăstiri a Paulinelor, datând din sec. 15. REMF (< săs. rămp, remp) s.m. Plantă din fam. aristolochiacee cu flori galbene, dispuse în fascicule la subsuoara frunzelor, cu fructul o capsulă în formă de pară (Aristolochia clematitis). Sin. mărul lupului, REMI s. m. v. rummy. REMJGE (< fr.; {s} lat. remiex, -igis „vâslaş") s. f. (ORNIT.) Fiecare dintre penele mari ale aripilor unei păsări, care servesc la baterea aerului în timpul zborului. REMINGTON [remiqten], familie de industriasi americani: Eliphalet (1793-1861) şi fiul său, Philo (1816-1889). Inovaţii în domeniul armamentului; au fabricat în serie prima maşină de scris (1873), pe care au comercializat-o prin compania R., înfiinţată în 1860. REMINISCENŢĂ (< fr., it., lat.) s. f. (PSIH.) Evocare a unor lucruri memorate anterior, care nu sunt recunoscute ca amintiri. ^ Teoria reminiscenţei = teorie platoniciană potrivit căreia omul recunoaşte ideile datorită faptului că sufletul său le-ar fi contemplat într-o existenţă anterioară. ♦ Rest, rămăşiţă, urmă. REMISIUNE (< lat., fr.) s. f. 1. (La catolici) Iertare a păcatelor. 2. Ameliorare temporară (r. parţială) sau dispariţia manifestărilor clinice ale unei boli (r. stabilă). REM|TE (< lat., fr.) vb. III tranz. 1. A înmâna, a preda, a da. 2. A amâna. REMITENT (< germ.) s. m. (Rar) Posesorul unei trate. ♦ Girant. REMjTERE (< remite) s. f. 1. înmânare. 2. (DR.) R. de datorie = renunţare, totală sau parţială, a unui creditor la dreptul său împotriva debitorului; iertare de datorie. REMjX (cuv. engl.) s.n. Versiune ulterioară a unei piese muzicale pop-rock, cu modificări (de obicei în orchestraţie şi ritmică), interpretată de acelaşi muzician care a lansat-o sau de alt artist/grup. REMJZĂ (< fr.) s. f. I. 1. Situaţie în care doi şahişti angajaţi într-o partidă consimt reciproc asupra unui rezultat de egalitate. 2. Plată făcută (unui lucrător comercial) sub forma unei cote procentuale faţă de deverul realizat; concr. sumă astfel acordată ca plată. ♦ Comision. 3. Reducere a preţurilor pentru produse destinate unor clienţi stabili. II. 1. Clădire destinată adăpostirii vehiculelor rutiere, maşinilor agricole etc. între perioadele de serviciu; este prevăzută cu instalaţii de spălare şi de ventilare, precum şi cu un mic atelier de reparaţii. 2. Porţiune dintr-o pădure care serveşte ca loc de adăpost pentru vânat. REMIZIER, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Lucrător comercial plătit prin remiză (12). REMIZOV, Aleksei Mihailovici (1877-1957), scriitor rus. Stabilit în Franţa (1921). Romane şi povestiri marcate de realism şi simbolism, pe teme de tradiţie populară („lazul“, „Călugăriţele în cruce“, „A cincea suferinţă", „Olea“, „Pajiştea pioasă") în care se dovedeşte un maestru al cuvântului şi un mare stilist. REMONTA (< fr.) vb. I tranz. A monta din nou o fabrică, o instalaţie etc. ♦ Refl. Fig. A se reface, a se redresa. REMONTANT, -A (< fr.) adj. Care întăreşte, care înviorează. REMONTĂ (< fr.) s. f. Cal tânăr (de tracţiune) folosit în armată. ♦ Serviciu militar însărcinat cu procurarea cailor necesari armatei sau a armăsarilor pentru crescătoriile de cai. ♦ Crescătorie de cai. REMONTOAR (< fr.) s. n. Mecanism cu ajutorul căruia se întoarce un ceasornic, fără a se folosi o cheie sau fără a-l deschide. REMORA (< fr., lat., it.) s. f. Numele a 8-10 specii de peşti din genul Echeneis, cu lungimea între 30 şi 90 cm, caracterizate prin prezenţa unui disc adeziv la partea superioară a capului, cu care se fixează pe corăbii şi pe corpul rechinilor (E. remora şi E. naucrates) sau ale altor animale marine; trăiesc în M. Mediterană şi în mările tropicale. REMORCA (< fr.) vb. I tranz. A face operaţia de remorcare. ♦ Fig. A trage, a târî cu sila; a ataşa pe cineva unui grup. REMORCAJ (< fr.) s. n. Remorcare/ REMORCARE (< remorca) s. f. Tragere a unui vehicul de către un alt vehicul autopropulsat, aşa încât vehiculul tractat să se deplaseze fără consum propriu de energie; remorcaj. REMORCĂ (< fr.) s. f. 1. Vehicul fără autopropulsie, tractat de un vehicul motor şi destinat transportului de persoane sau de mărfuri. ^ Expr. A fi ia remorca cuiva (sau a ceva) = a depinde (total) de cineva (sau de ceva). 2. Cablu folosit pentru remorcarea unei nave, a unui şlep etc. REMORCHER (< fr.) s. n. Navă echipată cu un grup propulsor de putere mare, folosită pentru remor- 97 RENAŞTEREA carea ambarcaţiilor fără propulsie proprie. REMSCHEID [rem/ait], oraş în V Germaniei (Renania de Nord-West-falia), situat la 40 km ESE de Dusseldorf; 118,7 mii loc. (2002). Nod feroviar. Siderurgie; laminate (tablă); ind. constr. de maşini, electrotehnică, textilă, chimică şi alim. Muzeul Rontgen. Menţionat în sec. 11 a primit statutul de oraş în 1808. REMULADĂ (< fr.) s. f. Sos rece, picant, preparat din gălbenuş de ou, untdelemn, zeamă de lămâie, muştar şi verdeţuri. REMUNERA (< fr., lat.) vb. I tranz. A retribui, a plăti. REMUNERAŢIE (< fr., lat.) s. f. Salariu, plată. REMUS (în mitologia romană), fiul Reei Silvia şi al zeului Marte şi fratele geamăn al lui Romulus. Ucis de acesta în timpul pregătirilor pentru întemeierea cetăţii Roma. REMUŞCARE (< re1- + muşcare, după fr. remords) s. f. Părere de rău, căinţă, regret; mustrare de cuget. Reprezintă o reacţie a eului faţă de propriul sentiment de vinovăţie, având semnificaţia unei autoagresiuni psihice. REMUU (REMU) (< fr.) s. n. Contracurent în lungul malurilor unui curs de apă; poate fi produs sau accentuat de existenţa unor obstacole sau de circulaţia navelor. (METEOR.) R. de aer = zonă instabilă a sistemului baric, unde apar curenţi de aer ascendenţi şi descendenţi. RâMY, Gilbert Renault (zis colonelul R.) (1904-1984), scriitor francez. Lucrări cu elemente autobiografice privind activitatea sa în cadrul Rezistenţei („Memoriile unui agent secret al Franţei Libere", „Linia de demarcaţie"). REN [jen] (< chineză „omenie") s. m. Principiu esenţial al gândirii morale şi sociale a lui Confucius (Kong zi). Se referă nu numai la omenie ca virtute individuală, ci şi la atitudinea bună, omenoasă în actul guvernării. REN (< fr.) s. m. Mamifer rumegător asemănător cu cerbul, cu coarnele în formă de arc, ramificate, prezente atât la mascul cât şi la femelă, având concavitatea îndreptată înainte, cu smocuri lungi de păr aspru între copite (Rangifer tarandus). Trăieşte în tundrele din N Europei, Asiei şi Americii de Nord, iar toamna migrează în zona pădurilor de conifere. în Laponia şi Siberia este folosit ca animal de tracţiune. în America de Nord (unde este numit caribu) este întâlnit numai în stare sălbatică. Se hrănesc mai ales cu licheni. în unele regiuni este vânat pentru carne şi piele. Domesticit, este folosit ca animal de tracţiune. RENAL, -A (< fr., lat.) adj. Privitor la rinichi, care se referă la rinichi. RENAN (< fr.) adj. Care ţine de fl. Rin sau de reg. străbătută de acest fluviu. RENAN [renă], Joseph-Ernest (1823-1892), scriitor, filozof, filolog şi istoric al religiilor francez. După studii teologice îndelungate, trece printr-o criză mistică, care îl face să renunţe la sacerdoţiu şi să se dedice filozofiei (1845), pe care a predat-o la College de France. Autor al unei cunoscute „Vieţi a lui lisus", în care a negat caracterul divin al acestuia, iscând un imens scandal în epocă. A studiat îndeosebi începuturile creştinismului („Istoria originilor creştinismului"), încercând, într-o modalitate literară erudită, o fuziune a gândirii filozofice cu cea religioasă. Lucrări de poiitologie („Monarhia constituţională în Franţa"). Memorialistică. RENANIA DE NORD-WESTFALIA (NORDRHEIN WESTFALEN [nortrain vestfalen]), land în V Germaniei, în bazinul Ruhr; 34,1 mii km2; 18,0 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Dusseldorf. Mari expl. de cărbuni (huilă şi lignit), de min. de fier, plumb. zinc. Cea mai importantă zonă ind. a ţării (siderurgie, constr. de maşini, produse chimice şi textile, prelucr. petrolului). Cereale, cartofi. Legumicultură, pomicultură. Creşterea animalelor. RENANIA PALATINAT (RHEIN-LAND-PFALZ [rainland pfalts]), land în SV Germaniei; 19,8 mii km2; 4,0 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Mainz. Prelucr. metalelor; ind. chimică, a încălţămintei, hârtiei. Cereale, sfeclă de zahăr, cartofi, ovăz, tutun. Legumicultură. Pomicultură. Vastă reg. viticolă. Reni Jules Renard RENARD [rena:r], Jules (1864-1910), scriitor francez. Remarcabil stilist. Proză de observaţie a vieţii cotidiene de la ţară („Podgoreanul în via sa", „Linge-blide"), a lumii animale („Istorii naturale") sau de rememorare a universului copilăriei („Morcoveaţă"). Comedii („Plăcerea de a rupe", „Bigota", „Pâinea de casă"). Memorialistică. RENASCENTIST, -Ă (RINAS-CENTjST, -Ă) (< Renaşterea) adj. Care aparţine Renaşterii. ♦ Care este în spiritul Renaşterii. RENAŞTE (< re1- + naşte) vb. III intranz. A se naşte din nou, a lua fiinţă. ♦ A se arăta, a se ivi din nou, a reapărea. ♦ A se trezi la viaţă; fig. a se înviora, a înflori. RENAŞTERE (< renaşte) s. f. Faptul de a renaşte; trezire la o nouă viaţă; refacere; fig. reînflorire, reviriment. RENAŞTEREA, epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, sec. 14-16, perioada de tranziţie de la societatea medievală la cea modernă. R. a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relaţiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societăţii medievale, cunoscând deosebiri de la o ţară la alta, în funcţie de etapa istorică şi de situaţia specifică, de tradiţie etc. în epoca R., se dezvoltă burghezia, începe emanciparea ţărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremaţia economică, păstrându-şi doar preeminenţa politico-socială. Cu excepţia Italiei şi a Germaniei, de exemplu, în care fărâmiţarea politică s-a menţinut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franţa, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul şi sprijină industria. în epoca R. au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco RENAŞTEREA 98 da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ş.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerţului mondial şi grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului. Ca urmare a acestor schimbări din economie şi din structura socială, încep să apară statele naţionale moderne, care corespund cel mai bine cerinţelor de dezvoltare a relaţiilor capitaliste şi a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naţionale se substituie pe arena europeană celor două mari entităţi cu vocaţie universală — Biserica catolică şi Imperiul — a căror rivalitate pentru hegemonie dispare. Acestor transformări social-economice şi politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent şi în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, ştiinţei, gândirii social-politice şi filozofice. Purtătorii noii culturi şi ideologii, ei, umaniştii, au considerat epoca lor o epocă de „renaştere" spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric şi de decădere. Umaniştii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele şi învăţăturile ecleziastice ale societăţii medievale. Ascetismului şi pesimismului medieval, R. i-a opus o concepţie nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om şi în natură, de idealul unei fericiri terestre. învăţaţii R. au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare şi de desăvârşire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalităţii, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creaţiei şi ai acţiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Durer. R. a promovat spiritul critic, aşezând raţiunea mai presus de credinţă şi de tradiţie. Ea a pus bazele ştiinţelor moderne ale naturii, a iniţiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepţie laică şi pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare" în literatură. Ştiinţele naturii au cunoscut în epoca R. un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile ştiinţelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment şi pe aplicarea matematicii. Ramurile ştiinţei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească şi terestră şi, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare ştiinţifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiţionale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mişcării planetelor. în matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra şi geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). în domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. 99 RENAŞTEREA Serveto descoperă circulaţia mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoştinţele tehnice; se răspândesc armele de foc, se dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcţiile de corăbii (în legătură cu explorările geografice). Tot din această epocă datează invenţia tiparului în Europa (sfârşitul sec. 15), a telescopului (sfârşitul sec. 16 şi începutul sec. 17). în filozofie, trăsătura caracteristică generală a R. a constiturt-o orientarea sa anti-scolastică. în cursul sec. 14-15 a predominat reluarea şi dezvoltarea, potrivit cu condiţiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe raţiune şi pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei" („sorţii"). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanţii Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon şi neoplatonism pentru a fundamenta teza unităţii dintre om şi natură, dintre spirit şi corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepţie care a influenţat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi). Umaniştii R. au dezvoltat o nouă concepţie despre om, promovând ideea demnităţii omului ca fiinţă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepţiei pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune" a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. în filozofia naturii, concepţia despre însufleţirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care îşi desfăşoară prin sine însăşi bogăţia formelor (G. Bruno); concepţiile magice şi astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia R. culminează cu concepţiile legate nemijlocit de ştiinţele noi ale naturii. Aceste concepţii fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler). Formarea statelor naţionale s-a oglindit în epoca R. în concepţiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice şi juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). în epoca R. apar şi primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăţi viitoare în care proprietatea privată va fi desfiinţată (T. Morus, T. Campanella). Istoriografia R. a impus o viziune laică asupra evoluţiei societăţii, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social şi individual în desfăşurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul rinascentist a avut ecouri puternice şi în ţările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J. A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz şi poetul J. Kochanowski în Polonia etc.). Literatura R. a pus bazele creaţiei literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creaţia prin excelenţă satirică la adresa principiilor etice ale societăţii medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparţine aceleiaşi perioade de tranziţie spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăţia eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez şi popular, exaltă dragostea descătuşată de prejudecăţile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Puici, Lodovico Ariosto şi Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice şi cavalereşti împletite cu cele de inspiraţie populară, care celebrează plăcerea şi bucuria de a trăi. în Franţa, realismul satiric al R. este reprezentat în primul rând de creaţia lui Rabelais, străbătută de un optimism şi de un umor de resurse populare. Clement Marot şi poeţii Pleiadei au inaugurat o poezie de inspiraţie pastorală şi contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană. în Spania, literatura R. este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărui reprezentanţi au fost Mateo Alemân y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gomez ş.a. Filonul realist-satiric al literaturii spaniole rinascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote", primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele" a portughezului Luis de Camoes cuprinde, alături de idei cu caracter rinascentist, aluzii polemice la stări sociale şi politice ale vremii. în Anglia, R. este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindeşte dramatic atât crepusculul societăţii medievale cât şi tensiunile embrionare ale societăţii moderne. în Germania, datorită unor condiţii specifice, umanismul R. (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ş.a.) s-a dezvoltat şi sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunţat popular şi prin ideea unităţii naţionale. Cărţile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda", „Doctor Faust" şi „Till Eulenspiegel") au contribuit la^ răspândirea în mase a spiritului R. în arhitectură, artele plastice şi decorative, stilul R. apărut întâi în Italia în sec. 15. în concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deţinut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice şi orientarea lor spre oglindirea realităţii obiective şi concrete, spre figurarea spaţiului real. Cunoaşterea artistică şi cea ştiinţifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Alberti, Leonardo da Vinci, A. Durer ş.a.). încercând să pătrundă legile frumuseţii (de structură, proporţii, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea ştiinţelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). în aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul şi armonia ansamblului. în epoca R., rolul artistului a evoluat de la cel al meşteşugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-şi astfel individualitatea artistică. Sculptura şi pictura se desprind de arhitectură şi, pe lângă arta monumentală (pictura murală şi decoraţiile sculpturale), se dezvoltă pictura de şevalet şi sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaşte o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca şi textul tipărit în noile tipografii, necesităţilor publicului numeros al oraşelor. în Italia, R. cuprinde următoarele perioade: Prerenaşterea (sec. 14), R. timpurie (sec.15), R. (c. 1500-1530), R. târzie (sfârşitul sec. 16) şi are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase şcoli locale la Florenţa, Siena, Veneţia, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma şi Veneţia. Arhitectura R. se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanţa orizontală şi zidurile pline, în sec. 15 s-au adoptat (prin renumiţii arhitecţi L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. în sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevaţie piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârşin-du-se compoziţia ritmică a faţadelor RENATURARE 100 (ex. Palatul Pitti din Florenţa). în sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluţia artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic şi monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopo della Quercia, Verrocchio, Luca della Robbia ş.a.). în sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse. în pictură, trăsăturile înnoitoare din creaţia lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a sec., de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de şevalet este ilustrată cu precădere la Veneţia (familia Bellini). In sec. 16, apogeul picturii R. este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarroti (ultimul lucrând mai ales la Roma) şi în cele ale veneţienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto. Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile şi catifelele veneţiene şi genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluţia generală a stilului a fost de la simplitate (sec.15) spre fast şi măreţie (sec. 16). în Ţările de Jos, începuturile R. au loc în sec. 15 în pictura fraţilor Van Eyck, a lui Memling etc. în arhitectură şi în decoraţie persistă încă stilul gotic. în sec. 16, sub influenţa artei italiene, ia naştere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioşi tradiţiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden). In Germania, R. a avut loc la sfârşitul sec. 15 şi în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva oraşe, printre care Nurnberg. în arhitectură, în sculptură şi în decoraţie, fondul tradiţional gotic este asimilat în noua ^structură constructivă rinascentistă. în pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui M. Grune-wald, dar prin opera lui A. Durer, H. Holbein cel Tânăr şi L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinţei de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepţii artistice, opera lui A. Durer fiind în această privinţă reprezentativă. în Franţa, arta R. se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârşitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze între tradiţia gotică şi influenţa italiană, asimilată treptat în cadrul şcolii de la Fontainebleau. Apare stilul original al R. franceze (aripa Palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, şi opera sculp- torului J. Goujon). în artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen şi în pictură Jean şi Frangois Clouet ş.a.). în artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria şi ceramica (B. Palissy). în Spania, influenţa artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artişti locali (Juan de Juanes, Alejo Fernândez etc.). în ţările din centrul şi din răsăritul Europei, stilul R. se manifestă mai ales în arhitectură. în Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) şi prin capela funerară a lagettonilor, capodoperă a R. polone, prin loggia primăriei din Poznari etc., în Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matia Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcţii din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu faţete după modelul ^ Palatului diamantelor din Ferrara. în muzică, R. începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârşitul sec. 16. Influenţa R. se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina", în care stilul polifon devine caracteristic şi pentru lucrările laice, iar muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante şi Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicajă predominantă este madrigalul. în Franţa, P. de Cruce, G. de Machault, CI. Janequin, CI. Le Jeune, G. Costeley sunt reprezentanţii cei mai de seamă ai spiritului R. în şcoala franco-fla-mandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenţii idealului estetic al R., întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează influenţa R. în lucrările maeştrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa şi C. de Rore). în muzica şcolii veneţiene (Andrea şi Giovanni Gabrieli şi A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina şi O. di Lasso (care a activat şi în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât şi în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul R. în epoca R. apar primele suite şi sonate instrumentale. R. târzie cunoaşte apariţia genului inovator al operei, iar în domeniul muzicii corale de ample^ proporţii, cantata şi oratoriul. în Ţările Române, R. s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar mai târziu în Moldova şi în Ţara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 şi începutul sec. 18, umanismul românesc, având trăsături specifice, generate de caracterul său mediat şi tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler şi a marii nobilimi, aflate în strânse relaţii cu Roma, R. a influenţat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului R. este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba lulia. în acelaşi stil au fost transformate, în sec. 16, şi castelele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vinţu de Jos, Criş şi Sânmiclăuş, cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din oraşe au adoptat formele noi în special în decoraţia porţilor şi a ferestrelor (casa Gollner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ş.a.) RENATURARE s. f. (BIOL.) Refacerea structurii unui acid nucleic sau a unei proteine denaturate, prin restabilirea condiţiilor (temperatură, pH etc) a căror modificare a dus la denaturare. Prin r. se pot obţine hibrizi moleculari între catene de ADN provenind de la specii diferite sau hibrizi moleculari ADN-ARN. RENAUD, Madeleine (1900-1994), actriţă franceză. După o îndelungată carieră la Comedia Franceză (1921-1947), a fondat, împreună cu soţul său, J.L. Barrault, compania Renaud-Barrault (1947) care, după câţiva ani de repertoriu clasic, s-a consacrat textelor contemporane (Beckett, Genet, Marguerite Duras). A jucat, de asemenea, în mai multe filme memorabile, mai ales în regia lui J. Duvivier („Maria Chapdelaine") şi a lui J. Gremillon („Lumina de vară“, „Carul e al vostru"). RENAUDOT [renodo], Theophraste (1586-1653), medic şi publicist francez. A fondat (1631) „La Gazette", primul hebdomadar francez. Din 1925 se acordă în Franţa un premiu literar anual ce-i poartă numele. RENAULT [reno], grup automobilistic francez fondat (1898) la Boulogne-Billancourt de Louis R. (1877-1944), împreună cu fraţii săi Marcel (1872-1903) şi Fernand (1865-1909) sub numele de „Fraţii R.“. în timpul Primului Război Mondial a realizat producţie de război (tancuri, motoare de avion). Naţionalizat (1945), sub numele de „Regia naţională a uzinelor R.“, a început să producă şi echipamente ind., ustensile, materiale feroviare şi automobilistice, echipamente agricole. Din 1996, a devenit majoritar privată (56%). RENASCĂTQR, -OARE (< re- naşte) adj. (Livr.) Care renaşte, care face să renască. 101 RENO RfNCI s. n. Stofă fabricată experimental, în cantitate redusă, pentru selectarea mostrelor şi lansarea lor în producţie. RENDEZ-VOUS [răde-vu] (cuv. fr.) s. n. întâlnire programată într-un timp şi într-un loc dinainte stabilite. RENDZjNĂ (< pol. {i}) s. f. Grupă de soluri intrazonale formate pe substrat calcaros, într-un climat umed sau semiuscat, cu o fertilitate naturală mijlocie sau bună. Prezenţa calcarului în substrat favorizează formarea humusului calcic, care dă o culoare neagră sau brun-închisă orizontului superior. Incluse în clasa cernisolurilor. REN£, (France) Albert (n. 1935), om politic din Seychelles. Lider al Partidului Popular Unificat (1964-1978) şi preşedinte al partidului Frontului Progresist Popular (din 1978). Prim-min. (1976-1977) şi preşedinte (1977-2004) al Republicii Seychelles. RENEGA (< lat.) vb. I tranz. A se lepăda de cineva sau de ceva, a nu recunoaşte că-i aparţine; a contesta ceva, a dezminţi, a tăgădui, a nega. RENEGAT, -Ă (< renega) s. m. şi f. Persoană care s-a înstrăinat, care s-a lepădat de patria sa sau de credinţa sa. ♦ Persoană care a renunţat la convingerile sau la părerile anterioare, care a trădat grupul, partidul căruia i-a aparţinut. RENI=T (< fr.) s. n. R. ananas = soi de măr de origine olandeză, înalt până la 3,5 m cu coroană sferică, deasă. Fructul de mărime mijlocie, este conic, galben-limoniu, portocaliu Pe partea expusă la soare, cu numeroase puncte ruginii proeminente. Este un soi^ răspândit în Germania şi în Italia. în România se cultivă numai în grădini. RENGA, poeme japoneze înlănţuite, formate din 31 de silabe în grupe de câte 5, 7, 5 şi 7, 7, la care îşi aduc de obicei contribuţia doi poeţi. Genul (literar a cunoscut o deosebită înflorire mtre sec. 13 şi 16, atingând punctul culminant în sec. 15. în zilele noastre se consideră ideal un grup de 7-8 Persoane care să compună aproximativ 100 de strofe. Regulile de pompoziţie sunt stricte, deoarece •mportantă este nu legătura, ci efectul general creat de poem. Se aleg teme tradiţionale cum ar fi: particularităţi ale anotimpurilor, florile de cireş, luna Plină, dragostea etc. RENGHI (< tc .) s. n. A juca cuiva renghiul (sau un renghi) = a păcăli Pe cineva, a face cuiva o farsă. RENGLOT (< din fr. Reine Claude) s. m. Soi de prun cu fructe mari, galbene-verzui sau roşcate; p. restr. fructul (renglotă) acestui soi de prun. RENI, oraş în SV Ucrainei, port pe Dunăre, în Cotul Pisicii, la E de L. Cahul; 20,4 mii loc. (2001). Şantier de reparaţii nave fluviale. Ind. uşoară şi alim. (ulei, carne). Menţionat documentar în anul 1548. Ocupat de turci, apoi de ruşi, a fost cedat Moldovei, prin Tratatul de la Paris (1856). Din 1991 aparţine Ucrainei. RENI, Guido (1575-1642), pictor italian. Reprezentant al barocului, format la şcoala bologneză a fraţilor Carracci. Operă vastă, dominată de teme de inspiraţie religioasă şi mitologică. Creaţia sa, de tendinţă eclectică, realizată cu virtuozitate, alunecă adesea spre sentimentalism şi teatralism („Ecce Homo“, „Uciderea pruncilor", „Crucificarea Sf. Petru", „Atalanta şi Hippomene", „Portretul mamei"). Fresce (plafonul „Aurora" în palatul Pallavicini-Rospigliosi din Roma). RENIE (< ucr.) s. f. Porţiune joasă şi convexă din meandrul unui râu, acoperită de nisipuri şi de prundişuri, reprezentând zona de acumulare a aluviunilor. RENIFORM (< fr.) adj. în formă de rinichi. RENjNĂ ({s} lat. ren, renis „rinichi") s. f. (BIOCHIM.) Enzimă secretată de celulele aparatului juntaglomerular, eliberată în sânge în condiţiile scăderii presiunii sangvine sau a modificării compoziţiei chimice a urinei ajunsă în tubii distali. Acţionează asupra unei proteine secretate de ficat (a -globulina), pe care o transformă în angiotensină I. RENIU (< fr., germ. {i}; {s} lat. Rhenium „Rin") s. n. Element chimic (Re; nr. at. 75, m. at. 186,2), metal rar, cenuşiu-deschis, asemănător cu platina, foarte stabil din punct de vedere chimic, care se găseşte în natură în cantităţi foarte mici. Descoperit de chimiştii germani Ida Tacke şi Walter Noddack în 1925. Din aliajele r. cu metale extrem de termorezistente (de ex. wolframul, molibdenul) se fac piese pentru avioane supersonice şi pentru rachete; din aliajele cu wolfram se produc filamente pentru lămpile cu incandescenţă şi termocupluri. RENMIN RIBAO [jen-min jî-pao]. Ziarul oficial al C.C. al Partidului Comunist Chinez. Fondat în 1948, ca ziar zonal al P.C.C. Din 1949 apare la Beijing ca ziar central. RENN, Ludwig (pseud. lui Arnold Friedrich Vieth von Golssenau) (1889-1979), scriitor german. Antifascist; participant la Războiul civil din Spania. în exil (1939-1947). Romane antimilitariste („Războiul", „După război"). Literatură pentru copii („Trini", „Negrul Nobi"). Reportaje („Călătorii în Rusia", „Războiul spaniol"). RENNER, Karl (1870-1950), om politic austriac. Lider social-democrat; unul dintre autorii teoriei autonomiei naţional-culturale a Austriei faţă de Germania. Cancelar (1918-1920; apr.-dec. 1945) si preşedinte al Austriei (1945-1950). RENNES [ren], oraş în NV Franţei (Bretagne), situat la confl. râului Iile cu Vilaine, la 344 km VSV de Paris; 206.2 mii loc. (1999). Nod rutier. Aeroport. Port fluvial. Ind. constr. de maşini (automobile, maşini agricole, material rulant feroviar), chimică (îngrăşăminte), electrotehnică, textilă, de prelucr. a petrolului şi a lemnului (mobilă), încălţămintei, hârtiei, poligrafică şi alim. Piaţă agricolă. Centru comercial. Vechi centru cultural (Universitate, 1735). Muzeu cu colecţii de pictură din sec. 16-20. Grădină botanică. Catedrala Saint-Pierre (sec. 14, cu restructurări succesive şi completări din 1844), cu două turnuri; biserica Notre-Dame sau Sainte Melanie (sec. 14, renovată în sec. 17), în stil gotic; biserica Saint-Germain (sec. 15-16), în stil gotic; bazilica Saint-Sauveur (sec. 18); Palatul Parlamentului Bretaniei (sec. 17), azi Palatul de Justiţie, distrus în mare parte de incendiul din 1994; Clădirea Primăriei (1720). Veche aşezare celtică (Condate), a devenit centrul ad-tiv al prov. romane Armorica. Capitala ducatului Bretania (sec. 10). Sediul Parlamentului Bretaniei (din 1561). Oraşul a fost mistuit în mare parte de incendiul din 1720, după care a fost reconstruit. A suferit din cauza bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial. RENNIE, John (1761-1821), inginer britanic. A proiectat şi construit mai multe poduri celebre peste Tamisa, în Londra: Waterloo (1811— 1817), demolat în 1938, London Bridge (1821-1831), demolat în 1969 şi numeroase docuri şi instalaţii portuare. RENO [rinou], oraş în VSV S.U.A. (Nevada), situat la poalele m-ţilor Sierra Nevada, la 1 369 m alt., pe râul Truckee, la NE de Sacramento; 190.2 mii loc. (2002). Aeroport. Producţie de componente electronice. Universitate (1864). Muzeul automobilului (c. 1 000 de exponate). Orchestră simfonică. Trupe de teatru şi de RENO 102 balet. Planetarium. Concurs anual de rodeo. Centru turistic (cazinouri). 33 parcuri cu o supr. totală de 120 ha. R. este faimos pentru legislaţia sa care permite încheierea rapidă a căsătoriilor sau a divorţurilor. Fundat în 1859; oraş din 1868. RENO, Jean (n. 1948), regizor francez de film. Cu aptitudini egale pentru dramă şi comedie este protagonistul unor filme campioane de box-office, cucerind simpatia publicului cu statura-i deşirată, chipul ursuz şi mutismul programat („Marele albastru", „Leon“, „Vizitatorii"). RENOIR [renuar] 1. Auguste R. (1841-1919), pictor, grafician şi sculptor francez. Influenţat la început de Courbet şi Delacroix, a devenit unul dintre reprezentanţii de seamă ai impresionismului, din limita căruia iese prin preferinţa manifestată pentru compoziţiile cu personaje şi pentru portrete („Le Moulin de la Galette", „Loja", „Balansoarul", „Jeanne Saray", „D-na Charpentier şi fiicele sale"), pictate, ca şi numeroasele sale tablouri cu nuduri feminine, într-o gamă caldă, luminoasă, cu o notă de senzualitate senină („Judecata lui Paris", „Nud în soare", „Femei la scăldat", „Tinere la pian", „Dejunul vâslaşilor"). Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. 2. Jean R. (1894-1979), regizor francez de film. Fiul lui R. (1). Unul dintre marii maeştri ai cinematografului mondial. Reprezentant al realismului poetic din cinematograful anilor ’30 ai sec. 20, autorul câtorva capodopere („Azilul de noapte", „Iluzia cea mare", „Regula jocului", „Bestia umană", „Cei din sud"). Filme îmbinând perfecţiunea tehnică cu o profundă intuiţie psihologică, în care sentimentul predilect este cel al Auguste Renoir. „Loja“ VyV ^ r* * * a**-- „ i { ♦ 1 Jean Renoir iubirii („Jurnalul unei cameriste", „Caleaşca de aur", „Fluviul", „French Cancan", „Elena şi bărbaţii", „Testamentul dr. Cordelier"). Premiul Oscar onorific: 1974. RENOUVIER [renuvie], Charles (1815-1903), filozof francez. Neokantian apoi personalist („Ştiinţa moralei", „Personalism"). în 1848 a scris „Manualul republican al omului şi cetăţeanului", prelucrat de N. Băl-cescu în „Manualul bunului român". RENOUVIN [renuvş], Pierre (1893-1974), istoric francez. Prof. univ. la Sorbona. Studii asupra Primului Război Mondial şi al relaţiilor internaţionale („Criza europeană şi Marele Război 1904-1918", „Istoria relaţiilor internaţionale"). RENOVA (< fr., lat.) vb. I tranz. A efectua operaţia de renovare; a înnoi. RENOVARE (< renova) s. f. Ansamblul lucrărilor tehnice, parţiale sau generale, executate la un sistem tehnic existent (maşină, clădire, instalaţie etc.) fără a-i schimba în esenţă destinaţia, pentru a-l aduce la o stare ameliorată din punctul de vedere al destinaţiei, al confortului, al igienei sau al esteticii. ♦ Fig. înnoire, schimbare. RENTA (< germ.) vb. I intranz. A se solda cu câştig, cu profit, cu beneficiu, cu venit net. ♦ (Fam.) a merita osteneală; a fi util. RENTABIL, -Ă (< fr.) adj. Care se soldează cu câştig, cu profit, cu beneficiu, cu venit net. RENTABILITATE (< fr.) s. f. (FIN.) Capacitatea unei întreprinderi sau investiţii de a genera profit. Se poate exprima în termeni monetari, prin mărimea profitului şi în termeni de rate, prin rata r. sau rata profitului, respectiv prin raportul procentual dintre o formă de profit (brut sau net) şi o formă a capitalului sau cifra de afaceri. La nivel de întreprindere se calculează rata r. economice (profit brut raportat la capitalul investit), rata r. financiare (profit net raportat la capitalul propriu), rata r. activelor (profit net raportat la valoarea activelor totale), rata r. comerciale sau a vânzărilor (profit net raportat la cifra de afaceri). RENTABILIZA (< fr.) vb. I tranz. A face să devină rentabil. RENTĂ (< fr.) s. f. Venit regulat pe care îl poate obţine un proprietar în virtutea dreptului său de proprietate asupra unui teren, capital etc. (prin cedarea contra plată a dreptului de folosinţă a acestora). R. viageră v. viager. R. economică = surplusul de venit pe care îl primeşte un factor de producţie (pământul, capitalul, munca) faţă de venitul necesar pentru a-l menţine în ocuparea prezentă. R. funciară = venitul periodic, sub formă bănească sau în natură, primit de proprietarul terenului în schimbul cedării dreptului de ocupare şi de utilizare a acestuia, conform cu termenii unui contract de arendare a terenului. RENTIER, -A (< fr.) s. m. şi f. Persoană care trăieşte dintr-o rentă fără să desfăşoare vreo activitate productivă. RENUME (< nume, după fr. renom) s. n. Faimă, reputaţie; celebritate; notorietate. RENUMjT, -Ă (< renume) adj. Cu renume; vestit, celebru, ilustru. RENUNŢA (< fr., lat.) vb. I intranz. A părăsi de bunăvoie (ceva sau pe cineva), a se lăsa de ceva, a înceta, a întrerupe o acţiune. RENURĂ (< fr.) s. f. (TEHN.) Canelură (1). REO- (< fr., it.; {s} gr. rheo „a curge") Element de compunere cu sensul „curgător", „scurgere", „curent de apă" cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. REOBAZĂ (< fr.; {s} reo- + gr. basis „sprijin, susţinere") s. f. (FIZIOL.) Măsură a excitabilităţii unui substrat viu (nerv, muşchi etc.), reprezentată de valoarea minimă a intensităţii stimulului natural sau artificial (electric) necesară pentru a produce excitaţia. REOF|L, -Ă (< germ., engl., fr.; {s> reo- + gr. philos „iubitor") adj. (Despre vieţuitoare) Care trăieşte în ape repede curgătoare; organismele r. prezintă diverse adaptări pentru a rezista la acţiunea mecanică a curentului apei. REOFOR (< fr.) s.m. Fir al unei pile electrice. REOLOGjE (< fr. {i}; {s} reo- + gr. logos „studiu") s. f. Ştiinţă 103 REPEDE fizico-tehnică al cărei obiect de studiu îl constituie curgerea lentă şi deformarea în timp a corpurilor solide sub acţiunea forţelor exercitate asupra lor. REOMETRU (< fr. {i}; {s} reo- + gr. metron „măsură") s. n. Instrument pentru studierea şi măsurarea caracteristicilor reologice ale materialelor. REONOM, -Ă ({s} reo- + gr. nomos jege") adj. (FIZ.; despre legăturile sistemelor de puncte materiale) Care variază în timp, însă după o lege independentă de forţele care acţionează în cadrul sistemelor de puncte. REORGANIZA (< fr.) vb. I tranz. A organiza din nou, pe baze noi; a restructura. REORIENTA vb. I tranz. şi refl. A (se) orienta într-o nouă direcţie. REOSPĂLÂTQR (< reo- + spălător) s. n. Jgheab înclinat, confecţionat din tablă şi căptuşit cu faianţă (pentru micşorarea frecării şi a uzurii), utilizat la spălarea, respectiv la concentrarea cărbunilor. REOSTAT (< fr. {i}; {s} reo- + gr. statos „staţionar") s. n. Aparat alcătuit dintr-un rezistor a cărui rezistenţă electrică este reglabilă fără demontarea conexiunilor. Este utilizat la reglarea tensiunii şi intensităţii curentului electric din circuite. REOSTRICŢIUNE (< fr.) s. f. (FIZ.) Contracţie transversală a unui fascicul de purtători de sarcină electrică (ex. o coloană de plasmă), provocată de forţele exercitate de câmpul magnetic propriu. REOTROPJSM (< fr. {i}; {s} gr. reo- + gr. tropos „întoarcere") s. n. (BIOL.) Orientare în direcţia curentului apei a organismelor acvatice fixate. REPAN, Alexandru (n. 1940, Bucureşti), actor român de teatru şi film. Creaţii memorabile în teatru («Hamlet", „Karamazovii", „Craii de Curtea Veche", „Jocul vieţii şi al porţii în deşertul de cenuşă"). Roluri în film („Cantemir", „Rochia albă de dantelă"). REPAOS s. n. v. repaus. REPARA (< fr., lat.) vb. I tranz, 1. A readuce un obiect în stare de funcţionare, de folosire; a reface, a drege. ♦ A cârpi. 2. Fig. A îndrepta, a corecta. ♦ (Rar) A înlocui, a compensa. ♦ (DR.) A acoperi o pagubă. ♦ Repararea ADN-ului. (GENET.) Ansamblu de mecanisme care împiedică acumularea erorilor apărute în cursul replicaţiei în secvenţa de gene a ADN-ului. Nucle- otidele sau secvenţele de nucleotide care au fost greşit incorporate în cate-na nou-sintetizată sunt îndepărtate pe cale enzimatică, în locul lor fiind ataşate, pe bază de complementaritate, nucleotidele corecte. REPARABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se poate repara. ♦ Fig. Care se poate îndrepta, corecta. REPARATOR, -OARE (< fr., lat.) adj. Care repară; p. ext. care întremează. ♦ (DR.) Care acoperă o pagubă. REPARAŢIE (< fr., lat., germ.) s. f. 1. Complex de lucrări efectuate asupra unui lucru uzat, defectat sau stricat pentru a-l menţine ori a-l readuce în stare normală de funcţionare. Reparaţii capitale = înlocuirea sau refacerea completă a unor elemente (piese sau părţi) principale ale utilajelor, agregatelor, clădirilor etc., în scopul menţinerii caracteristicilor tehnice şi economice de exploatare ale acestora până în momentul uzurii totale; adesea, la efectuarea r.c., se fac şi modernizări. Reparaţii curente = înlocuirea (cu piese de schimb) sau refacerea (în mod curent) a unui număr restrâns de piese sau de părţi mai mici (şi mai expuse uzurii) ale maşinilor, utilajelor, construcţiilor etc., în scopul asigurării funcţionării normale a acestora. 2. (DR.) Despăgubire. ^ Reparaţii de război = compensarea pagubelor pricinuite unui stat de către alt stat în caz de război, stabilită prin tratate de pace sau alte acte internaţionale. A căpătat fundamentare juridică prin sistemul de tratate încheiate la Versailles după Primul Război Mondial. ♦ Fig. Satisfacţie dată cuiva pentru o ofensă. REPARTITOR (< fr.) s. n. (TELEC.) Ansamblu de rame şi de reglete folosit pentru distribuirea conductoarelor liniilor aeriene sau în cablu de la centrale telefonice sau telegrafice la părţile componente ale echipamentelor de telecomunicaţii. R. de căldură = dispozitiv prin care se poate regla cantitatea de căldură primită. REPARTIŢIE (< fr.) s. f. 1. Repartizare, distribuire, împărţire. ♦ Concr. înscris prin care se atestă repartizarea a ceva. 2. (EC. POL.) R. veniturilor = defalcarea venitului naţional, produsului intern brut sau altor indicatori de venituri pe grupe de destinatari sau pe factori de producţie. în cazul r., P.I.B. se formează din venitul brut din munca angajată (veniturile salariale brute şi contribuţiile sociale) şi venitul brut din activitatea de întreprinzător şi din proprietate (chirii, dobânzi, dividende). 3. (GEOGR.) R. teritorială, distribuţie în teritoriu a elementului analizat (ex. a populaţiei, a industriei) în cadrul unor unităţi naturale sau administrative. REPARTIZA (după fr. repartir) vb. I tranz. 1.  împărţi ceva (după anumite norme); a distribui. 2. A pune pe cineva într-un anumit loc sau domeniu de activitate. REPASARE (< fr.) s. f. Revizuire şi retuşare a ţesăturilor sau a tricoturilor, efectuată cu ajutorul unui ac, al unei pensete sau al unei maşini speciale, la o masă translucidă luminată de dedesubt. REPATRIA (< lat., fr.) vb. I tranz. şi refl. A face o repatriere sau a reveni prin repatriere. REPATRIERE (< repatria) s. f. (DR.) Aducere sau întoarcere în patrie a unei persoane care, de bunăvoie sau silită, o părăsise, în principiu, pentru totdeauna. REPAUS (REPAOS) (*lat. repausum) s. n. 1. (FIZ.) Stare a unui corp ale cărui puncte nu-şi modifică poziţia în raport cu un sistem de referinţă. 2. (FIZIOL.) Suspendare temporară a unei activităţi, care are rolul de a reface capacitatea de muncă a unui organ sau a întregului organism (ex. r. fizic, r. intelectual); odihnă. 3. (ZOOT.) R. mamar = intervalul de timp de la încheierea unei lactaţii (încetarea mulsului) până la următoarea fătare a vacilor şi a oilor. Durata r. m. la vaci este în medie de 50-60 de zile, putând varia în funcţie de tipul de producţie (lapte sau carne), vârstă, starea de întreţinere etc. Respectarea r. m. condiţionează într-o măsură importantă capacitatea productivă a femelei la viitoarea lactaţie, precum şi dezvoltarea viitorului făt. REPAUZA (< lat. repausare) vb. I I. Refl. A se odihni. 2. Intranz. (Livr.) A muri. REPCIUC, Emil (1911-1981, n. Cernăuţi), anatomist român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în diferite domenii ale anatomiei şi anatomiei patologice, în special în sistemul vascular. REPEDE (lat. rapidus) adv., adj. I. Adv. 1. în grabă, cu zor, iute. ♦ îndată, imediat; deodată, brusc. 2. Devreme, de timpuriu; prea curând. II. Adj. 1. (Despre mişcări) Care se produce fără întârziere, iute, rapid; (despre lucruri în mişcare) care se deplasează, se mişcă cu repeziciune, cu iuţeală. + (Despre timp) Care trece (pentru cineva) cu repeziciune. REPEDEA 104 2. (Despre oameni şi manifestările lor) Iute în mişcări, ager, sprinten, vioi; repezit, grăbit, pripit. 3. (Despre ploaie, vânt etc.) Intens, puternic (şi de scurtă durată). ♦ (Despre stropi, picături etc.) Care cade cu putere, succedându-se rapid. ♦ (Despre ape curgătoare) Care curge cu repeziciune. 4. (Despre dealuri, pante etc.) Abrupt, foarte înclinat, pieziş. REPEDEA s. f. (La pl.) Grup de insecte coleoptere cu corpul zvelt, cu picioare puternice, foarte lungi şi subţiri, adaptate pentru alergat (familia Cicindelide). Au zbor foarte rapid, dar scurt, de unde le vine şi numele. Au culori metalice, strălucitoare şi de obicei prezintă pete sau benzi albe pe elitre. Atât adulţii cât şi larvele se hrănesc cu insecte, fiind folositoare pentru combaterea dăunătorilor agriculturii. Cele mai comune specii sunt repedeaua de câmp (Cicindela campestris) şi repedeaua de munte (C. silvicola). REPEDEA 1. Deal cu caracter structural, situat la marginea NE a Pod. Central Moldovenesc, la SE de laşi, alcătuit dintr-o succesiune de straturi de argile, gresii şi calcare oolitice sarmaţiene. Spre NE este delimitat de cueste puternice, afectate de alunecări de straturi. Alt. max.: 404 m. Acoperit cu păduri de fag, stejar, gorun şi, parţial, de livezi şi podgorii. A fost studiat din punct de vedere geologic de către Grigore Cobălcescu, în 1862, care a elaborat prima lucrare geologică din România („Calcarul de la Răpidea“). Cunoscut şi sub numele de Răpedea sau Răpidea. Declarat monument al naturii (1955). Punct turistic. 2. Com. în jud. Maramureş, situată în depr. Poienile de sub Munte, la poalele m-ţilor Maramureş, la confl. râului Repedea cu Ruscova; 4 877 loc. (2005). Rezervaţiile naturale Poiana cu narcise Tomnatec, Sehleanu, vârfurile Farcău, Vinderelu şi Mihailecu. REPENT, -Ă (< lat. repent, -ntis „târâtor") Adj. (Despre tulpinile plantelor) Care, în poziţie normală, stă culcat la pământ. REPER (< fr.) s. n. 1. Semn sau obiect care uşurează orientarea (r. aeronautic, de navigaţie, de radiolocaţie) sau care permite recunoaşterea unui sistem tehnic (r. fix, r. de semnal, r. de talonare). ♦ (MILIT.) Detaliu de teren distinct, care ajută la orientare, la indicarea obiectivelor, la executarea tragerii etc. Punct de r. = semn, indicaţie care ajută la recunoaşterea unui lucru, a unui loc etc. 2. (TEHN.) Fiecare dintre semnele (linie, punct, perforaţie etc.) trasate pe obiectele care trebuie asamblate pentru a se identifica poziţia lor corectă în ansamblu. 3. (TOPOGR.) R. fotogrammetrie = detaliu topografic punctiform, natural sau artificial, identificat pe fotogramă şi pe teren şi utilizat în lucrările de restituţie sau de redresare pentru legarea precisă a hărţilor de reţeaua geodezică şi de nivelment a unei ţări. 4. (MAT.) Sistem de referinţă pentru dreaptă (plan sau spaţiu) în raport cu care, cu ajutorul unui sistem de numere numite coordonate, poate fi determinat orice punct al dreptei (planului sau spaţiului). REPERA (< fr.) vb. I tranz. A marca prin repere (2); a determina cu ajutorul unui reper poziţia exactă a unui loc. REPERCUSIUNE (< fr., lat.) s. f. Urmare, consecinţă. REPERCUTA (< fr., lat.) vb. I refl. 1. A se răsfrânge, a se întoarce, a reveni. 2. Fig. A avea urmări, consecinţe; a-şi manifesta indirect efectele. REPERTORIU (REPERTOAR) (< lat., fr.) s. n. 1. Caiet, registru în care datele (nume, titluri etc.) se înscriu în ordine alfabetică (în foile compartimentate pe litere) pentru a putea fi uşor găsite. 2. Totalitatea pieselor teatrale sau muzicale care se joacă în cadrul unui teatru în timpul unei stagiuni. ♦ Totalitatea pieselor interpretate de un actor, de un muzician. 3. Culegere de texte, de cântece etc. REPETA (< fr., germ.) vb. I 1. Tranz. A face, a spune, a produce încă o dată ceva care a mai fost făcut, spus sau produs. ♦ A citi un text de două sau de mai multe ori pentru a reţine sau pentru a înţelege bine; spec. a face repetiţia unui rol, a unei piese de teatru etc. ♦ (Despre elevi sau studenţi) A urma din nou cursurile anului de studii (în care a rămas repetent). 2. Refl. A se întâmpla, a se produce, a avea loc din nou. REPETEK, rezervaţie a biosferei (34 600 ha) situată în Turkmenistan, în marginea E a deşertului Karakum, la 180-220 m alt. Este cea mai importantă rezervaţie de deşert din Asia Centrală, cu barcane mobile de mari dimensiuni alternând cu dune fixate de vegetaţie şi depresiuni interdune. Pe suprafeţe întinse se formează cruste de gips, cu cristale foarte mari (60-80 cm), cunoscute sub numele de gipsuri de R. în floră se remarcă saxaulul alb şi saxaulul negru şi muşchiul Tortula desertorum, iar în faună diverse specii endemice de rozătoare, iepurele tolai, gazela cu guşă, râsul de deşert, dihorul pătat, vrabia de deşert, broasca ţestoasă de Asia Centrală, varanul cenuşiu, numeroşi şerpi. 75% din speciile de nevertebrate sunt endemice. REPETENT, -Ă (< germ.) adj., s. m. şi f. (Elev, student) care repetă clasa sau anul de studii din cauza neîndeplinirii condiţiilor de promovare. REPETENŢjE (< repetent) s. f. Faptul de a rămâne repetent; situaţia de repetent. REPETITIVĂ (MUZ.) Muzică r. = Mişcare muzicală americană lansată la sfârşitul anilor ’50 ai sec. 20, având la bază ideea de repetiţie şi pulsaţie ritmică constantă (La Monte Young, Phil Glass, Terry Riley, Steve Reich). Se mai numeşte şi muzică minimalistă. REPETITOR, -OARE (< fr., germ.) subst. 1. S. m. şi f. (Ieşit din uz) Pedagog, meditator. 2. S. n. (Ieşit din uz) Sală de meditaţie în internate. 3. S. m. şi f. (MUZ.) Corepetitor. REPETIŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Repetare, reluare a aceloraşi acţiuni, idei, vorbe, fragmente muzicale etc. ♦ Reluare de către elevi la şcoală, în cadrul unor lecţii speciale sau acasă, a materiei de învăţământ deja parcurse. ♦ Activitatea de pregătire a interpreţilor pentru un spectacol sau concert. R. generală = ultima repetiţie făcută înainte de premiera unui spectacol. 2. Procedeu stilistic care constă în folosirea repetată a aceluiaşi cuvânt sau a unui grup de cuvinte cu scopul de a înviora expunerea, de a întări ideea etc. 3. Armă cu r. = armă cu care se pot trage mai multe focuri dintr-o singură apăsare pe trăgaci, reîncărcarea făcându-se automat. REPETOR (< fr.) s. n. (TELEC.) Aparat pentru amplificarea bilaterală a semnalelor într-o cale de telecomunicaţii pe fire, având rolul de a compensa atenuarea semnalului pe o secţiune a liniei. Este utilizat în telefonia la mare distanţă. REPEZEALĂ (< repezi) s. f. Grabă mare, iuţeală, repeziciune. ^ Loc. La repezeală = foarte repede, în mare grabă; fig. superficial. REPEZ! (< repede') vb. IV 1. Refl. A porni în grabă, a se duce repede spre..., a da fuga. ♦ A trece pe undeva în grabă (şi pentru scurt timp); a da o fugă. 2. Refl. A se 105 REPREHENSIBIL năpusti, a se arunca, a năvăli. 3. Tranz. A trânti, a izbi. ♦ A da cu violenţă o lovitură cu pumnul, cu palma etc. 4. Tranz. Fig. A se răsti la cineva, a-i vorbi aspru; a brusca. REPEZICIUNE (< repede1) s. f. Grabă mare, iuţeală, rapiditate, repezeală. REPEZjŞ (< repede') s. n. 1. Pantă abruptă; povârniş foarte înclinat. 2. Porţiune din cursul unui râu unde apa curge foarte repede. REPEZIT, -A (< repezi) adj. 1. Făcut în grabă, la repezeală. 2. Care acţionează pripit; p. ext. mânios, nervos, nestăpânit, răstit. REPICARE (după fr. repiquei) s. f. Răsădire Ia distanţe mai mari a plantelor tinere crescute în răsadniţe sau sere, cu scopul de a le asigura o suprafaţă mai mare de nutriţie. Uneori r. se repetă de mai multe ori până la plantarea definitivă. REPIN, Hia Efimovici (1844-1930), pictor rus. Prof. de istoria picturii la Academia de Artă din Sankt-Petersburg. Unul dintre ctitorii picturii ruse moderne. Reprezentant al peredvijnicilor. A înfăţişat aspecte din viaţa poporului rus („Ivan cel Groaznic şi fiul său lvan“, „Zapo-rojenii scriind o scrisoare sultanului Mahomed al IV-lea“, „Edecarii de pe Volga", „Procesiune religioasă în gubernia Kursk“). Strălucit portretist („Musorgski“, „Tretiakov“, „V.V. Stasov“, „Lev Tolstoi"). Opera sa se caracterizează printr-o viziune monumentală, dinamism, cromatică caldă şi strălucitoare, pensulaţie largă. Lucrări teoretice (.Apropiere depărtată"). REPLANTA (< fr.) vb. I tranz. A planta din nou; a transplanta. REPLIA (< fr.) vb. I tranz. (MILIT.) A executa o repliere. REPLICA (< fr.) vb. I tranz. A da o replică (1), a răspunde; a riposta. REPLICARE (< fr.) s. f. (GENET.) Proces prin care o moleculă de ADN serveşte drept matriţă pentru sinteza unei molecule noi, identică cu prima. Prin ruperea punţilor de hidrogen dintre bazele azotate, macromolecula de ADN se separă în cele două catene complementare; nucleotidele Hbere din citoplasmă se ataşează pe bază de complementaritate la catenele vechi, rezultând două molecule de ADN bicatenar, fiecare cu câte o catenă veche (care a avut rolul de model) şi una nou sintetizată veplicaţie semiconservativă). în felul acesta se asigură o sinteză foarte f'delă, moleculele fiice fiind identice pu molecula mamă. în procesul de r. mtervin numeroase enzime (ADN - polimeraze, ligoze etc.). ♦ R. conservativă = ipoteză, astăzi abandonată, conform căreia moleculele de ADN iniţiază procesul de r. fără să se separe în catene complementare. REPLICĂ (< fr.) s. f. 1. Răspuns (prompt şi energic) la afirmaţiile cuiva; ripostă. Loc. Fără replică = fără a putea riposta; definitiv. (DR.) A vorbi în replică = a răspunde în cursul unei dezbateri, combătând afirmaţiile şi atacurile părţii adverse. 2. Element al dialogului menit să anime o acţiune dramatică; parte din rolul unui actor, constituind răspunsul la cele spuse de partener. ♦ Parte finală a unui dialog care solicită intervenţia interlocutorului. 3. (ARTE PL.) Copie a unei opere de artă executată de autorul originalului sau sub supravegherea lui. Primele r. apar în Antic., cele mai frecvente fiind semnalate între sec. 16 şi 18. R. poate fi de dimensiuni sau din materiale diferite de cele ale originalului şi poate prezenta şi unele mici modificări de formă. 4. (FIZ.) Mulaj al suprafeţei unui corp, realizat sub forma unei pelicule, care pe o parte este plană, iar pe cealaltă reproduce structura superficială a corpului; se utilizează în microscopia electronică pentru studiul corpurilor groase, netransparente pentru electroni. 5. (GEOL.) Mişcare tectonică ulterioară unui seism de mare adâncime (şi foarte puternic) care apare la scurt timp, având o mai mică intensitate. REPLICQN (< replica) s. n. (GENET.) Secvenţă de ADN care este replicată ca o singură unitate, pornind dintr-un singur punct (numit originea replicării). La organismele eucariote, fiecare cromozom conţine mai mulţi r.; la bacterii şi virusuri llia E. Repin. „Ucraineanca" genomul este alcătuit dintr-un singur r. REPLIERE (< replia) s. f. (MILIT.) Mutare a apărării de pe un aliniament pe altul, situat mai înapoi, de regulă sub presiunea inamicului atacator. Se execută în scopul sustragerii forţelor proprii de sub loviturile inamicului şi al refacerii apărării pe un aliniament mai favorabil clucerii acţiunilor de luptă ulterioare. REPOPULA (< re1- + popula) vb. I tranz. 1.  popula din nou un teritoriu. 2. A reface efectivele unor specii în habitate din care acestea au dispărut ca urmare a supra-exploatării sau deteriorării temporare a condiţiilor de mediu. R. se realizează în general în vederea utilizării ulterioare în scopuri economice (ex. r. cu peşte a unor râuri sau bazine lacustre). REPQRT (< fr.) s. n. 1. Trecere a unei sume (a unui total) din josul unei coloane în fruntea coloanei următoare, pentru a fi adunată în continuare; p. ext. suma, totalul reportat. (CONT.) Trecerea unui rezultat (profit sau pierdere) dintr-un exerciţiu financiar încheiat în contul altor exerciţii financiare viitoare. 2. Faptul de a amâna ceva pentru mai târziu, pentru o altă dată decât cea iniţial stabilită. REPORTA (< fr.) vb. I tranz. A face un report. REPORTAJ (< fr.) s. n. Specie publicistică, apelând adesea la modalităţile literare de expresie, care informează operativ asupra unor realităţi, situaţii, evenimente de interes general sau ocazional. ♦ Car de r. = autovehicul special dotat cu echipamentul necesar realizării unei înregistrări sau a unei transmisiuni de radiodifuziune ori de televiziune în afara studiourilor. REPORTER (< fr., engl., germ.) s. m. 1. Ziarist trimis să culeagă şi să transmită de pe teren diferite informaţii. ^ R. cinematografic = operator care filmează în vederea realizării unor jurnale de actualităţi, a unor filme documentare. 2. Autor de reportaje. REPORTOFON (< report[er] + [magnetjofon) s.n. Magnetofon special pentru reportaje şi interviuri. REPOVESTI (< re1- + povesti) vb. IV tranz. A povesti din nou, a mai spune o dată ceea ce a fost povestit. REPREHENSjBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Livr. Care merită să fie condamnat, care atrage reproşuri; blamabil. REPREHENSIUNE 106 REPREHENSIUNE (< fr., lat.) s. f. Livr. Mustrare, reproş; blam. REPRESALII (< fr.) s. f. pl. (DR.) 1. Măsuri de reprimare luate de anumite organe de stat împotriva unor persoane sau grupuri sociale ca urmare a săvârşirii unor acţiuni cu caracter politic, a unor acte de nesupunere sau răzvrătire. 2. Măsuri de constrângere luate de un stat, împotriva organelor sau cetăţenilor altui stat ca urmare a săvârşirii, de către acel stat, a unor acte ilicite faţă de el sau faţă de cetăţenii lui şi spre a-l determina să revină asupra lor. 3. Doctrină a descurajării promovate de administraţiile americane post Eisen-hower şi care presupune libertatea S.U.A. de a utiliza armament inclusiv nuclear oriunde pentru a preveni o eventuală lovitură nimicitoare a inamicului. REPRESIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. (DR.) Măsură de constrângere împotriva infractorilor, constând în arestarea, trimiterea în judecată şi condamnarea lor la pedepsele stabilite de legea penală. 2. Reprimare, înăbuşire a unei acţiuni de revoltă, de opoziţie colectivă. REPRESIV, -Ă (< fr.) adj. Care reprimă, care serveşte la represiune. REPRESOR s. m. (GENET.) Moleculă proteică, specificată printr-o genă de reglare care, atunci când prezintă o anumită conformaţie, este capabilă să se fixeze la nivelul operatorului unui operon şi să blocheze transcripţia. REPREZENTA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A înfăţişa, a reda. ♦ A simboliza. 2. A interpreta pe scenă o lucrare dramatică. 3. (DR.) A face acte juridice în numele şi pe seama altei persoane, în temeiul împuternicirii primite de la aceasta sau de la lege. 4. A fi exponentul unui curent, al unei teorii, şcoli etc. 5. A constitui, a fi, a însemna. 6. A-şi readuce în conştiinţă imagini ale unor obiecte sau fenomene percepute anterior; p. ext. a-şi imagina. 7. (MAT.) A efectua o reprezentare (5). REPREZENTANT, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană care reprezintă pe cineva sau ceva. ^ R. personal = personalitate politică însărcinată să reprezinte pe şeful unui stat pe lângă şeful altui stat pentru înmânarea unui mesaj, asistarea la o ceremonie etc. REPREZENTANŢĂ (< germ.) s. f. 1. Organ care reprezintă o colectivitate. 2. R. comercială = organ al unui stat, care îl reprezintă în relaţiile comerciale cu alte state. R. diplomatică v. misiline diplomatică. REPREZENTARE (< reprezenta) ş. f. 1. Acţiunea de a reprezenta. 2. înfăţişare, redare, reproducere, 3. Interpretare pe scenă a unei lucrări dramatice; reprezentaţie. 4. (PSIH.) Imagine senzorială (vizuală, auditivă etc.) a unor obiecte sau fenomene din realitate, evocată mintal în absenţa acestora; proces psihic care realizează această evocare. R. intervine în procesul memoriei, când se reproduce imaginea unor obiecte percepute anterior, sau în procesul imaginaţiei, când se creează, pe baza elementelor date de experienţa anterioară, imaginea unor obiecte necunoscute sau inexistente. R. constituie o formă de reflectare senzorială, aparţinând primei trepte a cunoaşterii, dar are un rol important în realizarea trecerii la cea de-a doua treaptă a cunoaşterii, la gândirea abstractă. în psihologia cognitivă, reprezentările sunt cunoştinţe comune, aparţinând nespecialiştilor, asupra unei probleme. 5. (MAT.) Transcriere simbolică a unei proprietăţi matematice, figurare geometrică a unei funcţii etc. <0* R. parametrică = exprimarea coordonatelor carteziene ale unui punct curent al unei curbe (suprafeţe) ca funcţie de un parametru (doi parametri independenţi). <0-R. proporţională = schemă care caută să asigure că fiecare facţiune (partid) este reprezentată în adunarea aleasă (comisie) proporţional cu mărimea sa pentru a-şi impune politica. REPREZENTATIV, -Ă (< fr.) adj. 1. Care are menirea, proprietatea, misiunea de a reprezenta. ♦ (Despre 0 adunare) Ai cărei membri aleşi reprezintă o colectivitate şi acţionează în numele ei. 2. Ilustrativ, tipic. REPREZENTAŢIE (< fr., lat.) s. f. înfăţişare pe scenă a unei piese de teatru, a unei opere etc.; spectacol. REPRIMA (< fr., it.) vb. I tranz. 1. (DR.) A face acte de represiune. 2. A curma, a înăbuşi desfăşurarea unei acţiuni de revoltă, de opoziţie. REPRIMj (< re1- + primi) vb. IV tranz. A primi înapoi. ♦ A reangaja o persoană care a fost concediată. REPRINT (cuv. engl.) s. n. Retipărire. REPRIVATIZA (< re1- + privat) vb. 1 tranz. A face o reprivatizare. REPRIVATIZARE (< re1- + privat) s. f. Trecere a unei întreprinderi sau a unei ramuri economice naţionalizate din nou în proprietate privată. REPRIZĂ (< fr.) s. f. 1. Fiecare dintre părţile sau etapele succesive ale unei activităţi. 2. (SPORT) Fiecare dintre părţile egale în care se împarte desfăşurarea unor jocuri sportive. Numărul şi durata r. variază de la un joc sportiv la altul (ex. la fotbal, două r. a 45 de minute; la rugbi, două r. a 40 de minute; la hochei, trei r. a 20 de minute; la polo, patru r. a 5 minute). R. sunt despărţite între ele prin pauze a căror durată diferă şi ea de la un joc la altul. 3. Repetarea sau reluarea, în aceleaşi condiţii, a unei operaţii întrerupte sau a unei faze într-o operaţie tehnică; etapă de lucru. Loc. în reprize = în etape, pe rând. 4. Secţiune a unei lucrări muzicale (ex. sonata) dispusă simetric faţă de expoziţie, în care sunt reluate temele principale. 5. (TEHN.) Creştere a turaţiei unui motor prin îmbogăţirea amestecului aer-combustibil, în scopul învingerii unei rezistenţe exterioare momentane. 6. (METAL.) Defect de suprafaţă a pieselor turnate cauzat de umplerea incompletă a formelor de turnare, care se prezintă sub forma unor şanţuri cu adâncime variabilă, cu margini rotunjite şi oxidate etc. REPROBA (< lat.) vb. I tranz. A dezaproba, a condamna; a respinge. REPROBABIL, -Ă (< lat.) adj. Care merită să fie reprobat, dezaprobat; condamnabil. REPRODUCĂTOR (< reproduce, după fr. reproducteur) s. m. (ZOOT.) sistem ~ Ansamblul de organe implicate în procesul reproducerii sexuate a organismelor. La angiosperme, s. r. este situat la nivelul florii şi este alcătuit din stamine (organele masculine) şi cârpele (organele feminine). La mamifere, s. r. este format din gonade (testicule şi ovare), conducte genitale (epididim, canal deferent şi canal ejeculator la mascul, trompe uterine, uter şi vagin la femelă), organe genitale externe (penis la mascul, vulvă la femelă) şi glande anexe. REPRODUCE (< re1- + produce, după fr. reproduire) vb. III 1. Tranz. (EC.) A produce din nou, a relua procesul de producţie. 2. Tranz. A reda cu exactitate ceea ce este scris, ceea ce a spus sau a făcut cineva etc. 3. Tranz. A executa sau a multiplica exemplare identice după un original. 4. A se repeta, a se produce din nou. 5. Refl. A se perpetua (5). REPRODUCERE (< reproduce) s. f. 1. Acţiunea de a (se) reproduce şi rezultatul ei. 2. (Concr.) Copie după originalul unei lucrări de artă (desen, sculptură etc.). 3. Drept de r. = drept exclusiv legal de realizare a uneia sau a mai multor copii ale unei opere originale de creaţie intelectuală, în orice formă materială, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore 107 REPUDIA sau vizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă a acesteia cu mijloace electronice. V. Copyright. 4. (PSIH.) Proces al memoriei prin care se evocă, se reactualizează mintal imagini, idei, cunoştinţe însuşite în cursul experienţei anterioare, în lipsa obiectelor, textelor etc. respective (spre deosebire de recunoaştere, când reactualizarea se produce în prezenţa obiectelor). R., fiind rezultatul final al memorării, reprezintă criteriul verificării practice a eficienţei memoriei. 5. (BIOL.) Procesul prin care organismele, aflate într-un anumit stadiu de dezvoltare, dau naştere la noi indivizi, mai mult sau mai puţin asemănători cu părinţii. Poate fi de două tipuri: sexuată şi asexuată. ^ R. asexuată = tip de r. caracteristic microorganismelor, plantelor şi animalelor inferioare, în care noii indivizi provin dintr-un singur părinte, fără ca procesul formării gârneţilor şi fecundaţia să aibă loc. Se realizează prin diviziune directă (la bacterii, protozoare), înmugurire (spongieri), formare de spori (muşchi, ferigi, unele ciuperci) sau înmulţire vegetativă (prin bulbi, tuberculi, fragmente de tulpină, rădăcină, frunză etc.) R. sexuată = tip de r. ce implică fuzionarea a două celule reproducătoare (gameţi), una provenind de la mamă şi cealaltă de la tată, în cadrul procesului de fecundaţie. Rezultă o celulă-ou (zigot) din care se va dezvolta un nou individ; reproducţie (2). REPRODUCŢIE (< fr.) s. f. 1. (EC. POL.) Reluare, reînnoire continuă a procesului de producţie; producţia socială privită în reînnoirea sa continuă, ca unitate organică a momentelor sale conexe; producţia, repartiţia, schimbul de activităţi şi consumul. 2. (BIOL.) Reproducere (5). REPROFILA (< re1- + profila) vb. I tranz. şi refl. A schimba profilul unei instituţii, al unei întreprinderi etc.; a reorganiza. ♦ Refl. (Despre oameni) A-şi schimba ocupaţia, meseria. REPROŞ (< fr.) s. n. învinuire; mustrare, imputare. REPROŞA (< fr.) vb. I tranz. A(-şi) face reproşuri, a(-şi) imputa ceva. REPTA, Vladimir (nume de botez Vasile), cavaler de (1841-1926, n. Ceremuş, Bucovina), mitropolit român. M. de onoare al Acad. (1919)- Prof. la Institutul Teologic şi la Universitatea din Cernăuţi. Episcop de Rădăuţi (1899), arhiepiscop al Cernăuţilor şi mitropolit al Bucovinei (1902-1924). Luptător pentru unirea Bucovinei cu România. Preşedinte al Senatului României (1924-1926). Predici şi cuvântări. Autor al lucrării Reptile. 1. broască ţestoasă de lac; 2. şarpe boa „Psihologia şi însemnătatea ei pentru deşteptarea, cultivarea şi înaintarea vieţii religioase". REPTjLĂ (< fr., germ.) s. f. (La pl.) Clasă de vertebrate amniote, poikiloterme, ovipare, având membre scurte, uneori rudimentare sau absente (ex. şerpii), plămânii bine dezvoltaţi şi inimă tricamerală (Reptilia). Sunt primele vertebrate în întregime terestre, ca adaptare având pielea acoperită de un strat de solzi cornoşi care împiedică pierderea apei din corp. Au apărut la sfârşitul Carboniferului şi au fost animalele dominante în Mezozoic, când au ocupat toate mediile de viaţă (acvatic, terestru şi aerian) şi au atins dimensiuni impresionante (dinozaurii, ichtiosaurii, pterodactilii etc.). Formele actuale includ şopârlele, şerpii, broaştele ţestoase şi crocodilii. ♦ (Şi la sg.) Animal din această clasă. REPUBBLICA, La ~, cotidian italian de centru stânga, fondat (1976) la Roma de E. Scalfari, care a fost şi director până în 1996. S-a afirmat în scurt timp, devenind unul dintre cele mai citite cotidiene. Vladimir Repta REPUBLICA (< re1- + publica) vb. I tranz. A publica din nou; a reedita, a retipări. REPUBLICA ARABĂ UNITĂ (R.A.U.), stat fondat în 1958 prin unirea Egiptului cu Siria. în 1961 Siria s-a retras din uniune, Egiptul păstrând denumirea până în 1971. Intre 1958 şi 1961, la R.A.U. a aderat şi Yemen. REPUBLICAN, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine republicii, privitor la republică. 2. S. m. şi f. Adept ai republicii ca formă de guvernământ. REPUBLICA ROMÂNĂ, revistă politică şi literară a emigranţilor români, apărută la Paris (1851) şi Bruxelles (1853), sub redacţia lui C. A. Rosetti şi cu concursul fraţilor I.C. şi D. Brătianu şi al lui C. Bolliac. A militat pentru unirea Principatelor într-un stat democratic. REPUBLICĂ (< fr., it., germ.; lat. respublica „treburi publice") s. f. Formă de organizare politică în care conducerea este exercitată de un organ suprem al puterii de stat sau de un preşedinte ales ori numit. Formele istorice ale r. sunt: r. democratică şi aristocratică (Grecia şi Roma antică, iar în Ev. Med. r. Veneţia, r. Florenţa); în epoca modernă, r. parlamentare, r. prezidenţiale, semiprezidenţiale etc. ^ R. autonomă: în cadrul statelor federale entitate care are unele atribute proprii ale puterii, dar este înglobată în statul federal. în Federaţia Rusă există 21 r.a. denumite în general după numele etniei majoritare, fără drept de secesiune. ^ REPUDIA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. (în Roma antică) A se despărţi de soţie, a divorţa. 2. A refuza, a respinge, a desconsidera (ceva sau pe cineva); a renega. ♦ A renunţa la ceva (moştenire, opinie etc.). REPUDIERE 108 REPUDIERE (< repudia) s. f. Acţiunea de a repudia. ^ (DR.) Repudierea unei moşteniri sau a unui legat = renunţarea unei persoane la drepturile sale de moştenitor legal sau la un legat. REPUGNA (< fr., lat.) vb. I intranz. A-i produce cuiva silă sau oroare; a-i displăcea profund. REPULSIE (< fr., lat.) s. f. 1. Aversiune instinctivă; oroare, dezgust. 2. (FIZ.) Respingere (2). REPUNE (< re1- + pune) vb. III tranz. A pune din nou, a reaşeza. ^ Expr. A repune pe cineva în drepturi = a-i reda cuiva drepturile. REPURTA (< it., lat.) vb. I tranz. A obţine, a câştiga o victorie, un succes. REPUTAT, -Ă (< fr.) adj. Care se bucură de o reputaţie bună; renumit, preţuit; cunoscut. REPUTAŢIE (< fr., lat.) s. f. Părere publică, favorabilă sau defavorabilă, despre cineva sau ceva; felul în care cineva este cunoscut sau apreciat. ♦ Renume, faimă. RâQUICHOT [reki/o], Bernard (1928-1961), pictor şi sculptor francez. A debutat cu opere de inspiraţie mistică şi cu nuduri monumentale, după care s-a îndreptat spre abstracţionism, folosind o tehnică „a colajelor de hârtii alese", practicând „scrierea iluzorie" şi creând o ordine sistematică a spiralelor desenate (,,Vibroskomenopatof“); tema spiralei va reveni în sculpturile sale în polistiren. Umplea „Relicvariile" sale, mari cuburi de lemn cu o latură deschisă, cu pământ, obiecte diverse şi oseminte pe care le acoperea cu o pastă groasă, colorată. S-a sinucis. RESCIZIUNE (< fr., lat.) s. f. (DR.) Desfiinţare a unui act juridic pentru leziune (2). RESECVENTĂ (< fr.) adj. f. (GEOMORF.) (Despre o vale) Dezvoltată într-o structură monoclinală, cu direcţie inversă văii consecvente. RESEMNA (după fr. resigne; lat. resignare „anulare") vb. I refl. A se împăca cu o situaţie grea, defavorabilă; a accepta ceva fără împotrivire. RESEMNARE (< resemna) s. f. Sentiment de supunere faţă de un rău, de acceptare, de împăcare cu o situaţie defavorabilă. RESENTIMENT (< fr.) s. n. Sentiment ostil faţă de cineva, izvorât dintr-o nemulţumire mai veche; ură, duşmănie, pică, antipatie. RESHT v. Rasht. RESIMŢ! (< re1- + simţi, după fr. ressentit) vb. IV 1. Tranz. A simţi. 2. Refl. A simţi consecinţele unei împrejurări anterioare. ♦ A avea urmări, repercusiuni. RESNAIS, Alain (n. 1922), regizor francez de film. Contemporan Noului Val fără să facă parte din el, şochează şi seduce prin originalitatea discursului centrat pe tema obsesivă a memoriei, uitării, trecerii timpului („Noapte şi ceaţă", „Hiroşima, dragostea mea", „Anul trecut la Marienbad", „Providenţa"). După 1990, renunţă la obsesiile de tinereţe optând pentru registrul solar, stenic al comediei de replică şi de situaţie („A fuma — A nu fuma", „Refrenul e cunoscut", „Nu pe gură"). RESOCIALIZARE (< re1- + socializare) s. f. Ansamblu de măsuri pentru reintegrarea socială a unor grupuri sociale marginale, a unor delincvenţi, a unor categorii de persoane handicapate etc. RESORB! (< lat. resorbere), vb. IV refl. (MED.) A dispărea prin resorbţie. RESORBŢIE (după fr. resorption) s. f. 1. (MED.) Proces prin care un lichid sau un gaz trece dintr-o cavitate, dintr-un conduct sau din ţesutul interstiţial în circulaţie. 2. (MED.) Dispariţie lentă, prin absorbţie treptată, a unui ţesut, de obicei străin organismului (ex. r. a unei grefe). 3. (FIZ.) Absorbţie sau adsorbţie a gazelor ori a vaporilor proveniţi din corpul absorbantului sau adsor-bantului. RESORCjNĂ (< fr.) s.f. Substanţă chimică extrasă din anumite răşini, întrebuinţată în medicină şi în ind. coloranţilor. RESORT1 (< fr., germ.; cf. fr. sortir „a ieşi") (TEHN.) s. n. Element elastic al suspensiei unei maşini de transport, care amortizează şocurile şi rezistă la solicitările de lucru fără deformaţii remanente. Se deosebesc r. lamelare, Alain Resnais r. de torsiune, r. elicoidale, precum şi r. hidraulice şi r. pneumatice. ♦ Fig. Suport moral; izvor, sursă de energie fizică sau morală. RESORT2 (< fr.; cf. fr. ressortir „a fi de competenţa cuiva") Sector, domeniu de activitate. ^ Expr. A fi de resortul cuiva = a ţine de competenţa, de specialitatea cuiva; a intra în atribuţiile cuiva. RESORTISANT (< fr.) s. m. (DR.) Persoană fizică sau juridică aparţinând unui stat aflată sub protecţia altui stat (ex. cetăţenii unui stat dintr-un teritoriu aflat sub administrarea altui stat) şi care sunt protejaţi de diplomaţii ţării de care aparţin. RESPECT (< fr.; lat. respectus „consideraţie") s. n. Atitudine sau sentiment de stimă, de preţuire faţă de cineva sau de ceva; consideraţie, deferenţă. 4- Expr. A ţine (pe cineva) la respect = a ţine pe cineva la distanţă, a nu da cuiva posibilitatea să devină prea familiar. RESPECTA (< fr.) vb. I tranz. 1. A simţi şi a manifesta respect faţă de cineva sau ceva; a cinsti, a stima. ♦ A nu neglija, a ţine seama de... ♦ Refl. A-şi păstra demnitatea. ♦ A nu tulbura, a nu deranja. 2. A nu se abate de la un contract, de la o lege etc. RESPECTABIL, -Ă (< fr.) adj. 1. Demn de respect; care impune respect. 2. (Fam.) Impresionant, impozant; considerabil, mare. RESPECTIV, -Ă (< fr.) adj. (Şi adv.) Care priveşte persoana, obiectul, împrejurarea despre care este vorba; care se raportează la fiecare în particular, care priveşte fiecare dintre părţile interesate. RESPECTUOS, -OASĂ (< fr.) adj. Plin de respect; cuviincios; care insuflă respect. RESPIGHI, Ottorino (1879-1936), compozitor neoclasic italian. Prof. univ. Ottorino Respighi 109 RESTANŢIER la Roma. Reprezentativ pentru curentul neoclasic, excelând prin măiestria orchestraţiilor. Muzică de cameră, simfonică („Fântânile Romei", „Pinii din Roma“, „Serbările romane"), balete. RESPINGĂTOR, -OARE (< res-pinge) adj. Care respinge, care inspiră dezgust, silă, aversiune. RESPjNGE (< it.) vb. III tranz. 1. A nu accepta, a refuza. ♦ A declara pe cineva căzut la examen. 2. A îndepărta, a da la o parte; a împinge, a arunca înapoi. 3. (MILIT.) A ţine piept atacurilor duşmanului, obligându-l să se retragă pe poziţiile de plecare. 4. A combate cu energie. RESPjNGERE (< respinge) s. f. 1. Faptul de a respinge. 2. (FIZ.) Exercitare de către un corp asupra altui corp a unei forţe îndreptate dinspre primul corp spre cel de-al doilea; poate fi de natură electrică, magnetică etc.; repulsie (2). 3. (MED.) R. grefei = distrugerea grefei sau perturbarea gravă a funcţionării organului transplantat, ca urmare a faptului că acestea sunt percepute de organism ca un corp străin care trebuie eliminat prin producerea de anticorpi şi limfocite citotoxice. Pentru a preveni r. g. donatorul trebuie să aibă un grup imunologic foarte apropiat de cel al primitorului; după realizarea grefei se utilizează în doze mari medicamente imuno-supresoare. Sin. rejecţie, rejet. RESPIRA (< fr., it., lat.) vb. I 1. Intranz. şi tranz. A realiza un schimb de gaze cu mediul, preluând oxigen şi eliminând dioxid de carbon. ♦ Intranz. Fig. A-şi reveni după o grijă, un efort; a se simţi uşurat. 2. Intranz. Fig. A răspândi, a degaja. RESPIRATOR, -IE (< fr.) adj. (ANAT.) Care se referă la respiraţie; care foloseşte la respiraţie. Aparat f- = totalitatea organelor prin intermediul cărora se realizează schimbul de gaze dintre organism şi mediu. Structura a. r. este adaptată modului de viaţă al animalului şi tipului de respiraţie. La animalele cu respiraţie acvatică (crustacee, peşti, unele moluşte etc.), a. r. este reprezentat prin branhii; la animalele cu ^ respiraţie aeriană, a. r. este alcătuit dintr-un sistem de trahee ramificate şi anastomozate (la insecte) sau din plămâni şi din căile respiratorii (la vertebrate). La mamifere şi la om, căile respiratorii (cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee şi bronhii) nu iau parte la schimbul de gaze; ele au rolul de a conduce aerul la şi de la plămâni şi de a curăţa, a încălzi şi a umezi aerul inspirat. Plămânii au rolul cel mai important în respiraţie, schimbul gazos între organism şi mediu realizându-se la nivelul alveolelor pulmonare. RESPIRAŢIE (< fr., lat.) s. f. (FIZIOL.) 1. Proces fiziologic fundamental prin care organismele realizează un schimb de oxigen şi dioxid de carbon cu mediul înconjurător. La plante, aerul încărcat cu oxigen pătrunde prin stomate şi se răspândeşte la ţesuturi prin spaţiile intercelulare. La animale, schimbul de gaze se realizează la nivelul unor structuri specializate (aparat respiratoi). Aerul (sau apa în cazul animalelor acvatice) este introdus în organele respiratorii prin mişcări respiratorii ritmice, controlate de centri aflaţi în sistemul nervos' (r. externă sau ventilaţie); de aici oxigenul trece în sânge şi este transportat la ţesuturi. Deoarece în organism nu există depozite de oxigen, întreruperea r. pentru mai mult de câteva minute provoacă moartea. > R. artificială = ansamblu de mişcări având drept scop introducerea şi scoaterea alternativă şi ritmică a aerului din plămâni, executate asupra unei persoane ale cărei mişcări respiratorii normale au fost temporar întrerupte (în caz de asfixie, înec etc.). 2. Proces metabolic prin care moleculele organice bogate în energie (ex-glucoza) sunt degradate prin oxidare în molecule mai mici, eliberându-se energia necesară vieţii. La majoritatea plantelor şi animalelor oxidarea se realizează cu ajutorul oxigenului atmosferic (r. aeroba) şi are ca produşi finali dioxidul de carbon şi apa. Sin. r. celulară, r. internă, r. tisulară. -O R. anaerobă = tip de r. în care substanţele nutritive sunt oxidate în absenţa oxigenului atmosferic. Deoarece oxidarea nu este completă, cantitatea de energie degajată este mai mică decât în cazul r. aerobe. Se întâlneşte la unele drojdii şi bacterii şi în ţesutul muscular lipsit de oxigen. RESP|RO (< it.) s. n. Moment de relaxare între două perioade tensionate, agitate. RESPONSABIL, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Care poartă răspunderea unui fapt, a unui lucru; răspunzător. 2. S. m. şi f. Persoană însărcinată cu o funcţie de răspundere; şef. RESPONSABILITATE (< fr.) s. f. 1. Simţ de răspundere, atitudine conştientă faţă de obligaţiile sociale (civile, etice, juridice, profesionale, familiale etc.). 2. Sarcină, funcţie de răspundere. RESSAC (< fr.) s. n. Val marin sau oceanic de interferenţă, care, izbindu-se de un obstacol, se combină continuu cu valul direct, prezentând aspectul unei explozii. RESSU, Camil (1880-1962, n. Galaţi), pictor, grafician şi pedagog român. Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Desene satirice în publicaţiile vremii, mai ales în „Adevărul11, în 1910 a expus la „Tinerimea artistică11. Compoziţii („Terasa Oteteleşanu11, „înmormântare la ţară11, „Cosaşi odih-nindu-se“), portrete („Luchian11, „T. Arghezi11, „Autoportret11), peisaje („Drum spre Dârste“, „Peisaj cu biserică11) şi nuduri, solid construite, care se disting prin cromatica sobră şi o notă de profundă gravitate. Desenator de factură clasică. REST (< ngr., it., germ.) s. n. 1. Ceea ce rămâne din ceva; rămăşiţă. 2. Sumă de bani care se înapoiază celui care face o plată cu bani mai mulţi decât suma cuvenită. 3. (MAT.) Restul împărţirii a două numere întregi (polinoame) = număr (polinom) mai mic (de grad mai mic) ca împărţitorul, rezultat al scăderii din deîmpărţit a produsului dintre împărţitor şi cât. 4. Restanţă. RESTABILI (< re1- + stabili) vb. IV 1. Tranz. A aduce în starea în care a fost mai înainte. 2. Tranz. A reconstitui cuvinte, texte etc. în forma (presupusă) originală. 3. Refl. A se întrema, a se însănătoşi, a se reface. RESTANT, -Ă (< fr., germ.) adj. Neachitat în termen. ♦ Rămas în urmă; întârziat. RESTANŢĂ (< lat., it.) s. f. 1. Lucrare neefectuată la timp, rămasă în întârziere. ♦ Examen care nu a fost trecut la termen. 2. Datorie, obligaţie (sau o parte a ei) neonorată, neplătită la termen. RESTANŢIER, -Ă (< restanţă) adj. (Şi subst.) Care a rămas în urmă, în restanţă cu o lucrare, cu o plată, cu un examen etc. Camil Ressu. „Autoportret" RESTAURA 110 RESTAURA (< fr., it., lat.) vb. I tranz. 1. A repara, a reface, a reconstitui o lucrare de artă, un monument de arhitectură, respectând forma iniţială, stilul originar. ♦ Refl. A-şi reface, a-şi consolida forţele (după o boală). 2. A instaura din nou un suveran, o dinastie sau o formă de guvernământ abolită. RESTAURANT (< fr.) s. n. Unitate de alimentaţie, care prepară în bucătărie proprie mâncăruri şi le desface (contra plată directă), împreună cu băuturi, în săli proprii de consumaţie; local în care se află o asemenea unitate. RESTAURARE (< restaura) s. f. Ansamblu de proceduri ştiinţifice, bazate pe documentare şi cercetare prealabilă, prin care se urmăreşte restituirea unui aspect, cât mai apropiat de original, al unei construcţii, opere de artă, de arheologie, de etnografie etc., cât şi stoparea proceselor distructive şi a degradărilor suferite, prin folosirea unei metodologii adecvate şi a unor materiale proprii fiecărui domeniu. RESTAURATOR, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană specializată în restaurarea unei lucrări de artă sau de arhitectură. RESTAURAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Perioadă din istoria unor state, caracterizată prin readucerea pe tron a dinastiilor înlăturate în urma unor revoluţii, lovituri de stat etc. (ex. restaurarea Bourbonilor în Franţa, 1814-1830, a Stuarţiior în Anglia, 1660-1714). 2. Stil în arta franceză din epoca r. (1); face trecerea între stilurile Empire şi Ludovic-Filip, menţinând inspiraţia din arta Antic., dar, sub influenţa romantismului, manifestă şi interesul pentru stilurile naţionale ale goticului şi Renaşterii. S-a caracterizat prin linii uşor curbate, forme rotunjite, ornamente graţioase. 3. Epocă în istoria literaturii engleze, urmând perioadei elisabetane şi promovând clasicismul (J. Dryden, S. Butler ş.a.) RESTEU s. n. Fiecare dintre cele două beţe făcute din metal sau din lemn, în formă de cui, care se introduc vertical în partea exterioară a jugului pentru a reţine gâtul animalului. RESTIF (R£TIF) DE LA BRETONNE [reti.f de la breton], Nicolas (1734-1806), scriitor francez. Proză („Ţăranul pervertit", „Domnul Nicolas sau Inima umană dezvăluită", „Viaţa tatălui meu“) de observaţie a moravurilor societăţii din preajma Revoluţiei franceze. RESTITUj (< lat., fr.) vb. IV tranz. A înapoia, a da îndărăt. RESTITUŢIE (< lat., fr.) s. f. 1. Acţiunea, faptul de a restitui. ♦ (DR.) Restituire de către un stat beligerant către alt stat beligerant a unor lucruri aparţinând acestuia din urmă, pe care acela şi le-a însuşit, şi le-a transportat fără drept pe teritoriul său. Modalitate prin care statul dă înapoi sau dă echivalentul bănesc al unui bun confiscat ilegal de autorităţi. 2. (BIOL.) Formare a unui singur sistem (sau organism) din piese separate de ţesut. 3. Unire a celulelor separate sau a fragmentelor de cromozomi. 4. Regenerare. RESTRÂNGE (< re1- + strânge, după fr. restreindre) vb. III tranz. A micşora, a reduce; a limita, a mărgini. ♦ Refl. (Fam.) A-şi limita, a-şi reduce cheltuielile pentru trai, a trăi mai modest. RESTRICTIV, -A (< fr.) adj. Care creează restricţii, care îngrădeşte, care limitează. RESTRICŢIE (RESTRICŢIUNE) (< fr., lat.) s. f. 1. Măsură de restrângere, de limitare a unui drept, a unei libertăţi etc. Loc. Fără restricţie = în întregime, fără rezerve. 2. (TEHN.) Limitare a valorilor mărimilor variabile şi a condiţiilor de serviciu ale unui sistem tehnic (ex. limitarea vitezei unui tren pe o porţiune de cale ferată). RESTRIŞTE (< răs- + trişte, înv., „soartă") s. f. Situaţie grea, primejdie, nenorocire care se abate asupra cuiva; cumpănă (6). RESTRUCTURA (< re1- + structura) vb. I tranz. A da o nouă structură, a organiza pe baze noi. RESURECŢIE (< fr., lat.) s. f. (Rar) Reînviere; trezire; deşteptare. ♦ Revenire, reapariţie a unui fenomen social, artistic, cultural etc. RESURSĂ (< fr.) s. f. 1. Rezervă sau sursă de mijloace susceptibile de a fi valorificate la un moment dat (ex. bogăţii ale naturii, forţă de muncă, fonduri de producţie etc.). ^ Resurse naturale (ale ţării) = totalitatea zăcămintelor de minerale şi de minereuri, a terenurilor cultivate şi folosibile, a pădurilor şi apelor (de care dispune o anumită ţară). Resurse de muncă = totalitatea persoanelor cu vârstă de muncă şi capabile de muncă, precum şi a persoanelor care se găsesc sub sau peste vârsta aptă de muncă, dar care pot fi sau sunt ocupate într-un anumit domeniu de activitate. ♦ Fig. Mijloc, posibilitate de a ieşi dintr-o anumită situaţie. ♦ (La pl.) Mijloace băneşti, bani. 2. (AV.) Durată de timp, în ore de zbor, admisă pentru utilizarea normală a unui avion între două reparaţii generale sau între două revizii preventive succesive. RESUSCITA (< fr., lat.) vb. I tranz. (MED.) A restabili funcţiile vitale, temporar întrerupte, ale organismului; a realiza repunerea în funcţiune a inimii sau a respiraţiei oprite. ♦ Fig. A face să renască, a da viaţă. REŞAPARE (< fr.) s. f. Refacere a benzii de rulare a unei anvelope uzate prin adăugarea unui nou strat de cauciuc. REŞCA s. f. Unealtă de pescuit în formă de sac, confecţionată din plasă şi purtată de pescarii din două bărci, folosită toamna şi primăvara, pentru pescuitul la adâncime pe Dunăre. REŞEDINŢĂ (< şedinţă, după fr. residence) s. f. Sediu, loc unde se află instalată o autoritate sau o persoană oficială; localitate, clădire unde se află acest sediu. REŞID PAŞA, Mustafa (1800-1858), diplomat şi om politic turc. Mare-vizir al Imp. Otoman (1846- 1848, 1848-1852, mart.-aug. 1852, 1854-1855, 1856-1857, 1857-1858). Unul dintre iniţiatorii Tanzimatului. A fost favorabil unirii Moldovei şi Ţării Româneşti, urmărind crearea unui „stat-tampon" între Turcia şi Rusia. Favorabil unei apropieri de Franţa şi Marea Britanie. REŞIŢA 1. Culoarul Reşiţei, culoar depresionar de natură tectonică, cu orientare NE-SV, situat între m-ţii Semenicului şi Aninei (în E) şi munţii Dognecei (în V). Este alcătuit din trei compartimente, despărţite de dealuri de 300-400 m alt.: depr. Ezeriş în N, depr. R. în centru şi depr. Lupac în S. Bine populat, intens despădurit, străbătut de căi de comunicaţie. 2, Municipiu, reşed. jud. Caraş-Severin, situat în depr. omonimă, pe cursul superior al râului Bârzava; 86 275 loc. (2005). Staţie finală de c.f. Nod rutier. Expl. de huilă (în localit. componente Doman şi Secu) şi de calcar (Doman). Termocentrală (din 1965). Vechi centru siderurgic (1769-1771) care produce fontă, oţel şi laminate. Constr. metalice grele, de maşini şi utilaje. Uzină cocsochimică; întreprinderi textile, de mat. de constr. şi alim. Centru pomicol. Muzeu judeţean cu secţii de istorie şi arheologie, etnografie, de artă românească contemporană şi de numismatică. Muzeul locomotivelor cu abur (1972). Biblioteca judeţeană „Paul lorgovici" (1952). Teatrul municipal „G.A. Petculescu"; orchestră profesionistă de muzică populară. Universitatea „Eftimie Murgu", cu două facultăţi. Parc zoologic. Localitatea s-a dezvoltat pe vatra unei vechi aşezări, 111 RETEZAT datând din vremea romanilor. în cartierul Surduc au fost descoperite vestigiile unui castru roman (sec. 2-3), fortificat cu agger şi două şanţuri. Prima menţiune documentară datează din sec. 15. S-a dezvoltat ca centru industrial după 1769 când au fost instalate primele furnale. Declarat municipiu la 17 febr. 1968. Catedrala ortodoxă Sf. loan Botezătorul (sec. 19); biserică evanghelică (sec. 19); biserica romano-catolică (1848); cazinoul german (1862); cazinoul român (sec. 20); clădirea vechii poşte (1912); Palatul Cultural (1928). REŞOU (< fr.) s. n. Aparat electric de menaj, servind pentru a încălzi sau a fierbe alimente. REŞUTĂ (< fr.) s. f. Reluare evolutivă a unei boli aflată în curs de vindecare; nu este acelaşi lucru cu recidiva la care simptomele reapar după vindecarea completă a bolii. RETABLU (< fr.) s.n. Partea din spate, din lemn, decorată (pictată sau sculptată), a unui altar. De origine paleocreştină, capătă o mare dezvoltare în Ev. Med. şi în special în Renaştere. Printre cei mai cunoscuţi artişti care au pictat r. se numără J. van Eyck. RETARD, -Ă (< fr.) adj. (Despre medicamente) A cărui acţiune este prelungită prin adăugarea unor substanţe care se resorb lent în organism (ex. insulină r.). RETARDAT, -Ă (< fr.) adj. (Şi subst.) înapoiat mintal. RETASURĂ (< fr.) s. f. Defect al pieselor turnate, care apare sub formă de gol la partea lor superioară şi se datorează unei solidificări neuniforme a piesei de la interior la periferie. RETĂBĂCjRE (< re1- + tăbăcire) s. f. Operaţie care se efectuează după tăbăcirea propriu-zisă, mai ales la pieile de talpă, şi care constă în tensionarea pieilor în soluţii concentrate de tananţi pentru umplerea spaţiilor interfibrilare. *?t w j Vedere generală RETENŢIE (RETENŢIUNE) (< fr.; lat. retentio „oprire, reţinere") s. f. 1. Oprire, reţinere. ^ (DR.) Drept de r. = drept acordat unei persoane, care deţine un lucru, de a refuza restituirea lui până la plata de către persoana căreia urmează a-i face restituirea, a unor sume de bani pe care aceasta din urmă le datorează în legătură cu lucrul (ex. dreptul depozitarului pentru cheltuielile de depozitare, dreptul creditorului garantat printr-un gaj pentru suma de bani împrumutată debitorului). 2. (MED.) Reţinere în cavităţile organismului sau în ţesutul interstiţial a lichidelor sau gazelor care în mod obişnuit sunt eliminate (ex. r. urinară, r. apoasă). 3. (HIDROTEHN.) Creare a unor bazine de acumulare pe cursul unei ape, prin înălţarea nivelului acesteia cu ajutorul unor construcţii speciale (baraje de r.); reţinere (3). RETEVEI s. n. (Pop.) Bucată scurtă de lemn; scurtătură (1). RETEZA vb. I tranz. A tăia complet, dintr-o singură tăietură, un obiect, o parte a unui obiect sau o parte a corpului unei fiinţe. ♦ Fig. A curma, a întrerupe. RETEZAT, Munţii ~, masiv muntos în V Carpaţilor Meridionali, situat între depr. Haţeg-Pui (la N), depr. Petroşani (ESE), valea Râului Mare (V) şi m-ţii Vâlcan, de care este despărţit prin valea superioară a Jiului de V şi Godeanu, de care este despărţit prin Valea Soarbele, Paltina şi Lăpuşnicu Mare (S). M-ţii R. sunt alcătuiţi din graniţe, granodiorite, şisturi cristaline şi petice de calcar (în S), unde apar frecvente forme carstice. Prezintă vaste platforme de eroziune, etajate, precum şi versanţi abrupţi şi piscuri semeţe. M-ţii R. au peste 20 de vârfuri care depăşesc 2 000 m alt., printre care: Peleaga (2 509 m), Custura ^ (2 457 m), Bucura (2 433 m) ş.a. în m-ţii R. se găsesc cele mai multe şi mai evidente urme ale glaciaţiei cuaternare f din Carpaţii româneşti, care le conferă o înfăţişare tipic alpină, cu circuri şi văi glaciare, custuri dantelate, morene, câmpuri de grohotişuri, peste 80 de lacuri glaciare (Bucura, Zănoaga, Galeşu, Tău Negru, Tău Mare, Ana, Lia, Viorica ş.a.). Partea sudică, calcaroasă (numită şi R. Mic) cuprinde masivele Piule — Piatra Iorgovanului, foarte spectaculoase, dominând prin abrupturi stâncoase cursul superior al Jiului. Prezintă chei (ale Butei, Scorotei), peşteri, avene. Partea de est (între Râu Bărbat şi Jiul de E), mai joasă (alt. max. 1 792 m) este cunoscută şi sub numele de Tulişa. R. reprezintă unul dintre cele mai frecventate obiective turistice ale > ţării, fiind accesibili dinspre depr. Haţeg şi Petroşani. Masivul R. este un important nod orohidrografic din care porneşte o densă reţea de râuri cu debite bogate şi potenţial hidroenergetic ridicat (Râu Mare, Nucşoara, Valea Rea, Râu Bărbat ş.a.). Versanţii sunt bine împăduriţi. La peste 1 800 m alt. se află domeniile tufărişurilor subalpine şi ale păşunilor alpine, unde se dezvoltă ţăpoşica (Nardus stricta), păiuşul (Festuca airoides), iarba vântului {Agrostis rupestris) ş.a. în V m-ţilor Munţii Retezat. Vedere panoramică RETHEL 112 R., în bazinetul numit Gura Apelor, pe Râu Mare s-a construit cel mai mare baraj de pe râurile interioare ale ţării. în partea centrală şi sudică a m-ţilor R. se află Parcul Naţional Retezat (54 400 ha), înfiinţat în 1935 din iniţiativa şi prin efortul savanţilor Emil Racoviţă şi Alexandru Borza şi inclus (în 1980) în reţeaua mondială a rezervaţiilor biosferei. în interiorul lui (în zona lacul Gemenele—Tău Negru—Valea Dobrunului), o supr. de 1 629,4 ha este declarată rezervaţie ştiinţifică, aici nefiind permis accesul turiştilor sau al altor persoane decât cu avizul Comisiei Monumentelor Naturii. Vegetaţia din cadrul Parcului Naţional este foarte puţin modificată de intervenţia omului, ea cuprinzând peste 1 200 de specii, etajate pe versanţi, din care c. 15% sunt endemite carpatice (unele specifice doar masivului R.), iar altele sunt declarate monumente ale naturii. începând de la poale spre înălţimi, în locurile mai adăpostite există arboret de gorun cu carpen în care diseminat apar teiul (Tilia cordata) şi nucul (Juglans regia), care urcă până la c. 600 m alt. ş.a. Urmează o zonă compactă cu păduri de fag, care depăşesc uneori alt. de 1 400 m şi apoi una de molidişuri (local în amestec cu zâmbrul) ce ajung până la 1 800 m. La peste 1 800 m alt., peisajul subalpin este dominat de întinse jnepenişuri (Pinus mugo) şi, răzleţ, zâmbru (Pinus cembra), de scoruş de munte (Sorbus aucuparia) şi tufişuri alcătuite de smârdar (Rhodo-dendron myrtifolium), ienupăr pitic {Juniperus sibirica) ş.a. O caracteristică a florei Parcului Naţional o constituie marea variabilitate a genului Hieracium (vulturica), reprezentat prin 27 de specii cu 51 de varietăţi, multe dintre ele endemice, masivul R. fiind un adevărat centru genetic al acestui gen. Printre plantele declarate monumente ale naturii se evidenţiază floarea de colţi (Leontopodium alpinum), sângele voinicului (Nigritella rubra), strugurii ursului (Arctostaphyllos uva ursi), genţiana (Gentiana punctata) ş.a. Fauna Parcului Naţional este reprezentată prin aproape toate speciile caracteristice Carpaţilor: urs, mistreţ, jder de copac, râs, cerb, căprior, pisică sălbatică, capră neagră (declarată monument al naturii), ocrotită de lege, cocoş de munte, ieruncă ş.a. în trecut R. era renumit ca loc de cuibărit al unor păsări răpitoare mari: zăganul, vulturul pleşuv sur, vulturul negru (astăzi dispărute din zonă) şi acvila de munte (acum foarte rară). Sunt încă prezente răpitoare mici ca şorecarul, diverse specii de uliu, şoimul şi vânturelul, iar dintre răpitoarele de noapte huhurezul. Sunt abundenţi amfibienii (tritonii, diferite specii de broască) şi şerpii. Recent a fost colonizată marmota. Numeroase specii de fluturi, printre care uneje endemite şi elemente sudice. în cadrul Parcului Naţional există trei puncte de observaţii (Gura Zlata, la 795 m, Rotunda, la 1 100 m şi Pietrele, la 1 487 m), care controlează intrarea şi ieşirea turiştilor, o cabană a paznicilor (la Gura Zlata) şi un laborator de cercetare ştiinţifică (inaugurat în 1965), situat la 1 770 m alt., pe malul râului Rovina. RETHEL, Alfred (1816-1859), pictor german. A folosit tonalităţi sumbre în realizarea unor tablouri monumentale cu subiecte religioase, mitologice sau tratând viaţa unor personalităţi („Sfinţii Petru şi loan vindecând un olog“, „Viaţa lui Carol cel Mare“, frescă din primăria din Aachen, „Hannibal traversând Alpii“). RETHONDES, localit. în Franţa, în departamentul Oise. Aici s-au semnat armistiţiile dintre Franţa şi Germania din 1918 şi 1940. RIzTI Istvân (1872-1945), pictor şi istoric de artă ungur. Unul dintre întemeietorii coloniei de pictură de la Baia Mare. în peisajele şi portretele sale („Mama artistului", „Jokai M.“) a fost preocupat îndeosebi de integrarea atmosferei şi luminii. Scrieri teoretice („Arta picturii", „Colonia de pictură de la Baia Mare"). RETIAR (< lat.), s. m. Gladiator roman înarmat cu un trident, un pumnal şi o plasă de pescuit cu care încearcă să-şi învingă adversarul. RETICENT, -Ă (< fr.) adj. Care manifestă reticenţă, reţinere, rezervă. RETICENŢĂ (< fr., lat.) s. f. Omisiune voită, trecere sub tăcere a unui lucru care trebuie spus; reţinere, rezervă într-o anumită chestiune. ♦ Figură retorică prin care vorbitorul, întrerupându-şi exprimarea, lasă totuşi să se înţeleagă lucrurile trecute sub tăcere. RETICI, Alpii - (în fr. ALPES RHăTIQUEŞ; în italiană ALPI RETI; în germ. RÂTISCHE ALPEN [retişe alpen]), grup de munţi în Alpii Centrali (Elveţia), între păsurile Splugen şi Brenner, format din masivele Bernina, Otztal, Silvretta, alcătuite din marne şi calcare dolomitice. Alt. max.: 4 049 m (vf. Bernina). Acoperiţi până la 2 000-2 200 m cu păduri, apoi cu păşuni alpine (c. 2 500 m) şi zăpezi. Parc Naţional. RET1CUL (< fr.; lat. reticuium „plasă") s. n. 1. (FIZ.) Ansamblu de linii încrucişate, de scări gradate sau de alte semne, realizate din fire subţiri sau prin trasare pe lame transparente; intră în construcţia unor instrumente optice (micro-scoape, lunete etc.) şi serveşte la vizarea direcţiilor, la efectuarea de măsurări etc. 2. R. endopiasmic = (HIST.) reţea foarte ramificată de canalicule intracitoplasmatice, care din loc în loc se lărgesc, formând vezicule şi cisterne. Face legătura între exteriorul celulei şi nucleu, având rol în transportul diferitelor substanţe. în funcţie de prezenţa sau absenţa ribozomilor ataşaţi de pereţii canaliculelor, r. e. poate fi de două tipuri: rugos sau granuiar (numit şi ergastoplasmă), implicat în sinteza proteinelor, şi neted, lipsit de ribozomi, având rol în sinteza lipidelor şi a acizilor graşi. RETICULAR, -Ă (< fr.) adj. Care este alcătuit în forma unei reţele de puncte sau linii (ex. structura corpurilor cristaline, cupolele anumitor construcţii etc.). ♦ Care aparţine unui reticul (ex. fir r.). RETICULĂT, -A (< fr.) adj. Formaţiune (substanţă) - = structură anatomică aparţinând trunchiului cerebral, reprezentată de o grupare difuză de celule şi de fibre nervoase care formează o coloană neîntreruptă, de la marginea inferioară a bulbului rahidian până la regiunea subtalamică. Are un rol important în reglarea tonusului muscular, a ritmului somn-veghe şi în determinarea reactivităţii scoarţei cerebrale şi a formaţiunilor subcorticale. RETICULINĂ (< fr.) s. f. (BIO-CHIM.) Substanţă stimulantă, de natură proteică, prezentă în componenţa ţesutului reticulo-endotelial şi care poate fi extrasă din organele bogate în acest ţesut (măduvă osoasă, ficat, ganglioni limfatici, suprarenale, splină). RETICULO-ENDOTELIAL (RETI-CULOHISTIOCITAR) (< fr.) adj. (HIST.) Sistem ~ = componentă a sistemului imunitar al organismului, reprezentată de o clasă de celule numite macrofage sau histiociţi, care sunt răspândite difuz în toate organele corpului, atingând concentraţii mari în măduva osoasă, ficat, splină şi ganglioni limfatici. Celulele s.r. recunosc şi distrug particulele străine, microorganismele patogene şi resturile de celule, ca şi celulele şi ţesuturile anormale sau îmbătrânite (ex. macrofagele din splină distrug eritrocitele şi trombocitele bătrâne). 113 RETRIBUŢIE RETICULOZĂ (< fr.) s. f. (MED.) Termen care înglobează o serie de afecţiuni caracterizate prin proliferarea tipică sau atipică a celulelor sistemului reticulo-histiocitar. Dintre r. maligne fac parte: limfogranulomatoza malignă, limfosarcomul, reticulo- sarcomul, mielomul multiplu. RETICULUM (< lat.) s. n. Al doilea dintre cele patru compartimente care alcătuiesc stomacul rumegătoarelor, asemănător unui fagure, cu rol de depozitare şi triturare a hranei; ciur (3), reţea (13). RET|NĂ (< fr.; lat. retina < rete ,,reţea“) s. f. (ANAT.) Tunica internă, nervoasă, a globului ocular, alcătuită din mai multe straturi de celule. Cuprinde cele două tipuri de receptori vizuali, celulele senzoriale în formă de conuri şi de bastonaşe. Porţiunea cea mai sensibilă a r., pata galbenă (macula lutea), prezintă în mijlocul ei o mică depresiune (fovea centralis). Aici densitatea celulelor cu conuri, importante pentru percepţia vizuală din timpul zilei şi a culorilor, este maximă. Nervul optic îşi are originea în celulele multipolare ale r. V. ochi. REŢINEN (RETINAL) s. n. Derivat aldehidic al retinolului ce intră în alcătuirea pigmentului vizual rodop-sină. RETINITĂ (< fr.) s. f. (MED.) Inflamaţie a retinei, care determină scăderea progresivă a vederii, mergând până la pierderea ei. RETINOPATIE s. f. Denumire dată oricărei afecţiuni a retinei, indiferent de originea ei. R. pigmentară = boală degenerativă ereditară ce afectează celulele fotoreceptoare, manifes-tându-se printr-o adaptare deficitară la întuneric şi prin îngustarea câmpului vizual, care se accentuează cu timpul. RETIPĂRI (< re1- + tipări) vb. IV tranz. A tipări din nou o lucrare. RETOPJ (< re1- + topi) vb. IV tranz. A topi din nou. RETOR (< fr., it., ngr., lat.; {s} gr. rhetor „orator") s. m. (în Antic.) Maestru, profesor de retorică; p. ext. orator. RETORIC, -Ă (< fr., ngr.) s. f., adj. "I- S. f. Ansamblu de procedee (stilistice şi compoziţionale) ale expunerii orale (constituită ca artă în Antic, greco-latină: sofiştii, Platon, Aristotel, Demostene, Cicero, Quintilian), urmărind convingerea auditoriului prin măiestria argu- mentaţiei, a frumuseţea stilului şi a limbii etc. în Ev. Med., numărându-se printre cele „şapte arte liberale", a devenit o ştiinţă rigidă, ale cărei reguli şi precepte erau asimilate mecanic. în epoca modernă a fost subordonată altor domenii (ex. ştiinţelor juridice). Sin. oratorie. 2. S. f. (LIT.) Poetică. 3. Adj. Care aparţine retoricii (1), privitor la retorică. ^ Figură r. = mijloc de expresie destinat să producă un efect în discurs (text) şi care constă într-o abatere de la uzul comun. Sunt clasificate în: figuri de sintaxă (inversiunea, repetiţia), figuri ale gândirii (hiperbola, antiteza, litota, exclamaţia etc.), figuri ale cuvântului sau tropi (metafora, metonimia, alegoria etc.). ♦ (Despre stil; de obicei peior.) Afectat, emfatic. RETORISM (< retoric) s. n. Abuz de figuri şi de elemente retorice; elocvenţă afectată, preţioasă. RETOROMAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Populaţie care trăieşte în SE Elveţiei şi în NE Italiei, în unele regiuni ale Alpilor Dolomitici; (la sg.) persoană care aparţine acestei populaţii. 2. Adj. Care aparţine retoromanilor, privitor la retoromani. ^ Limba r. (şi subst. f.) = limbă romanică vorbită de retoromani; prezintă mari deosebiri dialectale. Varietatea cea mai bine reprezentată este friulana, apoi urmează romanşa (varietatea vestică), pe baza căreia s-a dezvoltat retoromana literară, devenită una dintre cele patru limbi de stat ale Elveţiei. Cele mai vechi texte datează din sec. 11-12. RETORSIUNE (< fr.; lat. retorsio < retorquere „a răsuci“) s. f. Exercitare cu rigoare a unui drept de către un stat în scopul determinării unui alt stat de a înceta exercitarea unui drept cu aceeaşi rigoare, neţinând seama de regulile de morală sau curtoazie internaţională (ex. sporirea excesivă a taxelor vamale; expulzarea în masă a unor cetăţeni străini). RETORTĂ (< fr., germ.) s. f. Vas de sticlă, de pământ sau de platină de forma unui balon cu gâtul lung şi curbat, folosit în laborator pentru distilare. ♦ Recipient cu forme diferite, construit din metal sau din materiale refractare, care este folosit pentru distilări industriale. RETRACTA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A retrage o afirmaţie, un cuvânt etc., a reveni asupra celor spuse; a se dezice, a se lepăda de o faptă, de o atitudine etc. 2. Refl. (Despre unele organe, ţesuturi etc.) A se strânge, a se contracta. RETRACTIL, -Ă (< fr.; {s} lat. retractus „tras înapoi“) adj. (Despre unele organe sau părţi ale corpului) Care are însuşirea de a se strânge, de a se trage înapoi sau în interior (ex. ghearele felinelor, acul hime-nopterelor). RETRACŢIE (< fr., lat.) s. f. însuşire a unui ţesut sau a unui organ de a se contracta din cauza unei excitaţii, a unei boli etc. RETRADUCE (< re1- + traduce) vb. III tranz. A traduce din nou sau a traduce după o traducere. RETRAGE (< re1- + trage, după fr. retirer) vb. III 1. Tranz. A trage înapoi. ♦ A scoate, a lua înapoi ceva. ♦ Refl. A se lăsa de o meserie, de o ocupaţie etc.; a renunţa la... 2. Refl. A merge (înapoi), a pleca; a se îndepărta. ♦ (MILIT.) A efectua operaţia de retragere. ♦ A părăsi un loc, o încăpere; a pleca. ♦ A părăsi viaţa socială, a se izola. ♦ (Despre ape curgătoare) A reintra în albie (după o revărsare). 3. Tranz. Fig. A retracta. RETRAGERE (< retrage) s. f. 1. Acţiunea de a (se) retrage. ♦ (MILIT.) Formă de acţiune de luptă constând în cedarea unei fâşii de teren pentru a scoate trupele proprii dintr-o situaţie nefavorabilă şi în plasarea lor mai înapoi, pe o poziţie mai avantajoasă. 2. (TEHN.) Scădere a volumului unui material ca urmare fie a modificării umidităţii acestuia, fie a arderii, a calcinării sau a întăririi lui. 3. (ARHIT.) Denumire dată planurilor intrânde faţă de planul principal al unei faţade. Folosirea r. răspunde fie unor cerinţe tehnice, fie unui program decorativ. RETRANSMISIE (RETRANS-MISIUNE) (< re1- + transmisie) s. f. Recepţie şi reemisiune concomitentă a unui program de radiodifuziune sau de televiziune. RETRANSMITE (< re1- + transmite) vb. III tranz. A realiza o retransmisie. RETRAS, -Ă (< retrage) adj. (Despre oameni) Izolat, singur. ♦ (Despre clădiri, locuri) Lăturalnic, dosnic; singuratic, solitar; liniştit. RETRĂj (< re1- + trăi) vb. IV tranz. A simţi intens ceea ce ai mai simţit odată; a avea impresia că treci prin aceleaşi întâmplări prin care ai mai trecut odată (sau prin care a trecut altcineva). RETRIBU! (< fr., lat.) vb. IV tranz. A plăti o muncă prestată; a remunera. RETRIBUŢIE (< fr., lat.) s. f. Plată a muncii, remuneraţie; leafă, salariu. RETRIMITE 114 RETRIMjTE (< re1- + trimite) vb. III tranz. A trimite din nou; a înapoia, a restitui. RETRO1 (fr.; {s} lat. retro „înapoi") Element de compunere cu sensul „înapoi, în sens contrar", care serveşte la formarea unor substantive, adjective sau verbe (ex. retrogradare, retrospectiv, retroversiune). RETRO2 (< fr.) adj. invar. Care indică o preferinţă pentru fenomene din trecut; care marchează o întoarcere, reluând sau imitând un stil mai vechi (ex. muzică r.). RETROACTIV, -Ă (< fr.) adj. Care are aceleaşi efecte şi pentru ceea ce s-a petrecut în trecut. RETROACTIVITATE (< fr.) s. f. (DR.) Dispoziţie în temeiul căreia o lege nouă se aplică şi faptelor săvârşite şi actelor juridice încheiate şi executate sub imperiul legii vechi. Constituie o excepţie de la principiul neretroactivităţii legilor. RETROCEDA (< fr., lat.) vb. I tranz. (DR.) A face o retrocesiune. RETROCESIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Acţiune a unui stat de a retroceda, de a restitui altui stat un teritoriu sau o porţiune dintr-un teritoriu pe care acesta le cedase anterior. 2. Act prin care se restituie cuiva un bun sau un drept. RETROCONTROL (< fr., lat.) s. n. Metodă de reglare a activităţii unui sistem, în care produşii rezultaţi prin funcţionarea sistemului respectiv controlează tocmai procesele prin care au fost creaţi, intensificându-le (r. pozitiv) sau inhibându-le (r. negativ) desfăşurarea. Numeroase procese biologice şi biochimice sunt reglate prin r. negativ. Sin. conexiune inversă. RETROGNATJSM (< fr.; {s} retro- + gr. gnathos „falcă") s. n. Conformaţie a feţei caracterizată prin poziţia posterioară a bărbiei faţă de planul frontal al craniului, datorită unei insuficiente dezvoltări a mandibulei. RETROGRAD, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care se opune progresului; contrar progresului, învechit. 2. (Despre mişcarea aparentă a aştrilor în jurul axei lumii) Care are loc în sensul invers mişcării directe. (ASTR.) Mişcare r. = mişcare reală sau aparentă a unui corp ceresc care se desfăşoară în sens invers faţă de mişcările predominante („directe") ale corpurilor similare. Mişcările de rotaţie şi revoluţie ale marii majorităţi a corpurilor din sistemul solar se desfăşoară în sens invers acelor de ceasornic, această direcţie comună de mişcare luând probabil naştere în timpul formării nebuloasei solare. Puţinele obiecte care se mişcă în sensul acelor de ceasornic (ex. rotaţia planetelor Venus, Uranus şi Pluton) sunt numite r. RETROGRADA (< fr., lat.) vb. I tranz. A trece pe cineva într-o funcţie sau într-un grad inferior celui avut înainte. ♦ Intranz. (Despre echipe sportive) A trece într-o categorie (serie) inferioară. RETROMORFjSM (< fr.) s. n. (PETROGR.) Diaftoreză. RETROPROIECTOR (< fr.) s. n. Aparat care permite proiecţia documentelor opace sau transparente pe un ecran într-o sală cu lumină. RETROPROIECŢIE (< fr.) s. f. Trucaj cinematografic care asigură acţiunii ambianţa dorită, proiectând imaginile filmate anterior pe un ecran translucid situat în fundal. RETRORACHETĂ (< fr.) s. f. Motorachetă a cărei forţă de propulsie este dirijată în sens invers faţă de direcţia de deplasare, pentru obţinerea unui efect de frânare. RETROSPECTIV, -Ă (< fr.; {s} retro- + lat. specto „a privi") adj. Care priveşte în urmă; care se referă la trecut. <0> Expoziţie r. = expoziţie de artă plastică care cuprinde ansamblul operei create de un artist de-a lungul carierei sale sau aparţinând unui curent, şcoli artistice etc. RETROSPECŢIE (RETROSPEC-ŢIUNE) (< fr.) s. f. Faptul de a privi în trecut; rememorare (şi analiză) a trecutului. ♦ Metodă psihologică, formă a introspecţiei, constând în descrierea propriilor manifestări psihice, după ce, într-un mediu firesc sau experimental, ele au avut loc. RETROVERSIUNE (< germ.) s. f. Retraducere a unui text în limba din care a fost tradus. ♦ Traducere a unui text din limba natală într-o altă limbă. RETROVIRUS (GENET.) (< fr. retro + virus) s. n. Oricare dintre virusurile al căror material genetic este reprezentat de ARN. Denumirea provine de la faptul că r., folosind enzima numită reverstranscriptază, sunt capabile să sintetizeze ADN pornind de la ARN (invers faţă de succesiunea normală a^ proceselor care au loc în celule). în acest fel genomul viral se poate integra în ADN-ul celulei gazdă şi este replicat de către acesta. Cele mai cunoscute r. sunt virusul HIV (care provoacă SIDA) şi oncovirusurile (responsabile pentru unele forme de cancer la om şi animale). RETROVIZOR (< fr.; {s} retro- + lat. viso „a privi") s. n. Oglindă fixată la autovehicule care permite conducătorului să vadă ce se petrece în spatele vehiculului. RETUR (< fr.) s. n. 1. întoarcere, revenire (în punctul de plecare). 2. (SPORT) A doua parte a unei competiţii în care echipele, după ce s-au întrecut fiecare cu fiecare (tur), se întâlnesc încă ^ o dată pentru revanşă (retur). ♦ întâlnire sportivă revanşă între două echipe, cu caracter eliminatoriu sau punctaj adiţional. ♦ (La tenis) Remitere a unei mingi servite de adversar în terenul acestuia. 3. (TEHN.) Conductă de întoarcere a agentului calorifer sau frigorifer dintr-o instalaţie de încălzire, respectiv de răcire, după ce acesta a trecut prin instalaţie şi a cedat sau a preluat căldura. RETURNA (< fr.) vb. I tranz. A trimite înapoi; a înapoia. RETUŞ (< fr.) s. n. Corectare, îndreptare (executată de obicei manual) a unei picturi, a unui desen, a unei fotografii, a unei piese tehnice etc.; retuşare. RETUŞA (< fr.) vb. I tranz. A face un retuş; a îndrepta, a corecta. RETZ [re], Jean Franşois, Paul de GONDI, cardinal de (1613-1679), om politic şi scriitor francez. Adversar al lui Mazarin, a fost un agitator al maselor populare pariziene în timpul Frondei. Autorul unor valoroase „Memorii", scrise în exil, prezentând portrete ale unor personalităţi contemporane lui. RETZIUS [retsius] 1. Anders Adolf (1796-1860), medic şi antropolog suedez. Prof. univ. la Stockholm. Neurolog, pionier în craniometrie, a stabilit indexul cefalic (1842). 2. Gustaf Magnus (1842-1919), antropolog şi medic suedez. Fiul lui R.1. Prof. univ. la Stockholm. Cercetări asupra sistemului nervos la oameni şi animale. Considerat unul dintre creatorii neurologiei moderne („Creierul uman"). REŢEA (lat. *reteila) s. f. 1. împletitură din fire de aţă, de sfoară, de sârmă etc., lucrată cu ochiuri mari; plasă, fileu; p. ext. ţesătură rară care imită acest fel de împletitură. 2. Obiect făcut din r. (1). ♦ Obstacol, întăritură în faţa tranşeelor sau gard făcut din sârmă ghimpată, întinsă (în rânduri dese) între stâlpi susţinători. 3. (MAT.) R. de drepte în plan = sistem format din două familii (fiecare depinzând de un parametru) de drepte. R. de curbe pe o suprafaţă = sistem format din două familii 115 REUMATISM (depinzând fiecare de un parametru) de curbe, situate pe o suprafaţă. R. de cercuri în pian = familie de cercuri a căror ecuaţie depinde liniar de trei parametri omogeni. 4. (EC.) R. tarifară = element component al sistemului de plăţi, prin care se stabileşte categoria de încadrare a angajaţilor în mod diferenţiat pe ramuri, în funcţie de complexitatea procesului tehnologic. 5. (FIZ.) Ansamblu plan sau spaţial format din două sau din mai multe sisteme de linii care se întretaie între ele; ansamblu de obiecte aflate în punctele de întretăiere ale acestor linii. R. cristalină, r. de linii imaginare care leagă punctele ce reprezintă centrele particulelor constitutive ale unui cristal. <£- R. de difracţie v. difracţie. 6. (TEHN.) Ansamblu de conducte (de apă, de canalizare etc.) sau de conductoare electrice legate la noduri între ele. R. de telecomunicaţii = ansamblul liniilor, staţiilor de amplificare, centralelor etc. care realizează comunicaţiile pe un anumit teritoriu. R. electrică de energie = ansamblul instalaţiilor pentru transmiterea energiei electrice de la centralele electrice până la consumatori. 7. (TOPOGR.) R. geodezică = ansamblu de puncte geodezice marcate pe teren prin borne de beton a căror poziţie în cadrul planului de proiecţii este precis determinată şi care, unite între ele, formează o r. de triunghiuri echilaterale. R. trigonometrică = ansamblu de puncte dintr-o triangulaţie. R. de nivelment = totalitatea punctelor de nivelment din ansamblul unui teritoriu. 8. (HIDROL.) R. hidrografică = totalitatea albiilor prin care se scurg apele de suprafaţă dintr-un anumit teritoriu, care cuprinde: r. h. temporară (care nu funcţionează decât în urma ploilor sau a topirii zăpezii), r. h. semipermanentă (lipsită de apă în perioadele secetoase), r. h- permanentă (care are apă tot timpul anului). 9. R. meteorologică = totalitatea staţiilor meteorologice care efectuează observaţii asupra elementelor meteorologice de pe un anumit teritoriu. Se deosebesc: r.m. de ordinul I (sau aerologice), care efectuează observaţii din oră în oră; r.m. de ordinul II (sau climatice), care efectuează patru observaţii în 24 de ore> şi r.m. de ordinul III (sau posturi pluviometrice) care înregistrează numai precipitaţiile atmosferice căzute. 10. R. cartografică, reprezentare pe hartă a meridianelor şi paralelelor geografice într-o anumită proiecţie cartografică. Serveşte la mtocmirea hărţilor şi la determinarea coordonatelor punctelor. 11. Ansamblu de instituţii, de şcoli etc. răspândite într-o localitate, într-o regiune etc. 12. Ansamblu de relaţii şi de membri ai unei organizaţii clandestine (ex. r. de spionaj). 13. (ZOOL.) Reticulum. 14. (ECOL.) R. trofică, sistem de lanţuri trofice interconectate prin care se realizează circuitul substanţei organice (prin intermediul organismelor vii) în cadrul unei biocenoze. O serie de specii au o alimentaţie diversificată, participând la mai multe lanţuri trofice la diverse niveluri ale acestora (de ex. unele răpitoare de noapte, care se hrănesc atât cu rozătoare cât şi cu păsări insectivore şi granivore, vulpile, şacalii), în timp ce alte specii servesc ca hrană (ca şoarecii, iepurii etc.) mai multor tipuri de consumatori. în acest fel se stabilesc legături complexe care în general asigură stabilitatea sistemului. REŢETAR (< reţetă) s. n. 1. Set de formulare pe care se scriu reţetele medicale. 2. Listă cu componentele prevăzute pentru prepararea unei mâncări sau băuturi. 3. Normativ conţinând alimentele şi raţiile alocate echipajului unei nave comerciale. REŢETĂ (< ngr.) s. f. 1. Pre- scripţie a medicamentelor necesare unui bolnav. 2. Indicaţie pentru prepararea unei mâncări sau a unei băuturi. 3. Fig. Soluţie practică pentru rezolvarea unui lucru, a unei situaţii dificile etc. 4. Sumă de bani realizată din vânzarea biletelor la un spectacol. REŢINĂTOR (< reţine) s. n. Ansamblu de conducte şi de organe de reţinere care permite circulaţia fluidului dintr-o instalaţie într-un singur sens. ♦ Casetă cu organe de reţinere care comandă aspiraţia şi refularea fluidului la o pompă cu piston sau la un compresor cu piston. REJJNE (< re1- + ţine, după fr. retenir) vb. III tranz. 1. A ţine în loc, a opri; a împiedica de la ceva. ♦ A închide pe cineva temporar, a-l priva de libertate. ♦ Tranz. şi refl. Fig. A (se) stăpâni, a (se) înfrâna. 2. A opri la plată o parte din drepturile materiale (băneşti ori de altă natură) cuvenite cuiva; a popri. 3. A rezerva (un bilet, un loc la teatru, într-un vehicul etc.). 4. A ţine asupra sa, a păstra şi a nu restitui. 5. A ţine minte, a nu uita. REŢjNERE (< reţine) s. f. 1. Acţiunea de a (se) reţine; oprire, rezervare. ♦ Reticenţă. 2. (DR.) Măsură luată de organele de cercetare penală, în condiţiile prevăzute de lege, de a lipsi de libertate o persoană pentru cel mult 24 de ore înainte de punerea sa sub urmărire. 3. (HIDROTEHN.) Retenţie (3). 4. Acumulare. REŢINUT, -Ă (< retine) adj. (Despre oameni) Stăpânit, rezervat, cumpătat, moderat; sobru. REUCHLIN [roi/lin], Johannes (numit şi Capnio, Kapnion) (1455-1522), teolog şi umanist german. Prof. la univ. din Ingolstadt şi Tubingen. Adversar al scolasticii. S-a împotrivit intenţiei dominicanilor de a arde scrierile ebraice, afirmând utilitatea cunoaşterii lor. Este, alături de Erasm, unul dintre promotorii studiului filologiei clasice. Contribuţii privind pronunţia limbii greceşti clasice (sistemul reuchlinian) apropiat de cel din greaca modernă. Alte lucrări: „Arta cabalistică11, „De Rudimentis Hebraicis11. Traducător al „Bibliei11 şi iniţiator al studiului iudaisticii. REULEAUX [rolo], Franz (1829-1905), inginer german. Prof. univ. la Zurich şi Berlin. Unul dintre întemeietorii teoriei mecanismelor, a elaborat metode de transformare a mecanismelor şi de calcul al cuplelor cinematice. REUMATIC, -Ă (< lat., it., germ.) adj. 1. Provocat, cauzat de reumatism. ♦ Referitor la reumatism. 2. (Şi subst.) Care suferă de reumatism. REUMATISM (lat., it., germ.; {s} gr. rheuma „scurgere a umorilor") s. n. 1. Denumire generică pentru o serie de afecţiuni ale aparatului locomotor (în special ale articulaţiilor şi ale ţesuturilor înconjurătoare), având drept cauze: o infecţie (de obicei streptococică), o reacţie inflamatorie articulară şi periarticulară sau o patogenie inflamatorie alergică. Principalele boli reumatismale sunt: r. poliarticular acut, poliartrita cronică Johannes Reuchlin REUMATISMAL 116 evolutivă (artrita reumatoidă), spon-dilita. ^ R. poliarticular acut = boală acută, de natură infecţioasă, frecventă la copii şi la tineri, consecutivă amigdalitei şi caracterizată prin transpiraţii şi tumefacţii dureroase ale articulaţiilor. Boala se complică frecvent cu îmbolnăvirea inimii (endo-cardită, pericardită etc.), pleurezie, nefrită etc. şi evoluează în puseuri, având tendinţa de recidivă. 2. Durere reumatică. REUMATISMAL, -Ă (< reumatism, după fr. rhumatismal) adj. De natură reumatică. REUMATOLOGIE (după fr. rhumatologie) s. f. Ramură a medicinei interne care se ocupă cu studiul afecţiunilor reumatice. REUNI (< fr.) vb. IV tranz. şi refl. A (se) aduna, a (se) întruni, a (se) împreuna. RlzUNION [reunip], insulă vulcanică în arh. Mascarene (Oc. Indian) la 640 km E de ins. Madagascar; 2 512 km2; 757 mii loc. (2003). Centrul ad-tiv: Saint-Denis. Populaţie de creoli. Relief muntos cu vulcani activi, cu alt. max. de 3 069 m (vf. Piton des Neiges). Vulcanul Piton de la Fournaise cu alt. 2 613 m este unul dintre cei mai activi din lume. Câmpii litorale înguste. Climă tropicală-ma-ritimă. Savane şi păduri tropicale, în bună parte azi defrişate. Se cultivă trestie de zahăr (2/3 din supr. cultivată), ceai, tutun, vanilie. Pomicultură. Se cresc porcine, bovine şi caprine. Mici întreprinderi producătoare de zahăr, rom şi esenţă de parfum. Moneda: 1 euro = 100 centimes. Export: zahăr, rom, esenţă de parfum, cafea. Import: maşini şi echipament de transport, îngrăşăminte chimice, produse alim. Descoperită în 1513 de navigatorul portughez Pedro de Mascarenhas, a fost revendicată de Franţa în 1638 şi a devenit posesiune a acesteia în 1646 sub denumirea île de Bourbon (din 1649). Colonizată de francezi, care au adus sclavi din E Africii pentru a lucra pe plantaţiile de cafea şi trestie de zahăr. Numele actual datează din 1793. Stăpânită de englezi în perioada 1810-1814. De la 1 ian. 1947 are statut de „departament de peste mări“ al Franţei. Are un parlament propriu „Consiliul regional" din 1983. REUNIUNE (< fr.) s. f. 1. Adunare, întrunire. R. internaţională = întrunire a reprezentanţilor unor state, ai unor organizaţii internaţionale sau ai unor asociaţii de persoane aparţinând unor state diferite spre a discuta probleme de interes comun. ♦ Competiţie sportivă amicală sau oficială. 2. (MAT.) R. a două mulţimi = mulţime ale cărei elemente aparţin cel puţin uneia dintre cele două mulţimi date. Se notează grafic „U“. REUSENI v. Udeşti. REUŞI (< it., fr.) vb. IV intranz. şi tranz. 1. A ajunge la rezultatul dorit; a izbuti, a izbândi. 2. A ieşi bine, a avea succes. + A face ceva cu pricepere şi îndemânare. REUŞjTĂ (după fr. reussite) s. f. Izbândă, succes, realizare. REUTERS [roitez], agenţie de presă din Marea Britanie, cu sediul la Londra. înfiinţată în 1851 de Paul Julius Reuter (1816-1899). Din 1865 societate pe acţiuni, aparţine azi unui consorţiu din care fac parte proprietarii principalelor ziare engleze. REUTILA (< re1- + utila) vb. I tranz. A utila din nou, a înzestra cu utilaje noi. REVACCINA (< fr.) vb. I tranz. A vaccina din nou, pentru a întări sau prelungi efectul primei vaccinări. REVAL (REVEL) v. Tallinn. REVALORIFICA (< re1- + valorifica) vb. I tranz. A valorifica din nou, a repune în valoare. ♦ A readuce în stare de folosire resturi de materiale, deşeuri, rebuturi, piese şi organe de maşini uzate (prin utilizarea la fabricarea de noi produse). REVALORIZA (< fr.) vb. I tranz. A aduce la valoarea iniţială; a ridica conţinutul în aur al monedei naţionale şi a modifica corespunzător paritatea cu alte valute. REVANŞA (< fr.) vb. I refl. A-şi lua revanşa, a întoarce cuiva binele sau răul făcut. ♦ (SPORT) A reuşi să învingă adversarul din întâlnirea precedentă pierdută. REVANŞARD, -Ă (< fr.) adj. (Şi subst.) Care doreşte să-şi ia revanşa, să se răzbune; răzbunător; care duce sau sprijină o politică de revanşă pentru o pierdere suferită. REVANŞĂ (< fr.) s. f. Acţiunea prin care cineva se răzbună pentru un rău suferit sau răsplăteşte un serviciu ce i s-a făcut. Spirit de r. = dorinţă de răzbunare; revanşism. ♦ Reîntâlnire a unui sportiv sau a unei echipe sportive învinse cu acelaşi adversar pentru a-şi disputa întâietatea. REVANŞjSM (< revanşă) s. n. Spirit de revanşă, dorinţă de răzbunare. ♦ Politică expansionistă ce urmăreşte recucerirea unor teritorii străine, pierdute în urma unor războaie sau pe altă cale, şi care generează neînţelegeri între state şi războaie. REVĂRSA (lat. reversare) vb. I 1. Refl. (Despre ape curgătoare) A ieşi din albie, vărsându-se peste margini. ♦ A curge din belşug. 2. Refl. Fig. (Despre oameni) A se împrăştia în număr mare; a împânzi, ♦ Refl. şi tranz. (Despre lumină, căldură, sunete, mirosuri etc.) A (se) răspândi, a (se) împrăştia în toate părţile. Expr. (Refl.) A se revărsa zorile (sau zori de ziuă) = a se lumina de ziuă. 3. Tranz. A împrăştia, a presăra în cantitate mare peste ceva. REVĂRSAT (< revărsa) s. n. Revărsatul zorilor (sau zilei) sau revărsat de zori (sau de ziuă) = timpul când se luminează de ziuă; zori de zi. REVĂZUT, -Ă (< revedea) adj. (Despre lucrări scrise) Reexaminat, revizuit. REVCOLEVSCHI, Alexandre (n. 1940, Bucureşti), chimist francez de origine română. Prof. univ. la Paris. Director al Laboratorului de chimia solidelor (din 1977). A elaborat noi metode de tratament termic al corpurilor solide la temperaturi foarte mari; cercetări privind cristalele, monocristalele de înaltă puritate, oxizii supraconductori etc. M. de onoare al Acad. Române (1993). REVEDEA (< re1- + vedea, după fr. revoir) vb. II 1. Tranz. şi refl. A (se) vedea din nou; a (se) întâlni după mai multă vreme. ♦ Fig. A (se) vedea în amintire în starea în care a fost altădată, a(-şi) evoca trecutul. 2. Tranz. A examina, a citi din nou un text scris; a revizui. REVEDERE (< revedea) s. f. Faptul de a (se) revedea. <£• La revedere = formulă de salut la despărţire. REVELA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. A dezvălui, a destăinui, a descoperi. 2. Refl. A se face cunoscut, a se ivi, a ieşi la lumină. 3. Tranz. A face vizibilă imaginea latentă (în arta fotografică), prin developare. REVELATOR, -OARE (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care revelează. ♦ Caracteristic. 2. S. n. Soluţie utilizată în tehnica fotografiei pentru developare. Pe lângă un developator, r. mai conţine câteva substanţe utile (conservantul, acceleratorul, atenuatorul ş.a.). Introducând în r. filmul sau placa fotografică, halogenurile de argint din emulsia fotosensibilă sunt 117 REVERSTRANSCRIPTAZĂ reduse la argint metalic în locurile care au fost expuse la lumină; urmează operaţia de fixare. REVELAŢIE (< fr-, lat.) s. f. 1. Dezvăluire, descoperire (neaşteptată) a unui fapt, a unui adevăr ascuns etc.; p. ext. lucru revelat. -0- Expr. A fi o revelaţie = a depăşi aşteptările, a surprinde. 2. Noţiune teologică desemnând actul prin care Dumnezeu îşi dezvăluie natura şi voinţa sa unor persoane alese, dotate cu facultăţi supraraţionale. REVELION (< fr.) s. n. Petrecere care are loc în noaptea dintre 31 dec. şi 1 ian. a fiecărui an, în care se sărbătoreşte venirea Anului Nou. REVEL, Jean-Frangois (n. 1924), eseist francez^ Ziarist la „L’Express“ (1966-1978). în scrierile sale („Tentaţia totalitară", „Cum sfârşesc democraţiile") a formulat o concepţie a democraţiei întemeiate pe ^ liberalismul economic şi politic. în „Absolutismul ineficace", analizează derivele autoritariste ale regimurilor democratice. REVELL, Vilijo (1910-1964), arhitect şi urbanist finlandez. Iniţial adept al funcţionalismului („Palatul de gheaţă din Helsinki") a evoluat spre raţionalism — imobile comerciale şi hoteliere, primăria din Toronto — toate în colab. REVENDICA (< fr.; lat. vindicare „a chema în judecată") vb. I tranz. A cere, a pretinde un lucru care i se cuvine. ♦ (DR.) A prezenta o revendicare. ♦ Refl. A-şi asuma. REVENDICARE (< revendica) s. f. Acţiunea de a revendica. ♦ (DR.) Acţiune în revendicare = acţiune prin care se urmăreşte recunoaşterea de către un organ de jurisdicţie a dreptului de proprietate, de administrare operativă sau a unui alt drept real, în scopul redobândirii posesiunii lucrului aflat fără drept în detenţiunea altei persoane. REVENDICATIV, -Ă (< fr.) adj. Care face o revendicare, care cuprinde o revendicare. REVENEALĂ (< reavăn) s. f. 1. (Pop;) Umezeală, jilăveală din pământ sau din atmosferă. 2. Răcoare, răcoreală. ♦ Mireasmă, emanaţie, aromă; miros. REVENI (< re1- + veni, după fr. revenii) vb. IV intranz. 1. A veni îndărăt, a se întoarce. ♦ A se ivi din nou; a apărea, a se face văzut, simţit etc. din nou. 2. A se întoarce la starea normală, obişnuită; a-şi recăpăta echilibrul sufletesc, a se regăsi. Expr. A-şi reveni în fire = a-şi recăpăta cunoştinţa în urma unei crize, a unui leşin etc.; a se trezi. 3. (Cu determinări introduse prin prep. „Ia“, „asupra") A relua un subiect, o idee etc., a se ocupa din nou de... 4. A i se atribui, a i se repartiza; a fi de resortul, de datoria cuiva. ♦ A i se cădea, a i se cuveni. 5. A renunţa la cele spuse; a revoca. 6. A costa. REVENIRE (< reveni) s. f. 1. Acţiunea de a reveni; întoarcere. 2. (METAL.) Tratament termic care se aplică unei piese metalice călite, constând în obţinerea unei întoarceri parţiale la starea de echilibru fizico-chimic corespunzătoare temperaturii ambiante, pentru mărirea ductibilităţii şi tenacităţii şi pentru reducerea tensiunilor interne; se realizează prin încălzirea materialului la o temperatură inferioară aceleia de transformare, urmată de o răcire dirijată (în general înceată). 3. Variaţia în timp a deformaţiei unui corp după suprimarea sarcinilor aplicate iniţial. REVENT (< tc.) s. n. Plantă din familia Polygonacee, cu frunze mari de 50-70 cm şi cu florile verzui, mici; rabarbă* rubarbă. Peţiolul speciei Rheum rhabarbarum, cu gust dulce-acrişor, este folosit în alimentaţie (pentru compot, dulceaţă, jeleuri etc.). Se cultivă intens în ţările din NV Europei, iar în România sporadic în grădini, îndeosebi în Transilvania. Rădăcina cărnoasă şi rizomul napiform al speciilor înrudite R. officinale şi R. palmatum cu un gust foarte amar, conţin principii active cu acţiune astringentă, antianemică, antiinflamatorie, purgativă etc. REVER (< fr.) s. n. 1. Partea răsfrântă a unei haine în prelungirea gulerului, de o parte şi de alta a pieptului. 2. (SPORT) Lovitură executată cu partea exterioară a rachetei sau a paletei, la jocurile de tenis de câmp sau tenis de masă. REVERBERAŢIE (< fr.) s. f. (FIZ.) Persistenţă a unui sunet într-o încăpere după ce sursa sonoră şi-a încetat emisia, datorată reflecţiilor multiple ale sunetului pe pereţi sau pe alte obiecte, înainte ca intensitatea lui să se anuleze în urma absorbţiei. O durată scurtă de r. face ca sunetele să pară seci şi fără sonoritate, iar o durată prea lungă de r. face ca vorbele şi melodiile să fie neinteligibile. Pentru diferitele feluri de săli (de teatru, operă, concert, curs etc.) există o anumită durată de r. optimă. R. constituie una dintre problemele importante pentru acustica unei săli. R. artificială = prelucrare electroacustică a semnalelor sonore, cu ajutorul unui reverberator, în scopul obţinerii unor condiţii optime de audiţie în sălile de spectacole, în studiourile de televiziune, de radiodifuziune etc. REVERDY, Pierre (1889-1960), poet francez. Precursor al cubismului şi suprarealismului. Fondator (1916) al revistei „Nord-Sud". Poeme într-un limbaj ermetic exprimând vocaţia pentru solitudine şi meditaţie („Poeme în proză", „Olanele acoperişului", „Chitara adormită", „Epavele cerului"). Culegeri de aforisme, note intime şi meditaţii („Mănuşa din păr de cal", „De-a valma"). REVEREND (< lat., fr.) s. m. Titlu dat pastorilor anglicani. REVERENDA (< lat.) s. f. Haină preoţească lungă (de culoare neagră). REVERENŢĂ (< lat., fr.) s. f. 1. Plecăciune în semn de respect, de veneraţie; temenea. 2. Respect, veneraţie, stimă. REVERENŢIA (în mitologia romană), zeiţă care patrona respectul oamenilor faţă de semenii lor. Amintită de Ovidiu. REVERENŢIOS, -OASĂ (< fr.) adj. Respectuos; ceremonios. REVERE (< fr.) s. f. Stare a spiritului care dă curs liber imaginaţiei; visare. REVERS (< lat., fr., germ.) s. n. 1. Faţă a medaliei opusă aversului. <0* Expr. Reversul medaliei = partea neplăcută a unei situaţii. 2. Fig. Aspect, faţa ascunsă a unui lucru, a unei situaţii etc. REVERSIBIL, -Ă (< fr.) adj. 1. Care poate reveni, care poate fi adus sau întors înapoi. 2. (DR.; despre un drept) Care se întoarce în patrimoniul persoanei care l-a înstrăinat. 3. (FIZ.; CHIM.) Care se poate produce în mod natural atât într-un sens, cât şi în sens invers, trecând prin aceleaşi stări intermediare. REVERSIBILITATE (< fr.) s. f. însuşirea de a fi reversibil; faptul de a fi reversibil. REVERSIUNE (< fr.) s. f. (FIZ.) Schimbarea ordinii de parcurgere a succesiunii de stări intermediare prin care trece un sistem în cursul unei transformări. REVERSIV, -Ă (< fr.) adj, (Despre mecanisme, procese etc.) Care revin spontan la poziţia (sau la starea) iniţială după încetarea fenomenului modificator. REVERSTRANSCRIPTAZĂ s. f. (GENET.) Enzimă produsă de REVIGORA 118 retrovirusuri, capabilă să catalizeze sinteza de ADN dublu-catenar utilizând ca matriţă ARN-ul^mono-catenar al genomului viral. în ingineria genetică, r. este utilizată pentru obţinerea de ADN complementar pornind de la ARN mesager. REVIGORA (< fr.) vb. I tranz. A înviora. REVIGA, com. în jud. Ialomiţa, situată în C. Bărăganului; 3 250 loc. (2005). Moară. Conac (1931-1932), azi sediul Primăriei, în satul R. REVILLAGIGEDO [reviXahidşdo], arhipelag vulcanic mexican în Oc. Pacific, în terit. ad-tiv al statului Colima, la 595 km V de Mexic; 830 km2. Ins. pr.: Socorro, San Benedicto, Roca Partida, Clarion. Relief muntos. Depozite de guano. Nu este locuit. REVjNDE (< re1- + vinde) vb. III tranz.  vinde un obiect cumpărat de la altcineva. REVIRIMENT (< fr.) s. n. Schimbare bruscă în bine; înviorare. ^ R. de fonduri = mod de a achita o datorie prin transferul unei creanţe echivalente cu suma datorată. REVISTA CONTIMPORANĂ, publi-caţie literară-ştiinţifică lunară, apărută la Bucureşti (1 mart. 1873-1 iun. 1876). A polemizat cu revista „Convorbiri literare". De la 1 iul. 1876 a fuzionat cu „Revista literară şi ştiinţifică", apărând sub denumirea „Revista contimporană, literară şi ştiinţifică". Colaboratori: P. Grădiş-teanu, Şt. C. Michăiliescu, V.A. Urechia, V. Alecsandri, Al. Mace-donski, Gh. Sion ş.a. REVISTA DE FILOZOFIE, revistă trimestrială apărută la Bucureşti (1923 şi 1943), sub direcţia lui C. Rădulescu-Motru, ca serie nouă a publicaţiei „Studii filozofice" (1907- 1919). în perioada 1954-1963 a apărut revista „Cercetări filozofice", care din 1963 şi-a schimbat titlul în „Revista de filozofie". Editată de Institutul de Filozofie şi Psihologie „C. Rădulescu-Motru" al Academiei Române. REVISTA DE ISTORIE, publicaţie a secţiei de istorie şi arheologie a Academiei Române. ^Apare lunar la Bucureşti (din 1974). în 1948-1974 a apărut sub titlul de „Studii" (în 1948-1954 trimestrial, în 1955-1973 de şase ori pe an). Din 1990 apare cu titlul „Revista Istorică", editată de Institutul de Istorie „N. lorga" al Academiei Române. REVISTA DE ISTORIE Şl TEORIE LITERARĂ, publicaţie a Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" al Academiei Române. Apare la Bucureşti din 1952, anual, din 1953 bianual, iar din 1957 trimestrial. A fost fondată şi condusă, până în 1965, de G. Călinescu. Până în 1963 s-a numit „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor". La conducerea ei s-au mai aflat, succesiv, Al Dima, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, N. Florescu, Al. Săndulescu. REVISTA DE PEDAGOGIE, publicaţie lunară, organ al Institutului de Ştiinţe Pedagogice. Apare la Bucureşti (din 1952). REVISTA DE PSIHOLOGIE, revistă trimestrială editată de Institutul de Filozofie şi Psihologie „C. Rădu-lescu-Motru" al Academiei Române. Apare la Bucureşti (din 1955). REVISTA DE STATISTICĂ, organ al Direcţiei Centrale de Statistică (azi Institutul Naţional de Statistică) şi al Societăţii de Ştiinţe Economice din România. Apare, lunar, la Bucureşti (din 1952). REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE, publicaţie lunară cu caracter cultural, literar şi artistic, apărută la Bucureşti (1 ian. 1934-31 dec. 1947), având succesiv ca redactori-şefi pe Paul Zarifopol, Camil Petrescu şi D. Cara-costea. începând de la 1 sept. 1945 a apărut o nouă serie, avându-l ca director pe Al. Rosetti. Au colaborat A. Maniu, T. Arghezi, I. Pillat, G. Lesnea, Camil Petrescu, E. Jebe-leanu, Magda Isanos, G. Dumitrescu, Al. Philippide, M.R. Paraschivescu, G. Mihăescu, V. Eftimiu, G. Bogza, Ş. Cioculescu, V. Streinu, M. Eliade, T. Vianu, Al. Dima, P. Comarnescu, G. Oprescu, E. Lovinescu ş.a. REVISTA GENERALĂ A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI, publicaţie pedagogică fundată de Spiru Haret. A apărut la Bucureşti (1905-1917 şi 1923-1944) de 10 ori pe an. REVISTA ISTORICĂ, publicaţie lunară apărută la Bucureşti (1915-1946). înfiinţată de N. lorga, care a condus-o până în 1940; ulterior a fost editată de istoricul N. Bănescu. REVISTA ISTORICĂ ROMÂNĂ, publicaţie trimestrială apărută la Bucureşti (1931-1947), sub egida Institutului de Istorie Naţională de pe lângă Universitatea din Bucureşti. A fost condusă de un comitet de redacţie, iar din 1940 de C.C. Giurescu REVISTA NOUĂ, publicaţie literară lunară fondată şi condusă de B.P. Hasdeu, apărută la Bucureşti (dec. 1887-sept. 1895). A publicat literatură, studii de istorie, filologie şi sociologie, cronici plastice şi dramatice ş.a. Colaboratori: B. Delavrancea, Al. Vlahuţă, I. Bianu, G.l. lonnescu-Gion, Th. D. Speranţia. REVISTA PENTRU ISTORIE, ARHEOLOGIE Şl FILOLOGIE, publicaţie trimestrială apărută la Bucureşti j[1882—1922, cu mari intermitenţe), întemeiată de Grigore Tocilescu. Colaboratori: B.P. Hasdeu, N. lorga, V.A. Urechia, M. Gaster, O. Tafrali. REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT, publicaţie lunară a Asociaţiei juriştilor din R.S. România înfiinţată în dec. 1946. Până în 1966 a apărut sub denumirea de „Justiţia Nouă". Este continuatoarea revistei „Dreptul", al cărei prim număr a apărut la 16 dec. 1871. REVISTA ROMÂNĂ PENTRU ŞTIINŢE, LITERE Şl ARTE, publi-caţie lunară, apărută la Bucureşti (apr. 1861-nov. 1863), sub conducerea lui Al. Odobescu. A publicat, alături de scrieri beletristice, studii de istorie şi arheologie, medicină, economie, geologie, drept. între colaboratori: V. Alecsandri, N. Filimon, Gr. Cobălcescu, Em. Bacaloglu, Gr. Ştefănescu, P.S. Aurelian. REVISTA SCRIITORILOR RO-MÂNI, revistă apărută anual la Munchen (1962-1988), în total 9 voi. Printre colaboratori: V. Ierunca, P. Miron, Şt. Baciu, Vintilă Horia, P. Du-mitriu, M. Eliade, Monica Lovinescu, Sanda Stolojan, Al. Gregorian ş.a. REVISTA SOCIALĂ, publicaţie teoretică socialistă din România. A apărut, lunar, la laşi (1884-1887). REVjSTĂ (< it.) s. f. 1. Publicaţie periodică (săptămânală, lunară ş.a.) cuprinzând articole, studii, dări de seamă, recenzii etc. din domenii variate sau de strictă specialitate. Prima r. este considerată „Journal des savants" apărută în Franţa, în 1665. 2. Trecere în r. = a) solemnitate constând în trecerea unui comandant sau a unei persoane oficiale de-a lungul frontului unei subunităţi sau unităţi militare, care dă onorul stând pe loc; b) examinare, cercetare pe rând a anumitor fapte. 3. Spectacol alcătuit dintr-o succesiune de dansuri, cântece, cuplete, scenete vesele cu subiecte din actualitate; spectacol de varietăţi. Derivă din manifestări de stradă din Franţa Ev. Med., dar a căpătat dimensiunile din prezent prin apariţia în sec. 19 a unor teatre pariziene („Folies Marigny" şi apoi „Folies Bergeres"). în scurtă vreme, spectacole de revistă, jucate de cele mai multe ori în teatre specializate, au apărut în toată lumea. REVIVISCfNT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care poate reînvia sau reveni la viaţă. REVIVISCE-NŢĂ (< fr.) s. f. Revenire la viaţă; înviorare, însu- 119 REVOLUŢIA DE LA 1848 fleţire. ♦ (BIOL.) Proprietate a unor plante şi animale acvatice inferioare de a reveni la viaţă, după ce s-au uscat, dacă beneficiază din nou de un aport de apă. REVJZIE (< fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a revizui; cercetare, control, verificare. 2. (CONT.) Formă de control (întreprinsă de obicei de organe speciale) care constă în revederea sau reverificarea documentelor de evidenţă privitoare la operaţii care au avut loc anterior. 3. (TEHN.) Ansamblul operaţiilor efectuate asupra unei instalaţii şi a unei maşini etc., care constă în reglarea pieselor şi aparatajelor, înlăturarea jocurilor survenite prin uzură, lubrefierea suprafeţelor de contact etc. 4. Inspecţie. REVIZIONISM (< fr., rus.) s. n. 1. Acţiune sau atitudine care urmăreşte revizuirea şi modificarea unui tratat, a unei legi, a unei concepţii. 2. Poziţie ideologică a marxiştilor partizani ai revizuirii tezelor revoluţionare în funcţie de evoluţia politică, socială sau economică. Iniţial, r. a fost fundamentat de E. Bernstein. REVIZIONIST, -Ă (< rus.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care se referă la revizionism, care ţine de revizionism. 2. S. m. şi f. Adept al revizionismului. REVIZOR, -OARE (< fr., germ.) s. m. şi f. Persoană care revizuieşte, care face revizie, care controlează, verifică ceva; spec. persoană care are calitatea şi funcţia de a face revizii contabile (r. contabil). (în trecut) R. şcolar = inspector al şcolilor primare dintr-un judeţ. REVIZORAT (< revizor) s. n. (în trecut) 1. Funcţia de revizor şcolar. 2. Inspectorat şcolar judeţean. REVIZUI, (după fr. reviser) vb. IV tranz. A revedea o lucrare pentru a corecta eventualele lipsuri; a cerceta, a examina din nou; a controla. REVIZUIRE (< revizui) s. f. 1. Acţiunea de a revizui; revizie. 2. (DR.) Cale de atac introdusă de partea nemulţumită sau de către procuror pentru desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive ca netemeinică şi nelegală în raport cu probele şi datele descoperite ulterior judecării pricinii (ex. dacă un judecător care a luat parte la judecată a fost condamnat pentru infracţiune legată de acel proces). R. juridică = puterea de a revizui deciziile legislativului şi de a le abroga pe cele ce vin în contradicţie cu Constituţia. în general, o decizie de acest fel o ia instanţa judiciară supremă a unui stat. REVOCA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A anula, a contramanda. 2. (DR.) A face un act de revocare (2). REVOCABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care poate fi revocat. REVOCARE (< revoca) s. f. 1. Acţiunea de a revoca; anulare, contramandare. 2. (DR.) Desfacere a unui act de voinţă unilaterală de către persoana care l-a făcut (ex. r. unui legat). ♦ Desfacere a unui act juridic în cazurile prevăzute de lege. 3. Act prin care instituţia de stat competentă hotărăşte încetarea calităţii de membru într-un organ ales. ♦ Retragere de către alegători a mandatului dat unei persoane de a-i reprezenta în organele reprezentative ale statului. REVOLTA (< fr.) vb. I 1. Refl. A fi cuprins de revoltă, de indignare. 2. Refl. şi tranz. A (se) răscula, a (se) răzvrăti. REVQLTĂ (< fr.) s. f. 1. Sentiment de mânie provocat de o nedreptate sau de o acţiune nedemnă; indignare. 2. Răscoală spontană; răzvrătire, rebeliune contra autorităţii. Reprezintă reacţia normală la frustrare. REVOLTĂTOR, -OARE (< revolta) adj. Care provoacă indignare; nedrept, scandalos. REVOLUT, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care şi-a încheiat cursul; terminat, împlinit, îndeplinit. 2. (BOT.; despre unele părţi ale plantelor) Răsfrânt, întors în afară, în jos. REVOLUŢIA DE LA 1848, revoluţie de inspiraţie liberală şi democratică, desfăşurată în aproape întreaga Europă în anii 1848-1849. îndreptată împotriva regimurilor absolutiste, întărite după Congresul de la Viena (1814—1815), revoluţia a avut caracteristici proprii fiecărei ţări, dar a fost pretutindeni în coeziune cu mişcarea revoluţionară generală. A început mai întâi în Italia (la Palermo, 12 ian.), frământată de o mare diversitate de probleme, de la abolirea iobăgiei (în Sud şi în Regatul Neapolelui) până la consolidarea poziţiilor burgheziei (Regatul Sardiniei) şi realizarea unităţii naţionale. Sub presiunea insurecţilor populare au fost introduse constituţii liberal-democrate în Regatul Celor Două Sicilii, în Regatul Sardiniei, Toscana şi Statul Papal; în urma insurecţiei antihabsburgice izbucnite în partea de N a Pen. Italice (18-22 mart. 1848), Lombardia şi Veneţia sunt eliberate de sub dominaţia Habsburgilor, marcând, totodată, începutul războiului de eliberare. Revoluţia a cuprins curând aproape întreaga Pen. Italică (insurecţiile din Parma, Modena, Toscana), culminând cu proclamarea republicii la Roma (9 febr. 1849), în frunte cu Mazzini şi Garibaldi. La 22 febr. 1848 revoluţia a izbucnit şi în Franţa, soldându-se cu răsturnarea regelui Ludovic Filip şi a oligarhiei financiare şi cu proclamarea republicii (25 febr.). Evenimentele din Franţa au exercitat o puternică influenţă asupra desfăşurării ulterioare a evenimentelor în numeroase ţări din Europa. La 13 mart. 1848 a izbucnit revoluţia în Austria, devenită după 1815 bastionul politic al reacţiunii în Europa Centrală. Insurecţia din Viena (15 mart.) s-a soldat cu răsturnarea regimului Metternich, urmată de constituirea (17 mart.) a guvernului reprezentanţilor nobilimii şi ai burgheziei liberale, deschiderea (22 iul.) a Reichstagului unicameral şi promulgarea (7 sept.) Legii privind desfiinţarea dependenţei personale (fără răscumpărare) a ţăranilor. Momentul maxim al revoluţiei din Imp. habsburgic a fost marcat de insurecţia de la Viena (6-31 oct. 1848), când insurgenţilor li s-a alăturat o parte a garnizoanei din oraş, dar, după lupte îndârjite, insurecţia a fost înfrântă de trupele imperiale. în cadrul evenimentelor revoluţionare din Imp. Habsburgic o mare importanţă a avut-o revoluţia ungară izbucnită la 15 mart. la Pesta, condusă de Kossuth Lajos. Guvernul constituit în mart. 1848 desfiinţează iobăgia şi promovează alte reforme democrat-liberale menite să asigure dezvoltarea ţării. Conducătorii r. nu au ţinut seama de revendicările sociale şi naţionale ale românilor şi slavilor, ceea ce a dus la dezbinarea forţelor revoluţionare ş\ la conflicte armate între acestea. în aceste condiţii Habsburgii trec la contraofensivă împotriva revoluţiei ungare, făcând apel la trupele croate şi ruse. Pentru respingerea atacului contrarevoluţiei se creează (21 sept. 1848) Comitetul apărării patriei (din oct. guvern revoluţionar) în frunte cu Kossuth Lajos, care la rându-i formează o armată revoluţionară, care reuşeşte să pricinuiască un şir de înfrângeri armatei habsburgice şi celei croate. însă în ian. 1849, armatele habsburgice ocupă Pesta, iar guvernul revoluţionar se refugiază la Debreţin, unde Dieta proclamă independenţa deplină a Ungariei şi detronarea Habsburgilor. La 13 aug. 1849, revoluţia ungară este înfrântă de armata rusă, chemată de Habsburgi în sprijinul lor. La 12 iun. 1848 a izbucnit revoluţia la Praga, iar REVOLUŢIA DIN ANGLIA 120 în Croaţia şi Slovenia au avut loc mişcări revoluţionare. în Germania, a început cu insurecţia din Baden (27-28 febr.) şi Hessa (11 mart.), cuprinzând apoi toate statele germane; în Bavaria, regele abdică (20 mart.); numeroşi principi acordă insurgenţilor libertăţi democratice. Insurecţia de la Berlin (18 mart.), obligă pe regele Prusiei să accepte formarea (29 mart.) unui guvern din reprezentanţii burgheziei liberale şi să acorde o Constituţie. Revoluţia a cunoscut o deosebită intensitate în statele germane din Vest, unde procesul de dezvoltare a capitalismului era mai avansat. La revoluţia din Germania au luat parte şi K. Marx şi Fr. Engels. La 18 mai 1848 s-a întrunit, la Frankfurt pe Main, Parlamentul german, ales prin vot universal, în scopul realizării unităţii Germaniei; această acţiune nu a avut sorţi de izbândă, atât din cauza poziţiei nehotărâte a Burgheziei liberale germane, cât şi din pricina nere-cunoaşterii de către Austria şi principii germani a autorităţii Parlamentului de la Frankfurt, care oferea coroana imperială a Germaniei unificate regelui Prusiei, Frederic-Wilhelm al IV-lea. în urma loviturii de stat din Prusia (nov.-dec. 1848) înfăptuită de nobilii monarhişti s-a deschis calea spre restabilirea absolutismului şi înfrângerea revoluţiei (iul. 1849). Speriată de amploarea mişcării, burghezia liberală germană^ a renunţat la programul Revoluţiei. în a doua jumătate a anului 1848, după insurecţia proletariatului parizian din 23-26 iun., contrarevoluţia europeană, sub steagurile monarhiilor coalizate, a început contraofensiva împotriva mişcărilor revoluţionare. O nouă insurecţie declanşată la Viena (6 oct. 1848) a fost reprimată cu forţa. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu insurecţiile din Baden (sept. 1848), Dresda (mai 1849), cu revoluţiile din Ungaria (aug. 1849) şi cu cele din Ţara Românească (sept. 1848) şi din Transilvania (aug. 1849), înăbuşite de armatele Prusiei, Rusiei, Austriei, Imperiului Otoman şi de cele ale Republicii franceze. Insurecţia pariziană a contribuit la desfiinţarea iobăgiei în ţările din centrul Europei şi la abolirea unor privilegii nobiliare. In urma revoluţiei, burghezia şi-a consolidat poziţiile în ţările din Apusul Europei, iar în celelalte ţări a pătruns în administraţia de stat. în Ţările Române apariţia şi dezvoltarea burgheziei, pe de o parte, menţinerea structurilor feudale şi a privilegiilor boiereşti, existenţa suzeranităţii turceşti (în Ţara Românească şi Moldova) şi a stăpânirii habsburgice (în Transilvania), pe de altă parte, au fost factorii determinanţi ai intensificării mişcării de eliberare socială şi naţională. începutul desfăşurării evenimentelor revoluţionare l-a făcut mişcarea revoluţionară din Moldova (mart.), repede înăbuşită. Nevoiţi să se exileze, fruntaşii paşoptişti au formulat în emigraţie programul revoluţiei („Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei" şi „Dorinţele partidei naţionale din Moldova"), în care, pe lângă problema împroprietăririi ţăranilor se punea şi problema creării statului naţional român. în Ţara Românească a avut loc o revoluţie la care au participat: ţărănimea, meşteşugarii şi lucrătorii de la oraşe, burghezia şi boierimea liberală. Principalii ei conducători au fost: N. Bălcescu, Gh. Magheru, Al. G. Golescu, I. Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Chr. Tell. Programul Revoluţiei, izbucnită la 9/21 iun. 1848, sintetizat în Proclamaţia de la Islaz, prevedea independenţa administrativă şi legislativă a ţării, egalitatea în faţa legii, eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor (art. 13) etc. La 13/25 iun. domnul ţării, Gh. Bibescu, a abdicat, conducerea revenind unui guvern provizoriu, iar apoi, ca urmare a preponderenţei elementelor moderate, unei loco-tenenţe formată din I. Heliade-Rădulescu, N. Golescu şi Chr. Tell. îngrijorat de evenimente, guvernul rus a exercitat presiuni asupra Imp. Otoman ca să intervină cu forţa armată (sept.). Au fost restaurate prevederile Regulamentului Organic, abolite temporar. în Transilvania problemele eliberării sociale s-au împletit strâns cu cele ale eliberării naţionale. Principalii conducători au fost: Avram lancu, S. Bărnuţiu, G. Bariţiu, E. Murgu, A. Şaguna. Unirea forţată a Transilvaniei cu Ungaria, refuzul conducătorilor maghiari de a recunoaşte drepturile naţionale ale românilor i-au silit pe aceştia să meargă pe o cale revoluţionară proprie. La Adunarea de la Blaj de pe Câmpia Libertăţii (3-5/15-17 mai 1848), care a constituit punctul culminant al revoluţiei în Transilvania, cei peste 40 000 participanţi au adoptat programul, care prevedea desfiinţarea iobăgiei, egalitate naţională şi reprezentare proporţională în Dietă, administraţie, justiţie, Gardă naţională, înfiinţarea de şcoli în limba română etc. Neţinând seama de voinţa clar exprimată la Blaj, Dieta nemeşească din Cluj a confirmat la 17/29 mai 1848 încorporarea Transilvaniei la Ungaria, ceea ce a provocat dezbinarea forţelor revoluţionare române şi maghiare, fapt de care a profitat Curtea de la Viena. Avram lancu a organizat cetele moţilor, trans-formându-le într-o oaste ţărănească, cu care a apărat regiunea Munţilor Apuseni împotriva oştilor nobilimii maghiare. Abia la 2/14 iul. 1849, în urma stăruinţelor lui N. Bălcescu, a fost încheiat proiectul de pacificare prin care se punea capăt ostilităţilor între cele două tabere. Era însă prea târziu, deoarece în aug. 1849 revoluţia maghiară a fost înfrântă de trupele habsburgice şi ruse. Deşi înfrântă, Revoluţia de la 1848 în Ţările Române a avut totuşi urmări însemnate; a contribuit în mod esenţial la dezvoltarea conştiinţei naţionale a poporului român şi a pus la ordinea zilei problemele fundamentale ale dezvoltării societăţii: problema agrară, a eliberării sociale, a egalităţii în drepturi, a unirii celor trei ţări române în cadrul fruntariilor unuia şi aceluiaşi stat, a libertăţii şi independenţei naţionale. REVOLUŢIA DIN ANGLIA de la 1642-1649, revoluţie de însemnătate europeană în urma căreia în Anglia a fost instaurat un nou regim politic, cel al prosperităţii generale (Commonwealth). A fost îndreptată împotriva regimului absolutist care, în timpul regilor lacob I şi Carol I din dinastia Stuart, trecea printr-o adâncă criză socială. Lupta opoziţiei (reprezentată de burghezie, noua nobilime şi o parte a ţărănimii) a îmbrăcat un veşmânt religios (puritanismul), Parlamentul fiind principalul ei centru organizatoric şi politic. Revoluţia a început în condiţiile agravării conflictului dintre rege şi Parlament, ca urmare a persecuţiei puritanilor şi a războiului împotriva Scoţiei protestante, răsculată în 1637-1638. Carol I a convocat, după o întrerupere de II ani (1629-1640), Parlamentul (între 13 apr. şi 5 mai 1640, Parlamentul scurt şi între 3 nov. 1640 şi 20 apr. 1653, Parlamentul lung), cerându-i să aprobe alocarea unor sume de bani pentru continuarea războiului împotriva Scoţiei. Parlamentul lung a condiţionat acordarea sumelor, cerând unele măsuri îndreptate împotriva absolutismului (desfiinţarea impozitelor create de rege între 1629 şi 1640, lichidarea tribunalelor extraordinare regale şi bisericeşti, stabilirea principiului responsabilităţii puterii executive în faţa Parlamentului), care l-au determinat pe regele Carol I să înceapă războiul împotriva Parlamentului. în timpul primului război civil (1642-1646) s-a adâncit revoluţia. Resursele Parlamentului bazate pe principalele porturi şi pe 121 REVOLUŢIA FRANCEZĂ regiunile din S şi E erau mult mai mari decât cele ale regelui, care avea sprijinul regiunilor rurale din N şi V. în prima etapă a războiului armata Parlamentului a suferit înfrângeri; reorganizată de O. Cromwell, armata „noului model11 (al cărei nucleu l-a constituit detaşamentul de cavalerie numit „coastele de fier11, format din ţărani şi din mica nobilime) a obţinut victorii decisive asupra armatei regelui la Marston^ Moor (1644) şi Naseby (1645). în desfăşurarea evenimentelor s-au cristalizat în tabăra revoluţionară unele grupări şi curente politice radicale (în special în rândul armatei), care doreau să dezvolte revoluţia până la egalitatea socială (levellerii). După tratative infructuoase cu Parlamentul, regele dezlănţuie, în 1648, al doilea război civil, cu ajutorul marii nobilimi şi al scoţienilor. Este înfrânt la Preston (1648) de armata revoluţionară condusă de Cromwell. Regele Carol I a fost judecat, condamnat şi executat, iar monarhia şi Camera Lorzilor, lichidate. La 19 mai 1649 a fost proclamată republica. V. şi Marea Britanie. REVOLUŢIA DIN OCTOMBRIE, insurecţie armată declanşată la Petrograd în noaptea de 24/25 oct. (6/7 nov.) 1917, în cursul căreia forţele revoluţionare (muncitori, soldaţi şi marinari) din oraş ocupă principalele instituţii guvernamentale, iau cu asalt (26 oct./8 nov. 1917) Palatul de Iarnă şi arestează Guvernul provizoriu (constituit în febr. 1917, în condiţiile existenţei dualităţii puterii în Rusia), care reprezenta interesele burgheziei. Congresul II General al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Rusia (26-27 oct. / 8-9 nov. 1917) proclamă instaurarea puterii sovietice, ca formă a dictaturii proletariatului. Congresul adoptă, totodată, Decretul asupra păcii şi Decretul asupra pământului şi formează primul guvern sovietic, Consiliul Comisarilor Poporului, în frunte cu V. I. Lenin. Din oct. 1917 şi până în febr. 1918, revoluţia s-a extins în întreaga ţară. R. din O. a creat condiţiile instaurării în Rusia a unui sistem comunist-totalitar, însoţit de teroare şi de pierderea a milioane de vieţi omeneşti. REVOLUŢIA din ţările de JOS, prima revoluţie din Europa, desfăşurată între 1566 şi 1609, în Ţările de Jos aflate în stăpânirea Spaniei. Cu un caracter antifeudal şi de eliberare naţională de sub dominaţia absolutismului spaniol, revoluţia a îmbrăcat forma luptei împotriva Bisericii catolice, sprijinul principal al Spaniei în Ţările de Jos, şi s-a desfăşurat sub steagul calvinismului. A început cu răscoala populară din 1566, cunoscută în istorie sub numele de răscoala iconoclastă, reprimată de armata spaniolă comandată de ducele de Alba, care a instaurat un regim de teroare sângeroasă, împotriva căruia a luat naştere o puternică mişcare de partizani, care s-a generalizat în 1572. Speriată de proporţiile revoluţiei, o parte a marii burghezii au trecut puterea în provinciile Olanda şi Zeeland prinţului Wilhelm de Orania (Wilhelm Taciturnul). La sfârşitul deceniului al optulea al sec. 16 au avut loc răscoale populare şi mişcări ţărăneşti şi în sudul Ţărilor de Jos, la Bruxelles, Gand, Ypres, Anvers ş.a., unde au fost create „comitetele celor 18“, organe revoluţionare ale puterii. Nobilimea, orăşenimea şi clerul catolic din provinciile din S, temându-se de revoluţie, au constituit „Uniunea de la Arras11 (1579) şi au căzut la înţelegere cu Filip II, regele Spaniei, rămânând sub stăpânirea lui. în acelaşi an, provinciile din N (Holland, Zeeland, Frisia şi Utrecht), au încheiat „Uniunea de la Utrecht11 la care au aderat şi oraşele din Flandra şi Brabant, în frunte cu Gand; pe baza acestei uniuni s-a constituit în 1581 „Republica Provinciilor Unite11, care, după numele celei mai mari provincii, a fost numită în mod curent, după 1609, Olanda, recunoscută în mod formal de Spania în 1609, iar pe plan european, prin Pacea westfalică (1648). REVOLUŢIA DIN 1905-1907 DIN RUSIA, ansamblu de acţiuni revoluţionare care au izbucnit ca urmare a crizei economice din 1900-1903, agravată şi de pierderile suferite în Războiul Ruso-Japonez (1904-1905). A început prin manifestaţia paşnică din 9/22 ian. 1905, de la Sankt-Petersburg, reprimată violent („Duminica sângeroasă11), căreia i-au urmat, în primăvara şi vara anului 1905, mari greve politice, în principalele centre industriale şi puternice răscoale ţărăneşti în regiunea Volgăi. Au avut loc şi frământări în rândurile armatei, culminând cu răscoala din iun. 1905 a marinarilor de pe cuirasatul „Potemkin11 din flota Mării Negre. Revoluţia îşi propunea răsturnarea ţarismului, confiscarea pământurilor moşiereşti, ziua de muncă de opt ore. în toamna lui 1905 mişcarea revoluţionară s-a extins în toată ţara, creându-se detaşamente de muncitori înarmaţi. în oct., în urma unei puternice greve generale, ţarul Nicolae II a dat la 17/30 oct. un manifest în care făgăduia satisfacerea unor revendicări general-demo-cratice şi convocarea Dumei de Stat. Mişcările au continuat, culminând cu insurecţia armată din dec. 1905. După înfrângerea ei la Moscova, revoluţia a intrat în declin, fiind, până în 1907, înăbuşită. REVOLUŢIA FRANCEZĂ, revoluţie desfăşurată între 1789 şi 1794, care a avut ca scop abolirea structurilor vechiului regim. A izbucnit în condiţiile agravării situaţiei economice a populaţiei, ale progresului ideii de naţiune, ale necesităţii acute de creare a unei pieţe naţionale. Preludiul revoluţiei l-a constituit convocarea Statelor Generale (5 mai 1789). Deputaţii stării a treia din Adunarea Statelor Generale s-au declarat constituiţi în Adunarea Naţională, apoi, în vederea elaborării unei constituţii, în Adunarea Naţională Constituantă (9 iul. 1789-30 sept. 1791). în faţa măsurilor represive pe care le pregăteau nobilimea şi regele, insurgenţii parizieni au luat cu asalt Bastilia, simbolul absolutismului regal şi al arbitrarului său (14 iul. 1789, dată devenită sărbătoare naţională a poporului francez). Adunarea Constituantă a votat desfiinţarea privilegiilor feudale (4 aug. 1789), a adoptat Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului (26 aug. 1789) şi o nouă Constituţie (3 sept. 1791). Aceste realizări, împreună cu reformele administrative, judecătoreşti, fiscale şi bisericeşti, au favorizat dezvoltarea structurilor capitaliste. Sub presiunea insurecţiei naţionale de la 10 aug. 1792, Adunarea Legislativă (1 oct. 1791-20 sept. 1792) a suspendat monarhia şi a aprobat instituirea Comunei insurecţionale (Comuna din Paris), o adevărată putere de stat populară. în perioada aug.-sept. 1792 — cunoscută în istoria revoluţiei sub numele de prima teroare —, parizienii, sub conducerea Comunei insurecţionale, au impus instaurarea democraţiei politice. în faţa primejdiei provocate de invadarea Franţei de către armatele austro-prusiene, precum şi de trădarea generalilor monarhişti, Comuna insurecţională a declarat „patria în primejdie11. Armatele franceze au înfrânt la Valmy (20 sept. 1792) armatele invadatoare. La 21 sept. 1792 Convenţia Naţională (20 sept. 1792-26 oct. 1795), care luase locul Adunării Legislative, a proclamat Republica. în cadrul Convenţiei Naţionale s-au reliefat două tendinţe principale: partidul moderat al girondinilor şi cel radical al montagnarzilor, conduşi de iacobini; între ele se afla masa deputaţilor independenţi, porecliţi REVOLUŢIA RUSĂ 122 „câmpia" sau „mlaştina11. Lupta dintre cele două tendinţe a atins apogeul în timpul procesului regelui Ludovic XVI, care, cu toată opoziţia girondinilor, a fost condamnat la moarte şi executat (21 ian. 1793). întreaga Europă, cu excepţia câtorva state, s-a coalizat împotriva Franţei republicane. înfrângerile de pe front, trădarea generalului Dumouriez, scumpirea vieţii şi izbucnirea răscoalei contrarevoluţionare din Vandeea au qrovocat sfârşitul guvernării girondine. în urma insurecţiei din 31 mai-2 iun. 1793 a fost instaurată dictatura iacobinilor, girondinii fiind excluşi din Convenţie, iar unii dintre ei executaţi. Perioada dictaturii iacobine (2 iun. 1793-27 iul. 1794), cunoscută sub numele de „teroarea iacobină11, a constituit punctul culminant al revoluţiei. în timpul acestei dictaturi au fost desfiinţate, fără răscumpărare, servitutile feudale, au fost introduse preţuri maximale, a , fost instituit învăţământul elementar gratuit. Iacobinii au înfrânt răscoala din Vandeea şi pe cea a federaţi-lor-regalişti, au creat o armată naţională de peste 600 000 de oameni, care a alungat din ţară armatele intervenţioniste. Comitetul Salvării Publice, creat la 5 apr. 1793, a concentrat în mâinile sale întreaga putere executivă. Teroarea a impus, pentru o vreme, economia dirijată în direcţia sprijinirii efortului de război şi salvării republicii. înlăturarea moderaţilor, conduşi de Danton, cât şi a extremiştilor de stânga, în frunte cu J. Roux şi Hebert, au slăbit considerabil baza socială a dictaturii iacobine, uşurând sarcina marii burghezii, care a organizat lovitura de stat din 9 thermidor (27 iul. 1794). Robespierre, Saint-Just şi partizanii lor au fost ghilotinaţi (28 iul. 1794). Prin venirea la putere a marii burghezii, revoluţia era terminată. REVOLUŢIA RUSĂ DIN FE-BRUARIE 1917, izbucnită pe fondul contradicţiilor regimului ţarist, agravate de înfrângerile din război, a răsturnat ţarismul, marcând începutul transformării războiului în război civil. în fruntea mişcării s-a aflat partidul bolşevic. începutul revoluţiei l-a constituit greva muncitorilor de la uzina „Putilov11 din Petrograd sub lozincile „Pâine11, „Jos războiul11, „Jos absolutismul11 (18 febr./3 mart. 1917). La 24 febr./9 mart. a avut loc o mare demonstraţie care s-a transformat la 25 febr./10 mart. în grevă politică generală, iar la 26 febr./11 mart., în insurecţie. La semnalul insurecţiei din Petrograd în întreaga ţară s-au constituit sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, organe ale dictaturii proletariatului şi ţărănimii. Comitetul Executiv al Sovietelor din Petrograd, în conducerea căruia precumpăneau menşevicii şi socialiştii revoluţionari, a acceptat ca guvernul să fie format de Comitetul provizoriu al Dumei de Stat (constituit în 27 febr./12 mart.). La 2/15 mart. a fost format Guvernul provizoriu, iar ţarul Nicolae II a abdicat şi a fost arestat. în ţară s-a creat o situaţie politică instabilă, caracterizată prin dualismul puterii: dictatura burgheziei exercitată prin Guvernul provizoriu — şi dictatura bolşevică, exercitată prin Sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, întors din emigraţie, Lenin a elaborat „Tezele din aprilie11, în care a formulat planul etapelor următoare. în perioada dualităţii puterii, bolşevicii au desfăşurat o propagandă incisivă în vederea cuceririi maselor, organizând marile demonstraţii de la 18 iun./1 iul. şi 4/17 iul. 1917, sub lozinca „Toată puterea în mâinile sovietelor11. După reprimarea în sânge a demonstraţiilor din iul., dualitatea puterii a luat sfârşit, întreaga putere fiind preluată de guvernul provizoriu condus de Kerenski, care a fost răsturnat de Revoluţia din Octombrie. REVOLUŢIE (< lat., fr.) s. f. I. 1. (POL.) Orice schimbare fundamentală a valorilor, instituţiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor şi ideologiilor unei societăţi. Gândirea contemporană despre r. este dominată de ideile marxiste: r. este mijlocul de înlocuire a claselor reac- ţionare şi de transferare a puterii unor clase progresiste. R. bur- gheză = revoluţie socială care constă în înlocuirea puterii de stat a feudalilor cu cea a burgheziei. R. de eliberare naţională = formă specifică a revoluţiei, în colonii şi în ţările dependente, care are ca scop cucerirea independenţei naţionale, lichidarea dominaţiei politice şi economice străine. 2. R. industrială = proces de înlocuire radicală a producţiei manuale manufacturiere cu producţie (de fabrică) bazată pe folosirea în masă a maşinilor. A avut loc pentru prima dată în Anglia, în ultimele decenii ale sec. 18 şi începutul sec. 19, ulterior în Franţa, S.U.A., Germania, Japonia etc. în România s-a desfăşurat mai târziu, încheindu-se în linii generale până la sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20. R. i. a instaurat, în ţările în care s-a înfăptuit, dominaţia marii producţii capitaliste asupra micii producţii de mărfuri, a pus temelia industrializării, a marcat victoria relaţiilor de producţie capitaliste asupra formelor de relaţii precapitaliste. Revoluţia ştiinţifică şi tehnică contemporană = proces complex contemporan de dezvoltare accelerată, interdependentă a ştiinţei şi tehnicii, în cadrul căreia ştiinţa se situează în fruntea progresului tehnic, salt calitativ în dezvoltarea procesului cunoaşterii naturii şi folosirea de către oameni a legilor ei. R. ştiinţifică şi tehnică reprezintă una din caracteristicile fundamentale ale epocii contemporane, care determină crearea unei baze tehnice materiale calitativ noi a societăţii. Se concretizează în descoperirile epocale şi marile realizări teoretice în diferite ramuri ale ştiinţelor, obţinute în special în sec. 20, precum şi în schimbările intervenite în domeniul tehnicii, ca urmare a materializării tehnice a descoperirilor ştiinţifice prin automatizarea activităţilor, introducerea şi folosirea calculatoarelor electronice, stăpânirea şi folosirea unor noi resurse energetice etc. Schimbările profunde intervenite în ştiinţă şi tehnică constituie premisele unei noi revoluţii industriale. R. verde, ansamblu de acţiuni promovate de FAO şi de Banca Mondială, începând din anii ’60 ai sec. 20, în scopul sporirii producţiei agricole, în special în ţări din „lumea a treia11 cu o creştere demografică importantă şi deficit cronic de alimente. A implicat modernizarea tehnicilor agricole prin utilizarea pe scară largă a irigaţiilor, a îngrăşămintelor şi a produselor fito-şi zoosanitare şi îndeosebi obţinerea de noi soiuri de plante şi rase de animale de mare randament şi mai bine adaptate la condiţiile climatice din diferite zone ale globului. Deşi s-au obţinut unele succese spectaculoase (îndeosebi o creştere masivă a producţiei de orez în unele ţări asiatice suprapopulate), în ultimul timp acest program a suscitat critici, deoarece duce la creşterea poluării mediuluj şi la un consum ridicat de apă. în prezent se caută noi soluţii, bazate pe principii ecologice. 3. Fig. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. 4. (Pop.) Răscoală, revoltă. II. (ASTR.) Mişcare de rotaţie a unui corp ceresc în jurul altui corp ceresc (ex. r. Pământului în jurul Soarelui, a Lunii în jurul Pământului); denumirea de r. se foloseşte în scopul de a distinge această mişcare de mişcarea de rotaţie a corpului ceresc în jurul unei axe care trece prin centrul său. -O Perioadă de r. = timpul în care un corp ceresc execută o r. completă. REVOLUŢIONA (< fr.) vb. I tranz. A transforma radical, a schimba, a preface. 123 REYKJAVIK REVOLUŢIONAR, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de revoluţie (I 1), care este ^ în legătură cu revoluţia. ♦ Fig. înnoitor, transformator. 2. S. m. şi f. Adept al revoluţiei (I 1), participant la o revoluţie. REVOLVER (< fr., gertn.) s. m. Armă de foc cu repetiţie, de dimensiuni mici, care se mânuieşte cu o singură mână. Inventatorul său (1836) a fost americanul Samuel Colt (1814-1862). REVUE DES EiTUDES SUD-EST EUROPâENNES [revii dez etud sud-est oropeen], revistă editată de Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. Apare la Bucureşti, de patru ori pe an, începând din 1963. Este succesoarea publicaţiei „Revue Historique du Sud-Est Europeen". REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPEEN [rsvQ istorjk du sud-est oropeen], revistă apărută la Bucureşti (1914-1946). întemeiată şi condusă până în 1940 de Nicolae lorga, a publicat articole şi studii privind istoria popoarelor din SE Europei, scrise în cea mai mare parte de directorul ei, N. lorga. REVUE ROUMAINE DES SCIENCES SOCIALES [revu rumen de siăs sosial], jevistă română de ştiinţe sociale. înfiinţată în 1954. Apare la Bucureşti, în cinci serii: filozofie şi logică, psihologie, ştiinţe juridice, ştiinţe economice, sociologie. REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE [revii rumen distuar], revistă română de istorie, publicată de secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române. Apare din 1962, de şase ori pe an, iar din 1975, trimestrial. REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART [revu rumen distuar de Iar], revistă de istorie şi teorie a artei, editată de Institutul de Istorie a Artei „G. Oprescu“ al Academiei Române. Apare la Bucureşti din 1964. REVUISTIC, -Ă (< revuist, rar, „autor dramatic de reviste") adj. Care se referă la un spectacol de revistă. REVULSIE (< fr.) s. f. Metodă de tratament care constă în aplicarea pe piele a unor substanţe care provoacă deplasarea spre piele a sângelui stagnat într-un organ sau într-o regiune inflamată a corpului. REVULSjV, -A (< fr. &) adj., s. n. (Medicament) care provoacă revulsie (ex. făina de muştar). REXISM (< lat.) s. n. Mişcare politică profascistă antiparlamentară (1935) în Belgia, întemeiată de Leon Degrelle, care iniţial a avut numeroşi aderenţi. După al Doilea Război Mondial a fost interzisă. Reykjavik. Vedere generală REY, Abel (1873-1940), filozof francez. Specialist în epistemologie, a consacrat primele sale lucrări studierii teoriei fizice, apărând principiile mecaniciste sub cuvânt că sunt inteligibile, împotriva energetismului, într-o perspectivă realistă, afirmă dependenţa conştiinţei şi a cunoaşterii, în privinţa funcţiilor biologice ale naturii şi pune în lumină originile mitice, apoi tehnice ale gândirii ştiinţifice („Ştiinţa orientală de dinaintea grecilor"). REY, Fernando (pseud. lui Fernando Casado Arambillet) (1916- 1994), actor spaniol de teatru şi film. Interpretează mai ales personaje a căror morgă aristocratică disimulează gânduri necurate, fapte ticăloase, porniri depravate („Viridiana", „Tristana“, „Filiera", „Elisa viaţa mea"). REY, Violette (n. 1943), geograf francez. Prof. univ. la Paris. Coordonatoare a programului „Interacţiunea spaţială a sistemelor teritoriale în Europa" şi a grupului de cercetători având ca temă Europa de Est. Studii privind România („Braşov — o vocaţie urbană", „România — studiu de analiză regională", „Nouă privire Fernando Rey asupra urbanizării României"). M. de onoare a Acad. Române (1993). REYES, Alfonso (1889-1959), scriitor mexican. Eseuri critice („Experienţa literară", „Capitole de literatură spaniolă", „Critica în epoca ateniană"), biografii („Goethe"); proză („Planul oblic", „Viaţă şi ficţiune"), lirică parnasiană („Urme", „Ierburi din Tarahumara"); poemul dramatic „Cruda Ifigenia". A exercitat o mare influenţă asupra orientării intelectuale din Mexic şi America Latină. REYKJAVIK [reikiavi:k], capitala Islandei, situată în pen. Seltjarnar, în SE G. Faxa, la 64°10’ lat. N (capitala aflată la cea mai nordică latitudine); 11,5 mii loc. (2003). Port de pescuit. Aeroportul Keflavik, situat la 32 km VSV de oraş. Pr. centru politic, economic, financiar, comercial, cultural şi turistic al ţării. Important punct de tranzit maritim şi aerian pe traseele dintre Europa şi America de Nord. Construcţii navale. Ind. chimică, a mat. de constr. (ciment), textilă, poligrafică şi alim. (prelucrarea şi conservarea peştelui). Universitate (1911). Bibliotecă Naţională (1818). Muzeu Naţional de Istorie (1863). Muzeu de artă populară „Einar Violette Rey REYLES 124 Jonsson“. Galerie de Artă. Teatru Naţional (1950). Orchestră simfonică. Operă. Catedrală luterană (1975). Aşezare întemeiată, potrivit tradiţiei, de vikingul Ingolfur Arnarson în anul 874. A obţinut statut de oraş în 1786. Stăpânit de danezi din 1786 până la sfârşitul sec. 19. Capitala Islandei din 1918 şi a Rep. Islanda din 1944. Aici s-au purtat, în 1986, importante convorbiri între conducătorii S.U.A. şi U.R.S.S. privind problema controlului armamentelor. REYLES, Carlos (1868-1938), prozator uruguayan. Romane naturaliste evocând locurile natale, caracterizate printr-un stil elegant, elaborat („Rasa lui Cain“, „Pământul11, „Vrăjirea Sevillei11 — capodopera sa, „Gaucho de soi11). REYMONT [reimont], Wladysfaw Stanistaw (1867-1925), scriitor polonez. Romane de factură socială repudiind civilizaţia industrială („Pământul făgăduinţei11). Capodopera sa, „Ţăranii11, un roman epopeic, înfăţişează un larg tablou al satului în succesiunea anotimpurilor, cu mulţimea de evenimente şi personaje. Naraţiuni autobiografice („Comedianta11, „Frământări11), evocări istorice (trilogia „Anul 1794“, „Ultima dietă a republicii11, „Insurecţia11). Premiul Nobel pentru literatură (1924). REYNAUD [reno], Emile (1844- 1918), inventator francez, precursor al cinematografului, pionier al filmului de animaţie. REYNAUD [reno], Paul (1878- 1966), om politic francez. De mai multe ori ministru; prim-min. (mart-iun. 1940). Adept al rezistenţei în faţa agresiunii Germaniei naziste. Arestat (1940) şi deportat în Germania (1942-1945). După război, lider al Partidului Republican Independent şi susţinător al ideii Europei unite. Memorii. REYNOLDS [renaldz], Sir Joshua (1723-1792), pictor englez; teoretician al artei. Elev al lui Thomas Hudson. întemeietorul şcolii engleze de pictură din sec. 18. Fondator (1768) şi primul preşedinte al Academiei Regale de Artă. Influenţat de Tiziano, Rembrandt şi Van Dyck. Portrete din lumea aristocratică („Lord Heathfield11, „Samuel Johnson11, „Nelly O’Brien11). Compoziţie severă, colorit cald, pensulaţie amplă, folosind tehnica clarobscurului. Lucrări teoretice („Observaţii despre artă“). REYNOLDS [reneldz], Osborne (1842-1912), inginer şi fizician britanic. Prof. univ. la Manchester. Contribuţii în dinamica fluidelor; a stabilit (1883) o mărime adimen- Wtadistew Stanislaw Reymont sională (numărul lui R.), folosită drept criteriu de similitudine a fenomenelor hidraulice, şi a inventat (1887) o pompă centrifugă. REYNOSA, oraş în NE Mexicului (Tamaulipas) situat pe cursul inf. al lui Rio Bravo del Norte (Rio Grande); 403,7 mii loc. (2000). Punct de vamă la graniţa cu S.U.A. Zăcăminte de petrol şi gaze naturale. Rafinărie de petrol. Ind. petrochimică. Prelucr. lemnului şi a bumbacului. Fabrică de cărămizi. Produse alim. Fondat în 1749; oraş din 1926. REZ (sau DEALUL ARAMEI), masiv deluros în Subcarpaţii Transilvaniei, alcătuit din nisipuri, argile, conglomerate şi tufuri andezitice, care străjuieşte depr. Odorhei. Alt. max.: 933 m (vf. Aramei). REZ 'ABBÂSI (c. 1575-c. 1635), pictor persan din şcoala safavidă. Precursor al miniaturii şi al portretului. A lucrat la Curtea şahului de la Isfahan. REZACHEVICI, Constantin (n. 1943, laşi), istoric român. Cercetări şi studii consacrate Ev. Med. românesc, precum şi relaţiilor româno-polone („Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, secolele XIV-XVI", „Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în Evul Mediu11, „Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană11). REZÂlYEH v. Urmia. REZALjT (< germ.) s. n. (ARHIT.) Porţiune de zid ieşită din linia faţadei, folosită pentru a prezenta o anumită structură a planului clădirii, o anumită compoziţie; poate găzdui un portal. REZECŢIE (< fr., lat.) s. f. îndepărtare pe cale chirurgicală a unui ţesut sau organ, parţial sau în totalitate (ex. r. gastrică). REZEDĂ (< fr., lat.) s. f. Plantă decorativă erbacee, din familia resedaceelor, cu tulpina înaltă de 30-60 cm, ramificată la bază, cu frunze întregi alungite şi cu flori mici galbene-aurii, în racem, cu miros plăcut (Reseda odorata); (pop.) rozetă (4). Utilizată pentru vopsirea fibrelor naturale în galben. REZEMA vb. I tranz. şi refl. A (se) aşeza astfel încât să fie susţinut de ceva; a (se) sprijini, a (se) propti. ♦ Refl. Fig. A se sprijini, a se baza pe ceva. REZEMĂTOARE (< rezema) s. f. 1. Spetează (a unui scaun); spătar. ♦ Fiecare dintre părţile laterale ale unui scaun sau fotoliu pe care se sprijină braţele. 2. Balustradă, parapet. REZERPJNĂ (< fr.) s. f. Alcaloid extras din planta Rauwolf ia serpentina, care creşte în India, Sri Lanka, Indonezia ş.a. Are acţiune sedativă asupra sistemului nervos central, precum şi hipotensivă; serpasil. REZERVA (< fr.) vb. I tranz. A păstra, a reţine ceva pentru cineva sau pentru ceva; a pune la o parte, a opri ceva dintr-un tot. ♦ (Fig.) A hărăzi, a meni, a destina. REZERVAT, -Ă (< rezerva) adj. 1. Pus la o parte, oprit, reţinut. 2. (Despre oameni; p. ext. despre sentimente, atitudini) Stăpânit, cumpătat, sobru; reţinut, discret. REZERVATAR, -Ă (fr.; fe} lat. reservatus „rezervat11) s. m. şi f. (DR.) 1. Moştenitor care se bucură de rezervă succesorală (părinţii, descendenţii şi soţul celui care lasă moştenirea). 2. Stat care formulează o rezervă la încheierea unui tratat. REZERVAŢIA BIOSFEREI DELTA DUNĂRII (RBDD) (statut acordat de Comitetul UNESCO „Omul şi Biosfera11, incluzând şi delta secundară a Chiliei de pe terit. Ucrainei); este în Sir Joshua Reynolds. „Portretul lui Francis George Hare“ 125 REZERVAŢIE acelaşi timp Zonă umedă de importanţă internaţională desemnată de secretariatul convenţiei Ramsar şi Sit al patrimoniului natural universal, recunoscut de UNESCO. Cuprinde în întregime Delta Dunării, complexul lacustru Razim - Sinoie, inclusiv grindul Chituc cu apele litorale aferente (până la izobata de 20 m) şi lunca Dunării începând de la Cotu Pisicii. Partea românească are administraţie proprie. Intră în jud. Tulcea (cea mai mare parte) şi Constanţa (grindurile Lupilor, Chituc, Saiele, lacurile Sinoie, Istria şi Nuntaşi). Vegetaţia are caracter predominant higrofil (stufărişuri, zăvoaie de salcie şi plop), dar pe grinduri se află şi vegetaţie psamofilă şi de sărătură, iar pe grindurile Letea şi Caraorman păduri de stejar în amestec cu frasin cu frunza îngustă (Fraxinus angustifolia) şi frasin pufos (F. pallissae), ulm, plop, cu abundente plante agăţătoare (curpen de pădure, viţă sălbatică, Periploca graeca). Se remarcă şi plantele acvatice Trapa natans, Aldrovanda vesiculosa, Utricularia vulgaris, Stratiotes aloides, plante higrofile ca Dryopteris thelipteris, Acorus calamus, Calla palustris. Faună bogată şi diversă, incluzând numeroase păsări oaspeţi de vară, de iarnă şi de pasaj (pe teritoriul Deltei se intersectează mai multe rute de migraţie), dintre care cea mai mare colonie de pelicani din Europa. Se întâlnesc aici pelicanul comun şi pelicanul creţ, ambele specii fiind ocrotite, gâscă polară cu gâtul roşu Branta ruficollis, care iernează numai în Delta Dunării şi pe litoralul sudic al M. Caspice (venind din tundra din Siberia centrală), lebede, cormorani (peste 60% din populaţia mondială de cormoran mic), egrete (70% din populaţia europeană de egretă mare), ţigănuş, lopătar, erete de stuf etc. Mamifere: vidra, nurca, pisica sălbatică, mistreţul, vulpea şi două specii pătrunse de curând în fauna ţării, câinele enot şi bizamul. Dintre peşti deosebit de valoroşi sunt sturionii - morunul, cega, nisetrul, păstruga. Cuprinde şi numeroase zone de conservare specială (rezervaţii ştiinfitice): sărăturile Murighiol, cu colonii de sternide, piciorong, cioc-întors, rezervaţia Roşea - Buhaiova cu colonii de pelican comun, Pădurea Letea (Hasmacu Mare), grindul şi lacul Răducu, cu vegetaţie psamofilă, lacul Nebunu cu ihtiofaună specifică, complexul Vătafu-Lunguleţ, loc de cuibărit pentru stârcul pitic şi cormoranul mic, în colonii mixte de ardeide, pădurea Caraorman, cu exemplare monumentale de stejari, vultur codalb, corb, arinişul Erenciuc, singurul loc din deltă unde se dezvoltă abundent aninul negru, loc de cuibărit pentru vulturul codalb, insula Popina, loc important de popas pentru păsările migratoare şi de cuibărit pentru călifarul alb, complexul Sacalin-Zătoane, loc de cuibărit pentru lebăda mută, cea mai mare colonie de chire de mare, păsări limicole, complexul Periteasca Leahova, loc de cuibărit pentru specii limicole, călifar (ins. Bisericuţa), laride, sternide, loc de popas şi hrănire pentru oaspeţi de iarnă, refugiu diurn pentru Branta ruficolis, capul Doloşman, cu ruinele unei cetăţi greco-romane, loc important pentru protecţia dihorului pătat şi a şarpelui Coluber jugularis, lacul Potcoava, cu o colonie mixtă de stârci, ţigănuşi, egrete, cormorani mici, lacul Belciug, favorabil unor peşti periclitaţi (caracuda, linul, văduviţa) şi, în stufăriile din jur pentru cuibăritul cocorului, lacul Rotundu, tipic pentru biocenoze adaptate la amplitudini mari ale undelor de viitură, grindul Chituc, cu vegetaţie de nisipuri sărăturate, loc de iernat al păsărilor, grindul Lupilor, punct de popas important în perioada migraţiei de toamnă, complexul Corbu-Nuntaşi-Histria, cetatea Histria. în afara acestor arii strict ocrotite, sunt admise activităţile considerate tradiţionale: pescuit, vânătoare (cu respectarea unor restricţii), ecoturism, recoltarea de mică amploare a stufului, piscicultura^ şi chiar activităţi agricole limitate. în trecut, Delta Dunării a fost grav afectată de unele acţiuni de „valorificare11 inadecvate - recoltarea excesivă a stufului cu mijloace mecanizate, realizarea de desecări în „incinte îndiguite11 pentru extinderea terenurilor cultivate etc. Pericole ce se menţin constant sunt braconajul şi supraexploatarea resurselor piscicole. REZERVAŢIE (< fr., engl.) s. f. 1. întindere redusă din teritoriul unui stat înlăuntrul căreia au posibilitate să trăiască anumite grupuri de băştinaşi păstrându-şi stilul specific de viaţă (ex. r. din S.U.A. în care trăiesc indienii). 2. Arie protejată prin lege pentru conservarea unor ecosisteme, specii de plante sau animale, elemente geologice etc. de interes ştiinţific sau peisagistic. în funcţie de modul de administrare şi obiectivele urmărite se disting: Rezervaţie a biosferei, arie protejată care se întinde pe o suprafaţă mare şi cuprinde un complex de ecosisteme terestre şi acvatice cu biocenoze unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradiţională a terit., ecosisteme modificate sub influenţa omului şi care pot fi readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror existenţă este bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile şi armonioase. Fac parte dintr-o reţea internaţională organizată prin programul U.N.E.S.C.O. „Omul şi Biosfera11 (MAB), care cuprinde eşantioane caracteristice ale diverselor biomuri de pe glob. în cuprinsul lor se pot delimita zone cu regim diferenţiat de protecţie ecologică: zone strict protejate, cu regim de rezervaţie ştiinţifică, zone tampon, cu rol de protecţie a ariilor strict protejate, în care sunt admise activităţi limitate de valorificare a resurselor disponibile, zone de reconstrucţie ecologică, în care se realizează acţiuni de refacere a mediului deteriorat, zone ce pot fi valorificate economic prin practici tradiţionale sau ecologice, în limitele capacităţii de regenerare a resurselor. Rezervaţie naturală = arie care are ca scop protecţia şi conservarea unor ecosisteme naturale şi seminaturale şi a unor specii de plante sau animale importante sub aspect floristic, faunistic, geologic, peisagistic etc. Managementul rezervaţiilor naturale are în vedere (în funcţie de natura lor) măsuri active de asigurare a menţinerii habitatelor şi protejare a anumitor specii, grupe de specii sau comunităţi vegetale şi animale. Pe lângă activităţi ştiinţifice pot fi admise, după caz, activităţi turistice sau recreaţionale organizate. în unele cazuri sunt admise activităţi de valorificare durabilă a unor resurse naturale care nu dăunează obiectivelor sau chiar sunt necesare pentru menţinerea specificului lor (ex. cosirea fâneţelor). Deoarece modificarea antropică a peisajului se produce într-un ritm accelerat, în prezent se consideră importantă conservarea unor eşantioane reprezentative din diverse tipuri de biocenoze, chiar dintre cele alcătuite din specii relativ comune. Totuşi multe dintre rezervaţii au un obiect de interes clar precizat (protejarea unor specii rare, periclitate, specii la limită de areal, obiective geologice, paleontologice, geomorfologice remarcabile). Se disting următoarele categorii: rezervaţii botanice (floristice), zoologice (faunistice), inclusiv refugiile ornitologice, forestiere, geologice -geomorfologice, paleontologice (numite şi puncte sau locuri fosilifere), speologice, peisagistice, mixte, de zonă umedă, de resurse genetice etc. De fapt cele mai multe rezervaţii au caracter complex: acolo unde s-a REZERVĂ 126 păstrat o vegetaţie abundentă, cu un anumit specific, există de .cele mai multe ori şi o faună interesantă, ambele adesea asociate şi cu un peisaj aparte. Printre cele mai valoroase rezervaţii din România se numără rezervaţii botanice ca Bosanci Ponoare şi Bosanci Frumoasa din pod. Sucevei, Fântâniţa -Murfatlar din Dobrogea, Fânaţele Clujului, Fânaţele de la Suatu (cu endemitul strict local Astragalus peterfii), Zaul de Câmpie (cu bujor de stepă, Paeonia tenuifolia) din pod. Transilvaniei, şesul Craiului Scăriţa -Belioara din M-ţii Apuseni, Pietrele Roşii - Tulgheş şi mlaştinile cu relicte glaciare din Carpaţii Orientali (Poiana Stampei, Tinovul Mohoş, Tinovul Luci cu Betula nana), poienile cu narcise de la Dumbrava Vadului, lacul şi pârâul Peţea de la Băile Felix cu nufărul termal (Nymphaea lotus thermalis); rezervaţii zoologice ca rezervaţia pentru păsări de apă de la Satchinez în Banat, lacul Geaca din pod. Transilvaniei; rezervaţii mixte: vulcanii noroioşi de la Pâclele Mari şi Pâclele Mici, cu Nitraria schoberi, specie est-conti-nentală la limită de areal, în unica staţiune din ţară, Valea lui David de lângă laşi cu floră şi faună est-continentală (reptile ca vipera de stepă, unele nevertebrate), iezerele Cindrelului şi iezerul Şurian cu peisaj glaciar, floră şi faună alpină şi subalpină, Cheile Sohodolului din munţii Vâlcan, Cheia Turzii din M-ţii Apuseni, pădurile Hagieni, Esechiori şi Dumbrăveni din Dobrogea, cu floră şi faună sudică; rezervaţii geologice: Creasta Cocoşului din m-ţii Gutâi, muntele Puciosu şi Valea Iadului cu emanaţii postvulcanice din Carpaţii Orientali, blocurile de calcar de la Bădila - Sarea lui Buzău din Subcarpaţi, coloanele de bazalt de la Detunate şi olistolitele din M-ţii Apuseni, bazaltele de la Racoş, Râpa Roşie de la Sebeş; rezervaţii paleontologice: rezervaţia Chiuzbaia de la poalele m-ţilor Igniş (unul dintre cele mai bogate depozite de floră fosilă pliocenă din Europa), Cozla -Pietricica - Cernegura din împrejurimile oraşului Piatra Neamţ, cu abundente urme de peşti fosili din Oligocen, Măluşteni din pod. Bârladului şi dealul Repedea de la laşi, Suslăneşti (muscelele Argeşului), Dealul cu Melci de la Vidra din Apuseni cu gasteropode din Creta-cicul superior, Punctul fosilifer de la Agighiol din Dobrogea, cu o bogată faună marină triasică, în special amoniţi; peşteri ocrotite: Peştera Muierii la poalele Parângului, Gura Plaiului la poalele Vâlcanului, Topolniţa în pod. Mehedinţi, Meziad în Apuseni, Limanu, Gura Dobrogei şi Peştera de la Movile din Dobrogea; rezervaţii forestiere: arbo-retele de castan de la Tismana şi cele de la Baia Mare, codrul secular Slătioara din m-ţii Rarău, laricetul de la Vidolm din M-ţii Apuseni, pădurea Stârmina de lângă Drobeta-Turnu Severin. Rezervaţie ştiinţifică = arie care are ca scop protecţia şi conservarea unor habitate naturale cuprinzând elemente reprezentative de mare interes ştiinţific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic sau de altă natură. Mărimea ei este determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrităţii zonei protejate. în cadrul ei se asigură un regim strict de protecţie, prin care habitatele să fie păstrate pe cât posibii neperturbate, nefiind admise decât activităţi ştiinţifice nedistructive, cu acordul forului ştiinţific competent. Poate fi o arie de sine stătătoare sau o porţiune din interiorul unui parc naţional sau natural care necesită măsuri speciale de protecţie şi în care nu este permis accesul publicului. REZERVĂ (< fr.) s. f. 1. Cantitate de alimente, de obiecte, de bani, de materiale etc. reţinută pentru a fi folosită mai târziu, la nevoie; depozit (2). Rezerve de stat = cantităţi de bunuri materiale (dintre cele mai importante) acumulate şi păstrate de stat pentru a fi folosite în cazul ivirii unor greutăţi neprevăzute (calamităţi naturale, greutăţi de aprovizionare din import etc.). Rezerve interne = resurse de mărire şi îmbunătăţire a producţiei existente într-o unitate economică. R. bugetară = parte din veniturile unui buget, constituită în vederea acoperirii cheltuielilor în cazul sporirii lor neprevăzute sau a nerealizării integrale a veniturilor. Rezervele minime obligatorii = disponibilităţile băneşti ale băncilor, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la Banca Naţională. Se constituie ca o rată (cotă procentuală) din obligaţiile băncilor, în monedă naţională şi în valută, rezultate din acceptarea depozitelor şi a altor fonduri. Rata r. minime obligatorii se stabileşte de Banca Naţională şi se modifică în funcţie de obiectivele politicii monetare. R.-aur = cantitate de aur aflată în depozitul băncilor de emisiune spre a servi drept garanţie pentru biletele de bancă emise şi pentru lichidarea datoriilor către alte ţări în cazul în care nu există o altă posibilitate de lichidare (ex. prin export de mărfuri, plată în devize) a datoriilor respective. R. lichidă = a) cantitate de aur, de valute şi de devize liber-convertibile în aur de care dispune la un moment dat o bancă sau o ţară pentru a putea efectua plăţi internaţionale; b) totalitatea mijloacelor băneşti (existente sub orice formă), negrevate de nici o sarcină, disponibile la o bancă, la o întreprindere etc. 2. Cantitatea de substanţă minerală utilă dintr-un zăcământ, pusă în evidenţă prin lucrări geologice de prospecţiune şi de explorare (lucrări miniere sau foraje). 3. (MILIT.) Parte a forţelor sau a mijloacelor păstrată la dispoziţia comandantului pentru a fi folosită după nevoi în perioada luptei. + Parte a armatei care nu se află sub arme şi este formată din persoane care au satisfăcut serviciul militar (ex. ofiţer în r., subofiţer în r.). ♦ Persoană sau grup de persoane destinat să ia locul altora în anumite condiţii sau împrejurări. ♦ (SPORT) Jucător care înlocuieşte pe titular într-un meci, într-o competiţie etc. 4. Cameră de spital în care se internează un singur bolnav sau cel mult doi. 5. (DR.) Manifestare de voinţă a unui stat care consimte să devină parte la un tratat cu privire la neaplicarea ori aplicarea specifică în privinţa sa a uneia dintre clauzele tratatului. + R. succesorală = parte din succesiunea unei persoane de la care moştenitorii rezervatari nu pot fi înlăturaţi printr-un act de libertate de către cel ce lasă moştenirea. 6. R. alcalină v. alcalin. 7. Obiecţie, îndoială, motiv de îndoială. Loc. Fără rezervă = fără reticenţe; în întregime. Sub rezerva... = cu condiţia... Cu rezervă = fără siguranţă, cu îndoială. ♦ Fig. Prudenţă, circumspecţie; cumpătare; p. ext. răceală, indiferenţă. REZERVjST (< fr.) s. m. Persoană care, după ce a efectuat serviciul militar, a trecut în rândul cadrelor de rezervă ale armatei. REZERVOR (după fr. reservoire) s. n. Recipient pentru depozitarea fluidelor sau a materialelor pulverulente ori granulare. -0- R.-tampon = r. de aer montat între staţia de compresoare şi conducta principală a unei instalaţii de aer comprimat, servind atât ca regulator de debit şi de presiune a aerului din reţea, cât şi ca acumulator de energie. R. magmatic = bazin magmatic. Toc-r. = stilou. REZIDA (< fr., lat.) vb. I intranz. A exista, a consta în... REZIDENT (< lat., fr., germ.) s. m. 1. Reprezentant diplomatic, inferior ca rang ministrului plenipotenţiar sau 127 REZOLUŢIE ambasadorului. 2. Cetăţean stabilit în altă ţară decât cea de origine. REZIDENŢĂ (< it., fr., germ.) s. f. 1. Reşedinţă, domiciliu. 2. Dreptul şi starea persoanei care se stabileşte într-o ţară străină ca rezident (2). REZIDUAL, -Ă (< fr.) adj. Care rămâne (ca reziduu). V. şi apă reziduală. Efect rezidual, efect care se menţine şi după ce cauza care l-a produs a fost înlăturată (d. ex. poluare r.). REZjDUU (< lat., fr.) s. n. Restul rămas de la o operaţie de prelucrare fizică sau chimică a unui material brut (ex. păcura, cenuşa). (PEDOL.) R. fix = conţinutul total de săruri solubile din soluţia solului, exprimat în procente sau în mg/100 g sol. ♦ Fig. Ceea ce este lipsit de valoare; inutil, inutilizabil. REZILIA (< fr.) vb. I tranz. (DR.) A face o reziliere. REZILIENŢĂ (< fr., engl.; lat. resilio „a se sfărâma") s. f. (REZ. MAT.) Mărime caracteristică pentru comportarea materialelor la solicitările prin şoc, egală cu raportul dintre lucrul mecanic efectuat pentru ruperea la încovoiere (prin şoc) a unei epruvete şi valoarea iniţială a ariei secţiunii transversale în care s-a produs ruperea. REZILIERE (< rezilia) s. f. (DR.) Desfiinţare a unui contract în caz de neexecutare a uneia dintre obligaţiile reciproce ale părţilor, efectele produse până în momentul desfiinţării rămânând neatinse; desfacere, anulare (ex. a unui contract). REZINARE (după fr. resiner) s. f. Recoltare a răşinii prin scurgerile naturale sau prin tăieturile făcute în trunchiul arborilor răşinoşi. REZINAŢI (< fr. {i}) s. m. pl. Săruri ale acizilor rezinici; se întrebuinţează în industria de peliculogene. REZINIFICA (< fr.) vb. I tranz. A efectua o rezinificare. REZINIFICARE (< rezinifica) s. f. Transformare, prin încălzire sau pe cale chimică, a unei substanţe chimice organice într-un produs asemănător răşinilor. REZISTA (< fr., lat.) vb. I intranz. A opune rezistenţă, a nu ceda la acţiunea unor forţe din afară. ♦ Fig. A nu se lăsa învins, a se împotrivi. REZISTENT, -Ă (< it., lat.) adj. Care nu cedează la acţiunea unor forţe din afară, care rezistă; durabil, trainic. ♦ Care nu se lasă doborât, biruit (de supărare, de boală, de oboseală etc.); dârz, neclintit; puternic, tare. REZISTENŢA, denumire a mişcării populare antifasciste de eliberare, desfăşurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945) în ţările ocupate de trupele germane, italiene şi japoneze, precum şi în state cu regim fascist. R. s-a manifestat, în funcţie de condiţiile concrete din fiecare ţară, prin greve şi sabotaje, neîndeplinirea ordinelor ocupanţilor, difuzarea presei ilegale şi propaganda antifascistă, ajungând până la lupta de partizani, la constituirea în armate populare şi la insurecţia armată. După război, participanţii la R. s-au unit în Federaţia Internaţională a Luptătorilor din Rezistenţă, a victimelor şi a deţinuţilor fascismului (FIR). REZISTENŢĂ (< fr.) s. f. I. Faptul de a rezista, de a avea capacitatea de a se opune unei acţiuni, unei solicitări; împotrivire, opoziţie. ♦ (MILIT.) Respingere a atacurilor repetate ale inamicului şi menţinerea poziţiilor proprii. II. 1. Calitatea de a fi rezistent. 2. (POLIT.) R. pasivă = tactică nonviolentă împotriva autorităţilor iniţiată de Mahatma Gandhi în campania împotriva guvernului britanic din India, în anii ’30-’40 ai sec. 20. R. pasivă a devenit de atunci modul în care minorităţile exercită o presiune morală asupra majorităţii. 3. (MED.) Calitate a unui organism de a nu contracta o boală contagioasă. V. imunitate. 4. (TEHN.) Proprietate a corpurilor de a se opune forţelor care tind să le deformeze sau să le rupă (ex. r. la întindere, r. la torsiune etc.). <0* R. admisibilă = mărime admisă în calcul ca limită a efortului unitar şi care reprezintă o fracţiune convenită a rezistenţei de rupere. R. de rupere = valoarea maximă pe care o poate atinge efortul unitar care acţionează asupra unui corp solid sub o formă oarecare (solicitare de tracţiune, de compresiune, forfecare, încovoiere sau răsucire) înainte de deteriorarea corpului; se stabileşte în mod convenţional pe baza încercărilor. 5. (FIZ.) R. la înaintare = componentă a forţei aplicate unui corp care se mişcă în raport sau în contact cu un mediu, având orientarea opusă vitezei relative a corpului faţă de mediu. în cazul când corpul care se mişcă este un vehicul, suma rezistenţelor la înaintare se numeşte r. la mers. R. aerodinamică = r. la mişcarea unui corp solid într-un mediu gazos. R. hidrodinamică = r. la deplasarea relativă a unui corp solid în mediu lichid. + împotrivire pe care o întâmpină un fluid la curgerea printr-o conductă. 6. R. electrică = mărime caracteristică unui circuit electric (sau unui element de circuit) egală cu raportul dintre tensiunea aplicată la capetele lui şi intensitatea curentului care îl străbate; (impr.) rezistor. 7. (TEHN.) Proprietate a materialelor de a se opune acţiunii distructive a agenţilor fizici sau chimici externi (ex. r. la uzură, r. la coroziune etc.). 8. Rezistenţa materialelor = ramură a mecanicii corpului solid deformabil, care studiază stările de solicitare (starea de tensiune şi starea de deformaţie) sub acţiunea sarcinilor exterioare. REZISTIVITATE (< fr., engl.) s. f. (FIZ.) Mărime caracteristică materialelor, egală cu rezistenţa electrică a unui cub cu latura egală cu unitatea. REZISTOR (< engl.) s. n. Element de circuit electric care prezintă o anumită rezistenţă electrică, dar inductivităţi şi capacităţi neglijabile, fiind folosit datorită acestei proprietăţi în construcţia reostatelor, a aparatelor de încălzire electrică, a instrumentelor de măsură electrice etc.; (impr.) rezistenţă (II 5). REZ|TĂ (< fr., germ. {i}) s. f. Răşină sintetică obţinută ca produs final în reacţia de policondensare a fenolului cu formaldehida în prezenţa unui catalizator bazic. Se formează prin încălzirea rezolului la 150°C. R. este solidă, insolubilă şi infuzibilă. Se mai numeşte bachelită C. V. feno-plaste. REZOL (< fr., germ., rus. {i}) s. n. Răşină sintetică obţinută ca prim stadiu în reacţia de policondensare a fenolului cu formaldehida în prezenţa unui catalizator bazic. Este solubil în acetonă şi se topeşte la 70-100°C. Se mai numeşte bachelită A. REZOLUT, -Ă (< lat., germ.) adj. Hotărât, ferm, decis. REZOLUTORIU, -IE (< fr., lat.) adj. (DR.) Care desfiinţează. Condiţie r. = condiţie a cărei împlinire determină stingerea cu efect retroactiv a efectelor unui act juridic. REZOLUŢIE (< lat., fr.) s. f. 1. Hotărâre luată în urma unor dezbateri colective. ♦ Document adoptat prin vot de un congres, o conferinţă sau de un alt organ de conducere, al unui partid, al unei organizaţii sau de un congres, o conferinţă ori o organizaţie internaţională, de o consfătuire, care stabileşte principalele orientări şi direcţii de acţiune, având caracter de directivă sau de recomandare. 2. Desfiinţare retroactivă a unui contract sinalagmatic cu executare imediată (ex. contractul de vânzare) pentru neexecutarea uneia dintre obligaţiile reciproce ale părţilor. REZOLVA 128 3. Rezolvare a unei cereri; decizie, hotărâre. 4. (FIZ.) Putere de r. = capacitate a ochiului, a instrumentelor optice etc. de a distinge amănunte cât mai mici ale obiectelor studiate; se exprimă prin distanţa liniară sau unghiulară minimă dintre două puncte care apar separate; putere de separare. REZOLVA (< lat., germ.) vb. I tranz. 1. A găsi răspunsul unei probleme, a soluţiona un litigiu, un conflict, o contradicţie etc. 2. (Despre instrumente optice) A separa, a distinge amănunte cât mai fine ale obiectelor studiate. REZOLVABIL, -Ă (< rezolva) adj. Care se poate rezolva. REZOLVANT (< fr.) adj. f. Ecuaţie ~ = ecuaţie formată cu coeficienţii altei ecuaţii, care ajută la găsirea rădăcinilor acesteia (ex. r. unei ecuaţii de gradul patru este o ecuaţie de gradul trei). REZON (< fr.) s. n. (înv.) 1. Cauză, motiv, temei. 2. Raţiune, judecată dreaptă. ♦ (Cu valoare de interjecţie; glumeţ) Desigur! just! ai dreptate! REZONABIL, -Ă (< fr.) adj. 1. Care are o judecată sau o com-portare raţională; cu judecată, cumpănit, cuminte. 2. Care se menţine în limitele normale, obişnuite; fără exagerări, cumpătat. ♦ (Despre preţuri) Potrivit, accesibil. REZONANT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre corpuri sau sisteme fizice) Capabil să intre în rezonanţă. REZONANŢĂ (< fr. {i}) s. f. 1. Fenomenul de oscilaţie a unui sistem fizic datorită energiei primite din exterior de la un alt sistem, cu care se află în legătură directă sau mijlocită prin intermediul undelor şi care oscilează cu o frecvenţă egală sau apropiată de una dintre frecvenţele cu care este capabil să oscileze primul sistem; cu cât frecvenţa celui de-al doilea sistem este mai apropiată de frecvenţa primului sistem, cu atât amplitudinea oscilaţiilor acestui sistem este mai mare. R. este folosită la instrumentele muzicale (pentru amplificarea şi timbrarea sunetelor), în radiofonie (pentru acordarea radioreceptoarelor pe frecvenţa postului emiţător), în cercetările privind fizica corpului solid (ex. r. ciclotronică, r. paramagnetică) etc.; ea apare şi în împrejurări nedorite (ex. trepidaţiile). <0* Cutie de r. = cavitate al cărei volum de aer este capabil să oscileze şi să amplifice sunetele. + Creştere puternică, în anumite condiţii, a secţiunii eficace a unor reacţii nucleare; prin analogii matematice, această r. poate fi interpretată ca fiind o particulă elementară cu viaţă foarte scurtă. 2. (CHIM.) Teorie conform căreia starea electronică reală a moleculei rezultă prin suprapunerea diferitelor stări electronice probabile ale moleculei respective (structuri limită). Funcţia de undă globală a moleculei se obţine prin combinarea liniară a funcţiilor de undă ale structurilor limită. R. magnetică nucleară (RMN) = modificarea orientării anumitor nuclee atomice plasate în câmp magnetic static, atunci când sunt supuse acţiunii unui al doilea câmp electromagnetic oscilator. Principalele aplicaţii practice sunt spectroscopia RMN, folosită pentru efectuarea de analize chimice şi biochimice de mare fineţe (ex. în controlul calităţii produselor în industria famaceutică) şi imageria prin RMN, folosită în medicină pentru obţinerea de imagini de foarte bună calitate (îndeosebi în vederea localizării tumorilor sau leziunilor de la nivelul sistemului nervos). REZONATOR (< fr.) s. n. Corp, sistem fizic etc. capabil să amplifice oscilaţii mecanice, sonore, electromagnetice etc. prin rezonanţă. REZORCINĂ (RESORCINĂ) (< fr., engl.) s. f. Substanţă organică (difenol) solidă, cristalizată, cu punct de topire 114°C, solubilă în apă şi alcool, cu acţiune slab reducătoare. Se întrebuinţează ca materie primă în industria coloranţilor, a medicamentelor etc. REZULTA (< fr., lat.) vb. I intranz. A apărea ca o consecinţă logică; a urma, a reieşi. ♦ A se obţine, a decurge din... ♦ (Despre calcule, socoteli) A da, a ieşi. REZULTANTĂ (< fr.) s. f. 1. Efectul combinat al mai multor cauze. 2. Rezultanta unui sistem de vectori = suma vectorială (obţinută după regula poligonului) a tuturor vectorilor unui sistem de vectori (ex. forţe, viteze). REZULTAT (< fr., germ.) s. n. Efectul unei acţiuni sau al unei cauze; urmare, consecinţă. ♦ Ceea ce se obţine printr-un şir de operaţii matematice. REZUMA (< fr.) vb. I tranz. 1. A reda, a prezenta pe scurt esenţialul unei lucrări, al unei expuneri etc. ♦ Refl. A se limita, a se mărgini la..., a se mulţumi cu... 2. A cuprinde în sine, a însuma. REZUMAT (< fr.) s. n. Prezentare pe scurt, în scris sau oral, a unei lucrări, a unei expuneri etc.; recapitulare succintă. REZUMATIV, -Ă (< rezumat) adj. (Şi adv.) în formă de rezumat, pe scurt, succint, concis. REZZORI, Gregor von (1914-1998, n. Cernăuţi), scriitor austriac de origine română. A lucrat ca ziarist în Bucureşti, apoi la Berlin (1938). Proză descriind decadentismul şi complexitatea lumii balcanice, periferia Imperiului Austro-Ungar în dezagregare, pe un ton lirico-ironic, fantastic şi grotesc („O hermină la Cernopol“, „Moartea fratelui meu Abel“, „Memoria unui antisemit", „Oedip învinge la Stalingrad“). Rh, simbol chimic pentru rodiu. Rh (FIZIOL.) Antigen existent pe suprafaţa globulelor roşii la majoritatea oamenilor (persoane Rh pozitive) şi la unele maimuţe. Denumirea provine de la maimuţele Rhesus, la care a fost pus în evidenţă pentru prima oară. Dacă o persoană la care acest factor lipseşte (persoană Rh negativă) primeşte prin transfuzie sânge Rh pozitiv, va sintetiza anticorpi anti-Rh care pot provoca aglutinarea sângelui. în cazul în care o femeie Rh negativ prezintă o sarcină cu Rh pozitiv, prin reacţia cu sângele fetusului va produce anticorpi care pot provoca anemia şi chiar decesul nou-născutului (în cazul unor sarcini repetate). Caracterul se moşteneşte şi este dominant. RHAGAE (RAGAE sau REY), oraş antic în Media (puţinele sale ruine se află azi în N Iranului, în modernul Rey, la 8 km S de Teheran). Atestat din milen. 3 î.Hr., s-a aflat în stăpânirea Sasanizilor (sec. 3-7), când a fost unul dintre principalele centre ale zoroastrismului. Cucerit de arabi în 641, a cunoscut o permanentă prosperitate — devenit faimos prin mătă-surile şi ceramica sa —, până în sec. 12, când a început să decadă din cauza luptelor religioase. Cucerit şi distrus de mongoli în 1220, iar populaţia masacrată. Popularizat de „O mie şi una de nopţi", ca locul de naştere al califului Hărun ar-Raşid. RHAZES v. ar-Râzi. RHEA (în mitologia greacă), titani-dă, fiică a lui Uranus şi a Geei, soţia lui Cronos, mama lui Demeter, Hades, Hera, Hestia, Poseidon şi Zeus. Ca să-şi salveze măcar pe unul dintre copii, deoarece Cronos îi înghiţea pe măsură ce se năşteau, R. l-a ascuns pe Zeus, dându-i soţului său să înghită în locul acestuia un bolovan înfăşurat în scutece. Asimilată mai târziu cu Cibele. 129 RIAZAN RHEA, al cincilea satelit al lui Saturn, descoperit în 1672. Diametrul 1 530 km; perioada orbitală 4 zile, 12 ore şi 24 minute; densitatea medie 1,2. Se presupune că este constituit în cea mai mare parte din gheaţă iar suprafaţa este marcată de cratere de meteoriţi. RHEA SILVIA v. Rea Silvia. RHEE, Syngman v. LI SÎN MAN. RHâGION v. Reggio di Calabria. RHEIN v. Rin. RHEINLAND-PFALZ v. Renania Palatinat. RHETIAN, ultimul etaj (vârstă) al Triasicului, considerat şi primul etaj al Jurasicului. RHEYDT [rait], oraş în V Germaniei (Renania de Nord-Westfalia), la S de Mdnchengladbach şi la V de Rin; 166,5 mii loc. (2001). Constr. de maşini-unelte, de utilaj poligrafic şi aparataj electrotehnic. Ind. chimică, poligrafică, textilă (lână şi bumbac), pielăriei şi încălţămintei. Castel în stilul Renaşterii (1568-1581), adăpostind un muzeu. Menţionat în sec. 11, fief al familiei Bylandt (după 1500), a intrat în stăpânirea Prusiei (1815); statut de oraş (din 1856). RHIN v. Rin. RHINE [rain], Joseph Banks (1895-1980), psiholog american. Prof. la Univ. Duke. Considerat întemeietorul parapsihologiei moderne. Fondator al unui laborator de parapsihologie (1935) şi al publicaţiei „Revista de parapsihologie" (1937). A încercat să demonstreze ştiinţific existenţa unei facultăţi de percepţie extrasenzorială manifestată prin fenomenele de telepatie şi clarviziune („Percepţia extrasenzorială"). RHINOCEROTIDE, familie de mamifere care cuprinde speciile de rinocer, actuale şi fosile. RHINOLOPHIDE, s. f. pl. Familie de microchiroptere (lilieci insectivori) cu coada lungă, pavilionul urechii puternic dezvoltat, cu apendici nazali mari, în formă de potcoavă, cu numeroase cavităţi. Mai multe specii din genul Rhinolopus beneficiază de un regim de protecţie. RHIZOPODA v. Rizopode. RHODANUS v. Ron. RHODE ISLAND [roud ailend], stat în NE S.U.A., cu ieşire la Oc. Atlantic; 3,14 mii km2; 1,1 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Providence. Cel mai mic stat al S.U.A. Terit. său include şi o serie de insule printre care şi Rhode Island (101 km2) de la care provine numele statului. Metalurgie; constr. de maşini şi de Joseph Banks Rhine instrumente optice; ind. electronică, textilă. Creşterea animalelor (pentru carne şi lapte). Legumicultură. Cereale. Pescuit. Colonizată în 1636 de puritanii disidenţi din Massachu-setts, este prima colonie care-şi proclamă independenţa în 1776, intrând în Uniune în 1790. RHODE ISLAND [roud ailend] (cuv. engl.) subst. Rasă de găini creată în S.U.A., cu penajul de culoare roşie (mai rar albă), bună atât pentru producţia de carne, cât şi pentru cea de ouă. RHODES [rod], Alexandre de (1591-1660), misionar francez. Primul francez care a vizitat Vietnamul, fondând o misiune iezuită (1619). A întocmit un „Dicţionar vietnamezo-latino-portughez", cu caractere latine. RHODES [roudz], Cecil John (1853-1902), financiar şi om politic britanic. Prim-min. al Coloniei Capului (1890-1896). Urmărind crearea unui imp. colonial britanic în Africa, a organizat cucerirea unui vast terit. în S Africii (căruia i-a fost atribuită denumirea de Rhodesia). A fondat, în 1888, o importantă companie (De Beers Consolidated Mines), specializată în exploatarea şi comerţul cu diamante. Unul dintre iniţiatorii Războiului anglo-bur din 1899-1902. RHODESIA, regiune în S părţii centrale a Africii, pe terit. căreia se află azi statele Zimbabwe (în S) şi Zambia (în N). Denumirea de R. i s-a atribuit după numele britanicului Cecil J. Rhodes. Administrată iniţial de Compania Britanică a Africii de Sud, care a realizat câştiguri fabuloase din exploatarea bogatelor zăcăminte de aur, cupru, cărbune etc., în 1911 s-a divizat în R. de Nord şi R. de Sud. R. de Sud a devenit colonie britanică în 1923, iar R. de Nord — protectorat britanic în 1924. între 1953 şi 1963, împreună cu Nyassa-land a făcut parte din Federaţia R. şi Nyassaland. V. şi Malawi. RHODESIA DE NORD v. Zambia. RHODESIA DE SUD v. Zimbabwe. RHODODENDRON v. Rododendron. RHODOPHYTA v. Rodofite. RH6DOS v. Rodos. RHONDDA [rşnde], oraş în Marea Britanie (Ţara Galilor); 126,3 mii loc. (2001). Expl. de huilă. Ind. cocs-chimică; constr. de utilaj minier. Fabrici de mobilă şi de încălţăminte. RHâNE v. Ron. RHYTON (cuv. gr.) s. n. (în Antic.) Vas de băut având forma unui corn adesea terminat cu un cap de animal sau de om. RIABUŞINSKI, Dmitri Pavlovici (1882-1962), fizician şi inginer rus. A fondat la Kutcino (1904) primul institut de aerodinamică din Europa. RIAD v. RIYADH. RIAL (< fr.; cuv. persan) s. m. Unitate monetară în Iran, Oman şi Qatar. RIALTO (< it. Rivo Alto), pod veneţian dintr-o singură arcadă construit (1588”1591) de către Antonio da Ponte peste Canal Grande. RIAS (cuv. sp.) subst. Tip de ţărm marin cu aspect dantelat, care se formează prin pătrunderea apelor mării pe văile largi ale râurilor dintre culmi muntoase perpendiculare pe linia ţărmului. Este foarte caracteristic pentru litoralul NV al Pen. Iberice. RIAU [rjau] (RIOUW [riou]), arhipelag indonezian în S Mării Chinei de Sud, între ins. Sumatera şi pen. Malacca, separat de statul Singapore prin str. Singapore, iar de ins. Sumatera prin str. Berhala; 5,9 mii km2. Ins. pr.: Bintan, Batam, Rempang, Karimun. Relief deluros, granitic, cu alt. max. de 722 m. Expl. forestiere, de petrol şi gaze naturale, bauxită şi staniu. Culturi de orez, porumb, ceai ş.a. Plantaţii de cocotieri, arbori de cafea, piper ş.a. Explorat de olandezi în 1596 şi controlat de aceştia până în sec. 18. Aparţine Indoneziei din 1950. RIAZAN, oraş în Federaţia Rusă, situat pe dr. râului Oka, la 196 km SE de Moscova; 521,7 mii loc. (2002). Nod feroviar. Aeroport. Ind. metalurgică, a constr. de maşini, electroteh- Rhyton RIAZANOV 130 nică, chimică, mat. de construcţii, de prelucr. a lemnului, pielăriei şi încălţămintei, alim. Monumente; Kremlin (1095); catedrala Uspenski (1693-1699); bisericile Naşterea Domnului (sec. 15, reconstruită în 1826), Sfinţii Arhangheli (sec. 16, reconstruită în 1647), Sf. Duh (1642), Adormirea Maicii Domnului a mănăstirii Spaski (1647), în stil baroc, decorată la exterior cu faianţă, Buna Vestire (1673), Schimbarea la Faţă (1702) ş.a. Palat arhiepiscopal (1653-1692). Vechi oraş rus întemeiat în 1095 de cneazul laroslav Sviatoslavici, cu denumirea Periaslavl Riazanski. Distrus de invazia mongolă din 1237 şi de cea tătară în 1372 şi 1378. De la mijlocul sec. 13 capitala cneazului de Riazan, în 1778 şi-a schimbat numele în Riazan. RIAZANOV, Eldar Aleksandrovici (n. 1927), regizor şi scenarist rus de film. Autor de comedii satirice pe tema vieţii cotidiene în societatea sovietică şi în Rusia după 1990. Incisivitatea discursului este întotdeauna temperată, trânsformându-se într-o ironie tandră la adresa personajelor şi situaţiilor („Dragoste şi statistică", „Gară pentru doi", „Hoaşte bătrâne"). RIBALTA, Francisco (1565-1628), pictor spaniol, influenţat de Cara-vaggio. Folosind efecte de lumini şi umbre a desăvârşit stilul „tenebros" influenţând generaţii de pictori spanioli. A realizat retablurile bisericilor Santiago şi Porta-Coeli din Algemesi, Valencia ş.a. Compoziţii cu tematică religioasă („Răstignirea", „Christ îmbrăţişându-l pe Sfântul Bernard", „Viziunea Sfântului Francisc"). RIBĂT (cuv. arab), tabără (mănăstire fortificată) construită la frontiere în primele sec. ale Islamului; constituiau veritabile puncte strategice. RIBBENTROP [rjbntrop], Joachim von (1893-1946), diplomat şi om politic german. Naţional-Socialist. Ambasador la Londra (1936-1938). Ministru de Externe (1938-1945), calitate în care a negociat alianţa cu Italia (mai 1939) şi pactul din 1939 cu U.R.S.S. (R.-Molotov) pentru împărţirea zonelor de influenţă, având şi un protocol adiţional secret care cuprindea consimţământul Germaniei la anexarea Basarabiei şi N, Bucovinei de către U.R.S.S, Judecat de Tribunalul internaţional de la Nurnberg, a fost condamnat la moarte şi executat, RIBBON FALL [riben fa:l], cascadă în SV S.U.A., pe pantele V ale m-ţilor Sierra Nevada, în cadrul Parcului Naţional Yosemite (California); 491 m înălţime (una dintre cele mai mari căderi de apă din lume). RIBEIRĂO PRâTO [ribeireu pretu], oraş în SE Braziliei (Săo Paulo), situat pe râul Preto, la 282 km NNV de Săo Paulo; 525,5 mii loc. (2003). Ind. chimică, de prelucr, a lemnului şi a tutunului, a constr, de maşini agricole, textilă şi alim, (bere, zahăr), Piaţă agricolă (cafea, bumbac, tutun, cereale, trestie de zahăr). Muzeul cafelei, Fondat în 1856 cu numele Entre Rios, oraş din 1870. RIBEIRO [ribeiru], Aquilino (1885- 1963), scriitor portughez. Adversar al regimului lui Salazar, a trăit multă vreme în exil. Remarcabil stilist. Proză inspirată din viaţa ţăranilor şi pescarilor („Grădina chinurilor", „Pământurile demonului") sau evocând oraşul modern („Omul care a ucis diavolul"). Dialogia „Drum întortocheat", „Wolfram" şi „Când urlă lupii". Biografii; eseuri. RIBEIRO [ribeiru], Bernardim (1482-1552), scriitor portughez. Creator al poeziei bucolice în genul eglogei, cu o puternică tentă populară. Romanul neterminat „Cartea dorului". RIBEMONT-PESSAIGNES, Georges (1884-1974), scriitor francez, Autor dramatic („împăratul Chinei", „Călăul din Peru", „Faust"), romancier („Struţul cu ochii închişi", „Celestul Ugolin", „Frontiere umane", „Timpul catastrofelor") şi poet („Umbre", „Ecce Homo", „Noaptea. Foamea") a cărui operă reprezintă deopotrivă o contestare prin reducere la absurd şi o ironizare sarcastică a lumii, dar şi o întrebare patetică, fără răspuns, în faţa Universului, A participat la mişcarea Dada, însă s-a ţinut departe de suprarealism, separându-se, în cele din urmă, de Breton. Traducător al versurilor lui Nietzsche. RIBERA, Jose (Jusepe) de (zis şi Lo Şpagnoletto) (1591-1652), pictor şi gravor spaniol. Stabilit la Napoli (1616) (atunci în stăpânirea Spaniei). Cele mai multe din pânzele sale au subiecte religioase. Atras de pictura lui Caravaggio, a executat compoziţii dramatice („Martiriul Sf. Bartolomeu"), de un realism crud („Băieţaşul şchiop") sau exaltat („Sf. Francisc şi îngerul"). Maestru al contrastelor de lumină şi întuneric. RIBIŢA, com. în jud, Hunedoara, situată în depr. Brad, la poalele S ale m-tilor Bihor, pe cursul superior al Crişului Alb; 1 547 loc. J2005). Haltă de c.f. (în satul R.). în satul Crişan (fost Vaca), menţionat documentar în 1439, se află casa natală a lui Marcu Giurgiu Crişan, unul dintre conducătorii Răscoalei ţărăneşti din 1784-1785 din Transilvania. In satul R., atestat documentar în 1417, se află biserica Sf. Nicolae, de tip biserică-hală, zidită şi pictată în manieră bizantină (1417) prin grija cnejilor Vladislav şi Miclăuş. în satul Ribicioara există biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1763), iar în satul Uibăreşti, biserica de zid Sf. Nicolae (sec. 19). RIBNIQA v. Podgorica. RIBOFLAVjNĂ (< fr. {i}) s. f. Vita-mina B2, RIBONUCLEAZĂ (< fr.) s. f. Enzimă care catalizează hidroliza nucleotidelor din molecula de ARN. RIBONUCLEIC (< fr., engl.) adj. Acid ribonucteic = Compus organic complex (acid nucleic) prezent în toate celulele vii, format dint^un lanţ lung de nucleotide al căror glucid este reprezentat de riboză, iar bazele azotate de adenină, guanină, citozină şi uracil. Poate fi de mai multe tipuri. ARN mesager (ARNm) copiază informaţia genetică stocată în ADN, trece din nucleu în citoplasmă, se asociază cu ribozomii şi serveşte drept tipar pentru sinteza de proteine. ARN de transfer (ARNt) sau ARN solubil (ARNs) transportă aminoacizii la locul sintezei proteice. ARN ribozomal (ARNr) intră în alcătuirea ribozomilor, reprezentând 80% din ARN-ul total al celulei, ARN viral constituie materialul genetic al unor virusuri (ribovirusurile). 131 RICHARD în 1965, R.W. Holley a descris structura unei molecule de ARN. RIBOT [ribo], Theodule Armând (1839-1916), psiholog francez. Promotor al psihologiei experimentale în Franţa. A studiat tulburările memoriei, voinţei, gândirii, personalităţii („Bolile memoriei", „Bolile voinţei", „Logica sentimentelor", „Bolile personalităţii"). RIBOZĂ (< fr. Ci}) s. f. Monoza-harid cu cinci atomi de carbon (CcHiqOş), prezent în structura ARN-ului şi a unor coenzime. Derivatul său, deoxiriboză (C5H10O4), intră în alcătuirea ADN-uIui. RIBOZIMĂ (GENET.) s. f. Mole-culă de ARN capabilă să catalizeze modificarea propriei sale structuri (ex. intronii, care sunt capabili de autoexcizie). RIBOZQM (< germ.; fr.) s. m. pl. (GENET.) Organit celular sferic, de mici dimensiuni, alcătuit din ARN (60%) şi proteine (40%); sunt prezenţi în număr mare în celulele vii, fie liberi în citoplasmă, fie ataşaţi de membranele reticulului endoplasmatic, la nivelul lor având loc sinteza proteinelor. Sunt numiţi şi granulele sau corpusculii lui Palade, după numele savantului american de origine română G. Palade care i-a descoperit în 1953. RICARDO [rika:dou], David (1772-1823), economist şi om politic britanic. Om de afaceri. Reprezentant al şcolii clasice de economie. Promotor al sistemului de piaţă liberă; a dezvoltat teoria valorii bazate pe muncă şi teoria plusvalorii; a analizat repartiţia venitului naţional şi principalele categorii economice legate de aceasta. Teoria rentei diferenţiale a legat-o de legea fertilităţii descrescân-de a solului. Justificând liber-schim-bismul şi diviziunea muncii între ţări, a elaborat teoria costurilor comparative de producţie. Opera lui R., alături de cea a lui Smith, a influenţat gândirea economică contemporană. Op. pr.: „Despre principiile economiei politice şi ale impunerii". RICARDOU, Jean (n. 1932), scriitor francez. Reprezentant al direcţiei „Noului roman", căreia i-a consacrat şi două texte teoretice („Problemele Noului roman", „Pentru o teorie a Noului roman"). Primul său roman („Observatorul de la Cannes") e mai curând „aventura unei scriituri" decât „scriitura unei aventuri". S-a îndreptat spre romanul cu temă istorică („Cucerirea Constantinopolului", „Revoluţia minusculă"). RICASOLI, Bettino, baron de Brolio (1809-1880), om politic italian. Exponent al curentului liberal-mo-derat. A condus mişcarea naţională din Toscana (1859) impunând unirea David Rlcardo acesteia cu Piemontul. Guvernator general al Toscanei (1860-1861). Prim-min. al Italiei (1861-1862, 1866-1867). RICCATI, Jacopo Francesco (1676-1754), matematician italian. Contribuţii în domeniul teoriei ecuaţiilor diferenţiale (ecuaţii de tip R.). A utilizat metoda de separare a variabilelor. RICCI, familie de pictori italieni 1. Sebastiano R. (1659-1734). Arta lui a reprezentat o sinteză a influenţelor lui Annibale Carracci, Caravaggio şi Correggio şi a exercitat la rându-i o puternică influenţă asupra picturii din N Italiei şi din Anglia (unde R. a lucrat între 1712 şi 1716), introducând acolo primele principii ale „compoziţiei grandioase" pe care o va dezvolta pictura academică din cea de-a doua jumătate a sec 18. 2. Marco R. (1676-1730). Nepotul lui (R.1). Autor al unor peisaje şi al unor compoziţii înfăţişând aventuri de vânătoare, atacuri ale briganzilor, scene de luptă, în maniera lui Salvator Rosa („Peisaje din Valea râului Piave"). A lucrat câţiva ani în Anglia, unde repertoriului său obişnuit a adăugat imagini şi portrete din cartierele londoneze sărace. RICCI, Matteo (1552-1610). Călugăr iezuit italian (din 1571), misionar în India (1578). în 1582 ajunge în portul Macao. In 1583 obţine permisiunea de a se stabili în China (sub dinastia Ming), unde a întemeiat Misiunea catolică. Considerat unul dintre primii sinologi. Matematician şi astronom pe lângă împăratul Shen-zong (1573-1620). A propagat învăţătura creştină şi ştiinţa europeană (a tradus în chineză primele şase cărţi ale „Elementelor" lui Euclid). Lucrări despre geografia şi istoria Chinei („Mappamondo cinese"). Comentarii, apărute postum (1911-1913). Cunoscut în China cu numele de Li Madou. RICCI-CURBASTRO, Gregorio (1853-1925), matematician italian. Prof. la Padova. Lucrări fundamentale în geometria diferenţială, sistematizarea calculului sensorial şi aplicaţii în mecanică şi fizica teoretică. RICCIOLI, Giovanni Battista (1598-1671), astronom şi geograf italian. în 1650 a observat o stea dublă: Mizar în Ursa Mare. A publicat (1651) una din primele hărţi ale lumii în „Alma-gestum Novum". Autor al unui tratat de geografie („Geographicae cruciş fabrica et usus"). RICERCAR (< it.) s. n. Compoziţie muzicală polifonică anterioară fugii, alcătuită din mai multe secţiuni (fiecare având tema sa proprie), care se cântă fără întrerupere, sub forma unor imitaţii. RICHARD [rit/ed], numele a trei regi ai Angliei: R. I Inimă de Leu (1189-1199). Duce de Aquitania (1168-1196), conte de Anjou, Mâine şi Touraine; duce al Normandiei. Participant la Cruciada a lll-a (1189— 1192), a cucerit Ciprul de la bizantini, fapt care a permis instaurarea unui regat latin în insulă; capturat pe drumul de întoarcere din Cruciadă de ducele austriac Leopold şi predat împăratului german Henric VI, a fost eliberat în schimbul unei mari sume de bani. A purtat un război împotriva regelui francez Filip August, pentru apărarea domeniului său angevin, murind în luptă. A intrat în legendă, devenind un simbol al cavalerului medieval. R. II (1377-1399). La început sub regenţa ducilor de Lancaster şi de Gloucester. în vremea sa s-a accentuat lupta dintre Parlament şi Regalitate şi a avut loc răscoala condusă de Wat Tyler. Detronat de Henric de Lancaster (Henric IV), a murit (febr. 1400) în captivitate. Personajul principal al unei drame a lui W. Shakespeare. R. III (1483-1485), ultimul din Casa de York. A ucis pe toţi fiii fratelui său Eduard al IV-lea, urmaşi legitimi la tronul Angliei. Mort în lupta de la Bosworth cu seniorii englezi conduşi de contele Richmond, devenit Henric VII Tudor. Personajul principal al unei celebre piese de teatru a lui W. Shakespeare. RICHARD [rit/ed] de la Saint-Victor (1123-1173), călugăr scoţian sau irlandez la mănăstirea din Saint-Victor. Lucrări de exegeză asupra Scripturii, în care a accentuat semnificaţia „tropologică" („Cei doisprezece patriarhi", „Arca mistică"). RICHARD [ri/ar], Plerre (pe numele adevărat Pierre Deloys) (n. 1934), actor şi regizor francez de film. Creatorul unui personaj comic cu mare priză la public. Aiurit, timid, încurcă-lume, permanent agitat, provoacă buclucuri de proporţii din care scapă neatins („Lunganul blond RICHARDS Dickinson Woodruff Richards cu un pantof negru“, „îmi sare ţandăra", „Capra"). RICHARDS [rjt/erdz], Dickinson Woodruff (1895-1973), medic chirurg şi fiziolog american. Prof. la Univ. Columbia. Cercetări asupra funcţiunilor cardio-pulmonare; a diagnosticat o serie de maladii cardiace. A descoperit şi a utilizat pentru prima oară tehnica catetensmului cardiac. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1956), împreună cu Â. Cournand şi W. Forssmann. RICHARDS [rit/erdj], Ivor Armstrong (1893-1979), critic literar şi poet englez. Prof. univ. la Cambridge, Harvard şi Beijing. Lucrările sale stau la baza „noii critici" americane („Critica în acţiune", „Principiile criticii literare"). Studii de semantică; versuri. RICHARDS [rjt/erdz], Theodore William (1868-1928), chimist american. Prof. univ. la Harvard. Lucrări în domeniul metodelor de determinare precisă a greutăţii atomice a elementelor chimice; a creat (1905) un calorimetru adiabatic pentru măsurarea precisă a cantităţii de căldură. Premiul Nobel pentru chimie (1914). RICHARDSON [rit/erdsn], Henry Hobson (1838-1886), arhitect american. Promotor al construcţiilor de zgârie-nori cu schelet de oţel („Marshall Field" din Chicago). Construcţii religioase în stil romanic (Trinity Church din Boston). RICHARDSON [rit/edsn], Sir John (1787-1865), naturalist şi explorator scoţian. A participat la expediţiile polare ale lui Sir John Franklin (1819-1822, 1825-1827). A explorat coasta canadiană între râul Mackenzie şi Marele Lac al Sclavului. A elaborat „Fauna Boreal-Americană". RICHARDSON [rjt/edsn], Sir Owen Williams (1879-1959), fizician britanic. Prof. univ. la Princeton şi director (din 1914) al Institutului de Fizică de la King’s College. Studii de fotoelectricitate, magnetism, spectroscopie; a descoperit (1901) legile Sir Owen Williams Richardson fenomenului de emisie termo-electronică („Emisia de electricitate din corpurile fierbinţi") (efectul R) şi a stabilit dependenţa dintre densitatea curentului de emisie şi temperatură (formula R). Premiul Nobel pentru fizică (1928). RICHARDSON [rjt/erdsn], Robert (n. 1937), fizician american. A descoperit suprafluiditatea în heliu-3. Premiul Nobel pentru fizică (1996), împreună cu D. Osheroff şi D. Lee. RICHARDSON [rit/edsn], Samuel (1689-1761), scriitor englez. Unul dintre creatorii romanului sentimental cu caracter moralizator, cu personaje bine individualizate („Pamela sau virtutea răsplătită", „Clarissa Harlow sau povestea unei domnişoare", „Istoria lui Sir Charles Grandison"). A avut o mare influenţă asupra evoluţiei genului în Europa. RICHARDSON [rit/edsn], Tony (pe numele adevărat Cecil Antonio R.) (1928-1991), regizor britanic de teatru şi film. Susţine mişcarea literară a Tinerilor furioşi prin montarea pe scenă a pieselor acestora. Reprezentant de marcă al şcolii Free Cinema din anii ’50-’60 ai sec. 20, privilegiază subiecte extrase din cotidianul oamenilor mărunţi („Priveşte înapoi cu mânie", „Singurătatea alergătorului de cursă lungă") Tony Richardson 132 Robert Richardson şi se opune cinematografului comercial cu care ulterior va ajunge să cocheteze („Marinarul de pe «Gibraltar»", „Atacul cavaleriei uşoare"). Premiul Oscar: 1963 („Tom Jones"). RICHELIEU [ri/elio], familie nobiliară franceză. 1. Armând Jean DU PLESSIS de (1585-1642), om politic şi cardinal francez (din 1622). Reprezentant al absolutismului în Franţa. Ca prim-min. (1624-1642), în timplul domniei lui Ludovic XIII, a fost conducătorul de fapt al Franţei. Prin înfrângerea hughenoţilor (cucerirea cetăţii La Rochelle), prin înlăturarea tendinţelor autonomiste ale marilor seniori feudali şi printr-o serie de reforme (finanţe, armată şi legislaţie), a consolidat monarhia absolută. Pe plan extern, a luptat împotriva hegemoniei Habsburgilor în Europa, Franţa participând (din 1635), alături de principii protestanţi germani şi de Suedia, împotriva Sfântului Imp. Roman de Naţiune Germană şi a Spaniei, în Războiul de 30 de Ani (1618-1648). A manifestat interes pentru literatură şi arte. A contribuit la întemeierea (1635) Academiei Franceze. 2. Armând Emmanuel DU PLESSIS, conte de Chinon, duce de Fronsac (1766-1822), general şi om politic francez. Emigrat în Rusia (1790), a devenit guvernator al provinciei Odessa (1803-1814). Reîntors în Cardinalul Richelieu 133 RICHTER Franţa a devenit prim-min. (1815-1818, 1820-1821) obţinând plecarea Aliaţilor din Franţa şi acceptarea ei în Sfânta Alianţă. RICHET [ri/e], Charles Robert (1850-1935), imunolog şi fiziolog francez. Prof. univ. la Paris. Cercetări importante în domeniul fiziologiei nervoase, al fiziologiei digestiei, al căldurii animale, al serologiei. A descris, pentru prima oară (1902), împreună cu Paul Portier (1866- 1927), anafilaxia. A fundamentat conceptul de metapsihică şi a formulat noţiunea de „imunitate pasivă". Autor al monumentalei lucrări „Dicţionar de fiziologie". Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1913). M. de onoare al Acad. Române (1926). RICHIER [ri/ie], Germaine (1904-1959), sculptor francez. A pornit de la o viziune de factură clasicizantă, evoluând spre o tematică în care erau cuprinse animale ce, prin tradiţie, menesc răul - lilieci, broaşte râioase, păianjeni. A abordat apoi o sculptură - folosind cu predilecţie bronzul - reprezentând făpturi umane eu înfăţişare grotescă sau tragică, apropiindu-se astfel programatic de expresionism. RICHMOND [rjtfmend], oraş în E S.U.A., centrul ad-tiv al statului Virginia, port pe James River; 197,7 mii loc. (2000). Nod de comunicaţii. Aeroport. Important centru finan-ciar-bancar şi comercial. Ind. metalurgică, chimico-farmaceutică, poligrafică, textilă, de prelucr. a lemnului şi a tutunului, hârtiei si alim. Trei Universităţi (1804, 1832, 1865). Muzeul Valentine (1812), cu exponate referitoare la istoria oraşului şi o vastă colecţie de costume de epocă; Muzeul de artă (1934); Muzeul „Edgar Allan Poe", amenajat într-o casă care datează din 1737; Muzeul Confederaţiei; Muzeul Ştiinţelor. Teatru; Orchestră simfonică. Festival anual de artă (iun.-aug.); 25 de parcuri cu o supr. totală de 1 600 ha, din care James River Park are 1 200 ha. Arenă de tenis; stadion (21 000 locuri). Fortul Charles (1645); biserica St. John (1741, cea mai veche construcţie din lemn din statul Virginia) şi biserica episcopală St. Paul (1818); Capitoliu (1785-1792), în stil neoclasic, cu colonade asemănătoare templelor romane; statuile ecvestre ale liderilor Confederaţiei, respectiv ale generalului-maior Jeb Stuart şi generalului Robert E. Lee. Zona actuală a oraşului a fost vizitată în 1607 de căpitanul englez Christopher Newport şi John Smith, care s-au stabilit aici, întemeind aşezarea Jamestown. în 1609, căpitanul Francis West a construit un fort Charles Robert Richet care, după conflictele cu indienii, a fost abandonat. în 1637, Thomas Stegg a stabilit aici un punct comercial pentru tutun, iar după masacrarea indienilor (în 1644) a construit fortul Charles (1645). Numele de azi datează din 1733. Oraş din 1742, a devenit capitală de stat în 1779, iar în timpul Războiului civil american a fost proclamată capitală a Confederaţiei Statelor Americane din Sud. Cucerit în 3 apr. 1865, de generalul U.S. Grant, a suferit importante distrugeri. RICHMOND HILL, oraş rezidenţial în SE Canadei (Ontario) situat la 16 km N de Toronto; 132,1 mii loc. (2001). Observator astronomic. Până în 1819 s-a numit Mount Pleasant. Oraş din 1956. RICHTER [rikter], Adrian Ludwig (1803-1884), pictor, desenator şi gravor german. Peisaje rurale în tradiţie romantică. Gravuri inspirate din legendele populare. Memorii importante pentru studiul romantismului german. RICHTER [rikter], Burton (n. 1931), fizician american. Prof. univ. la Stanford. Lucrări privind fizica particulelor elementare. A contribuit la descoperirea unei noi particule elementare grele (particula psi, similară cu particula Y/J descoperită de S.C. Ting). Premiul Nobel pentru fizică (1976), împreună cu S.C. Ting. RICHTER, Charles Francis (1900- 1985), geofizician american. Prof. univ. la Institutul Tehnologic din Pasa-dena. A propus (1935, împreună cu Beno Gutenberg) o scară seismologică logaritmică a magnitudinii, teoretic fără limită superioară, dar, în uz curent cu nouă grade, în funcţie de energia eliberată de cutremur. Unul dintre realizatorii clasificării geografice a cutremurelor în legătură cu procesele geologice („Seismicitatea pământului"). RICHTER [rikter], Frantisek (Franz) Xaver (1709-1789), compozitor şi dirijor ceh. Unul dintre reprezentanţii Burton Richter Şcolii de la Mannheim. Simfonii, concerte, mise, recviemuri, motete, muzică de cameră. RICHTER [rikter], Hans (1843- 1916), dirijor german de origine austro-ungară. Specializat în muzica lui Wagner (prima audiţie a „Inelului nibelungilor"), promovează muzica lui Brahms, Beethoven, Dvorak şi Elgar. Activează preponderent în Germania şi Marea Britanie. RICHTER [rjkter], Hans Werner (1908-1993), scriitor german. Iniţiatorul şi organizatorul „Grupului 47". Romane antirăzboinice şi de critică a societăţii postbelice scrise într-un stil de reportaj sau de cinema („Urme în nisip", „Să nu ucizi"). RICHTER, Johann Paul Friedrich v. Jean Paul. RICHTER, Sviatoslav Teofilovici (1915-1997), pianist rus. Largă paletă a nuanţelor, interpretare îmbinând forţa şi delicateţea, rigoarea şi libertatea, descoperă în fiecare lucrare ritmul interior potrivit. A excelat în creaţia clasică şi romantică. Carieră internaţională, înregistrări, integrale discografice. Trio celebru cu David Oistrah şi Mstislav Rostropovici. A efectuat lungi turnee în întreaga lume, inclusiv la Bucureşti. Sviatoslav Teofilovici Richter RICHTHOFEN 134 RICHTHOFEN [rihtofn], Ferdinand Paul Wilhelm, baron von - (1833-1905), geograf, geolog şi explorator german. Prof. univ. la Bonn, Leipizig şi Berlin. Cercetări geologice pe terit. Austriei (1856), apoi a călătorit prin Persia, E Asiei (1860-1862) şi în America de Nord (California) (1863- 1868); a traversat China (1868-1872). A enunţat teoria originii eoliene a loessului („China, rezultatele călătoriilor mele şi studii asupra lor“). RICHTHOFEN [rjhtofn], Manfred von, conte (1892-1918), pilot german. Cunoscut ca „Baronul Roşu“. în luptele aeriene la care a participat în Primul Război Mondial, a doborât peste 80 de avioane inamice. A murit în luptă. RICIMER FLAVIUS (?-472), general roman de origine germanică. A intrat în serviciul Romei, parcurgând treptele ierarhiei militare; magister militum (456). Conducător de fapt al Imp. Roman de Apus între 457 şi 472, numina sau schimbând mai mulţi împăraţi. RICjN (< fr., lat.) s. n. Plantă (anuală în climatul temperat şi perenă în cel subtropical) din familia euforbiaceelor; are rădăcina puternică, pivotantă şi tulpina înaltă de 1-2 m, cu frunze mari palmat-lobate, peţioli lungi şi cu flori unisexuate de culoare verde, roz, roşu sau violet (Ricinus communis). Fructul este o capsulă cu trei compartimente, cu seminţe mari (de 5-22 mm) ce conţin 47-53% ulei nesicativ, neinflamabil, ce îşi păstrează consistenţa la variaţii mari de temperatură. Se foloseşte ca lubrifiant pentru angrenaje de mare viteză, la motoarele de avion şi în industria farmaceutică, a pielăriei, a săpunului etc. Sin. căpuşă (2). <0* Ulei sau unt de r. = ulei extras din seminţele de ricin, cu acţiune laxativă. RIC|NĂ (ricin + suf. -ă) s.f. Toxină vegetală care se găseşte în seminţele de ricin. RICKEN, tunel rutier în NE Elveţiei, în V cantonului Sankt Gallen, la E de lacul Zurich; 8,6 km lungime. RICKERT [rjkert], Heinrich (1863-1936), filozof german. Neokantian. Reprezentant al Şcolii de la Baden. Promotor al filozofiei valorilor („Obiectul cunoaşterii"). A postulat opoziţia dintre conceptele ştiinţelor istorice şi ale ştiinţelor naturii („Limitele conceptualizării în ştiinţele naturii"). RICKETSIE [< engl., fr. {i}; {s} n. pr. Howard Taylor Ricketts (1871— 1910), biolog american] s. f. Bacterie gram-negativă, de mici dimensiuni, având formă sferică sau de bastonaş (genul Rickettsia). Ca şi virusurile, r. sunt parazite totale, fiind incapabile să se reproducă în afara unei celule gazdă. Parazitează artropode (purici, păduchi, ploşniţe, căpuşe), de la care se transmit la vertebrate, inclusiv la om. Provoacă ricketsioza. Din acest grup fac parte agenţii patogeni ai unor forme de tifos. RICKETSIOZA (< fr.) s. f. Boală infecţioasă provocată de o bacterie din genul Rickettsia. R. se manifestă prin febră foarte mare, stare de prostraţie şi apariţia de erupţii cutanate caracteristice, netratate având o evoluţie gravă ce poate duce la moarte. De obicei, r. sunt localizate geografic şi apar sub formă de cazuri izolate, dar unele (mai ales tifosul exantematic) pot afecta colectivităţi mari. RICCEUR [rikor], Paul (n. 1913), filozof francez. De formaţie fenomenologică, a creat o filozofie ermeneutică a limbajului, concepută ca educaţie a realităţii reflectate asupra sinelui („Despre interpretare: Eseu asupra lui Freud", „Conflictul interpretării", „Sfidarea semiologică", „Acelaşi ca un altul"). RICORDI, editură muzicală italiană, fondată la Milano (1808) din iniţiativa lui Giovanni Ricordi (1785-1855). A îngrijit apariţia integralelor Vivaldi, Rossini, Verdi şi Puccini. Din 1994 a intrat sub controlul grupului german Bertelsmann. RICOŞA (< fr.) vb. I intranz. (Despre un proiectil; p. ext. despre orice lucru aruncat sau izbit cu putere) A-şi schimba direcţia traiectoriei în urma ciocnirii de un obstacol. RICOŞEU (RICOŞE7) (< fr.) s. n. Faptul de a ricoşa. ♦ (MILIT.) înscriere a proiectilului pe o nouă traiectorie când loveşte pământul sau alt obstacol sub un unghi până la 20°; proiectil care a suferit o astfel de schimbare. Invenţia acestui tip de lovitură îi aparţine inginerului francez Sebastien Le Prestre de Vauban. + Fig. Efect invers, indirect. R|CŞĂ (< engl.) s. f. Trăsurică cu două roţi trasă de un .om, folosită în unele ţări din Orient. Introdusă în Japonia (sec. 19) de misionari. Astăzi este ataşată unei biciclete sau unui triciclu. RjCTUS (< fr.; {s} lat. rictus „gură căscată") s. m. Contracţie spasmodică a muşchilor feţei, care dă figurii expresia de râs crispat. Survine ca simptom în unele boli ale sistemului nervos (ex. în tetanos). RID (< fr.) s. n. încreţitură a pielii obrazului; zbârcitură, cută, creţ, determinată de ruperea fibrelor elastice ale dermului. Se disting r. de expresie, care pot apărea de timpuriu, fiind legate de mimica feţei (care imprimă o activitate specifică muşchilor faciali) şi r. de îmbătrânire, care apar îndeosebi după 50 de ani, ca urmare a slăbirii rezistenţei pielii. RIDA (< fr.) vb. I refl. A căpăta riduri. RIDEAU [rideu], canal în SE Canadei (Ontario), construit în anii 1826-1832 pe văile râurilor R. şi Cataraqui, care leagă râul Ottawa (respectiv, oraşul Ottawa) cu lacul Ontario (respectiv, oraşul Kingston); 203 km. Are 47 de ecluze, fiecare având 41 m lungime, 10 m lăţime şi 1,5 m adâncime. RIDESCU, Dumitru (n. 1952, Pietrele, jud. Ilfov), cântăreţ de muzică populară. Voce caldă, cu timbru tenoral foarte deschis, repertoriu de cântece de dragoste caracteristice zonei Vlaşca-Teleorman, valorificate într-un stil tradiţional de sinteză între cântarea ţărănească şi cea a lăutarilor săteşti. RjDGER (cuv. engl.) s. n. Utilaj folosit pentru executarea digurilor mici, în lucrări de teren pentru irigaţii sau pentru reţinerea zăpezilor pe terenuri agricole. RIDGWAY [rjdguei], Mattew B. (1895- 1993), general american. în cel de-al Doilea Război Mondial s-a remarcat la comanda unor unităţi aeropurtate şi de paraşutişti care au invadat Sicilia (iul. 1943) şi au participat la debarcarea din Normandia (iun. 1944). Comandant al armatei a 8-a americane în Războiul din Coreea (declanşat în 1950). l-a succedat generalului D. Mac Arthur la comanda forţelor aliate din Extremul Orient (1951), devenind apoi comandant suprem al forţelor N.A.T.O. (1952) si sef al Statului Major (1953-1955). RIDICA (lat. eradicare „a dezrădăcina") vb. I I. Tranz. 1. A lua de jos şi a înălţa; a sălta. -0- Expr. A ridica mănuşa = a primi o provocare (la duel). A ridica paharul = a închina în cinstea cuiva. A ridica armele = a începe o luptă, un război. 2. A lua de pe ceva; a îndepărta, a înlătura. ♦ A sumete, a sufleca mânecile, poalele hainei etc. 3. Fig. A suspenda, a face să înceteze; a anula, a îndepărta. 4. A lua, a muta din loc; a strânge de pe 135 RIEHL jos, a aduna, <$► Expr. A ridica stâna =s a desface (toamna) stâna şi a coborî cu turmele şi cu toate uneltele păstoreşti de la munte. ♦ A încasa o sumă de bani, ♦ A lua cu forţa pe cineva, a aresta. 5. A pune, a aşeza drept (un obiect); a îndrepta. 6. A ridica un plan = a determina prin măsurători poziţia punctelor dintr-o regiune şi a le reprezenta pe o hartă. II. 1. Refl. A se scula de jos; fig. a se pune pe picioare, a se întrema, a se însănătoşi. ♦ Tranz. A susţine, a ajuta să se scoale. 2. Tranz. A duce, a îndrepta în sus o parte a corpului. 3. Refl. (Despre construcţiile înalte, copaci etc.) A se arăta în toată înălţimea, a se înălţa. ♦ Tranz. şi refl. A (se) sui. 4 Refl. (Despre păsări) A-şi lua zborul; a se înălţa în văzduh. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A se îndrepta în sus. 4 (Despre aştri) A se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. ♦ (Despre ceaţă, negură etc.) A se împrăştia, a se risipi. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieşi la suprafaţă. 5. Tranz. (Despre sunete) A se auzi cu putere, a se înălţa, a răsuna. ♦ Tranz. A face să se audă, să răsune cu putere. Expr. A ridica glasul (sau tonul, vocea) = a vorbi tare şi răstit; a protesta cu vehemenţă. 6. Refl. (Despre oameni, p. ext. despre popoare, ţări, grupuri sau comunităţi sociale etc.) A se opune; a se răzvrăti, a se răscula. ♦ Tranz. A pune în mişcare un număr mare de oameni, o colectivitate; a mobiliza, a strânge, a aduna. 7. Refl. A se isca, a se stârni, a se naşte. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. III. 1. Tranz. şi refl. (Despre copii sau despre puii de animale) A (se) face mare, a creşte. + Fig. A (se) dezvolta, a (se) forma. 2. Refl. (Mai ales despre nivelul apelor) A se face (mai) înalt; a (se) înălţa. 3. Tranz. Fig. A promova; a înălţa în rang, în grad, în post. <£- Expr. (înv. şi pop.) A ridica în scaun = a înălţa pe tronul ţării, a face domn. ♦ Refl. (Despre oameni) A-şi face o situaţie mai bună, a se situa pe o treaptă superioară, a progresa. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. -0-(MAT.) A ridica un număr la o putere - a înmulţi un număr cu el însuşi de câte ori arată exponentul. A ridica la pătrat = a înmulţi un număr cu el însuşi. A ridica la cub = a înmulţi pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A ajunge la o anumită valoare, cantitate, sumă etc.; a se cifra la..., a însuma. 5. Tranz. A construi, a clădi. ♦ A făuri, a crea, a întemeia. 6. Tranz. A da naştere, a da loc, a pricinui, a . cauza, a produce, a provoca. RIDICARE (< ridica) s. f. Acţiunea de a (se) ridica. <0- R. altimetrică « ansamblu de operaţii şi de lucrări care se execută pentru determinarea altitudinii unui punct sau pentru reprezentarea reliefului pe planuri şi pe hărţi. R. planimetrică = ansamblul operaţiilor necesare pentru reprezentarea pe hartă a detaliilor de planimetrie. R. topografică = ansamblul operaţiilor necesare întocmirii unei hărţi. R. geologică = metodă de studiere a structurii geologice a unui teritoriu şi de evidenţiere a perspectivelor acestuia privind localizarea substanţelor minerale utile. RIDICATĂ (< ridicat) s. f. art. (în loc.) Cu ridicata = în cantităţi mari, angro; fig. cu grămada, în bloc. Comerţ cu r. v. comerţ. Preţ cu r. v. preţ. Comerciant cu n = angrosist. RIDICĂTOR (< ridica) s. n. - de plante - mecanism al combinelor de cereale folosit pentru ridicarea şi adunarea plantelor căzute sau a celor tăiate în timpul recoltării. RIDICĂTURĂ (< ridica) s. f. 1. Loc ridicat, proeminenţă, înălţime; dâmb, colină. 2, (Rar) Faptul de a ridica (ceva greu), RIDICHE (lat. radicula) s. f. Plantă legumicolă anuală (varietatea r. de lună) sau bienală (r. neagră) din familia brasicacee, cu rădăcina sferică sau conică alungită, cărnoasă, comestibilă, cu coaja albă, roşie, violacee sau neagră şi cu frunze mari, adânc crestate (Raphanus sati-vus) cu valoare alimentară ridicată. R. neagră conţine zaharuri, săruri minerale, uleiuri eterice, vitamina C şi are însuşiri antiscorbutice, antitusive, sedative şi diuretice. 4- R. sălbatică = buruiană anuală, dăunătoare plantelor de cultură, înaltă de 30-60 cm, cu tulpina acoperită cu peri rigizi, cu frunze peţiolate, obovat-lanceolate şi cu flori albe, roşii, violete, rar gălbui (Raphanus raphanistrum). RIDICOL, -Ă (< fr., it„ lat.) adj. 1. (Şi subst.) Care stârneşte ilaritate sau batjocură; caraghios. 2. (Despre cifre, sume etc.) Foarte mic, neînsemnat, derizoriu, RIDICULIZA (< fr.) vb. I tranz. A face pe cineva ridicol, a scoate în evidenţă ridicolul; a-şi bate joc de cineva sau de ceva. RlEBECKjT [ribekit] (< fr. {i}; {s} n. pr. £ Riebeck) s. n. (MINER.) Silicat natural hidratat de sodiu şi fier din grupa amfibolilor, cristalizat în sistemul monoclinicr în forme prismatice sau fibroase de culoare neagră-albăstruie. Se găseşte în roci eruptive alcaline (ex. în graniţele alcaline de la lacob Deal, din jud. Tulcea). RIEBEECK, Anthonie Jan van (1619-1677), chirurg şi explorator olandez. Administrator al Companiei Indiilor de Est Olandeze (din 1637). A fondat Cape Town (1652) al cărui prim comandant a fost (1652-1662), devenind, ulterior, guvernator al Malaccăi (1662-1665) şi secretar al Consiliului Indiei (1665-1677). Jurnal. RIEFENSTAHL [rifenjta:!], Leni (1902-2003), regizoare şi actriţă germană de film. Realizatoarea unor grandioase documentare de propagandă nazistă („Triumful voinţei", „Olympia"), mărturii preţioase pentru înţelegerea epocii, dar şi pentru talentul cineastei şi a mitului creat în jurul ei. RIEGL [ri:gl], Alois (1858-1905), istoric de artă austriac. Prof. univ. la Viena. Cercetări dedicate analizei estetice a evoluţiei motivelor ornamentale („Probleme de stil“) şi unor capitole independente din istoria artelor („Arta romană târzie", „Originile artei baroce la Roma"). RIEGLER, Emanoil (1854-1929, n. Grozeşti, azi Oituz, jud. Bacău), medic şi farmacolog român. M. coresp. al Acad. (1904), prof. univ. la laşi. A înfiinţat (1918) Serviciul de clinică terapeutică. Studii privind acţiunea chimică a antisepticelor şi biochimia acidului uric. Tratate („Chimia, fiziologia şi patologia urinei umane", „Terapeutica bolilor interne"). A inventat aparate şi dispozitive noi pentru dozarea substanţelor chimice. A lăsat (1929) Acad, Române suma de 200 000 lei pentru un premiu care să fie acordat celor mai valoroase lucrări de terapeutică. RIEGLER, Paul (1867-1937, n. Roman), medic veterinar român. Prof. univ. la Bucureşti. Unul dintre întemeietorii învăţământului veterinar din România. A înfiinţat (1909), la Bucureşti, Institutul de Seruri şi Vaccinuri „Pasteur*. A separat serul antirujetic. A pus bazele şcolii româneşti de anatomie patologică, microbiologie şi patologie veterinară. RIEGO Y NUNEZ [nune0], Rafael del (1785-1823), general şi om politic spaniol. Unul dintre conducătorii revoluţiei din Spania (1820-1823); preşedinte al Cortesurilor (1822-1823). După înfrângerea revoluţiei de către trupele franceze trimise în numele Sfintei Alianţe, a fost prins şi executat, RIEHL [ri:l], Alois (1844-1924), filozof german. Prof. la Graz, Freiburg, Berlin. Reprezentant al RIEL 136 realismului critic neokantian („Criticismul filozofic şi însemnătatea sa pentru ştiinţa pozitivă"). Studii de istorie a filozofiei („Introducere în filozofia contemporană1'). RIEL (< fr.) s. m. Unitate monetară în Cambodgia. RIEMANN [rj:man], Georg Friedrich Bernhard (1826-1866), matematician german. Prof. univ. la Gottingen. Discipol al lui Gauss. A creat („Asupra ipotezelor care stau la baza geometriei") geometria riemanniană (fundamentală pentru teoria relativităţii), a definit (1854) noţiunea de integrală (în sensul lui FL), iar în teoria analitică a numerelor a introdus funcţia „zeta". Unul dintre fondatorii teoriei funcţiilor de variabilă complexă, în care a introdus (1851) noţiunea de suprafaţă riemanniană („Fundamentele teoriei generale a funcţiilor de o variabilă complexă"). Contribuţii în teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale şî în. topologie. RIEMANN [rj:man], Hugo (1849- 1919), muzicolog german. Impune un sistem de analiză muzicală adoptat de întreaga lume germanică. Autorul unui „Lexicon muzical". A oferit noi perspective muzicologiei, printr-o abordare sistematică şi metodică a fenomenului muzical, privit sub aspectul său global şi universal. RIEMENSCHNEIDER [rj-.menjnai-der], Tilman (1460-1531), sculptor german. Unul dintre marii reprezentanţi ai goticului târziu. A lucrat mai multe altare, cuprinzând grupuri statuare şi reliefuri (altarul din Creglin-gen, din Rothenburg ob der Tauber, din Dettwang), statui de madone şi monumente funerare (mormântul episcopului Rudolf de Scherenberg, mormântul cavalerului Konrad de Schaumberg etc.). Consilier (1504-1520) şi burgmeistej (1520-1525) în oraşul Wurzburg. în 1525, pentru participare la Războiul ţărănesc, a fost pedepsit cu sfărâmarea mâinilor. RIENI, com. în jud. Bihor, situată în SE depr. Beiuş, pe cursul superior al Crişului Negru; 3 192 loc. (2005). Staţie (în satul Sudrigiu) şi haltă de c.f. (în satul R.). Fabrici de ambalaje pentru băuturi răcoritoare (din 1984), de sucuri naturale din fructe (din 1992) şi băuturi alcoolice. Centru de pielărie şi cojocărit şi de ceramică populară (albă şi roşie), în satul Valea de Jos. Moară de apă (sec. 19), în satul R. în satul R., atestat documentar în 1588, se află biserica de lemn Sf. Mucenic Teodor Tiron (1752-1754, pictată pe pereţii interiori în 1755). Biserica are frumoase decoraţii sculptate (rozete, funii, cruci, triunghiuri, pomul vieţii) realizate de meşteri locali. Restaurată în 2005. în satul Valea de Jos, menţionat documentar în 1588, există biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1738). RIENZO, Cola di, v. Cola di Rienzo. RIESENER [rizner] 1. Jean Henri R. (1734-1806), ebenist francez de origine germană. Lucrări care se disting prin eleganţa decoraţiei şi perfecţiunea execuţiei („Biroul lui Ludovic al XV-lea“). 2. Henri Frangois R. (1767-1828), pictor francez. Fiul lui R. (1). Elev al lui David şi unchiul lui E. Delacroix. Portrete („Portretul lui Talma"). RjESLING (< germ.) s. n. R. de Rin = soi de viţă de vie originar din Germania, cu ciorchini cilindrici cu boabe rotunde, verzi-gălbui şi cu pieliţa groasă; produce vinuri superioare, fine. R. italian = soi de viţă de vie originar din Italia, cu ciorchini cilindrici cu boabe mici, verzi, uşor rumenite; produce vinuri de calitate, seci. Este unul dintre cele mai răspândite şi mai apreciate soiuri din România, cultivat aproape în toate podgoriile, atât la deal, cât şi la şes. Vinul produs de soiul r.i. din România a fost distins cu mai multe medalii la concursuri internaţionale. R. de Banat = creaţă (v. creţ 4.). ♦ Vin obţinut din astfel de struguri. RIESMAN [rj:zman], David (1909-2002), sociolog american. Studii de analiză asupra evoluţiei omului în relaţia cu timpul; a stabilit etapele structurilor culturale specifice („Mulţimea solitară", „Chipuri în mulţime", „La ce serveşte abundenţa?"). RIESZ [rjes] Frigyes (1880-1956), matematician ungur. Prof. univ. la Cluj, Szeged şi Budapesta. Unul dintre fondatorii analizei funcţionale. Contribuţii în teoria operatorilor liniari şi în cea a măsurii şi a ecuaţiilor integrale Fredholm. A introdus noţiunea de Georg Friedrich Bernhard Riemann „funcţie subarmonică". Tratate („Lecţii de analiză funcţională"). RIETVELD [ri:tfelt], Gerrit Thomas (1888-1964), arhitect şi decorator olandez. Exponent al neoplasticis-mului grupului De Stijl, s-a specializat în producţia de mobilier, reuşind să creeze un nou limbaj al decoraţiilor interioare (fotoliu «roşu şi bleu»). Ca arhitect a realizat: casa Schroder din Utrecht, Muzeul Van Gogh din Amsterdam, pavilionul olandez la Bienala Veneţia din 1954. RIF (ER RIF), lanţ muntos în N Africii, de-a lungul ţărmului mediteranean al Marocului, extins pe c. 350 km lungime şi 50-100 km lăţime, respectiv între Ceuta în V şi Melilla în E. Structură geologică complexă, şariată (în V), cu relief fragmentat şi accidentat, în mare parte împădurit, în E, structuri geologice simple. Alt. max.: 2 465 m (Jebel Tidirhine). RIF (RIFANI sau RIFEI), popor berber musulman din reg. m-ţilor Rif din N Marocului. Sub conducerea lui Abd el-Krim, ei au dus un război de eliberare naţională (declanşat în 1920) împotriva colonialiştilor spanioli şi francezi, proclamând (19 sept. 1921) Republica Rif (1921-1926), al cărei conducător independent a fost Abd el-Krim; forţele coloniale fran-co-spaniole coalizate (iul. 1925) au reluat ofensiva (sept. 1925) împotriva Republicii Rif, Abd el-Krim fiind obligat să capituleze (27 mai 1926). RIFBJERG [rjfbier], Klaus (n. 1931), scriitor danez. Poeme pe tema crizei umane sau a esteticii contemporane, de mare virtuozitate formală şi tensiune tragică („Confruntare", „Mitologie"). Romane şi nuvele de observaţie psihologică, socială, istorică sau politică („Amatorul de operă", „Tango"); concedii muzicale, piese de teatru („Ăsta marş"). RjFLU (< germ.) s. n. Crestătură tăiată pe suprafaţa cilindrilor valţurilor de moară, în lungul acestora, cu scopul de a le mări eficacitatea. RIFLUjRE (< rif Iu) s. f. Executarea riflurilor pe suprafaţa valţurilor de moară. RIFT s.n. Fractură alungită a litosferei, care capătă la suprafaţă forma de vale foarte adâncă sau de graben. Se întâlnesc pe uscat (E Africii), dar mai ales sunt specifice marilor dorsale oceanice. RIFT VALLEY v. Marele Graben Est-African. RIGA 1. Golf al M. Baltice, mărginit de Letonia şi Estonia; 19 mii km2. Lungime: 160 km; lăţime max.: 137 RIGLĂ Riga. 5- ? Vedere panoramică 97 km; ad. max.: 54 m. Salinitate: 3,5-6%o. închis parţial de ins. Saare-maa la NNV. Comunjcă cu M. Baltică prin str. Irbeni. în el şe varsă Daugava (Dvina de Vest). îngheaţă din dec. până în apr. 2. Capitala Letoniei, situată pe ambele maluri ale fl. Daugava (Dvina de Vest), la 15 km de vărsarea acestuia în G. Riga; 747,1 mii loc. (2002). Port fluvio-maritim. Aeroport. Nod feroviar şi rutier. Şantier naval. Ind. constr. de maşini, chimică, a mat. de constr., de prelucr. a lemnului, textilă, a confecţiilor, celulozei şi hârtiei, sticlăriei şi alim. Academie de Ştiinţe (1919); Universitate (1919), Institut Politehnic, Institut de Medicină; Conservator, opt teatre. Muzeu etnografic în aer liber. Staţiune balneară. Centru turistic. Monumente: catedrală (c. 1215, restaurată în sec. 16 şi 19), cu o orgă renumită instalată în 1883; Fortăreaţă (1201); Castel al cavalerilor teutoni (sec. 14-16); biserica Petri (1211, reconstruită în sec. 14, renovată în sec. 17); catedrala Sfinţii Petru şi Pavel (sec. 18), în stil neoclasic; Turnul Pulberăriei (sec. 16, azi muzeu). Centrul istoric al oraşului a fost inclus (în 1997) în Patrimoniul cultural universal. Aşezare anterioară sec. 13, a devenit în 1201 domeniul lui Albert l de Buxhoevden, episcopul Livoniei, iar în 1253 centru episcopal şi apoi arhiepiscopal. în 1282 a aderat la Liga hanseatică, afirmându-se ca important centru comercial. în perioada 1237-1561 a fost dominat de Cavalerii teutoni; declarat oraş liber în 1561. Stăpânit de poloni (din 1561), apoi de suedezi (din 1621), care i-au garantat autoguvernarea; ocupat de Rusia, în 1710, în timpul Războiului Nordului. Populaţia oraşului a fost convertită la luteranism în sec. 16. Capitala Letoniei independente (1918-1940), apoi a R.S.S. Letone (1940-1990) din cadrul U.R.S.S. şi a Letoniei independente (din 1991). Tratatul de la R. încheiat în 1921 între Polonia şi Rusia Sovietică, pune capăt Războiului ruso-polon (1919-1920). RIGAS VELESTINLIS, Konstan-tinos (c. 1757-1798), poet grec. Participant la lupta antiotomană de eliberare a Greciei, unul dintre fondatorii „Eteriei“. A trăit în Ţara Românească şi apoi la Viena. Predat de austrieci turcilor, aceştia l-au spânzurat într-o închisoare din Belgrad. Autor al unor hărţi ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Versuri mobilizatoare şi patriotice („Cântecul de război"), traduceri. RIGAUD [rigo], Hyacinthe (pe numele adevărat Hyacinthe Frangois Honore Rigau y Ros) (1659-1743), pictor francez. Portrete de gală de o remarcabilă expresivitate şi forţă de caracterizare („Ludovic al XIV-lea“. „Gaspard de Gueydan“). Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. RIGAUDON (RIGODON) (cuv. fr.) [rigodo] s. n. Dans francez de origine provensală, cu ritm binar şi mişcare vioaie, devenit, în sec. 17, dans de bal asemănător contra-dansului şi introdus, ulterior, în balete şi în suite instrumentale; melodja după care se execută acest dans. în forma r. au fost scrise părţile de dans şi divertisment din operele compozitorilor francezi din sec. 18: Rameau, Philidor ş.a. RIGĂ (< ngr.) s. m. 1. (înv.) Rege 2. Rege la cărţile de joc; popă. RIGEL, stea dublă, una dintre cele mai strălucitoare, din emisfera australă, de mărimea stelară 0,1, situată în constelaţia Orion, la c. 600 ani-lumină de Soare. Cunoscută şi sub numele de Beta Orionis. RIGGENBACH [rjgenbah], Nikolaus (1817- 1899), inginer elveţian. A inventat (1865) şina cu cremalieră pentru calea ferată; realizează primul tren de acest tip în Europa, pe ruta Vitznau-Righi. RIGID, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre corpuri) Care nu se deformează sub acţiunea forţelor exterioare, care rezistă; neflexibil, ţeapăn. 2. Fig. (Despre oameni) Care nu admite compromisuri, concesii, menajamente; inflexibil, intransigent; (despre expresie, trăsăturile feţei) care exprimă asprime, severitate. RIGIDITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Proprietate a corpurilor de a nu putea fi deformate sub acţiunea forţelor care se exercită asupra lor. în natură nu există corpuri perfect rigide. R. se exprimă printr-o mărime invers proporţională cu deformaţia corpului, în condiţii de solicitare date, fără ca acesta să fie fisurat. -0-R. dielectrică = proprietate a dielectricilor de a nu fi străpunşi sub acţiunea unei tensiuni electrice; se exprimă prin valoarea maximă a intensităţii câmpului electric pe care o poate suporta local dielectricul, în condiţii determinate, fără să fie străpuns; depinde, în esenţă, de natura dielectricuiui, de puritatea lui, de neuniformitatea repartiţiei în dielectric a câmpului, de presiune (la materialele gazoase sau lichide), de temperatură etc. 2. Lipsă de flexibilitate; înţepenire. ^ R. cadaverică = înţepenire musculară apărută după moarte, ca urmare a coagulării proteinelor musculare. Sin. rigor mortis. R. musculară = contracţie musculară susţinută, apărută în unele boli nervoase (ex. meningită, tetanos). 3. Fig. Duritate, asprime, intransigenţă, severitate. RIGIDIZARE (< rigid) s. f. întărire a unei piese sau a unui element de construcţie (grindă sau placă) cu ajutorul unor nervuri, traverse sau platbande nituite ori sudate, pentru a se evita astfel flambajul. RIGLAT, -Ă (< riglă) adj. Suprafaţă ~ = suprafaţă generată de mişcarea unei drepte după o anumită lege (de ex. planul, cilindrul, conul). R|GLĂ (< ngr.) s. f. 1. Instrument simplu de măsură a lungimilor, confecţionat din lemn, metal, celuloid etc., de obicei gradat, având formă de prismă dreaptă cu lungime mare în raport cu dimensiunile secţiunii. Este folosit pentru desen, pentru trasarea liniilor drepte (r. obişnuite), şi în atelier, pentru măsurări brute (r. de măsură), pentru lucrări de trasare (r. de trasare) sau pentru verificarea RIGLETĂ 13a rectilinităţii şi planeităţii suprafeţelor etc. Sin. linie. <0> R. de calcul = instrument cu care se fac anumite calcule aritmetice, algebrice şi trigonometrice, alcătuit dintr-o riglă fixă, o riglă mobilă (rigletă), care se deplasează în ambele sensuri (culisează) într-un canal şi un cursor cu unul până la trei fire reticulare pentru uşurarea manevrării şi citirii. 2. (METAL.) Unealtă metalică sau de lemn în formă de r, (1), folosită pentru netezirea şi îndepărtarea surplusului de amestec de formare. 3. Semifabricat de lemn, având forma de bară subţire de secţiune dreptunghiulară. RIGLETĂ (< riglă, după fr. reglete) s. f. Riglă de lemn, cu lungimea de 2-5 m şi grosimea de 2-4 cm, având la capete armături metalice, folosită în măsurări topografice. ♦ Rigla mobilă a unei rigle de calcul. RIGOARE (< fr., it., lat.) s. f. Asprime, severitate, stricteţe; intransigenţă, rigiditate. ^ Loc. De rigoare « cerut de o împrejurare, potrivit unei împrejurări. La rigoare = la mare nevoie, în caz de extremă necesitate. ♦ (La pl.) Principii severe, stricteţe, rigurozitate, precizie. RIGOLĂ (< fr.) s. f. 1. Canal deschis sau şanţ mic situat la marginea unei străzi, având rolul de a colecta apele superficiale şi de a le dirija la un punct de descărcare, la o gură de scurgere. 2. Canal mic sau brazdă prin care apa de irigaţie este condusă la plante. ♦ Formă de eroziune de mici dimensiuni, de obicei cu adâncimi de până la 20-50 cm. în urma acţiunii apelor de şiroire pe versanţi lipsiţi de un covor vegetal protector apar adesea numeroase r. paralele sau convergente. RIGORISM (< fr., germ.; {s} lat. rigor „rigiditate4*) s. n. 1. Severitate extremă în stabilirea, în interpretarea sau în aplicarea normelor morale (ex. jansenismul); austeritate. 2. Concepţie etică promovată în special de I. Kant, care nu admite acţiuni indiferente în domeniul moralei şi susţine că au valoare morală numai acţiunile ce se întemeiază pe respectul legii morale. RIGOR MORTIS v. rigiditate cadaverică. RIGSDAG [rjksda:], denumire dată parlamentului bicameral al Danemarcii până în 1953; de la această dată se numeşte Folketing. RIGUROS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. 1. Făcut cu scrupulozitate; sever, exigent, strict. ♦ Care dovedeşte rigurozitate. 2. Care nu permite abateri; inflexibil, necruţător, neînduplecat. 3. (Despre demonstraţii) în care fiecare afirmaţie este consecinţa necesară a afirmaţiilor demonstrate anterior. RIGUROZITATE (< riguros) s. f. Stricteţe, severitate; rigiditate, asprime. RIG-VEDA v. Vede. RIHM [rim], Woffgang (n. 1952), compozitor german. Reprezentant al curentului „noua simplitate". Muzică expresivă, adresată direct auditoriului. Tehnică de compoziţie inspirată din modele anterioare (catalogată drept neoromantică). A compus în toate genurile, de la muzica de cameră la operă („Jacob Lenz“). RIHTUI (< germ.) s. f. A ajusta fe-ţele unor produse de încălţăminte pentru a putea fi asamblate cu tălpile. RIJEKA [riieka], oraş în V Croaţiei, situat pe ţărmul N al G. Kvarner al M. Adriatice, la 130 km VSV de Zagreb; 143,8 mii loc. (2001). Port. Bază navală. Şantier naval. Rafinărie de petrol. Constr. de motoare Diesel. Fabrici de ciment, de hârtie, de prelucr. a lemnului şi a tutunului; produse chimice, textile şi alim. Universitate (1973). Muzee de istorie, de artă modernă. Staţiune balneară. Arc de triumf din perioada romană (sec. 1 d.Hr.); castel (sec. 13), cu adăugiri ulterioare; Biserică (sec. 14); Primărie (sec. 16). Aşezare romană cu numele Tarsatica (sec. 3 d.Hr.), apoi bizantină; în sec. 6-7 aici s-au stabilit avari şi slavi. în sec. 13 a intrat îri concurenţă comercială cu Veneţia. în 1471 a fost încorporat în stăpânirile Habsburgilor, cu o oarecare autonomie (port liber, 1717), s-a unit cu Croaţia în 1776; declarat oraş autonom în 1779. Ocupat de Franţa (1809-1814). Până la Primul Război Mondial a fost alternativ sub stăpânire austriacă, ungară şi croată, în perioada 1919-1945 a^ aparţinut Italiei sub numele Fiume. între 1945 şi 1991 s-a aflat în componenţa Iugoslaviei, iar din 1991 a trecut ia Croaţia. în unele documente din Ev. Med. apare sub denumirea de Flumen. RIJKSMUSEUM, muzeul regal olandez, înfiinţat (1808) la Amsterdam, din iniţiativa lui Ludovic Bona-parte, regele Olandei. Ulterior, într-o clădire proiectată de P.J.H. Cuypers şi construită între 1877 şi 1885 s-a redeschis acest muzeu, unul dintre cele mai mari din lume, care cuprinde colecţii de pictură universală (sec. 15-19), colecţii de artă indiană, sculptură olandeză şi europeană (sec. 15-17), pictură şi grafică olandeză (cu c. 1 000 de lucrări ale lui Rembrandt), tapiserii, mobilier sculptat etc. RIJN v. Rin. RIJSWIJK (Ryswick), localit. în S Olandei, suburbie a oraşului Haga; 47,4 mii loc. (2004). La 20 sept. 1697 la R. a fost semnat un tratat între Franţa şi Ţările de Jos, Anglia şi Spania, iar la 30 oct. cu Imp. Habsburgic care punea capăt războiului cu Liga de la Augsburg. Franţa restituia Spaniei oraşele ocupate prin Pacea de la Nijmegen şi primea V ins. Hispaniolâ. Ea recunoştea pe Wilhelm de Orania ca rege al Angliei. Provinciile Unite obţineau avantaje comerciale în porturile franţuzeşti, iar Lorena era restituită ducelui Leopold. RIKER [rikar], That Weed (1880- 1952), istoric american. Prof. la univ. Corneli şi Texas. Autor al unei monografii despre unirea Principatelor Române şi despre domnia lui Al. I Cuza („Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale 1856-1866“). Alte lucrări; „Istoria Europei Moderne". M. coresp. al Acad. Române (1933). RIKSDAG (< fr.; cuv. suedez) s. n. Denumirea Parlamentului bicameral al Suediei. RIKSMĂL [r]ksmo;l] (cuv. norvegian „limba statului") subst. Una dintre cele două limbi literare norvegiene moderne, alături de landsmâl, creată în sec. 19 pe baza limbii daneze (care fusese timp de patru sec. limba scrisă oficială în Norvegia), cu multe elemente norvegiene din graiurile orăşeneşti. în r. au scris H. Ibsen şi B. Bjornson, clasicii literaturii norvegiene din sec. 19, şi tot în r. sunt publicate astăzi operele celor mai mari scriitori, principalele ziare şi reviste; r. predomină, de asemenea, în teatru, în ştiinţă, în viaţa de afaceri etc. Se mai numeşte bokmâl Ryeka. Vedere dinspre mare 139 RIMINI (în norvegiană „limba cărturărească"). Astăzi există o puternică tendinţă de apropiere a r. de landsmâl, ceea ce dă naştere unor forme de compromis între ele. RIKUCHO KAIGAN kokuritsu KOEN (Parcul Naţional Rikuchu), situat în N ins. Honshu, de-a lungul coastei Pacificului pe o lungime de 180 km. Renumit pentru fenomenul eroziunii plajei şi pentru numeroasele peşteri. La jumătatea distanţei se află cunoscuta plajă Jodogahama, care abundă în pin roşu, trandafir-de-munte şi câteva specii de păsări rare. RIL (< germ.) s. n. 1. la pl. Şănţuleţe ondulate, relativ paralele cu ţărmul, formate pe nisipul plajelor la retragerea unui val defectat. 2. Şanţ executat cu o maşină specială pe linia de îndoire a unui carton, încât straturile exterioare din spatele îndoirii să nu se rupă. + Şanţ pe un disc. RILA (RILA PLANINA), Munţii lanţ muntos în SV Bulgariei, prelungire spre NV a m-ţilor Rodopi, alcătuit din roci cristaline, cu relief glaciar (circuri, lacuri, văi). Alt. max.: 2 925 m (vf. Musala), cel mai înalt din Pen. Balcanică, Păduri de stejar, fag şi conifere până la 2 100 m, apoi pajişti alpine. Numeroase lacuri de retenţie. De aici izvorăsc fl. Mariţa şi Mesta şi râul Iskăr. Parcul Naţional Rila (81 000 ha), în partea centrală a masivului, adăposteşte o faună montană bogată, o serie de endemite balcanice şi locale. La poalele acestui masiv (la 1 147 m alt.) se află mănăstirea Rila fondată de Ivan Rilski (876-946), refăcută după incendiile din sec. 14 şi din 1833, inclusă (din 1983) în lista Patrimoniului cultural universal, important centru cultural şi religios al Bulgariei medievale. Actualul complex a fost ridicat între 1836 şi 1860. RILEY [raili], Bridget (n. 1931), pictoriţă britanică. Prof. univ. la Londra. Importantă exponentă a „op art‘V autoare de compoziţii prin excelenţă tehnice, folosind efecte optice, dar nu lipsite de lirism („Fall“, „Cataract lll“). RILEY [raili], Terry (n. 1935), compozitor şi improvizator american. Primul reprezentant al curentului repetitiv sau minimalist american, scrie o muzică mai apropiată de pop („Poppy No Good şi orchestra fantomă"). Dezvoltă tehnicile impro-vizatorice agresive. Limbaj de o consonanţă şi un tonalism bazat pe principiul ostinato. RILKE, Rainer Maria (pe numele adevărat Rene Maria Rilke) (1875-1926), poet austriac. Secretarul lui A. Rainer Maria Rilke Rodin (1905-1906). De formaţie umanistă, este unul dintre exponenţii de seamă ai poeziei moderne, novator al mijloacelor de expresie. Lirică de transfigurare, în tonalităţi folclorice, a sentimentului de solitudine („Viaţă şi cântece"); poeme de inspiraţie religioasă („Cartea orelor“, „Viaţa Măriei"); meditaţii pe tema candorii, a dragostei, a morţii, a artei („Elegii din Duino", „Sonete către Orfeu"); evocări neoromantice („Cântecul despre iubirea şi moartea stegarului Christoph Rilke"); proză autobiografică („însemnările lui Malte Laurids Brigge"); eseuri („Auguste Rodin"); mărturisiri estetice („Scrisori către un tânăr poet"). Corespondenţă. Traduceri. RIMA (< fr.) vb. I 1. Intranz. (Despre două sau mai multe cuvinte, p. ext despre versuri). A avea aceleaşi sunete în silabele finale. 2. (Fam.) A face versuri. RjMĂ (< fr.) s. f. Repetare a sunetelor finale în două sau mai multe versuri (începând cu ultima silabă accentuată), procedeu care contribuie la realizarea efectului de muzicalitate. Originea r. se află în versurile latine din perioada decăderii literaturii clasice, numite leoniene. După poziţia r. în strofă, ea poate fi: împerecheată (aa. bb), încrucişată (ab, ab) sau îmbrăţişată (ab, ba); după numărul silabelor din care este formată r. poate fi: masculină (o singură silabă accentuată: ex. profir, fit), feminină (două silabe: prima accentuată, a doua neaccentuată: ex. furcii, turcii), dactilică (trei silabe: prima accentuată, celelalte două neaccentuate: ex. munţilor, frunţilor). ♦ Fig. Vers. RIMBAUD [rebo], Jean Nicolas Arthur (1854-1891), poet francez. Predecesor al simbolismului. Prieten cu Verlaine. Talent exploziv, copil minune al poeziei, şi-a încheiat activitatea literară la 19 ani, ducând apoi o viaţă de peregrinări şi aventuri în Asia şi Africa. Oscilând între lucid J. N. Arthur Rimbaud şi halucinant, sublim şi grotesc, angelic şi demonic, într-o continuă confruntare cu sine şi cu realităţile exterioare, înzestrat cu o fantezie debordantă, vizionară, se impune prin arta rafinată a transfigurării realului în sinteze de senzaţii, gânduri şi afecte, de o originalitate expresivă unică („Iluminări"). Poeme în proză („Un anotimp în infern"). Creator al versului liber şi al sinesteziei, procedeu mult folosit de simbolişti. RIMEL (< fr.) s. n. Produs cosmetic, cu aspect de pastă colorată, folosit pentru machierea genelor. RIMINI, oraş în ENE Italiei (Emilia-Romagna), situat pe Riviera del Sole, la gura de vărsare a râului Marecchia în M. Adriatică; 129,6 mii loc. (2003). Port. Nod rutier şi feroviar. Ind. încălţămintei, textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi alim. Izv. cu ape minerale. Staţiune balneoclimaterică cu plaje mari. Centru turistic. Pinacotecă. Monumente: Arcul de Triumf a) lui Augustus (27 î.Hr., completat în 22 Î.Hr.; podul lui Tiberiu peste Marecchia (14-21); ruinele amfiteatrului roman; bisericile San Agostino (1247), San Francesco (sec. 13-15), în stil gotic (numită şi Templul Malatesta), San Giuliano (sec. 16), San Francesco Saverio (1721); palatul Arengo (1204); ruinele Rimini. Arcul de Triumf al lui Augustus RIMINI 140 castelului Malatesta (1446), palatul Gambalunga (1610). Primărie (sec. 17). Aşezare etruscă, devine colonia romană în 268 î.Hr. (cu numele Ariminum) şi municipiu în 89 î.Hr. Cucerit de ostrogoţi, bizantini şi longobarzi, a fost donat Papalităţii în 754. în sec. 12 a primit statut de oraş liber, în perioada 1295-1500 a fost în posesia familiei Malatesta, iar în 1529 a trecut la Statul papal până în 1860 când intră în componenţa Regatului Italiei. RIMINI, Francesca da (7-1283), nobilă italiană. Fiica lui Guido Minore da Polenta, senior al Ravennei. Căsătorită împotriva voinţei sale cu Gianciotto Malatesta, senior de Rimini. îndrăgostindu-se de cumnatul său, Paolo, şi-a atras răzbunarea soţului care i-a ucis pe amanţi. Drama lor a fost sursă de inspiraţie pentru Dante, S. Pellico, D’Annunzio, Liszt, Ceaikovski. RIMPA, şcoală’ japoneză de pictură înfiinţată de Sotatsu în jurul anului 1600, renumită pentru materialele preţioase, îndeosebi aurul şi argintul, folosite la pictarea paravanelor, a evantaielor şi a albumelor de artă. Teme dominante: literatura medievală şi frumuseţea naturii. Influenţa şcolii R. se resimte puternic în pictura sec. 20. RIMSKI-KORSAKOV, Nîkolai An-dreevici (1844-1908), compozitor, dirijor şi pedagog rus. Prof. la Conservatorul din Sankt-Petersburg. Membru al „Grupului celor cinci“. Ştiinţă a orchestraţiei, cu o atracţie deosebită pentru combinaţiile sonore noi. Limbaj armonic inspirat din folclor, dar şi de orientarea impresionistă. Muzică plină de poezie şi de luminozitate. Opere („Sadko“, „Coco-şelul de aur“), muzică simfonică („Şeherezada", „Capriciu spaniol"), muzică de cameră etc. Tratat de orchestraţie. RIN (fr. RHIN, germ. RHEIN, ol. RIJN), fluviu în V Europei, care străbate E şi N Elveţiei, V Liechten-stein-ului, V Austriei, SV şi V Germaniei şi partea central-sudică a Olandei; 1 326 km; supr. bazinului hidrografic: 224,4 mii km2. Izvorăşte din Alpii Lepontini, prin intermediul a doi afluenţi, care confluează în amonte de oraşul Chur (Elveţia), respectiv Vorderrhein (Rinul anterior), care îşi adună apele din lacul Toma, de la 2 341 m alt. şi Hinterrhein (Rinul posterior), care izv. din masivul Adula, de la 2 216 m alt. După confluenţa celor două izvoare, R. se îndreaptă către N, formând mai întâi graniţa între Elveţia şi Liechtenstein, iar apoi între Elveţia şi Austria, traversează lacul Constanţa, schim-bându-şi cursul spre V, până la Basel, constituind frontiera între Germania şi Franţa, pe porţiunea Basel-SV de Karlsruhe, în continuare drenează partea de V a Germaniei, până în aval de Wesel, după care intră pe terit. Olandei (în amonte de Arnhem) pe care o parcurge de la E la V, vărsându-se în Marea Nordului printr-o deltă extinsă pe 220 mii km2. Navigabil în aval de Basel (886 km). Trece prin numeroase oraşe importante: Vaduz, Basel, Strasbourg, Mannheim, Mainz, Koblenz, Bonn, Koln, Dusseldorf, Duisburg, Wesel, Arnhem, Rotterdam. Afl. pr.: Aare, Moselle, Meuse (Maas) (pe stg.), Neckar, Main, Lahn, Ruhr, Lieppe (pe dr.). Este legat prin canale cu Dunărea, Ronul, Marna, Elba şi constituie una dintre cele mai importante căi de navigaţie europene. Pe cursul superior al R. se petrece acţiunea legendei Lorelai. Numeroase castele există de-a lungul văii R. (Marksburg, Stolzenfels, Rheinfels ş.a.). în Antic., R. a constituit (c. 400 de ani) graniţa între triburile germanice şi Imp. Roman, pe malurile sale dezvoltându-se oraşele romane Colonia Agrippinensium (azi Koln), Confiuentes (Koblenz), Mogontiacum (Mainz), Argentoratum (Strasbourg) ş.a. Valea sa mijlocie şi superioară (peste 100 km) a fost inclusă (2002) în lista Patrimoniului natural universal. RINASCENTjST, -A adj. v. renas-centist, -ă. RjNĂ (< germ.) s.f. Jgheab prin care metalele şi aliajele topite se scurg din cuptoare în oalele de turnare. RINCOCEFALI (< fr.; {s} gr. rygkhos „bot" + kephale „cap") s. m. pl. Ordin de reptile primitive caracterizat prin persistenţa coardei dorsale; au apărut din Triasic (Rhyncho-cephalia). Astăzi sunt reprezentaţi de o singură specie, şopârla Hatteria, Nikolai A. Rimski-Korsakov numită şi tuatara (Sphenodon punctatus), fosilă vie care se mai păstrează numai în câteva insuliţe din cadrul Noii Zeelande, pe când din cele două ins. principale a dispărut, ca urmare a presiunii antropice. RINC6N DEL BONETE v. Rio Negro (2). RINDEA (< tc.) s. f. Unealtă compusă din unul sau mai multe cuţite, fixate cu ajutorul unor pene într-un corp de lemn; serveşte la prelucrarea manuală, netezirea, fasonarea pieselor de lemn prin detaşarea de aşchii subţiri şi lungi (talaş). RINDELUj (< rindea) vb. IV tranz. A prelucra lemnul prin aşchiere, pentru a obţine piese cu feţe netede, plane sau profilate; a gelui. RINDELUjT (< rândelui) s. n. Rindeluire. 4- Maşină de r. = maşină care efectuează în mod mecanic operaţii cu rindeaua şi la care cuţitele au o mişcare de rotaţie, prelucrarea asemănându-se cu frezarea. RINENCEFAL (< fr.; {s} gr. rhin-„nas“ + enkephaios „creier") s. n. (ANAT.) Parte a creierului care cuprinde sectoarele mai vechi (sub aspect filogenetic) ale scoarţei cerebrale şi formaţiile subcorticale corelate cu acestea, unde, în afara funcţiei olfactive, se realizează integrări superioare ale funcţiilor vegetative şi emoţionale. RINFORZANDO (cuv. it.) adv. (MUZ.; ca indicaţie de execuţie) Cu sonoritate accentuată, sporită. RING1 (< engl., fr.) s. n. Estradă construită la o înălţime regulamentară, de formă pătrată (latura poate avea de la 4,90 m la 6,10 m), pe suprafaţa căreia se delimitează un cadru marcat de trei rânduri de corzi, sprijinite pe patru stâlpi, unde se dispută gale de box, kick-boxing, K1 etc. ♦ Platformă, estradă într-un local, pe care se dansează. RING2 (< engl.) s. n. (referitor la bursa de valori) Spaţiul circular din incinta burselor tradiţionale, înconjurat de o balustradă în care operau numai agenţii de schimb tradiţionali. RINGGIT, denumirea unităţii monetare din Malaysia (1r = 100 sen). RINjCHI (lat. reniculus) s. m. Organ principal de excreţie la vertebrate. Mamiferele şi omul au câte doi r., aşezaţi în cavitatea abdominală retroperitoneal, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, în regiunea lombară; r. drept este aşezat ceva mai jos decât cel stâng. R. are forma unui bob de fasole şi pe secţiunea longitudinală este alcătuit dintr-o 141 RIO DE JANEIRO capsulă externă fibroasă şi substanţa renală propriu-zisă. Aceasta, la rândul său, este formată din două zone: o zonă externă sau corticală şi una internă sau medulară. Zona corticală este formată în special din glomeruli, iar zona medulară din canale urini-fere, care formează piramidele lui Malpighi. Principala unitate morfo-funcţională a r. este nefronul, alcătuit din glomerul şi canale urinifere, în care are loc filtrarea plasmei sangvine şi formarea urinei. Fiecare r. conţine aproximativ un milion de nefroni, din care, în condiţii obişnuite, funcţionează simultan doar 30%. R. se caracterizează printr-o vasculari-zaţie foarte bogată, ceea ce permite ca în decurs de 24 de ore să treacă prin el 1 500 l de sânge. Nefronii comunică cu o cavitate din interiorul r. în care se acumulează ureea, care se scurge apoi prin uretere în vezica urinară. R. îndeplinesc în organism numeroase funcţiuni, dintre care cea mai importantă este eliminarea din organism prin urină a produşilor de dezasimilaţie azotaţi, a surplusului de săruri, apă, substanţe toxice şi eterogene. De asemenea, r. au un rol important în menţinerea echilibrului acidobazic şi al homeostaziei mediului intern etc. Secretă renină şi eritropoietină. ^ R. artificial = aparat care serveşte la înlocuirea temporară a funcţiilor r., realizând eliminarea produşilor toxici (ex. uree) din sânge fără să modifice compoziţia acestuia. Funcţionarea r.a. se bazează pe principiul hemodializei (separarea sângelui prin membrana semiper-meabilă a r.a.). RINJTĂ (< fr.; {s} gr. rhin- ,,nas“) s. f- Inflamaţie a cavităţii nazale de origine infecţioasă sau alergică, în formă acută sau cronică. V. guturai. RINO- (fr.; {s} gr. rhis, rhinos »nas“) Element de compunere cu semnificaţia „nazal", „(referitor la) nas“, cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. RINOCER (< fr.; {s} rino- + gr. keras „corn“) s. m. Mamifer impari-copitat, ierbivor, din familia Rhinoce-rotide, cu corpul masiv, cel mai mare animal de uscat după elefant, capul mare, cu 1-2 coarne pe linia mediană a botului, membre scurte, puternice, cu câte 3 degete învelite fiecare în câte o copită, piele groasă, lipsită de păr, ochi mici, urechi scurte, drepte. Au existat mai multe forme fosile (inclusiv rinocerul lânos, Coeiodonta, răspândit în Pleistocen în Europa şi Siberia). în prezent în Africa trăiesc două specii de rinocer bicorn: r. alb (Ceratotherium simum), care poate atinge greutatea de 4,5—51, cu cornul anterior în medie Rinocer 1. rinocer african; 2. rinocer indian de 0,6 m lungime, dar putând să atingă şi \,5 m, şi r. negru (Dioceros bicornis). în S Asiei se întâlnesc trei specii de r. care, spre deosebire de cei africani, au pielea cu pliuri foarte largi, ceea ce dă un aspect caracteristic: r. indian, cu un singur corn (Rhinoceros unicornis), r. javanez, tot cu un singur corn (Rhinoceros sondaicus), întâlnit şi în Indochina şi r. asiatic bicorn (Dicerorhinus sumatrensis). Toate cele 5 specii au fost vânate până în pragul extincţiei; în prezent r. sunt ocrotiţi în rezervaţii şi parcuri naţionale, totuşi sunt încă periclitaţi datorită braconajului (îndeosebi pentru corn, preţuit ca talisman iar în Asia pentru preparate medicinale tradiţionale). RINOPLASTIE (< fr.; {s} rino- + gr. plastos „modelat") s. f. Intervenţie chirurgicală plastică şi reparatorie, efectuată cu scopul de a reface un nas diform, distrus sau mutilat. RINOSCOPJE (< fr.; {s} rino- + gr. skopein „a examina11) s. f. Examinare a foselor nazale. RINZAISHO, una dintre cele mai importante secte aparţinând budismului zen. întemeietorul ei în Japonia este călugărul Eisai (1141-1215). RIOBAMBA, oraş în partea centrală a Ecuadorului, situat în m-ţii Anzi, la 2 782 m alt., pe valea Riobamba, la 177 km S de Quito, la 32 km SE de vulcanul Chimborazo; 124,4 mii loc. (2001); centrul ad-tiv al provinciei Chimborazo. Ind. mat. de constr. (ciment), textilă (covoare), ceramicii, încălţămintei şi alim. Piaţă agricolă. Institut Politehnic (1969). Dioceză romano-catolică (din 1863). Veche aşezare inca, lângă care (c. 19 km S de R.) s-au stabilit (în 1534) spanioli întemeind localit. Cajabamba. în 1797, după ce au omorât mulţi localnici, spaniolii s-au mutat în zona actuală a oraşului, fondând R. La R. s-au desfăşurat lucrările unui congres constituţional (1830) care a proclamat existenţa Republicii Ecuador. RIO BEC, numele unui stil arhitectural maya (600-950) dezvoltat în pen. Yucatân din Mexic şi caracterizat printr-o arhitectură originală. RIO BRANCO [rju brşrjku] 1. Oraş în V Braziliei, pe râul Acre, centrul ad-tiv al statului Acre; 245,5 mii loc. (2003). Centru comercial (cauciuc, lemn). Prelucr. petrolului şi a lemnului; cauciuc. Universitate (1971). Fondat în 1882. 2. V. Branco (Parima), Rio Rfo BRAVO DEL NORTE v. Rio Grande. Rfo CUARTO, oraş în partea central-nordică a Argentinei, situat în zona de contact a pampasului cu Sierra de los Condores, pe valea râului Cuarto, la 200 km S de oraşul Cordoba; 144,1 mii loc. (2001). Aeroport. Nod feroviar şi rutier. Centru agricol şi comercial. Muzeul Municipal de Artă (1933). Catedrală (1797). Fondat (1794) de intendentul spaniol Rafael de Sobremente. RIO DE JANEIRO [rju de jenejru] 1. Oraş în SE Braziliei, centrul ad-tiv al statului cu acelaşi nume (din 1975), situat pe ţărmul G. Guanabara al Oc. Atlantic, străjuit de masivul granitic Pâo de Agucar (404 m alt.) şi de vf. Corcovado (704 m alt.); 5,9 mii. loc. (2003) (cu suburbiile ajunge la 11,2 mii. loc.). Port comercial şi port turistic. Aeroporturile Galeăo şi Santos Dumont. Nod de comunicaţii. Metrou (inaugurat în 1979). Legat prin pipe-line cu Belo Horizonte şi printr-un pod peste G. Guanabara (14 km lungime) cu oraşul Niteroi. Important centru comercial, finan-ciar-bancar, de transport, cultu-ral-ştiinţific, turistic (carnavalul de la Rio) şi balnear (celebrele plaje Copacabana, Ipanema, Barra de Tijuca). Şantier naval. Ind. electro- tehnică, chimică, a cauciucului, textilă, de prelucr. a petrolului, a lemnului (mobilă) şi a tutunului, sticlăriei, hârtiei, pielăriei şi încălţă- mintei, alim. Cinci universităţi. Muzeu Naţional de Artă; Muzeu de Artă R(0 DE LA PLATA 142 Populară. Bibliotecă naţională cu peste 2 mii. voi. Teatru. 44 şcoli de samba, cu peste 100 000 de cursanţi, care pregătesc pe cei amatori să participe la carnaval. Grădină botanică (1808), cu peste şapte mii de varietăţi de plante, extinsă pe 141 ha. Parc zoologic. Monumente: mănăstirile Candelâria (1775) şi Săo Bento (sec. 17), în stil colonial, Catedrala metropolitană (1590), bisericile Carmo (1752), Nossa Senhora da Gloria do Outerio (1714), Sâo Antonio, franciscană (1773), Săo Francisco da Pentencia (1773), Palatul Quinta da Boa Vista, în stil Empire, în care se află Muzeul Naţional de Ştiinţele Naturii, Palatul Tiradentes (1926) — fosta Cameră a Deputaţilor, Palatul Ministerului Educaţiei (1939), clădirea Facultăţii de Arhitectură, construită după planurile arhitectului Oscar Niemeyer, Noua Catedrală (1976), clădirea Teatrului Municipal, replică a Operei din Paris, statuia monumentală a lui lisus Hristos (38 m înălţime), iluminată noaptea, situată pe vf. Corcovado. Stadionul Maracana (165 000 locuri). Golful Guanabara, în care se află oraşul R. de J., a fost descoperit la 1 ian. 1502 de portughezul A. Gongalves, unul dintre membrii expediţiei lui Amerigo Vespucci, atribuindu-i numele Rio de Janeiro (Râul Ianuarie), deoarece ^a fost descoperit în luna ianuarie. în 1555, expediţia francezului Nicolas Durând de Villegaignon amplasa în această zonă primele locuinţe ale unei colonii hughenote, dar în 1565, portughezii fondează oraşul propriu-zis cu numele Săo Sebastiăo de R. în 1676 sediul unui episcopat, iar din 1670 al Căpităniei Braziliei Meridionale. Importanţa sa sporeşte începând din sec. 18, odată cu exportul minereurilor de aur şi diamante. între 1763 şi 1960, R. de Rio de Janeiro. Vârful Corcovado cu monumentala statuie a lui lisus J. a fost capitala Braziliei. Conferinţa de ta conferinţă mondială sub auspiciile O.N.U., asupra „mediului şi dezvoltării", supranumită „summitul Terrei" (iun. 1992). La lucrări au participat reprezentanţi ai ţărilor din întreaga lume care consacră „Carta asupra Pământului", declaraţie privind drepturile şi îndatoririle fundamentale privind protejarea mediului, concretizate în „Agenda 21", pe baza principiului dezvoltării durabile. 2. Stat în SE Braziliei, cu ieşire la Oc. Atlantic, creat în 1975 prin fuziunea Districtului Federal Rio de Janeiro cu statul Guanabara; 43,7 mii km2; 14,8 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Rio de Janeiro. Cereale, cafea, plante tropicale; creşterea animalelor. Turism. RfO DE LA PLATA, larg estuar situat la graniţa între Argentina şi Uruguay, format de fl. Paranâ şi Uruguay. Lungime: 320 km; lăţime max,: 220 km. în estuar se varsă şi fl. Uruguay. Pe ţărmurile sale se află oraşele Buenos Aires, La Plata, Montevideo. Descoperit în 1516 de spaniolul J.D. de Solis. Explorat de F. Magellan (1520) şi de S. Cabot (1527-1529), prima aşezare permanentă a coloniştilor spanioli în regiune s-a fixat la Asuncion (1537). RfO DE LA PLATA, unul dintre cele patru viceregate spaniole creat în 1776 în cadrul procesului de descentralizare a Imperiului colonial spaniol, prin desprindere din viceregatul Peru; constituit pe un terit, aflat azi în componenţa statelor Argentina, Uruguay, Paraguay şi Bolivia. Capitala în oraşul Buenos Aires. A avut de făcut faţă agresiunilor colonialiste, îndeosebi ale britanicilor, în 1810, în urma răscoalei populaţiei creole împotriva autorităţilor spaniole, ultimul vicerege a fost alungat, instituindu-se o juntă provizorie. RfO DE ORO, protectorat spaniol în N Africii situat între Atlantic şi terit. de azi al Mauritaniei, Cap.: Villa Cisneros, azi Dakhla. Cucerit de spanioli (1885) a format (1958) împreună cu terit. Saguia El Hamra prov. Sahara, care din 1976 aparţine Marocului. V. şi Sahara Occidentală. RfO GALLEGOS, oraş în SE Argentinei, situat la 166 km N de str. Magellan; 79,1 mii ioc. (2001), Centrul ad-tiv al prov. Santa Cruz. Port. Centru al comerţului cu oi şi lână din Patagonia; ind. prelucrătoare aferente. Fundat în sec. 19 şi numit R.G. în onoarea lui Blasco Gallegos, pilotul lui Magellan. RIO GRANDE [riu grşdi] 1. Râu în SE Braziliei, c. 1 100 km. Izv. din Serra da Mantiqueira, străbate o reg. de campos şi se uneşte cu râul Paranalba (în amonte de oraşul Rubinefa) formând fl. Paranâ. Lac de acumulare în cursul superior. 2. Oraş în SE Braziliei (Rio Grande do Sul), situat pe ţărmul Oc. Atlantic, în extremitatea de S a lagunei Patos, la 241 km S de Porto Alegre; 180 mii loc. (2000), Port. Ind. de prelucr. a petrolului, a constr. de maşini, cimentului, pielăriei şi încălţămintei, textilă (ţesături din bumbac, lână şi iută), a confecţiilor, alim. (conserve de peşte şi carne, bere ş.a.). Staţiune balneară. Universitate; muzeu oceanografie. Fondat de portughezi în 1737 (fortul Estreito). în 1751 a fost numit Săo Pedro do Rio Grande do Sul. Oraş din 1835. RIO GRANDE (în spaniolă: RfO BRAVO DEL NORTE), fluviu în America de Nord, în SV S.U.A. şi NE Mexicului; 3 034 km, unul dintre cele mai lungi din America de Nord; supr. bazinului hidrografic: 440,3 mii km2. Izv. din masivul San Juan (M-ţii Stâncoşi), din SV statului Colorado, de la 3 700 m alt., curge pe direcţie N-S până în amonte de locaiit. Las Cruces, traversând zona montană din statul New Mexico, unde a sculptat mai multe canioane şi chei, apoi îşi schimbă direcţia de curgere spre SE, vărsându-se în G. Mexic. în perioada colonială spaniolă cursul mijlociu şi superior al fl. se numea Rfo del Norte, iar cursul inferior, Rio Bravo. Pe c. 2 100 km, între NV de oraşul El Paso şi gura de vărsare, formează graniţa între S.U.A. şi Mexic. în cursul superior şi mijlociu au fost construite mai multe lacuri de acumulare (Elephant Butte Reservoir, Caballo Reservoir, Amistad Reservoir, Falcon Reservoir) şi hidrocentrale, iar pe cursul mijlociu, în V statului Texas, la graniţa cu Mexic, a fost creat (1935) Parcul Naţional Big Bend (3 072 km2). Trece prin oraşele Ciudad Juârez (Mexic) şi El 143 RIPIDĂ Paso (S.U.A,), Irigaţii în cursul inferior. Afl. pr.: Chama, Puerco, Conchos, Rio Salado, Pecos, Devils. Navigabil pentru vase mici în aval de Presidio. RfO GRANDE DE SANTIAGO, fluviu în partea central-vestică a Mexicului; 965 km. Izv. din Sierra Madre Occidental, de la 29 km V de Ciudad de Mexico, traversează lacul Chapala şi se varsă în Oc, Pacific, în faţa ins, Marias. în cursul superior, până la intrarea în lacul Chapala, poartă numele Rio Lerma. în apropiere de oraşul Guadalajara, formează cascada Juancatlân, cu o cădere de 22 m, RIO GRANDE DO NORTE [riu gredi du norte], stat în NE Braziliei; 52,7 mii km2; 2,8 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Natal, Expl, forestiere. Bumbac, trestie de zahăr, porumb, orez; cauciuc natural. Creşterea animalelor. RIO GRANDE DO SUL [riu gredi du sul], stat în S Braziliei; 281,7 mii km2; 10,5 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Porto Alegre. Zăcăminte de aur, argint şi zinc. Expl. forestiere. Cereale, \ trestie de zahăr, orez, tutun; creşterea animalelor. RfOHACHA, oraş în N Columbiei, pe ţărmul M. Caraibilor, la 145 km NE de Santa Marta; 90,8 mii loc. (2003); centrul ad-tiv al departamentului La Guajira. Port. Ind. tananţilor şi de prelucr, a bumbacului. Fondat în 1545. RIOJA v. La Rioja.. RIQL|T (< fr., germ, {i}; {s} gr. rhein „a curge" + lithos „piatră") s. n. Rocă neovulcanică efuzivă, acidă, recentă, alcătuită din cristale de feldspaţi şi cuarţ prinse într-o masă măruntă sau sticloasă; liparit. în România r, se găseşte în m-ţii Gutâi, Vlădeasa şi Metaliferi. Folosit ca material de construcţii, la pietruirea drumurilor şi ca piatră decorativă. RfO MUNI, denumirea spaniolă pentru partea continentală a statului Guineea Ecuatorială. Relief de podiş Şi câmpie litorală. Denumirea actuală: Mbini. RIO NEGRO 1. Râu în America de Sud (E Columbiei şi NV Braziliei), afl. stg. al Amazonului în aval de Manaus; 2 253 km (din care 1 360 km pe terit. Braziliei). Izv. din E Columbiei (pe terit. căreia poartă numele Guainfa), curge pe direcţie V-Ş până la Cejal, iar de aici îşi schimbă direcţia spre S, formând graniţa între Columbia şi Venezuela (intre oraşele Cejal în N şi Cucul în S), iar în aval de Igana se îndreaptă către SE. în cursul superior este unit ou fl. Orinoco prin canalul Casiquiare. Navigabil pe c. 1 000 km, Afl. pr.: Igana, Vaupes (Uaupes), Rio Branco. 2. Râu în SE Americii de Sud (S Braziliei şi Uruguay), afl, stg. al fl, Uruguay; 800 km. Izv. din SE înălţimilor deluroase de la S de oraşul Bage (Brazilia) şi traversează zona centrală a statului Uruguay pe direcţie NE-SV. Pe cursul mijlociu, pe terit. statului Uruguay a fost construit barajul de la Paso de los Toros, în urma căruia s-a format lacul de acumulare Rincon del Bonete sau Gabriel Terra (10,4 mii km2), cel mai mare lac artificial din America de Sud. în aval de acesta au mai fost construite lacurile Baygorria şi Palmar şi hidrocentralele cu acelaşi nume. Navigabil pe 72 km în amonte de gura de vărsare. 3. Fluviu în N Patagoniei (Argentina), format prin confl. râurilor Neuquen şi Limay; 640 km Izv. din Anzi şi curge printr-o depr. secetoasă din N Patagoniei, vărsându-se în Oc. Atlantic printr-un estuar, Hidrocentrale. Irigaţii. Navigabil pe unele porţiuni. RIONI, fluviu în Georgia; 327 km. Izv. din m-ţii Caucaz, curge pe direcţie SV şi V, trece prin Kutaisi şi se varsă în Marea Neagră, la N de Poţi. Navigabil în cursul mijlociu şi inferior. Hidrocentrala Kutaisi. Denumirea antică: Phaşis. în zona de vărsare este plasată legendara Oolhida. A fost considerat un timp frontiera între Europa şi Asia. RIOPELLE [riopel], Jean Paul (n. 1923), pictor, sculptor şi grafician canadian, Stabilit la Paris (1947). Face parte din grupul „automatiştilor". Unul dintre pionierii abstracţionismului liric. Compoziţii adesea străbătute de sugestii ale imaginilor din realitate şi în care sunt transcrise complexul senzaţiilor pe care le oferă prin modalităţile de expresie ale gestua-lismului („Avalanşa", „Muntele", „Gheţarul"). RIPAN, Raluca (1894-1975, n. laşi), chimistă română. Acad. (1948), prof. univ. la Cluj. Director al Institutului de Chimie din Cluj (din 1951). Lucrări în domeniul chimiei anorganice şi analitice, privind cercetarea combinaţiilor complexe, elementele rare şi disperse, utilizarea izotopilor radioactivi şi a radiaţiilor în procesele chimice; studii pentru aplicarea în industrie a rezultatelor teoretice. Op. pr.: „Tratat de chimie analitică", „Sels complexes de magnesium". RIPARE (după fr. riper) s. f. Riparea căii = deplasare în plan orizontal a unei linii de cale ferată, deformată sub efectul circulaţiei, pentru readucerea ei în poziţie corectă. Riparea podului = operaţie de deplasare transversală a tablierului unui pod metalic pe o schelă provizorie, care se face atunci când fundaţiile şi suprastructura podului se execută concomitent sau atunci când se înlocuiesc tablierele vechi fără a se întrerupe circulaţia etc, RIOUW v. Riau. RlPARIA GLOIRE [riparia gluar] (loc. fr.) Soi de portaltoi pentru viţa de vie, utilizat pe solurile afânate, fertile, cu umiditate bogată şi cu conţinut redus de calciu. RIPERT [ripe.r], Georges (1880-1958), jurist francez. Prof, univ. la Paris. Autorul unor lucrări de drept civil, de drept comercial şi maritim („Regimul democratic şi dreptul civil modern", „Tratat practic de drept civil", în colab., „Tratat de drept maritim", „Tratat elementar de drept comercial"), M. de onoare al Acad. Române (1939). RIPICENI, com. în jud. Botoşani, situată în E C. Jijiei, pe dr. râului Prut şi a lacului de acumulare Stânca-Costeşti, la graniţa cu Republica Moldova; 2 316 loc. (2005J. Expl. de calcar. Muzeu sătesc. în arealul satului R. au fost descoperite schelete de mamut, rinocer şi bizon, precum şi vestigiile unei aşezări din Paleoliticul inferior, peste care există, suprapus, urme de locuire din Epoca fierului, din perioada statului dac, din timpul migraţiilor şi din sec. 6-10. RIPICOL, adj. (despre un organism sau o biocenoză) Care trăieşte pe malul apelor curgătoare sau al lacurilor, RIP|DĂ (< sl.) s. f. Obiect din recuzita mesei altarului dintr-o biserică ortodoxă, de metal sau de lemn, de forma unei palete sau evantai, decorat cu reliefuri pe ambele părţi (scene biblice, donatori etc.), folosit în cursul unor ceremonii religioase, R. mari, cu mânere mai lungi, în formă de aripi simbolizează heruvimii (serafimii). Raluca Ripan RIPIENO 144 RIPIENO (cuv. it.) subst., adv. (MUZ.) 1. Grupa viorilor într:o orchestră simfonică. 2. Adv. (în concerto grosso) Tutti, cântat de toţi. RIPOSTA (< fr.) vb. I intranz. A răspunde (în contradictoriu), prompt şi cu energie; a replica. ♦ (SPORT)  ataca (la scrimă) imediat după ce a parat o lovitură. RIPOSTĂ (< fr.) s. f. Răspuns prompt şi energic, replică. ♦ Acţiune hotărâtă prin care se respinge un atac. ♦ (MILIT.) R. gradată = adoptare a căii sau mijloacelor militare pentru a răspunde descurajant la iniţiativele adversarului. Teoria a fost enunţată de Secretarul de Stat al Apărării S.U.A., R. Mc. Namara. RIPPL-R6NAI [ripl-ro:noi] Jozsef (1861-1927), pictor, grafician şi decorator ungur. Influenţat de nabişti, a dezvoltat stilul „boabelor de porumb", o variantă a pointilismului. Tablouri în ulei,, pasteluri, tapiserii, gravuri. RIPS (< germ.) s. n. Ţesătură din bumbac sau mătase care prezintă dungi paralele înguste, în relief, folosită pentru pasmanterie, căptuşeli, stofe de mobilă etc. RIPSAT, -Ă (< rips) adj. (Despre ţesături) Care imită ripsul, ca ripsul. Rl Sampei (1579-1655), olar coreean. A descoperit (1616) caolinul în zona Arita, ins. Kyushu, fapt care a dus la o adevărată revoluţie în evoluţia ceramicii japoneze. RISBERMĂ (< fr.) s. f. Element de construcţie al unor baraje, care împiedică eroziunea albiei de către apa care iese din disipatorul de energie, servind şi pentru disiparea energiei remanente; este realizat din plăci şi blocuri de beton armat, căsoaie umplute cu piatră etc. RISC (< fr.) s. n. 1. Pericol posibil. 2. (DR.) R. contractual = suportare de către debitor a consecinţelor păgubitoare ale eliberării creditorului de obligaţia pe care o avea faţă de el, ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei sale din cauze ce nu-i sunt imputabile (caz de forţă majoră sau fortuit). R. asigurat = fenomen sau eveniment la producerea căruia asigurătorul este obligat (prin contractul de asigurare) să achite asiguratului sau beneficiarului asigurării despăgubirea de asigurare sau suma asigurată. R. lucrului = suportarea de către proprietar sau titularul unui drept de administrare operativă şi directă a pagubelor rezultate din pierderea sau din distrugerea lucrului prin forţă majoră sau caz fortuit. (EC.) Gamă largă de incertitudini privind activitatea econo- mico-financiară viitoare a unui agent economic (r. al întreprinderii) sau a unei ţări (r. de ţară). La nivel de întreprindere există r. de lichiditate (cauzat de incapacitatea de a vinde rapid produsele şi de a încasa contravaloarea lor), r. de preţ (cauzat de fluctuaţia preţurilor), r. valutar (cauzat de fluctuaţia posibilă a cursului de schimb valutar), r. fluxului de numerar (generat de fluctuaţia nivelului fluxurilor de numerar viitoare), r. ratei dobânzii (probabilitatea modificării valorii unui instrument financiar din cauza modificării nivelului ratei dobânzii de piaţă. La nivel de ţară există r. de ţară care reflectă probabilitatea apariţiei unor evenimente macroeconomice şi/sau politice care pot genera pierderi financiare în afacerile internaţionale prin neonorarea sau încetarea plăţilor/transferurilor de capitaluri şi profituri către creditorii/finanţatorii externi. Evaluarea r. de ţară aferent titlurilor financiare, tranzacţionate pe piaţa internaţională, se face de câteva agenţii specializate de evaluare a r. de ţară, care acordă calificative de r. în funcţie de trei grupe de indicatori: economici, politici şi sociali. 3. (GEOGR.) R. natural = fenomen natural care poate produce pierderi de vieţi omeneşti, răniri, distrugeri de locuinţe şi alte bunuri materiale. Amploarea distrugerilor este determinată atât de intensitatea fenomenului respectiv cât şi de vulnerabilitatea comunităţilor umane (în funcţie de amplasarea în terit., mijloacele de protecţie, gradul de echipare, capacitatea de reacţie etc.). Se disting r. geologice (cutremure, erupţii vulcanice, tsunami), climatice (taifunuri, uragane, tornade, valuri de frig, de căldură, secete etc.), hidrologice (inundaţii), geomorfologice (alunecări de teren, curgeri de noroi). RISCA (< fr.) vb. I tranz. şi intranz. 1. Tranz. A-şi pune în primejdie viaţa sau onoarea; a se expune unui pericol posibil. 2. Intranz. A intra într-o acţiune nesigură, a acţiona la noroc. RISCANT, -Ă (< germ.) adj. Plin de riscuri, expus la primejdii; nesigur, primejdios; riscat. RISI, Dino (n. 1916), regizor şi scenarist italian de film. Cineast prolific (peste 50 de. filme), autor de comedii incomode la adresa societăţii italiene contemporane lui, un amestec de umor, cruzime, realism cotidian şi nebunie („Depăşirea", „Monştrii", „Parfum de femeie"). RISjPĂ (< risipi) s. f. 1. Folosire nechibzuită a bunurilor materiale sau băneşti; irosire. ♦ Fig. Abundenţă, belşug, prisos. 2. (înv.) Sfărâmare, surpare, distrugere, prăbuşire. + împrăştiere, răspândire, risipire. RISIP! (< sl.) vb. IV 1. Tranz. A împrăştia avere, bunuri materiale, a cheltui bani fără socoteală; a irosi. 2. Tranz. A arunca în toate părţile în dezordine; a împrăştia. ♦ Refl. şi tranz. A (se) răspândi, a (se) propaga. ♦ A (se) irosi. 3. Refl. (Despre oameni) A se răspândi în toate părţile, a se împrăştia, a se răzleţi. ♦ Tranz. A pune pe fugă, a respinge o armată, o ceată vrăjmaşă etc. 4. Refl. A se dărâma, a se surpa, a se prăbuşi; a se distruge, a se nimici. ♦ (Despre nori, ceaţă, aburi etc.) A dispărea, a se destrăma, a pieri. 5. Tranz. A înlătura, a îndepărta un gând, o grijă, o durere. RISIPITOR, -OARE (< risipi) adj. Care îşi risipeşte averea, care cheltuieşte mult şi fără rost; cheltuitor. RISOLUTO (cuv. it.) adv. (Indică modul de executare a unei bucăţi muzicale) Decis, hotărât. RISORGIMENTO, IL - („Renaştere1), denumirea epocii din istoria Italiei, cuprinsă între c. 1820 (începuturile organizării carbonarilor) şi 1870 (încheierea procesului de unificare a Italiei, odată cu alipirea Romei la Regatul italian), caracterizată prin lupta pentru cucerirea independenţei şi pentru crearea statului italian unitar. Denumirea este extinsă şi asupra mişcării literare şi ideologice a epocii. RISS, a treia glaciaţie cuaternară alpină. RISS-WURM, a treia interglaciaţie cuaternară alpină. RIST, Charles (1874-1955), economist francez. Prof. univ. la Mont-pellier şi Paris. Viceguvernator al Băncii Franţei (1926-1929). Consilier tehnic al Băncii Naţionale a României. Partizan al economiei liberale („Istoria doctrinelor economice de la fiziocraţi până în zilele noastre", „Finanţele de război ale Germaniei", „Raport asupra finanţelor publice ale României", „Studiu asupra câtorva probleme economice şi monetare"). M. de onoare al Acad. Române (1931). RISTjC (< tc.) v. Gogoaşă de r. RISTI6 [rjstit/i], Jovan (1831-1899), om politic şi istoric sârb. Lider al Partidului Liberal Radical. Prim-min. al Serbiei (apr-nov. 1873, 1878-1880, iun.-dec. 1887), a promovat o politică expansionistă. Regent (1868-1872) şi şef al Consiliului de Regenţă (1889-1893). Lucrări privind istoria Serbiei. 145 RIVADAVIA RIŞCA, com. în jud. Cluj, situată la poalele N ale m-ţilor Gilău şi cele E ale măgurii Călăţele, pe cursurile superioare ale râurilor Someşu Cald şi Rişca; 1 740 loc. (2005). RIŞCĂ (< rus.) s.f. Numele unui joc de noroc în care trebuie să se ghicească pe ce parte va cădea moneda aruncată în sus. RIT (< ngr., lat.) s. n. 1. Ritual. ♦ P. gener. Rânduială, tipic. 2. Confesiune (2), religie. + Rit vechi = vechea rânduială bisericească, păstrată de rascolnici. RITCHEY [rit/i:], George Willis (1864-1945), astronom american. A îmbunătăţit calitatea sistemelor optice ale telescoapelor prin realizarea unor oglinzi mai mari şi mai competitive. RITIDOM (< fr.; {s} gr. rhytidoma „încreţitură, rid“) s. n. Strat extern al scoarţei arborilor bătrâni, alcătuit din ţesuturi moarte ^suber, parenchim, liber etc.) care cu timpul crapă şi se exfoliază. Modul de exfoliere este caracteristic pentru diverse specii de arbori: ex. la cireş se formează inele orizontale, la platan plăci solzoase, la stejar crăpături în lungul trunchiului. RITM (< ngr., lat., fr., it.) s. n. 1. Periodicitate a unei mişcări, activităţi sau a unor procese, repetare regulată la intervale determinate ale aceloraşi momente. R. biologic v. bioritm. (MED.) R. fetal embriocardie. 2. (LIT.) Efect obţinut prin succesiunea ritmică şi periodică a silabelor accentuate şi neaccentuate într-un vers sau într-o frază. Unităţile ritmice prin care se realizează în poezie diferite feluri de ritm sunt: troheul, iambul, coriambul, dactilul, amfibrahul, anapestul ş.a. Unei anumite ritmicităţi i se supune şi proza literară. 3. (MUZ.) Sistem de organizare a duratelor sunetelor şi pauzelor în cadrul unei lucrări muzi-caje. Element fundamental al muzicii, alături de melodie şi armonie. 4. (EC.) Indicator exprimat în mărime relativă, folosit pentru caracterizarea dinamicii unor indicatori economici. ^ fr mediu anual = creştere procentuală a unui indicator, pe parcursul unei perioade de mai mulţi ani, calculată ca medie a creşterilor sau descreşterilor anuale. La nivel macroeconomic, cel mai sintetic este r- mediu anual de creştere a produsului intern brut (P.I.B.). RITMA (< fr.) vb. I tranz. A da ritm unei fraze. RITMAT, -Ă (< ritma) adj. Ritmic. RITM|C, -Ă (< fr., gr.) adj. 1. Care se referă la ritm, care are ritm. 2. Capitol al teoriei muzicale care se ocupă cu studiul ritmului. 3. Secţiune r. = parte a orchestrei (formaţiei de jazz) a cărei funcţie principală este aceea de a marca pulsaţia (compusă din claviaturi, chitară bas, baterie). RITMICITATE (< ritmic) s. f. Desfăşurare uniformă, fără întreruperi, a unei activităţi (de producţie, de aprovizionare, de desfacere etc.). RITORNELĂ (< it.) s. f. 1. (în muzica vocală din sec. 12-15) Refren. ♦ (în sec. 17) Introducere instrumentală a unei melodii sau a unei arii. 2. Improvizaţie poetică formată din trei versuri, în care cel de-al treilea rimează cu primul. în literatura română a scris r. G. Coşbuc („Fresco-ritornele11). RITSCHL, Albrecht (1822-1889), teolog protestant german. Prof. univ. la Bonn şi Gottingen. Teologia, ca reacţie împotriva raţionalismului şi a metafizicii, este centrată pe revelaţia conţinută în lucrările şi persoana lui lisus Hristos („Doctrina creştină a justificării şi reconcilierii11, „Teologie şi metafizică11). RITOS (< ngr.) adj. Ferm, hotărât, categoric; deschis. RITSOS, lannis (1909-1990), poet grec. Lirică modernistă, puternic interiorizată, despre speranţele omenirii şi cu caracter antifascist, în versuri libere, de mare expresivitate („Epitaf, „Tragedia celor doi fraţi ai mei11, „Sonata clarului de lună“, „Orestis11). Multe din versurile sale au fost puse pe muzică de Mikis Theodorakis. RITT, Martin (1920-1990), regizor american de film. Semnatar al unor filme pe teme sociale nevralgice ca discriminarea şi lupta pentru afirmarea propriei identităţi. Adept al unui discurs demonstrativ, el nu ocoleşte melodrama („Ultraj11, „Hombre11, „Norma Rae“). RITTER, Cari (1779-1859), geograf german. Prof. univ. la Berlin. Unul dintre fondatorii geografiei moderne, alături de Alexander von lannis Ritsos Humboldt. A susţinut influenţa factorilor geografici în decursul istoriei, subliniind relaţiile acesteia cu factorul uman şi natura („Ştiinţa Pământului în relaţia cu natura şi istoria oamenilor"). RITTER, Johann Wilhelm (1776-1810), fizician şi fiziolog german. A descoperit polarizarea pilelor electrice (1798) şi a utilizat electroliza pentru a separa cuprul metalic dintr-o soluţie de sulfat de cupru. A semnalat (1801) existenţa razelor ultraviolete după acţiunea lor chimică asupra clorurii de argint. RITUAL, -A (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care ţine de rituri, privitor la rituri; care se face după anumite rituri. 2. S. n. Orânduiala unei ceremonii religioase. > Ceremonial derivat din vechi tradiţii religioase, care se desfăşoară după anumite reguli, cu prilejul unor momente importante ale existenţei (naşterea, botezul, căsătoria, moartea) sau în legătură cu succesiunea anotimpurilor şi cu etape din procesul muncii (semănatul, culesul recoltei etc.). R. are strânse relaţii cu folclorul, desfăşurarea sa fiind punctată, la poporul român, cu numeroase cântece, ca oraţia de nuntă, bocetul, cântecele drăgaicei, ale cununei etc. (BIOL.) R. de curtare = comportament care precede la diverse specii de animale actul sexual; include posturi şi manifestări cu caracter stereotip ale masculului, având aspecte strict individualizate în funcţie de specie. Ex. parada nupţială la păsări, oferirea rituală a hranei, luptele rituale. RITZ [rits], Cesar (1850-1918), om de afaceri elveţian. După ce, ani la rând, a condus mai multe hoteluri, a înfiinţat (1898, Paris) compania hotelieră R., cu numeroase hoteluri în marile oraşe ale lumii (Paris, Londra, New York ş.a.). RIVADAVIA, Bernardino (1780-1845), om politic argentinian. Participant la Războiul pentru Eliberarea Cari Ritter RIVAL 146 Coloniilor Spaniole din America de Sud. Guvernator al Buenos Aires (1820-1823) şi primul preşedinte al Provinciilor Unite (Confederaţia argentiniană) (1826-1827), calitate în care a organizat parlamentul şi instituţiile politico-administrative ale noului stat. Fondatorul Universităţii din Buenos Aires (1821). în faţa iminenţei declanşării unui război civil, a plecat în exil. RIVAL, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană care aspiră, în concurenţă cu alta, la aceeaşi situaţie, la aceleaşi succese; concurent, adversar. ♦ Persoană care aspiră, deodată cu alta, la dragostea aceleiaşi persoane. ♦ Persoană care are merite şi calităţi egale cu ale alteia; egal. ^ Loc. Fără rival = cu care nu se poate măsura nimeni; fără pereche, fără seamăn, inegalabil. RIVALITATE (< fr., lat.) s. f. Concurenţă între două sau mai multe persoane care aspiră la aceeaşi situaţie, care îşi dispută acelaşi lucru; competiţie. RIVALIZA (< fr.) vb. I intranz. A năzui, a tinde să ajungă sau să întreacă pe cineva în putere, în merite etc.; a concura. ♦ A sta alături de..., a egala. RIVALTĂ (< it.) s. f. Şirul de lumini fixate în dosul cortinei, în partea superioară a scenei. RIVAROL [rivarol] Antolne, zis contele de (1753-1801), eseist, pamfletar şi moralist francez. Satire; reflecţii şi maxime. Autor al unui „Discurs asupra universalităţii limbii franceze", lucrare de bază pentru studiul limbii franceze. Scrieri polemice („Mic dicţionar al marilor oameni ai revoluţiei"). După 1792, în emigraţie. RIVERA, Diego (Diego Marîa Concepcîon Juan Nepomueeno Estanislao de la R. y Barrientos Acosta y Rodrîguez) (1886-1957), pictor muralist mexican. Compoziţii energice în care se îmbină tradiţiile artei vechi mexicane cu tendinţele artei plastice moderne (ciclul „Balada revoluţiei mondiale"). Decoraţii la Şcoala naţională preparatorie, în Palatul Naţional, Palatul lui Cortes şi în străinătate. RIVERA, Jose Eustasio (1888-1928), scriitor columbian. Sonete parnasiene cântând peisajul luxuriant tropical („Ţara făgăduinţei"). Renumit pentru romanul „Vâltoarea", un poem închinat junglei amazoniene, după care a fost considerat unul dintre marii maeştri ai literaturii hispano-americane. RIVERA, Jose Fmctuoso (c. 1788-1854), general şi om politic uru-guayan. Unul dintre liderii Revoluţiei din 1830. Primul preşedinte al ţării (1830-1834 şi din nou 1838-1843). Lider al facţiunii colorados (liberală), participant la Războiul Civil (1842-1851); înfrânt de J.J. Urquiza în bătălia de la India Muerta (1845) şi silit să se refugieze în Brazilia. Reales (1853), alături de J.A. Lavalleja şi V. Flores, în fruntea unui guvern provizoriu. RIVERAN, -Ă (< lat. rivus „râu") adj. Situat pe malul unei anumite ape (râu, lac, mare) sau străbătut de o anumită apă curgătoare (în general în sensul că este legat, sau are anumite drepturi sau obligaţii legate de această poziţie) în sintagme ca „Ţările riverane M. Negre". Prin extensie, domiciliat în raza unei artere de circulaţie (eventual având acces exclusiv la aceasta). RIVERS [rive:z], stat în S Nigeriei, la G. Biafra, ocupând delta Nigerului; 11,1 mii km2; 4,5 mii. loc. (1995). Centrul ad-tiv: Port Harcourt. Mari expl. de petrol. Expl. forestiere. Cauciuc natural. RIVERS [rive:z], William Halse (1864-1922), psiholog şi antropolog britanic. Prof. univ. la Londra. Fondatorul şcolii de psihologie experimentală de la Cambridge. Expediţii antropologice în str. TorresJ1898) şi Melanezia (1908). Lucrări: „înrudire şi organizare socială", „Istoria societăţii melaneziene". RIVET [rive], Paul (1876-1958), antropolog francez. Fondator (1937) al Muzeului Omului din Paris. Contribuţii privind vechile populaţii americane („Metalurgia precolumbiană", „Originile omului american"). RIVETTE [rivet], Jacques (n. 1928), regizor şi critic francez de film. Ambiţionând să experimenteze un cinematograf care pătrunde realitatea dincolo de suprafaţă, cineastul ignoră deliberat rigorile impuse de genuri, de obligativitatea creării tensiunii dramatice, de comunicarea cu publicul („Călugăriţa", „Celine şi Julie pleacă cu barca", „La belle noiseuse", „Ghiceşte dacă poţi"). RIVIERA, denumire atribuită litoralului M. Mediterane în porţiunea dintre Cannes (Franţa) şi La Spezia (Italia), limitată de Alpii Maritimi, Alpii Ligurici şi Apeninii Ligurici. Sectorul francez este cunoscut sub numele de Coasta de Azur. în cadrul R. italiene se disting două sectoare: R. di Ponente, la V de Genova, şi R. di Levante între Genova şi La Spezia. Climă mediteraneană şi vegetaţie abundentă. Citrice, măslini, viţă de vie. Pomicultură, floricultură. Zonă balneoclimaterică renumită, cu numeroase staţiuni: Portofino, San Remo, Rapallo, Imperia, Cannes, Nisa, Riviera. Vedere de pe Coasta de Azur Monte Carlo, Monaco, Saint-Tropez. Turism. RIVIERE [rivier], âmile (1835- 1922), antropolog francez. A descoperit, în Alpii Maritimi, grota Grimaldi unde, în urma unor săpături arheologice (1872-1875), a identificat resturile unui hominid fosil de tip Cro-Magnon. RIVIERE [rivier], Jacques (1886-1925), scriitor francez. Unul dintre fondatorii influentei „La Nouvelle Revue Frangaise" (1910), pe care avea s-o conducă între 1919 şi 1925. Autor al unor solide studii privitoare la scriitorii moderni francezi ([Rimbaud, Gide, Claudel, Jammes). însemnări din lagărul de prizonieri în care a fost internat în timpul Primului Război Mondial. Note privind problemele religiei şi moralei („Moralism şi literatură", „Despre credinţă"). RIVIERĂ (< it., fr.) s. f. Obstacol format dintr-un şanţ sau dintr-o groapă cu apă, pe care trebuie să-l sară un sportiv (într-o probă de alergări) sau un cal de curse. RIVNE (în poloneză Rowne), oraş în Ucraina, situat pe râul Ustie, la 180 km NE de L’viv; 248,8 mii loc. (2004); centrul ad-tiv al regiunii omonime. Nod feroviar. Ind. constr. de maşini, chimică, mat. de constr., de prelucr. a lemnului, pielăriei, textilă şi alim. Universitate (1960). Turism. Veche aşezare poloneză, menţionată documentar în 1282, a trecut la Rusia în 1795 şi a devenit oraş în 1797. A revenit Poloniei în anii 1920-1939, ulterior a intrat în componenţa R.S.S. Ucraineană şi din 1991 a Ucrainei independente. Vechea denumire: Rovno (până în 1991). RIXDALE (RIJSDAALER), veche monedă de argint; a circulat în Ţările de Jos şi în ţări din nordul şi centrul Europei din sec. 16. RIYĂDH (AR RIAD sau RIAD), capitala Arabiei Saudite, situată în centrul pen. Arabia, într-o oază din pod. Nejd, pe valea WădT HanTfa, la poalele m-ţilor Tuwayq, la 590 m alt., la 380 km de G. Persic şi 773 km 147 RIZOSFERĂ NE de Mecca; 4,7 mii. loc. (2001, cu suburbiile). Aeroportul Khalid, situat la 35 km de oraş. Rafinărie de petrol. Ind. chimică (mase plastice), a cimentului, textilă şi alim. Legat prin pipe-line cu Al Jubayl de la G. Persic (467 km) şi cu o conductă de apă potabilă rezultată din desalinizarea apei mării în instalaţii speciale. Muzeu de arheologie şi etnologie (1978). Biblioteca Universităţii (1957), cu 1,1 mii. voi. Universitatea Riyadh (1957); Universitatea islamică Muhammad ibn Saud (1974). Moscheea Jami’da. Palat regal. Punct de popas pe drumurile caravaniere şi pentru pelerini în drum spre Mecca, devine la începutul sec. 19, odată cu mutarea aici, în nov. 1824, a centrului puterii imamului wahhabit Turki ibn Abdallah (1823-1834), capitala cârmuirii sau-dite, până în 1885, când reg. Nejd, inclusiv R., a fost cucerită de emirul rival, raşididul Muhammad (1872-1897), care a numit aici guvernatori, în 1902, Abd al-Aziz II ibn Abd ar-Rahman ibn Saud, emir de Nejd şi imam al wahhabiţilor, a recucerit R., făcând din el baza cuceririlor sale din Pen. Arabia. Odată cu proclamarea Regatului Arabiei Saudite (sept. 1932), R. devine capitala noii creaţii statale. Oraşul a beneficiat de pe urma imenselor zăcăminte de petrol, cunoscând o expansiune a construcţiilor în afara vechilor ziduri de incintă. RIYAL (< fr.) s. m. Unitate monetară în Arabia Saudită şi Yemen. RIZ (< germ.) s. n. (TEHN.) 1. Zgârietură sau fisură îngustă şi de mică adâncime, provocată de acţiunea unor particule dure erozive, rezultate în urma uzurii suprafeţelor de contact ale organelor de maşini în mişcare. 2. Zgârietură executată cu vârful unui obiect metalic (ac de trasare, cuţit etc.), în scopul stabilirii poziţiei unor piese în ansamblul sau în maşina din care fac parte. RIZAL Y MERCADO Y ALONSO, Jose Protasio (1861-1896), scriitor şi om politic filipinez. Unul dintre conducătorii răscoalei populare (1896) din Filipine împotriva dominaţiei spaniole. Arestat şi executat de către autorităţile spaniole. Erou naţional. Lirică („Cel din urmă rămas bun"). Romane cu caracter politic («Noii me tangere", „Pirateria"). RIZARE (< riz.) s. f. Defect de funcţionare a unei maşini, ca urmare a apariţiei rizurilor pe suprafeţele a două piese aflate în contact. RIZEA, Elisabeta (1912-2003, n. Nucşoara, jud. Argeş), ţărancă română, luptătoare împotriva comunismului. A făcut parte din grupul de rezistenţă anticomunistă „Haiducii Muscelului". Arestată şi torturată cu sălbăticie de Securitate pentru a divulga ascunzătoarea grupului de rezistenţă din m-ţii Făgăraşului, pe care îl ajuta cu alimente şi din care făcea parte şi soţul ei, Gheorghe Rizea. A fost condamnată (22 iun. 1958) la 25 ani muncă silnică pentru favorizarea partizanilor, fiind eliberată în 1964, dar urmărită în continuare de Securitate. A supravieţuit acelor vremuri de teroare cumplită, stingân-du-se din viaţă cu dorinţa împlinită de a asista la prăbuşirea comunismului în România. RIZEAFCĂ (RIZAFCÂ) s. f. Peşte teleostean răpitor, din familia clu-peidelor, înrudit cu scrumbia, lung de 14-20 cm, pescuit mai ales în Dunăre (Alosa caspia nordmanni). Trăieşte în V Mării Negre, de unde pătrunde în fluvii pentru reproducere. Considerată relict ponto-caspic, în prezent endemică în bazinul M. Negre. RIZIBIL, -Ă (< fr.) adj. (Rar) De râs, de batjocură; ridicol, caraghios. RIZICULTURĂ (< fr.; fe} fr. riz „orez" + lat. cultura „creştere") s. f. Cultură a orezului; orezărie. RIZO- (< fr.; {s} gr. rhiza „rădăcină") Element de compunere cu semnificaţia „rădăcină", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. RIZO, Anastasia (1801-1891, n. Răciula, Basarabia), pedagog român. Prima directoare a Şcolii Eparhiale de Fete din Chişinău. RIZOCTONIOZĂ (< fr. {i}; {s} rizo- + gr. ktelno „a ucide") s. f. Boală a plantelor (mai ales a cartofului şi a tutunului) provocată de ciuperca Rhizoctonia solarii şi manifestată prin înmuierea părţilor aeriene ale plantei. RIZODERMĂ (< fr. {i}; {s} rizo- + gr. derma „piele") s. f. Epidermă a rădăcinii formată dintr-un singur strat de celule, din care iau naştere perii absorbanţi. RIZO|D s. m. (< {s} rizo + gr. eidos „asemănător") Prelungire a talului, filiformă, asemănătoare cu o rădăcină foarte subţire, prezentă la unele alge brune şi la multe specii de muşchi. R. fixează plantele de substrat şi absorb apa cu săruri minerale, dar au o structură internă diferită de cea a rădăcinilor plantelor superioare. RIZQM (< fr.) s. m. Tulpină subterană, cărnoasă, cu noduri şi internoduri, la plantele erbacee perene, lipsită de clorofilă, uneori cu frunze rudimentare (scvame), în formă de solzi. R. este foarte important în viaţa plantei, servind la înmagazinarea substanţelor de rezervă şi ca organ de înmulţire vegetativă prin muguri terminali sau laterali (de la nivelul nodurilor). RIZOPODE (< fr. {i}; {s} rizo- + gr. pous, podos „picior") s. n. pl. Clasă de protozoare cu pseudopode, trăind fibere în sol, în mări şi ape dulci sau-parazite (Rhizopoda). Unele au corpul nud (amibele), altele au un schelet silicios (radiolarii) sau o căsuţă calcaroasă (foraminiferele). RIZOSFERĂ (< fr. {i>; fe} rizo- + gr. sphaira „sferă") s. f. Strat de pământ din jurul rădăcinilor plantelor în care numărul de microorganisme este foarte ridicat, datorită relaţiilor reciproc avantajoase: bacteriile furnizează plantei azotaţi şi substanţe care favorizează creşterea şi primesc substanţe organice. Are dimensiuni diferite, în funcţie de gradul de dezvoltare a sistemului radicular al plantei; densitatea microorganismelor scade dinspre suprafaţa rădăcinii (fiind maximă în solul aderent la perii absorbanţi) spre exterior. RIZOTO 148 RIZOTO (< it.) s. n. Preparat culinar din orez, unt, sos de roşii şi parmezan. RÎBAKOV, Anatoli Naumovici (1911-1998), scriitor rus. Romane abordând probleme sociale şi morale ale contemporaneităţii („Ecaterina Voronina“, „Nisip greu“, „Copiii Arbatului“). Proză pentru adolescenţi („Pumnalul", „Pasărea de bronz“). RÎBAKOV, Boris Aleksandrovici (n. 1908), istoric şi arheolog rus. Prof. univ. la Moscova. Specialist în domeniul arheologiei slavo-ruse („Meşteşugurile în vechea Rusie“, „Vechea Rusie"). RÎBINSK 1. Oraş în Federaţia Rusă, pe Volga, la NE de Moscova; 222,8 mii loc. (2002). Nod de comunicaţii. Port fluvial. Hidrocentrală. Ind. constr. de maşini, electrotehnică, optică, de prelucr. a lemnului, alim. Teatru dramatic. Muzeu de istorie. Catedrala Schimbarea la Faţă (1838-1851), biserica Kazanskaia (1697, cu fresce din 1767-1768), Biserica Frumoasă (1724) ş.a. Menţionat documentar în 1071 cu numele Ust-Şeksna, iar în 1137 cu denumirea actuală. între 1946 şi 1957 s-a numit Şcerbakov, iar între 1984 şi 1989, Andropov. 2. Lac de acumulare construit pe fl. Volga (1941-1947), care alimentează hidrocentrala cu acelaşi nume; 4,55 mii km2; volum: 25,4 km3. Ad. max.: 5,6 m. Pescuit. Cunoscut şi sub denumirea de Marea R. RÎKOV, Aleksei Ivanovici (1881— 1938), om de stat sovietic rus. Vechi membru al Partidului Bolşevic, a devenit, după moartea lui V.l. Lenin, preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului (1924-1930). Adept al „NEP“-ului. Apropiat de I.V. Stalin în lupta acestuia împotriva adversarilor săi — L. Troţki, G.E. Zinoviev şi L.B. Kamenev. A luat atitudine împotriva metodelor staliniste privind colectivizarea şi industrializarea forţată. Arestat, condamnat la moarte şi executat (1938). RÎLEEV, Kondrati Fiodorovici (1795-1826), poet rus. Participant la mişcarea decembriştilor. Lirică romantico-patriotică („Favoritul zilei", „Cetăţeanul", ,,Dume“). Poeme istorice de rezonanţă byroniană („Voina-rovski“, „Nalivaiko"). A fost condamnat la moarte şi spânzurat. RÎLSKI, Makslm Fadeevici (1895- 1964), poet ucrainean. Lirică de factură contemplativă şi militantă („Sub stelele toamnei", „Trandafiri şi struguri", „Frăţie", „Orizonturi înde- părtate"). Lucrări de teorie literară şi folclor; traduceri. RMN v. Rezonanţă magnetică nucleară. ROABĂ s. f. 1. Un fel de cărucior pentru transportul materialelor pe distanţe mici, alcătuit dintr-o platformă cu două mânere pentru susţinere şi împingere, care se reazemă pe o roată şi pe două picioare (de sprijin în repaus). 2. Cantitate de material care se poate transporta o dată cu roaba (1). ROACH, Hal (1892-1992), producător, regizor şi scenarist american de film. Nume important în evoluţia comediei mute pe care o face să depăşească stadiul unei simple succesiuni de gaguri. Descoperitor de talente actoriceşti (Harold Lloyd, Charlie Chase, Stan şi Bran) şi regizorale (Frank Capra). ROAD TOWN, oraş în ins. Tortola (arh. Virgine din M. Caraibilor), centrul ad-tiv al posesiunii Insulele Virgine Britanice; 7,9 mii loc. (2000). Port maritim. Distilerie de rom. Export de produse agricole şi animaliere. Turism. ROADE (lat. rodere) vb. III. 1. Tranz. şi intranz. A tăia cu dinţii, puţin câte puţin din ceva tare (în general pentru a mânca). ♦ Tranz. A morfoli ceva. 2. Tranz. şi refl. A (se) uza lent; a (se) distruge printr-o acţiune îndelungată. ♦ Tranz. (Despre încălţăminte) A freca pielea de pe picior, de pe deget (provocând răni). 3. Tranz. Fig. (Despre gânduri, stări sufleteşti) A consuma, a tortura, a chinui. ROATA DE JOS, com. în jud. Giurgiu, situată în C. Găvanu-Burdea, pe râul Dâmbovnic; 8 266 loc. (2005). Nod rutier. Expl. de petrol şi gaze naturale (în^ satele Roata de Jos şi Cartojani). în satul Sadina se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1668), iar în satul R. de J. bisericile Sf. Nicolae (1825-1902) şi Adormirea Maicii Domnului (1880). ROATĂ1 (lat. rota) s. f. (TEHN.) 1. Organ de maşină, în general de forma unui corp de revoluţie, care se poate roti în jurul axei proprii şi care serveşte la transmiterea unei mişcări de rotaţie, la rularea pe o cale a unui vehicul (r. de rulare) etc. <0* R. de transmisie = r. folosită la transmiterea unei mişcări de rotaţie direct, prin r. dinţate, ori indirect, prin intermediul curelelor, cablurilor etc. R. dinţată = r. în general circulară, având o dantură exterioară sau interioară şi servind la transmiterea prin angrenare directă a unei mişcări de rotaţie. Roata morii = r. cu cupe sau cu palete, acţionată de o apă curgătoare, care pune moara de apă în mişcare. Roata olarului = mecanism rudimentar constituit dintr-un disc orizontal fixat pe un arbore rotitor, pe care olarul rotunjeşte lutul, dând diferite forme oalelor. Roata norocului = disc mare, numerotat, care este învârtit cu mâna de către jucător, fiind apoi lăsat să se mişte din inerţie până la încetarea mişcării, pentru a afla numărul (câştigător) la care s-a oprit. 2. Nume dat unor instrumente asemănătoare cu r. (1), folosite la torsul lânii, cânepii sau inului. <0- Expr. Roata lumii (sau a vremii) - mersul evenimentelor. S-a întors roata = s-a schimbat situaţia, în favoarea sau în defavoarea cuiva. 3. Disc, cerc; p. ext obiect de forma aceasta. ♦ Fiinţe sau obiecte aşezate în formă de cerc. 4. Mişcare circulară; învârtitură, rotocol. 5. Instrument de tortură şi execuţie folosit în Ev. Med. ROATĂ2 (< pol., ucr., germ.) s. f. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) Unitate militară cu un efectiv aproximativ egal cu cel al unei companii din armata modernă. ROATĂ, Ion (zis şi Moş loan Roată) (1806-1882, n. Rotileşti, azi satul Rotileştii Mari, jud. Vrancea), deputat pontaş (clăcaş) în Adunarea ad-hoc a Moldovei (1857). Exponent al ţărănimii în lupta pentru Unirea Principatelor, a fost larg popularizat de Ion Creangă prin povestirile „Moş Ion Roată şi Unirea" şi „Moş Ion Roată şi Vodă Cuza". ROB, ROABĂ (< sl.) s. m. şi f. 1. Sclav 2. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) Om aflat în dependenţă totală faţă de stăpânul feudal, care nu avea însă şi dreptul de a-l omorî. ♦ Captiv. ♦ (Pop.) Deţinut. ♦ Fig. Persoană foarte supusă, foarte devotată cuiva. ♦ Fig. (Urmat de determinări în genitiv sau dativ) Persoană stăpânită de o pasiune, de o preocupare copleşitoare. 3. Fig. (în limbajul bisericesc) Creştin. ROBĂ (< fr.) s. f. 1. Haină de ceremonie purtată de magistraţi şi de avocaţi în şedinţe, precum şi de profesorii universitari (la anumite solemnităţi). 2. (ZOOTEHN.) Ansamblul culorii şi particularităţilor părului la cai, la vaci etc. (ex. r. albă, r. roib înspicat). ROBĂNEŞTI, com. în jud. Dolj, situată în NV C. Romanaţi, pe cursul superior al râului Teslui; 2 614 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul 149 ROBERT-JONES Reşed. com. este satul Robă-neştii de Jos, în care se află biserica înălţarea Domnului (1740). Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1820), Sf. Nicolae (1848, restaurată în anii 1898 şi 1908), Naşterea Maicii Domnului (1875) şi Sf. loan Botezătorul (1875), în satele Robăneştii de Sus, Lăcriţa Mică, Lăcriţa Mare şi Golfin. ROBBE-GRILLET [rob-griie], Alain (n. 1922), scriitor, scenarist şi regizor francez de film. Reprezentant principal al Noului Roman din anii ’50 ai sec. 20, pe care îl teoretizează în volumul „Pentru un nou roman“. Proză antitradiţionalistă, în care accentul este pus pe lumea obiectelor şi pe percepţiile pe care acestea le declanşează, prin tehnica „redublării" („Gumele", „Vizionarul", „Gelozia", „în labirint", „Casa de întâlnire1'). în calitate de cineast, scrie în maniera sa neconvenţională scenariul la „Anul trecut la Marienbad" (realizat de Alain Resnais) şi regizează câteva filme pe scenarii proprii („Nemuritoarea", „T rans- Eu rope- Exp ress"). ROBBIA DELLA, Luca şi Andrea v. Della Robbia. ROBBINS [robinz], Frederick Chapman (1916-2003), microbiolog american. Prof. univ. la Cleveland. A descoperit, împreună cu J. F. Enders şi Th. H. Weller, posibilitatea de cultivare a virusului poliomielitei pe culturi de ţesuturi umane, ceea ce a făcut posibilă crearea vaccinului antipoliomielitic. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1954), împreună cu J. F. Enders şi Th. H. Weller. ROBBINS [robinz], Jerome (1918-1998), dansator şi coregraf american. Creator al unui nou stil de dans modern prin integrarea temelor clasice pe muzică de jazz („Colivia11, „După-amiaza unui faun11). Realizator Alain Robbe-Grillet al coregrafiei unor comedii muzicale („Regele şi eu“). Fondator (1966) al Teatrului liric american „Atelier11; codirector (1969-1989) al Teatrului de balet din New York al lui G. Balanchine. A compus numeroase lucrări („Dansuri la adunare11, „Fantezie liberă"). Premiul Oscar pentru coregrafie: 1962 („Poveste din Cartierul de Vest11). ROBEASCA, com. în jud. Buzău, situată în C. Râmnicului, pe stg. văii Buzăului; 1 285 loc. (2005). Satul R. apare menţionat documentar în 1687. ROBERT [robet], numele a trei regi ai Scoţiei. Mai importanţi: 1. R.I. Bruce (1306-1329). A învins la Bannockburn (1314) armata engleză, condusă de Eduard II. Prin tratatul de la Northampton (1328) l-a silit pe regele englez Eduard III să renunţe la stăpânirile din Scoţia şi să-l recunoască ca rege. 2. R. II Stuart (1371-1390), primul rege din dinastia Stuart (Stewart). în timpul domniei sale, scoţienii au invadat în mai multe rânduri Anglia (1378-1388). ROBERT [rober], Hubert (1733-1808), pictor, grafician, decorator şi proiectant de grădini francez. Precursor al romantismului. Supranumit „Pictorul ruinelor11, peisajele sale („Pont du Gard") înfăţişează lumea antichităţilor din Italia şi din Franţa şi se caracterizează prin rigoarea perspectivei şi dozajul subtil al luminii („Portul Ripetta din Roma"). Preocupări în amenajarea parcurilor (Versailles, Compiegne, Rambouillet). ROBERT [rober], Paul (1910— 1980), lexicograf şi editor francez. A condus lucrările „Dicţionarului alfabetic şi analogic al limbii franceze11, ale „Micului Robert11 (Petit Robert) şi ale „Micului Robert de nume proprii11. A fondat Editura Robert (1951); ulterior a publicat în Frederick Chapman Robbins ■ Jerome Robbins coeditare cu Editura britanică Harper Collins. ROBERT I GUISCARD [rober giskar] (c. 1015-1085), duce normand. A condus campania de cucerire a Siciliei şi a S Italiei de la arabi şi bizantini, întemeind aici un stat normand. A recunoscut suzeranitatea papei Grigore VII, pe care s-a obligat să-l sprijine împotriva împăratului german Henric IV. în 1083 a întreprins o expediţie împotriva Imp. Bizantin. ROBERT-HOUDIN [rober-huden], Jean Eugene (1805-1871), magician francez. Celebru în epocă pentru inovaţiile în echipamente şi dispozitive mecanice şi efecte electrice, considerat părintele iluzionismului modern. în 1845 a deschis ia Paris un teatru (Serile fantastice) specializat în iluzionism. Memorii. ROBERTI, Ercole de’ (sau Ercole da Ferrara) (c. 1450-1496), pictor italian. A asimilat, la începuturile creaţiei sale, sinteza ferrareză constituită din prelucrarea unor elemente ale goticului, a monumentalităţii renascentiste, a expresiei grafice dramatice venite din Flandra şi dezvoltată cu o violenţă extremă de predecesorii săi. A evoluat repede spre o sintaxă compoziţională elegantă, rafinată, o viziune neliniştitoare, un simţ al contrastelor ce vădeau o creativitate foarte personală în acea epocă de amurg al Renaşterii. ROBERT-JONES [robşr-3on], Philippe (n. 1924), istoric şi critic belgian de artă. Prof. univ. la Bruxelles. Conservator-şef al Muzeelor Regale de Arte Frumoase din Bruxelles (1961- 1985). Numeroase lucrări („Caricatura franceză între 1860 şi 1890“, „Presa satirică ilustrată între 1860 şi 1890“, „Arta majoră11, „Pictura nerealistă a sec. X1X“). Autor de poeme. M. de onoare al Acad. Române (1997). ROBERTS 150 ROBERTS [roberts], Julia (n. 1967), actriţă americană de film. Vedetă hollywoodiană a anilor ’80-’90 ai sec. 20, interpreta unor personaje a căror forţă se naşte din nevoia de a-şi depăşi propria slăbiciune generată de frică, o condiţie socială inferioară, o profesie reprobabilă („Frumuşica", „Să mori tânăr“, „Mary Reilly"). Premiul Oscar: 2000 („Erin Brockovich"). ROBERTS [roberts], Frederick Sleigh, lord ~ (1832-1914), mareşal britanic. A luptat în confruntările militare în care a fost angajată ţara sa în a doua jumătate a sec. 19: înăbuşirea revoltei şipailor, 1857, campaniile din Abisinia, 1868, al doilea război din Afghanistan, 1880, şi împotriva burilor (1899-1900). Memorii. ROBERTS [roberts], Richard John (n. 1943), biochimist britanic. A descoperit că genele sunt formate din două tipuri de segmente (exonii şi intronii). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1993), împreună cu P.A. Sharp. ROBERVAL, Gilles (1602-1675), matematician şi fizician francez. Unul dintre fondatorii geometriei infinitezimale. A formulat legea compunerii forţelor (balanţa lui R.). ROBESCU, Constantin (1839-1920, n. Râmnicu Sărat), inginer agronom şi om politic liberal român. M. coresp. al Acad. (1871). Unul dintre fondatorii Şcolii Speciale de Silvicultură din Bucureşti (1883). Preşedinte al societăţii Progresul Silvic (din 1883). Primar al Bucu-reştiului (1895-1899). ROBESON [roubsn], Paul Bustill (1898-1976), cântăreţ american de culoare. Actor de teatru (mai ales în piesele lui O’Neill) şi de film. Repertoriul său cuprinde cântece populare ale negrilor („spirituals") şi operă („Othello"). Militant pentru drepturile omului. ROBESPIERRE [robespie:r], Maximilien de (1758-1794), om politic francez. Avocat. Figură centrală a Revoluţiei Franceze, supranumit „Incoruptibilul" (credea în virtutea morală absolută). Unul dintre conducătorii revoluţiei şi ai iacobinilor. Şef al guvernului revoluţionar (1793-1794); a instituit dictatura iacobină, prin care urmărea să instaureze o republică democratică şi egalitară. în timpul guvernării sale, revoluţia a atins apogeul. Răsturnat în urma loviturii de stat de la 9 thermidor (27 iul.) 1794 şi ghilotinat. ROB| (< rob) vb. IV 1. Tranz. A priva pe cineva de libertate, a aduce în stare de rob. ♦ (Pop) A băga la închisoare. 2. Tranz. A aservi o ţară, Julia Roberts un popor etc.; a exploata. 3. Intranz. A trăi în robie, a fi rob. ♦ A munci din greu, a trudi. 4. Tranz. Fig. A subjuga pe cineva (printr-un farmec deosebit). ♦ Refl. A fi sclavul unor pasiuni; a fi sub dominaţia cuiva sau a ceva. ROBE (< rob) s. f. 1. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi Moldova) Instituţie caracterizată prin dependenţa totală a unui om faţă de stăpânul său, care nu avea însă şi dreptul de a-l omorî. ♦ Captivitate, prizonierat. ♦ Dominaţie, subjugare. 2 Aservire politică, socială, economică a unui popor, a unei clase sociale, a unui individ. 3. întemniţare; p. ext. închisoare. ROBINET (< fr.) s. n. (TEHN.) Organ de maşină sau armătură, care se montează la capătul unei conducte, între două conducte sau la capătul conductei de scurgere a unui recipient, în scopul opririi, restabilirii sau reglării circulaţiei unui fluid. După forma şi mişcarea organului de închidere-deschidere a circulaţiei fluidului, r. pot fi: cu ac, cu bilă, cu cep, cu clapă, cu sertar, cu supapă, cu vană etc. După funcţia lor, se disting: r. de asigurare (sau de siguranţă), pentru oprirea automată a circulaţiei fluidului, în cazul apariţiei unei defecţiuni în instalaţia deservită; Maximilien de Robespierre r. de dirijare a circulaţiei într-o ramificaţie de conducte; r. de închidere, folosit în instalaţiile obişnuite de apă, de gaz, de încălzire centrală etc.; r. special (sau de comandă, de reglare, de control etc.), folosit în condiţii sau în instalaţii speciale etc. ROBINET [robine], Jean-Baptiste Rene (1735-1820), literat şi filozof francez. Concepţii materialiste influenţate de deism şi hilozoism. Considera că elementele constitutive ale materiei ar fi animaliculele, fiinţe vii elementare („Despre natură41). ROBIN HOOD [robin hu:d], erou legendar din baladele populare engleze (sec. 12-15), care s-ar fi remarcat în luptele cu cuceritorii normanzi şi ca apărător al sărăcimii; evocat în literatura cultă de Shakespeare, W. Scott, L.T. Peacock ş.a. Numeroase dramatizări şi ecranizări. ROBINSON [robinsn], Abraham (1918-1974), matematician şi logician american de origine germană. Fondator al teoriei modelelor („Introducere în teoria modelelor, în matematici şi algebră"). Cercetări de analiză infinitezimală, în domeniul naturii logicii. ROBINSON [robinsn], Edward G. (pseud. lui Emanuel Goldenberg) (1893-1973, n. Bucureşti), actor american de film. Vedetă a cinematografului hollywoodian interbelic, când se specializează în roluri de gangsteri a căror furie necontrolată încearcă să o justifice psihologic („Micul Cesar", „Oraşul fără legi", „Dubla existenţă a doctorului Clitter-house"). Memorii. Premiul Oscar onorific: 1973. ROBINSON [robinsn], Edwin Arlington (1869-1935), poet american. Maestru al versificaţiei, autor al unor poeme narative de inspiraţie cavalerească, legendară, cu implicaţii filozofice şi moralizatoare, cultivând alegoria („Omul împotriva cerului", „Merlin", „Lancelot", „Omul care a murit Edward G. Robinson 151 ROBU de două ori", „îndoiala lui Dionysos"). Lirică meditativă („Sonete"). ROBINSON [robinsn], Joan Violet (1903-1983), economistă britanică. Prof. univ. la Cambridge. A introdus, independent de E.H. Chamberlin, conceptul de concurenţă imperfectă. Studii asupra creşterii economice („Acumularea capitalului11) şi privind fundamentele ştiinţei economice („Ideologie şi ştiinţă economică11, „Libertate şi necesitate"). ROBINSON [robinsn], Mary (n. 1944), om de stat irlandez. Prof. univ. la Dublin. Militantă pentru drepturile femeilor şi ale grupurilor sociale defavorizate. Prima femeie preşedintă a Republicii Irlanda (1990-1997). Din 1997, înalt Comisar ai O.N.U. pentru drepturile omului. ROBINSON [robinsn], Ray Sugar (pe numele adevărat Walker Smith) (1920-1989), boxer american. Remarcabil tehnician, a avut, începând cu 1946, o carieră impresionantă, fiind campion mondial la categoria semimijlocie (până în 1950), apoi la mijlocie (1951-1957 şi 1958-1960); a învins în cariera sa mari campioni: Jake La Motta, Rocky Graziano, Gene Fullmer ş.a. ROBINSON [robinsn], Sir Robert (1886-1975), chimist britanic. Prof. univ. la Sydney, Liverpool, Manchester şi Oxford. Cercetări fundamentale în domeniul compuşilor organici naturali (alcaloizi, coloranţi, hormoni, antibiotice). A detectat structura chimică a morfinei (1925) şi a stricninei (1946). Premiul Nobel pentru chimie (1947). M. de onoare al Acad. Române (1965). ROBINSONADĂ (< germ.; de la n. pr. Robinson [Crusoe]) s. f. 1. Relatare despre persoane naufragiate şi pierdute; fantezie în care individul izolat apare trăind (fericit) în afara societăţii. 2. Săritură acrobatică executată de un jucător dintr-o echipă (de fotbal). ROBjT, -Ă (< robi) adj. 1. (Şi subst.) Aservit cuiva; rob. 2. Fig. Subjugat, fermecat, captivat. ROBLfeS, Emmanuel (1914-1995), scriitor francez. în romanele („Acţiunea", „Vânătoarea licornului", „Croaziera") şi piesele sale de teatru C,Montserrat“, „Un castel în noiembrie") dezvoltă tema dramatică a necesităţii unei alegeri făcute în împrejurări critice şi sub semnul morţii. Eseuri. Traduceri. / ROBOAM, suveran al statului 'udeo-îsraelian (931-913 Î.Hr.). Fiul şi urmaşul lui Solomon. în timpul său, regatul s-a scindat (926 î.Hr.) în udeea şi Israel, el rămânând rege al Iudeii. Ray Sugar Robinson ROBOT (< fr.; {s} ceh robota „muncă") s. m. Aparat automat al cărui program conţine un sistem complex cu legături inverse (cu reacţie) stabilite la anumite excitaţii exterioare şi care, ca urmare, este capabil de o serie de acţiuni dirijate. El poate înlocui efortul uman, deşi nu are, în cele mai multe cazuri, vreo asemănare cu omul sau un mod de funcţionare de tip uman. Termenul a fost preluat din piesa „R.U.R." (1920) aparţinând scriitorului ceh Karel Capek. în prezent se utilizează r. foarte performanţi la fabricarea de automobile, asamblarea de avioane, realizarea de produse electronice sau execută unele lucrări în condiţii periculoase pentru om. R. cu formă omenească sunt numiţi androizi. ROBOTĂ (< sl.) s. f. 1. (în Ev. Med., în Transilvania), obligaţia în muncă a iobagilor şi jelerilor către stăpânul feudal. De la o zi pe săptămână (la începutul sec. 16), r. a ajuns la patru zile pentru iobagi şi trei zile pentru jeleri (la sfârşitul sec. 18), ceea ce a provocat mari mişcări ţărăneşti. în Ţara Românească i se spunea clacă, iar în Moldova boieresc. 2. Muncă, trudă. ROBOTEALĂ (< roboti) s. f. Faptul de a roboti; treburi mărunte pe lângă casă. Sir Robert Robinson ROBOTEHNICĂ (< robot + tehnică) s. f. Domeniu al tehnicii care se ocupă de construirea modelelor mecanice, informatice sau mixte şi a roboţilor. ROBOT! (< robotă) vb. IV intranz. 1. A trudi. 2. A face treburi mărunte pe lângă casă; a trebălui. ROBQTICĂ (< engl., fr.) s. f. Domeniu pluridisciplinar al ştiinţei şi tehnicii care studiază proiectarea şi tehnica construirii sistemelor mecanice, informatice sau mixte şi a roboţilor, în scopul înlocuirii totale sau parţiale a omului în procesele tehnologice, în acţiunea asupra mediului înconjurător etc. Multe aspecte ale r. implică inteligenţa artificială: roboţii pot fi echipaţi cu senzori echivalenţi cu organele de simţ ale omului, pentru vedere, pipăit, perceperea temperaturii. Unii au chiar capacitatea de a lua decizii simple, iar în prezent cercetările în domeniu sunt orientate spre obţinerea de roboţi cu un grad de autocontrol care să le permită mobilitatea şi luarea de decizii într-un mediu necontrolat direct de către oameni. ROBOTIZA (< fr.) vb. I tranz. A dota cu sisteme mecanice, informatice sau mixte, cu roboţi, procesul de producţie, în scopul de a înlocui omul în operaţii repetabile sau vătămătoare. ROB ROY (Robert Mac Gregor Cambell, zis ~) (1671-1734), brigand scoţian. Celebru prin curajul său şi prin viaţa aventuroasă. Arestat în 1722; graţiat în 1727. Eroul celebrului roman al lui W. Scott. ROBSON [robsn], cel mai înalt vârf din M-ţii Stâncoşi canadieni, acoperit cu zăpezi veşnice şi gheţari. Alt.: 3 954 m. Cucerit în 1913 de o expediţie formată din exploratorii A. Mac Carthy, W. Foster şi Conrad Kain. ROBU, loan (n. 1944, Târgu Secuiesc), arhiepiscop al Bisericii romano-catolice din România. M. de onoare al Acad. (2001). Carieră didactică loan Robu f£j ROBURIT 152 teologică. Lucrări: „Curs de teologie morală generală1', „Sfinţii ne învaţă11. ROBURjT (< fr. {i}; {s} lat. robur „forţă") s. n. Exploziv format dintr-un amestec de 86% azotat de amoniu şi 14% clordinitrobenzen, folosit în lucrări miniere. ROBUST, -Ă (< fr.) adj. Rezistent la muncă, la oboseală; înzestrat cu o constituţie fizică puternică; voinic, viguros. ROBUSTEŢE (după fr. robustesse) s. f. Faptul de a fi robust; forţă, vigoare fizică. ROC (RUKH), pasăre fabuloasă gigantică capabilă să ridice în aer elefanţi sau alte greutăţi mari, cunoscută din „O mie şi una de nopţi11 sau din scrierile lui Marco Polo. Numele său a fost atribuit ulterior unei păsări nezburătoare de mari dimensiuni (până la 3 m înălţime), Aepiornis. din Madagascar, dispărută în timpurile istorice ca urmare a vânărn excesive. ROCA, Cabo da ~, cap pe coasta atlantică a Portugaliei, cel mai vestic punct al Europei continentale, situat la 38°47’ lat. N şi 9°30’ long. V. Stâncă de granit, înaltă de 144 m, formează extremitatea vestică a m-ţilor Sintra. Romanii au numit-o Promontorium Magnum. ROCA, Julio Argentino (1843-1914), general şi om politic argentinian. Preşedinte al statului (1880-1886, 1898-1904). S-a implicat în rezolvarea conflictului militar cu Chile (1902). ROCADĂ (< fr., germ.) s. f. 1. Mutare combinată a regelui şi a turnului, la jocul de şah, care constă în aducerea unuia dintre turnuri lângă rege şi în trecerea regelui peste turn, pentru a se pune la adăpost de atacurile directe; poate fi executată o singură dată în cursul unei partide de către fiecare concurent, cu condiţia ca nici una dintre cele două piese vizate să nu fi fost mutată înainte. Există o r. mică (pe flancul regelui) şi o r. mare (pe francul reginei). 2. (MILIT.) Cale de comunicaţie cu un traseu în general paralel cu linia frontului. Este folosită pentru regruparea şi manevrarea trupelor şi pentru asigurarea materială a acestora. ROCAILLE [rokai] (cuv. fr.) adj. Stil ~ = stil în arhitectura de interior şi în artele decorative franceze (prima jumătate a sec. 18), reprezentând faza de înflorire a stilului rococo, caracterizat prin importanţa deosebită pe care o capătă ornamentul, prin eleganţă, rafinament şi fantezia con- tururilor răsucite, prin imitarea unor elemente naturale (grote, stânci, scoici). ROCAMBOLE, personaj al lui Ponson du Terrail în „Dramele Parisului11; simbol al aventurierului extravagant. ROCAMBOLESC (< fr.; n. pr. Rocambole) adj. (Livr.) Fantastic, extravagant. ROCARD [rokar], Michel (n. 1930), om politic francez. Unul dintre fondatorii (1960) şi secretar general (1967-1973) al Partidului Socialist Unificat, unit cu Partidul Socialist (în 1974). De mai multe ori ministru; prim-min. (1988-1991). ROC ARN IŢĂ (< germ.) s.f. Cerc de oţel sau de parâmă care serveşte la ridicarea pânzelor unei nave de-a lungul catargului. RQCĂ (< fr.) s. f. (PETROGR.) Material constitutiv al unei formaţii naturale, parte integrantă a scoarţei terestre. Se prezintă, în general, sub formă de agregate alcătuite din unul sau din mai multe minerale. R. iau naştere în urma variatelor procese geologice. în funcţie de geneza lor, se deosebesc: a) r. eruptive sau magmatice, formate prin consolidarea maselor topite de silicaţi în interiorul scoarţei (r. intruzive, r. plutonice) ori pe suprafaţa ei (r. efuzive, r. vulcanice); b) r. sedimentare, rezultate prin depunerea materialelor de dezagregare şi de alterare a rocilor de pe suprafaţa scoarţei, transportate sub acţiunea vântului, a gheţarilor, a apelor curgătoare şi a mării (r. clastice), sau formate prin precipitare chimică, în ape marine, lacustre sau de izvoare (r. de precipitare), prin intermediul organismelor (r. biogene) ori prin acumularea pe loc a materialului insolubil rezultat din alterarea rocilor (r. reziduale); c) r. metamorfice, născute prin transformarea rocilor preexistente în condiţii de temperatură ridicată (r. de contact) sau în condiţiile unei intense dislocaţii a zonelor mobile ale scoarţei Pământului (r. cristalofiliene şi r. cataclastice). R. sunt caracterizate prin compoziţia mineralogică, structură (gradul de cristalizare, mărimea cristalelor) şi textura lor (dispoziţia în spaţiu a mineralelor componente). Aceste elemente fundamentale pentru identificarea r. se pot stabili în unele cazuri cu ochiul liber, dar în mod curent se recurge la examenul microscopic. Pentru studiul mai complet al r. se apelează şi la analiza chimică, la determinarea proprietăţilor tehnologice etc. în afară de interesul ştiinţific general al cer- cetării r., studiul acestora prezintă importanţă practică deosebită, deoarece ele însele constituie uneori substanţe minerale utile sau conţin astfel de substanţe, formate fie o dată cu ele, fie mai târziu. — R. utilă, rocă folosită în industrie. R.u. pot fi materiale de construcţie (ex. marmură, granit, andezit, bazalt), materiale abrazive (ex. piatra ponce, gresia, şmirghelul etc.), materii prime ceramice (ex. argilă refractară), materie primă pentru fabricarea cimentului (ex. marne, calcare), fondanţi în siderurgie (ex. calcare), materiale cu felurite întrebuinţări industriale (ex. piatra litografică, creta, diatomitul etc.). — R.-mamă de petrol = rocă argiloasă, marnoasă, silicioasă sau calcaroasă, rezultată în urma consolidării unor sedimente bogate în substanţe organice, prin transformarea cărora, în condiţiile unui bazin marin cu ape de fund lipsite de oxigen, au luat naştere^ bitumine (gaze, petrol, asfalt etc.). în anumite condiţii de presiune şi de temperatură, r.-m. de p. s-a compactizat şi a cedat o parte din petrolul şi din gazele pe care le conţinea rocilor poroase înconjurătoare, care au devenit astfel roci-magazin sau roci-colectoare. în România se întâlnesc roci cu caracter de r.-m. de p. în Silurian (şisturi cu graptoliţi în Dobrogea), Liasic (şisturi bituminoase în Banat), Cretacicul inferior (seria şisturilor negre din flişul Carpaţilor Orientali), Oligocen (şisturi disodilice, menilite, marne albe bituminoase în Carpaţii Orientali) şi în Neogen (marne, şisturi cu radiolari în zona precarpatică şi în Transilvania). (PEDOL.) R. parentală = rocă pe care s-a format profilul de sol sau din care a provenit materialul pe care s-a format solul. Sin. r. - mamă de sol, r. de sotidificare. ROCH, Sfântul - (1300-1350), personaj semilegendar, cunoscut ca patron al câinilor. ROCHA [ro/a], Glauber (1938- 1981), regizor brazilian de film. Promotor al curentului Cinema Novo. Angajamentul său politic face din el un perpetuu revoluţionar, iar din filmele sale un manifest agitatoric, pe care îl îmbracă într-o haină fantast-poetică („Dumnezeu şi diavolul pe pământul soarelui11, „Pământ în transă11, „Antonio das Mortes11). ROCHE [roj], Denis (n. 1937), scriitor şi fotograf francez. Redactor al revistei „Tel Quel“. Autor al unei poezii cu o formă discontinuă, la care renunţă odată cu publicarea volumului „Poezia e inadmisibilă11. Se îndreaptă spre o „subversiune a 153 ROCKEFELLER literaturii", ilustrată prin multe eseuri teoretice. Traducător al lui Cummings şi Pound. ROCHE [roj], £douard (1820-1883), astronom, matematician şi geofizician francez. Cercetări privind cosmogonia sistemului solar, cometele şi structura Pământului. A stabilit (1849) limita lui R., reprezentând distanţa la care un satelit natural este distrus de forţa de maree datorată atracţiei corpului în jurul căruia gravitează. ROCHE [rofl, Jean (1901-1992), medic şi biochimist francez. Prof. la College de France. Cercetări originale în biochimia hormonilor tiroidieni, fizico-chimia şi biochimia proteinelor („Biochimie medicală"), în enzimologia şi biochimia comparată. A descoperit şi a sintetizat trei noi hormoni tiroidieni, a pus în evidenţă căile de metabolizare şi rolul particulelor infracelulare; a făcut cercetări asupra pigmenţilor respiratori sanguini şi musculari la vertebrate. M. de onoare ai Acad. Române (1965). ROCHEFORT [rojfp.r], Jean (n. 1930), actor francez de teatru şi film. Carieră prolifică şi foarte diversă ca gen de roluri — de la comedia dramatică la cea bufă, de la filmul de capă şi spadă la cel psihologic —, care se întinde peste mai bine de o jumătate de sec. Cuceritor prin [nteligenţă, eleganţă şi umor („Să înceapă petrecerea11, „Fustangiul11, „Mustăciosul11, „Bărbatul coafezei11). ROCHEFORT [ro/fg:r], Victor Henri, marchiz de ~ -Lugay (1831— 1913), ziarist şi om politic francez. Fondator (1868) al săptămânalului „La Lanterne11, în care a publicat pamflete virulente contra Imperiului, fiind obligat să se exileze la Bruxelles. Din 1869, a condus jurnalul „La Marseiilaise11, fiind închis în urma unui proces. în 1870 a fondat o nouă publicaţie, „Cuvântul de ordine11, fiind deportat (1873) în Noua Caledonie, de unde a fugit, în Anglia. Amnistiat, revine în Franţa (1880) şi înfiinţează jurnalul radical „Intransigentul". S-a raliat mişcării naţionaliste de dreapta, conduse de generalul Boulanger, pe care l-a urmat în Belgia refugiindu-se apoi la Londra. Amnistiat (1895), a revenit în Franţa şi a trecut de pe poziţii de stânga la cele de extrema dreaptă (Afacerea Dreyfus). ROCHELLE [rojel], La oraş în V Franţei (Aunis), port la Oc. Atlantic, situat vizavi de ins. Re, de care este legat printr-un pod (din 1988), la 446 km SV de Paris; 76,1 m'*i loc. (1999). Şantier naval. Rafinărie de petrol. Ind. metalurgică, a constr. de maşini (avioane, automobile), electrotehnică, chimică, textilă, alim. (conserve de peşte). Centru turistic. Muzeu de artă (opere aparţinând pictorilor flamanzi şi francezi); Muzeu de istorie locală şi de ceramică; Muzeu de istorie naturală şi etnografie; Muzeu maritim; Muzeul Lumii noi. Monumente: ruinele unei fortificaţii din sec. 12; numeroase turnuri de apărare, între care Tour de la Grosse-Horologe (sec. 13, refăcut în sec. 18), Tour de la Chaîne (sec. 14); Tour Saint-Nicolas (1317-1345), de formă pentagonală, Tour de la Lanterne (1445-1476), catedrala Saint-Louis (1774-1784); Palatul episcopal (1773-1777, azi muzeu); clădirea Primăriei (sec. 16, restaurată în sec. 19), în stil renascentist; clădirea Bursei (sec. 18). Menţionat documentar în 1023, a fost disputat în Ev. Med. între Franţa şi Anglia. în sec. 16-17 a fost una dintre principalele fortăreţe ale hughenoţilor şi, totodată, unul dintre centrele protestantismului, având de făcut faţă la două aşedii celebre (1573 şi 1627-1628). în Antic, s-a numit Rupella. ROCHE MOUTONN^E [ro/ mutone] loc. fr. Stâncă rotunjită şi striată de eroziunea glaciară. Apar în grup în văile unde au existat gheţari; spinări de berbec. Termen introdus (1777) de savantul elveţian Benedict Horace de Saussure. ROCHESTER [rot/îste] 1. Oraş în Marea Britanie (Anglia), la 45 km SE de Londra, port în estuarul râului Medway; 127,7 mii loc. (2001). Aeroport. Rafinărie de petrol. Ind. aluminiului, a constr. de maşini (avioane, maşini agricole), mat. de constr. (ciment), hârtiei şi alim. Centru turistic. Catedrala romanică Saint Andrew, construită în anii 604-605, distrusă parţial de danezi, reconstruită în 1082 de episcopul Gundulf şi amplificată în sec. 14-15 (în stil gotic); ruinele unui castel fortificat, construit în 1088 de William II; Donjon (sec. 12), castelul Guildhall (1687). Muzeu, spitalul Charity (1579), Şcoala de matematică (1707). Vechi oraş roman (Dubrobricae), a fost un activ centru episcopal în anul 604. Menţionat documentar în 1189. 2. Oraş în NE S.U.A. (New York), port pe ţărmul de S al lacului Ontario, la gura de vărsare a râului Genesee, la 114 km ENE de Buffalo; 217,1 mii loc. (2002). Aeroport. Construcţii de aparate optice (camere video, copiatoare, lentile) şi fotografice (aici se află Compania Eastman-Kodak şi Corporaţia Xerox), de instrumente de precizie şi control, de maşini-unelte, subansamble auto, utilaje textile, radioreceptoare, echipament electric, echipament pentru stomatologie ş.a. Ind. chimică (filme fotografice), pielăriei şi încălţămintei, textilă şi alim. (prelucr. fructelor, în special a merelor). Centru de cercetări nucleare. Institut Tehnologic (1829), Universitate (1850). Muzeu internaţional de fotografie, amenajat în casa lui George Eastman; Galerie de Artă; Teatru; orchestră simfonică; Planetarium; Festivalul liliacului (anual, în luna mai). Parcul Monroe (2 000 ha). Grădină zoologică. în 1789, Allen Ebenzer a construit pe râul Genesee o moară de cereale pentru indienii seneca din această zonă. în 1811, omul de afaceri, colonelul Nathaniel Rochester a cumpărat moara şi a ridicat apoi mai multe construcţii, devenind (în 1812) aşezare permanentă cu numele R., care s-a dezvoltat rapid după construirea canalului Erie (1817-1825) şi a hidrocentralei de pe râul Genesee. Declarat oraş în 1834. Centrul oraşului (down town), printr-un plan de sistematizare, a căpătat o nouă înfăţişare (1960-1980). ROCHIE (< bg., ser.) s. f. îmbrăcăminte femeiască la care bluza şi fusta formează o singură piesă. ROCHIŢĂ (< rochie) s. f. Diminutiv al lui rochie. ^ (BOT.) Rochi-ţa-rândunelei = volbură (II). ROCIU, com. în jud. Argeş, situată în C. Piteştiului, pe cursurile superioare ale râurilor Dâmbovnic, Mozacu şi Neajlov; 2 760 loc. (2005). Pe terit. satului Gliganu de Jos a fost descoperit (1964) un tezaur dacic din argint (brăţări, inele, o fibulă cu scut romboidal, denari romani republicani) datând din sec. 1 î.Hr. în satul Şerbăneşti se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1910). ROCK AND ROLL; ROCK’N’ROLL; ROCK (cuv. engl.) s.n. Muzică de dans cu caracter dinamic provenită din blues, R&B, country & western, apărută în anii ’50 în S.U.A. Popularitate internaţională datorată cântăreţilor albi (Elvis Presley, Cliff Richard), dar şi afro-americani (Chuck Berry, Little Richard, Fats Domino). Stă la baza curentului rock dezvoltat din anii ’60 de grupurile The Beatles, The Rolling Stones, The Who etc. ROCKEFELLER [rakifeler], familie de oameni de afaceri, filantropi şi oameni politici din S.U.A. 1. John Davison (1839-1937),_industriaş şi filantrop american. Continuând afacerile cu petrol ale tatălui său, a fondat ROCKEFELLER CENTER 154 (1862) prima antrepriză petrolieră, în 1863 o rafinărie de petrol, apoi (1870) imperiul industrial Standard Oii Company, cu peste 30 de corporaţii, care i-a adus venituri imense. Dedi-cându-se activităţilor filantropice, a creat Fundaţia R. (1913), Universitatea R. din Chicago (1902), Institutul R. pentru cercetări medicale din New York (1901), care a devenit (din 1954) Universitatea R. Prin generozitatea lui a fost refăcută (după distrugerile din Primul Război Mondial) catedrela Notre-Dame din Reims. 2. John D. Jr. (1874-1960), industriaş şi filantrop american. Fiul lui R. (1).  continuat donaţiile tatălui său (locul pe care s-a construit sediul Naţiunilor Unite), a construit Center R. şi a restaurat în stil colonial Williamsburg. 3. Nelson Aldrich (1908-1979), om politic şi filantrop american. Nepotul lui R. (1). Vicepreşedinte al S.U.A. (1974-1977), în timpul lui G. Ford. Colecţionar de artă. A făcut donaţii importante la Muzeul de Artă Modernă şi a fondat Muzeul de Artă Primitivă, ambele din New York. ROCKEFELLER CENTER [rakifeler senter], complex de 14 clădiri, construit (1929-1940) de H.W. Corbett şi Raymond Hood, în Manhattan, pe o întindere de 5 ha; adăposteşte mai multe muzee. ROCKFORD [rakferd], oraş în NNE S.U.A. (Illinois), situat pe Rock River, la 129 km NV de Chicago; 151,1 mii loc. (2002). Aeroport. Nod feroviar. Piaţă agricolă pentru cereale. Ind. constr. de maşini (maşini-unelte, maşini agricole, containere, utilaj textil, aparate şi instrumente pentru rachetele aerospaţiale, echipament de aer condiţionat pentru avioane, piese şi subansamble pentru automobile, motoare electrice, aparate de televiziune, şuruburi ş.a.), chimică (vopsele), de prelucr. a lemnului (mobilă), pielăriei, hârtiei şi alim. Muzeu de istorie naturală; Galerie de Artă. Orchestră simfonică. Fondat de englezi originari din New England în 1834 sub numele de Midway si menţionat documentar în 1836. în anii 1850-1852, aici s-au stabilit numeroşi emigranţi italieni şi suedezi. Declarat oraş în 1852. ROCKY MOUNTAINS v. Stâncoşi, Munţii ROCOCO (< fr.) adj. Stil ~ = (şi subst.) stil în arta europeană a sec. 18, urmând barocului şi precedând stilul neoclasic. Renunţând la ordinele clasice, arhitectura rupe cu tradiţia într-o nouă concepţie, conform căreia formele diferă de funcţie, iar relaţia dintre interior şi exterior nu este obligatorie. Decoraţia arhitecturală Centrul Rockefeller de interior şi mobilier capătă o deosebită importanţă, odată cu artele minore în general, r. adoptând o ornamentaţie excesivă cu un repertoriu nou de motive (embleme, atribute de zeităţi mitologice, imitarea unor elemente naturale ca grotele, stâncile, scoicile). în pictură şi sculptură domină subiectele galante, frivole, idila bucolică. Arta r. manifestă o preferinţă pentru culorile deschise şi strălucitoare, pentru liniile uşoare şi răsucite, compoziţia asimetrică, pitoresc şi rafinament. R. a predominat în Franţa în prima jumătate a sec. 18, cunoscând câteva faze de dezvoltare (stilurile regenţă, rocaille, Pompadour) şi s-a răspândit şi în restul Europei. ♦ P. ext. Demodat şi puţin ridicol. ROCCMNĂ s. f. Mică plantă erbacee din familia cariofilaceelor, cu frunze opuse, ovate şi cu flori mici, albe dispuse în cime rare (Stellaria media). Seminţele constituie hrană pentru păsări. ROCOŢEA (cf. rocoină) s. f. Plantă erbacee perenă toxică din familia cariofilaceelor, înaltă până la 60 cm, cu frunze opuse, liniare şi cu flori albe, dispuse în cime terminale (Stellaria graminea). Se cunosc c. 120 de specii răspândite pe tot globul. ROCROI [rokrua], localitate în masivul Ardeni (Franţa). în timpul Războiului de 30 de Ani, la 19 mai 1643, francezii, conduşi de ducele d’Enghien (viitorul mareşal de Conde), au obţinut aici o remarcabilă victorie asupra spaniolilor. ROD (în mitologia slavă), zeu al fecundităţii, însoţit, de obicei, de mai multe zeiţe ale naşterii. Era considerat protector al neamului şi al descendenţilor din acelaşi strămoş. ROD (< sl.) s. n. 1. Denumirea produselor vegetale obţinute de la plantele cultivate, în special de la pomii fructiferi; fruct. ^ Loc. Cu rod = roditor. -0- Rodul-pământului = plantă erbacee toxică, cu frunze lung-peţiolate şi cu inflorescenţa spadice (Arum maculatum). Se cunosc c. 15 specii, răspândite în Europa şi Asia Anterioară. Creşte în păduri umbroase şi umede. După dezvoltarea florală, oamenii apreciază recolta anului în general. 2. Rezultat (favorabil), efect; folos. 3. Copil. ROD, Edouard (1857-1910), romancier elveţian de limbă franceză. Romane naturaliste („Nevasta lui Henri Vanneau"), mai târziu psihologice, axate pe probleme de conştiinţă („Cursa spre moarte", „Sensul vieţii"). Eseuri („G. Leopardi", „Dante“, „J.-J. Rousseau"). Teatru („Reformatorul"). RODA (< fr.) vb. I tranz. A efectua o rodare. RODAJ (< fr.) s. n. Rezultatul operaţiei de rodare (1); perioadă de rodare (1). ROD AN (< ngr) s. n. Sucală. RODANHjDRIC (< fr.) Adj. Acid ~ = acid tiocianic. RODANŢĂ (< it.) s. f. Inel metalic cu un jgheab pe suprafaţa laterală, care apără ochiurile parâmelor la ambarcaţii. RODANURĂ (< fr.) s. f. Sare a acidului tiocianic; tiocianat, sulfo-cianură. Rodul-pământului 155 RODNA RODARE (< roda) s. f. 1. Operaţie prin care unele mecanisme sau utilaje sunt puse în stare de funcţionare în anumite regimuri de exploatare, în scopul netezirii şi ajustării suprafeţelor de contact în mişcare ale pieselor şi organelor componente (ex. r. turbinelor, r. autovehiculelor etc.). în timpul acestei operaţii, se spune că mecanismele sau utilajele respective sunt în rodaj. 2. Operaţie de supra-finisare a suprafeţelor de contact în mişcare, executată cu ajutorul unei pulberi sau a unei paste abrazive, în scopul obţinerii unei netezimi mari. RODBAV, staţiune balneoclimaterică de interes general, cu funcţionare permanentă, situată în com. Şoarş, jud. Braşov, în SE pod. Hârtibaci, la 476 m alt. Climat tonic, cu veri răcoroase (temp. medie a lunii iul. este 18°C) şi ierni reci (în ian. medii termice de -5,5°C). Temp. medie anuală este de c. 7,5°C. Izvoare cu ape minerale clorurate, sodice, iodurate, bicarbonatate, hipo-tone indicate în cură externă pentru tratarea afecţiunilor reumatismale degenerative, a celor posttraumatice, ginecologice, vasculare etc. Punct muzeal cu piese de arheologie locală. Biserică de lemn (sec. 18); ruinele unei cetăţi ţărăneşti din sec. 14. Arie de protecţie specială avi-faunistică. RODBELL, Martin (n. 1925), biolog american. A susţinut, independent de Alfred Gilman, existenţa proteinelor membranoase cu rol în transmiterea semnalelor între celulele organismului. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1994), împreună cu A. Gilman. RODCENKO, Aleksandr Mihailovici (1891-1956), designer, grafician şi scenograf rus. Influenţat de constructivism, este creatorul artei nonobiec-tuale („Negru pe negru“). A realizat primele fotomontaje, în arta tipografică. RODENBACH [rodebah], Georges (1855-1898), poet belgian de limbă franceză. Versuri simboliste, evocând atmosfera monotonă, peisajele de ceaţă şi penumbră ale oraşelor Flandrei („Tristeţile", „Tinereţe candidă", „Domnia liniştii", „Oglinda cerului natal", „Vieţile închise"); romane („Bruges, oraşul mort"). RODENTIA v. rozătoare. RODENTICjD (< germ.; {s} lat. rodent- „care roade" + -cida „care ucide") s. n. Substanţă toxică folosită pentru distrugerea rozătoarelor. RODEO (< sp.) s. n. 1. Serbare organizată cu ocazia marcării animalelor în unele reg. din America. 2. întrecere sportivă organizată în unele reg. din S.U.A. şi Mexic, care constă în încălecarea fără şa de către un cow-boy a unui cal sau taur nedomesticit şi menţinerea lui cât mai mult timp călare. Primul r. s-a desfăşurat în 1872 în Arkansas. RODERIC (RODERICK, RODRI- GO) (?—711), ultimul rege vizigot în Spania (710-711). Domnie marcată de confruntări militare cu rebelii basci în N şi cu jnvadatorii arabi veniţi din N Africii. înfrânt la 19 iul. 711 la Rio Barbate de armata de berberi şi arabi comandată de Tariq ibn Ziyăd. RODGERS [rpdjerz], Richard (1902-1979), compozitor american. Muzicale de succes („Oklahoma", „Caruselul", „South Pacific"). Muzică de film („Sunetul muzicii", „lubeşte-mă astă-seară"); cântece („Blue Moon", „Bewitched", „Where or When"). R6DHOS v. Rodos. RODI (< v. sl.) vb. IV intranz. A produce roade. RODIE (< ngr.) s. f. Fructul rodiului2. RODIN [rode], Auguste (1840- 1917), sculptor francez. Figură remarcabilă a sculpturii europene din sec. 19. Vasta sa operă (busturi, monumente, grupuri compoziţionale) se afirmă prin forţa tumultuoasă şi intensa expresivitate. Foloseşte adesea un modelaj vibrat (înrudit cu viziunea impresionistă), în care colaborarea cu efectele luminii are un rol esenţial. A exprimat deopotrivă graţia şi gingăşia, încordarea, vigoarea fizică şi concentrarea spirituală, având ca teme predilecte Auguste Rodin. „Sărutul11 dragostea („Sărutul", „Primăvara"), interogarea filozofică în faţa destinului („Poarta infernului", „Gânditorul", „Burghezii din Calais"), evocarea geniului („Balzac", „Hugo"). A exercitat o adâncă influenţă asupra sculpturii universale. RODITOR, OARE (< rodi) adj. (Despre terenuri agricole) Care dă roade; mănos; (despre pomi) care rodeşte; fructifer. RODIU1 (< fr. {i}; {s} gr. rhodon „trandafir") s. n. Element chimic (Rh; nr. at. 45, m. at. 102,905) din familia metalelor platinice. De culoare alb-argintiu, asemănător cu platina, se foloseşte, împreună cu aceasta, la confecţionarea instrumentelor de laborator. A fost descoperit (1803) de britanicul William H. Wollaston. RODIU2 (< rodie) s. m. Arbust ornamental, cu frunze invers alun-git-lanceolate, pieloase, cu flori roşii şi cu fructe mari (ca un măr), cu multe seminţe acoperite de un înveliş cărnos, comestibil, suculent şi roşiatic (Punica granatum). Răspândit în zona mediteraneană. RODNA 1. Munţii Rodnei, masiv muntos în N Carpaţilor Orientali, situat între văile râurilor Vişeu şi Bistriţa Aurie (N şi NE), Someşu Mare (E şi SE) şi Sălăuţa (V) şi dealurile Năsăudului (S). Extins pe o supr. de c. 1 300 km2, prezintă o creastă principală, orientată E-V, între păsurile Rodna şi Şetref, cu o lungime de 52 km şi o lăţime max. de 25 km, dominată de mai multe vârfuri de peste 2 000 m alt.: Pietrosu Mare (2 303 m, cel mai înalt din Carpaţii Orientali), Ineu (2 279 m), Rebra (2 221 m), Puzdrele (2 189 m) ş.a. Alcătuit predominant din şisturi şi calcare cristaline, intens faliate în N (falia Dragoş Vodă) şi în S (falia Rodnei). Marginile cristalinului sunt acoperite, transgresiv, cu gresii, marne, conglomerate şi calcare numulitice, străpunse pe alocuri de formaţiuni eruptive (andezite, riolite, dacite), care apar în relief sub formă de măguri, mai frecvente pe versantul de S (Măgura Porcului, Măgura Sângeorz, Măgura Mare). Masivul R. are aspectul unui horst asimetric, înalt şi cu pereţii abrupţi în N şi mai scund şi cu înclinare accentuată spre S. Prezintă un relief puternic fragmentat, cu forme semeţe (creste ascuţite, versanţi abrupţi), niveluri de eroziune etajate, forme structurale, fenomene carstice (peşterile Izvorul Tăusoarelor, Zânelor) pe versantul SV şi pe cel de N (izbucul Izvorul Albastru al Izei), văi adânci ş.a. Frecvente urme ale glaciaţiei RODNIC 156 cuaternare (lacurile glaciare Buhă-escu, Lala Mare, Lala Mică, Iezerul Pietrosului ş.a., circuri glaciare etc.). Important nod hidrografic din care izvorăsc râurile Someşu Mare, Vişeu, Iza, Bistriţa Aurie, Arieş, Cormaia, Rebra ş.a. Staţie .meteorologică de altitudine. Acoperit cu păduri de molid şi de fag şi brad. La peste 1 800 m alt. se află domeniul subalpin cu tufărişuri de jneapăn, pâlcuri de smârdar (Rhododendron myrtifolium) şi exemplare rare de zâmbru (Pinus cembra), iar pe culmi pajişti alpine în care sunt dominante Carex curvula, Juncus trifidus şi Oreochloa disticha. în cadrul florei M-ţilor R. se remarcă o specie înrudită cu guşa porumbelului (Si/ene nivalis), endemit al R., precum şi o serie de endemite ale Carpaţilor Orientali ca de ex. Centaurea carpatica, Si lene zawadzkii ş.a. Pe muntele Saca poiană cu narcise. Faună bogată (urşi, mistreţi, cerbi, râşi, jderi, cocoşi de munte şi de mesteacăn, ieruncă, capră neagră — reintrodusă în rezervaţia Pietrosu Rodnei ş.a.). începând din 1973 a fost colonizată cu succes marmota. Incluşi în cea mai mare parte în Parcul Naţional Munţii Rodnei, în cadrul căruia se individualizează. Rezervaţia naturală complexă Pietrosu Rodnei (900 ha), înfiinţată în 1932 şi rezervaţia Ineu-Lala. Turism. 2. Pas în N Carpaţilor Orientali, între culmile de E ale m-ţilor Rodnei şi cele de NV ale m-ţilor Suhard, în zona de izvor a Someşului Mare, la 1 271 m alt., prin care se fac legăturile rutiere între Moldova şi Transilvania. Cunoscut şi sub numele de Rotunda. 3. Com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată la poalele SSE ale m-ţilor Rodna şi cele NV ale m-ţilor Bârgău, pe cursul superior al Someşului Mare; 6 354 loc. (2005). Punct terminus de c.f. Expl. de min. cuprifere şi min. complexe. Expl. de prelucr. lemnului. Muzeu etnografic. In satul Valea Vinului sunt izv. cu ape minerale carbogazoase, bicarbo-natate, calcice. în satul R., atestat documentar în 1235, se află o biserică romano-catolică (sec. 18) şi o biserică ortodoxă în stil neobizantin (1825). Ruinele unei mănăstiri dominicane din sec. 13-14. RODNIC, -Ă (< rod) adj. Care produce multe roade; fecund, fertil. RODNICIE (< rodnic) s. f. Calitatea de a fi rodnic; fertilitate. RODNINA, Irina (n. 1949), patinatoare rusă. Triplă campioană olimpică la patinaj artistic, în proba de perechi (Sapporo, 1972, cu Aleksei Ulanov, Innsbruck, 1976 şi Lake Placid, 1980, cu Aleksandr Zaiţev), de 10 ori campioană mondială şi de 11 ori europeană. ROD6, Josâ Enrique (1871-1917), eseist şi critic literar uruguaian hispano-american. Unul dintre promotorii modernismului. Eseist de mare fineţe, a apărat valorile umaniste ale lumii romanice şi hispanice în opoziţie cu materialismul anglo-saxon („Arier, „Oglinda lui Prospero"). RODOCROZIT (< fr. {i}; (s> gr. rhodon „trandafir" + khros „culoare") s. n. (MINER.) Carbonat natural de mangan. Se prezintă în cristale rom-boedrice şi în mase compacte de culoare roz. R. reprezintă o sursă importantă pentru extragerea man-ganului. în România se găseşte în zăcămintele de mangan de la laco-beni, Răzoare şi Delineşti şi în filoanele metalifere de la Cavnic, Roşia Montană, Brad şi Săcărâmb etc. RODODENDRON (< fr.; {s} gr. rhodon „trandafir" + dendron „copac") s. m. (BOT.) Numele unor plante lemnoase din fam. enicacee; există circa 800 specii, incluse în genul Rhododendron. Au dimensiuni variate, de la arbuşti scunzi şi subarbuşti din etajul subalpin până la plante lemnoase de mari dimensiuni din regiuni tropicale şi subtropicale. Unele specii au frunze persistente, lucioase, altele frunze căzătoare; florile, tubulare sau în formă de cupă, sunt foarte decorative, viu colorate sau albe; o serie de specii sunt cultivate, sub numele de azalee. Un număr mare de specii se întâlnesc în Himalaya, în Asia de SE şi Indonezia. în România creşte o singură specie de r., smârdarul. RODOFITE, s. f. pl. Filum care cuprinde alge unicelulare sau pluri-celulare (filamentoase, lamelare sau amplu ramificate) cu un colorit specific, roşu, roz sau violaceu, datorită pigmenţilor ficocianină şi ficobilină (Rhodophyta). Abundente în apropierea ţărmului în mările tropicale, până la adâncimi de c. 200 m, dar prezente şi în mări temperate (inclusiv în M. Neagră) şi chiar în apele continentale. Sin. alge roşii. RODOMT (< fr. {i}; {s} gr. rhodon „trandafir") s. n. (MINER.) Silicat natural de mangan, cristalizat în sistemul triclinic. Se întâlneşte sub formă de mase granulare de culoare roz, formate prin metamorfismul sedimentelor cu mangan sau prin depuneri în filoanele hidrotermale. Este folosit ca material pentru ornamentaţii, în confecţionarea bijuteriilor şi în construcţii, în România se găseşte în zăcămintele de mangan de la lacobeni, Răzoare, Delineşti, Munţii Sebeşului şi în filoanele metalifere de la Cavnic şi Roşia Montană. De asemenea, r. se găseşte în Federaţia Rusă (m-ţii Ural), Suedia, Australia, S.U.A. (California, New Jersey) ş.a. RODOPI, Munţii ~ (în bulg.: RODOPI PLANINA; în grec.: OROSIRA RODH6RIS) , lanţ muntos în Pen. Balcanică, în SSV Bulgariei şi NE Greciei, extins pe direcţie NV-SE, pe 290 km lungime şi 60 km lăţime max., delimitat la N de valea fl. Mariţa şi la V de cea a fl. Mesta. Alcătuit din roci cristaline şi vulcanice, prezintă un relief domol, cu alt. ce scad de la NV la SE. Alt. max.: 2 191 m (vf. Goliam Perelik). Spre NV, R. se prelungesc cu m-ţii Rila, iar spre V cu m-ţii Pirin. Zăcăminte de min. de plumb, zinc, cupru şi crom. Acoperiţi în mare parte cu păduri. De aici izv. râul Arda. RODOPSINĂ, s. f. Pigment foto-sensibil prezent în celulele cu basto-naşe din retină; facilitează vederea în semiîntuneric. Este alcătuită dintr-o proteină numită opsină, legată de un cromofor neproteic, retinal. 157 ROEBLING RODOS, R6DHOS sau RHODOS 1. Insulă grecească în M. Egee, cea mal mare din arh. Sporadelor de Sud (grupul Dodecanez), situată în apropierea ţărmului Asiei Mici; 1,4 mii km2; 75 km lungime; 37 km lăţime max. Relief deluros, cu alt. max. de 1 215 m (vf. Atâviros), iar pe litoral câmpii de acumulare. Păduri de pin, chiparos, stejar mediteranean şi vegetaţie de maquis. Cereale, viţă de vie, tutun, citrice, măslini. Creşterea animalelor. Staţiuni balneoclimaterice. Pescuit. 2. Oraş în Grecia, în ins. cu acelaşi nume, port la M. Egee; 53,7 mii loc. (2001). Aeroport. Piaţă agricolă. Expl. de roci de constr. Export de citrice.^ Centru turistic şi staţiune balneară. în milen. 3-2 î.Hr., în R., care se afla în sfera de influenţă a civilizaţiei cretano-mice-niană, au existat importante centre ale comerţului maritim, care şi-au păstrat însemnătatea şi după invazia în R. a dorienilor. în sec. 8-7 î.Hr., oraşele din R. au participat intens la colonizarea Sjciliei, Africii de Nord şi altor terit. în timpul războaielor greco-persane (Războaiele medice) (500-449 î.Hr.) ins. a fost cucerită de Persia, apoi oraşele R. au devenit membre ale Ligii Ateniene. în 412 î.Hr., Sparta a reuşit să-şi subordoneze R., Însă în 396 (sau 395 Î.Hr.), ins. din nou a trecut la Atena, de care s-a despărţit definitiv în timpul Războiului Aliaţilor (357-355 Î.Hr.). în 408-405 î.Hr. are loc unirea politică a oraşelor din R., cu centrul în oraşul R. fondat în 408/407 î.Hr. în Antic., puternic stat sclavagist care şi-a menţinut şi în perioada elenismului organizarea politică republicană. în 44 d.Hr., R. a intrat în prov. romană Asia, iar în sec. 4-13 în componenţa Bizanţului; la începutul sec. 14 a fost cotropită de ordinul monaho-cavaleresc al Ospitalierilor. începând din sec. 16 ins. a fost alipită la Imp. Otoman până în 1923, când în baza Tratatului de la Lausanne s-a recunoscut Italiei dreptul de stăpânire a ins. Din 1947, ins. R. aparţine Greciei, devenind unul dintre cele mai importante centre turistice. Biserica Panaghia (sec. 13), moschei, Palatul Marilor Maeştri din oraşul medieval este inclus (din 1988) în lista Patrimoniului cultural universal. 3. V. Coiosul din Rodos. RODRIGO, Joaquîn (1902-1999), compozitor spaniol. Orb din copilărie. Muzică de inspiraţie folclorică. Lucrări diverse, camerale şi orchestrale („Concerto de Aranjuez“ pentru chitară şi orchestră). RODRIGUES [rudrigij], Amalia (1920-1999), cântăreaţă portugheză. Cea mai mare interpretă de fado (gen tradiţional portughez). Voce charismatică, vibrantă, cu o forţă expresivă unică. Roluri în filme. A concertat în întreaga lume (şi în România). Discografie selectivă: „Fado portugues“, „Lisboa antiga“. RODRIGUES, Joăo (c. 1561-1633), călugăr iezuit portughez. Interpret şi agent comercial al shogunilor Toyotomi Hideyoshi şi Tokugawa leyasu, cunoscut pentru celebra „Arte da Lingoa de laparrf, care cuprinde nu numai reguli de gramatică japoneză, ci şi pertinente comentarii istorice şi literare. RODRIGUES [rudrigij], Nelson (1912-1980), scriitor brazilian. A reînnoit dramaturgia braziliană prin tehnicile narative şi compartimentarea scenelor („Sărut pe asfalt"). Amalia Rodrigues RODRIGUES sau RODRIGUEZ [rodrjges], ins. vulcanică în V Oc. Indian, în arh. Mascarene, la 800 km NE de Madagascar, dependentă de statul Mauritius; 104 km2; 15 km lungime; 7 km lăţime max. Relief deluros, cu alt. max. de 395 m. Oraş pr.: Port Mathurin. Pescuit; creşterea animalelor. Descoperită de portughezi în 1645, colonizată de francezi în sec. 18 şi preluată de englezi în 1810, care au stăpânit-o până în 1968. RODRfGUEZ, Lorenzo (c. 1704-1774), arhitect spaniol. Reprezentant al stilului baroc „churrigueresd1. După planurile sale s-a construit catedrala Sagrario (1749) şi capela bisericii San Francisco (1770) din Ciudad de Mexico. RODRfGUEZ, Ventura (1717-1785), arhitect spaniol. Prof. la Acad. de Arte San Fernando din Madrid. Reprezentant al barocului. Arhitect-şef al Madridului (din 1764). După planurile sale s-au construit bisericile San Marcos (1740) din Madrid, Nuestra Senora del Pilar din Zaragoza (1745), faţada Catedralei din Pamplona (1780). RODRfGUEZ, Sânchez Manuel Laureano (zis Manolete) (1917-1947), toreador spaniol. în numeroasele înfruntări din arenă, R. a excelat printr-o manieră originală, caracterizată prin economia şi simplitatea mişcărilor. Rănit mortal în arenă. ROE [rou], Alliott Verdon (1877-1958), inginer britanic. Designer de avioane, a fondat (1910) o companie de construcţii de avioane, în cadrul căreia a realizat şi zburat cu propriul său avion. ROEBLING, John Augustus (1806- 1869), inginer american de origine germană. Fondator al primei uzine de cabluri metalice din S.U.A. lângă Pittsburgh. A construit mai multe poduri suspendate: cascada Niagara, Cincinnati, Brooklyn. ROENTGEN 158 ROENTGEN (RONTGEN) (< fr. {i}; {s} n. pr. Rontgen) s. m. Unitate de măsură a dozei radiaţiilor X sau y (simbol: R), egală cu cantitatea de radiaţii care produce, prin ionizarea unui centimetru cub de aer, în condiţii fizice normale, o sarcină electrică de un franklin. Raze R. = raze X. ROENTGEN, familie de ebenişti germani: Abraham R. (1711-1793) si fiul său David R. (1743-1807). Au lucrat la Curtea lui Ludovic XVI piese de mobilier în stil rococo. ROENTGENDEFECTOSCOPE ( n. pr. Rontgen) s. f. (MED.) Radioterapie. ROESLER [rosler], Robert (1840-1881), istoric german. în lucrarea „Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor" a susţinut teza neştiinţifică potrivit căreia poporul român s-a format exclusiv în S Dunării, de unde ar fi imigrat, în sec. 9, la N de fluviu. A fost combătut de B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, D. Onciul ş.a. ROEŞTl, com. în jud. Vâlcea, situată în piem. Olteţului, pe râul Cerna; 2 307 loc. (2005). în satul R. se află biserica Sfinţii Voievozi (1799, cu picturi originare), iar în satul Ciocâltei, biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1878). ROGALSKI, Theodor (1901-1954, n. Bucureşti), compozitor şi dirijor român. Prof. univ. la Bucureşti. Scriitură modernă, discurs muzical de mare claritate, talent de orchestrator. A excelat în muzica simfonică („Două schiţe simfonice - înmormântare la Pătrunjel şi Paparudele", „Trei dansuri româneşti"); a scris şi muzică de cameră de un mare rafinament coloristic, vocal-simfonică şi de film. ROGATQRIE (< fr.) adj. f. (DR.) Comisie ~ = mandat acordat de un organ de jurisdicţie cu sediul într-o anumită localitate sau ţară unui organ de jurisdicţie, cu sediul în altă localitate sau ţară, de a strânge anumite dovezi necesare soluţionării litigiului cu care a fost sesizat primul organ. ROGER, numele mai multor conţi şi regi ai Siciliei. Mai importanţi: 1. R.l. Guiscard (c. 1031-1101), conte de Sicilia (din 1062). A participat, alături de fratele său Robert I Guiscard, la campaniile împotriva arabilor pentru cucerirea sudului Italiei şi a Siciliei (din c. 1061). 2. R. II, conte (1101-1127), duce al Apuliei şi Calabriei (1127-1130) şi apoi primul rege al Siciliei (1130-1154), fiul precedentului. A învins coaliţia organizată împotriva sa de papa Innocenţiu II şi, cucerind Napoli şi Capua, a pus bazele Regatului Siciliei. A construit o flotă puternică, cu ajutorul căreia a făcut cuceriri pe coasta Africii (între Tunis şi Tripoli) şi a atacat stăpânirile bizantine, insti-tuindu-şi propria supremaţie în Mediterana meridională. A promulgat un cod de legi (1140), iar Curtea sa a devenit un important centru intelectual atât pentru învăţaţii creştini cât şi arabi. A refuzat să participe la a doua Cruciadă. ROGERIUS (sec. 13), canonic din Oradea, autor al cronicii intitulate „Carmen miserabile" („Cântec de jale"), care descrie invazia pustiitoare a tătarilor din 1241 în Transilvania şi în Ungaria. R. a fost prizonier la tătari timp de un an şi jumătate; astfel a putut prezenta în opera sa importante informaţii istorice privind acţiunile tătarilor mai ales în Transilvania. ROGERS [rodjerz], Cari Ransom (1902-1987), psiholog american. Unul dintre reprezentanţii psihologiei umaniste (al cărei obiectiv este dezvoltarea persoanei), conceptele centrale ale acesteia fiind: autenticitatea, empatia, nondirectivitatea; acestea numesc atitudini necesare atât în relaţiile cotidiene cât şi în cele din psihoterapie („Consiliere şi psihoterapie", „Psihoterapia şi schimbarea personalităţii", „Un manifest personalisf). Theodor Rogalski Glnger Rogers ROGERS [rodjerz], Ginger (pseud. lui Virginia Kaiherine McMath) (1911— 1995), actriţă americană de film, partenera blondă şi vaporoasă a lui Fred Astaire în epoca de aur a comediei muzicale hollywoodiene din anii ’30 ai sec. 20 („Roberta", „Invitaţie la dans", „Farandola"). ROGERS [rodjez], John (1500-1555), prelat englez. Editor (1537) al primei „Biblii" complete în limba engleză, folosind traducerile lui W. Tyndale şi M. Coverdale, pe care a publicat-o sub pseudonimul Thomas Matthew. Condamnat la moarte ca eretic din ordinul reginei Maria I Tudor. ROGERS [rodjez], Richard (n. 1933), arhitect britanic. De orientare funcţionalistă. A construit la Paris Centrul Pompidou (în colab. cu Renzo Piano) şi la Londra clădirile Lloyds. ROGIER [rojie], Charles (1800-1885), om politic belgian. Prim-min. (1847-1852 şi 1857-1868). Contribuţii la laicizarea învăţământului şi dezvoltarea economică a ţării. ROGGEWEEN [roheve:n], Jakob (1659-1729), navigator olandez. în serviciul Companiei Indiilor Occidentale, a condus o expediţie în Pacific descoperind Insula Pastelui şi Samoa (1722). ROGOJINĂ (< bg., ser.) s. f. împletitură de tulpini sau de frunze de plante (mai ales de rogoz ori de papură), care se foloseşte pentru protecţia unor elemente de construcţie, pentru decoraţiuni interioare sau se aşterne pe jos în casele ţărăneşti. ROGOVA, com. în jud. Mehedinţi, situată în Câmpia Blahniţei, pe cursul superior al râului Blahniţa; 1 473 loc. (2005). Viticultură. Biserică având dublu hram — Sf. Nicolae şi Sf. loan Botezătorul (ante 1822, cu picturi murale interioare din 1822), în satul Poroiniţa, şi biserica Sf. Nicolae (1832, cu picturi murale interioare originare), în satul R. 159 ROINIŢĂ2 ROGOZ (< sl.) S. m. Plantă erbacee din genul Carex, familia ciperaceelor, cu tulpina în trei muchii, frunze liniare, flori unisexuate sau hermafrodite, fără înveliş floral, grupate în spice. Există c. 2 000 de specii, răspândite mai ales în locuri umede, în reg. temperate şi în cele reci; multe dintre ele sunt plante decorative, medicinale, furajere. ROHAN [roăj, familie nobiliară franceză. Mai important: Henric II, duce de R., prinţ de Leon (1579-1638), militar, şef al partidului hughe-not (din 1611). Silit de Richelieu să semneze Pacea de la Ales (1629), se retrage la Veneţia, dar este rechemat (1635) şi comandă o campanie victorioasă împotriva Habsburgilor în Lombardia şi îi învinge pe spanioli la Valtelinna (1635); el şi-a aflat moartea în lupta de la Rheinfelden în timpul Războiului de 30 de Ani. R6HEIM [rouheim] Geza (1891— 1953), psihanalist şi etnolog american de origine maghiară. Prof. univ. la Budapesta şi New York. A cercetat, cu ajutorul unei metode psihanalitice, populaţiile primitive din Australia şi Noua Guinee, susţinând existenţa unui complex oedipian universal („Originea şi funcţia culturii", „Eroii faliei şi simboluri materne în mitologia australiană"). ROHIA, Mănăstirea - v. Târgu Lăpuş. ROHLFS [ro:lfs], Friedrich Gerhard (1831-1896), explorator german. Primul european care a traversat Africa de la M. Mediterană la Golful Guineii (1865-1866). A vizitat Abisinia, mai multe oaze din Sahara, deşertul Libiei. Consul al Germaniei la Zanzi-bar (1884-1885). Memorii. ROHLFS [ro:lfs], Gerhard (1892- 1986), lingvist şi filolog german. Prof. univ. la Berlin, Tiibingen şi Munchen. Specialist în romanistică („Gramatica istorică a limbii italiene şi a dialectelor sale", „Studii de onomastică romanică"). Preocupat mai ales de dialectologie şi de lexicologie. ROHM [rom], Ernst (1887-1934), °m politic german. Unul dintre exponenţii (1919) Partidului Naţio-nal-Sociaiist al Muncitorilor Germani. Participant la puciul de la Munchen (1923). A condus (din 1931) organizarea trupelor SA. După preluarea puterii (1933) de către Hitler, a fost numit şef de stat-major al trupelor SA şi ministru fără portofoliu. Dorind să integreze trupele SA în cadrul forţelor armate, şi-a atras ostilitatea lui Hitler. Asasinat (30 iun., în „Noaptea cuţitelor lungi"). Heinrich Rohrer ROHMER [romer], Eric (pseud. lui Jean-Marie Maurice Scherer) (n. 1920), regizor şi critic francez de film. în anii ’50 ai sec. 20, ca redactor-şef al revistei „Cahiers du cinema" susţine Noul Val şi politica filmului de autor. Filmele sale grupate pe cicluri („Povestiri morale", „Comedii şi proverbe", „Povestirile celor patru anotimpuri") constituie un fel de Comedie umană a societăţii contemporane franceze („Noaptea mea cu Maud", „Pauline la plajă", „Raza verde", „Poveste de primăvară"). ROHRER, Heinrich (n. 1933), fizician elveţian. A pus la punct primul microscop cu baleiaj (1978), utilizând efectul tunel. Premiul Nobel pentru fizică (1986), împreună cu G. Binnig şi E. Ruska. ROI1 (< sl.) s. n. 1. Grup compact de albine ieşite din stup, împreună cu o matcă, în căutarea unui adăpost nou. ♦ Mulţime de insecte sau de păsări mici care zboară în grupuri. 2. Grup de oameni care se mişcă grăbiţi şi zgomotos. 3. (ASTR.) (la pl.) Grup de stele de provenienţă comună, relativ concentrate, legate din punct de vedere fizic. R. de s. se împart în: roiuri de stele sferice (se cunosc c. 120) şi roiuri de stele difuze (se cunosc peste 500). Primele sunt formate din zeci de mii şi chiar sute de mii de stele şi au o pronunţată formă sferică, cu creşterea rapidă a numărului de stele spre centru; ele au un diametru de la 40 până la 200 de parseci şi sunt distribuite sferic pe o distanţă până la 50 000 de parseci în jurul nucleului Galaxiei noastre. R. de s. difuze sunt alcătuite din zeci sau sute de stele şi au de obicei o formă neregulată. Ele se mai numesc roiuri împrăştiate (deschise) sau galactice, au un diametru între 3 şi 15 parseci şi sunt dispuse în planul Galaxiei. Studierea r. de s. este foarte importantă atât pentru cunoaşterea structurii Galaxiei, cât şi pentru înţelegerea proceselor de formare şi de evoluţie ale stelelor. RO|2 (ser.) vb. IV intranz. (Despre albine) A pleca din stupul vechi în grupuri mari pentru căutarea unui nou adăpost şi constituirea unei familii noi. ♦ P. ext. (Despre insecte sau păsări mici) A zbura în grupuri dintr-o parte într-alta. ♦ Fig. (Despre oameni) a se învârti în număr mare în jurul (cuiva sau a ceva); a umbla dintr-o parte într-alta; a forfoti; a mişuna. Roirea satelor, proces prin care, în urma creşterii demografice, o parte din populaţia unui sat se instalează pe un nou teritoriu din apropierea satului de origine, întemeind o nouă aşezare. Fenomenul, foarte frecvent în trecut, a dus la îndesirea continuă a reţelei de aşezări. ROIB, ROAIBĂ (lat. robeus) adj. (Despre cai) Cu părul roşcat, inclusiv coada, coama şi picioarele (spre deosebire de murg, la care acestea sunt negre). ♦ (Substantivat) Cal cu părul roşcat. ROIBĂ (lat. robia) s. f. Plantă erbacee perenă din familia rubia-ceelor, înaltă de 50-80 cm, cu frunze verticilate, lanceolat-eliptice şi cu flori gălbui în cime (Rubia tinctorum). Cultivată în trecut pentru substanţele colorante din rădăcină, folosite la vopsirea fibrelor textile. Utilizată şi ca plantă medicinală, în special pentru afecţiuni renale. ROINIŢĂ1 (< ser.) s. f. Stup mic portabil, folosit fa capturarea roiurilor de albine. ROINIŢĂ2 (< ro/2) s. f. Plantă erbacee perenă, din familia labiatelor, cu rizom orizontal, tulpină înaltă de 30-80 cm, cu frunze ovale şi cu flori albe sau liliachii, plăcut mirositoare, aşezate în verticile axilare (Melissa officinalis). Din frunze se extrage un ulei volatil, utilizat în ind. farmaceutică. Roiniţă2 ROISSY-EN-FRANCE 160 Folosită de apicultori pentru atragerea în r. (1) a roiurilor de albine. R. este şi o bună plantă meliferă. ROISSY-EN-FRANCE [ruasj e frăs], com. la NE de Paris (Val-d’Oise); 2 054 loc. (1999). Aici se găseşte cel mai important aeroport francez (Charles de Gaulle) dat în folosinţă în 1974. ROIZEN, Elena (n. 1945, com. Ovidiu, jud. Constanţa), interpretă şi creatoare de cântece. Reprezentantă a stilului dobrogean în muzica populară românească. A valorificat melodica de colind în cântecul de joc. ROJA, Gheorghe Constantin (1786-1847, n. Bitolia, Macedonia), medic şi filolog aromân. Cercetări despre viaţa românilor de la S de Dunăre. Influenţat de Şcoala Ardeleană, a încercat să demonstreze latinitatea aromânilor şi necesitatea introducerii alfabetului latin. ROJAS [rohas], Fernando de (c. 1465-c. 1541), scriitor spaniol. I se atribuie „Comedia lui Calisto şi Melibea", cunoscută şi sub titlul „La Celestina", una dintre capodoperele dramaturgiei spaniole. ROJAS-ZORILLA [rohas OoriXa], Francisco de (1607-1648), dramaturg spaniol. Comedii („în afară de rege, nimeni“, „între nebuni, joaca“) şi drame („Şerpii Cleopatrei", „Farmecele Medeii“), relevând un puternic simţ al tragicului şi al grotescului. ROJDANIC (< sl.) s. n. Carte care cuprinde preziceri asupra destinului oamenilor, potrivit constelaţiei (zodiei) în care s-au născut. Alături de gro-movnic şi trepetnic, r. face parte din literatura populară de prevestire. De origine orientală (asiriană sau calde-eană), preluate apoi de bizantini, r. au fost răspândite pe terit. României prin intermediul unor traduceri sârbeşti. Cel mai vechi r. în limba română este cel copiat în 1620 de popa Ion Românul din „Codex Neagoeanus“. Ulterior s-a numit zodiac. ROJDESTVENSKI, Ghenadi Niko-laevici (n. 1931), dirijor rus. Prof. univ. ia Moscova. Unul dintre cei mai mari interpreţi ai muzicii ruse (a înregistrat integrala simfoniilor lui Prokofiev, muzică rusă contemporană). Carieră internaţională (din 1974): Stockholm, B.B.C. Londra, Viena. Activitate didactică („Tehnica dirijatului de orchestră1'). ROJDESTVENSKI, Robert Ivano-vici (1932-1994), poet rus. Reprezentant al generaţiei care s-a opus energic dogmei realismului socialist („Glasul poporului", „E Vremea!44). ROJIŞTE, com. în jud. Dolj în C. Romanaţi, pe stg. Jiului; 2 524 loc. (2005). Apicultură. Biserica Sf. Nicolae (1780). ROKITANSKY, Cari von (1804-1878), medic austriac. Pionier al anatomiei patologice. A descris maladia R.-Frerichs a ficatului. ROKOSSOVSKI, Konstantin Kon-stantinovici (1896-1968), mareşal sovietic. Victimă a epurărilor sta-liniste, în 1937 a fost arestat, învinuit de spionaj în favoarea Poloniei şi Japoniei, a fost închis; eliberat (1940) şi repus în drepturi. Trupele de sub comanda sa au participat la bătăliile pentru Moscova, Stalingrad, Kursk, apoi a comandat, succesiv, armatele de pe Frontul Briansk, al Donului, cele ale Frontului central şi ale Frontului I şi II bielorus. Ministru al Apărării Naţionale şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în Polonia (1949-1956), unde i s-a acordat titlul de mareşal al Poloniei, şi vice-ministru al Apărării în U.R.S.S. (1958-1962). Memorii. ROL (< fr.) s. n. 1.1. Partitură scenică ce revine unui interpret într-un spectacol. ♦ Personaj interpretat de un actor într-un spectacol scenic. 2. Atribuţie, sarcină care-i revine cuiva într-o acţiune; menire. II. 1. (DR.) Totalitatea litigiilor care urmează a fi rezolvate într-o anumită zi de către un organ de jurisdicţie. Repunere pe r., fixare a unui termen de judecată privitor la un proces al cărui curs a fost suspendat. Scoatere de pe r., măsură prin care un organ de jurisdicţie dispune întreruperea îndeplinirii actelor de procedură referitoare la un proces (ex. în cazul nepre-zentării părţilor într-o pricină civilă). 2. (FIN.) R. fiscal, registru în care organele financiare ţin evidenţa impozitelor pentru fiecare contribuabil în parte. în România se foloseşte r.f. unic. 3. (NAV.) Rolul echipajului, lista persoanelor care alcătuiesc echipajul unei nave, ţinută la bordul acesteia. 4. (SOCIOL.) Concept care evidenţiază aşteptările sociale asociate cu anumite statusuri şi poziţii sociale. ROLAND [rolă] (?-778), conte franc al mărcii Bretagne, în timpul domniei lui Carol cel Mare. Comandantul ariergărzii france care a fost atacată şi distrusă de basci în 778 la Roncevaux, episod cunoscut din poemul epic „Chanson de Roland". Figură centrală a acestui poem epic, el întruchipează tipul ideal de cavaler medieval. ROLAND, Borşa, voievod al Transilvaniei (1282, 1284-1285, 1288-1293). A manifestat tendinţe de autonomie faţă de Coroana ungară (a convocat şi prezidat „adunarea generală" a nobililor, menţionată prima oară în 1288, a numit vice-voievozi şi a confirmat privilegii). ROLAND GARROS, arenă de tenis din Paris, inaugurată în 1928. V. şi Garros, Roland. ROLARE (< rolă) s. f. 1. (TEHN.) Operaţie de prelucrare prin deformare plastică la cald sau la rece (presare) a unor suprafeţe simple sau profilate ale pieselor metalice, în scopul netezirii microasperităţilor şi al durificării stratului superficial (ex. r. fusurilor la arbori, r. filetului la şuruburi, r. de netezire a tablelor etc.). 2. (CONSTR.) Operaţie de netezire sau de imprimare pe suprafaţa stratului de tencuială ori de beton a unor adâncituri dese de o anumită formă. Se execută cu unelte numite role. RQLĂ (< germ.) s. f. 1. (TEHN.) Piesă sau organ de maşină având forma unui corp de revoluţie (cilindric, conic etc.), cu lungimea mai mare decât diametrul său şi care, în timpul funcţionării, se poate roti în jurul unei axe. R. se execută din materiale metalice sau nemetalice şi se folosesc ca piese componente ale unor rulmenţi, la stabilirea unui contact mobil (ex. r. de troleu), la rularea unui mecanism pe o cale (ex. la rularea săniilor unor aparate de măsură), la ghidarea într-o anumită direcţie sau la întinderea unui organ flexibil (curea, cablu) etc. 2. Unealtă formată dintr-un cilindru cu axul solidar cu un mâner, folosită într-o serie de lucrări de finisare în construcţii (r. de tencuit, r. de zugrav). ROLES (sec. 1 î.Hr.), conducător geto-dac de pe terit. Dobrogei. Pentru ajutorul dat lui Crassus în luptele cu bastarnii (29-28 î.Hr.), August i-a acordat titlul de „prieten şi aliat al poporului roman". ROLFILM (< germ.) s. n. Peliculă fotografică de forma unei benzi înfăşurate pe un mosor ambalat în hârtie opacă sau introdus într-o casetă specială; are lăţimea între 8 şi 35 mm şi se foloseşte la aparatele fotografice de format mic. ROLGANG (< germ.) s. n. (TEHN.) Transportor cu rulouri, folosit în industria constructoare de maşini la deplasarea pieselor de la un loc de muncă la altul şi, mai ales, în industria metalurgică la deplasarea laminatelor. ROLL, Ştefan (pseud. lui Gheorghe Dinu) (1903-1974, n. Florina, Macedonia), ziarist şi poet român. Colaborări la revistele literare de 161 ROMA avangardă. Lirică descriptivă, celebrând feeria elementului mecanic, citadin, antipoetic („Ospăţul de aur“); poeme în proză („Moartea vie a Eieonorei"). ROLLA, Constantin (Costache) (7-1878), om politic moldovean, participant la mişcarea revoluţionară din 1848 şi la lupta pentru Unirea principatelor. A fost membru al Comitetului central al Unirii din laşi şi deputat în Adunarea ad-hoc a Moldovei (1857). în timpul domniei lui Al. I. Cuza, a cărui alegere a susţinut-o, a fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii (1859) şi ministru de Externe (1861) în guvernul Moldovei. ROLLAND [rolă], Romain (1866- 1944), scriitor francez. Prof. la Sorbona. Spirit generos, însufleţit de idealul păcii şi al libertăţii, a militat împotriva ororilor războiului. A reînnoit tradiţia realistă romanescă prin romanul-fluviu („Jean Christophe“, „Inimă vrăjită"); evocă omul simplu şi bonomia galică („Colas Breugnon"); piese despre Revoluţia Franceză („Teatrul revoluţiei", „Lupii"). Scrieri despre muzică („Muzicieni de altădată"); biografii ale lui Michelangelo, Beethoven, Tolstoi, Mahatma Gandhi. Articole pacifiste („Deasupra învălmăşelii"). Memorialistică. Premiul Nobel pentru literatură (1915). ROLLE [rol], Michel (1652-1719), matematician francez. Contribuţii privind rezolvarea ecuaţiilor algebrice de grad superior Iui doi, teorema lui R- („Tratat de algebră"). ROLLER, Mihail (1908-1958, n. Bucureşti), istoric român. Membru al P-C.R. (din 1926). Colaborator apropiat al lui losif Chişinevschi. Acad. (1948). Primul redactor-res-ponsabil (1948-1952) al revistei „Studii". Scrierile sale („Anul revoluţionar 1848“, „Studii şi note ştiinţifice privind istoria poporului român", „Istoria R.P.R.“, sub redacţie) reprezintă o grosolană falsificare a trecutului ţării şi a istoriei românilor. ROLLINAT, Maurice (1846-1903), Poet francez. Autor al unei poezii delicate şi muzicale. A înnoit genul baladei. Sub influenţa lui Baudelaire Şi a lui E.A. Poe, a scris o lirică morbidă („Nevroze") pe care o vor r®lua unii simbolişti. La cabaretul „Chat noir" interpreta propriile cântece. ROLLING STONES [roulii] stounz), prup britanic de muzică rock format •a Londra în 1962. înfiinţat de Brian Jones, Mick Jagger, Keith Richards, cărora li s-au alăturat Dick Taylor (înlocuit de Bill Wyman), lan Stewart Ş1 Mick Avory (înlocuit de Charlie Romain Rolland Watts). Considerat cel mai mare grup de rock’n’roll din lume, a şocat prin atitudinea provocatoare şi prin stilul de viaţă neconvenţional. Discografie selectivă: „The Rolling Stones", „Out Of Our Heads", „Let It Bleed". ROLLINS [roulinz], Sonny (n. 1930), saxofonist tenor american. Libertate ritmică, emancipare, continuator al lui Charlie Parker. Discografie selectivă: „The Bridge", „Dancing in the Dark". ROLLON (HROLF) (c. 860 - c. 932), conducător normand. S-a remarcat prin raidurile piratereşti întreprinse în Scoţia, Anglia, Flandra şi Franţa. La începutul sec. 10 a cucerit terit. de la gurile Senei, care i-a fost recunoscut ca ducat (ducatul Normandiei) în 911, în schimbul acceptării suzeranităţii regelui francez Carol al lll-lea cel Simplu şi a promisiunii că nu va mai face expediţii de jaf în regatul său. ROLLS-ROYCE Ltd. [roulz rois], societate britanică fondată (1906), la Manchester, de Charles Stewart Rolls (1877-1910) şi Frederick Henry Royce (1863-1933), specializată în producţia de maşini de lux, în care a deţinut supremaţia mondială absolută, în timpul Primului Război Mondial a Rolling Stones fabricat motoare pentru avioane (primul fiind modelul „Eagle"). în 1931, R.-R. a achiziţionat Bentley Motors, altă companie producătoare de maşini de lux. Un contract încheiat cu Lockheed Aircraft pentru producerea de motoare cu reacţie a dus la falimentul companiei în 1971. R.-R. s-a separat în două companii: secţiunea producătoare de motoare cu reacţie, care a fost salvată de guvernul britanic şi ulterior privatizată ca R.-R. PLC, şi R.-R. Motor Holdings Ltd., care a fuzionat cu Vickers Ltd. în 1980 şi a fost cumpărată de Volkswagen în 1998. ROM1 (< fr., germ.) s. n. Băutură alcoolică tare, obţinută prin fermentarea şi distilarea sucului de trestie de zahăr şi colorată prin învechire în vase de lemn. Se mai obţine din alcool rafinat cu adaos de esenţă preparată pe cale chimică şi colorat cu caramel. ROM2 (< ţig. rom „om") s. m. Ţigan. ROMA 1. Capitala Italiei şi centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea ţărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidogiio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Vimi-nale, Esquilino şi Celio. R. include în arealul său statul independent Cittâ del Vaticano (0,44 km2) şi ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mii. loc. (2005). Important nod de comunicaţii (aeroporturile „Leonardo da Vinci" şi Ciampino; numeroase gări feroviare ş.a.) şi pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-ştiinţific, de învăţământ, turistic (c. 12 mii. turişti anual) şi religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de maşini (maşini agricole şi de transport, utilaj energetic şi electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei şi încălţămintei, textilă şi de confecţii, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producţiei cinematografice (studiourile „Cinecitta"). Universitate (1303). Academia Naţională de Ştiinţe; biblioteci. Librăria Universităţii (1661). Muzee naţionale şi galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecţii de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă şi romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Naţional Villa Giulia (artă etruscă şi italică), Muzeul Naţional de Artă şi Tradiţii Populare, Muzeul de Preistorie şi Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Naţională de Artă Modernă (lucrări ROMA 162 Roma 1. Castelul Sant Angelo 2. Santa Maria Maggiore; 3. Forumul Roman; 4. Piaţa Veneţia ale artiştilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului din 1902, cu colecţii de artă renascentistă), Cabinetul Naţional de Stampe ş.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre. La R. s-au desfăşurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente şi vestigii romane, paleocreştine, renascentiste ş.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber“. Zidul de fortificaţie construit în anul 272 d.Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul oraşului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porţi, între care Pinciana, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care porneşte Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Pieţe notabile: Piaţa Veneţiei, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piaţa Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piaţa Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piaţa Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinitâ dei Monti (1495), Piaţa Navona (1651), Piaţa Poporului (1816-1820), Piaţa Barberini ş.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î.Hr.), dell’Aqua lulia (sec. 1 Î.Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d.Hr.); Podurile Milvio (109 î.Hr.), Fabricio (62 Î.Hr.) ş.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ş.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î.Hr. şi refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 Î.Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Diocleţian (306) ş.a. Ruinele Forumului Roman, 163 ROMA centrul religios, politic şi comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple şi bazilicile Emilia (sec. 3 î.Hr.), Giulia (55 î.Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 Î.Hr.), August (7 Î.Hr.) şi Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălţime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domiţian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino şi Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni in Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini şi în 1735 de A. Galilei) ş.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Trastevere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu faţadele neoclasice, pictată în interior de marii artişti ai Renaşterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1626 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), II Gessu (1568) ş.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reşed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) — veche reşed. de vară a papilor, apoi reşed. regală, iar astăzi reşed. preşedintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creştine, renumite fiind cele ale Domitillei (fec- 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sânt’ Agnese (sec. 2) ş.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare şi doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii“ (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Aşezarea de pe cele şapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 Î.Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 753 î.Hr. de Romulus şi Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârşitul sec. 6 Î.Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 Î.Hr. capitala Imp. Roman - atingând culmea grandorii la sfârşitul sec. 1 şi începutul sec. 2; şi-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. împărţirea Imp. Roman (395 d.Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) şi migraţiunea popoarelor (cucerită şi jefuită de vizigoţi, 410 şi vandali, 455) au dus la decăderea oraşului. Din sec. 4 a fost reşedinţă papală, de la sfârşitul sec. 6 protecţia oraşului a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepţia anilor 1309-1377, când aceasta şe mută la Avignon) (v. şi Vatican). în 1084 a fost pustiită de normanzi. în timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia şi Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 şi 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de mare înflorire în timpul Renaşterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 şi 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluţiei de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). în oct. 1922, fasciştii italieni au organizat aşa-numitul „marş asupra Romei", instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural şi al transporturilor ţării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenţei antifasciste italiene. Ocupată de nazişti în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. — Tratatul de la semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg şi Olanda, prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (Piaţa Comună) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. - (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari şi mai puternice state ale lumii antice. Evoluţia sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalităţii", care ar fi durat, potrivit tradiţiei, aproximativ două sec. şi jumătate (753-509 î.Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democraţia militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărţiţi în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginţi. Principalele instituţii politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toţi magistraţii, şi regele (rex), ales de adunarea poporului. în cursul evoluţiei sale din această perioadă, populaţia R. s-a împărţit în patricieni (aristocraţia gentilică) şi plebei (reprezentanţi ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. în sec. 6 î.Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominaţie politică etruscă, care a influenţat tradiţia, instituţiile politice şi arhitectura sec. următoare. La sfârşitul sec. 6 Î.Hr. (potrivit tradiţiei romane în anul 509 Î.Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistraţi, numiţi la început praetori, iar apoi consuli, aleşi dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleşi pe timp de un an de comiţiile centuriate şi învestiţi cu putere absolută. Senatul devine instituţie supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei şi patricieni pentru pământ şi pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 Î.Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populaţia liberă a Romei s-a împărţit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocraţie (nobilitas), alcătuită djn vârfurile patriciene şi plebeiene. în a doua jumătate a sec. 5 Î.Hr., Roma, dispunând de o excelentă organizare, a iniţiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. în urma războiului cu coaliţia oraşelor latine (340-338 î.Hr.), care i-a adus Latium şi a războialeor cu samniţii (343-341, 327-304 şi 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanţi ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ROMA 164 ajuns în conflict cu oraşele greceşti din sudul Italiei. în urma războiului (280-275 Î.Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, şi a asediului Tarentului (272 Î.Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei şi organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic şi ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremaţie în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 şi 149-146 Î.Hr.). în urma Primului Război Punic, Roma a obţinut Sicilia, dar forţa economică, politică şi militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. în cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î.Hr.), armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î.Hr.) şi mai ales la Cannae (216 Î.Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum şi campaniile din Spania şi Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î.Hr.) şi a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obţinut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane şi şi-a îndreptat atenţia spre răsărit (unde ocupase liiria). în urma a trei războaie (215-205, 200-197 şi 171-168 Î.Hr.), Macedonia a fost înfrântă şi supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î.Hr.), Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, oraşele greceşti au fost subordonate^ provinciei romane Macedonia. în acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î.Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică şi după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. în 129 Î.Hr., regatul Pergamului şi posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeaşi soartă a împărtăşit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î.Hr. în Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al Vl-lea Eupator (111-63 î.e.n.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. în urma a trei războaie (89-84, 83-81 şi 74-63 Î.Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate, ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creşterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire şi introducerea pe scară largă a muncii acestora în producţie au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecinţele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului şi formarea latifundiilor, precum şi ascuţirea contradicţiilor sociale au provocat o largă mişcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de fraţii Caius şi Tiberius Gracchus. în sec. 2-1 Î.Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 şi 104-101 Î.Hr.) şi răscoala condusă de Spartacus (73-71 î.Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ^ ale sclavilor cunoscute în istorie. în acelaşi timp s-au răsculat şi aliaţii italici ai Romei (Războiul aliaţilor, 90-88 Î.Hr.), care, deşi înfrânţi, au obţinut cetăţenia romană. Mişcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaţilor, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice şi sociale a republicii romane. Această criză a ieşit mai puternic în evidenţă în prima jumătate a sec. 1 Î.Hr. în războiul civil dintre popularii conduşi de Marius şi optimaţii conduşi de Sylla. în 64-63 î.Hr. Pontul, Siria şi Cilicia devin şi ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, ludeea devin regate clientelare. între 58 şi 52 î.Hr., Cezar cucereşte Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a desăvârşit în anul 30 Î.Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârşitul sec. 1 î.Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari şi mai puternice state ale lumii antice, încercând să rezolve criza, sprijiniţi de armată, cavaleri şi plebei, Pompei, Crassus şi Cezar încheie înţelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocraţiei senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î.Hr.) şi ascuţirea conflictului dintre Cezar şi Pompei au dezlănţuit războiul civil (49-48 î.Hr.), în urma căruia, învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani şi tribun pe viaţă. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu şi mai multă violenţă după asasinarea lui Cezar (44 î.Hr.), s-a sfârşit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î.Hr.). în timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie şi s-au dezvoltat viaţa orăşenească, meşteşugurile şi comerţul. în sec. 1 î.Hr. şi sec. 1 d.Hr., şi mai ales în perioada lui August (numită şi „epoca de aur“ a artei şi literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalităţi ale epocii au fost oratorul Cicero, poeţii Vergiliu, Horaţiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. în sec. 1 d.Hr., în timpul dinastiei lulio-claudice (14-68) şi al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câştigat teren în dauna autorităţii tradiţionale a Senatului. Au avut loc dese mişcări sociale (în Galia şi Spania) şi răscoale ale populaţiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din ludeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societăţii sclavagiste romane, prin întărirea imperiului şi prin maxima extindere teritorială. în timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia şi din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum"). Instaurarea dominaţiei mondiale a Romei a fost însoţită de răspândirea relaţiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare" a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura şi de civilizaţia superioară a Romei şi creşterea rolului provincialilor în viaţa imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 şi 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. în sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împăraţi în urma războaielor civile dintre pretendenţi, în slăbirea rolului aristocraţiei senatoriale, în creşterea rolului politic al armatei, în tendinţele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania şi regatul Palmyrei) şi în răscoale ale colonilor şi populaţiilor supuse; în această perioadă a început marea mişcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia şi din Hispania. în sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraţilor Septimiu Sever, Aurelian şi Diocleţian. în timpul lui Aurelian, administraţia romană a părăsit Dacia, sub presiunea goţilor 165 ROMAN2 şi a dacilor liberi. Diocleţian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului şi a pus capăt pentru moment, prin reformele iniţiate, crizei din sec. 3. începând din sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă şi primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut şi s-a dezvoltat forma de dependenţă a populaţiei rurale faţă de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor triburilor „barbare" de la graniţele imperiului, a anarhiei interne crescânde şi a imposibilităţii puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieţii economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendinţele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viaţă aparte, diferenţiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unităţi economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale şi politice ale lui Diocleţian; el a împărţit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, lliria şi Orientul), a mutat capitala^ la Constantinopol, oraş clădit de el. în anul 313 a dat edictul de toleranţă în favoarea creştinismului. Dar, sfâşiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârşitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărţit definitiv în formaţiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus şi Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. în Imp. Roman de Apus, prăbuşirea sclavagismului s-a făcut spectaculos şi a fost însoţită de războaie, răscoale populare şi invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus m?fe.u’ tr°nul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare" ale armatei. în anul 410, Roma a fost ocupată şi jefuită de vizigoţi, conduşi de Alaric şi în 455 de vandali, conduşi de Genseric. în anul 476, ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, şi pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar". Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat sa existe până în sec. 15. ROMA, com. în jud. Botoşani, situată în C. Jijiei, pe cursul superior al râului Morişca; 3 337 loc. (2005). în satul Cotârgaci se află biserica de lemn Sfinţii Voievozi (1770). ROMA, revistă de cultură apărută la Bucureşti (1921-1928 şi 1929- 1931), sub conducerea lui Ramiro Ortiz. ROMAICĂ (< fr., gr.) adj. Limba ~ (şi substantivat) = limba neogreacă. ROMAINS [rome], Jules (pseudonimul lui Louis Farigoule) (1885-1972), scriitor francez. Promotor, alături de Georges Chenneviere, al unanimismului. Poeme („Viaţa unanimă"), romane (ciclul „Oameni de bună-voinţă“), piese satirice („Dr. Knock sau Triumful medicinei“). Eseuri. ROMAN1 (< fr.) s. n. (LIT.) 1. (în Ev. Med.), operă narativă în proză sau în versuri, scrisă într-o limbă romanică (ex. „Roman de la Rose", „Roman de Renart"). 2. Specie a genului epic, care cuprinde o acţiune de o relativă amploare şi complexitate, desfăşurată de-a lungul unei anumite perioade, care angajează, de obicei, mai multe personaje şi care presupune un anumit grad de adâncime a observaţiei sociale şi a analizei psihologice. Specific mai ales literaturilor moderne, r. există ca manifestare epică, nu întotdeauna distinctă, încă din Antic. (Petronius, Apuleius, Longos, Heliodor) şi Ev. Med. (sub forma r. cavalereşti, eroice, galante, pastorale, scrise în spirit aristocratic). în perioada Renaşterii, r. cunoaşte primele sale concretizări moderne, ca viziune şi modalitate, o sferă de cuprindere tematică şi tipologică mai largă, prin Rabelais, Cervantes, proza picarescă, în epocile următoare, în funcţie de schimbările sociale care au loc, de îmbogăţirea continuă a ariei de cunoaştere, de dezvoltarea generală a ştiinţei şi filozofiei, a literaturii şi artei înseşi, ca şi prin contribuţiile unor scriitori deosebit de originali, r. se diversifică atât sub raportul problemelor abordate, cât şi sub acela al mijloacelor de expresie, devenind, progresiv (începând mai cu seamă din sec. 19), una dintre speciile cele mai reprezentative şi mai cultivate, exprimând gustul şi mentalitatea momentului istoric respectiv şi tinzând să contureze tablouri sugestive ale epocii. Prin W. Scott, Dickens, Thackeray (în Anglia), Goethe (în Germania), Manzoni, Verga (în Italia), Stendhal, Balzac, Flaubert, Zola (în Franţa), Dostoevski, Tolstoi (în Rusia) ş.a., r. îşi demonstrează exemplar viabilitatea şi adaptabilitatea. Cunoscând numeroase modalităţi şi devenit, prin aceasta, un gen „proteic", el atinge ulterior o largă dezvoltare în toate literaturile lumii, impunând atenţiei, şi în sec. 20, câteva nume de prestigiu universal: A. France, R. Rolland, M. Proust (în Franţa), J. Galsworthy, J. Joyce (în Anglia), Th. Mann, H. Mann, R. Musil (în Germania), S. Undset, K. Hamsun, S. Lagerlof (în ţările scandinave), Dreiser, Heming-way, Faulkner, Steinbeck, Dos Passos, Caldwell (S.U.A.), Gorki, Şolohov, Leonov (în Rusia) ş.a. Potrivit temelor tratate, viziunii estetice, modalităţii curentului artistic în care se integrează există r. romantic (V. Hugo); realist (Flaubert); naturalist (Zola); suprarealist (R. Queneau); filozofic (Voltaire); sentimental (G. Sand); umoristic şi de moravuri (Dickens); exotic (Bernadin de Saint-Pierre); psihologic (Dostoevski); istoric (Scott); de aventuri (Dumas); pedagogic (Rousseau); fantastic (Gautier); terifiant (H. Walpole); pastoral (Montemayor); picaresc (M. Alemân); epistolar (Laclos); pamfletar (Swift); bildungsroman (Goethe); epopeic (Tolstoi); de analiză (Proust); ciclic (R. Martin du Gard); fluviu (Rolland); foileton (Sue); pentru copii (Mark Twain); poliţist (Doyle); ştiinţifico-fantastic (Wells); existenţialist (Camus); „noul roman" (Robbe-Grillet); al tinerilor furioşi (J. Osborne) etc. etc. în literatura română, cea dintâi încercare de r. tipărit aparţine lui M. Kogălniceanu („Tainele inimei", fragment, 1850). Urmează o etapă de căutări, în care se remarcă D. Bolintineanu, cu „Manoil" (1855) şi „Elena" (1862), şi mai ales N. Filimon, cu „Ciocoii vechi şi noi" (1865). Ulterior specia e tot mai des cultivată, pentru ca în veacul 20 să cunoască o înflorire deosebită. Printre reprezentanţii ei se numără D. Zamfirescu, I. Slavici, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu, I.M. Sadoveanu, M. Eliade, M. Blecher, M. Preda, E. Barbu, Petru Dumitriu, N. Breban, M. Nedelciu ş.a. ROMAN2, -Ă (< lat. romanus) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Propriu Romei antice, care se referă la Roma, care aparţine Romei. V. latin. Cifre romane = semne speciale (litere sau combinaţii de litere), care reprezintă numerele. V. şi cifră. Biserica r. = Biserica catolică; catolicism. 2. Arta r. = denumire dată artei dezvoltate în Roma antică şi apoi în Imp. Roman, a cărei evoluţie se situează între sec. 4 î.Hr. şi sec. 4 d.Hr. Prin a.r. antică se înţelege nu numai arta care s-a dezvoltat în metropolă, ci şi realizările artistice din provincii. Istoria a.r. Se divide în două mari perioade: republicană şi imperială. în prima parte a ROMAN2 166 perioadei republicane, până către sec. 3 î.Hr. (aşa-numita perioadă primitivă), a.r. antică a fost puternic influenţată de arta etruscă. Principalele elemente ale arhitecturii etrusce, arcul şi cupola, au fost mult utilizate în arhitectura romană; tot de la etrusci, romanii au preluat sistemul construcţiilor de apeducte, tehnica tăierii pietrei şi prelucrarea metalelor. Din această perioadă datează închisoarea mamertinăk templul lui lupiter Capitolinul etc. începând din sec. 3 î.Hr. pătrund în arta romană influenţele elenistice, care, altoite pe fondul tradiţional, vor constitui un factor definitoriu în perioada următoare. O prelucrare tot mai abilă a materialelor, folosirea pe scară largă a betonului, constanta preocupare pentru realizarea, cu minimum de cheltuială, a unor edificii grandioase şi cu apareiaj complex au asigurat arhitecturii romane din perioada imperială o diversitate şi măreţie fără precedent în arta antică. Preluând din arhitectura elenistică sistemul ordinelor greceşti, romanii au preferat corinticul, pe care l-au interpretat în nenumărate forme decorative, creând în cele din urmă un ordin nou, ordinul compozit. De asemenea, în arhitectura romană a fost folosit aşa-numitul ordin toscan, de origine etruscă. în perioada imperială, arhitectura romană a atins deplina maturitate. Definitorii pentru arhitectura romană din această perioadă sunt: a) folosirea blocajului şi placajului în construcţii (miezul zidului era alcătuit dintr-o masă informă de pietre şi cărămizi legate prin mortare, faţadele fiind placate cu piatră făţuită sau marmură divers colorată în cazul construcţiilor pretenţioase); b) îndrăzneaţa întrebuinţare a arcului şi cupolei (Panteonul din Roma are o cupolă cu diametrul de 43,30 m); c) varietatea şi măreţia programelor arhitectonice. Construcţiile erau încadrate într-un sistem urbanistic precis, constând în esenţă din două axe stradale perpendiculare (carda şi decumanum), la intersecţia cărora se afla piaţa principală, forul. Arhitecţii romani au tratat cu multă libertate programele statornicite în arhitectura greacă (temple, bazilici, amfiteatre), creând în acelaşi timp programe noi. Pornindu-se de la prototipuri greceşti, au fost construite temple dreptunghiulare (templul Fortunei virile) sau circulare (templul Vestei, Panteonul). Un important loc în arhitectura publică îl ocupau termele, uneori de proporţii grandioase (termele lui Caracalla), teatrele (teatrul lui Marcellus), circurile (Colosseum), amfiteatrele (amfiteatrul Castrense), bazilicile (bazilica lui Maxenţiu)’, arcurile de triumf (arcul lui Titus! arcul lui Constantin). Construcţiile dobândeau deseori rezolvări de o certă valoare inginerească şi artistică, apeductele de la Sequoia (Spania) şi Gard (Franţa), ca şi podul de pe Via Aurelia (Roma), fiind exemple de notorietate universală. Palatele şi vilele de lux ale patriciatului roman uimesc şi azi prin amploare şi prin rafinamentul amenajărilor. Curţile interioare şi încăperile palatelor erau decorate cu statui şi picturi murale, foarte multe inspirate din arta greacă (Palatul Flaviilor de pe Palatinum — Roma, Vila lui Adrian la Tivoli, Palatul lui Diocleţian din Split — Croaţia, casa Poetului şi casa Faunului din Pompei). în sculptură, romanii au fost puternic influenţaţi de statuara greacă. Desebit de interesante ca document istoric sunt reliefurile care decorează monumentele triumfale evocând războaiele R. cu diferite popoare (Columna lui Traian şi Columna lui Aureliu — Roma, Monumentul de la Adamclisi — Dobrogea). De reală valoare artistică sunt reliefurile, amintind arta elenistică, care decorează Altarul Păcii (Ara Pacis), ridicat de Octavian August (13 î.Hr.) la Roma. Sculptura 167 ROMAN romană a excelat în arta portretului, gen în care au fost realizate numeroase opere remarcabile prin puterea de caracterizare a personajelor (bustul lui Nero, bustul lui Caracalla, bustul lui Gordianus). Pictura s-a bucurat de un real prestigiu în R. antică atât în decorarea edificiilor publice şi a locuinţelor, cât şi în ornamentarea sarcofagelor şi a mobilierului. Cele mai frumoase exemple de pictură romană s-au păstrat pe pereţii unor vile din Pompei şi Roma. Dezvoltând tradiţiile picturii elenistice, alexandrine în primul rând, pictorii romani au realizat opere caracterizate prin vioiciunea cromatică, prin efectele de lumină şi prin libertatea tratării (decoraţiile din Casino Rospigliossi — Roma, din casa Poetului — Pompei etc.). în provincii, în funcţie de tradiţiile artistice locale, au avut loc şi unele sinteze care nu se mai regăsesc în alte părţi. Deosebit de importantă a fost arta romană din provincia Siria, unde au fost realizate monumente de dimensiuni colosale (templul lui lupiter Heliopolitanul din Baalbek) şi unde s-a constituit un anume tip de bazilică, transmis apoi arhitecturii medievale bizantine şi romanice. Un loc important în a.r. l-au ocupat orfevrăria, numismatica şi gliptica. Pe terit. României, a.r. este reprezentată prin câteva monumente importante: monumentul triumfal de la Adamclisi, ridicat de Traian în anul 105, palatul Augustaliilor şi amfiteatrul din Sarmizegetusa, termele de fa Histria, podul de la Drobeta Turnu-Severin, construit de către arhitectul Apolodor din Damasc (101), mozaicul de la Constanţa (sec. 2-3) etc. în muzeele arheologice din Bucureşti, Constanţa, Cluj-Napoca, Deva etc. se păstrează numeroase statui de epocă romană, vase de lut, obiecte de artă, care ilustrează excepţionala înflorire a artelor şi meşteşugurilor pe teritoriul Daciei romane. A.r. a sintetizat şi a răspândit principiile artistice ale lumii antice, influenţând arta bizantină, musulmană, romanică şi a Renaşterii. 3. S. m. (în Imp. Roman) Nume dat celor care se bucurau de drepturi depline de cetăţenie. ♦ Locuitor al Romei. ROMAN, municipiu în jud. Neamţ, situat în culoarul Şiretului, pe stg. râului Moldova, la 3 km în amonte de confl. cu Şiretul; 71 307 loc. (2005). Staţie de c.f. (inaugurată la 15 dec. 1872). Nod rutier. Turnătorii de fontă. Producţie de ţevi din oţel. Constr. de maşini. Fabrici de mobilă, confecţii, tricotaje, mat. de constr., obiecte sanitare din porţelan şi de produse alim. Centru de ceramică populară (oale şi străchini ornamentate cu motive geometrice sau florale de culoare verde deschis sau brun pe fond alb). Spital (din 1798). Muzee de istorie, de artă şi de ştiinţele naturii. Institutul Teologic Franciscan. Parc zoologic. Liceu de Artă cu sediul în casa natală a lui Sergiu Celibidache. Monumente: ruinele cetăţii (sec. 14-17); catedrala episcopală cu hramul Cuvioasa Parascheva (sau Sfânta Vineri), ctitorie din 1542 a lui Petru Rareş, terminată în 1550 de fiul său, lliaş, cu unele modificări din sec. 17-18 (reparată în 1805). Biserica păstrează picturi murale interioare din sec. 16. Clopotniţă dinainte de 1786; biserica Precista Mare sau Adormirea Maicii Domnului construită în anii 1568-1569 prin grija Doamnei Ruxandra, soţia lui Alexandru Lăpuşneanu, refăcută în 1753-1754 de episcopul loanichie pe cheltuiala domnului Constantin (Cehan) Racoviţă, reparată în 1787 şi renovată în 1836; biserica Sfinţii Voievozi sau biserica Albă-Domnească, ctitorie din 1611 — 1615 a domnului Ştefan Tomşa II, a căzut în ruină la mijlocul sec. 17, pe locul ei zidindu-se (1695) o nouă Roman. Primăria biserică; biserica Precista Mică sau Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1791-1826, restaurată în 1867 şi 1945); bisericile Sf. Nicolae (1747-1770) şi Sf. Gheorghe (1843-1847, renovată în anii 1927-1929); biserica armenească (1709); hanul Episcopiei (ante 1752); casa vornicului Grigore Done (1828); statuia domnului Roman I, dezvelită la 31 mai 1992. Vestigii din Paleolitic, Neolitic şi din Epoca bronzului. Umanistul italian Antonio Bonfini presupune că localitatea a fost întemeiată de romani sub numele Forum Roma-norum, iar istoricul grec Dionisie Fotino aminteşte într-una din lucrările sale că „oraşul datează din timpul împăratului roman Caracalla, care a trimis aici o colonie romanăV Unii istorici români consideră R. ca fiind anterior întemeierii statului medieval Moldova, argumentând că „oraşul ar fi purtat numele SânmedriJ‘. Nicolae lorga şi A.D. Xenopol afirmă că aşezarea a fost fundată de domnul Roman I, al cărui nume îl poartă. Acesta a construit la sfârşitul sec. 14 o cetate de pământ şi lemn, amintită documentar în 1392, în jurul căreia s-au stabilit mai mulţi negustori şi meşteşugari, punându-se bazele unui târg la marginea cetăţii. R. apare menţionat documentar, întâia oară, cu numele Târgul lui Roman pe Moldova, într-o listă cu oraşe alcătuită în perioada 1388-1391, dar primul document care consemnează oraşul cu numele R. este uricul din 30 mart. 1392, semnat de domnul Roman I. în 1410, la R. a fost stabilit sediul unei Episcopii care există şi în prezent. în perioada 1466-1483, domnul Ştefan cel Mare a construit (la R.) o puternică cetate din piatră, pe care a numit-o Cetatea nouă a Romanului sau Smederovo (azi cartierul Smirodava), cu rol de avanpost al Sucevei. în sec. 16-18, activitatea meşteşugărească a fost amplificată de dezvoltarea comerţului, impulsionat şi de stabilirea la R. a unui număr însemnat de armeni şi saşi. în sec. 17, R. este menţionat ca reşed. domnească a lui Gheorghe Ştefan. în 1675, cetatea construită de Ştefan cel Mare a fost distrusă de Dumitraşcu Cantacuzino din ordinul Porţii Otomane. în prima jumătate a sec. 20, R. a fost reşed. jud. omonim (până în 1950). Declarat municipiu la 17 febr. 1968. ROMAN (ROMANOS), numele a patru împăraţi bizantini. Mai importanţi: 1. R. I. Lekapenos (920-944). înainte de a deveni împărat, a fost comandant al flotei bizantine şi regent (919-920) al ginerelui său Constantin VII ROMAN 168 Porfirogenetul, căruia i s-a ^substituit la conducerea imperiului. în timpul domniei sale Bizanţul a purtat războaie victorioase cu bulgarii, ruşii şi arabii. Detronat de fiii săi Ştefan şi Constantin, care erau coîmpăraţi şi constrâns să se călugărească. 2. R. IV Diogenes (1068-1071). Membru al aristocraţiei militare, a devenit împărat (1068) în urma căsătoriei cu împărăteasa regentă Eudochia Makrembolitissa (1067-1071), văduva împăratului Constantin X Ducas. A purtat războaie victorioase împotriva turcilor selgiucizi (1067 şi 1071), fiind învins în cele din urmă la Manzikert (1071) de sultanul Alp Arslan şi luat prizonier. Eliberat din captivitate în schimbul unei sume de bani, a fost înfrânt de comandantul bizantin Andronic Ducas şi, contrar celor promise, i s-au găurit ochii, murind curând după supliciu, l-a succedat Mihail VII Ducas. care s-a proclamat împărat în timpul captivităţii lui R. IV. ROMAN, numele a doi domni ai Moldovei. Mai important: R. I (c. 1392-c. 1394). S-a intitulat „mare domn, singur stăpânitor al ţării Moldovei de la munte până la mare“. Vasal al regelui Poloniei, apropiat de Mircea cel Bătrân şi în conflict cu Patriarhia din Constan-tinopol, pentru numirea lui losif ca mitropolit. ROMAN, Alexandru (1826-1897, n. Auşeu, jud. Bihor), ziarist şi om politic român. Acad. (1866), prof. univ. la Budapesta. Unul dintre conducătorii luptei politice a românilor transilvăneni. Deputat în parlamentul ungar. A editat la Budapesta ziarele româneşti, „Concordia" (1861-1866) şi „Federaţiunea" (1868-1876), unde a publicat „Pronunciamentul de la Blaj“, pentru care a fost condamnat la închisoare de autorităţile ungare. ROMAN, Ciorogariu (1852-1936, n. Pecica, jud. Arad), pedagog şi ziarist român. M. de onoare al Acad. (1921). Vicar eparhial (din 1913) şi episcop (din 1920) de Oradea. S-a implicat în lupta pentru realizarea statului naţional unitar român şi a depus eforturi în edificarea unor instituţii şi publicaţii din vestul ţării. ROMAN DE LA ROSE („Romanul trandafirului"), poem medieval francez. Alcătuit din două părţi. Prima (peste 4 000 de versuri), scrisă de Guillaume de Lorris (c. 1235), este o povestire alegorică de dragoste, în spiritul cavaleresc medieval; a doua parte (c. 18 000 de versuri), realizată în 1270-1275, având ca autor pe Jean de Meung (c. 1240 - c. 1305), are un pronunţat caracter satiric şi erudit. ROMAN, Elly (1905-1996, n. Bucureşti), compozitor şi dirijor român. Operete („Colomba“, „Fetele din Murfatlar"), muzică corală şi numeroase şlagăre de muzică uşoară („De ţi-ar spune poarta ta“, ,,Ada-Kaleh“). ROMAN, Petre (n. 1946, Bucureşti), inginer şi om politic român. Prof. univ. la Bucureşti. Membru fondator al Frontului Salvării Naţionale (22 dec. 1989); lider naţional (febr. 1990 - mart. 1992) şi preşedinte (29 mart. 1992 - mai 1993) al partidului Frontul Salvării Naţionale. Preşedinte al Partidului Democrat (1993- 2001). Preşedinte al partidului Forţa Democrată (din 2004). Prim-min. al guvernului provizoriu (1989-1990) şi al primului guvern postdecembrist (1990-1991). Preşedinte al Senatului (1996-2000); ministru al Afacerilor Externe (1999-2000) ROMAN, Visarion (1833-1885, n. Sibiu), publicist şi om politic român. M. coresp. al Acad. (1877). Participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania. Intensă activitate publicistică. A editat pentru sate „Amicul poporului", cel dintâi calendar scris cu alfabet latin în Transilvania; împreună cu I. Al. Lapedatu a scos (1877) „Albina Carpaţilor". Organizator al celei dintâi instituţii de credit din Transilvania, Banca Albina, pe care a condus-o (1871-1884). A tradus şi a întocmit manuale şcolare. ROMANAŢI, subunitate a Câmpiei Olteniei, situată în SE acesteia, între piemontul Olteţului (la N), râul Olt (E), fl. Dunărea (S) şi râul Jiu (V), extinsă pe terit. jud. Dolj şi Olt. Lungimea şi lăţ. max. sunt aproximativ egale (c. 80 km). Este formată din mai multe câmpuri, relativ netede, cu înălţimi ce scad treptat de la N la S (de la 140-150 m la 40-60 m), precum şi din terasele şi luncile Jiului, Oltului şi Dunării. în partea de S, terasele sunt ocupate, parţial, de nisipuri, mai ales în sectorul Dăbuleni-Ostroveni. Sistem de^ irigaţii parţial repus în funcţiune. în perimetrul celei mai mari părţi a C. Romanaţi a existat, până în 1950, jud. Romanaţi (3 560 km2; 296 536 loc., 1 iul. 1937), cu 5 plăşi, 3 oraşe şi 252 de sate. Este una dintre cele mai originale zone etnografice, în cadrul căreia se remarcă scoarţele bogat decorate cu modele policrome, ţesăturile, lăzile de zestre, vasele ceramice (în special cele de Oboga), obiectele de port popular femeiesc (cămaşa cu poale, vâlnicul sau zăvelciul, betelele, cojocul ş.a.). ROMANCERO [roman0ero] (cuv. sp.) s. f. 1. Culegere de poeme spaniole epico-lirice (romances) anonime, transmise mai întâi pe cale orală! apoi, începând de la mijlocul sec. 16* tipărite. Având un conţinut variat, r! cuprinde romanţe eroice sau tradiţionale (despre personalităţi din istoria Spaniei, mai ales în legătură cu Cid Campeador), cavalereşti (care împrumută subiectele din ciclurile epice franceze), de frontieră (despre luptele dintre spanioli şi musulmani), legendare sau cu referire specială la mauri. R. s-a răspândit şi în alte ţări de limbă spaniolă. 2. Gen literar specific literaturii spaniole. ROMANCIER, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Autor de romane1 (1). ROMANELLI, Raffaello (1856-1928), sculptor italian. Descendent dintr-o familie de sculptori, R. s-a impus ca un desăvârşit practician, operele sale, în special monumente publice, fiind caracterizate prin robusteţea şi echilibrul formelor. A lucrat în Italia, în America, în Marea Britanie, în Austria şi în România (monumentul lui Ion Heliade Rădulescu la Bucureşti, monumentul lui Ovidiu de la Constanţa, monumentul lui Garibaldi la Sienna etc.). ROMANESC, -Ă (< fr., it.) adj. (Livr.) Care aparţine sau care este caracteristic romanului1 (1). ♦ Fantezist, imaginar. ROMANESCU, Aristlzza (1854-1918, n. Craiova), actriţă română. Profesoară de declamaţie la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti. A debutat în 1872 la teatrul din Craiova, apoi a jucat pe scena Teatrului Naţional din laşi. Din 1877 a fost angajată la Bucureşti de „Societatea dramatică". A studiat, ca bursieră la Paris, împreună cu actorul Grigore Manolescu, partenerul ei. Revenită în România, R. a jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti şi din laşi, în piesele „Ovidiu" de V. Alecsandri, „O scrisoare pierdută", „O noapte furtunoasă" şi „Năpasta" de I.L. Caragiale, în „Romeo şi Julieta", „Othello" şi „Macbeth" de W. Shakespeare, „Tartuffe" de Moliere ş,a,. Jocul ei s-a caracterizat printr-o plastică desăvârşită a mişcării, armonizată cu o voce cristalină şi o dicţiune impecabilă. Mimica ei sugestivă exterioriza puternic emoţiile pe care sensibilitatea ei le trăia. A apărut în primul film românesc „Războiul Independenţei". Memorialistică. ROMANIA 1. Denumire convenţională dată de lingvişti şi istorici terit. pe care sunt răspândite limbile şi 169 ROMANIC popoarele romanice; denumirea datează încă de la sfârşitul Antic., când prin Romania se înţelegea, în opoziţie cu Barbaria, un terit. stăpânit de romani sau, mai târziu, locuit de o populaţie romanizată. 2. Denumire a Imp. Roman, Imp. Bizantin şi apoi a Imp. Latin de Constantinopol (1204-1261). ROMAN1AN, ultimul etaj al Plioce-nului, cunoscut şi sub numele de Levantin. ROMANIC, -Ă (< germ., it.; {s} lat. romanice ioqui „a vorbi într-o limbă romanică") adj. 1. De la romani2 (3), privitor la romani. <0- Limbi romanice = grup de limbi care au la bază limba latină, continuată prin latina populară şi diversificată mai accentuat în sec. 7-9. L.r. sunt în număr de zece: catalana, dalmata (dispărută la sfârşitul sec. 19), franceza, italiana, portugheza, provensala, româna, retoromana, sarda, spaniola, majoritatea dintre ele fiind limbi naţionale (franceza, spaniola, portugheza, italiana şi româna). Vorbite de c. 740 mii. (2005) de vorbitori nativi; dintre ele, limba spaniolă are cei mai mulţi vorbitori (425 mii. în 2005). Se mai numesc şi limbi neolatine. ♦ Care aparţine limbilor romanice, care le este caracteristic. Care studiază, care se ocupă de limbile ce au la bază limba latină. 2. Artă r. = denumire convenţională, adoptată de jstoriografi în sec. 19, prin care se înţelege în general arta care s-a dezvoltat în ţările europene supuse influenţei catolice în sec. 10-13. A.r. a preluat unele trăsături ale artei bizantine şi în special elemente din arta carolingiană. Dezvoltând vechi tradiţii ale artei antice romane, stimulată de frecvente schimburi cu arta orientală, cunoscută fie prin intermediul navigatorilor şi al pelerinilor, fie prin intermediul armatelor de cruciaţi, a.r. a îmbrăcat variate aspecte, arhitectura fiind^ modul ei principal de manifestare. în perioada de înflorire a stilului romanic, principalele edificii au fost bisericile şi mănăstirile. Dispunând de imense averi funciare şi tezaurizate, mănăstirile şi catedralele romanice au fost, în general, construite potrivit unor programe monumentale, amploarea lor fiind justificată şi de faptul că trebuiau să găzduiască un uriaş număr de pelerini atraşi de cultul relicvelor sfinte. Asupra dezvoltării a.r., îndeosebi a arhitecturii r., un rol important l-a avut marea expansiune a monahismului. Principalele tipuri de plan ale arhitecturii religioase romanice sunt: a) biserica-sală (o navă prevăzută cu o absidă pe latura de E şi, eventual, cu un turn-clopotniţă, b) bazilica, cu trei sau mai multe nave, c) biserica de plan central (circular sau polilobat). Mănăstirile erau prevăzute cu clădiri anexe, dezvoltate, de regulă, pe plan dreptunghiular în jurul unei curţi interioare, către care se deschidea o galerie cu arcade pe coloane, cu deambulatoriu. Construite în general din piatră (cărămida a fost utilizată numai în anumite zone nordice), edificiile romanice sunt caracterizate prin grosimea masivă a zidurilor şi prin folosirea plafoanelor (mai ales în Italia) sau a bolţilor semicilindrice, uneori întărite cu arcuri-dublou. Mai rar, sub influenţă orientală, a fost întrebuinţată, pentru boltiri, cupola. Deschiderile, în general mici, practicate în ziduri (arcade, portale, ferestre) sunt totdeauna în plin cintru şi trebuie subliniat că un principiu definitoriu pentru arhitectura romanică este predominanţa plinurilor asupra golurilor. Deseori ferestrele sunt compartimentate în două sau în trei deschideri (bifore, trifore) cu ajutorul unor colonete. în interior, deschiderile sunt sprijinite pe coloane masive sau pe stâlpi articulaţi. Este de observat că, în cadrul a.r., sculptura şi pictura au fost subordonate arhitecturii. Decorul sculptat al edificiilor romanice se plasează în jurul portalurilor, în jurul capitelurilor, de asemenea pe feţele unor obiecte de cult. Inspirată mai ales de creştinism, dar utilizând şi elemente fantastice, multe de origine orientală, sculptura r. are în primul rând un caracter decorativ, hieratizant. Considerată şi ea ca un motiv decorativ, figura umană este turtită, alungită, contorsionată, după caz, pentru a răspunde nevoilor compoziţionale. Tratarea schematizată, deseori rusticizată, a figurilor este compensată de simţul decorativ şi de inventivitatea fabuloasă a meşterilor. Picturile r., de asemenea cu un pronunţat caracter hieratic, sunt la origine o ramură a picturii bizantine, care s-a dezvoltat în condiţii specifice, caracterizată fiind prin schematism, dar şi prin spiritul narativ-popular. Ca monumente reprezentative de arhitectură r. cităm: biserica Artă romanică 1- lisus Pantocrator, frescă de la biserica San Clemente (Catalonia); 2. Biserica mănăstirii benedictine Maria Laach din Andernach ROMÂNISCHE REVUE 170 abaţială din Saint-Benoît-sur-Loire, catedrala din Toulouse, biserica din Marmoutier (Franţa), domul din Modena, domul din Pisa (Italia), biserica Sfinţii Apostoli din Koln, palatul conţilor de Thuringia din Wartburg (Germania), biserica din Cisnădioara (România). Pentru sculptura r. sunt de amintit timpanul portalului bisericii La Madeleine din Vezelay, portalul bisericii din Autun (Franţa), profeţii din corul catedralei din Bamberg (Germania), reliefurile catedralei Sf. Mihail din Alba lulia (România). Pentru picturi sunt reprezentative decoraţiile murale ale bisericilor din valea Tahull-Catalonia (Spania), ansamblul mural ^ al bisericii Saint-Savin (Franţa). în cadrul artei r. trebuie considerate şi piesele de artă decorativă: tapiserii, emailuri în champ-leve, practicate în special la Limoges (Franţa), manuscrise caligrafiate pe pergament şi ornamentate cu miniaturi, feronerie, argintărie, obiecte din bronz, mobilier etc. în general, stilul artei r. se caracterizează prin măreţia şi severitatea construcţiilor, prin hieratismul şi decorativismul artelor figurative. Â.r. i-a urmat arta gotică. ROMÂNISCHE REVUE [romeni/e revu], publicaţie periodică, apărută între 1855 şi 1904 la Budapesta, Viena şi Sibiu sub conducerea lui C. Diaconovici (din 1894 „Romănische Jahrbucher"). A publicat articole şi studii privind istoria politică şi culturală a românilor, mai ales a celor din Transilvania. ROMANjST, -Ă (< germ., fr.) s. m. şi f. 1. Specialist în studiul limbilor romanice. 2. Specialist în dreptul roman2 (1). 3. Denumire dată pictorilor flamanzi din sec. 16 care au lucrat la Roma, imitând pictura maeştrilor Renaşterii italiene. ROMANISTICĂ (< germ.) s. f. Ansamblu de discipline filologice care se ocupă cu studiul comparativ al limbilor romanice, literaturii, folclorului şi culturii popoarelor de origine romanică. ROMANITATE (< it., lat.) s. f. 1. Totalitatea popoarelor romanice. 2. Ansamblul trăsăturilor caracteristice culturii şi civilizaţiei romane; latinitate. ♦ Origine, descendenţă romană (a unui popor, a unei limbi etc.). ROMANjŢĂ (< pol., ucr.) s. f. (BOT.) Muşeţel. ROMANIZA (< fr.) vb. I tranz. A imprima sau a impune unei ţări ori unei regiuni obiceiurile, cultura, modul de organizare, instituţiile şi civilizaţia romană (1), a face să devină roman (1). ROMANO-CATOLIC v. Catolic. ROMANO, Dionisie (Dimitrie) v. Dionisie. ROMANO, Giulio (zis şi Giulio Pippi) (1492 sau 1499-1540), pictor şi arhitect italian. însemnat elev al lui Rafael, cu care a colaborat la frescele Vaticanului şi pe care le-a terminat după moartea acestuia (,,Transfiguraţia“). Din 1527 s-a stabilit la Mantova, unde a construit palatul „del Te“, pe care l-a decorat cu fresce. Printre creaţiile sale arhitecturale se numără şi vilele Madama şi Lante din Roma. ROMANOSLAVICA, publicaţie anuală a Asociaţiei slaviştilor din România; apare la Bucureşti din 1958. Colaboratori: Gh. Mihăilă, C. Barborică, V. Şoptereanu, M. Mitu, Tatiana Nicolescu, I. Pătruţ, Tr. lonescu-Nişcov, I.C. Chiţimia, N.N. Velichi, A. Vraciu. ROMANOV, familie de boieri ruşi, a cărei reprezentanţi au fondat dinastia de ţari (din 1613) şi împăraţi (1721-1917) ai Rusiei. Numele ei vine de la Roman luriev (m. 1543), a cărui fiică Anastasia (c. 1530-1560) a fost, din 1547, prima soţie a lui Ivan al IV-lea cel Groaznic. Nepoţii ei de frate au asumat numele de R. şi dinastia începe prin alegerea ca ţar de către Zemski Sobor (la 21 febr. 1613) a tânărului Mihail Fiodorovici R. (1596-1645), fiul patriarhului Filaret. A domnit până la Revoluţia din februarie 1917, când ultimul tar, Nicolae II (1894-1917), a fost detronat şi executat împreună cu familia. Mai importanţi: Petru cel Mare, ţar (1682-1721) si împărat (1721-1725); Aleksandru I (1801-1825); Nicolae I (1825-1855); Aleksandru II (1855-1881), Nicolae II (1894-1917). ROMANOVSKI, Dmltri Leonidovici (1861-1921), medic rus. Prof. univ. la Petrograd. S-a făcut cunoscut mai ales prin cercetările sale de para-zitologie şi de histologie a sângelui. El a elaborat şi a introdus în practica laboratorului clinic coloraţia mixtă cu eozină şi cu albastru de metilen, care-i poartă numele şi care a jucat un rol important în cunoaşterea histologiei sângelui („Parazitologia şi terapia malariei", „Metodica cercetărilor clinice-microscopice"). ROMANSKI, Stoian (1882-1959), lingvist, filolog, etnograf şi istoric bulgar. Prof. univ. la Sofia. S-a ocupat de relaţiile dintre bulgari şi popoarele vecine, printre care şi de probleme privitoare la limba română şi la istoria poporului român. ROMANŞĂ (< fr.) s. f. Dialect din grupul vestic al dialectelor limbii retoromane (alături de dialectul retic), pe baza căruia s-a format limba literară; din 1938, una dintre limbile naţionale ale Elveţiei; c. 50 000 vorbitori. ROMANTIC, -Ă (< fr. {i}) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine romantismului, privitor la romantism. 2. S. m. şi f. Creator a cărui operă se încadrează în romantism. + Visător, melancolic; romanţios ROMANTISM (< fr. (i>) s. n. 1. Atitudine estetică fundamentală, caracterizată prin tendinţa de evocare a lumii în aspectele ei fenomenale, concrete, opunând faptul individual şi istoric tipurilor eterne şi abstracte ale clasicismului, prin afirmarea primatului factorului emoţional asupra celui raţional, al imaginaţiei asupra observaţiei, prin exacerbarea sensibilităţii (religiozitate, melancolie, sentimentul naturii), a subiectivităţii şi a spontaneităţii, prin tendinţa evaziunii în vis, în exotic, în trecut. 2. Mişcare literară şi artistică, apărută în Europa la sfârşitul sec. 18 şi începutul sec. 19. R. a influenţat nu numai arta şi literatura, ci şi filozofia, istoria, dreptul, lingvistica, economia politică etc. R. se conturează în fiecare ţară ca o mişcare cu conţinut şi finalitate specifică. Reprezentanţii lui se adresează cu precădere tradiţiei, istoriei, folclorului, considerate ca manifestări ale geniului naţional. Literatura romantică şi-a găsit izvoare şi expresii teoretice în cultul rousseauist al naturii, în socialismul utopic, în idealismul kantian, în idealismul subiectiv al lui Fichte, în dinamica dialecticii hegeliene, în idealismul obiectiv al lui Schelling. O înrâurire considerabilă a exercitat, îndeosebi asupra r. târziu, metafizica voluntaristă a lui Schopenhauer şi individualismul nietzschean, ca şi existenţialismul lui Kierkegaard. Definit în genere ca o reacţie împinsă până la revoltă faţă de canoanele tematice şi formale ale clasicismului, r. a militat pentru abolirea dogmatismului estetic şi a academismului, a domniei raţionalismului rece şi a ordinii stereotipizate, pentru ieşirea din convenţional şi abstract, pentru lărgirea nelimitată a universului de probleme, de atitudini, de reprezentări şi de imagini ale omului şi artei; el a proclamat primatul subiectivităţii, ideea afirmării originalităţii, spontaneităţii şi sincerităţii emoţionale, a liberei inspiraţii personale; a promovat fantezia şi sentimentul, cultul eului, individual şi naţional, şi libertatea de expresie ca principii şi condiţii funda- 171 ROMÂN mentale ale artei autentice. Sub toate aceste aspecte, r. stă la originea întregii arte moderne. Pregătit şi anunţat de către preromantism, s-a manifestat în momente diferite ale evoluţiei fiecărei literaturi naţionale. R. introduce în literatură noi categorii estetice (urâtul, grotescul, macabrul, pitorescul, feericul, culoarea locală, bizarul, fantasticul, romanescul etc.) şi favorizează apariţia unor noi specii în cadrul genurilor tradiţionale, ca şi fuzionarea sau transformarea unora dintre cele existente. R. a infuzat lirism genului epic şi dramatic, a încurajat amestecul de tragic şi comic, de sublim şi grotesc, a desfiinţat regula celor trei unităţi, s-a arătat deschis la inovaţiile prozodice. El a sugerat apropierea poeziei de muzică, a prozei de pictură şi a tuturor artelor între ele (sincretismul lui Wagner). în privinţa mijloacelor de expresie, a preferat comparaţiei metafora, vocabulei nobile cuvântul comun, popular, încărcat de valori afective, aluzia, sugestia, verbul energic şi elocvent. Subordonând expresia necesităţii de a comunica „stări sufleteşti11, romanticii au înlesnit diversificarea stilurilor individuale în funcţie de natura mişcărilor psihice şi a emoţiilor trăite, cultivând, potrivit temperamentului, stilul patetic, evocativ, colorat, muzical, fraza amplă, încărcată de imagini şi antiteze. în proză, el manifestă predilecţie pentru peisajul pitoresc, portretul fizic, acţiunea captivantă, iar în dramă pentru conflictele violente, eroii antagonici, lovitura de teatru şi tirada retorică. Printre reprezentanţii cei mai de seamă ai r., în diferite literaturi, se remarcă: fraţii Schlegel, Clemens Brentano, Achim von Arnim, Novalis, Tieck, Grimm, Hoffmann, Uhland (Germania); Coleridge, Byron, Shelley, Keats, Scott (Anglia); Lamartine, Hugo, Vigny, Musset, Gerard de Nerval (Franţa); Manzoni, Leopardi (Italia): Puşkin, Lermontov (Rusia); Mickiewicz, Siowacki (Polonia); Petofi i(Ungaria); Espronceda (Spania) ş.a. în România r. cunoaşte trei etape principale: prima, între 1830 şi 1840, caracterizată prin explorarea concomitentă a unor motive preromantice şi romantice (poezia ruinelor, a nopţii, a visului, a meditaţiei), cu influenţe lamartiniene (Heliade Rădulescu, V. Cârlova); a doua defineşte momentul paşoptist, cu predominanţa liricii militante, patriotice, vizionare, de evocare isto-nca, cu descoperirea filonului folcloric (Alecsandri, Alexandrescu, Bălcescu, Bolintineanu, Bolliac, Kogălniceanu, A. Mureşanu, Russo ş.a.); a treia, postpaşoptistă, cu inflexiuni elegiace, pesimiste şi critice. R. românesc culminează în creaţia lui Eminescu, unul dintre cel mai mari scriitori romantici europeni. Succesiv (fenomenul e caracteristic şi altor literaturi), atitudinea romantică, în diferite ipostaze şi parţial, reapare şi în epocile ulterioare (Al. Macedonski, D. Zamfirescu, Al. Vlahuţă, Delavrancea, Goga, M. Sadoveanu, T. Arghezi, Al. Philippide, E. Botta). în artele plastice, r. este caracterizat de predilecţia pentru exprimarea sentimentelor dramatice, prin intermediul subiectelor eroice şi patetice, al temelor istorice şi al legendelor medievale, al peisajului furtunos sau cu ruine, evocatoare de frământare şi mister, ca şi prin colţurile de natură care stârnesc emoţiile intime, duioşia, melancolia şi meditaţia solitară etc., prin cultivarea urâtului şi grotescului care modifică idealul clasic al frumuseţii echilibrate şi armonioase. Actul de naştere al r. în pictură pare să fie compoziţia „Ciumaţii din Jaffa“ (1804) a lui A.J. Gros. Tendinţele acestui curent pot fi identificate în tablourile sale istorice în care mizeriile războiului sunt înfăţişate cu o crudă şi violentă veridicitate, într-o cromatică vie şi expresivă. R. se defineşte ca un curent de sine stătător, prin lucrările lui Gericault („Pluta Meduzei") şi Dela-croix, Decamps, Fromentin, Gustave Dore, David Caspar Friedrich ş.a. în sculptură întâlnim aspecte romantice în opera lui Fr. Rude şi Aug. Preault. Apropiat de curentul r., la noi, este C.D. Rosenthal şi, în unele aspecte ale operei sale din tinereţe, Nicolae Grigorescu. în muzică r. a fost prevestit de Şcoala de la Mannheim (Stamic, Richter), de primii mari clasici vienezi (Haydn, Mozart) şi, în special, de creaţia lui Beethoven. Expresia lirică se impune prin liedurile lui Schubert, Brahms şi piesele instrumentale ale lui Schumann şi Chopin, atingând patetismul prin simfoniile lui Ceaikovski, prin operele lui Verdi şi Wagner şi prin lucrări programatice de vaste proporţii ca „Simfonia Fantastică" de Berlioz. Operele lui Shakespeare, Dante, Schiller, Goethe, Byron, Puşkin, frumuseţile naturii, inspiră pe compozitori, le stimulează fantezia, măiestria transpunerilor sonore; armonia şi orchestraţia devin mai subtile şi mai nuanţate; se afirmă virtuozitatea solistică (Paganini, Liszt) şi dirijorală spectaculoasă. Datorită lui Liszt apare genul nou al poemului simfonic. Este valorificat creator folclorul muzical, se cristalizează şcolile muzicale naţionale, apar critica şi publicistica muzicală. Unii militează pentru revoluţionarea limbajului muzi- cal (Schumann, Berlioz, Liszt, Wagner), alţii preferă să rămână credincioşi tradiţiilor (Brahms, Reger). Prin Franck, Saint-Saens, Faure, Bruckner, r. îşi trăieşte epilogul (postromantism) care s-a prelungit până către mijlocul sec. 20. ROMANŢA (< it., fr.) vb. I tranz. A expune într-o formă literară un fapt istoric, o biografie etc. ROMANŢĂ (< fr., it., germ.) s. f. 1. Specie a poeziei lirice, de obicei de inspiraţie erotică. Cultivată la curţile aristocraţilor francezi de la mijlocul sec. 12 şi apoi în Ev. Med. în Spania, sub forma unor compoziţii lirice-narative cu conţinut eroic-le-gendar; este consacrată, începând cu secolul 15, ca specie a poeziei culte cu formă metrică fixă, fiind adesea transpusă pe muzică. 2. Compoziţie muzicală vocală de formă strofică, cu acompaniament instrumental şi cu conţinut liric, sentimental; p. ext. piesă instrumentală cu un caracter asemănător. ROMANŢIOS, -OASĂ (< romanţ, înv., „roman") adj. (Şi subst.) Predispus la visare, la melancolie; romantic. ROMANU, com. în jud. Brăila, situată în C. Brăilei; 1 930 loc. (2005). Satul R. a fost înfiinţat în 1879, prin împroprietărirea însurăţeilor, cu numele Plătica (numele actual datează din 1922). Biserică (1890), în satul R. ROMANY (ROMANI, ŢIGĂNEASCĂ) (< rom2) adj. Limbă indo-europeană din ramura indo-iraniană, grupul indic. Are patru mari grupuri dialectale (căldăresc, ursăresc, carpatic şi spoitoresc), fiecare cu mai multe graiuri. Limba r., cu c. 3 mii. vorbitori, este utilizată în ţări de pe toate continentele, cei mai mulţi în E Europei. Din 1990 există un alfabet standard al limbii r. Folclor bogat. Există o literatură în limba r., ale cărei începuturi datează din prima jumătate a sec. 20. Sin. subst. romanes. ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. şi f., adj. I. S. m. şi f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe terit. României. De religie creştină, în mare majoritate ortodocşi. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ş.a. Urmaş direct al populaţiei daco-romane din spaţiul cuprins între m-ţii Carpaţi, Dunăre şi Balcani, străvechea vatră a geto- daco-moesilor şi carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat şi complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte ROMÂN 172 popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanităţii. Cercetările arheologice şi numismatice, dovezile de ordin lingvistic şi istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naştere un popor romanic (protoromânii) şi a doua (sec. 7-9), aceea a păstrării active a acestei romanizări. în decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populaţiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populaţia romanică autohtonă creştină, formată din agricultori şi crescători de vite, ca urmare a superiorităţii ei demografice şi culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, odată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î.Hr.) şi crearea romanităţii orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic al m-ţilor Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă şi cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S şi N Dunării, precum şi neîncetatele deplasări de populaţie care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiţii favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică şi culturală, paşnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiţia respectării independenţei lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d.Hr.), autohtonii n-au fost exterminaţi de către cuceritori, ci, aşa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât şi descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât şi în Moesia, în condiţiile unei colonizări masive cu elemente latinofone, adoptând treptat, sub imperiul necesităţilor economico-soci-ale, limba latină ca limbă uzuală şi elemente de civilizaţie romană. Mai mult, la graniţele de NV, N şi SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei şi Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populaţie geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizaţi şi ei, vor împrospăta numărul şi forţa daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de-a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î.Hr. până la începutul sec. 7 d.Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia şi-au adus contribuţia mai mulţi factori: urbanizarea (ridicarea şi înflorirea a 12 oraşe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viaţă roman se propagă şi printre autohtoni), aşezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau şi autohtonii), armata (prin numeroase unităţi şi tabere cu aşezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizaţi), căsătoriile mixte şi adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, aşa cum o arată descoperirile arheologice şi epigrafice, a fost mai intensă şi mai rapidă în reg. urbanizată şi în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice şi cele de munte, în special, unde populaţia geto-dacică era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârşit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administraţiei romane la S de Dunăre şi a mutării centrului de greutate a romanităţii carpato-danubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii, Dacia Ripensis şi Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda şi Scythia Minor), contribuind la menţinerea romanităţii lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.), unde se observă un aflux de monedă romană şi o activitate meşteşugărească de caracter roman, cât şi în cel rural, devenit precumpănitor în condiţiile decăderii progresive a oraşelor. Populaţia daco- romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunităţi săteşti mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieşit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goţi, vizigoţi, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeaşi mobilitate caracterizează şi grupurile de păstori care, cu toate mişcările de caracter sezonier, rămâneau legaţi de aşezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păsto-ritului şi agriculturii, pomiculturii şi viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorităţii romane asupra Olteniei şi Munteniei sub Constantin cel Mare şi consolidarea romanităţii la Dunărea de Jos, ci şi recunoaşterea de către romani a religiei creştine, ca religie de stat. Curând creştinismul (nearian şi latin) s-a răspândit şi în fosta provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creştinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate ţările din jur, ci a fost în acelaşi timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică şi până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât şi în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter^ rural, cu forme de viaţă sedentară. în perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naştere şi se dezvoltă cultura materială Ipoteşti-Ciurel-Cândeşti, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii şi aşezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conţinutului acestei culturi a scos în evidenţă coexistenţa elementelor daco-romane şi romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă şi cele arheologice şi numismatice, rezultă că aşezarea slavilor în zona extracarpatică a ţării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. în Transilvania, aceştia au pătruns şi s-au aşezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălaşuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând convieţuirea şi asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este şi etapa desăvârşirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbuşirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) şi trecerea în masă a triburilor de slavi la S de Dunăre. Aşezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanităţii orientale. La S de Dunăre slavii au copleşit numericeşte pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedoromâni), meglenoromâni, istroromâni, 173 ROMÂN jar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populaţia autohtonă, sporită numericeşte în urma dislocărilor de populaţie romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reuşit, în convieţuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezenţa populaţiei româneşti, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic şi social-politic, va fi menţionată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave şi maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac şi primele menţiuni despre constituirea celor dintâi formaţiuni politice româneşti, voievodate, conduse de voievozi. în unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existenţa unor astfel de formaţiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crişana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureşul inferior cel al lui Glad, iar în podişul Transilvaniei, între porţile Meseşului şi izvoarele Someşului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanităţii răsăritene din componenţa daco-romană a culturii Ipoteşti-Ciurel-Cândeşti. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condiţiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renaşterii autorităţii Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerţului, prin reurbanizarea aşezărilor de pe cursul inferior al Dunării şi prin cristalizarea primelor formaţiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale româneşti de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparţine României sau românilor (I 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum şi de-a •ungul malului drept al Dunării de Jos, între Dunăre şi Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluţie proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană", adică latina populară vorbită Pe acest terit. de colonii romani şi de Populaţia romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moştenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influenţele ulterioare, mai ales ale limbii slave — exercitate îndeosebi din sec. 7, când limba română îşi formase deja trăsăturile ei definitorii —, păstrarea unor particularităţi fonetice gramaticale şi lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice care o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea şi caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile culte din latină şi alte limbi romanice (în special din franceză şi italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esenţă, se îmbogăţeşte cu câteva foneme noi. Probabil, sub influenţă slavă, vocalismul înregistrează apariţia vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi şi triftongi (precum dif-tongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor c, g, ş, a constric-tivelor palatale ş, j şi a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române faţă de latină şi faţă de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanţe fonetice, vocalice şi consonantice, şi a funcţiei acestora de morfeme în flexiune şi în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esenţial şi definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferenţiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, faţă de cele cinci ale latinei arhaice şi clasice, cele trei genuri (masculin, feminin şi neutru — ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I şi III, formele latine de vocativ singular masculin şi feminin, adjectivul şi gradele lui de comparaţie, articolul şi declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se menţin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară şi din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariţia concordanţei timpurilor, proporţia scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca şi a cazurilor cerute de anumite prepoziţii şi verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendinţe proprii latinei populare. Alte inovaţii de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular şi plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influenţa limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moştenite din latină ce desemnează noţiuni de bază, acţiuni omeneşti de primă importanţă. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reuşit să se ridice până la nivelul unei limbi literare — identificat cu limba română —, aromân, meglenoromân şi istroromân, care au cunoscut o evoluţie proprie, specifică unor condiţii de izolare, în zone encla-vizate. Tradiţia scrisului în româneşte trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în româneşte şi datat cu precizie şi care s-a păstrat este Scrisoarea lui Neacşu (1521). Primele tipărituri in româneşte dateză din sec. 16 şi se datorează activităţii diaconului Coresi din Braşov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureşene (rotacizante) şi mai ales particularităţi ale graiului din nordul Munteniei şi sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (iniţial 43, reduse la 33 şi apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanităţii, limba română are o importanţă deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = Primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte de silex cioplite cu anume eleganţă, cum sunt cele găsite la losăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamţ), Mitoc (jud. Botoşani). De asemenea, în peşterile de la Ohaba - Ponor (jud. Hunedoara) şi Râşnov (jud. Braşov), au fost descoperite podoabe făcute din dinţi de animale şi din scoici marine - aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peştera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate şi două imagini pictate cu lut roşu pe peretele peşterei - un cal şi o felină; datate în jurul anilor 10 000 Î.Hr., ele ROMÂN 174 sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel^ Lascaux, Font de Gaume etc.). în Neolitic, are loc o evoluţie permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor şi a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decoraţiile obiectelor - inclusiv a uneltelor de întrebuinţare obişnuită -şi, deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei ţesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăţilor pentru războiul de ţesut găsite de arheologi, ci şi de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al ţării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele -drepte sau curbe - întrerupte din loc în loc de puncte obţinute prin împungere. Compoziţia ornamentală va evolua în sensul diversificării şi reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existenţa unor ateliere de olari. Semnificativă e constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meşterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparţin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundităţii. Spre deosebire de aceşti idoli, ce vădesc o concepţie geometrizantă, schematizată, două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepţiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta aşa-numitului Gânditor şi cea reprezentând un personaj feminin şezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puţin obişnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meşterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei şi N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. laşi). Epoca bronzului - care a urmat Neoliticului -începe în jurul anului 1800 î.Hr. şi se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. în acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândeşte pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al ţării). Uneltele tradiţionale - topoare de piatră, vârfuri de săgeţi confecţionate din silex - nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecţionarea unor vase rituale, a unor arme de elită şi podoabe (culturile Tei şi Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România: ceaşca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezenţă artistică modestă; singura excepţie e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare - Cârna (jud. Dolj): personajele sunt înveşmântate în haine bogate, cu centuri şi coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundităţii fusese depăşită. în sec. 12 î.Hr. în spaţiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu aceasta inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100— 450 î.Hr.) şi La Tene (c. 450-sec. 1 î.Hr.). Prima, împărţită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziţie: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantităţi foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite - de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnaşament şi pentru unelte şi podoabe. în perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î.Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât şi repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganţă. Mai ales în perioada La Tene s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scită, celtică şi greco-romană. în sec. 5-4 Î.Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur şi de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coţofeneşti, Poroina), iar în sec. 3-1 Î.Hr. înfloreşte o artă a argintului, reprezentată de cupe şi podoabe (Bălăneşti, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo -şi antropomorfe, dar şj cu stilizări geometrice tradiţionale. în arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizaţiei greceşti - temple ionice şi dorice (Histria), teatre şi construcţii funerare (Callatis) - şi caracterul construcţiilor autohtone - cetăţile şi sanctuarele din m-ţii Orăştiei (Costeşti, Blidaru, Grădiştea Muncelului). Mai târziu -sec. 2-4 d.Hr. - se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială - poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creştine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală şi decorativă urmează două direcţii principale: una care porneşte din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) şi o alta care dezvoltă tradiţia - stele funerare (înfăţişând de obicei ospăţul funerar şi cavalerul trac), sarcofage, căpiţele, statui. în sec. 5-12, cele mai de seamă creaţii plastice sunt somptuoase vase şi podoabe de metal preţios, vădit influenţate de arta greco-romană şi de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someşeni, Şimleu Silvaniei), dar şi de cea sud-dunăreană şi orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund şi influenţele arhitecturii militare şi religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculiţel, Păcuiu lui Soare), precum şi cele ale stilurilor preromanic şi romanic (Alba lulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba lulia, Cisnă-dioara), goticul (Cârţa) şi, la sud de munţi, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeş, Vodiţa, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Şiret. Cele două direcţii stilistice se întâlnesc în arhitectura şi pictura unor monumente de la S şi E de Carpaţi (bisericile din Câmpulung şi Rădăuţi, cetăţile de la Suceava, Poenari, Neamţ etc.), ca şi ale unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântămaria-Orlea, Gurasada, Densuş), în orfevrăria şi sculptura în piatră (Argeş, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice şi particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeş, Sighişoara, Braşov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stilul gotic, care a impus şi pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelinţa) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artişti din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici 175 ROMÂN fortificate ale saşilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbiţa, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menţionate în Transilvania sec. 15. înfloritoare în aceeaşi epocă (mai ales în vremea lui Ştefan cel Mare) arta şi arhitectură moldovenească realizează - cum s-a spus - o sinteză originală a structurilor occidentale şi a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcţiilor o înfăţişare zveltă: faţadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră şi ceramică smălţuită (bisericile din Hârlău, Bălineşti, Borzeşti, Piatra Neamţ, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneţ, Neamţ). Tradiţia bizantină se desluşeşte lesne în pictura murală, elegantă şi sobră, de la Voroneţ, Bălineşti sau Pătrăuţi, în arta manuscriselor (a unor caligrafi şi miniaturişti ca Teodor Mărişescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. în sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareş), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă şi în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen ce a provocat îndelungi discuţii privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Suceviţa, Moldoviţa, Arbore, Voroneţ). Dragoş Coman, zugravul de la Arbore, Toma din Suceava - la Humor, artiştii de la Voroneţ desfăşurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspiraţii de libertate naţională. Viziunea novatoare e prezentă şi în sec. 17, într-o concepţie decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din laşi sau Dragomirna), ca şi pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileştilor şi ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă şi în arta unor ţări occidentale) în arhitectura şi pictura bisericii Golia din laşi. Stilurile Renaşterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistriţa şi din AJba |U|jaj a caste|eior de la Deva, Lazarea, Medieşu Aurit, lernut). Barocul îşi află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă şi militară a unor clădiri din Alba lulia, Cluj, Timişoara, Oradea, Gorneşti. în Ţara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, şi a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu şi Curtea de Argeş) dau măsura unei înţelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaş-tere-Baroc, care fusese enunţată în aceeaşi perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compoziţional şi stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeş, Stăneşti, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 şi 1800, când ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino şi Mavro-cordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domneşti de la Târgovişte, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 şi 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia^ i se spune „stilul brâncovenesc”. în afara unor clădiri civile (Herăşti, Măgureni, Potlogi, Mogoşoaia), ce pun în lumină un rafinat simţ al măreţiei şi al echilibrului, bisericile vremii (Colţea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcăreşti, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reţinut e prezenţa unor meşteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniţi din Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogaţi din Ţara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însuşirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârşitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de şevalet; cum era şi firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogaţi, care voiau să-şi ţină chipul în odăile casei, aşa cum ştiau că făceau şi oamenii de seamă din alte ţări. Artiştii locali poartă încă semnele evidente ale deprinderii cu tradiţia: compoziţiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfăţişare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza - întru totul posibilă - că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meşteşugului lor, dar răspunzători de acest convenţionalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăţi. Mulţi pictori care studiaseră în străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine şcoliţi în atelierele Occidentului şi au constituit, nu o dată, un model artistic pentru confraţii (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiştii originari din Ţările Române - I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) - istoria artei din acele vremuri reţine numele lui M. Topler, C. Wallenstein (sau Valştain, fondatorul, la Şcoala Sf. Sava, al primei colecţii de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) şi ale altor buni meseriaşi, care şi-au câştigat repede aici clienţi şi discipoli. Apariţia unor compoziţii alegorice cu conţinut patriotic stă sub semnul mişcării de idei ce a precedat Revoluţia de la 1848. Artiştii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Isco-vescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăseanu) în acţiunile revoluţionare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au ştiut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convenţional academiste; aşa sunt compoziţiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecinţe profunde în istoria culturală a Principatelor Române - şi, în primul rând, se înţelege, în aceea a artei de aici - e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a şcolilor de artă de la laşi şi Bucureşti. Profesorii - Gh. Tattarescu şi, mai ales, Th. Aman - aveau să exercite o profundă influenţă asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii româneşti s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creaţia, celor doi fondatori de şcoală - N. Grigorescu şi I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist şi va rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generaţie, a spiritului naţional; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înţelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reţinut, amândoi s-au format şi în contact cu Şcoala de la Barbizon, relaţia cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific româneşti. ROMÂNAŞI 176 Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanţii I. Georgescu şi K. Storck, romanticul Şt. lonescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 şi 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna şi tendinţe neogotice, neorenascentiste şi, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromâneşti”, de amplă rezonanţă în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Şt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilităţii poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi şi cu concluziile unei descifrări proprii ale direcţiilor moderne. Lecţia lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petraşcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale ^ şi renascentiste -la Th. Pallady - conturează un univers al formelor şi al cromaticii de profundă rezonanţă specifică. Şi atunci când adeziunea la mişcări occidentale - de pildă, la impresionism în cazul lui J.AI. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu -e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul - la C. Ressu, Şt. Dimitrescu, Fr. Şirato, D. Ghiaţă, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă - dezvăluie adeziunea la programul „specificului naţional”. Chiar şi reprezentanţii proeminenţi ai avan-gardei artistice - Mattis-Teutch, V. Brauner, M. lancu, M.H. Maxy, L. Vorel - se simt câteodată atraşi de teme şi de tipuri ale realităţii româneşti, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconfor-mismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuşi, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificaţiile miturilor şi legendelor populare româneşti într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înţelesurilor tragice ale epocii. în ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii a simţului acut al echilibrului formei şi culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea şi-a subordonat şi arta plastică, aşa cum îşi subordonase toate formele culturii. Expoziţia „Flacăra” din 1948 a marcat încercarea de a desprinde creaţia românească atât de tradiţiile ei, cât şi de înţelesurile artei universale. Cei mai de seamă artişti români, însă, au primit cu mari rezerve aceste îndemnuri (însoţite, de multe ori, de măsuri coercitive, traduse într-o politică de promovare prin achiziţii ale statului); personalităţi de statura lui H.H. Catargi, Al. Ciucurencu, C. Baba, I. Ţuculescu, M. Bunescu, W. Sachelarie-Vladimirescu au recurs la o stratagemă abilă, dând titluri cu rezonanţă politică unor compoziţii sau peisaje construite potrivit legilor artei adevărate. în 1961, printr-un şir de articole de presă, creaţia literară şi artistică românească s-a despărţit de dogma realismului socialist. în afara maeştrilor - la numele pictorilor se cuvin adăugate cele ale unor sculptori ca G. Vida, Gh. D. Anghel, I. Vlasiu, Mac Constantinescu, I. Irimescu; graficieni - A. Jiquidi, V. Kazar, J. Perahim; în anii ’60 ai sec. 20 - o generaţie foarte înzestrată a izbutit să păstreze valorile tradiţionale ale artei naţionale; uneori cu mari primejdii, pictori ca V. Almăşanu, I. Pacea, I. Bitzan, B. Covaliu, I. Gheorghiu, C. Piliuţă, I. Sălişteanu, C. Blendea, V. Celmare, I. Nicodim, V. Mărgineanu, I. Stenol, G. Pătrulea, 0. Grigorescu, G. Năpăruş, Gh.l. Anghel, C. Vasilescu, P. Gherasim, M. Gherasim, H. Bernea, S. Ilfo-veanu, sculptori - O. Maitec, Silvia Radu, C. Lucaci, Ioana Kassargian, C. Popovici, V. Ghelmez, P. Vasilescu, M. Spătaru, - graficieni - B. Gănescu, M. Chirnoagă, Val Mun-teanu, H. Masichievici, Geta Bră-tescu -, artişti care, ca W. Mihuleac, realizau o sinteză a creaţiei şi a mediului ambiant, au dat, implicit, o replică puternică interpretărilor convenţionale, agreate de oficialitate. Se cuvine evocată şi strădania unor critici care au cu abilitate (dar, când era nevoie, şi cu vehemenţă polemică) strădaniile tinerilor artişti - 1. Frunzetti, P. Comarnescu, N. Ar-gintescu-Amza, D. Hăulică, E. Schileru, Th. Enescu. După 1989 se înregistrează o tendinţă de a recurge la diversele forme ale experimentului, nu o dată cu o vervă neconformistă ostentativă. Fără îndoială, roadele se vor ivi mai târziu, când experimentul va conduce spre exprimarea unor idei mai mature şi mai coerent rostite. Premisele sunt constituite, aşa cum o demonstrează multe manifestări expoziţionale din ultima perioadă. ROMÂNAŞI, com. în jud. Sălaj, situată în depr. Agrij, pe râul Agrij, lâ poalele m-ţilor Meşeş; 2 960 loc. (2005). Nod rutier. în satul Romiţa, atestat documentar în 1408, au fost descoperite (1969) urmele unui castru roman (130 X 158,5 m) datând de la începutul sec. 3, cunoscut sub numele de Largiana. Satul R. apare menţionat documentar în 1310. în satul Păuşa se află biserica de lemn cu dublu hram — Sf. Nicolae şi Naşterea Domnului (1730), cu picturi pe pereţii interiori şi exteriori din 1800. Bisericile cu acelaşi hram — Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, în satele Chichişa (sfârşitul sec. 17), Poarta Sălajului (1670) şi Ciumărna (1771, cu picturi pe pereţii interiori din 1801). în arealul satului Poarta Sălajului se află o poiană naturală cu lalele pestriţe (Fritillaria meleagnis). ROMÂNCĂ (< român) s. f. 1. Femeie română. 2. (Pop.) Ţărancă. ROMÂNESC, -EASCĂ (< român) adj. Care aparţine României sau populaţiei ei, privitor la România sau la populaţia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba română. ROMÂNEŞTE (< român) adv. Ca românii, în felul românilor; în limba română. ♦ (Substantivat, f.) Limba română. ROMÂNEŞTI 1. Com. în jud. Botoşani, situată în SE C. Jijiei Superioare, pe dr. râului Prut, la graniţa cu Rep. Moldova; 2 202 loc. (2005). 2. Com. în jud. laşi, situată în C. Jijiei Inferioare; 1 883 loc. (2005). în satul R., atestat documentar în 1609, se află biserica Sf. Gheorghe (1821). ROMÂNI, com. în jud. Neamţ, situată în ESE depr. Cracău-Bistriţa, pe râul Români; 4 603 loc. (2005). Nod rutier. ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieşire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală" catena Carpaţilor Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37’07” şi 48°15’06” lat. N şi între 20°15’44” şi 29°41’24” long. E, aflându-se la mijlocul distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord (paralela de 45° lat. N); la distanţe aproximativ egale de marginile continentului european (2 700 km litoralul atlantic în V, 2 600 km m-ţii Ural în E, 2 800 km ţărmul arctic în N.); faţă de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanţa este de 1 050 km. Lungimea totală a graniţelor este de 3149,9 km, dintre care terestre 177 ROMÂNIA 1 085,6, fluviale 1 816,9 km şi maritime 247,4. Se învecinează la N şi SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu M. Neagră (193,5 km cu apele internaţionale, la care se adaugă 22,2 km graniţa maritimă cu Bulgaria şi 31,7 km graniţa maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafaţa: 238 391 km2 (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populaţia: 21 mii. loc. (1 iul. 2005); din care populaţia urbană: 11 895 598 loc. (54,9%); rurală: 9 777 730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km2. Structura populaţiei pe naţionalităţi (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), ţigani (2,5%), germani (0,3%), ucraineni (0,3%), ruşi, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ş.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocşi (86,7% din populaţia ţării), romano-catolici (4,7%), reformaţi (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptişti (0,6%), musulmani (0,3%) ş.a. Cap.: Bucureşti. Oraşe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoşani, Braşov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galaţi, laşi, Oradea, Piatra-Neamţ, Piteşti, Ploieşti, Râmnicu Vâlcea, Satu Mare, Sibiu. Suceava, Târgovişte, Târgu Mureş, Timişoara. Porturi maritime: Constanţa, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziţia R. la răspântia influenţelor climatice şi biogeografice central-europene, submediteraneene şi est-europene, determină o mare diversitate a condiţiilor fizico-geografice. Marile unităţi de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munţii ocupă 31% din supr. ţării, dealurile şi podişurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2 500 m (între nivelul 0 al Mării Negre şi alt. max. 2 544 m în vf. Moldoveanu din m-ţii Făgăraş); alt. medie este de 420 m. în partea centrală a ţării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podişuri şi depresiuni cuprinzând în S Pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someşan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpaţii Orientali, de un şir de dealuri şi depresiuni (cunoscute şi sub numele de Subcarpaţii interni sau Subcarpaţii Transilvaniei), spre ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ Ia 1 iul. 2005 Terit. R. este organizat, din punct de vedere ad-tiv, în 41 de jud. şi, separat, municipiul Bucureşti cu rang de jud., 2 850 comune (cu 13 092 sate) şi 314 oraşe (din care 103 sunt municipii). Judeţele României Judeţul Suprafaţa Populaţia Reşedinţa km2 (2005) Alba Arad Argeş Bacău Bihor Bistriţa-Năsăud Botoşani Braşov Brăila Buzău Caraş-Severin Călăraşi Cluj Constanţa Covasna Dâmbovita Dolj Galaţi Giurgiu Gorj Harghita Hunedoara Ialomiţa laşi Ilfov Maramureş Mehedinţi Mureş Neamţ Olt Prahova Satu Mare Sălaj Sibiu Suceava Teleorman Timiş Tuicea Vaslui Vâlcea Vrancea Municipiul Bucureşti 6 242 379 189 7 754 459 286 6 826 646 320 6 621 723 518 7 544 595 685 5 355 317 254 4 986 459 900 5 363 595 211 4 766 370 428 6 103 494 052 8 520 331 876 5 088 317 652 6 674 694 511 7 071 715 148 3 710 223 886 4 054 537 090 7 414 718 874 4 466 620 500 3 526 286 208 5 602 384 852 6 639 326 558 7 063 480 459 4 453 292 666 5 476 813 943 1 593 283 409 6 304 515 610 4 933 303 869 6 714 583 383 5 896 570 682 5 498 483 674 4 716 827 512 4 418 368 702 3 864 245 638 5 432 422 259 8 553 705 752 5 790 422 314 8 697 658 837 8 499 252 485 5 318 460 751 5 765 415 181 4 857 393 766 228 1 924 ■ 959 Alba lulia Arad Piteşti Bacău Oradea Bistriţa Botoşani Braşov Brăila Buzău Reşiţa Călăraşi Cluj-Napoca Constanţa Sfântu Gheorghe Târgovişte Craiova Galaţi Giurgiu Târgu Jiu Miercurea-Ciuc Deva Slobozia laşi Bucureşti Baia Mare Drobeta-Turnu Severin Târgu Mureş Piatra-Neamţ Slatina Ploieşti Satu Mare Zalău Sibiu Suceava Alexandria Timişoara Tuicea Vaslui Râmnicu Vâlcea Focşani Bucureşti sud de depresiunile Făgăraş, Sibiu, Sălişte, Apold, culoarul Orăştiei (care o despart de Carpaţii Meridionali), iar în V, spre M-ţii Apuseni, de culoarul compartimentat Alba lulia - Aiud -Turda - Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaţilor româneşti, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureş, Domelor, Giurgeu, Ciuc, Braşov, Loviştei, Haţeg, Petroşani, Beiuş ş.a.), străpunşi parţial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei şi defilee spectaculoase (Mureş, Bicaz, Olt, Jiu, Crişul Repede ş.a.); prezintă o serie de păsuri şi trecători care IN "-SV-T ROMÂNIA 178 179 ROMÂNIA înlesnesc legăturile rutiere şi feroviare între diferitele reg. ale ţării. în ansamblu Carpaţii sunt m-ţi de înălţime mijlocie şi mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafaţa lor se află sub cota de 1 500 mj. înălţimi mai mari de 2 000 m se întâlnesc doar în N Carpaţilor Orientali (Rodnei şi Călimani) şi îndeosebi în Carpaţii Meridionali (care grupează 85% din înălţimile de peste 2 000 m din ţară), în aceste masive fiind bine reprezentat relieful glaciar. în exteriorul Carpaţilor se desfăşoară celelalte unităţi mari de relief. Pe latura de E şi de S (între valea Moldovei şi Motru) se desfăşoară Subcarpaţii, strâns legaţi genetic de m-ţi, cu relief cutat, cu o alternanţă de dealuri şi depresiuni subcarpatice şi intra-colinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depăşind în câteva vârfuri 1 000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinţi, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ţilor Mehedinţi) şi reg. de deal. Pe latura externă a Carpaţilor Occidentali trecerea spre C. Banato- Crişană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crişene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca nişte golfuri în spaţiul muntos. Partea de E a ţării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. în sectorul cuprins între Dâmboviţa şi culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin - Bala -Comăneşti între Subcarpaţi şi câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălţimi care scad treptat de la N spre S. în partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ţii Măcin, pod. Dobrogei şi Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unităţi de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât şi endocarstul (numeroase Peşteri, dintre care unele foarte bogat şi divers concreţionate). R- aparţine domeniului carpato-da-nubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanţul m-ţilor Carpaţi parte a sistemului rnuntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Duriărea (importantă cale navigabilă şi de legătură între ţările din V, centrul şi S-E Europei) şi Marea Neagră (amplă „poartă" deschisă larg către toate ţările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flişului din Carpaţii Orientali, în Subcarpaţi, în C. Română şi platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeş, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmboviţa, Giurgiu, Gorj, Prahova şi Teleorman, Constanţa (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan şi gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureş şi Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj şi Prahova. Cărbunii sunt localizaţi în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele şi cărbunii bruni, precum şi în Subcarpaţi şi în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroşani şi în jud. Caraş-Severin, cărbunele brun se extrage în jud. Bacău, Braşov, Caraş-Severin, Cluj, Hunedoara şi Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeş, Bihor, Caraş-Severin, Covasna, Dâmboviţa, Gorj, Mehedinţi şi Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV ţării (în m-ţii Banatului şi mai ales în m-ţii Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaţilor Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaţilor Orientali şi în M-ţii Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaţilor Orientali, în M-ţii Apuseni şi în m-ţii Poiana Ruscăi, de min. auroargen-tifere în partea centrală şi de S a M-ţilor Apuseni, de bauxită în m-ţii Pădurea Craiului. Sarea se găseşte în părţile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpaţi şi depr. sub-montane. Roci de construcţie (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caoli-noase etc.) îndeosebi în reg. muntoase şi în Dobrogea. Există peste 2 000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăţi terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpaţi şi Subcarpaţi (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborţeni, Malnaş, Căciulata, Băile Olăneşti, Băile Tuşnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vaţa de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ş.a.), dar şi în zonele de pod. şi de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea faţă de mişcarea generală a maselor atmosferice şi de alţi factori; suferă influenţe oceanice în V, submediteraneene în SV şi continentale în E. Diferenţa de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S şi N ţării. Mult mai însemnate sunt diferenţele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât şi ca precipitaţii. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul M. Negre şi în S Banatului şi de 8°C în N ţării. în reg. de dealuri şi podişuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C şi -2°C pe culmile cele mai înalte. în luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S ţării, 20°C în reg. de deal şi mai puţin de 6°C pe înălţimile munţilor, însă în condiţiile unor advecţii de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la staţia meteo „Ion Sion" din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E şi SE ţării, sub influenţa advecţiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V şi SV valorile sunt mai mari de -2°C. în NE ţării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile m-ţilor ajung la -10°C. în depresiunile intracarpatice valorile pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitaţiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V şi NV a M-ţilor Apuseni (Stâna de Vale, 1 541 mm) şi în masivele înalte din Carpaţii Meridionali. în reg. de deal şi de câmpie diferenţele sunt mari în funcţie de poziţia în terit., în raport cu circulaţia generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a ţării (550-650 mm în câmpie şi 700 mm în reg. de dealuri) şi mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantităţi reduse se înregistrează şi în reg. situate în „umbră de precipitaţii" şi influenţate de vânturi de tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureşului, latura externă a Subcarpaţilor de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantităţi (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării şi pe litoral. Faţă de aceste medii multianuale, există variaţii foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoşi şi ani ploioşi, pe întreg terit. ţării sau cu diferenţe mari între reg. (mai ales între cele situate la S şi E de Carpaţi şi cele din V şi SV). Precipitaţiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepţia reg. din SV şi NV ţării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitaţii (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ţinând ROMÂNIA 180 seama de influenţele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. ţării a fost încadrat în şase provincii climatice: cu influenţă oceanică, cu advec-ţii frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu advecţii frecvente de aer rece din NV şi calde din SV (cuprinzând toată partea de V a ţării, până pe culmile Carpaţilor Orientali şi Meridionali); cu influenţe submediterane-ene, iarna cu advecţii de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V şi S Olteniei); de tranziţie de la influenţe oceanice şi submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanţa advecţiilor de aer temperat-maritim din V şi NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influenţe de ariditate, iarna cu advecţii de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelaţie cu advecţiile de aer cald din SV ninsori abundente şi viscole, iar vara cu advecţii de aer cald, de origine tropicală şi adesea un regim deficitar al precipitaţiilor (E C. Române, Subcarpaţii de la Curbură şi jumătatea sudică a Subcarpaţilor Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influenţe baltice, cu advecţii frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară şi arctică şi ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare şi precipitaţii mai bogate (partea de NE a Carpaţilor Orientali şi de NV a pod. Moldovei); cu influenţe pontice, iarna cu advecţii ale aerului cald şi umed din SV, vara sub influenţa circulaţiei locale sub formă de brize (litoralul M. Negre şi Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte, din coroana centrală a Carpaţilor şi sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepţia câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, reţeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V ţării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al ţării pe o mică distanţă, între afl. ei mai importanţi sunt: Someşul, Qrişul şi Mureşul. în Banat, principalul râu, este Timişul. Râurile mai mari din S ţării sunt: Jiul, Oltul, Argeşul cu afl. său, Dâmboviţa, Ialomiţa. în E ţării, Şiretul adună mari afl. din Carpaţi (între care Moldova, Bistriţa, Buzăul) şi din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deşi mai lung, are afl. mici şi un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variaţii de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief şi au forme, mărimi şi origini foarte variate. Deşi în număr mare (c. 3 500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Taşaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de Bucureşti etc.). Mult mai mici sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase şi de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porţile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistriţa, Vidraru pe Argeş, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ş.a.) sau pentru alimentări cu apă — pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ş.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variaţii locale legate de influenţele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului şi de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal şi azonal. în câmpii şi podişuri joase, în S ţării dar şi în părţile marginale din E şi V ţării, ca expresie a zonalităţii latitudinale se întâlnesc diverse tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. ţării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea şi partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetaţia de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). în mare parte din C. Română, C. Jijiei şi porţiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crişană şi local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (=levigate) şi cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. creşte începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podişuri şi dealuri predominante fiind cambisolurile şi luviso-lurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei şi depr. Cracău-Bistriţa se manifestă influenţe climatice estice care determină prezenţa solurilor cenuşii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV ţării solurile brun-roşcate şi brun-roşcate luvice atestă influenţele submediteraneene pe când în partea centrală şi V a ţării în dealuri şi podişuri predomină solurile brune eumezobazice (eutri-cambosoluri) şi brune argiloiluviale (preluvosoluri) şi luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. în munţi etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri şi apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humi-co-silicatice). VEGETAŢIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip cen-tral-european şi stepele est-europe-ne, între care se interpune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influenţe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a ţării şi în Dobrogea şi din ce în ce mai estompate spre N şi NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acţiunii omului, formaţiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariţie, altele prezintă modificări mai mult sau mai puţin pronunţate. Pădurile, care ocupau în condiţii naturale c. trei sferturi din supr. ţării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. în reg. de deal şi de munte pe locul pădurilor defrişate au luat o mare răspândire fâneţele şi păşunile naturale. Au fost introduse şi o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituie un component obişnuit al pădurilor din câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetaţia zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a ţării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte din C. Covurluiului şi a Şiretului Inferior), dar vegetaţia ierboasă de stepă, dominată de colilie şi negară, încă bine reprezentată la sfârşitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sau izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischae-mum), păiuşul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuţa cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâşie de lăţimi variabile, cu vegetaţia de asemenea puternic 181 ROMÂNIA modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidenţă extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei şi C. Crişanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arţar tătăresc şi cireş, pe când în silvostepă sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafeţe mici şi în Dobrogea şi partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau, în condiţii naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean şi stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora) răspândit în R. şi Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S şi V ţării (partea de S a Piem. Getic, porţiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) şi gârniţă [Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean şi cele caracteristice Europei Centrale. în pod. Transilvaniei şi pod. Sucevei vegetaţia de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei şi ulm. Etajarea altitudinală. Odată cu creşterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. poly-carpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 şi 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpaţi, porţiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someşan, mare parte din pod. Moldovei, în porţiunile mai înalte ale Dealurilor de V). Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porţiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1 200-1 400 m, iar în SV Carpaţilor Meridionali chiar la peste 1 600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă 0 întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi şi pe versanţii umbriţi (ajungând chiar sub ^ U1 alt-> de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanţii însoriţi, pe culmi şi pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1 000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetaţie. în partea superioară a subeta-jului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad şi molid, care ocupă suprafeţe foarte mari în Carpaţii Orientali şi în grupa estică a Carpaţilor Meridionali. Etajul pădurilor oe molid începe în general la c. 1 200 (în N ţării) - 1 400 m (1 600) m, ^ ridicându-se până la c.1 800 m. însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantaţiilor forestiere. în schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a păşunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociaţiilor de pajişte sau a tufărişurilor de ienupăr şi afin pe focul vechilor molidişuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rarişti de limită şi tufărişuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajişti de păruşcă (Festuca airoides) şi ţăpo-şică (Nardus stricta) şi de tufărişuri secundare de ienupăr, afin şi merişor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafeţe mici, la alt. de peste 2 200-2 400 m, fiind caracterizat prin pajişti de coarnă (Carex curvula) şi rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în perniţe (guşa porumbelului pitică, unghia găii etc), salcie pitică, muşchi şi licheni. FAUNA Deşi a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat şi pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor şi dispariţiei surselor de hrană şi, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată şi variată. în cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieţii în munţi sau în pădurile de foioase din dealuri şi câmpii, dar şi în habitate mai mult sau mai puţin transformate de om (luminişuri, livezi, vii, şi chiar în mediul ^ urban, în parcuri şi spaţii verzi). în ce priveşte mamiferele, R. deţine încă efective importante de urs, lup şi râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara ţărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate şi alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistreţul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac şi jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârş, chiţcanul, şoarecii de pădure, ariciul, cârtiţa. Se întâlnesc, mai ales în SE ţării, şi unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, şoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. In luncile râurilor erau abundente specii ca vidra şi^ nurca, acum puternic periclitate. în golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care şoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervaţia Neagra de la Bucşani, jud. Dâmboviţa, parcul natural Vânători-Neamţ). Lumea păsărilor este extrem de diversă. în pădurile de munte se remarcă cocoşul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunaruî, piţigoiul de brădet, piţigoiul de munte, forfecuţele. Cocoşul de mesteacăn îşi restrânge arealul şi efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenişuri) în N Carpaţilor Orientali. în trecut erau bine reprezentate şi marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariţie (zăganul şi probabil vulturul pleşuv negru şi sur au dispărut din fauna ţării, pajura se mai întâlneşte doar sporadic), în schimb sunt încă bine reprezentate micile răpitoare de zi şi o serie de răpitoare de noapte. în reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepeliţele şi potârnichile, şi ele fiind astăzi în regres pronunţat, în timp ce dropia şi spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coţofana, gaiţa, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă şi cele limicole (de ţărm), majoritatea migratoare (specii clocitoare în R., specii de pasaj şi oaspeţi de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă şi lebăda mută, diverse specii de raţe şi gâşte sălbatice. Pentru gâscă cu gâtul roşu din N Siberiei unul din cele mai importante locuri de iernat se află în deltă şi pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de şerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV ţării), şarpele de apă, şarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourli-neata), broasca ţestoasă de apă şi două specii de broască ţestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV ţării şi Testudo graeca ibera în Dobrogea). în ce priveşte ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostriţa, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă ROMÂNIA 182 repopularea apelor cu exemplare obţinute în condiţii de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul şi mreana, iar în râurile mari din câmpie şi în Dunăre crapul, carasul, ştiuca, plătica, şalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre^ sturionii, furnizori de icre negre. în Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează şi pătrunderea spontană de noi specii, care găsesc condiţii favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguştiucul etc.). Recent în S ţării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească şacalul. Pe lângă Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, fiind de mare interes la nivel european, mai există 12 parcuri naţionale: Retezat (cel mai vechi din ţară, înfiinţat în 1935, ulterior extins pe o suprafaţă mai mare), m-ţii Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hăşmaş, Piatra Craiului, Vânturariţa-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cer-nei, Semenic-Cheile Carasului, Cheile Nerei-Beuşniţa, m-ţii Măcinului. Au fost declarate arii protejate şi numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ţii Apuseni, Grădiştea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ţii Maramureşului, Porţile de Fier), altele în reg. de câmpie şi luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureşului - în jud. Arad şi Timiş, Lunca joasă a Prutului inferior - în jud. Galaţi) sau la contactul dintre munţi şi reg. mai joase (Vânători-Neamţ, geoparcurile platoul Mehedinţi şi Ţara Haţegului). Există numeroase rezervaţii ştiinţifice, rezervaţii naturale şi arii de protecţie specială avifa-unistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfăşurare, în acord cu normele Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (U.l.C.N.) şi cu preocupările în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiţie meşteşugărească (mai ales în Transilvania) şi pe resurse de sol şi subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 şi se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. Bucureşti, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanţă la nivel naţional, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice şi chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus iniţial la o scădere a prod. ind. începând din 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi şi-au redus activitatea sau au fost nevoite să-şi închidă porţile în timp ce altele s-au restructurat, diversi-ficându-şi sau modificându-şi profilul, proces care se află încă în plină desfăşurare. Au apărut însă şi o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiţii externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producţia de energie electrică în anul 2004), deşi aceasta implică un preţ de cost mai ridicat şi un grad mai mare de poluare a mediului. Totuşi unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există şi un număr mare de hidrocentrale, de capacităţi diferite; se remarcă Porţile de Fier I şi II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistriţa, Argeş, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costeşti pe Prut, Fântânele în M-ţii Apuseni, Râu Mare la poalele m-ţilor Retezat etc. O pondere mare o are centrala ato-mo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcţionează în jud. Prahova (Ploieşti, Brazi, Teleajen), Constanţa (Midia-Năvodari), şi Oneşti. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează şi la Arpe-chim-Piteşti. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galaţi, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oţeluri speciale Târgovişte, uzinele de la Reşiţa, Hunedoara şi laşi, laminoarele de la Roman şi Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producţia de alumină (Oradea, Tuicea) şi producţia de aluminiu şi aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de maşini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competitivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcţiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraş (Piteşti, Craiova), utilaj petrolier (Ploieşti, Târgovişte), maşini-unelte, piese şi utilaje, în numeroase centre, maşini agricole (Braşov), frigidere şi maşini de gătit (Găeşti, întreprindere retehnologizată conform normelor internaţionale privind protecţia stratului de ozon), construcţii şi reparaţii navale (Constanţa, Mangalia, Galaţi, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potenţial poluant, â fost nevoită să întreprindă acţiuni’de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică şi alte produse cloro-sodice (Govora, Borzeşti, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureş, Turda, Târnăveni), îngrăşăminte chimice (Craiova, Târgu Mureş, Năvodari, Făgăraş etc.), detergenţi (Ploieşti, Timişoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică şi cauciuc sintetic şi produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Floreşti-Prahova, Jilava, Timişoara). Ind. farmaceutică are centre importante la laşi, Bucureşti, Cluj-Napoca, iar pentru produse naturiste este cunoscut centrul Plantavorel de la Piatra-Neamţ. Produse cosmetice se realizează la Bucureşti, Cluj-Napoca, Braşov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ş.a.), la care se adaugă şi alte materiale de construcţie (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucrare a lemnului (îndeosebi cherestea, dar şi furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză şi hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaţilor Orientali, la poalele Carpaţilor Meridionali (la Brezoi şi Sebeş) şi în aria M-ţilor Apuseni. Există şi numeroase unităţi ale ind. textile şi de confecţii, ind. pielăriei şi încălţămintei; la Bucureşti, Oradea, Orăştie sunt unităţi ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate oraşele mari dar şi în numeroase localit. mici şi mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, peşte, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr şi produse zaharoase, produse de panificaţie, vin, bere, băuturi spirtoase şi răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la Bucureşti, laşi, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafaţa ţării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% păşuni şi fâneţe, 1,8% vii şi 1,6% livezi. Pe mari suprafeţe se cultivă cereale: grâu şi orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei şi pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât şi în cele de dealuri şi podişuri), pe suprafeţe mai mici ovăz şi secară. Dintre plantele tehnice, producţii importante 183 ROMÂNIA se obţin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest şi pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult şi alte plante oleaginoase (soia, rapiţa, ricinul). în schimb sfecla de zahăr, inul şi cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată ţara, dar pe suprafeţe mai mari în jud. Suceava, Maramureş, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Braşov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmboviţa. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât şi în grădini şi sere, îndeosebi în reg. sudice ale ţării şi în zonele preorăşeneşti; se folosesc pe scară largă solariile pentru producţia de legume timpurii. Pepenii verzi şi galbeni găsesc condiţii favorabile în S C. Române şi în C. de Vest. Se cultivă şi diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, bor-ceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producţiile agricole înregistrează însă mari fluctuaţii în funcţie de condiţiile climatice din anul respectiv. Deşi suprafaţa amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depăşea 3 mii. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parţial repusă în funcţiune. în anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producţia de porumb, locul 3 la floarea-soarelui şi locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafeţe în jud. ca Argeş, Vâlcea, Buzău, Caraş-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât şi ca livezi tradiţionale asociate cu fâneţe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producţia de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producţia de ţuică sau pentru gem şi magiun, dar există şi soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea Pe scară largă, dar producţii însemnate din soiuri de calitate superioară se obţin îndeosebi în aria Bistriţa— Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei şi in Subcarpaţii lalomiţei (Voineşti). Se mai cultivă păr, cireş, vişin, cais, nuc 'ar în Dobrogea şi dealurile Crişanei se află întinse livezi de piersici. Viţa de vie are condiţii bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), ln rest, mai ales în micile exploataţii agricole, fiind vii hibride cu producţii de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din ţară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaţilor de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobeşti, Coteşti, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huşi), Dobrogea (Murfatlar, Niculiţel), Piemontul Getic (Drăgă-şani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Se-garcea), pod. Târnavelor şi reg. Alba lulia. Struguri de masă se obţin la Ostrov (Dobrogea) şi Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuaţii importante din 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât şi în unităţile zootehnice de mare capacitate; au început să apară şi unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne şi lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania şi în S C. Române), porcine, ovine şi caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracţiune dar şi cai de rasă folosiţi pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui şi curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) şi plantaţiile de salcâm. Pescuitul şi piscicultura se practică atât în Dunăre şi Marea Neagră cât şi în apele interioare; multe râuri şi bălţi au fost repopulate, totuşi se înregistrează o scădere cantitativă şi calitativă a producţiei, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creştere continuă a ponderii serviciilor (comerţ, transp., poştă, telecomunicaţii etc.). Reţeaua feroviară cuprinde 8 linii magistrale şi însumează 11 376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73 000 km drumuri publice (mai puţin de 18 000 km fiind modernizaţi, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb, calea navigabilă a Dunării şi canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului şi Asia, portul Constanţa fiind şi cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internaţional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mii. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât şi la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18% şi, respectiv, 39,3%). în urma procedurii de modernizare şi extindere, capacitatea principalului aeroport internaţional al ţării, „Henri Coandă“, Bucureşti-Oto-peni, a crescut la 3 mii. de pasageri anual (faţă de 1,6 mii. în 1998 şi 1 mii. în 1994). O reţea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale şi petrolului de la locurile de exploatare din ţară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori şi transportul produselor petroliere spre porturile Constanţa, Galaţi, Giurgiu. Reţeaua electrică de transport include aproximativ 8 800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie şi joasă, fiind interconectată cu reţelele electrice din ţările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite în stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanţa comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbuşirii unor pieţe tradiţionale (ţările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului şi fostei Iugoslavii şi al lipsei de competitivitate a multora dintre prod. ind. româneşti. Pentru acoperirea acestor deficite şi asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituţiile financiare internaţionale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro şi public garantată 13,1 miliarde euro). De asemenea, s-au creat facilităţi pentru investiţiile străine, nivelul acestora depăşind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obţinute din privatizarea unităţilor ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda şi Germania (aproape 40% din total), urmaţi de Cipru, Franţa, S.U.A., Marea Britanie ş.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ş.a.) 14,8% maşini, aparate şi echipamente electrice 17,7%, mijloace şi materiale de transport 7,9%, produse textile şi confecţii (cu pondere ridicată, 19%, inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălţăminte şi accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre ţările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franţa 7,4%, Marea Britanie 5,5%) şi spre Turcia (7,9%). în 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special maşini, aparate şi utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv ţiţei şi gaze naturale), 15,6%, produse textile şi confecţii (10,2%), mijloace şi materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii ROMÂNIA 184 parteneri fiind Italia, Germania, Federaţia Rusă, Franţa, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite staţiuni de cură heliomarină, cu vestigii ale oraşelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Braşov (principala zonă a turismului montan şi hivernal din R., cu oraşul Braşov şi staţiunile Poiana Braşov, Sinaia, Predeal ş.a.); Valea Oltului, cu staţiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tuşnad) şi Vâlcea (Călimăneşti - Căciulata, Băile Olăneşti, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ţii Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureşul, cu valori folclorice şi etnografice (o adevărată civilizaţie a lemnului: porţi sculptate, case, biserici cu turle înalte — le'ud, Bogdan Vodă, Rozavlea ş.a., Cimitirul Vesel de la Săpânţa ş.a., port popular viu colorat) unice în ţară, cu staţiuni balneare (Ocna Şugatag) şi de sporturi de iarnă (Borşa, Mogoşa); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ţii şi pod. Mehedinţi; M-ţii Făgăraş (supranumiţi „Alpii Transilvaniei"), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural şi cultural universal: Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureş (leud, Şurdeşti, Bârsana, Rogoz ş.a.), cetăţile dacice din m-ţii Orăştiei, bisericile fortificate săseşti din Transilvania (Biertan, Prejmer,Viscri ş.a.) şi centrul istoric al Sighişoarei. ISTORIA Vestigii ale activităţii umane în spaţiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) şi atestă apartenenţa acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfăşurat procesul de antropogeneză. Rămăşiţele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparţin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de vieţuire şi în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peştera) şi Mezoliticului (Lapoş, Scaune, Băile Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoţită de profunde prefaceri economice şi sociale: din vânător şi culegător, omul devine cultivator al pământului şi crescător de animale; în acelaşi timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un şir de culturi materiale, diferenţiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelniţa, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor — triburi de păstori organizaţi în ginte patriarhale — la sfârşitul milen. 3 Î.Hr. a dus la o sinteză între populaţia sedentară şi cea migratoare, creându-se astfel — şi cu aportul influenţelor culturale sudice — un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic şi cultural. Metalurgia aramei şi a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităţilor prototrace şi a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata-Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întreţin strânse legături în aria civilizaţiei miceniene şi reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural şi lingvistic nord-tracic. Populaţiile autohtone din spaţiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influenţe scitice (sec. 6 î.Hr.), greceşti (sec. 7-6 Î.Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis şi Callatis) şi celtice (300-280 Î.Hr.), care au îmbogăţit cultura materială şi spirituală a localnicilor. Deosebiţi doar prin zonele pe care le populau (geţii la S şi E de Carpaţi, dacii în pod. Transilvaniei şi Banat), geto-dacii sunt semnalaţi pentru prima dată, în izvoarele scrise, în legătură cu expediţia lui Darius, regele persan, din 513 î.Hr. (Herodot îi numeşte pe geţi, „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci"). Aflaţi în faza democraţiei militare, geto-dacii vorbeau aceeaşi limbă şi formau o mare şi bine structurată unitate culturală, etnică şi lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formaţiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbuteşte să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 Î.Hr.). Unificatorul formaţiunilor politice şi militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră — cu centrul probabil la Argedava —, cetăţile greceşti pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se, de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î.Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formaţiuni politice. în timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică şi Dobrogea (alipită în 46 d.Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), îşi reconstituie statul, cu centrul politic, militar şi religios în Transilvania, în m-ţii Orăştiei. Ameninţaţi de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (victoria de la Tapae, 87). în cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci şi pe aliaţii lor şi a transformat o mare parte a Daciei în prov. romană. Populaţia geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. — carpii, costobocii etc. — şi-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influenţată de cea romană. Colonizarea masivă şi organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine şi asimilarea civilizaţiei romane, aflată pe o treaptă superioară de dezvoltare, precum şi intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor şi la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniştii romani, a populaţiei daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei şi administraţiei romane la S de Dunăre (271/275), grosul populaţiei daco-romane a rămas la N de Dunăre unde şi-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori şi de păstori şi a gravitat din punct de vedere politic, economic şi cultural în sfera de influenţă a Imp. Roman şi a celui Bizantin. în aceste condiţii, procesul de romanizare a continuat, fiind însoţit, în acelaşi timp, de răspândirea creştinismului, predicat şi practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanităţii orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migraţia slavilor şi căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanităţii orientale care acoperea întreg spaţiul carpato-balcanic. Protoromânii îşi menţin caracterul romanic şi asimilează, succesiv, populaţiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar şi parţial, 185 ROMÂNIA autoritatea politică şi militară asupra zonei carpato-dunărene. în sec. 7-9 are loc desăvârşirea procesului de formare a poporului român şi a limbii române, care prin origine, structură gramaticală şi fondul principal de cuvinte aparţine limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balca-nice ale Imp. Roman. După dispariţia centrelor urbane, nucleul de organizare economică şi socială a devenit obştea teritorială. Din rândul membrilor obştii se ridică, cu timpul, o pătură de şefi politici şi militari (cneji, juzi) care îşi consolidează autoritatea prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relaţiile cu aceştia. Cnejii şi juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări şi prestaţii, se diferenţiază prin avere de restul obştii şi îşi permanentizează situaţia de conducători ai obştilor sau ai uniunilor de obşti — care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („ţări“, precurn Ţara Loviştei, Ţara Haţegului etc.). în sec. 10-11, pe întreg spaţiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formaţiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad şi Gelu în Transilvania şi Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza şi Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfăşurată în^mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societăţii medievale româneşti în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituţia autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-şi astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societăţii româneşti, formaţiunile politice de la S şi E de Carpaţi continuând să progreseze în direcţia structurilor feudale. în 1247 sunt^ semnalaţi, între Carpaţi şi Dunăre, „mai mari ai pământului" (majores terrae), care dispuneau de o anumită forţă militară şi a căror putere economică şi autoritate politică veneau din exploatarea masei de ţărani (rustici), îndatoraţi la dări şi prestaţii. O situaţie similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, loan şi Farcaş (Oltenia) şi Seneslau (Muntenia); la E de Carpaţi, un rol important au jucat trei formaţiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părţile de N cu capitala la Şiret şi una în S Moldovei. Consolidarea acestor formaţiuni reprezenta un obstacol în calea politicii de expansiune a Regatului ungar peste Carpaţi, astfel că un conflict între acesta şi conducătorii formaţiunilor statale româneşti devenea inevitabil, în 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care îşi extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) şi refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. în a doua jumătate a sec. 13 şi în prima jumătate a sec. 14, în condiţiile întăririi elitei politi-co-militare şi ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forţei politice şi militare a Taratului bulgar şi a Hoardei de Aur), are loc unificarea formaţiunilor politice de la S şi E de Carpaţi în cadrul statelor feudale Ţara Românească şi, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) şi Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independenţa Ţării Româneşti şi a Moldovei, înfrângând încercările regalităţii ungare de a-şi extinde stăpânirea şi asupra terit. româneşti de la S şi E de Carpaţi. întemeierea statelor feudale româneşti a favorizat dezvoltarea demografică şi economică, a pus bazele organizării social-politice şi militare şi a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care îşi disputau stăpânirea spaţiului carpato-dună-rean. Structura economică şi social-politică a Ţărilor Române în Ev. Med. prezintă trăsăturile clasice ale feudalismului: economia autarchică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia ţăranii şerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligaţi să asigure renta feudală stăpânilor de moşii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Ţara Românească şi Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societăţii medievale din Ţara Românească şi Moldova a fost menţinerea unei însemnate categorii de ţărani liberi (moşneni şi răzeşi), organizaţi în obşti, beneficiind de anumite libertăţi şi privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viaţa socială şi politică a Ţărilor Române. Prin situarea lor geopolitică şi geostrategică, Ţările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon şi Imp. Otoman, care din 1393 de- vine vecin la Dunăre cu Ţara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică — impus de altminteri de contextul politic — a fost recunoaşterea unei suzeranităţi nominale pentru ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Ţările Române se angajează într-un îndelungat efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. în Ţara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câştigă bătălia de la Rovine (1394), iar, după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porţii (1417). Pentru a face faţă presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei lancu de Hunedoara (1441-1456), organizează un front antiotoman al Ţărilor Române — prin sprijinirea ca domni în Ţara Românească şi Moldova a unor partizani ai săi — şi stăvileşte înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al ll-lea (1456). Acţiunea sa a fost continuată de domnul Tării Româneşti, Vlad Ţepes (1448, 1456-1462, 1476), care, după ce a nimicit garnizoanele turceşti de la Dunăre, a înfrânt expediţia întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se menţină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ştefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-şi puterea în ţară printr-o energică politică de întărire a autorităţii domneşti şi făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în Codrii Cosminului, pe loan Albert, regele Poloniei), Ştefan s-a alăturat coaliţiei antiotomane alcătuită de Veneţia, Ungaria şi statul turcoman al lui Uzun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-veneţian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut faţă în anul următor unei mari expediţii organizate de Mehmet al ll-lea şi încheiate cu un eşec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acţiuni comune, Ştefan a sfârşit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porţii de a nu interveni în afacerile interne ale ţării. ROMÂNIA 186 La sfârşitul sec. 15 şi începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei şi a Cetăţii Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohâcs în 1526) şi posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic şi militar (deveniseră vasali Porţii din 1475) au constrâns Ţările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-şi însă un statut de autonomie. încercările Porţii de a transforma statele române în provincii otomane au declanşat reacţia viguroasă a acestora (Radu de la Afumaţi, Petru Rareş) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominaţiei otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligaţii materiale (grâne, vite, cherestea, contribuţii băneşti), care au sleit resursele economice ale Ţărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a * statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porţii. După o primă tentativă fără succes, a lui loan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârşitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei ţări româneşti, care se alăturaseră unei noi coaliţii europene (Liga Sfântă). în cursul acestui război, domnul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul (1593- 1601), redobândeşte neatârnarea printr-un şir de victorii, cele mai importante fiind repurtate Ja Călugăreni şi Giurgiu (1595). în cursul acestui război, din raţiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Bâthori, şi pe domnul Moldovei, leremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Ţărilor Române (Ţara Românească, transilvania şi Moldova). Deşi realizarea unirii Ţărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naţionale din sec. 19, ca justificare a necesităţii constituirii statului naţional român. Reintrarea Ţărilor Române sub dependenţa Porţii la începutul sec. 17 s-a făcut în condiţiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state româneşti. în acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Şerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însuşiri politice, al regimului boieresc, în Ţara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiţii de continuator al Bizanţului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) şi Gheorghe Râkoczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupaţi să asigure statului beneficii din intervenţia în Războiul de 30 de Ani. O nouă acţiune antiotomană a Ţărilor Române, condusă de Constantin Şerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) şi Gheorghe Râkoczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eşecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porţii. Promotorii ei, Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Ţara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creştine sau se alătură deschis luptei antioto-mane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a ţarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece şi după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvaniei (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) şi Ţara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei şi înăsprirea exploatării otomane. Confruntaţi cu o criză demofiscală, domnii fanarioţi au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieţii sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea serbiei de către Constantin Mavro-cordat (1746, în Ţara Românească, 1749, în Moldova). în Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut loc numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloşca şi Crişan (1784-1785), în urma căreia dependenţa personală a fost desfiinţată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale", desfăşurate şi pe terit. Ţărilor Române, au produs mari devastări şi s-au încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Ţării Româneşti şi Moldovei: Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la Bucureşti, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), partea de E a Moldovei, situată între Prut şi Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relaţiilor feudale, ca urmare a progresului economic şi a afirmării burgheziei a fost însoţită de avântul luptei de emancipare naţională. în Transilvania, regimul „naţiunilor" privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc şi elita secuiascăj era principalul obstacol în calea afirmării naţionale a românilor; în Moldova şi Ţara Românească, dominaţia otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relaţii capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieşirea de sub dependenţa Porţii. Iniţiatorul luptei politice naţionale în Transilvania a fost episcopul loan Inocenţiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderenţa numerică şi contribuţia fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „naţiuni". Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate şi dezvoltate în cadrul memoriului Supplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntaşii Şcolii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporţională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială şi naţională de la începutul sec. 19 a culminat cu mişcarea din 1821 din Ţara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominaţiei otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare naţională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria şi a solidarizat toate forţele social-politice ale Ţării Româneşti, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria şi marii boieri. Dezavuarea acţiunilor Eteriei şi ale lui Tudor Vladimirescu de către ţar — la Congresul Sfintei Alianţe de la Laibach (azi Ljubljana) — l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins şi ucis. Intrarea armatei turceşti în Ţara Românească şi Moldova a pus capăt mişcării. Deşi înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot şi restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulţesc în perioada imediat următoare, reflectă tendinţa generală de renovare socială şi politică; acestui curent, care se manifestă mai puternic în Moldova, unde reprezentantul micii boierimi — loniţă Sandu Sturdza — ocupă scaunul domniei, îi aparţine şi proiectul de constituţie din 1822, zis al „cărvunarilor", denumire care pune în evidenţă legăturile reformatorilor români cu mişcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viaţa internă a Ţărilor 187 ROMÂNIA Române. Abolind restricţiile comerciale impuse de Poartă Moldovei şi Ţării Româneşti, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale ţărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forţei de muncă a ţărănimii prin sporirea cuantumului obligaţiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producţie este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-şi elibereze stăpânirile funciare de servituţile feudale care le grevau şi să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri şi-au găsit expresia în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei şi formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea naţională la care era supusă populaţia românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluţia din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei ţări române — cauzele fiind comune — a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluţiei democratice europene şi expresie a unităţii şi solidarităţii forţelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie şi neutralitate (oct. 1857). Poziţia ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic şi Marea Britanie, a făcut ca revendicările româneşti să fie doar parţial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guverne şi adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanţilor celor şapte puteri, care nu prevăzuse posibilitatea alegerii aceleiaşi persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât şi muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru loan Cuza, candidatul partidei naţionale (5 Si 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Ţării Româneşti cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoaşterea internaţională a unirii Ţarii Româneşti şi Moldovei într-un singur stat, a iniţiat un şir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituţii moderne şi să asigure progresul societăţii. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistenţa grupărilor conservatoare care, dacă au acceptat secularizarea averilor mănăstireşti, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Pentru a pune capăt acestei rezistenţe, Cuza, sprijinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) şi a promulgat o nouă Constituţie. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea ţăranilor de servituţile feudale, aceştia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosinţa lor şi urmând să plătească moşierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adiţional la Convenţiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obţinut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară şi cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziţie din partea conservatorilor şi liberal-radicalilor care, uniţi într-o conjuraţie, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) şi să părăsească ţara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenenţa Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă Coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prinţului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigma-ringen. Alegerea unui domn străin era motivată şi de necesitatea de a se pune capăt competiţiei dintre marile familii boiereşti pentru domnie şi amestecului marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverşi candidaţi, pentru a-şi întări influenţa în societatea română. încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunţă, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice şi militare ale ţării, iar în cel extern pentru menţinerea şi consolidarea statutului internaţional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituţie, care consfinţeşte unitatea şi indivizibilitatea statului român, stabileşte, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituţională, ereditară în familia principelui Carol, în linie directă masculină; în Constituţie sunt prevăzute drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, precum şi principiul separaţiei puterilor în stat: legislativă, executivă şi judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergenţelor dintre grupările politice din ţară. Noua fază a „crizei orien-tale“, declanşată de intensificarea mişcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. în urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenţie româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de trecere a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să menţină şi să apere integritatea terit. a R. Declaraţia de război adresată Porţii de Rusia şi intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat riposta militară a Imp. Otoman — bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. îşi proclamă independenţa de stat, consolidată prin Războiul de Independenţă (1877-1878) şi recunoscută pe plan internaţional prin Pacea de la San-Stefano şi Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenţei şi izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naţionale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) şi adoptarea primelor tarife vamale protecţioniste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producţiei ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare şi forestiere. Necesităţile economice au impus dezvoltarea reţelei de căi ferate şi de reorganizare şi modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila şi Galaţi). Viaţa politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) şi a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanţă la conducerea ţării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc, în 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului aus-tro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecinţă agravarea politicii de discriminare şi asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiţii, elita intelectuală a creat Partidul Naţional Român (mai 1881), una dintre cele mai importante acţiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condiţiile menţinerii unor forme anacronice de exploatare agricolă, alături de extinderea aren-dăşiei şi de pauperizarea ţărănimii, a provocat răscoalele ţărăneşti din 1888 şi 1907. în politica externă, ca ROMÂNIA 188 urmare a tensiunilor din relaţiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianţă, în ciuda puternicelor divergenţe cu Austro-Ungaria, provocate de situaţia românilor din Transilvania, precum şi de cauze de ordin economic. Aceste divergenţe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianţă şi au generat un curent favorabil apropierii de Franţa şi, implicit, de Antantă. La sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20, cu toate progresele obţinute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o ţară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunţat caracter agrar. în 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la Bucureşti (1913) prin care reg. din S Dobrogei — Cadrilaterul — revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă şi Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat însă apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Un-gariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleştele unei duble ofensive germane — cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare şi turce — din direcţia Carpaţilor şi a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia şi Muntenia; regele Ferdinand şi guvernul s-au refugiat la laşi. în vara anului 1917, încercarea forţelor ger-mano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eşec în urma ofensivei române de la Mărăşti (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germa-no-austro-ungare prin bătălia de la Mărăşeşti (aug.) şi prin bararea (aug.) văii Trotuşului (a treia bătălie de la Oituz). Situaţia R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiţii guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale şi a încheiat armistiţiul de la Focşani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea şi apoi Tratatul de Pace de la Bucureşti (24 apr./7 mai 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. şi concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 apr. 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a votat unirea Basarabiei cu România. în nov. 1918, guvernul român a denunţat Tratatul de la Bucureşti şi a redeschis ostilităţile cu Puterile Centrale. în condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale în război şi ale dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) şi Transilvania (18 nov./1 dec.1918) se unesc cu R., desăvârşindu-se astfel formarea statului naţional român, cu consecinţe pozitive asupra întregii evoluţii economice, politice şi sociale a ţării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societăţii Naţiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri iniţiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populaţiei, îndeosebi a ţărănimii la viaţa politică a ţării) şi reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6 000 000 ha, adică 66% din întreaga suprafaţă de pământ deţinută de moşierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. în anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat şi s-a diversificat, deşi în structura ei continuau să predomine ind. bunurilor de consum şi ind. extractivă. în 1923 a fost adoptată o nouă Constituţie, care a proclamat R. „stat naţional unitar şi indivizibil", înscriind în acelaşi timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii", „libertatea de asociere", „libertatea presei", „dreptul de vot" ş.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorităţii, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care şi-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei şi moşierimii, în vederea cuceririi puterii politice şi instaurarea dictaturii proletariatului şi ţărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale faţă de Komintern şi de U.R.S.S., acesta pronunţându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărţire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violenţă deosebită. în 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% faţă de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul şomerilor a ajuns la c. 35% din totalul salariaţilor; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mii. de producători agricoli şi la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării dintre Partidul Ţărănesc (creat în dec. 1918) şi Partidul Naţional Român (înfiinţat în 1881) s-au creat condiţiile fuzionării acestora şi întemeierii Partidului Naţional-Ţără-nesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoţită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. în iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 şi 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regenţă) revine în ţară cu sprijin intern şi extern şi se proclamă rege (1930-1940). După ieşirea din criza economică, prod. ind. şi agricolă a înregistrat o continuă creştere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfăşurat, pe plan extern, o serie de acţiuni politice, economice şi diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului naţional român, spre menţinerea integrităţii terit. în anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianţă bilaterale cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internaţional, cunoscut sub numele de Mica înţelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianţă. Preocupată de menţinerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianţă din 1921 cu Polonia şi a semnat, în 1926, un tratat de amiciţie şi arbitraj cu Franţa (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societăţii Naţiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 şi 1931, R. s-a pronunţat în favoarea soluţionării controversatelor probleme ale dezarmării şi securităţii. în anii următori, consacrându-şi eforturile spre crearea sistemului securităţii colective, iniţiat de Franţa şi U.R.S.S., R. a^ luat iniţiativa reorganizării Micii înţelegeri (1933), a semnat Convenţiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia şi Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relaţii diplomatice cu U.R.S.S. şi a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistenţă mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susţinut adoptarea hotărârii de a se aplica sancţiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), şi a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum şi împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania nazistă. în febr. 1938, 189 ROMÂNIA regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituţiei din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuţiilor parlamentului ş.a.). După acordul de la Munchen (1938) şi dezmembrarea Cehoslovaciei de către al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 şi 1940, a unor tratate economice cu Germania. în împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franţei (iun. 1940) — principalul aliat al R. — şi înfrângerea pe continent a Marii Britanii, ameninţată ea însăşi de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia şi N Bucovinei au fost anexate de U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franţa şi Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al ll-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunţat la garanţiile franco-engleze din apr. 1939. Germania şi Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafaţă de 43 000 km2, populată de c. 2 600 000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componenţa Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe externe, l~a silit pe Carol al ll-lea să renunţe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reichului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareşalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potenţial ec. şi militar Puterilor Aliate până la sfârşitul [azboiului (9 mai 1945). Tratatul de Face de la Paris (1947) recunoaşte anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei şi n Bucovinei de către U-R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roşie şi a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaşte, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune poliţienească, al cărui artizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului şi statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeaşi evoluţie ca şi celelalte state est-euro-pene devenite satelite ale U.R.S.S.: proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naţionalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forţată a agr. (1949- 1962) şi dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăţi, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase şi militare, precum şi a participanţilor la Rezistenţa anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varşovia (1955) şi a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hruşciov (1956), Gheorghe Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanţare a R. faţă de U.R.S.S. şi de deschidere faţă de Occident, care n-a fost însoţită însă de introducerea unor reforme reale în economie şi de democratizare a vieţii sociale şi politice. Expresia noii orientări a fost Declaraţia din apr. 1964 a C.C. al P.M.R. în problemele mişcării comuniste internaţionale şi a relaţiilor între ţările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, Nicolae Ceauşescu (din 1965, secretar general al partidului şi din 1967, şef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. şi Tratatul de la Varşovia. R. a avut o serie de iniţiative şi demersuri — stabilirea relaţiilor cu R.F. Germania (1967), menţinerea relaţiilor cu statul Israel după „Războiul de şase zile“ (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) — care au singularizat-o în blocul sovietic şi au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) şi preşedintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a preşedintelui Băncii „The Chase Manhattan1', David Rockefeller (1973), a preşedintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), a primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a preşedintelui Franţei, Valery Giscard d’Estaing (1979) ş.a. Sub conducerea lui N. Ceauşescu (1965- 1989), R. se prezintă ca o ţară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii 70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările groteşti ale cultului personalităţii cuplului Ceauşescu şi dificultăţile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populaţiei faţă de politica zisă „de independenţă" a regimului. Angajarea resurselor ţării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populaţiei. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democraţiei, a sistemului politic pluralist, a ec. de piaţă şi a reintegrării R. în Europa. Moştenirea celor patru decenii şi jumătate de comunism, rezistenţa vechilor structuri şi mentalităţi, fărâmiţarea forţelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1990-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea ţării în exterior dovedindu-se „mineria-dele“. Alegerile locale, parlamentare şi prezidenţiale din 1990, 1992, 1996, 2000 şi 2004 şi adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituţii, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament şi adoptată prin referendum naţional din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâţia paşi pe drumul despărţirii de trecutul totalitar, al funcţionalităţii noii democraţii şi al principiului alternării la putere. Alegerile prezidenţiale din 20 mai 1990, ca şi cele din 18 oct. 1992 şi 26 nov. 2000 sunt câştigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion lliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii paşi în tranziţia spre o economie de piaţă, în redarea parţială şi extrem de lentă a pământului foştilor proprietari sau urmaşilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerţului, turismului, liberalizarea preţurilor ş.a. în urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei) şi-a proclamat, la 27 aug. 1991, independenţa de stat, statut recunoscut în aceeaşi zi de către R. Prăbuşirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea, în 1989, c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ş.a. au accentuat regresul economiei româneşti. Ritmul lent al procesului de privatizare şi al reformelor economice, rata înaltă a inflaţiei şi deprecierea monedei naţionale, şomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăţilor şi a duratei perioadei de tranziţie de la comunism ROMÂNIA 190 la capitalism. Alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1996 au fost câştigate de forţele aflate în opoziţie; preşedinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliţie alcătuit din Convenţia Democrată Română (o alianţă electorală formată din P.N.Ţ.-C.D., P.N.L. şi alte formaţiuni politice şi organizaţii civice), Uniunea Social-Democrată (alianţă formată din Partidul Democrat şi P.S.D.R.) şi U.D.M.R. (formaţiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forţelor coaliţiei, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acţiunilor de reformă economică şi restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menţinerea unei rate ridicate a inflaţiei şi a unui deficit comercial important în anii 1997 şi 1998, R. rămânând astfel în ultimul eşalon al statelor în tranziţie din Europa Centrală şi de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depăşit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obţinut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim.-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creşterii economice, combaterea sărăciei şi şomajului, refacerea autorităţii statului şi a instituţiilor sale, reducerea birocraţiei, combaterea corupţiei şi criminalităţii, continuarea şi accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană şi în N.A.T.O. în iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii ^ P.D.S.R. cu P.S.D.R., P. S. D. într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru şi stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul pentru Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exerciţii multinaţionale, unele desfăşurate pe terit. său, şi a trimis trupe de menţinere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia şi Herţegovina, Kosovo, Afghanistan şi Iraq), în cadrul unor acţiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R., alături de alte şapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianţă. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opţiune împărtăşită de cvasitotalitatea forţelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe româneşti. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câştigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianţei Dreptate şi Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliţie de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. şi P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care şi-a propus ca obiective consolidarea statului de drept şi a democraţiei, restrângerea intervenţiei statului în economie şi întărirea funcţiei de garant al legalităţii individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum şi integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliţiei a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăţilor, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenţei etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele şapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupţiei la nivel înalt şi instituţional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, Concurenţa şi achiziţiile publice, în plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat, în perioada 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. în U.E. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condo-lezza Rice, şi ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit R.: Baba-dag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan - Galaţi şi Cincu, Sibiu -Braşov. Republică parlamentară. ROMÂNIA, primul cotidian românesc. A apărut la Bucureşti între 20 dec. 1837 şi 31 dec. 1838. Redactori: Florian Aaron şi Gheorghe Hill. Primele 150 numere s-au tipărit cu caractere chirilice, următoarele, cu alfabetul de tranziţie. ROMÂNIA JUNĂ, societate academică studenţească social-literară creată la Viena la 25 mart. 1871 prin fuziunea a două organizaţii studenţeşti „Societatea literară şi ştiinţifică" şi „Societatea literară-socială România". Militează pentru unitatea cultural-artistică şi naţională a tuturor românilor. Este condusă de un comitet în frunte cu loan Slavici (preşedinte) şi Mihai Eminescu (bibliotecar). A organizat la 14/26-15/27 aug. 1871 sărbătorirea (amânată din 1869) a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii Putna. ROMÂNIA LIBERĂ 1. Ziar editat la Bucureşti (1877-1889). A militat pentru desăvârşirea unităţii politice a poporului român. 2. Ziar editat ilegal la Paris (1943-1944) de români participanţi la Rezistenţa franceză; concomitent a apărut şi o ediţie în limba franceză. 3. Cotidian care apare la Bucureşti, începând cu 28 ian. 1943, mai întâi ilegal, apoi legal, de la 24 aug. 1944. Serie nouă din 23 dec. 1989. ROMÂNIA LITERARĂ 1. Publicaţie ştiinţifică, istorică şi literară, apărută săptămânal la laşi (1 ian.-3 dec. 1855), sub conducerea lui V. Alecsandri. Colaboratori: A. Russo, D. Bolintineanu, D. Ralet, A. Donici, I. lonescu de la Brad, Gr. Cobălcescu, M. Kogălniceanu, G. Sion ş.a. 2. Săptămânal de critică şi informaţie literară, artistică si culturală, apărut la Bucureşti (20 febr. 1932-6 ian. 1934), sub direcţia lui Liviu Rebreanu. Colaboratori: G. Călinescu, M. Sebastian, A. Hol-ban, C. Baltazar, Camil Petrescu, Em. Bucuţa, E. Jebeleanu, P. Co-marnescu, Ş. Cioculescu ş.a. 3. Săptămânal apărut la Bucureşti (din 1968), editat de Uniunea Scriitorilor din România. Continuă „Gazeta literară" (18 mart. 1954-3 oct. 1968). Colaboratori: Geo Dumitrescu, George Ivaşcu, V. Teodorescu, Constanţa Buzea, V. Carianopol, I. Alexandru, A. Păunescu, T. George, I. Horea, M. Dinescu, R. Tudoran, M. Preda, A. Buzura, N. Breban, C. Baltag, Ş. Cioculescu, Z. Ornea, L. Raicu, G. Dimisianu, Magdalena Popescu, Al. Piru, N. Manolescu, E. Simion, L. Ulici, N. Balotă, M. lorgulescu, V. Cristea, Al. Graur, D.R. Popescu, M. Cărtărescu ş.a. O serie nouă, începând din 4 febr. 1990 (director: N. Manolescu, director adjunct: G. Dimisianu, redactor-şef: Alex. Ştefănescu); apare sub egida Uniunii Scriitorilor şi este editată de Fundaţia România literară cu sprijinul Fundaţiei Ano- 191 ROMULUS nimul. Colaborează scriitori importanţi din toate generaţiile: D. Deşliu, Fl. laru, P. Stoica, Şt. Aug. Doinaş, D. Tudoran, M. Ciobanu, C. Ţoiu, E. Brumaru, T. Urian, M. Mihăieş, Gh. Grigurcu, D. Cristea-Enache, Rodica Zafiu, C. Teodorescu ş.a. ROMÂNIA MARE, denumire folosită pentru statul român între 1918 şi 1940. ROMÂNIA MUNCITOARE. Gazetă socialistă, apărută la Bucureşti în două serii (1/14 ian.-10/23 iun. 1902, 5/18 mart. 1905-13/26 aug. 1916 şi nov. 1918). Rol important în lupta pentru organizarea mişcării sindicale şi în reorganizarea Partidului Social-Democrat din România (1910), al cărui organ a devenit. ROMÂNIA VIITOARE, revistă editată de către revoluţionarii români paşoptişti aflaţi în exil (N. Bălcescu, Şt. Golescu, Gh. Magheru, C.A. Rosetti, I. Voinescu II ş.a.). A apărut un singur număr, la Paris, în 1 nov. 1850 (este datat însă 20 sept.). ROMÂNUL, ziar apărut la Bucureşti (1857-1905), cu unele mici întreruperi, dictate în special de cenzură, sub conducerea lui C. A. Rosetti şi, din 1885,^ a fiului său Vintilă C.A. Rosetti. între 1864 şi 1865, fiind suprimat, a apărut sub titlurile „Libertatea" şi „Conştiinţa naţională". A avut suplimentele „Românul de duminică" şi „Românul literar". Colaboratori: C.D. Aricescu, I. Ghica, Gh. Sion, Al. Macedonski, P. Dulfu, Radu Rosetti, P. Muşoiu, I.A. Bassarabescu, G. Coşbuc, Elena Voronca ş.a. ROMÂNIZA (< român) vb. I tranz. A da unui cuvânt sau unei expresii străine intrate în limba română o formă potrivită cu normele, cu structura limbii române. ROMB (< fr., ngr.) s. n. Paralelogram cu toate laturile egale Şi cu unghiurile opuse egale. . ROMBENCEFAL, s. n. Ultima dintre cele trei vezicule cerebrale ale embrionului de la vertebrate, din care se formează cerebelul, puntea lui varolio şi bulbul rahidian. RQMBIC, -Ă (< fr. {i}) adj. în tormă de romb. <0* Sistem r. - sistem de cristalizare ale cărui forme cristaline prezintă ca elemente de simetrie două axe şi un plan, trei axe şi un centru de simetrie, trei axe Şi trei plane. ROMBOEDRIC, -Ă (< fr. {i}) adj. ^are are formă de romboedru. 4 Sistem r. = sistem cristalografie care prezintă un ax de simetrie de gradul ROMBOEDRU (< fr.{i}; {s} gr. rhombos „romb" + hedra „bază") s. n. Poliedru cu toate feţele în formă de romburi. ROMBOjD, -Ă (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. în formă de romb, asemănător cu un romb. 2. S. n. Patrulater ale cărui diagonale perpendiculare se intersectează în mijlocul uneia dintre ele. ROME de L’ISLE, Jean-Baptiste (1736-1790), mineralog francez. A enunţat prima lege a cristalografiei, despre constanţa unghiurilor („Eseu de cristalografie"). ROMER, Alfred Sherwood (1894-1973), paleontolog şi anatomist american. Prof. la univ. din Chicago şi la Harvard. Lucrări privind istoria evoluţiei vertebratelor („Paleontologia vertebratelor", „Corpul vertebratelor"). ROMER [romer], Ole (Olaus) Christensen (1644-1710), astronom danez. Prof. la Univ. Copenhaga. Primar al Capitalei (1705). A efectuat prima determinare a vitezei luminii, pe baza observării eclipselor unuia dintre sateliţii lui Jupiter (1676). A construit numeroase instrumente astrologice. ROMM, Mihail llici (1901-1971), regizor sovietic de film. Cineast care, timp de aproape patru decenii (1932-1971), ştie să-şi plieze talentul după comanda politică a momentului şi totodată să-şi menţină ţinuta profesională („Lenin în Octombrie", „Amiralul Uşakov", „Nouă zile dintr-un an", „Adevărata faţă a fascismului"). ROMMEL, Erwin (1891-1944), general-feidmareşal german. A comandat o divizie blindată în campania din Franţa (1940). în anii 1941-1943 a comandat corpul expediţionar italo-german din N Africii („Africa-Korps") care, iniţial, după unele succese în Libia, a fost înfrânt în bătălia de la El-Alamein. în 1943 a comandat gruparea de armate „B" în Franţa. în 1944, comandant al unui sector din aşa-numitul „Zid al Atlanticului". Implicat în conspiraţia generalilor împotriva lui Hitler (iul. 1944), a fost silit să se sinucidă. Supranumit „Vulpea deşertului" pentru temerarele sale atacuri surpriză. ROMNEY [romni], George (1734-1802), pictor englez. Portrete remarcabile prin claritatea desenului („Lady Hamilton" — apare în peste 50 de portrete, „Doamna Robinson"). ROMNEY-MARSH [romni ma:J] (cuv. engl.) subst. (ZOOT.) Rasă de oi din Anglia, cu lână albă, cu greutatea corporală ridicată şi cu carne de bună calitate. ROMOS, com. în jud. Hunedoara, situată la poalele NV ale m-ţilor Şureanu, pe râul Romosj 2 890 loc. (2005). Expl. de gips. în satul R., atestat documentar în 1206, se află un muzeu şi o casă parohială evanghelică din sec. 17. ROMULA, oraş roman în Dacia, identificat pe terit. satului Reşca (com. Dobrosloveni, jud. Olt). La început s-a dezvoltat în jurul unui castru, apoi a primit rang de municipium în vremea lui Adrian (117-138 d.Hr.) şi de colonia sub Septimiu Sever (193-211). Cap. prov. Dacia Inferior (apoi Dacia Malvensis). Oraşul roman s-a dezvoltat pe locul unei vechi aşezări, Malva. Important centru de producţie agricolă şi meşteşugărească. ROMULl, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată la poalele de V ale m-ţilor Rodnei şi cele de E ale m-ţilor Ţibleş, pe cursul superior al râului Sălăuţa; 1 748 loc. (2005). Staţie (în satul Dealu Ştefăniţei) şi haltă de c.f. (în satul R.). Satul R. apare menţionat documentar, prima oară, în 1750. în arealul com. R., pe valea pârâului Strâmba (afl. al Sălăuţei) se află o zonă bogată în izvoare cu ape minerale feruginoase, sodice, calcice, magneziene, bicarbonatate, declarată rezervaţie hidrogeologică şi cunoscută sub numele de Zăvoaiele Borcutului. Câteva izvoare cu ape minerale bicarbonatate pierd dioxidul de carbon, iar carbonatul de calciu precipită, depunându-se pe plante şi pe diferite resturi organice. Depunerile succesive de tuf calcaros în jurul izvoarelor au determinat formarea unui con proeminent, întreaga zonă este ocrotită de lege. ROMULUS (în mitologia romană), fondatorul legendar, alături de fratele său geamăn Remus, al Romei. Fiul Reei Silvia, o vestală, prinţesă de Alba Longa, şi al zeului Marte. Abandonaţi, dar cruţaţi de slujitorii unchiului lor Amulius, care primiseră poruncă de la acesta să-i ucidă, R. şi Remus au fost crescuţi de o lupoaică, iar apoi de păstorul Faustulus. Ajungând la vârsta bărbăţiei, cei doi fraţi au ucis pe Amulius şi au reîntronat pe bunicul lor Numitor; după aceea s-au hotărât să întemeieze o nouă cetate. Revenit pe meleagurile natale, după ce a fixat hotarele oraşului şi şi-a ucis fratele rival, R. a pus bazele organizării constituţionale a cetăţii, a organizat cultele unor divinităţi, a fixat sărbătorile, devenind (c. 753 î.Hr.) primul rege al Romei. A pus la cale răpirea Sabinelor. După 30 de ani de ROMULUS AUGUSTULUS 192 Lupa capitolina (alăptând pe Romulus şi Remus) domnie, potrivit legendei, a fost răpit de un nor în timp ce vorbea poporului. Identificat mai târziu cu zeul Quirinus. ROMULUS AUGUSTULUS, ultimul împărat al Imp. Roman de Apus (475-476). Detronarea lui de către Odoacru, căpetenia mercenarilor germani, marchează sfârşitul Imp. Roman de Apus şi începutul dominaţiei germanice în Italia. RON (RHCNE) [ron] 1. Fluviu în V Europei (Elveţia şi Franţa); 812 km, din care 522 km pe terit. Franţei. Supr. bazinului hidrografic: 98 mii km2. Izv. din gheţarul cu acelaşi nume, de la 1 850 m alt. (Alpii Lepontini), curge pe direcţie NE-SV, traversează lacul Geneva şi m-ţii Jura, iar la Lyon îşi schimbă direcţia de curgere către S, vărsându-se printr-o deltă de 1,2 mii km2 în G. Lyon al M. Mediterane. Afl. pr.: Saone, Isere şi Durance. Legat prin canale de Rin, Moselle, Loara. Hidrocentrale. Trece prin oraşele Geneva, Lyon şi Avignon. Navigabil (485 km) în avaj de Lyon. Irigaţii în cursul inferior. în delta R. se află Parcul natural regional Camargue, zonă umedă de importanţă excepţională, în care cuibăresc c. 350 specii de păsări, printre care flamingii roz, care alcătuiesc colonii de mii de indivizi. Delta R. este renumită pentru o rasă locală de cai şi pentru taurii de Camargue, crescuţi în libertate. în Antic, s-a numit Rhodanus. 2. Gheţar montan în Alpii Lepontini, din care izv. Ronul; 9,4 km lungime; 20,8 km2. RONA DE JOS, com. în jud. Maramureş, situată în N depr. Maramureş, pe râul Rona; 2 080 loc. (2005). în satul R. de J., atestat documentar în 1360, se află biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (sec. 18). RONA DE SUS, com. în jud. Maramureş, situată în N depr. Maramureş, pe cursul superior al râului Rona şi pe stg. cursului superior al Tisei, la graniţa cu Ucraina; 4 715 loc. (2005). Satul R. de S. este menţionat documentar în 1360. în satul Coştiui, atestat documentar în 1474, se află castelul „Apafi“ (sec. 15), o biserică roma-no-catolică (sec. 19) şi o biserică ucraineană (sec. 19). In apropierea vechilor exploatări de sare din satul Coştiui, pe malul unui lac format într-o ocnă părăsită se păstrează un arboret de larice (Larix decidua), ocrotit de lege, plantat la mijlocul sec. 19, cu arbori de dimensiuni impresionante, cu aspect monumental. în bazinul pârâului Ronişoara se află rezervaţia „Gorunetul de Ronişoara". RONCAGLIA [ronkalia], Aurelio (n. 1917), filolog italian. Prof. univ. la Pisa, Trieste, Pavia şi Roma. Studii de sinteză asupra limbilor romanice („Originile”, „Antologia literaturii limbilor d’oc şi d’oil“, „Curţile medievale"). M. de onoare al Acad. Române (1992). RONCEVAUX [rosvo] (sp. RONCESVALLES [ron0esvaXes]), trecătoare în m-ţii Pirinei, la 1 057 m alt. Aici, la 15 aug. 778, ariergarda armatei lui Carol cel Mare, condusă de Roland, a fost nimicită de basci. Lupta a fost imortalizată în poemul epic „Chanson de Roland", unde, însă, atacatorii ariergărzii lui Roland apar maurii şi nu bascii. RONClâîRE [ronsier], Charles Bourel de la (1870-1941), istoric francez. Studii asupra istoriei marinei („Istoria marinei franceze", „Descoperirea Africii în Evul Mediu. Cartografie şi exploratori"). în timpul Primului Război Mondial a susţinut cauza românească în presa franceză. M. de onoare al Acad. Române (1919). RONCONI, Luca (n. 1933), regizor de teatru italian. Director al „Teatrului Stabile" din Torino (1988-1994). Personalitate a teatrului mondial, promotor al avangardei; abordează în creaţiile sale scenice problema spaţiului, având ca teme predilecte de tratare: alienarea, demistificarea miturilor („Orlando furioso", „Utopie", „Orestia"). Creator al Laboratorului Preto (bazat pe colaborare inter-disciplinară). ROND (< fr., germ.) s. n. 1. Strat de flori (de obicei circular), ridicat deasupra nivelului din jur. 2. Piaţetă circulară de unde pornesc mai multe artere de circulaţie, având adesea, la mijloc, o plantaţie de flori sau un monument. 3. Serviciu de control al santinelelor, organizat pe garnizoană. RONDĂ (< fr.) adj. 1. Scriere (sau literă) r. = fel de scriere cu litere rotunde, groase. Peniţă r. = peniţă specială cu vârful lat, folosită pentru astfel de scriere. RONDEA (< rondelă) s. f. Rondelă. RONDE-BOSSE [rod-bos] (cuv. fr.) s. n. Tip de sculptură ale cărei volume evoluează în spaţiu, neaderând la nici o suprafaţă plană! RONDEL (< it., fr.) s. n. Specie a poeziei lirice cu formă fixă, având 13 versuri (14 în literatura franceză), dispuse în trei strofe, în care primul vers este identic cu al şaptelea şi al treisprezecelea, iar al doilea cu al patrulea şi cu ultimul. A fost cultivat îndeosebi în lirica medievală franceză şi de către parnasieni (Charles d’Orleans, CI. Marot, V. Voiture). în literatura română, specia este introdusă de Al. Macedonski. RONDELĂ (< fr.) s. f. 1. Mic disc de metal, de lemn etc. folosit ca semifrabricat (pentru monede medalii) sau, în tehnică, ca element auxiliar de transmitere, de separare sau de siguranţă; rondea. ♦ Căpăcel de carton în formă de disc, care acoperă alicele dintr-un cartuş de vânătoare. 2. (SILV.) Mostră de formă cilindrică din trunchiul unui arbore, folosită pentru analiza structurii macroscopice a lemnului, pentru determinarea vârstei acestuia etc. RONDO (< it., fr.) s. n. 1. Formă muzicală instrumentală, bazată pe revenirea periodică a unei teme principale (refren) care alternează cu diferite alte teme (cuplete sau episoade), frecventă în sec. 17 şi 18. Apare în creaţiile lui Bach, Mozart, Haydn, Beethoven. 2. Poezie lirică de formă fixă alcătuită din 15 versuri în trei strofe (prima de cinci versuri, a doua un catren şi ultima de şase versuri); constituie o variantă de rondel. RONDâNIA, stat în VNV Braziliei, pe cursul superior al râului Madeira, la graniţa cu Bolivia; 237,5 mii km2; 1,4 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Porto Velho. Expl. forestiere, de diamante, bauxită şi gips. Plantaţii de arbori de cauciuc. Creşterea animalelor. Este numit după generalul brazilian Cândido Mariano da Silva Rondon (1865-1958), un mare explorator şi protector al indienilor. RONDOU (< fr.) s. n. Operaţie de schimbare a direcţiei de înaintare a unei nave cu 180°. RONETTI-ROMAN, M. (1852-1908, n. Roman), scriitor român. Drama psihologică „Manasse" înfăţişează triumful dragostei şi al mentalităţii emancipate asupra prejudecăţilor rasiale; poemul romantic „Radu". RONGALjTĂ (< fr.) s. f. Substanţă chimică obţinută prin reacţia dintre 193 ROOSEVELT Pierre de Ronsard formaldehidă şi ditionitul de sodiu (p.t. c. 65°). Se foloseşte ca intermediar în industria de medicamente şi ca decolorant în industria textilă. Se mai numeşte formaldehid-sulfooxilat de sodiu. RONGO-RONGO (cuv. polinezian), scriere cu semne incizate pe tăbliţe de lemn; se presupune că descria vechi ritualuri desfăşurate în Insula Paştelui. RONIN (cuv. jap.), termen generic japonez folosit pentru samuraii fără stăpâni în perioada Edo (1600-1868). RONJANT (< fr.) s. n. Reactiv folosit la imprimarea ţesăturilor prin ronjare. RONJARE (după fr. rongeage) s. f. Procedeu de imprimare a ţesăturilor în prealabil vopsite, prin corodarea colorantului, pe anumite porţiuni. R0NNE [rona], oraş în Danemarca, în ins. Bornholm, al cărei centru ad-tiv. este; 14 mii loc. (2003). Aeroport. Expl. de caolin. Centru comercial. Produse alim. Ceramică. RONSARD [rosar], Pierre de (1524-1585), poet francez. Conducătorul „Pleiadei14. Poet de curte sub Carol IX, a fost ostil Reformei. Spirit renascentist, îmbinând voluptatea păgână cu meditaţia gravă şi visarea graţioasă, a fost un cântăreţ al iubirii, naturii şi vieţii de o sinceritate cuceritoare a sentimentelor („Ode“, „Iubirile11, „Imnurile11, „Elegii11, „Sonete pentru Helene11); epopeea istorică neterminată „La Franciade11. A adus preţioase inovaţii prozodiei. RONTGEN s. m. v. roentgen. RONTGEN [rontgen], Wilhelm Conrad (1845-1923), fizician german. Prof. univ. la Strasbourg, Giessen, Wurzburg şi Munchen. Cercetări de mecanică, electricitate, optică, elaborând lucrări privind proprietăţile piezo- şi piroelectrice ale cristalelor, magnetismul ş.a. Studiind descăr- Wilhelm Conrad Rontgen cările electrice în gaze, a descoperit (1895) radiaţiile X (denumite şi radiaţii sau raze R.). Premiul Nobel pentru fizică (1901). RONŢĂj (onomat.) vb. IV tranz. A mânca sfărâmând între dinţi (puţin câte puţin), dintr-un aliment tare, crocant, producând un zgomot caracteristic. ♦ A roade cu dinţii dintr-un obiect. RONŢĂI ALĂ (< ronţăi) s. f. Ronţăire (1). RONŢĂIRE (< ronţăi) s. f. 1. Acţiunea de a ronţăi; ronţăială. 2. (TEHN.) Decupare a unei table cu ajutorul unui poanson, cu care se execută găuri alăturate de-a lungul unui contur de decupat; grinotare. ROODEPOORT [ruxtepurt], oraş în NE Rep. Africa de Sud (Gauteng), în Witwatersrand, în conurbaţia Johannesburg (la 19 km V de acesta); 285,7 mii loc. (2001). Nod feroviar. Expl. aurului. Ind. metalurgică şi textilă. Prelucr. lemnului; ciment. Fundat în 1886; declarat oraş în 1904 şi municipiu în 1977. ROON, Albrecht, conte von (1803-1879), feldmareşal şi om politic prusian. Ca ministru de Război (1859-1873) a avut un rol important în reorganizarea armatei prusiene, alături de H. Moltke. Prin reformele Theodore R. Roosevelt sale a contribuit decisiv la victoriile armatei prusiene în „Războiul de 7 săptămâni11 (1866) şi în Războiui franco-prusian (1870-1871), punând astfel bazele supremaţiei Germaniei pe continentul european. Prim-min. al Prusiei (ian. - nov. 1873). ROONEY [ru:ni], Mickey (pseud. lui Ninian Joseph Yule) (n. 1920), actor american de film. Copil şi adolescent-vedetă la Hollywood-ul anilor ’30-’40 ai sec. 20, când întruchipează dinamismul, drăgălăşenia, isteţimea şi hazul tinerei generaţii de vitrină. La vârsta maturităţii şi a senectuţii cariera sa se continuă în virtutea inerţiei („Visul unei nopţi de vară11, seria Andy Hardy, „Vis de glorie11). Premiul Oscar onorific (1982) pentru 50 de ani de carieră. ROOSENDAAL [rosenda:] EN NISPEN, oraş în SSV Olandei, în apropiere de graniţa cu Belgia; 78,1 mii loc. (2003). Nod feroviar. Piaţă agricolă. Ind. constr. de maşini pentru ind. hârtiei, de prelucr. a tutunului şi a lemnului (mobilă), electrotehnică (corpuri de iluminat), textilă, a ceramicii şi alim. Reparaţii de material rulant feroviar. Fundat în 1268, odată cu construirea unei biserici. ROOSEVELT [rouzevelt] 1. Theodore R. (1858-1919), om politic american. Membru al Partidului Republican. Preşedinte al S.U.A. (1901-1909). Protagonist al unei politici externe dure („Marea bâtă11) şi al expansiunii nord-americane în America Latină; a trimis trupe în Rep. Dominicană (1905) şi Cuba (1906). A părăsit politica izolaţionistă a S.U.A., intervenind în rezolvarea Războiului Ruso-Japonez (1904-1905) şi participând la conferinţele de la Algesiras (1906) şi Haga (1907). Premiul Nobel pentru pace (1906). 2. Franklin Delano R. (1882-1945), om politic american. Vărul lui R. (1). Membru al Partidului Democrat. Preşedinte al S.U.A. (1933-1945). A iniţiat un plan de reforme („New Franklin Delano Roosevelt ROOSEVELT 194 Deal“) care urmărea redresarea economiei americane, zdruncinată de marea criză economică din 1929-1933, şi întărirea capitalismului de stat. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, R. s-a afirmat ca partizan al unei strânse alianţe antifasciste. A hotărât fabricarea bombei atomice şi, printr-o diplomaţie activă, a pregătit sfârşitul războiului. A participat la conferinţele de la Teheran (1943) şi lalta (1945). 3. Anna Eleanor R. (1884-1962), ziarist şi om politic american. Soţia lui R. (2). Militantă pe tărâm social, în organizaţiile de femei. A reprezentat S.U.A. la Naţiunile Unite (1945, 1949-1952, 1961). Memorii. ROOSEVELT [rouzevelt], insulă nelocuită, acoperită de gheţari, situată în Antarctica, la NE de gheţarul de şelf Ross, în teritoriul Ross Dependency, în S G. Whales (Balenelor); 145 km lungime; 56 km lăţime max.; alt. variază între 400 şi 900 m. Descoperită în 1934 de exploratorul american Richard Evelyn Byrd. ROOT [ru:t], Elihu (1845-1937), diplomat şi jurist american. Ministru de Război (1899-1903) şi de Externe (1905-1909). A promovat o politică de apropiere faţă de Japonia şi de ţările din America de Sud. Premiul Nobel pentru pace (1912). ROPOT (< sl.) s. n. 1. Zgomot produs de copitele unui cal care aleargă; mersul unui cal în trap sau în galop. 2. Zgomot produs de căderea precipitată a ploii sau a grindinei; ploaie sau grindină abundentă, venită pe neaşteptate. ♦ Curgere zgomotoasă a unei ape repezi, a unui torent sau a valurilor în mişcare. 3. Dezlănţuire de aplauze; zgomotul produs de aceste aplauze. 4. Mişcare săltăreaţă şi zgomotoasă la unele dansuri populare. ROPOTj (< ropot) vb. IV intranz. A produce sunete repezi şi cadenţate, bătând ritmic în ceva. ROPS, Felicien (1833-1898), pictor şi grafician belgian. Creaţii evoluând între un simbolism fantastic şi un realism impresionist („Moartea la bal“). Numeroase litografii şi gravuri, mai ales cu teme erotice. Ilustrator al operelor lui Baudelaire şi Barbey d’Aurevilly. ROQUEFORT-SUR-SOULZON [rokfpr-sur-sulzo], localit. în S Franţei (departamentul Aveyron), celebră pentru brânza R., din lapte de oaie, după o reţetă originală. ROQUES [rok], Mario (1875-1961), lingvist şi filolog francez, specialist în romanistică. Prof. la Ecole des Langues Orientales (unde a predat limba română), la Ecole des hautes etudes şi la College de France, membru al Institutului Franţei şi Doctor Honoris Causa al Univ. din Bucureşti. A condus timp de mai mulţi ani revista „Romania“. Autor al unor lucrări asupra cronologiei latinei vulgare, asupra metodei geografiei lingvistice şi a istoriei vocabularului francez, precum şi a numeroase ediţii critice de texte franceze medievale. S-a ocupat de limba şi literatura română, înfiinţând în 1912 un lectorat de limba română la Facultatea de Litere din Paris, devenit „Institutul de Filologie Română". în 1925 a editat „Palia de la Orăştie", al cărui original îl studiase din 1913; a publicat un studiu asupra conjuncţiilor condiţionale să, de şi dacă din limba română veche. M. coresp. al Acad. Române (1914). RORAIMA 1. Cel mai înalt masiv din pod. Guyanelor (America de Sud), cu versanţi abrupţi, alcătuit din cuarţite, situat în Serra Pacaraima, la graniţa dintre Brazilia, Venezuela şi Guyana; 14 km lungime; 5 km lăţime; alt. max.: 2 772 m. Numeroase cascade (cea mai mare are o cădere de 610 m). Zăcăminte de aur. 2. Stat în NNV Braziliei, situat la graniţa cu Venezuela şi Guyana, drenat de la N la S de Rio Branco; 224,2 mii km2; 357,3 mii loc. (2003). Centrul ad-tiv: Boa Vista. Zăcăminte de fier şi mangan. Expl. forestiere. Creşterea animalelor. Intre 1943 şi 1990 a avut statut de terit. federal, iar până în 1962 s-a numit Rio Branco. RORSCHACH [ror/ah], Hermann (1884-1922), psihiatru elveţian. Creator (1921) al testului psihodiagnostic (testul R.), constând în interpretarea de către subiecţi a unor pete de cerneală simetrice aflate pe o planşă, care permite dezvăluirea unor aspecte ale personalităţii acestora. RORTY, Richard McKay (n. 1931), filozof şi critic american. Prof. la Univ. Virginia. Influenţat de opera lui Dewey, Heidegger şi Wittgenstein ş.a. A criticat poziţiile tradiţionale din filozofia occidentală (esenţialism, fundaţionalism etc.) propunând o variantă postmodernă de pragmatism („Filozofia şi oglinda naturii", „Contingenţă, ironie şi solidaritate"). ROS, ROASĂ (< roade) adj. 1. Distrus, măcinat, prin frecare, prin acţiunea lentă a unui agent exterior; uzat, deteriorat. 2. Fig. Mâncat, măcinat, consumat de... ROSA [roza], Salvatore (1615-1673), pictor, gravor, poet şi muzician italian. A lucrat la Veneţia, în atelierul lui Ribera, de care â fost influenţat. Cea mai mare parte a activităţii sale a desfăşurat-o la Roma, cu un scurt interludiu la Florenţa, sub patronajul cardinalului Medici. Tablouri caracterizate prin măreţie severă, într-o viziune romantică, pe teme macabre şi fantastice („Scenă de vrăjitorie", „Vrăjitorie şi magie"). Remarcabil prin peisaje, marine şi scene de luptă. Satire. Sonate. Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. ROSARIO, oraş în E Argentinei, situat pe fl. Paranâ, la marginea pampasului, la 270 km NV de Buenos Aires; 1,1 mii. loc. (2001). Port fluvio-maritim prin care se exportă cereale, carne, lână, fructe, zahăr ş.a. Aeroport. Nod feroviar şi rutier. Centru comercial. Rafinărie de petrol. Ind. metalurgică, a constr. de maşini, chimică, de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă, pielăriei şi încălţămintei, mat. de constr., alim. (preparate din carne şi lapte, zahăr, bere, ulei). Tăbăcării. Universitate (1968). Muzee. Catedrală în stil renascentist; Palatul Ruentes. Fondat în 1689 de Luis Romero de Pineda cu numele Pago de los Arroyos; a primit numele actual în 1725. Oraş din 1860. în 1969, aici au avut loc violente mişcări sociale. ROSAS, Juan Manuel de (1793-1877), general şi om politic argentinian. Lider al Partidului Federalist (conservator). Guvernator al oraşului Buenos Aires (1829-1831, 1835-1852), a instaurat în întreaga ţară un regim dictatorial. A intervenit în războiul civil din Uruguay, în sprijinul conservatorilor, fiind înfrânt în bătălia de la Monte Caseros (3 febr. 1852), de o coaliţie formată din Brazilia, Uruguay, Franţa şi adversari ai săi din Argentina. După 1852, s-a exilat în Marea Britanie. ROSĂTURĂ (< roade) s. f. 1. (MED.) Eroziune. 2. Loc ros, tocit, găurit. ROSBIF (< engl. roast-beef „vită rumenită") s. n. Friptură din muşchi de vacă, preparată prin rumenire în grăsime de porc, astfel încât la mijloc să rămână aproape crudă. ROSBRAT (< germ.) s. n. Carne de vacă friptă înăbuşit, cu multă ceapă. ROSCELIN din Compiegne [rosle din copien], (c. 1050-c. 1120), filozof scolastic francez. Teolog. Profesorul lui Abelard. Unul dintre întemeietorii nominalismului. Sinodul de la 195 ROSENTHAL Roşeau. Portul Soissons (1092) l-a declarat eretic, iar el a abjurat doctrina Trinităţii. Cunoscut numai prin lucrările adversarilor săi, Anselm de Canterbury şi Abelard. A afirmat că noţiunile generale sunt simple cuvinte, „emisiuni vocale" (flatus vocis). ROSCHER [rojer], Wilhelm (1817-1894), economist german, unul dintre principalii reprezentanţi ai şcolii istorice germane. A respins metoda abstractizării şi tezele economiei politice clasice, a negat existenţa legilor economice obiective şi a susţinut că „tradiţiile istorice" joacă un rol primordial în dezvoltarea societăţii. In cercetarea fenomenelor economice, R. a acordat o importanţă de prim ordin unor factori ca morala, dreptul etc. („Sistemul economiei naţionale"). ROSCIUS, Quintus Roscius Gallus (c. 126-c. 62 î.Hr.), actor roman. Prieten al lui Cicero. Socotit ca cel mai mare actor comic al Romei antice. ROSE BOWL, cea mai mare sală acoperită din S.U.A. (c. 100 000 de Jocuri), construită în 1922 în Pasa-Pena, California. Adăposteşte meciuri 'mportante de baschet, tenis, fotbal american, baseball ş.a. ^ ROSE de LIMA (pe numele ade-varat Jsabel de Flores) (1586-1617), călugăriţă dominicană peruviană. yiaţă austeră, dedicată credinţei şi pQrijirii săracilor. Canonizată (1671). Patroană sfântă a Americii de Sud. ROŞEAU [rouzou], capitala Rep. ominica, situată pe ţărmul de SV al 'ns- Dominica (Antilele Mici), la gura °e vărsare a râului Roşeau în M. Caraibilor; 19,7 mii loc. (2002). Port Pentru exportul de banane, citrice, cacao, nuci de cocos ş.a. Aeroport. Ind. alim. Muzeul memorial Victoria. Grădină botanică. Catedrală roma-no-catolică. Biserica anglicană St. George’s. Palatul Guvernului. Cascada Trafalgar (în apropiere de oraş). Izv. cu ape termale. Staţiune balneoclimaterică. Turism. Aşezare fondată de francezi în 1633, disputată între Franţa şi Marea Britanie timp de un sec. şi jumătate, s-a aflat sub stăpânire engleză în perioada 1783-1978. Refăcută după devastările provocate de francezi în 1805 şi distrusă aproape în întregime de un uragan în 1979. Vechea denumire: Charlotte Town. ROSEGGER [rp:zeger], Peter (pe numele adevărat Petri Kettenfeier) (1843-1918), scriitor austriac. Romane şi povestiri idealizând viaţa rurală şi civilizaţia ei, agresată de viaţa tumultuoasă a oraşelor („Scrierile învăţătorului din pădure", „Casa de lângă pădure", „Căutătorul de Dumnezeu", „Lumina veşnică"). Versuri în dialect stirian. ROSEN [ru:z9n], Gustav Fredrik, conte von (1688-1769), general suedez. Guvernator general al Finlandei (1747). Comandant al armatei suedeze în timpul Războiului de 7 Ani. ROSEN [ru:zen], Mose David (Moses Rosen) (1912-1994, n. Moineşti), şef rabin al cultului mozaic din România (din 1948). Fondator (1956) al „Revistei cultului mozaic din România". Activitate publicistică şi eseistică („în lumina Torei", „Scrieri biblice", „Eseuri iudaice", „Primejdii, încercări, miracole"). M. de onoare al Acad. Române (1992). ROSENBERG [rozenberg], Afacerea proces intentat în S.U.A. inginerului Julius R. (1918-1953) si soţiei sale Ethel R. (1915-1953), acuzaţi de a fi livrat sovieticilor secretul armei atomice. Arestaţi şi condamnaţi la moarte, au fost executaţi în ciuda protestelor opiniei publice de stânga din întreaga lume. ROSENBERG [rozenberg], Alfred (1893-1946), om politic german. Director (din 1921) al organului Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor Germani, „Volkischer Beobachter". Participant (1923) la puciul de la Munchen. Director (1933-1941) al Secţiei afaceri externe a partidului, responsabil cu germanizarea teritoriilor ocupate în E Europei; a deţinut şi funcţia de ministru (din nov. 1941) al terit. ocupate din Est; a ordonat deportări de oameni în masă. Arestat (1945) a fost condamnat la moarte în procesul de la Nurnberg şi executat (16 oct.). Teoretician al nazismului („Mitul secolului XX"). ROSENBUSCH [rp.zenbuj], Karl Heinrich Ferdinand (1836-1914), geolog german. Prof. la Strasbourg şi Heidelberg. Unul dintre iniţiatorii studiului optic al mineralelor şi rocilor; a pus bazele cercetării moderne şi ale clasificării rocilor eruptive. în 1890 a fundamentat teoria diferenţierii magmatice. („Fiziografia microscopică a celor mai importante minerale din punct de vedere petrografic", „Chimismul rocilor eruptive"). ROSENTHAL, Constantin Daniel (1820-1851, n. Budapesta), pictor român. Participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. Lucrări Constantin Daniel Rosenthal. „România revoluţionară" ROSENZWEIG 196 de inspiraţie romantică (portretul alegoric „România revoluţionară", compoziţia „România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii11) şi portrete („Elena Negri11, „Anca Mânu11). ROSENZWEIG [ro:zntsvaik], Franz (1886-1929), filozof evreu din Germania. A promovat un existenţialism ce comportă o filozofie a revelaţiei rezultată din regândirea iudaismului şi a creştinismului („Steaua răscumpărării11). ROSETTI, familie de boieri români, descendenţi din boierii Ruset. Rol însemnat în viaţa politică şi culturală a ţării, mai ales în sec. 19. Mai importanţi: 1. Constantin A. R. (1816-1885, n. Bucureşti), om politic şi publicist român, unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească şi ai luptei pentru unirea Principatelor Române. în timpul Revoluţiei de la 1848 a fost conducătorul aripii liberalilor radicali; secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliţie şi redactor al ziarului „Pruncul român11. în anii exilului (1848-1857) a contribuit la editarea revistei „România viitoare" şi mai ales a revistei „Republica Română11, în care a susţinut ideea unirii Principatelor Române într-un stat democratic. Revenit în ţară, a editat ziarul liberal-radical „Românul" şi a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc şi în alegerea lui Al. I. Cuza ca domnitor şi în Ţara Românească. în paginile ziarului „Românul", care a apărut timp de aproape o jumătate de sec., a militat pentru reforme democratice, pentru unitatea naţională, pentru independenţa naţională a ţării. Unul dintre conducătorii Partidului Naţional-Liberal, creat în 1875, dar în 1884, intrând în conflict cu Ion C. Brătianu, a organizat o disidenţă liberală. A susţinut proclamarea independenţei ţării şi participarea României la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878. Constantin A. Rosetti A fost în mai multe rânduri ministru şi preşedinte al Adunării Deputaţilor. Membru fondator (iun. 1867) al Societăţii Academice Române, din care demisionează (iul. 1867). Publicistica lui se caracterizează prin avânt romantic, stil patetic, vibrant. în tinereţe a scris şi versuri sentimentale şi social-patriotice („Ceasuri de mulţumire"). A tradus din Byron, Beranger, Lamartine, Hugo. 2. Maria R. (1819-1893, n. Guernsey, Anglia), publicistă română. Soţia lui R. (1). Considerată prima ziaristă română (a scris aproape în întregime ziarul „Mama şi copilul", 1865-1866). A luat parte la activitatea politică a soţului ei. 3. Theodor G. R. (1837- 1923, n. laşi), jurist şi om politic român. M. de onoare al Acad. (1891). Unul dintre membrii fondatori ai Societăţii „Junimea11. Guvernator al Băncii Naţionale (1890-1895). Ministru în mai multe rânduri; prim-min. (1888-1889). 4. Vintilă CAR. (1853- 1916, n. Donet, Franţa), om politic şi publicist român. Fiul lui R. (1). Redactor şi, din 1885, conducător al ziarului „Românul11. Unul dintre fondatorii revistei „Dacia viitoare11 şi al „Ligii culturale". Memorialistică („Amintiri istorice"). 5. Radu R. (1853-1926, n. laşi), scriitor şi istoric român. Studii asupra evoluţiei problemei agrare, scrise de pe poziţii liberal-radicale („Despre originea şi transformările clasei stăpânitoare din Moldova11, „Pentru ce s-au răsculat ţăranii?11, „Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova11). Proză de evocare a trecutului („Păcatele siugerului"). 6. Radu R.R. (1877-1949, n. Căiuţi, jud. Bacău), general şi istoric militar. Fiul lui R. (5). Acad. (1934). Lucrări de istorie militară („încercări critice asupra războiului din 1653 dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu", „Studii asupra chipului cum se făptuia războiul de către Ştefan cel Mare11, „Essais sur l’art militaire des Roumains11). 7. Alexandru R. (1895- 1990, n. Bucureşti), lingvist şi filolog Alexandru Rosetti român. Elev al lui Ovid Densusianu. Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. Membru al Academiei Regale Suedeze de Ştiinţe, Doctor Honoris Causa al Univ. din Lyon. A întemeiat şi a editat revista „Bulletin linguistique11 (1933-1948) şi Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectale din Bucureşti (1961). Redactor responsabil al revistelor „Studii şi cercetări lingvistice" şi „Revue roumaine de linguistique11, al publicaţiei neperiodice „Cahiers de linguistique theorique et appliquee" şi a îngrijit publicarea culegerii de studii „Fonetică şi dialectologie11. Lucrări: „Cercetări asupra foneticii limbii române în sec. al XVI-lea“, „Curs de fonetică generală11, „Istoria limbii române11 (voi. I—IV şi VI), „Filozofia cuvântului11, „Lingvistica". A editat texte româneşti vechi. Memorialistică („Note din Grecia11, „Cartea albă"). ROSETTI, Radu Dumitru (1874-1964, n. Bucureşti), scriitor român. Versuri, de factură sentimentalistă, galantă sau larg umanitaristă („Din inimă"; „Sincere"; „Duioase"; „Valuri11; „Poezii" ş.a.), schiţe inspirate din viaţa tribunalelor şi barourilor („Din sala paşilor pierduţi"), note de călătorie („Din largul lumii"; „Dincolo de hotare"; „Din Egipt" ş.a.). S-a afirmat mai ales ca virtuoz al epigramei („Epigrame", 1894). A scris şi piese de teatru. ROSEŢI, com. în jud. Călăraşi, situată în SE C. Bărăganului, pe braţul Borcea aj Dunării; 5 975 loc. (2005). Pescuit. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981 a făcut parte din jud. Ialomiţa. ROSHAR (< germ.) s. n. Ţesătură cu legătură simplă, având ca urzeală fire de bumbac, iar ca bătătură - fire din coadă de cal; este întrebuinţată ca furnitură în croitoria pentru bărbaţi. ROSI, Francesco (n. 1922), regizor italian de film. îmbină vocaţia pentru investigarea profundă şi documentată a realităţii cu gustul rafinat al formei şi al compoziţiei plastice. Reprezentant principal al cinematografului politic italian din anii ’60-’70 ai sec. 20 („Salvatore Giuliano", „Cu mâinile pe oraş", „Cazul Mattei", „Cadavre excelente", „Eboli"). ROSKILDE [roskile], oraş în Danemarca, situat în ins. Sjaelland, în fiordul Roskilde, la 30 km V de Copenhaga; 53,4 mii loc. (2003). Nod de comunicaţii. Ind. agroalim. Constr. de echipament medical. Universitate (1972). Centru de cercetări atomice. Muzeul relicvelor vikingilor (1969). Turism. R. a fost 197 ROSSELLINI prima capitală a ţării (950-1443) şi reşed. regilor Danemarcei. Aici s-a semnat (1658) Tratatul de pace între Danemarca şi Suedia prin care Danemarca renunţa la dreptul asupra posesiunilor terit. din S Suediei. Catedrală în stil gotic (sec. 12-14), cu două turnuri gemene, unde se află mormintele a 37 de suverani danezi, declarată (din 1995) ca făcând parte din Patrimoniul cultural universal. ROSMINI SERBAŢI, Antonio (1797-1855), preot şi filozof italian. A căutat să pună de acord Biserica catolică cu noutăţile vremii în gândirea ştiinţifică şi politică. Fondator al Institutului de Caritate (1828). Filozofie spiritualistă („Principii de ştiinţă morală", „Teosofia"). ROSNY, Joseph Henri (zis Rosny Ainâ) (1856-1940), scriitor francez, împreună cu fratele său Seraphin Justin (1859-1948), a publicat, între 1887 şi 1908, mai multe romane de factură naturalistă. După aceea, a abordat o literatură eclectică, impunându-se mai ales cu „Războiul de foc“, „roman al vremurilor cumplite", care dovedeşte o mare putere a imaginaţiei. ROSNY [roni], Leon Louis Lucien Prunol de (1837-1916), orientalist şi etnograf francez. Studii asupra limbii, istoriei şi obiceiurilor popoarelor orientale şi din America Latină („Civilizaţia japoneză", „Popoarele din Indochina", „Interpretarea textelor vechi maya“). Autor al unui amplu «Tratat de etnografie". Studii despre România. A donat Acad. Române o colecţie de cărţi şi hărţi japoneze şi chineze. M. coresp. al Acad. Române (1877). ROSS 1. Sir John R. (1777-^856), ofiţer naval şi explorator polar britanic. A condus două expediţii în Arctica pentru găsirea Pasajului de Nord-Vest (trecerea din Oc. Atlantic Ir> Oc. Pacific) (1818 şi 1829-1833) a cercetat Arh. Arctic Canadian, descoperind golful şi pen. Boothia şi *ns. King William. 2. Sir James Clark R- (1800-1862), amiral şi explorator Polar britanic. în 1818 a participat la pxpediţia unchiului său, Sir John R., căutarea Pasajului de Nord-Vest, lntre 1819 şi 1827 a efectuat patru expediţii arctice, acompaniindu-l pe William E. Parry, iar în anii 1829-1833 l-a însoţit pe unchiul său m explorarea Arcticii canadiene, localizând Polul Nord-magnetic al pământului (1 iun. 1831). în perioada 1839-1843 a condus şi comandat expediţia navală cu vasele „Erebus" »Terror“ pentru observaţii magne-,ce în Antarctica, descoperind (1841) Marea Ross, gheţarul de şelf Ross, Bariera Ross, Victoria Land şi vulcanii Erebus şi Terror. Autor al unei lucrări referitoare la călătoria, cercetările şi descoperirile din reg. Antarcticii. 3. Marea mare în extremitatea de S a Oc. Pacific care pătrunde adânc în interiorul Antarcticii, situată între 170°15’ long. E şi 158°15’ long. V, între Capul Adare (în N Victoria Land) la V şi Capul Colbeck (în pen. Edward VII) în E; c. 960 mii km2; ad. max.: 900 m. Partea de S este acoperită de gheţarul de şelf Ross, cu o grosime de 300 m, iar în cea de N se întâlnesc gheţuri plutitoare şi numeroase aisberguri. Descoperită la 5 ian. 1841 de exploratorul polar englez James Ross. 4. Gheţarul de şeif ~ (Ross Ice Shelf), gheţar în Antarctica, situat pe platforma continentală a M. Ross, extins pe 800 km lungime în interiorul continentului, între c. 78° şi 86° lat. S şi între c. 155° long. V şi 160° long. E; supr. este estimată la c. 540 mii km2. Descoperit în 1841 de James Ross. Marginea de N a gheţarului Ross, cu înălţimi de 15-60 m, extinsă pe 800 km, este cunoscută sub denumirea de Bariera Ross. Această reg. a fost traversată, la începutul sec. 20, de mai mulţi exploratori, între care Roald Amundsen şi Robert Scott (în 1911-1912) în expediţiile pentru cucerirea Polului Sud. Pe acest gheţar a funcţionat, între anii 1926 şi 1956, în anumite perioade, staţiunea antarctică Little America (S.U.Â.), iar în 1957 staţiunea Scott (Noua Zeelandă). în acelaşi an, pe capul Hallet, şi-a început activitatea staţiunea Hallet (S.U.A. şi Noua Zeelandă). 5. Insula ins. vulcanică în M. Ross, la N de gheţarul de şelf Ross, în apropiere de ţărmul Victoria Land, de care este separată prin G. Mc.Murdo; 69 km lungime şi 72 km lăţime. Aici se află vulcanii Erebus (3 743 m) şi Terror (3 277 m). Sir James Clark Ross ■M J i Diana Ross ROSS, Herbert (n. 1927), regizor american. Comedii şi musicaluri („Un cântec pe Broadway", „Adio, dar rămân cu tine"). ROSS, Sir Ronald (1857-1932), parazitolog şi medic britanic. Ca medic militar în India, a făcut cercetări asupra paludismului şi a descoperit şi demonstrat că transmiterea malariei se face prin intermediul ţânţarului anofel, propunând şi o profilaxie a acestei maladii. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1902). ROSSBACH [rosbah], localitate în Germania (Saxonia Superioară/ Sachsen-Anhalt), la 13 km SV de Merseburg. în apropiere de R., la 5 nov. 1757, în timpul Războiului de 7 Ani, Frederic II, regele Prusiei, a obţinut o importantă victorie asupra armatelor aliate ale Franţei şi ale Imp. Habsburgic. ROSS DEPENDENCY (Teritoriul dependent Ross) [ros dipendensi], terit. în Antarctica, între Polul Sud şi c. 60° lat. S, între 160° long. E şi 150° long. V; 744 mii km2 (din care 414 mii km2 pe continent). Include ins. Balleny, Ross, Scott, Coulman, ţărmurile M. Ross (pen. King Edward VII şi parte din Victoria Land) şi ins. Roosevelt în zona gheţarului de şelf Ross. Administrat din 1923 de Noua Zeelandă. ROSS, Diana (n. 1944), cântăreaţă pop americană. Carieră solo de succes în anii 70-80 ai sec. 20 („Upside Down", „Endless Love"), după ce a fost membră a grupului The Supremes. Roluri în filme. ROSSELLINI, 1. Roberto (1906- 1977), regizor italian de film. Maestru al neorealismului din anii ’40-’50 ai sec. 20 („Roma oraş deschis", „Paisa“, „Generalul de la Rovere"), căruia îi este creator şi teoretician. în a doua parte a carierei, propensiunea către prezentarea realităţii aşa cum e ROSSELLINO 198 Roberto Rossellini ea glisează spre filmul de televiziune de coloratură didactică („Preluarea puterii de către Ludovic al XIV-lea“, „Faptele apostolilor"). 2. Isabella R. (n. 1952), actriţă italiană. Fiica lui R. (1) şi a actritei Inarid Bergman. Interpretă a unor personaje ce-i pun în valoare frumuseţea („Catifeaua albastră", „Suflet salbatic"). ROSSELLINO, familie de sculptori şi arhitecţi italieni. 1. Bernardo R. (1409-1464), sculptor şi arhitect italian din şcoala florentină. Maestru al Renaşterii timpurii. Sculpturi cu o compoziţie clară, robustă, caracterizate prin dinamica plastică („Madonna della Misericordia", „Buna Vestire"). Bernardo Rossellino. Mormântul lui Leonardo Bruni, biserica Santa Croce din Florenţa „Mormântul lui Leonardo Bruni", din biserica Santa Croce din Florenţa, reprezintă un moment de cotitură în sculptura vremii sale. A construit palatul Piccolomini din Pienza, iar împreună cu L. B. Alberti, palatul Rucellai din Florenţa. 2. Antonio R. (1427-1479), sculptor italian. Format în atelierul fratelui său R. (1). Busturi şi madone graţioase, monumente funerare (mormântul cardinalului Jacopo di Portogallo - capodopera sa, bustul lui Giovanni Chellini), reliefuri („Anunţarea păstorilor"). ROSSETTI, Dante Gabriei (1828- 1882), pictor şi poet englez, întemeietor şi principal reprezentant al prerafaelismului. Cultivă o poezie a detaliului precis, evoluând spre sugestia simbolistă („Fericita fecioară", „Casa vieţii", „Balade şi sonete"). Tablouri („Proserpina", „Visul lui Dante"). ROSSI, Aldo (1931-1997), arhitect italian. Reprezentant al funcţiona-lismului, una dintre figurile importante ale postmodernismului (cartierul Gallaratese din Milano, Teatrul lumii din Veneţia, Muzeul din Maastricht). Lucrări de urbanism („Arhitectura oraşului"). ROSSI, Constantin, zis Tino (1907-1983), cântăreţ francez. Debut în spectacole de revistă („Parada Franţei"). Vocea caldă, învăluitoare l-a impus pe plan mondial într-o serie de operete, filme („Marinella") şi spectacole de revistă. ROSSI, Carlo (Karl Ivanovici) (1775-1849), arhitect, urbanist şi decorator rus de origine italiană. Reprezentant al clasicismului rus. Ansambluri monumentale la Sankt-Petersburg (palatul Mihailov, ansamblul pieţei cu acelaşi nume, ansamblul teatrului de dramă „Aleksandrinski", în piaţa Ostrovski, clădirea Senatului şi a Sinodului). ROSSI, Ernesto (1827-1896), actor italian. A jucat numeroase roluri din teatrul clasic şi contemporan, tragic şi comic, realizând mari creaţii în interpretarea eroilor shakespearieni: Hamlet, Othello, Macbeth, Lear, Richard al lll-lea, Romeo, luliu Cezar. în turneele lui prin Europa, a vizitat şi România. Lucrări: „Studii shakespeariene" şi „Patruzeci de ani de viaţă artistică". ROSSI, Pellegrino, conte (1787-1848), jurist, economist şi om politic italian. Stabilit în Franţa (1815). Prof. la College de France. Reprezentant al şcolii clasice a dreptului penal, considera ideea de justiţie şi utilitate ca fundament al dreptului („Tratat de drept penal"). Ca ambasador la Roma (1845-1848), a favorizat alegerea papei Pius IX Asasinat. ROSSINI, Gioacchino (1792-1868), compozitor italian. Unul dintre cei mai mari compozitori de operă ai epocii sale, a realizat în domeniul liric sinteza care a dus la succesul operei italiene. Structurează clar formele lirice, se bazează pe principiile belcanto-ului, umanizând cântul vocal. Preocupat de definirea muzicală a caracterelor şi situaţiilor comice. Numeroase opere seria, semiseria şi bufe („Bărbierul din Sevilla" -capodopera sa, „Cenuşăreasa", „Wilhelm Tell", „Othello"); muzică de cameră şi religioasă. ROSSO, Fiorentino (Giovanni Battista di lacopo, zis il ~) (1494-1540), pictor şi decorator italian. Unul dintre reprezentanţii manierismului. în 1530, la invitaţia regelui Francisc I, s-a stabilit în Franţa, unde a rămas în serviciul regal până la moarte. Iniţiator al Şcolii de la Fontainebleau, unde a condus lucrările de decorare („Pietâ", fresce şi stucaturi în galeria lui Francisc I de la castelul Fontainebleau). ROSSO, Medardo (1858-1928), sculptor italian. Reprezentant al impresionismului. Portrete impregnate de o poezie melancolică („Copil bolnav", „Yvette Guilbert"), compoziţii („Conversaţie în grădină") şi reliefuri. ROST (lat. rostrum) s.n. 1. înţeles; ţel, scop; motivare. ♦ Rol, sarcină. 2. Fel de a-şi rândui modul de viaţă; stare, situaţie socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. 4- Expr. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obţinut). ♦ Mod, fel de desfăşurare a unei acţiuni. ♦ Plan de executare a ceva. ♦ Rânduială. 3. (înv.) Gură. Loc. Pe de rost = fără text în faţă, din aducere-aminte, din memorie. 4. (IND. TEXT.) Unghiul diedru dintre planele formate de firele de urzeală Gioacchino Rossini 199 ROSTOVŢEV la războiul de ţesut, care permite trecerea suveicii şi depunerea firului de bătătură 5. (CONSTR.) Spaţiu strâmt care separă două construcţii, două elemente de construcţie, două piese etc. alăturate, pentru a permite deplasarea lor relativă sub acţiunea temperaturii sau a forţelor exterioare. După poziţie şi destinaţie se deosebesc: r. de dilataţie-contracţie, care permite modificarea lungimii elementelor de construcţie, datorită variaţiilor de temperatură; r. de tasare, care permite tasarea independentă a diferitelor părţi ale unei construcţii; r. de etanşare, amenajat între două elemente de construcţie supuse presiunii apei; r. de lucru, care marchează planul de întrerupere a turnării elementelor de beton cu volum mare. Operaţia de umplere cu material de etanşare a r. pentru a împiedica pătrunderea apei de ploaie sau de infiltraţie se numeşte rostuire. ♦ Jgheab îngust săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o uşă, un capac. ROSTAND [rostă] 1. Edmond R. (1868-1918), poet şi dramaturg francez. Piese de factură neoromantică, remarcabile prin fantezie, verva şi strălucirea versurilor („Cyrano de Bergerac11, „Prinţesa de departe'1, „Puiul de vultur11, „Chantecler11, „Ultima noapte a lui Don Juan“). 2. Jean R. (1894-1977), biolog francez. Fiul lui R.1. Studii de genetică şi biologie. A militat pentru globaiizare („Noile idei ale geneticii11, „Biologia şi viitorul omenirii11). ROSTJ (< rost) vb. IV 1. Tranz. A pronunţata articula sunete, cuvinte. 2. Tranz. A spune, a vorbi; a povesti; a expune. ♦ A declara, a spune ceva cu autoritate. 3. Intranz. A face rostul (4) în timpul ţesutului. ROSTISLAV, cneaz al Moraviei (846-870). Şi-a consolidat stăpânirea în faţa tendinţelor de cotropire din Partea Imp. carolingian. în timpul domniei sale Chirii şi Metodiu au creştinat Moravia. ROSTOCK [rostok], oraş în NE Germaniei, situat în estuarul râului Warnow, |a 13 km de G. Mecklenburg al M. Baltice, la 201 km NNV de Berlin, în landul Mecklenburg-Vorpommern; 199 mii loc. (2002). Port maritim. Nod feroviar. Aeroport. Vechi şantier naval (vase maritime, cargouri, containere), ■nd. metalurgică, a constr. de maşini (maşini agricole, motoare Diesel, utilaj forestier), chimică, poligrafică, de prelucr. a petrolului şi a lemnului (mobilă, chibrituri), textilă şi alim. (prelucr. peştelui). Universitate (1419). «eatru (Volksteater). Muzeu de istorie. Monumente: Marienkirche (1230-sec. 15), în stil gotic, Nikolaikirche (sec. 14), Peterkirche (sec. 15), Michaelkirche (sec. 15), clădirea Primăriei (sec. 15, cu faţadă barocă din 1727). Legat prin feribot cu oraşul danez Gedser. Fondat în sec. 12 şi menţionat documentar în 1218. în Ev. Med. a făcut parte din Liga hanseatică. Distrus în mare parte în urma bombardamentelor Aliaţilor, a fost reconstruit după război, devenind principala poartă maritimă a Germaniei de Est. între 1952 şi 1990 a fost centrul ad-tiv al districtului omonim din cadrul fostei Republici Democrate Germane. ROSTOGOL (cf. rotocol) s. n., s. m. I. S. n. 1. Mişcare de rostogolire. Loc. De-a rostogolul = dându-se peste cap, rostogolindu-se. 2. Lucrare minieră cu secţiune mică şi înclinare destul de mare, care serveşte la transportarea materialelor extrase de la nivel de abataj la un nivel inferior prin alunecare şi rostogolire sub acţiunea greutăţii proprii. II. S. m. Plantă erbacee perenă, meliferă, din familia asteracee, înaltă de 60-200 cm, cu frunze lanceolate sesile, păroase şi cu flori alburii în capitule numeroase (Echinops sphaerocephalus). ROSTOGOL! (< rostogol) vb. IV refl. şi tranz. Â (se) deplasa (pe o pantă) prin rotire în jurul lui însuşi; a (se) duce de-a rostogolul; a (se) prăvăli. ♦ Refl. (Despre ape) A curge repede, tumultuos. ROSTOGOL! RE s. f. (FIZ.) Mişcare a unui corp aflat în contact cu un alt corp, efectuată în aşa fel încât viteza relativă dintre punctele de contact ale celor două corpuri să fie mereu nulă. Pot efectua o r. numai corpurile a căror suprafaţă este convexă (ex. sfera) sau riglată (ex. cilindrul, conul). In cazul r., frecarea este mult mai mică decât în cazul alunecării, fapt care a stat la baza unor importante invenţii tehnice (ex. roata, rulmentul etc.). ROSTOPASCĂ (< ucr.) s. f. Plantă erbacee medicinală din familia papaveraceelor, de 30-90 cm înălţime, cu rizom gros de 1-2 cm, tulpină dispers-păroasă, frunze alterne, neregulat sectate, cu două-opt flori galbene-aurii aşezate în vârful tulpinii, toate părţile plantei conţinând un suc galben-portocaliu, acru, otrăvitor (Chelidonium majus)\ negelariţă, iarbă de negi. Creşte prin locuri umbroase, necultivate. Conţine numeroşi alcaloizi, dintre care unii au efect citostatic. Utilizată încă din Antic, ca plantă medicinală. în Ev. Med. era folosită la tratamentul icterului. Reprezintă un medicament Rostopască hepatoprotector, analgezic şi antispastic, sub formă de infuzii; extern, este folosită pentru cicatrizarea rănilor şi eliminarea negilor. ROSTOV (ROSTOV IAROSLAVSKI), oraş în Federaţia Rusă, la NE de Moscova, pe malul lacului Nero; 34,1 mii loc. (2002). Ind. alim. şi textilă. Biserici din sec. 17. Kremlin (sec. 17). Colecţie de icoane (sec. 15-17). Menţionat documentar în 862. Capitala cnezatului laroslav până în 1474 când a fost anexat cnezatului Moscovei. ROSTOV-PE-DON (ROSTOV-NA-DONU), oraş în Federaţia Rusă, situat pe fl. Don, la 46 km de vărsarea acestuia în G. Taganrog al M. Azov, şi pe canalul Volga-Don (dat în folosinţă în 1952), la 400 km SV de Volgograd; 1,1 mii. loc. (2002). Port. Aeroport. Nod feroviar şi rutier. Şantier naval. Ind. siderurgică, a constr. de maşini, de prelucr. a petrolului şi a lemnului, electrotehnică, chimică, pielăriei şi încălţămintei, hârtiei, sticlăriei, mat. de constr., ceasornicelor, textilă şi a tricotajelor, instrumentelor muzicale, alim. Universitate (1915). Institute de arhitectură, de medicină, de pedagogie. Teatrul dramatic „Maxim Gorki11; Teatru de comedie. Muzeu. Catedrala Aleksandr Nevski (1789, cu completări din 1908). Fondat în 1749. Aşezarea s-a dezvoltat în jurul unei fortăreţe (numită Rostov în cinstea mitropolitului Dmitri Rostovski) construită în 1761, cu rol de apărare împotriva invaziei turcilor. Declarat oraş în 1796, iar în 1806 i s-a atribuit numele actual. ROSTOVŢEV, Mihail Ivanovici (1870-1952), istoric rus. Stabilit în S.U.A. (1918). Prof. univ. la Sankt-Petersburg, Wisconsin, Yale. Contribuţii însemnate la istoria antică a regiunilor nord-pontice şi a statelor elenistice („Iranieni şi greci în sudul Rusiei11, „Istoria socială şi economică a Imperiului roman11, „Istoria socială şi economică a lumii elenistice11). ROSTOW 200 ROSTOW [rostşu], Walt Whitman (n. 1916), sociolog, economist şi istoric american. Prof. univ. la Oxford, Cambridge, Texas. A deţinut importante demnităţi în cadrul administraţiei americane (1965-1969). Autor al teoriei „stadiilor creşterilor economice'1 („Stadiile creşterii economice. Un manifest nonconformist11, „Ţări bogate şi ţări sărace11). I se datorează conceptul de „take-off11. ROSTRAL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre obiecte sau elemente de arhitectură) Decorat cu sculpturi reprezentând prore de nave antice. ^ Coloană r. = coloană ornată cu prore sculptate în relief, în amintirea unei victorii navale. ROSTROPOVICI, Mstislav Leopol-dovici (n. 1927), violoncelist şi dirijor rus de origine azeră. Prof. la Conservatorul din Moscova şi Sankt-Petersburg. Stabilit în S.U.Â. (1974), împreună cu soţia sa, soprana Galina Vişnevskaia. Dirijor al Orchestrei simfonice naţionale din Washington (1977-1994). Implicaţi în campania pentru drepturile omului în Uniunea Sovietică, în 1978 le-a fost retrasă cetăţenia, pe care au redobândit-o în 1990. Carieră pedagogică. Interpretare de mare intensitate expresivă, forţă în toate registrele, sunet cald, tehnică perfectă. Ample turnee de concerte. Promovează muzica rusă în întreaga lume. Numeroase lucrări contemporane pentru violoncel i-au fost dedicate (D. Şosta-kovici, B. Britten, W. Lutosfawski, H. Dutilleux). ROSTRU (< fr.; {s} lat. rostrum ,,cioc“) s.n. (ZOOL.) 1. Prelungire cartilaginoasă a botului rechinilor şi acipenseridelor. 2. Ţep frontal al cefalotoracelui la unii raci. 3. Organ bucal alungit, în formă de trompă, prezent la unele insecte (ex. la ploşniţe, la muşte). ROSTUj (< rost) vb. IV tranz. 1. A aşeza, a aranja lucrurile la locul lor; Mstislav Leopoldovicî Rostropovlci a face ordine. ♦ A face cuiva rost de un post, de o situaţie avantajoasă. ♦ A procura ceva (prin mijloace improvizate). 2. A umple cu un material de etanşare şi a netezi rosturile dintre cărămizile unei zidării, dintre dalele unui pavaj etc. 3. A forma cu mâna rostul urzelii la războiul de ţesut. ROŞCA, Alexandru (1906-1996, n. sat Călata, jud. Cluj), psiholog român. Acad. (1991), prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări de psihologie generală aplicată şi pedagogică („Probleme de defectologie11, „Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie11, „Creativitate, modele, programare11, în colab., „Sinteze de psihologie generală11, „Determinismul psihologic11). ROŞCA, Dumitru D. (1895-1980, n. Sălişte, jud. Sibiu), filozof român. Acad. (1974), prof. univ. la Cluj-Napoca. Autor al unor lucrări de istoria filozofiei („Influenţa lui Hegel asupra lui Taine11, „însemnări despre Hegel11) şi al unei încercări originale de sinteză filozofică („Existenţa tragică11). Traduceri din opera lui Hegel. Eseuri („Studii şi eseuri filozofice11), memorialistică („Oameni şi climate11). ROŞCA, Grigorie (c. 1500-1570), mitropolit român. Egumen la Probota (1523-1546), mitropolit al Moldovei (1546-1551). A restaurat şi executat noi lucrări la Voroneţ şi Probota. ROŞCA, Radu (1908-2005, n. Eliza-Stoeneşti, jud. Ialomiţa), matematician român. Stabilit în Franţa. M. de onoare al Acad. (2001), prof. univ. la Bucureşti, Toulouse şi Sfax (Tunisia). A introdus conceptul de subvarietate pseudoizotropă din spaţii pseudoriemaniene. Lucrări privind geometria diferenţială şi aplicaţiile în mecanică, relativitatea generală şi fizica teoretică („Geometria diferenţială a congruentelor în spaţiul eliptic11, „Varietăţi izotrope şi pseudoizo- Alexandru Roşea trope incluse într-o varietate relativistă11, „Introduction in Relativy and Pseudo-Riemannian Geometry11). Deti-nut politic (1950-1964). ROŞCANI, com. în jud. laşi, pe dreapta Prutului; 1 615 loc. (2005). Rezervaţie naturală: Pădurea Roşcani (34 ha), alcătuită din stejar, gorun, tei, frasin, arţar. Aici cărpiniţa (Carpinus orientalis) atinge limita N a arealului ei în România. în subarboret se întâlneşte scumpia, specie ponto-mediteraneană. ROŞCANI, localitate în Republica Moldova, lângă Cahul. Aici, în iun. 1574, pe vârful unui deal, loan-Vodă cel Viteaz a organizat o tabără întărită pentru a întâmpina atacul turcesc. După o rezistenţă eroică, pentru a salva viaţa oştenilor, loan-Vodă s-a predat turcilor, care, încălcând condiţiile stabilite, l-au ucis. ROŞCAT, -Ă (cf. roşu) adj. Cu reflexe roşietice. ♦ (Substantivat) Persoană care are părul în nuanţe roşietice. ♦ (Substantivat, n.) Culoare care bate în roşu. ROŞCOV (< bg.) s. m. Arbore din familia fabacee răspândit în zona mediteraneană, cu frunze compuse, cu foliole eliptice şi cu fructe (păstăi) lungi, de culoare cafenie-închisă, dulci, comestibile (Ceratonia siliqua), bogate în substanţe pectice. Pulberea obţinută din păstăi are efect antidiareic. ROŞCOVĂ (< roşcov) s. f. Fructul roşcovului. ROŞEALĂ (< roşi) s. f. (Pop.) Substanţă de culoare roşie cu care se vopsesc diferite lucruri. ♦ Fard de culoare roşie. ROŞEAŢĂ (< roşu) s. f. Culoare roşie. ♦ îmbujorare, împurpurare, înroşire. ROŞ HAŞANA (ROSH HASHANA) (cuv. ebraic „începutul anului11), una dintre marile sărbători ale evreilor Dumitru D. Roşea 201 ROŞIORI DE VEDE celebrată în zilele de 1 şi 2 ale lunii işri (sept. sau oct.), marcând Anui Nou. Supranumită uneori „Ziua judecăţii". Această zi este urmată de o perioadă de zece zile de autoanaliză şi penitenţă, care se încheie cu sărbătoarea lom Kipur (Yom Kippur). Ceremonialul include suflarea într-un corn de berbec, numit şofar, chemare simbolică la trezirea spirituală care a avut loc atunci când Moise a primit Tablele Legii pe Muntele Sinai. ROŞ! (< roşu) vb. IV tranz., intranz. şi refl. A căpăta sau a imprima o culoare roşie; a (se) înroşi. ♦ Intranz. şi refl. A se îmbujora. ROŞIA 1. Com. în jud. Bihor, situată în N depr. Beiuş, la poalele S ale m-ţilor Pădurea Craiului, pe cursul inf. al râului Valea Roşie; 2 619 loc. (2005). Expl. de bauxită. Centru de cojocărit^ de ţesături şi cusături populare. In apropiere se află peşterile ocrotite Ciur — Ponor, Ciur — Izbuc (cu urme de paşi ale omului preistoric) ş.a. Satul R. este atestat documentar în 1445. în satul Lazuri, menţionat documentar în 1552, se află biserica Sf. Nicolae (1779, cu unele modificări din 1900). 2. Com. în jud. Sibiu, situată în S pod. Hârtibaci, pe cursul inf. al râului Hârtibaci; 4 842 loc. (2005). Halte de c.f. (în satele Caşolţ şi Cornăţel). în satul Caşolţ, menţionat documentar în 1302, au fost descoperite vestigiile unei aşezări neolitice (milen. 5-4 î.Hr.)^ în care s-au găsit unelte de piatră, fragmente ceramice pictate policrom, cu motive geometrice ş.a., urmele unei aşezări rurale romane (sec. 2-3) cu inventar alcătuit din fibule de bronz, râşniţe, unelte, ceramică dacică şi romană etc., precum şi o necropolă daco-romană (sec. 2-3) cu morminte de incineraţie din care s-au recuperat vase ceramice (ceşti, oale, castroane), podoabe, monede imperiale romane ş.a. Biserici în satele R. (sec. 13, fortificată în sec. 15, cu transformări din sec. 16 şi 18), Daia (sec. 13, cu zid de incintă şi turn din sec. 17) şi Nou (sec. 13-14, cu transformări din 1525); case tărăneşti vechi, în satele Daia (1525) şi Caşolţ (1750). ROŞIA DE AMARADIA, com. în jud. Gorj, situată în NE dealurilor Amaradiei, în zona de izvor a râului Amaradia; 3 502 loc. (2005). Biserica de lemn cu dublu hram — Sfinţii Voievozi şi Cuvioasa Parascheva (1782), în satul R. de A. ROŞIA de SECAŞ, com. în jud. Alba, situată în pod. Secaşelor, pe cursul superior al râului Secaş; 1 620 loc. (2005). Satul R. de S. este menţionat documentar în 1306; iar satul Ungurei în 1304. în satul Tău, atestat documentar în 1335, se află biserica de lemn Sf. Gheorghe (sec. 18, cu picturi din 1820). ROŞIA MONTANĂ, com. în jud. Alba, situată la poalele NV ale M-tilor Metaliferi, pe râul Roşia; 3 588 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul R.M.). Expl. de min. auro-argentifere ^ şi cuprifere. Muzeul mineritului. în arealul com. R.M. a existat o importantă aşezare romană, cunoscută sub numele de Alburnus Maior, considerată ca cel mai important centru de extracţie a aurului din Dacia. Săpăturile arheologice (1855) au scos la iveală multe tăbliţe cerate cu inscripţii care menţionau o mare diversitate de colonişti specializaţi în exploatări miniere. Tot aici, au mai fost identificate mai multe galerii de mină din epoca dacică şi din timpul stăpânirii romane, resturile unei roţi hidraulice de lemn şi o instalaţie complexă de drenaj, cu roţi suprapuse. în satul Cărpiniş, atestat documentar în 1595, se află casa natală a lui Ion Oargă (cunoscut sub numele de Cloşca), renovată în 1985, în care a fost amenajat un muzeu memorial. în satul R.M., atestat documentar în 1733, se află biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 18) şi numeroase case vechi din sec. 18-19. în arealul com. R.M. există rezervaţiile geologice Piatra Corbului (martor litologic al fazelor de erupţii târzii, alcătuit din andezite piroxenice) şi Piatra Despicată (un bloc de andezit bazaltoid de culoare închisă). Centru turistic şi punct de plecare spre Detunatele. ROŞIATIC, -Ă (< roşu) adj. Care bate în roşu, în care predomină roşul. ROŞIE (< [pătlăgică] roşie) s. f. (BOT.) Pătlăgică roşie. ROŞIEŞTI, com. în jud. Vaslui, situată în zona colinelor Fălciului, pe stg. râului Bârlad şi pe râul Idrici; 3 654 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul R.). Centru viticol şi de vinificaţie. Bisericile Sf. Nicolae (1710, renovată în 1853) şi Sfinţii Voievozi (1806), în satele Gura Idrici şi Idrici; în satul Valea lui Darie există o biserică din vălătuci din 1789. ROŞIILE, com. în jud. Vâlcea, situată în piemontul Olteţului, pe râul Şasa; 2 938 loc. (2005). Şcoală (din 1856), în satul R. în satul Pleşeşti există o biserică de zid cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1693), iar în satul Zgubea, biserica de lemn Sf. Nicolae (sec. 18). ROŞIOARĂ s. f. 1. Soi autohton de viţă de vie cu ciorchini mici, de culoare roşiatică, puţin răspândit în cultură. 2. Peşte teleostean, ciprinid, lung de 20-30 cm şi în greutate de 200-300 g cu corpul turtit lateral, acoperit cu solzi mari şi cu înotătoarele (în afară de cea dorsală) de culoare roşie (Scardinius erythrophthalmus). Trăieşte în apele dulci din Europa şi Asia; în România este mai frecvent în bălţi. ROŞIOR, -OARĂ (< roşu) adj., s. m. şi f. I. Adj. Diminutiv al lui roşu. II. S.m. (în Ev. Med.; la pl.) Corp de elită al cavaleriei în organizarea armatei Ţării Româneşti (sec. 15-16). în sec. 18, r. au dispărut, dar au reapărut în 1869, când domnitorul Carol I a înfiinţat primul regiment; (la sg.) Cavalerist din acest corp de armată. ROŞIORI 1. Com. în jud. Bacău, situată în V Pod. Central Moldovenesc, pe râul Moara; 2 256 loc. (2005). Bisericile de lemn Adormirea Maicii Domnului (1808) şi Sf. Nicolae (1811), în satele Poieni şi Misihă-neşti. 2. Com. în jud. Bihor; 3 094 ioc. (2005). Situată în C. Ierului, atestată documentar în 1291-1294. Urmele unei aşezări fortificate aparţinând culturii Otomani, cu ceramică tipică (cu decor spiralic incizat) şi piese din bronz. 3. Com. în jud. Brăila, situată în C. Bărăganului, pe ţărmul V al lacului Tătaru; 3 006 loc. (2005). Satul R. a fost întemeiat în 1880 prin împroprietărirea însurăţeilor, iar satul Pribeagu în 1897. 4. Com. în jud. Ialomiţa; 2 065 loc. (2005). Situată în C. Vlăsiei. ROŞIORI DE VEDE, municipiu în jud. Teleorman, situat în C. Găva-nu-Burdea, pe dr. râului Vedea; 32 208 loc. (2005). Nod feroviar (staţia de c.f. a fost inaugurată la 1 ian. 1887) şi rutier. Constr. şi reparaţii de maşini şi utilaje. Ţesătorie şi filatură de bumbac. Fabrici de furfurol, de mobilă, tricotaje din mătase, covoare şi de produse alim. Morărit. Muzeu de istorie. Vestigii neolitice, din Epoca Bronzului şi din perioada romană (urmele unui castru roman, plasat pe vechiul limes transalutanus, numit Valul lui Traian). Localitatea apare menţionată documentar ca târg în 1385, iar în 1503 cu denumirea Ruşii de Vede. în sec. 16 a fost sediul unei căpitănii de călăraşi, iar în a doua jumătate a sec. 19, un important centru de instrucţie militară, în prima jumătate a sec. 20 s-a remarcat ca pr. centru comercial ROŞIU 202 pentru cereale, cu vestite târguri săptămânale şi cu două târguri anuale mari (25 mart. şi 8 sept.). Oraşul s-a dezvoltat cu precădere în sec. 20. Declarat municipiu la 18 ian. 1995. Monumente: bisericile Sf. Ilie (1804, cu adăugiri din 1883), Sf. Teodor-Tiron (1818), Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena-Serdăreasa (1832-1835, cu zid de incintă, turn de apărare şi casă parohială), Adormirea Maicii Domnului (1836), Cuvioasa Parascheva (1836), Sf. loan Nou (1842), Sfânta Cruce (1849); clădirile Gării de Est (1889), Şcolii (1892), Primăriei (1912) şi judecătoriei (1912); casa „Mamut" (1899). ROŞIU, Pelaghia (1800-1870, n. Mărişel, jud. Cluj), ţărancă română. Eroină a Revoluţiei din 1848-1849 din Transilvania. A luptat în oastea lui Avram lancu. Rol însemnat în obţinerea victoriei de la Mărişel (19/31 ian. 1849) asupra unei oşti a nemeşimii maghiare. ROŞOGA, Gheorghe (n. 1945, Gura Motrului, jud. Mehedinţi), cântăreţ de muzică populară, culegător şi creator de cântece şi de stil interpretativ. Reprezentativ prin autenticitatea folclorică a surselor de inspiraţie; sinteză repertorială personală în care se regăsesc elemente muzicale ale doinei şi stilului vechi adaptate cântecului de joc şi formelor vocal-instrumentale de concert. ROŞU, -IE (lat. roseus) subst., adj. I. Subst. 1. S. n. Prima dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată în marginea acestuia spre lungimile de undă mari; este culoarea sângelui. -0- Loc. Până la roşu = (despre metale) până la starea de incandescenţă. ♦ Vopsea roşie. -0-(CHIM.) R. de Congo = colorant organic de sinteză, din clasa coloranţilor azoici. Se prezintă ca o pulbere roşie foarte uşor solubilă în apă. Vopseşte bine fibrele de celuloză. Işi modifică culoarea de la roşu până la albastru când trece din mediu alcalin în mediu acid. Este folosit în industria textilă şi ca indicator în chimia analitică. Roşu de buze = ruj. 2. S. f. (ZOOT.) Roşie daneză = rasă de taurine creată în Danemarca, dând o producţie de c. 3 500 I de lapte anual. 3. S. n. (La cărţile de joc) De roşu = de cupă. II. Adj. 1. De culoarea sângelui. 2. Roşcat, roşcovan, arămiu. 3. Rumen; îmbujorat la faţă. ♦ (Despre ochi) Injectat. 4. (Despre metale) înroşit în foc, incandescent. ♦ Fier r. = fier înroşit în foc cu care se însemnează animalele; odinioară procedeul era folosit şi pentru sclavi sau ocnaşi. III. S. m. 1. Denumire dată adepţilor ideilor progresiste (p. ext. membrilor aparţinând grupării radicale din cadrul Partidului Naţional-Liberal). 2. (în Ev. Med., în Ţara Românească) Curtean. ♦ Descendent din boieri mici. 3. (în sec. 18, în Moldova) Membru al unui corp de slujitori înfiinţat de domnul Grigore al ll-lea Ghica, numit astfel datorită hainelor roşii pe care le purta. ROŞU 1. Dealul masiv deluros în Subcarpaţii Vrancei, delimitat de râurile Râmnic (S) şi Motnău (N şi E), alcătuit din fliş grezos cu intercalaţii şistoase, fliş bituminos cu gresie de Kliwa şi din conglomerate. Alt. max.: 944 m. Acoperit cu păduri de fag. 2. Vârf în masivul Iezer, reprezentând alt. max. a acestuia (2 473 m). 3. Lac în E Deltei Dunării, între braţele Sulina şi Sfântu Gheorghe, la N de grindul Sărăturile; 14,5 km2; lungimea: 7,5 km; lăţimea max.: 4,5 km. Fundul lacului se află la 2 m sub nivelul Mării Negre. Comunică cu lacul Puiu prin canalul Potcoava, cu braţul Sfântu Gheorghe prin canalele Ivancea şi Tătaru, cu braţul Sulina prin canalul Tătaru, iar cu Marea Neagră prin mai multe canale mici. Importanţă piscicolă. V. şi Lacul Roşu. ROŞU Şl NEGRU, grup rock românesc, constituit în 1963 la Bucureşti. Componenţe multiple. Succes în anii ’60-’70 ai sec. 20, cu piese pe texte de poeţi români („Somnoroase păsărele") sau folclor („Mioriţa"). Discografie selectivă: „Pseudofabulă", „Progresiv TM -Roşu şi negru". ROTA, Nino (1911-1979), compozitor italian. Scrie simfonii şi concerte instrumentale, muzică de operă („Pălăria florentină") şi balet („Dragoste de poet"), muzică de film. Este colaboratorul nedespărţit al lui Federico Fellini la absolut toate filmele sale (din „La Strada" imaginează ulterior un balet), al lui Luchino Visconti („Rocco şi fraţii săi", „Ghepardul") şi al altor mari cineaşti internaţionali. Premiul Oscar: 1972 („Naşul" l şi II). ROTACJSM (< fr. {i}; {s} gr. rho ,,r“) s. n. Fenomen fonetic care constă în transformarea unei consoane intervocalice în r (ex. trecerea lui s la r în latina arhaică, iar în limba română transformarea în r a lui n intervocalic în cuvintele moştenite din latină, ex. bire pentru bine). ROTACIZA (< fr.) vb. I intranz. A vorbi cu rotacism. ♦ Refl. A prezenta fenomenul de rotacism. ROTACIZANT, -Ă (< rotaciza) adj. Care prezintă fenomenul rotacismului! Primele scrieri în limba română („Psaltirea Voroneţeană", „Codicele Voroneţean", „Psaltirea Scheiană", „Psaltirea Hurmuzaki") sunt rotaci-zante, conţinând fenomenul de rotacism, specific graiurilor nordice. ROTAL|T (< rus.) s. n. Piesă de sticlă turnată, cavă, colorată în verde-albăstrui sau galben, folosită la executarea luminatoarelor, a pereţilor care trebuie să permită trecerea luminii etc. ROTAPRINT (< engl.) s. n. 1. Procedeu de tipar monocrom în care cerneala se transmite de pe forma de imprimare (o foaie de aluminiu sau o foaie de hârtie specială având textul transpus cu ajutorul maşinii de scris) pe suprafaţa de cauciuc şi apoi pe hârtie. 2. Maşină rotativă de imprimare pentru acest procedeu. ROTANG, s.m. Palmier-liană care poate atinge lungimi de zeci de m, frecvent în pădurile tropicale umede din Asia, utilizat pentru realizarea de mic mobilier, mânere de umbrele, împletituri etc. ROTAR (< roată) s. m. 1. Meseriaş care lucrează roţi de căruţă. 2. Lucrător care manevrează formele pentru presa de imprimare şi care întreţine presa. ROTARE (< roată) s. f. Mişcare circulară de 360°, executată în gimnastică, patinaj artistic, sărituri în apă etc. ROTARU, Cicerone (n. 1926, Vaslui), inginer român. Stabilit în Franţa. Contribuţii în domeniul exploatării lemnului. A creat un nou concept global în problemele de apărare a mediului. Lucrări: „Tratat de tehnologie aplicată a exploatărilor forestiere", „Interaction entre Ies methodes d’exploitation forestiere et la sylviculture", „Tassement de sol forestier" Membru al mai multor academii şi asociaţii ştiinţifice străine. ROTARU, Doina (n. 1951, Bucureşti), compozitoare română. Prof. univ. la Bucureşti. Atracţie pentru coloristică şi varietate timbrală, valorificarea resurselor instrumentale („Joc de oglinzi", „Noaptea sân-zienelor"). Estetică a arhetipurilor. Lucrări didactice: „Tratat de contrapunct" (în colab.). ROTARY [routeri] (cuv. engl.) subst. Sistem de foraj mecanic cu circulaţie continuă de fluid şi cu rotirea garniturii de foraj. ROTARY CLUB [routeri klab], asociaţie internaţională de oameni de 203 ROTHSCHILD afaceri şi profesionişti, cu peste 18 mii de cluburi în 152 de ţări şi c. 850 mii membri, fondată în 1905 de avocatul american Paul Percy Harris. Are ca obiectiv respectarea principiilor de ordin moral în comerţ, industrie, profesiunile libere şi în promovarea prieteniei între popoare. Sediul central în Evanston, Illinois, S.U.A. ROTAŞ, -Ă (< ^ roată) adj. (Şi subst.; despre cai) înhămat la oiştea carului sau a căruţei, în spatele înaintaşilor. ♦ (Substantivat, m.) Vizitiu care conduce caii înhămaţi în felul descris mai sus. ROTAT, -Ă (< roată) adj. 1. în formă de roată; rotund; înfoiat. 2. (Despre părul cailor; p. ext. despre cai) Gu pete relativ circulare de altă culoare decât restul părului. ROTATjV, -Ă (< fr.) adj. 1. (Despre mişcări) Circular. 2. (Despre sisteme tehnice sau despre elemente ale acestora) Care poate executa o mişcare de rotaţie parţială; care are părţi rotitoare. ♦ (Substantivat, f.) Maşină de înaltă productivitate pentru tipărirea publicaţiilor de tiraj mare, la care forma de imprimare şi suprafaţa de presare (printre care trece hârtia) sunt cilindrice; există r. pentru hârtie în coli şi r. pentru hârtie în bobine. ROTATORIU, -IE (< fr.) adj. Privitor la rotaţie, care efectuează o rotaţie. ROTAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Mişcarea unui corp ale cărui puncte descriu traiectorii circulare, având centrele pe o dreaptă comună situată de obicei în interiorul corpului şi numit axă de rotaţie. 2. (MAT.) R. în jurul unui punct = transformare biunivocă a planului sau a spaţiului în el însuşi, având un punct fix (centru de r.), care transformă dreptele în drepte (deci şi planele în plane), păstrând unghiurile şi distanţele (pentru un plan, rotaţia fiind complet determinată de centrul ei şi de un unghi). R. în jurul unei axe = transformare biunivocă a spaţiului care lasă fixe punctele axei, transformă dreptele în drepte, păstrează unghiurile şi distanţele (r. este complet determinată de axa de rotaţie şi de un unghi). 3. (ASTR.) Mişcare de rotire a unui corp ceresc ,n jurul unei axe care trece prin centrul său (ex. rotaţia Pământului, a Soarelui, a Lunii etc.). 4- Perioadă de r■ = interval de timp în care un corp ceresc execută o rotaţie completă. 4. Schimb alternativ de persoane sau de echipe efectuat în cursul unei activităţi (într-o uzină, fabrică etc.) pentru a asigura continuitatea muncii. ^ Loc. Prin rotaţie = cu schimbul, pe rând. 5. (FIN.) Numărul de rotaţii într-o perioadă dată, de obicei un an, sau durata în zile a unei r. a activelor totale, activelor curente totale, creanţelor, stocurilor, în raport cu cifra de afaceri (respectiv volumul vânzărilor). 6. (AGR.) Mod de succesiune a culturilor agricole în timp, pe aceeaşi suprafaţă de teren, stabilit în funcţie de caracteristicile plantelor agricole, pentru a obţine recolte mari, a menţine fertilitatea solului şi a limita înmulţirea dăunătorilor. în cadrul r. se folosesc şi leguminoase, care îmbogăţesc în mod natural solul în azot, evitându-se astfel chimizarea excesivă a agriculturii. ROTĂRjE (< rotai) s. f. 1. Meseria rotarului; rotărit. 2. Atelierul rotarului, în care se confecţionează şi se repară roţi şi alte articole de rotărie. ROTĂRjT (< rotar) s. n. Meseria rotarului; rotărie (1). ROTENONĂ (< fr.) s.f. Produs toxic, insecticid, extras din anumite plante (leguminoase). ROTH, Daniel (1801-1859, n. Sibiu), medic şi scriitor german din Transilvania. Participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania. A scris un studiu despre românii din Imp. Habsburgic. ROTH, Joseph (1894-1939), scriitor austriac. A emigrat în Franţa (1933). Romane pe tema destrămării comunităţilor evreieşti în Europa Centrală, scrise într-un stil ironic şi melancolic („Marşul lui Radetzky", „Cavoul capucinilor11); foiletoane antifasciste. ROTH, Klaus Frederick (n. 1925), matematician britanic de origine germană. Prof. univ. la Colegiul Imperial pentru Ştiinţă şi Tehnologie. Lucrări de teoria numerelor. Medalia Fields (1958). ROTH, Philip (n. 1933), scriitor american. Romane centrate pe antiteza dintre tradiţionalismul evreiesc şi modernitatea societăţii americane („Lecţia de anatomie", „Operaţiunea Shylock"). ROTH, Stephan Ludwig (1796- 1849, n. Mediaş), gânditor sas, istoric, profesor şi pastor. A fost colaborator al lui Pestalozzi la Yverdon (1818-1820). A participat la Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania. Concepţiile sale politice (îndeosebi în ceea ce priveşte rezolvarea problemei naţionale) au avut o largă răspândire prin publicaţia „Sieben-burgisches Wochenblatf, la care colabora. A susţinut că limba română, ca limbă vorbită de majo- ritatea populaţiei Transilvaniei, ar trebui să fie recunoscută ca limbă oficială („Bătălia pentru limbă în Transilvania"). Pentru ideile sale progresiste şi pentru participarea la revoluţie a fost condamnat la moarte de un tribunal militar maghiar şi executat la Cluj. Op. pr.: „Istoria Transilvaniei, încercare de o nouă periodizare". ROTH, Viktor (1874-1936, n. Sebeş), preot şi istoric român de naţionalitate germană. M. de onoare al Acad. (1926). Predicator al comunităţii evanghelice din Sibiu şi Sebeş. Lucrări de istorie a artei plastice din Transilvania („Geschichte der deutschen Plastik in Sieben-burgen", „Die deutsche Kunst in Siebenburgen"). ROTHA, Paul (pseud. lui Paul Thompson) (1907-1984), producător, regizor şi istoric britanic de film. Contribuţie hotărâtoare la şcoala filmului documentar englez din anii ’30-’40 ai sec. 20 atât în plan practic („Lumea abundenţei", „Ţara făgăduinţei") cât şi teoretic. ROTHARI, rege longobard (636-652). Prin cucerirea Liguriei, inclusiv a Genovei — c. 641, a atins limita superioară a mărimii graniţelor Regatului longobard. în timpul său s-a redactat şi promulgat, la Pavia (643), codul care-i poartă numele, culegere de legiuiri vechi germanice. ROTHERHAM [roderem], oraş în Marea Britanie (Anglia), situat la confl. râului Don cu Rother, la 10 km NE de Sheffield; 248,1 mii loc. (2001). Expl. de huilă. Metalurgie feroasă, constr. aeronautice şi de aparataj electrotehnic; produse chimice; articole de sticlărie. Bere. Muzeu şi galerie de artă (1893); colegiu şi şcoală de meserii. Biserică în stil gotic (sec. 15). Ruinele unui castru roman. ROTHKO, Mark (pe numele adevărat Markus Rothkovici) (1903-1970), pictor american de origine rusă. Stabilit în S.U.A. (1913). Lucrări abstracte cu numeroase triunghiuri, de un cromatism subtil („Intersecţie mov", „Numărul 10", „Portocaliu, roşu, galben"). ROTHSCHILD [ro:ţ/llt], familie de bancheri evrei, originară din Germania, cu ramuri în Germania, Anglia, Franţa şi Italia. Meyer Amschel (1744-1812), a obţinut averea familiei. Cei cinci fii ai săi au continuat afacerile tatălui: Nathan (1777-1836) s-a stabilit la Londra (1804) şi a finanţat luptele împotriva lui Napoleon; James (Jakob) (1792-1868) s-a stabilit la Paris (1811), a fondat ROŢI 204 (1817) banca R.; Amschel Meyer, zis Anselme (1773-1855) a continuat afacerile tatălui la Frankfurt am Main; Salomon (1774-1855) s-a stabilit la Viena (1821) şi Cari (1788-1855) la Napoli (1820). Colecţia ~, colecţie cuprinzând 30 000 de gravuri (sfârşitul sec. 18) şi 3 000 de desene adunate de baronul Edmond de R. şi donate, în 1935, de urmaşii acestuia Muzeului Luvru. ROTj (< roata) vb. I 1. Refl. A se mişca descriind cercuri. 2. Tranz. (MAT.) A efectua o rotaţie (2). 3. Refl. (Despre ape) A forma ochiuri, vârtejuri. 4 A se învârti în jurul cuiva sau a ceva. ♦ (Pop.) A dansa în cerc. 4. Refl. Fig. A sta mereu în preajma unei persoane cu scopul de a-i câştiga simpatia sau bunăvoinţa. 5. Tranz. A-şi plimba ochii, privirea peste tot, de jur-împrejur. 6. Tranz. A învârti deasupra capului un baston, o armă etc. 7. Refl. (Despre păsări) A-şi desface ca o! roată (1) penele cozii şi a-şi înfoia aripile (în timpul paradelor nupţiale). ROTIFERE (< fr.; {s> lat. rota „roată“ + ferre „a purta") s. n. pl. Nevertebrate acvatice (c. 2 000 de specii), înrudite cu viermii, nesegmentate, pseudocelomate, cu dimensiuni între 0,04-3 mm, cu corpul alungit, cilindric sau sferic, având la partea anterioară una sau două coroane de cili puternici, care se învârtesc ca o roată (Rotatoria), de unde şi numele, servind la antrenarea particulelor alimentare spre gură. La partea posterioară au un „picior“, cu care se pot fixa temporar pe suport. ROTjLĂ (< roată) s. f. 1. Diminutiv al lui roată. 2. Fiecare dintre cele două roţi ale cotigii plugului. ROTISERjE (< fr.) s. f. Local de alimentaţie publică în care se prepară şi se servesc mai ales fripturi la rotisor. ROTISOR (< fr.) s. n. Grătar electric sau cu raze infraroşii, având un fel de ţepuşă, pe care se învârteşte carnea pentru fript. ROTjT (< roti) s. n. 1. Faptul de a (se) roti; învârtire, rotire. 2. Cântecul şi jocul cocoşului de munte în perioada împerecherii. ROTITOR, -OARE (< roti) adj. (Despre piese, elemente, obiecte etc.) Care se roteşte. ROTMAN, Leon (n. 1934, Bucureşti), canoist român. Dublu campion olimpic (Melbourne, 1956) şi medaliat olimpic cu bronz (Roma, 1960). ROTOCOL (< roată + ocol) s. n., adj. 1. S. n., adj. (Figură, corp etc.) de formă rotundă. 2. S. n. Mişcare circulară; rotire, învârtire. ROTOFEI, -EIE adj. Dolofan, durduliu; grăsuţ. ROTOFjLM (< germ.) s.n. Peliculă fotografică folosită la executarea formelor de tipar cilindrice. ROTOFOTO (< fr.) s. n. (POLIGR.) Instalaţie pentru culegerea fotografică bazată pe sistemul monotip. ROTOHELIOGRAFjE (< fr., rus.) s. f. Tipar adânc în care se folosesc forme de tipar de cupru cilindrice, obţinute pe cale fotochimică; este folosit pentru reproducerea şi multiplicarea originalelor în semitonuri, în special pentru revistele în mai multe culori, timbre, reproduceri pentru albumele de artă etc. ROTOMAGUS v. Rouen. ROTONDĂ (< fr., lat.) s. f. Construcţie de zidărie de plan circular, având acoperişul în formă de cupolă. <0- în arhitectura clasică şi neoclasică, construcţie sau sală construită de plan circular sau oval şi acoperită de un dom. Se trage din tholus-ul grecesc. Construcţii celebre în formă de r.: Panteonul din Roma (124), Villa Rotonda la Vicenza (1550), proiectată de Andrea Palladio, Chiswick House Leon Rotman din Londra (1725), Memorialul Jefferson din Washington D.C. (1934-1941). ♦ Sală de plan circular înglobată unei construcţii mai ample (ex. r. Ateneului Român din Bucureşti). ROTOR (< fr., engl. {i}; {s> lat. rotator „cel care învârteşte") s. n. 1. (TEHN.) Organ rotitor al unei maşini de forţă motoare sau generatoare, cu ajutorul căruia, la maşinile motoare, energia fluidului motor se transformă în energie mecanică de rotaţie, iar la maşinile generatoare energia mecanică de rotaţie se transformă în energie a fluidului deplasat. R. este prevăzut cu elemente speciale (palete, cupe etc) active în contact cu fluidul de lucru (aburii, apa etc.). 2. (ELT.) Subansamblu rotitor al maşinilor electrice, având funcţiunea de indus sau de inductor (la maşini sincrone); este prevăzut cu înfăşurări electrice, cu poli etc. ROTOTŞCĂ (< fr.) s.f. Catalog mecanic cu fişe puse pe plăci situate într-o tobă rotativă care pot fi consultate fără a fi scoase de la locul lor. ROTOTRANSLAJIE (< fr.) s. f. Mişcare complexă a unui corp, obţinută prin suprapunerea unei rotaţii şi a unei translaţii. ROTOŢELE (< roată) s. f. pl. R. albe = plantă erbacee perenă din familia asteracee, înaltă de 30-150 cm, cu frunze sesile, liniar-lanceolate, fin serate şi cu flori în capitule, cele marginale ligulate, albe (Achillea ptarmica). Creşte prin fâneţe umede şi tufărişuri. ROTROU, Jean de (1609-1650), dramaturg francez. Alături de Corneille, principalul reprezentant al neoclasicismului francez din sec. 17. Scrieri în care îmbină tradiţia tragicomediei cu exuberanţa şi vigoarea („Captivii", „Don Bertrand de Cabrere"), tragedii („Venceslas", „Cosroes"). ROTTERDAM [roterdam], oraş în SV Olandei, situat în deita fl. Rin, în 205 ROTUNNO zona de confl. a râului Maas cu Rinul, la 22 km de M. Nordului, pe canalele Nieuwe Maas şi Nieuwe Waterweg; 599,4 mii loc. (2003). Important nod de comunicaţii. Aeroportul Zestienhoven. Cel mai mare port fluvio-maritim al lumii, cu un trafic de c. 322 mii. t (2002) pe an împreună cu avanpostul Europoort, cel mai mare bazin artificial din lume (complex portuar-industrial inaugurat în 1958) şi care poate primi nave cu un deplasament de 225 000 t. Metrou (1961, completat în 1984). Mare centru comercial (piaţă internaţională pentru cafea, bumbac, uleiuri vegetale ş.a.), financiar-bancar, de transport şi turistic al ţării. Constr. şi reparaţii navale, constr. de material rulant, maşini-unelte, utilaj greu, echipament electronic, motoare, aparataj electric ş.a. Rafinării de petrol. Ind. siderurgică, a metalurgiei neferoaselor, chimică (îngrăşăminte, vopsele, mase plastice ş.a.), de prelucr. a lemnului şi a tutunului, hârtiei, textilă, a confecţiilor şi alim. (ciocolată, margarină, zahăr, lichior, preparate din carne şi lapte ş.a.). Mare centru de şlefuire a diamantelor. Universitatea „Erasmus". Conservator de muzică. Teatre. Sala de concerte De Doelen (1966), renumită pentru acustica sa perfectă. Muzee de istorie, de etnologie, maritim; Muzeul „Erasmus"; Muzeul Boymans-Van Beuningen, cu colecţii de pictură olandeză şi aparţinând altor maeştri ai picturii universale. Grădină zoologică. R. a fost distrus în mare parte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, oraşul fiind reconstruit după un plan nou, în spirit modern. Biserica gotică Sint Laurens (1412, reconstruită după război). Declarat capitala culturală a Europei (2001) împreună cu Porto. Fondat în sec. 9, a fost o veche aşezare pescărească (sec. 13). Apare menţionat documentar la 1283, în 1328 este consemnat ca oraş, iar după 1340 devine un important port şi centru comercial. Ocupat de francezi în perioada 1795-1815. ROTTWEILER [rotvailer] (cuv. german, de la numele oraşului german Rottweil) s. m. Rasă de câini de origine germană, cu corpul masiv şi musculos, cu blana scurtă şi cu pete roşcate pe cap, piept şi picioare. Talia de 55-68 cm şi în greutate de 41-50 kg. Din Ev. Med. şi până la sfârşitul sec. 19, r. îi însoţea pe negustorii de carne plecaţi să cumpere vite, ducând banii într-o pungă atârnată de gât. De-a lungul timpului r. au fost folosiţi pentru paza turmelor şi locuinţelor, pentru tracţiune şi drept câini-poliţişti. Se consideră că ei descind dintr-o rasă de câini de pază a vitelor lăsaţi aici de legiunile romane. ROTULĂ (< fr.; (s> lat. rotula „rotiţă") s. f. (ANAT.) Os mic, rotund, turtit anteroposterior, situat în partea anterioară a genunchiului, care contribuie la formarea articulaţiei acestuia. Sin. patella. ROTUND, -Ă (lat. retundus = rotundus) adj. 1. (MAT.) Corp r. = corp cu formă sferică, cilindrică sau conică. 2. De forma unui cerc, a unei sfere, a unui disc. ♦ (Despre fiinţe) Grăsuţ, durduliu, rotofei. 3. (Despre cifre, sume, cantităţi) Fără fracţiuni sau subdiviziuni; întreg. ROTUNDA 1. Com. în jud. Olt, situată în C. Romanaţi; 3 020 loc. (2005). 2. Rodna (2). ROTUNGIOARE (< rotund) s. f. pi. Plantă erbacee perenă din familia asteracee, cu tulpina păroasă şi cu flori tubuloase, roşii-violacee dispuse într-un capitul terminal (Homogyne alpina). Creşte prin păduri de molid şi prin pajişti şi tufărişuri subalpine. Este folosită în tratarea bolilor aparatului urinar, respirator şi digestiv. ROTUNJ! (< rotund) vb. IV 1. Tranz. A da formă rotundă. ♦ A prelucra muchiile şi colţurile unui corp (prin tăiere, aşchiere etc.) pentru a obţine suprafeţe cât mai rotunde, fără muchii ascuţite, în vederea îmbunătăţirii rezistenţei, a aspectului etc. ♦ A întregi o regiune, un teren etc. în aşa fel, încât linia de hotar să fie cât mai puţin sinuoasă. 2. Refl. A căpăta forme rotunde; a se îngrăşa. 3. Tranz. A completa; a mări. ♦ A întregi, a modifica rezultatul numeric al unui calcul până la cel mai apropiat număr întreg, până la cea mai apropiată valoare standardizată etc., când este permis calculul aproximativ sau când sunt obligatorii anumite valori ale mărimilor fizice din punct de vedere economic, tehnic etc. ROTUNJjME (< rotund) s. f. 1. însuşirea de a fi rotund; p. ext linie, formă rotundă. 2. Formă curbată, plină a corpului. ROTUNJIT, -A (< rotunji) adj. 1. Care are formă rotundă, contur curb. 2. (LINGV.) Consoană r. = consoană la rostirea căreia se adaugă o articulaţie suplimentară de rotunjire a buzelor. Vocală r. = vocală care se pronunţă cu buzele deschise circular. In limba română sunt r. vocalele o şi u. 3. Mărit; întregit. ROTUNJITOR (< rotunji) s. n. Unealtă compusă dintr-o matriţă cu faţa de lucru concavă şi dintr-un ciocan rotunjitor (care este lovit cu barosul), folosită la fasonarea manuală a pieselor cu secţiune circulară. ROTUNNO, Giuseppe (n. 1923), operator italian de film. Colaborator Rotungioare ROUALT 206 constant al regizorilor Luchino Visconti şi Federico Fellini („Rocco şi fraţii săi“, „Ghepardul", „Amarcord", „Casanova"), dar şi cu alţi mari regizori italieni şi de alte naţionalităţi („Marele război", „Tot acest jazz", „Aventurile baronului Munchhausen"). El lucrează cu egală virtuozitate în alb-negru şi color, pentru ecran normal sau cinemascop. ROUAULT [ruo], Georges (1871-1958), pictor, grafician şi decorator francez. Discipol al lui G. Moreau. Temperament romantic, a evoluat în sensul unui expresionism vizionar, cultivând o tematică religioasă, biblică şi mitologică („Crist", „Exodul"). Numeroase acuarele şi guaşe dominate de un albastru întunecat, în care amestecul dintre grotesc şi tragic apare ca simbol al dezumanizării („Codoaşa", „Cabotinii", „La oglindă", „Clovn tragic"). Ca gravor a realizat lucrări monumentale („Miserere", „Ecce Homo“, „Pierrot", „Pasiune"). Ilustraţie de carte, decoruri de teatru, ceramică, vitralii, tapiserii. Spirit profund creştin, a încercat să traducă pictural viziunea sa religioasă şi tragică asupra lumii, fiind unul dintre cei mai mari pictori religioşi ai sec. 20. RQUĂ (lat. ros, roris) s. f. 1. Picături de apă care se formează dimineaţa pe plante şi obiecte lăsate descoperite pe suprafaţa solului, în urma condensării vaporilor de apă. <0^ Loc. Pe rouă = dimineaţa devreme, dis-de-dimineaţă. Ca roua = delicat, fin; curat, pur; punct de r. v. punct. 2. (BOT.) Roua-cerului = plantă erbacee insectivoră din familia drose-raceelor, cu frunze dispuse în rozetă bazală, acoperite cu peri, care Georges Rouault. Crist secretă o substanţă vâscoasă, clară conţinând fermenţi proteolitici; insectele care ating aceşti peri sunt capturate şi apoi „digerate" (Drosera rotundifolia). Creşte prin turbării. Este folosită în tratamentul bronşitelor. ROUBAIX [rube], oraş în N Franţei (Flandra), situat în C. Flandrei, pe canalul Roubaix, la 210 km NNE de Paris, 11 km NE de Lille şi la 9 km de graniţa cu Belgia; 96,9 mii loc. (2002). Ind. siderurgică, a constr. de maşini (automobile, maşini textile), chimică (mase plastice, cauciuc, acid sulfuric, îngrăşăminte), textilă (ţesături din lână, bumbac şi mătase), hârtiei, mat. de constr. (ciment), alim. Rafinărie de petrol. Medicamente. Muzee. Menţionat documentar în 1469 ca centru manufacturier. ROUBAUD [rubo], Jacques (n. 1932), matematician şi scriitor francez. Autor al unei opere ample ce mărturiseşte o minuţie constantă a scriiturii (de pildă, poeme de 31 de versuri, fiecare de câte 31 de silabe). Cultivă „jocul" de factură suprarealistă care permite abordarea textului din mai multe unghiuri ale lecturii. ROUCH [ruj], Jean (1917-2004), etnolog şi regizor francez de film. Cineast singular prin demersul său de a crea un gen la limita dintre documentar şi ficţiune („Eu, un negru", „Cronica unei veri"), folosindu-şi experienţa ca realizator de filme etnografice şi antropologice (peste 150 filme). ROUBILLAC [rubiak], Louis Frangois (1695/1705-1762), sculptor francez. După 1732 a lucrat la Londra. Reprezentant al barocului. A excelat în realizarea unor monumente funerare (ducele de Argyll şi lady Elisabeth Nightingale) în Westminster Abbey. Busturi (William Hogarth, Alexander Pope). ROUEN [ruă], oraş în NV Franţei (Normandia), port fluvio-maritim pe Sena, situat la 130 km de ţărmul Oc. Atlantic şi 114 km NV de Paris; 106,5 mii loc. (2002). Nod de comunicaţii. Şantier naval. Ind. metalurgică, constr. de maşini, chimico-farmaceutică, textilă, pielăriei şi încălţămintei, hârtiei şi alim. (coniac). Centru comercial. Renumit centru de faianţă (din sec. 16) şi porţelan (sec. 17). Turism. Universitate (1964). Teatru. Muzee de antichităţi şi artă (colecţii de pictură şi sculptură de după sec. 17), de ceramică şi de ştiinţele naturii. Casele memoriale „Pierre Corneille" şi „Gustave Flaubert". Grădină botanică. Monumente: catedrala Notre-Dame (1202-1500; restaurată după al Doilea Rouen. Catedrala Notre-Dame Război Mondial), în stil gotic, de mari dimensiuni (135 m lungime, 32 m lăţime şi 28 înălţime la interior), cu vitralii, portal sculptat, cu un turn centrat de 151 m înălţime (cel mai înalt turn bisericesc din Franţa) şi un alt turn de 76 m înălţime; bisericile Saint-Ouen (sec. 14-16), în stil clasic, cu remarcabile vitralii şi un turn de 82 m înălţime, Saint-Maclou (sec. 16-17), în stil gotic flamboyant, cu vitralii, Sainte-Jeanne-d’Arc (1979); Turnul Jeanne-d’Arc — un donjon de castel datând din 1207, în care a fost închisă (1430-1431) eroina franceză; palatele Justiţiei (sec. 15-16), în stil gotic, al Curţii de Conturi (sec. 16), în stil renascentist şi al Bursei (sec. 18); Marele Ceas (Gros-Horloge, turn din 1300, cu ceas din sec. 15 şi poartă renascentistă din 1527). Veche aşezare celtică, cu numele Rotomagus, iar din anul 260 d.Hr. un important' centru episcopal. Jefuit şi ocupat de normanzi în 876. în Ev. Med. a fost capitala ducatului Normandia. Stăpânit de englezi în anii 1066-1203 şi 1419-1449. A prosperat sub francezi în perioada 1204-1337. La R. a fost închisă Jeanne d’Arc şi executată (prin ardere pe rug) la 30 mai 1431. ROUGEMONT [rujmo], Denis de (1906-1985), eseist elveţian de limbă franceză. Analiză a valorilor civilizaţiei contemporane de pe poziţiile unui apărător al federalismului european („Jurnalul unui intelectual în şomaj", „Federalism şi naţionalism", „Aventura occidentală a omului"). ROUGET DE L’ISLE [ruje de Iii], Claude Joseph (1760-1836), ofiţer, compozitor şi scriitor francez. Participant Ia Revoluţia Franceză. Căpitan de geniu la Strasbourg, a 207 ROUSSY compus (1792) „Cântec de război pentru armata Rinului", devenit, sub numele de „La Marseillaise", imnul naţional al Franţei. Cântece revoluţionare, romanţe. Librete de operă. ROULE [rul], Louis (1861-1942), zoolog francez. Ihtiolog. Prof. univ. la Toulouse şi Paris. Cercetări de embrio-logie şi faunistică („Embriologia generală", „Anatomia comparată a animalelor bazată pe embriologie", „Viaţa râurilor", „Studii de ihtiologie"). M. de onoare al Acad. Române (1936). ROUMANILLE [rumânii], Joseph (1818-1891), scriitor francez de limbă provensală. Unul dintre întemeietorii grupării literare a felibrilor. Creator al prozei provensale moderne (voi. de nuvele „Povestiri provensale"). Versuri cu caracter didactic şi demonstrativ („Primule", „Mici opere"). ROURA (lat. rorare) vb. I 1. Intranz. Â cădea rouă. 2. Tranz. şi refl. A (se) acoperi cu stropi de apă, de sudoare etc. ROURjCĂ (< rouă) s. f. Plantă erbacee perenă din familia poacee, înaltă de c. 1 m, cu inflorescenţa panicul unilateral, îngust şi cu fructe cariopse dulci, comestibile (Glyceria fluitans). Creşte prin stufărişuri, pe lângă izvoare şi pâraie. Alte c. 40 de specii înrudite sunt răspândite, mai ales, în zona temperată a emisferei nordice. ROURKE [ro:k], Mickey (n. 1954), actor american. Interpretează personaje violente, cinice, blazate, dezamăgite („Anul dragonului", „Stâlp de cafenea", „Angel Heart"). ROUS [raus], Francis Peyton (1879-1970), patolog şi oncolog american. A elaborat (1909) teoria naturii virale a cancerului şi a izolat (1911) virusul R., care provoacă sarcomul aviar; a studiat rolul viruşilor şi al substanţelor cancerigene în etiologia şi patologia tumorilor. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1966), împreună cu Ch. B. Huggins. ROUSSEAU [ruso], Henri, zis Le Douanier („Vameşul") (1844-1910), pictor francez. Autodidact. Reprezentant al picturii naive. A evocat cu •ngenuitate aspecte din cartierele pariziene, scene exotice, alegorice, în compoziţii pline de fantezie, de un colorit viu şi armonios, în care formele sunt precis decupate („Războiul", „Plimbare", „O nuntă la «Vrăjitoarea de şerpi", „Leul '[amând", „Muza şi poetul", „Visul", «Ţigancă adormită"). ROUSSEAU [ruso], Jean-Jacques 11712-1778), filozof, scriitor şi Henri Rousseau. „Autoportret" muzician francez. Reprezentant al romantismului. Colaborator al Enciclopediei. Autor al „Contractului social", potrivit căruia, în starea naturală, viaţa este liberă şi independentă, iar neajunsurile condiţiei umane au la origine societatea. Salvarea este posibilă printr-o organizare politică centrată pe ideea de libertate şi de voinţă generală („Discurs asupra originii inegalităţii"). Doctrina politică a lui R. avea să devină platforma democraţiei radicale iacobine în timpul Revoluţiei Franceze. Concepţia sa pedagogică preconizează educaţia conform cu natura proprie a copilului („Emil sau despre educaţie"). Principiul revenirii la natură (denumit ulterior „rousseauism") şi ideea primordialităţii sentimentului în raport cu raţiunea (caracteristică şi pentru deismul său), care străbat principalele scrieri literare ale lui R. (romanul epistolar „lulia sau noua Eloiză", „Confesiunile"), au făcut din el un precursor al romantismului francez şi european. Ca muzician a compus Jean-Jacques Rousseau muzică de operă („Vrăjitorul satului", „Pygmalion"), cântece; autor al unui sistem de notaţie muzicală; a abordat probleme de estetică şi de teorie a muzicii. ROUSSEAU [ruso], Theodore (1812-1867), pictor francez. Unul dintre promotorii grupului de la Barbizon. Peisaje evocând poezia pădurii („Toamnă", „Margine de pădure", „După ploaie", „Mlaştină"). ROUSSEL [rusei], Albert (1869-1937), compozitor francez. Prof. univ. la Paris. Preocupare pentru limpezimea formală; armonist îndrăzneţ; factură impresionistă. Muzică de cameră, simfonică, balet („Ospăţul păianjenului", „Bacchus şi Ariadna"). Opera balet „Padmâvatî". ROUSSEL [rusei], Raymond (1877- 1933), scriitor francez. Precursor al suprarealismului. Poezie într-un limbaj propriu, cu procedee formale pure, reuşind să redea fantasticul („Impresii din Africa", „Locus solus", „Pulbere de sori"). ROUSSELOT [ruslo], Jean (n. 1913), scriitor francez. Autodidact. Creaţie influenţată de suprarealism („Gustul pâinii", „Mansarda", „Fericiţii pământului"). ROUSSELOT [ruslo], Jean-Pierre (1846-1924), lingvist francez. Prof. la College de France. Unul dintre fondatorii (1886) Asociaţiei Internaţionale de Fonetică. întemeietor al foneticii experimentale („Principii de fonetică experimentală"). Studii de dialectologie. ROUSSILLON [rusio], provincie istorică în S Franţei. Oraş pr.: Perpignan. Expl. forestiere şi de min. de fier. Legumicultură; horticultură; viticultură. Creştere intensivă a animalelor pentru carne şi lapte. Pescuit. Zonă turistică. Locuită de iberici, a fost cucerită de romani (sec. 2 î.Hr.), vizigoţi (414), arabi (719); a intrat sub stăpânirea francilor, Carol cel Mare incluzând-o în marca Spaniei. Posesiune a conţilor de Barcelona (din sec. 9), a cunoscut, începând din sec. 10, o înfloritoare viaţă monahală atestată de numeroase vestigii ale arhitecturii romanice. Din 1172 a devenit parte din Regatul de Aragon. Ludovic XI înglobează R. Coroanei (1463), dar spaniolii ridică pretenţii asupra provinciei până în 1659, când, în urma Tratatului Pirineilor, revine definitiv Franţei. ROUSSY [ruşi], Gustave (1874-1948), medic francez. Prof. univ. la Paris. Cercetări experimentale în domeniul cancerului şi asupra ROUX 208 etiologiei, biologiei, tratamentului şi problemelor sociale ale acestuia. Autor al unui „Manual de anatomie patologică". M. de onoare al Acad. Române (1934). ROUX [ru], Jacques (1752-1794), om politic francez. Preot. Participant la Revoluţia Franceză (1789-1794). Iacobin de stânga, unul dintre conducătorii „turbaţilor11. Arestat din ordinul lui Robespierre, s-a sinucis în închisoare. ROUX [ru], Pierre Paul Emile (1853-1933), bacteriolog francez, elev al lui L. Pasteur, sub îndrumarea căruia a studiat rabia. Director al Institutului Pasteur (1904-1933). Lucrări privind imunologia şi sero-logia. A descoperit (1890), împreună cu A. Yersin, exotoxina difterică şi a aplicat pentru prima dată seroterapia difterică (1894). M. de onoare al Acad. Române (1911). ROUX, Wilhelm (1850-1924), anatomist şi zoolog german. Prof. univ. la Breslau, Innsbruck şi Halle. A efectuat cercetări pe oul de broască (1880), introducând metoda experimentală în embriologie. Creatorul mecanicii dezvoltării („Lupta organelor pentru dezvoltare în interiorul organismului"). ROVANIEMI, oraş în N Finlandei, la joncţiunea râurilor Remijoki şi Ounasjoki, dincolo de Cercul Polar; 35,4 mii loc. (2000). Centrul ad-tiv al Laponiei finlandeze (prov. Lappi). Planurile oraşului R. reconstruit după al Doilea Război Mondial au fost executate de Alvar Aalto. Exploatări de cherestea. Turism (sporturi de iarnă). ROVE, tunel de mari dimensiuni (7,12 km lungime, 22 m lăţime, 11 m înălţime) din Franţa, care făcea legătura între Ron şi M. Mediterană. Construit între 1912 şi 1927, a fost scos din uz în 1963, când a avut loc prăbuşirea boitei. ROVETTA, Gerolamo (1851-1910), scriitor italian. Romane sentimentale cu implicaţii veriste („Mater dolorosa“, „Lacrimile aproapelui11, „Harababura"), reconstituind atmosfera socială şi morală a vremii. Drame sociale şi istorice („Necinstiţii", „Romantism", „Regele mucalit") cu efecte melodramatice. ROVINARI, oraş în jud. Gorj, situat în S depr. Târgu Jiu, la poalele V ale dealului Bran, pe stg. văii Jiului; 12 872 loc. (2005). Reparaţii de utilaj minier. Ca urmare a intensificării expl. cărbunelui, satele Rovinari şi Poiana au fost contopite (1981) într-o singură aşezare, decla- rată oraş la 9 dec. 1981. Biserica Sfinţii Voievozi (1796). ROVINĂ (< bg., ser.) s. f. 1. Groapă, adâncitură, surpătură. 2. Loc mlăştinos; mlaştină. ROVINE, loc în Ţara Românească (neidentificat), unde, la 10 oct. 1394, armata Ţării Româneşti, condusă de Mircea cel Bătrân, a obţinut o strălucită biruinţă asupra turcilor şi vasalilor lor, conduşi de sultanul Baiazid I Yîldîrîm. ROVNO v. Rivne. ROVUMA v. Ruvuma. ROWLAND [roulend], Henry Augustus (1848-1901), fizician american. Prof. la Univ. Johns Hopkins din Baltimore. A pus în evidenţă efectul magnetic al sarcinilor electrice în mişcare şi a construit reţele de difracţie pe suprafeţe curbe; a studiat spectrul solar, identificând 39 de elemente chimice. ROWLAND [roulend], Sherwood (n. 1927), chimist american. Studii despre efectul gazelor compuse asupra ozonului atmosferic. Premiul Nobel pentru chimie (1995), împreună cu P. Crutzen şi E. Molina. ROWLANDS [roulendz], Gena (n. 1934), actriţă americană de teatru şi film. Talent de tragediană pus în valoare mai ales pe scenă şi în filmele soţului său, John Cassavetes, care creează personaje special pentru ea („O femeie dominată", „Gloria", „Urmele dragostei). ROWLANDSON [roulendsn], Thomas (1756-1827), grafician britanic. Caricaturi pe teme sociale şi politice, multe îndreptate împotriva lui Napoleon I („Călătoriile doctorului Syntax", „Dansul morţii engleze", „Şarlatanie sau apariţia diavolului"). ROWLING [rpulig], Joanne Kathleen (n. 1965), scriitoare engleză. Creatoare a personajului Harry Potter, din seria romanelor omonime, ecranizate, cu mare succes de public. ROWNE v. Rivne. ROWNTREE, Benjamin Seebohm (1871-1954), reformator şi cercetător social englez. Director şi preşedinte al companiei producătoare de ciocolată „Rowntree" din York. A preconizat un management ştiinţific în care eficienţa industrială se află în legătură cu nevoile muncitorilor („Nevoile umane ale muncii") şi a introdus o serie de reforme: ziua de muncă de opt ore, săptămâna de lucru de cinci zile, un proiect al pensiilor. A efectuat cercetări privind sărăcia din oraşul York („Sărăcia. Un studiu al vieţii oraşului"). ROWOHLT, Ernst (1887-1960), editor german. Fondator (1908) al casei de editură R. Verlag, la Ham-burg,^ specializată în literatură beletristică. în 1945 a lansat colecţia „Rororo", care a cunoscut o largă răspândire.’ ROXANA (?-310 î.Hr.), fiica nobilului persan Oxyartes, soţia lui Alexandru Macedon. După moartea soţului (323 î.Hr.) a domnit sub regenţa generalului macedonean Perdiccas. Ucisă din ordinul generalului Casandru, în timpul războaielor dintre diadohi. ROXOLANI (< lat. {i}) s. m. pl. Denumire a unor triburi sarmatice, existente la începutul sec. 1 d.Hr. la răsărit de Prut. Au atacat în repetate rânduri, alături de bastarni şi iazygi, provincia romană Moesia. în timpul primei campanii romane împotriva statului dac (101-102), r. au fost aliaţi cu Decebal, apoi au devenit clienţi ai Imperiului Roman. La mijlocul sec. 3 au fost supuşi de goţi. ROY [rua], Gabrielle (1909-1983), scriitoare canadiană de expresie franceză. Romane evocând viaţa oamenilor mărunţi din oraşe sau de pe meleagurile natale („Fericire de ocazie", „O grădină la capătul lumii"). ROY [rua], Jules (1907-2000), scriitor francez. Proză marcată de experienţa sa din al Doilea Război Mondial („Reîntoarcere din Infern", „Cavalerii Soarelui11). Eseuri („Pasiunea şi moartea lui Saint-Exupery"). ROY [rua], Ram Mohan (1772-1833), scriitor şi jurnalist indian. Reformator religios şi social, supranumit „părintele Indiei moderne". A întemeiat Colegiul Vedanta (1826) şi apoi mişcarea Brahmo Samaj (1828). Pionier al prozei moderne în India. ROYAL AIR FORCE (RAF.) [rpiel eer fors], serviciu militar britanic, creat în 1911, însărcinat cu apărarea spaţiului aerian. S-a ilustrat în cele două războaie mondiale. ROYAL ALBERT HALL [rpiel aelbe:t ho:l], sală de concerte din Londra, inaugurată în 1871, având o capacitate de 10 000 de locuri şi o acustică desăvârşită. ROYAL DUTCH-SHELL CO [roiel dat/ /el], concern petrolier anglo-olan-dez, creat în 1907. în afară de Anglia şi Olanda, sfera lui de activitate se întinde în Venezuela, Mexic, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Germania etc. în trecut a deţinut concesiuni şi acţiuni în România, mai ales prin Astra Română. în 1964 a deţinut cele mai importante active în dollari, ocupând locul patru printre monopolurile industriale ale lumii în ceea ce priveşte cifra de afaceri. 209 ROZETĂ Sir Frederick Henry Royce ROYCE [rois], Sir Frederick Henry (1863-1933), inginer şi industriaş britanic. Specialist în construcţia experimentală de automobile. A fondat (1906), împreună cu Charles S. Rolls, societatea Rolls-Royce. ROYCE [rois], Josiah (1855-1916), filozof american. Prof. univ. la Harvard. Contribuţii în logica matematică, psihologie, religie („Spiritul filozofiei moderne11, „Problema creştinismului", „Lumea şi individualitatea"). ROZ (< fr.) adj. invar., s. n. (Culoare) între roşu şi alb; trandafiriu, -v- Expr. A vedea în roz = a vedea totul foarte frumos; a fi optimist. ROZACEE (< lat. rosa „trandafir") s. f. pl. Familie de plante dicotiledon-ate, de regulă perene, erbacee şi lemnoase, cu frunze simple sau compuse, alterne sau opuse, cu sti-pele şi flori hermafrodite, rar unisexu-ate, actinomorfe, dialipetale, cu numeroase stamine şi fructe nucule, folicule, drupe sau poame. Se cunosc c. 3 000 de specii, răspândite, mai ales, în regiunile temperate şi subtropicale ale emisferei nordice. Cuprinde specii cultivate (mărul, părul, trandafirul etc.) şi spontane (măceşul, păducelul, fragii etc.). ROZALB, -Ă (< roz + alb) adj. Roz foarte deschis, aproape alb. ROZALII (< lat.) s. f. pl. Sărbători romane celebrate la sfârşitul primăverii în amintirea celor morţi, pe mormintele cărora se presărau flori (trandafiri). ROZANOV, Vasili Vasilievici (1856-1919), scriitor, publicist şi filozof religios rus. A criticat în scrierile sale tendinţele ascetice ale moralei creştine, exaltând valorile vitale ale vieţii cotidiene („Apocalipsa timpului nostru", „Metafizica creştină"). ROZARIU (< lat., it., fr.) s. n. (La catolici) 1. Culegere de rugăciuni pentru Fecioara Maria. 2. Şirag din perle sau mărgele din os, sticlă, lemn etc., aranjate într-o anumită ordine cu ajutorul căruia credincioşii pot număra rugăciunile ce trebuie spuse; r. este întâlnită atât în creştinism cât şi în alte religii: islamism, budism, brahmanism, hinduism etc. ROZASĂ (< fr.) s. f. (ARHIT.) Rozetă (2). ROZAVLEA, com. în jud. Maramureş, situată în depr. Maramureş, pe râul Iza; 3 582 loc. (2005). Nod rutier. în satul R., atestat documentar în 1373, se află biserica de lemn (pe fundaţie de piatră) Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1716-1720, cu picturi pe pereţii interiori datând din 1825), iar în satul Şieu, menţionat documentar în 1373, biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1760). ROZĂ (< fr., it., lat., germ.) s. f. 1. Trandafir. ^ Expr. A sta pe roze = a duce un trai bun, a se găsi într-o situaţie favorabilă. 2. (METEOR.) Roza-vânturilor = diagramă prin care se reprezintă viteza medie a vântului în m/s şi direcţia în funcţie de punctele cardinale şi intercardinale, pe baza frecvenţei medii multianuale (în procente); în centru se trece valoarea procentuală a calmului atmosferic. R.-v. caracterizează regimul vânturilor într-un loc anumit, pe baza observaţiilor multianuale. 3. (HERALD.) Floare de măceş stilizată, cu cinci petale în jurul unui punct central (stigmatul) şi, de obicei, cu cinci sepale ascuţite între petale. ROZĂTOR, -OARE (< roade) adj., s. n. 1. Adj. (Despre animale) Care are dentiţia adaptată pentru roadere. 2. S. n. pl. Cel mai numeros ordin de mamifere, cunoscându-se c. 1 600 de specii. Sunt preponderent ierbi-vore, de dimensiuni mici şi mijlocii, cu dentiţie puternic specializată pentru roadere (Rodentia). Caninii lipsesc, lăsând un spaţiu larg între incisivi şi măsele. Incisivii au smalţ doar pe una din feţe, sunt puternic dezvoltaţi şi cresc în tot cursul vieţii, menţinându-şi astfel o lungime constantă: cei de pe maxilarul superior se freacă de cei de pe maxilarul inferior în timp ce rod şi astfel se ascut în formă de daltă. Printre cele mai cunoscute r. se numără sciuridele (veveriţe, marmote, popândăi), pârşii, hârciogul, şoarecii, şobolanii, bizamul, castorul, porcul spinos şi cobaiul. Cele mai mari dimensiuni le atinge capibara din America de Sud. Multe specii sunt dăunătoare, atât prin pagubele Roza-vânturilor produse în culturi şi depozite de alimente cât şi prin faptul că pot transmite diverse boli; unele specii se vânează pentru blană. în unele clasificări sunt cuprinşi în acest ordin şi iepurii, însă în prezent aceştia sunt de obicei incluşi într-un alt ordin, lagomorfe. ROZE (< fr.) adj. invar. (Despre vinuri, şampanie) Care are culoarea roz. ROZEANU (ADELSTEIN), Angelica (n. 1921, Bucureşti), sportivă română. S-a stabilit în Israel (din 1962). Una dintre cele mai performante jucătoare de tenis de masă din România şi din lume. Multiplă campioană a României la simplu, dublu şi dublu-mixt (40 de titluri), campioană europeană (şapte titluri) şi mondială (29 de medalii). ROZEOLĂ (< fr.) s. f. Erupţie cutanată fină, prezentă în unele boli infecţioase (rujeolă, tifos exantematic), în intoxicaţii etc. ROZETĂ (< fr.) s. f. 1. Motiv decorativ circular care aminteşte dispoziţia compoziţională a unui trandafir. Frecventă în goticul flamboyant. 2. Fereastră circulară de mari dimensiuni, decorată cu vitralii, practicată deasupra portalurilor bisericilor gotice; rozasă. 3. Placă rotundă de alamă în formă de nasture, prinsă în partea de sus din faţă a cizmei, pe care o purtau în trecut ostaşii din trupele de cavalerie. Rozetă (2) de la catedrala Notre-Dame, Paris si ^ wll ROZIN 210 4. (BOT.) Rezedă. 5. Rozetă bazală (bazilară), ansamblu de frunze dispuse radial la baza tulpinii, pornind de la acelaşi nivel. La unele specii (ex. patlagină, păpădie) în afara r. b. tulpina este lipsită de frunze. ROZIN, Gheorghe (1888-1961, n. Fălticeni), general român. Comandant al Diviziei 13 infanterie (ian.-nov. 1941) care a luptat pe fronturile din Basarabia şi Odessa. Contribuie la reorganizarea armei blindatelor, fiind numit comandant al trupelor de tunuri şi motomecanizate (ian.-oct. 1944). Ârestat (1948), fiind învinuit de „înaltă trădare" şi condamnat (1945) la 20 de ani temniţă grea. A murit în închisoare, la Văcăreşti. ROZMARjN (< germ.) s. m. Subarbust sempervirescent din familia lamiacee, originar din regiunea mediteraneană, înalt de 68-150 cm, cu frunze aciculare, totdeauna verzi, pieloase şi cu flori albastre-pajide, rar albe (Rosmarinus officinalis). întreaga plantă degajează un miros plăcut, datorită unui ulei eteric (Oleum rosmarinî), folosit (extern) ca analgezic, în dureri reumatice şi nevralgii. Este o plantă ornamentală, medicinală, întrebuinţată şi în industria parfumurilor. RO^NAVA [rpjgava], localitate în Slovacia, la V de Kosice. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în urma unor lupte grele (ian.-febr. 1945), Armata 4 română a reuşit să elibereze oraşul, terminând cu succes traversarea Munţilor Metalici („Operaţiunea R.“). ROZNOV, oraş în jud. Neamţ, situat în depr. Cracău-Bistriţa, pe râul Bistriţa; 9 224 loc. (2005). Staţie de c.f. (inaugurată la 15 febr. 1884), în satul R. Hidrocentralele Roznov I (14,3 MW), dată în folosinţă în 1963, şi Roznov II (14 MW), intrată în funcţiune în 1964. Combinat chimic. Expl. şi prelucr. lemnului, Rozmarin confecţii şi produse alim. Parc dendrologic (3 ha), cu arbori seculari (stejari, fagi, castani) şi specii rare (tisă, brad argintiu, salcâm japonez ş.a.). în satul R., atestat documentar în 1385, se află biserica Sf. Nicolae (1759, cu unele transformări din anii 1884-1892) şi o biserică în stil rusesc, construită în anii 1890-1892 după planurile arhitectului rus Nikolai Vladimirovici Sultanef, din iniţiativa şi pe cheltuiala colonelului G. Ruset-Roznoveanu. Biserica Sf. Dumitru (1816), în satul Slobozia. ROZWADOWSKI [rozvadofski], Jan (1867-1935), lingvist polonez. Contribuţii în domeniul lingvisticii generale („Formarea cuvintelor şi semnificaţia lor“) şi slavisticii („Raportul dintre limba polonă şi celelalte limbi slave“). Ru, simbol chimic pentru Ruteniu. RUAJ (< fr.) s.n. Totalitatea roţilor unei maşini. RUANDA v. Rwanda. RUAPEHU, munte vulcanic în Insula de Nord a Noii Zeelande, cu o înălţime de 2 797 m, situat în parcul naţional Tongariro. Ultima erupţie în 1945-1946. Sporturi de iarnă. Escaladat prima dată de J. Park, C. Dalin si W.H. Dunnage în 1886. RUBAI (La pl. rubaiate) (cuv. arab) subst. Catren persan, cultivat îndeosebi de RudakT şi de Omar Khayyam. în poezia română a fost ilustrat de Ion Pillat. RUB‘al-KHĂLl [hali] sau AR-RUB’AL-KHĂLT, vastă reg. deşertică în partea de S şi SE a pen. Ârabia, extinsă pe c. 1 200 km de la V la E (respectiv între M-ţii Hijăz în V şi G. Persic în E) şi c. 500 km de la N la S (respectiv între M-ţii Tuwayq şi pod. Nejd în N şi reg. Hadramaut în S), ocupând peste 1/4 din supr. Arabiei Saudite şi mici porţiuni din Yemen, Oman şi Emiratele Arabe Unite; c. 647,5 mii km2. Partea de E este cunoscută sub numele de Ar Rimai. Este o zonă extrem de aridă (unul dintre cele mai secetoase deserturi din lume), nepopulată şi foarte puţin explorată, acoperită în proporţie de 80% cu nisipuri şi în rest cu câmpuri sărăturate, ueduri şi vegetaţie tipic deşertică. Altitudinea descreşte de la c. 1 000 m în V la 183 m în E. Aici a fost descoperit (1948) câmpul petrolifer Al-Ghawar, unul dintre cele mai mari zăcăminte de ţiţei din lume. RUBARBĂ (< fr.) s. f. Revent. RUBAŞCĂ (< rus) s. f. Cămaşă bărbătească încheiată pe umăr, care se poartă încinsă peste pantaloni; specifică portului popular rus. Carlo Rubbia RUBATO (cuv. it.) s. n. (MUZ.) Termen care indică o interpretare liberă din punct de vedere ritmic şi agogic, comprimând şi lărgind tempoul după dorinţa interpretului. RUBBIA, Carlo (n. 1934), fizician italian. Prof. univ. la Pisa, Roma, Univ. Columbia şi Harvard. Director (1989-1993) al Consiliului European pentru Cercetări Nucleare (CERN). Iniţiatorul realizării marelui inel de coliziune de la Meyrin; conducătorul grupului de la CERN care a descoperit experimental (1983) existenţa bosonilor intermediari W şi Z, presupuşi de teoria electro-slabă („Dilema nucleară"). Premiul Nobel pentru fizică (1984), împreună cu S. Van der Meer. RUBEDENIE (< cf. rudenie) s. f. (Pop.) Rudă (1). RUBEFIANT (< fr.) s. n. Substanţă cu acţiune revulsivă (ex. tinctura de iod, terebentina, făina de muştar). RUBEUT (< fr.; {s} lat. rubellus ,,roşu“) s. n. Turmalină roşie, utilizată uneori ca piatră semipreţioasă. RUBENS, Pieter Paul (1577-1640), pictor flamand. Considerat cel Rubens. „Răpirea fiicelor lui Leucip“ 211 RUBLIOV mai de seamă reprezentant al barocului. Elev al pictorilor „romanişti11 la Antwerpen, şi-a desăvârşit studiile în Italia. Numeroase călătorii în misiuni diplomatice în Franţa, în Anglia şi Spania. Reîntors în Ţările de Jos spaniole (azi Belgia) în 1609, a fost numit pictor la Curte de către’regenţii Habsburgilor spanioli şi în perioada următoare a creat numeroase piese de altar. Catolic convins, el a devenit un important reprezentant al Contrareformei în N Europei. A lăsat peste 2 000 de lucrări, abordând genuri variate: pictură istorică, alegorică, de gen, peisaje, portrete. Compoziţii concepute dinamic, într-o regie spectaculoasă, cu efecte teatrale. Paletă aprinsă, dominată de tonuri calde; execuţie viguroasă şi spontană (seria „Viaţa Măriei de Medici11, „Răpirea fiicelor lui Leucip11, „Coborârea de pe cruce11, „Helene Fourment şi copiii11). A influenţat pictura europeană. Numeroşi discipoli, printre care Van Dyck. Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. RUBEOLĂ (< fr.; {s} lat. rubeus „roşu11) s. f. Infecţie virotică foarte contagioasă, care apare de obicei la copii, caracterizată printr-o erupţie cutanată moderată, prin mărirea ganglionilor limfatici cervicali, prin febră etc. Poate avea consecinţe grave dacă apare la femeia gravidă (în primele patru luni de sarcină) provocând copilului malformaţii care duc la surciitate sau afectează ochii, sistemul cardio-respirator sau sistemul nervos. RUBEROJD (< fr., engl. {i}) s. n. Carton asfaltat de calitate superioară, folosit în construcţii şi ca material izolant hidrofug. RUBJA (< tc.) s. f. Mică monedă de aur turcească, care a circulat şi în Ţările Române în prima jumătate a sec. 19. RUBIACEE (< lat.) s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate, lemnoase sau erbacee, cu frunze simple, opuse şi cu flori hermafrodite, gamo-petale, dispuse în raceme sau cime. Se cunosc c. 10 700 de specii, cele Jai multe în zona tropicală (arborele de chinină, de cafea), altele răspândite în zona temperată (ex. vinariţa, sânzienele). RUBICON, mic râu în Italia, care '°rma, la sfârşitul republicii romane, graniţa dintre Italia propriu-zisă şi Galia Cisalpină. Spre a preveni eventuale lovituri de stat militare, Senatul a declarat inamic public pe cel care va trece cu armata peste rau în Italia. Pornind din Galia Cisalpină împotriva Senatului, Cezar a trecut R. cu o parte a armatei sale în ian. 49 î.Hr., îndreptându-se asupra Romei, fapt care marchează începutul războiului civil, care a pus capăt regimului republican la Roma. Cu acest prilej, el ar fi rostit memorabilele cuvinte: Alea jacta est! (Zarurile au fost aruncate); devenite proverbiale, aceste cuvinte exprimă simbolic luarea unor hotărâri irevocabile, decise după îndelungi ezitări. RUBICOND, -Ă (< fr., lat.) adj. Roşu, rumen, aprins, îmbujorat. RUBIDIU (< fr. {i}; {s> lat. rubidus ,,rosu-închis“) s. n. Element chimic (Rb; nr. at. 37, m. at. 85,47) din grupa metalelor alcaline. Strălucitor ca argintul, uşor oxidabil, se găseşte în natură în cantităţi mici, însoţind sodiul, potasiul şi litiul în minerale. A fost descoperit de R. W. Bunsen şi G. R. Kirchhoff, în 1861. Se întrebuinţează în calitate de catozi pentru fotoelemente, de catalizator în sinteza organică etc. RUBJN (< it., germ., lat. ruber ,,roşu“) s. n. (MINER.) Mineral, varietate de corindon colorat în roşu, datorită unui conţinut redus de oxid de crom. Utilizat ca piatră preţioasă şi în mecanica de precizie. în trecut era considerat piatră a puterii divine, a vieţii şi dragostei clocotitoare, tămăduitoare a bolilor şi dătătoare de forţă, inteligenţă şi noroc. Astăzi se produc mari cantităţi de r. sintetice, folosite în radiotehnică, electronică cuantică, ceasornicărie ş.a. RUBINIU, -|E (< rubin) adj. Care are culoarea rubinului; roşu intens cu nuanţe purpurii. RUBINSTEIN [rubinstain] 1. Anton Grigorievici R. (1829-1894), compozitor, dirijor şi pianist rus. Prof. la Conservatorul din Sankt-Petersburg. Elev al lui Liszt. Unul dintre cei mai străluciţi pianişti ai vremii sale. Opere („Demonul11, ,,Nero“), oratorii, simfonii, concerte, muzică de cameră, vocală şi instrumentală, numeroase piese pentru pian, melodii („Cântece persane11). Fondatorul Societăţii Muzicale ruse (1859) şi al primului conservator rus la Sankt-Petersburg (1862). 2. Nikolai Grigorievici R. (1835-1881), pianist şi dirijor rus. Frate cu R. (1). Prof. la Conservatorul din Moscova, al cărui fondator (1866) şi director a fost. Organizator al filialei din Moscova a Societăţii muzicale ruse (1860). Concerte având ca temă operele compozitorilor ruşi, îndeosebi ale lui Ceaikovski. RUBINSTEIN [rubinstain], Arthur (1887-1982), pianist polonez. Stabilit (din 1937) în S.U.A., apoi (din 1954) Arthur Rubinstein în Franţa. A evoluat de la un tip de interpretare spontan şi virtuoz, către o concepţie mai meditativă, deschizând calea unei noi lecturi a muzicii lui Chopin (a înregistrat toată creaţia pianistică a acestuia). Promotor al muzicii epocii sale (Szyma-novski, Stravinski, Ravel, Debussy). RUBINSTEIN [rubinstain], Helena (1870-1965), cosmeticiană americană de origine poloneză. Cunoscută pentru lanţul de saloane de cosmetică, utilizând produse originale, deschise în întreaga lume. în 1953 a creat fundaţia ce-i poartă numele, în sprijinul unor instituţii de artă. RUBINSTEIN [rubinstain], Ida (1885-1960), balerină rusă. Stabilită în Franţa (1910). Una dintre dansatoarele Baletelor ruse („Cleopatra11, „Şeherezada11), discipolă a lui S. Deaghilev. Coregrafia pentru spectacolul „Martiriul Sf. Sebastian11 (de G. D’Annunzio, pe muzica lui CI. Debussy). Şi-a organizat propria trupă de dans (alcătuită din nume sonore de dansatori, coregrafi, muzicieni, scriitori, pictori) cu care a montat „Bolero11 de M. Ravel, lucrare compusă la cererea ei. RUBLĂ (< rus.) s. f. Unitate monetară în Federaţia Rusă şi în Belarus; este egală cu 100 de copeici. RUBLIOV, Andrei (1360/1370-c. 1430), pictor rus, cel mai important reprezentant al picturii medievale ruse. Format în ambianţa pictorului Theofan (Grecul), R. a dezvoltat tradiţiile vechilor şcoli de pictură de la Rostov şi Suzdal, realizând o sinteză artistică de o nobilă puritate, în colaborare cu Theofan (Grecul) şi Daniil Ciornîi a executat frescele catedralei Buna Vestire din Kremlinul Moscovei (1405), apoi, numai cu Daniil Ciornîi, a decorat Biserica Adormirii din Vladimir (1408). Celebru în special ca iconar, R. este autorul mai multor icoane care impresionează prin frumuseţea ideală a RUBOBOSTES 212 Andrei Rubliov. „Sfânta, Treime” tipurilor, prin muzicalitatea desenului, prin coloritul delicat şi luminos. Principalele sale opere se păstrează la Galeria Tretiakov („Sfânta treime") şi la Muzeul Rubliov din Moscova. Canonizat (1988) de Biserica Ortodoxă Rusă. RUBOBOSTES (sec. 2 î. Hr ), conducător al uniunii de triburi dace din Transilvania. Istoricul roman Trogos Pompeius îi atribuie calităţi de bun organizator. Succesor probabil al lui Oroles. RUBRICĂ (< lat. rubrica „pământ roşu“) s. f. 1. Despărţitură, spaţiu într-un registru, într-un formular, într-un grafic etc. 2. Spaţiu rezervat (permanent) într-un ziar, într-o revistă etc. materialelor publicistice dintr-un anumit gen sau domeniu. RUBRUC (RUBROEK sau RU-BRUQUIS), Guillaume de (1220-c. 1293), călugăr franciscan flamand. Sol al regelui Ludovic IX al Franţei la curtea mongolă din Karakorum (1253-1255). Relatarea sa asupra acestei călătorii („Itinerarium ad partes orientales") cuprinde ştiri preţioase şi despre români (blaci, ulac) menţionaţi printre popoarele tributare tătarilor. Deosebit de însemnată în scrierea sa este recunoaşterea, pe baza informaţilor tătare, a identităţii de origine a românilor nord- şi sud-dunăreni şi precizarea că cei din urmă derivă din cei dintâi. RUBŢOVSK, oraş în Federaţia Rusă, în S Siberiei, pe râul Alei (afl. al lui Obi), la 281 km SV de Barnaul; 163,1 mii loc. (2002). Constr. de maşini agricole şi de tractoare; mat. de constr.; produse alim. Centru cultural (Teatru dramatic, muzeu). Biserica Sf. Arhanghel Mihail (1906). Menţionat documentar în 1887; declarat oraş în 1927. RUCĂR, com. în jud. Argeş, situată pe cursul superior al râului Dâmboviţa, în culoarul depresionar Rucăr-Bran, la poalele NE ale m-ţilor Leaota, cele de S ale m-ţilor Piatra Craiului şi cele SE ale m-ţilor Iezer; 6 230 loc. (2005). Expl. de gresii şi calcare. Expl. şi prelucr. lemnului. Produse textile şi alim. (preparate din lapte). Centru de dulgherit şi de confecţionare a uneltelor din lemn. Muzeu etnografic. Important punct de vamă în Ev. Med. In apropiere de R., pe Dealul Orăţii, se află ruinele Cetăţii lui Negru Vodă (sec. 14), cunoscută şi sub numele de Cetatea Dâmboviţei sau Cetatea Nemţilor. în satul R., atestat documentar în 1602, se află biserica având dublu hram — Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru (1780), 0 dârstă cu piuă (sec. 19) şi o casă ţărănească din brad pe soclu de piatră. Important centru turistic, în special pentru turism rural (peisaj submontan, climat tonic, costume de port popular, case ţărăneşti cu aspect de vile etc.). Punct de plecare spre complexul carstic Cheile Dâmboviţei - Dâmbovicioarei - Brus-turet din parcul naţional Piatra Craiului şi spre crestele montane din jur. RUCĂR-BRAN, culoar depresionar situat în E Carpaţilor Meridionali, la 1 000-1 200 m alt., între M-ţii Leaota şi Bucegi (la E) şi M-ţii Piatra Craiului şi Iezer (la V), dominat de numeroase „gâlme“ calcaroase cu înălţimi de peste 1 300 m. în cadrul lui se individualizează mici bazinete depresionare (Rucăr, Podu Dâmboviţei, Moeciu), chei, doline şi peşteri. Pasul Giuvale (1 371 m) separă bazinul Dâmboviţei (în S) de cel al Moeciului (orientat spre Depr. Transilvaniei). Deoarece se continuă spre S cu Depr. Dragoslavele, mulţi autori includ şi segmentul respectiv în această unitate fizico-geografică, folosind denumirea de culoarul Bran-Dragoslavele sau Bran-Rucăr-Drago-siavele. în trecut a avut o importanţă deosebită ca drum comercial care lega Braşovul de Ţara Românească. Este străbătut de o şosea modernizată (inaugurată în 1891 în prezenţa regelui Carol I). Aici s-au desfăşurat în oct. 1916 lupte grele între armata română şi cea germană. RUCELAI, familie nobiliară florentină cu ascendenţă în sec. 13. Mai importanţi: 1. Bernardo R. (1448-1514), umanist italian. Cumnat al lui Lorenzo Magnificul. Lucrări erudite („De urbe condita", „De bello pisano“). 2. Giovanni R. (1475-1525), poet şi dramaturg italian. Nepotul lui Lorenzo Magnificul. întemeietorul tragediei clasice italiene (Poemele „Rosa-munda“ şi ,,Oreste“). Poemul didactic „Albinele". R0CKERT, Friedrich (pseudonimul lui Freimund Rai mar) (1788-1866), scriitor german. Orientalist. Prof. la Univ. din Erlangen şi Berlin. Lirică patriotică („Sonete înzăuate") şi de dragoste („Primăvara iubirii"). Poemul „înţelepciunea brahmanului11, scris sub influenţa filozofiei hinduse. Traduceri. RUCSAC (< germ.) s. n. Sac din pânză impermeabilă, din piele sau material plastic, care se poartă în spate, folosit de militari, vânători, excursionişti pentru transportarea comodă a unor lucruri necesare la drum, a alimentelor etc.; raniţă. RUDACEE s.f. pl. Nume generic pentru rocile sedimentare clastice de tipul pietrişurilor. R0DAKT, Abu Abdulăh Ja’far ben Muhammad (c. 860-941), poet persan. A compus la Curtea emirului sâmănid Nasr II (914-943). Este primul mare liric în limba farsi; considerat părintele literaturii persane. Din opera sa s-au păstrat doar fragmente (casida „Mama vântului", „Odă pentru bătrâneţe" - cu caracter autobiografic, c. 40 de catrene, numeroase fragmente de poeme ş.a.). RUDAR (< ţig.) s. m. Denumire a meşteşugarului care lucrează albii, linguri, fuse etc. din lemn. RUDARI v. Izvoare. RUDA âLASKA [sloska], oraş în S Poloniei (Katowicej, în Silezia Superioară, în conurbaţia Katowice; 150,5 mii loc. (2002). Nod feroviar. Centru carbonifer. Siderurgie; constr. de utilaj minier. Cocserii. Prima mină de cărbune a fost deschisă în 1751. RUDĂ (< bg.) s. f. 1. Persoană legată de o alta printr-un raport de rudenie; rudenie; (pop.) rubedenie; neam (3). Expr. Pe rudă şi pe sămânţă = a) pe toţi, fără excepţie; b) pe de-a-ntregul; peste tot. ♦ (înv. şi pop.) Neam, viţă. 2. (Pop.) Sămânţă; rasă. RUDĂRIA v. Eftimie Murgu. RUDBECK, Olof (1630-1703), savant suedez. Prof. la Uppsala. A descoperit sistemul limfatic (1650). Autor al epopeii „Atland sau Man-heim", în care a încercat să dovedească identitatea Suediei cu Atlantida lui Platon. Numeroşii săi discipoli au alcătuit „Şcoala hiperboreană". 213 RUF RUDE [rud], Frangois (1784-1855), sculptor francez. Grupuri statuare, portrete reprezentative pentru epoca romantică. Autorul reliefului „Plecarea voluntarilor în 1792“, supranumită şi ,La Marseillaise“ (executat pentru Arcul de Triumf din Paris), una dintre capodoperele sculpturii sec. 19. RUDEANU, familie de boieri din Ţara Românească. Mai importanţi: 1. Teodosie R. (7-1621), boier cărturar, între 1584 şi 1618 a deţinut importante dregătorii (mare spătar, mare vistiernic şi mare logofăt), fiind unul dintre cei mai de seamă dregători ai lui Mihai Viteazul. Autor, probabil, al unei cronici oficiale de curte scrisă în limba română (1597) şi folosită ca izvor în scrierea diplomatului silezian Balthazar Walther, prin intermediar polon (Andrei Taranowski), şi păstrată în lucrarea sa „Scurtă şi adevărată descriere a faptelor săvârşite de loan Mihai, domnul Ţării Româneşti11, redactată în latină. Â fost continuată (1598) de Petru Grigorovici. Ctitorul mănăstirii Flămânda (com. Galicea, jud. Vâlcea). 2. Teofil R., episcop al Râmnicului (c. 1618-1636) şi apoi mitropolit al Ungrovlahiei (1636-1648). Fiul lui R. (1). S-a îngrijit de tiparniţele de la mănăstirile Govora şi Dealu, de sub teascurile cărora au ieşit mai multe cărţi bisericeşti. RUDENIE (< rudă) s. f. Raport juridic civil bazat pe legătura de sânge între persoane care descind una din alta (r. directă) sau care au ascendent comun (r. colaterală)] înrudire. ♦ Rudă (1). RUDERAL (< lat. ruderalis) adj. (BOT.) Care se dezvoltă pe terenuri virane sau în alte locuri puternic influenţate de activitatea antropică (pe marginea drumurilor, şanţurilor, pe rambleul căii ferate etc.). în cele mai multe cazuri vegetaţia r. este reprezentată de buruieni favorizate de excesul de azotaţi din sol determinat de depozitarea unor resturi organice, pe când alte specii sunt legate de lipsa unui sol şi a unui covor vegetal bine structurat (datorită unor excavaţii sau acumulări de moloz, pământ) sau de bătăto-rirea intensă a terenului. Printre cele roai răspândite plante ruderale se numără urzicile, bozul, cucuta, troscotul,^ nalba mică, ştirul, loboda sălbatică, ciumăfaia, ciulinii şi scaieţii. RUDERALIZARE (< ruderal) s. f. Proces de pătrundere a unor specii ruderale pe terenuri ocupate de vegetaţie naturală (păduri, pajişti, vegetaţie de luncă etc.) ca urmare a degradării antropice (prin suprapăşu-nat, circulaţie excesivă a oamenilor şi vitelor, depozitare de gunoaie etc.). Majoritatea izlazurilor din reg. de câmpie sunt în prezent puternic ruderalizate. RUDESCU (RODEWALD), Ludovic losif Urban (1908-1992, n. Cernăuţi), biolog român. M. coresp. al Acad. (1963). Cercetări asupra rotiferelor, gastrotrichiilor şi tardigradelor, grupe de animale din microfauna bentosului şi planctonului. Studii asupra Deltei Dunării („Delta Dunării. Evoluţia, viaţa şi bogăţiile ei“, „Monografia stufului din Delta Dunării11). RUDIMENT (< fr., lat.) s. n. 1. (La pl.) Elemente prime ale unei arte, noţiuni elementare într-un domeniu oarecare. 2. (BIOL.) Organ rudimentar. RUDIMENTAR, -A (< fr.) adj. Care este la începutul formării, la începutul dezvoltării sale; fig. primitiv, grosolan. <0- (BIOL.) Organ r. = organ prezent la specii actuale în formă atrofiată şi fără funcţionalitate, în schimb pe deplin dezvoltat la speciile de origine (ex. apendicele vermicular şi muşchii urechii la om). Constituie un indicator filogenetic; rudiment (2). RUDIŞTI (< fr.; {s} lat. rudis ,,aspru“) s. m. pl. Grup fosil de lamelibranhiate foarte specializate, cu valve groase, asimetrice, mult modificate datorită fixării lor; au trăit în Jurasicul superior şi în Cretacic. Printre cele mai bine reprezentate forme de r. se numără hipuriţii. RUDNICKI [rudnitski], Adolf (1912- 1990), scriitor polonez. Romane psihologice („Şobolanii11) şi de evocare a Holocaustului, moment de reflecţie asupra naturii umane („Epoca crematoriilor11, „Marea vie şi marea moartă11, „Vânzătorul din Lodz“, „Tovarăş de drum11). RUDOLF, lacul - v. Turkana. RUDOLF, numele a doi împăraţi germani din dinastia de Habsburg; R. I de Habsburg, împărat (neîncoronat) şi rege al Germaniei (1273-1291), landgraf al Alsaciei (1239-1291), întemeietorul dinastiei de Habsburg. încoronat rege german (1273), el a fost recunoscut de papa Grigore X numai după ce a promis că va organiza şi conduce o cruciadă şi că va renunţa la drepturile imperiale în Pen. Italică, inclusiv asupra stăpânirilor papale. în 1276-1278, a supus autorităţii sale Austria, Stiria, Carintia şi Carniola. L-a înfrânt pe Ottokar II al Boemiei la Marchfeld (1278). R. II, împărat (1576-1612), rege al Boemiei (1576-1611) şi al Ungariei (1576-1608). Fiul împăratului Maxi-milian II. Preocupat de artă şi de astronomie (la Curtea sa din Praga au lucrat Tycho Brahe şi Johannes Kepler), a neglijat conducerea Imperiului. A purtat războaie cu turcii şi a încheiat tratate de alianţă cu Sigis-mund Bâthori şi cu Mihai Viteazul. RUDOLF de Habsburg (1858-1889), arhiduce şi prinţ de Coroană al Austriei. Fiul unic al împăratului Franz Joseph I. V. Mayerling. RUDOLF von Ems (c. 1200-c. 1254), poet german. Romane în versuri cu caracter moralizator („Bunul Gerhart11) sau cavalereşti de curte („Wilhelm von Orleans11). Autor al unei „Cronici universale11 neterminate. RUDOLPH [ru:dalf], Paul Marvin (1918-1997), arhitect american. Prof. univ. la Yale. Lucrări de orientare funcţionalist-brutalistă, prin care a încercat să adapteze plastica acestora la condiţiile de program (Şcoala de artă şi arhitectură de la Univ. Yale din New Haven; Centrul guvernamental din Boston). RUDOLPH [ru:dalf], Wîlma (1940-1994), atletă americană. Supranumită „Gazela neagră11. Campioană olimpică (Roma, 1960) în probele de 100 m, 200 m şi 4 x 100 m; în cele trei probe a fost şi recordmenă mondială. RUDRA (în mitologia hindusă), zeu indian al furtunii. Spre deosebire de alţi zei care trăiesc în Est, el sălăşluieşte în Nord. Poate lua o înfăţişare care inspiră groaza, şi atunci culoarea sa este roşiatică, sau un zeu prietenos strălucind ca Soarele. Ca stăpân al animalelor, apare sub înfăţişarea de taur. în hinduismul timpuriu este identificat cu Şiva. RUEDA, Lope de (c. 1505-c. 1565), dramaturg şi actor spaniol. Considerat întemeietorul teatrului în Spania. Conducător al unei trupe de actori comici ambulanţi, după modelul italian. Comedii de moravuri („Eufe-mia“, „Armelina11), drame religioase (,,Autos“), episoade burleşti („Măslina11, „Voluptuosul11, „Codaşul laş“), egloge. RUEFF, Jacques Leon (1896- 1978), economist şi finanţist francez. Specialist în probleme monetare, adept al liberalismului, a propus instaurarea unei adevărate ordini monetare internaţionale („Ordinea socială11, „Teoria fenomenelor monetare11). RUF (< fr.; cf. engl. roof „acoperiş11) s. n. Partea centrală a suprastructurii unei nave, cuprinzând puţul prin care se pot introduce şi scoate maşinile de la bord, locuinţa comandantului şi a ofiţerilor, cabinele de comandă şi de radiotelegrafie etc. RUFĂ (< sl.) s. f. 1. Obiect de bumbac, de mătase etc., folosit ca lenjerie de corp, de pat; p. ext. (la pl.) albituri, schimburi. ♦ Expr. Rufele murdare se spală în familie = certurile, neînţelegerile etc. trebuie rezolvate într-un cadru restrâns. 2. (Reg.) Zdreanţă, cârpă. RUFĂRjE (< rufă} s. f. Totalitatea rufelor, rufe multe; lenjerie, albituri. RUFET (< tc.) s. n. Breaslă. RUFFIlr [riifie], Jacques (n. 1921), medic şi antropolog francez. Prof. la College de France. Studii de hematologie, imunologie şi genetică; creator al hemotipologiei (studiul factorilor ereditari din sânge). Lucrări: „Hemotipologie comparată şi evoluţie imunologică", „De la biologie la cultură", „Sexul şi moartea", „Naşterea medicinei predictive“. RUFFINI, Mario (1896-1980), istoric şi filolog italian. Prof. la univ. din Torino. Numeroase studii privitoare la limba, literatura şi istoria românilor. Autor al unei remarcabile traduceri în limba italiană a poeziilor de dragoste ale lui Eminescu (M. Eminescu, „Poesie d’amore", 1964), traducere premiată, în 1965, de Acad. Română. Alte lucrări: „Contribuţie la bibliografia asupra artei populare româneşti", „Istoria românilor din Transilvania". RUFFINI, Paolo (1765-1822), matematician şi medic italian. Prof. la Univ. din Modena. Cercetări legate de teoria ecuaţiilor şi a probabilităţilor („Teoria ecuaţiilor în care se demonstrează imposibilitatea soluţiilor algebrice la ecuaţiile care trec de gradul patru"). RUFFO, Titta (pe numele adevărat R. Cafiero Titta) (1877-1953), bariton italian. Cu o voce amplă, caldă, penetrantă s-a bucurat de o mare popularitate pe marile scene ale lumii, excelând în interpretarea rolurilor din operele lui Verdi. RUFISQUE [rufisk], oraş în Senegal, port la Oc. Atlantic, la 28 km E de Dakar; 204,1 mii loc. (2001). Centru comercial. Zăcăminte de gaze naturale. Expl. de titaniu. Ind. textilă, chimico-farmaceutică şi alim.; fabrici de pielărie, încălţăminte şi ciment. Export de arahide, bumbac şi ciment. RUFOS, -OASĂ (< rufă) adj. Zdrenţăros. RUG1 (lat. rubus) s. m. Tulpină târâtoare, spinoasă, a unor plante (ex. la mur). RUG2 (lat. rogus) s. n. Grămadă de lemne pe care se ardeau în Antic, animalele aduse ca jertfă sau morţii şi, în Ev. Med. (la catolici), ereticii. RUGA (lat. rogare) vb. I 1. Tranz. A cere cuiva în mod insistent un serviciu, o favoare etc. 2. Refl. A cere permisiunea de a face ceva. 3. Refl. (în practicile religioase) A adresa o rugăciune unei divinităţi; a invoca divinitatea. RUGĂ (< ruga) s. f. 1. Rugăminte, implorare. 2. Rugăciune. RUGĂCIUNE (lat. rogationem) s. f. Cerere, mulţumire sau laudă adresată de credincioşi Divinităţii; rugă (2). ♦ (Rar) Rugăminte, insistenţă; rugă (1). RUGĂMJNTE (< ruga) s. f. Cerere (stăruitoare) făcută unei persoane pentru a obţine un anumit lucru. RUGĂTOR, -OARE (< ruga) adj. (Şi adv.) Care face sau care exprimă o rugăminte; care se roagă. RUGBI (RUGBY) (< engl.) s. n. Joc sportiv desfăşurat între două echipe a câte 15 jucători, pe un teren de formă dreptunghiulară (lungime 95-100 m, lăţime 65-68 m), având ca obiect de joc o minge de formă ovală, care poate fi jucată cu mâna sau cu piciorul. Jocul durează 80 de minute, împărţit în două reprize a 40 de minute fiecare, cu o pauză între ele, de 5 minute, în care timp jucătorii nu părăsesc, de regulă, terenul de joc. Jucătorii echipei care reuşesc să „culce" mingea în terenul de ţintă advers („încercare") situat în spatele liniei buturilor (două bare verticale cu o înălţime de peste 3,5 m, unite, la înălţimea de 3 m faţă de sol, printr-o bară transversală, lungă de 5,65 m), adiţionează cinci puncte şi, în acelaşi timp, beneficiază de o lovitură „de transformare", executată cu piciorul, din interiorul terenului de joc, dintr-un punct perpendicular pe locul „încercării"; trimiterea mingii deasupra barei transversale şi în spaţiul cuprins între cele două bare verticale, chiar dacă se depăşeşte înălţimea acestora, aduce obţinerea a încă două puncte. Câte trei puncte se obţin şi în urma trimiterii mingii în spaţiul amintit, ca urmare a unor lovituri efectuate cu piciorul. Victoria se atribuie echipei care acumulează cel mai mare număr de puncte. în unele ţări, începând din 1895 r. se desfăşoară şi între echipe a câte 13 jucători, având unele reguli de joc deosebite. R. este originar din Anglia; numele vine de la oraşul Rugby, unde s-a jucat pentru prima dată. Primele reguli de^ joc au fost formulate în 1846. în 1934, a fost creată Federaţia Internaţională de Rugby Amator (F.I.R.A.). Primul club de r. a fost creat în 1839, iar în 1871 a luat fiinţă forul de specialitate Rugby Union din Marea Britanie; în 1884 s-a desfăşurat prima ediţie a Turneului Celor Cinci Naţiuni (Anglia, Irlanda, Franţa, Scoţia şi Ţara Galilor), iar din 2000, prin intrarea reprezentativei Italiei, a devenit Turneul Celor Şase Naţiuni, cea mai puternică competiţie inter ţări din emisfera nordică. Turneul Celor. Trei Naţiuni (Australia, Africa de Sud şi Noua Zeelandă) în emisfera sudică este socotită astăzi competiţia cea mai puternică şi spectaculoasă din lume. Primul campionat naţional de r. a avut loc în 1914. în 1919 s-a disputat la Paris prima întâlnire internaţională a României cu echipa naţională a Franţei. Echipele de club şi reprezentative ale României participă la diferite turnee internaţionale (de ex. Cupa Naţiunilor, din 1966) şi la Campionatul Mondial. RUGBjST (< rugbi) s. m. Persoană care practică jocul de rugbi. RUGBY [ragbi], oraş în Marea Britanie (Anglia), pe râul Avon, la 45 km ESE de Birmingham; 62,7 mii loc. (2002). Nod feroviar. Centru comercial. Ind. electrotehnică, constr. de maşini, cimentului, textilă, chimică şi alim. Universitate. Muzeu. Celebră scoală fondată în 1567 de Laurence Sheriff. RUGEN [rugen], insulă în S M. Baltice, aparţinând Germaniei, separată de continent prin str. Stralsund (2 km lăţime); 926,4 km2; 51 km lungime; 40 km lăţime max. Oraşe pr.: Bergen, Sassnitz. Relief de câmpie, cu alt. max. de 161 m (depozite sedimentare). Climă tempe-rat-maritimă. Cereale, sfeclă de zahăr. Creşterea animalelor. Pescuit. Staţiuni balneoclimaterice. Legată de continent printr-un dig (cu c.f. şi şosea), construit în 1936, şi de Pen. Scandinavă printr-un feribot. Importante situri preistorice. Cucerită de danezi (1168) a trecut în stăpânirea Pomeraniei (1325), Suediei (1648) şi a Prusiei (1815). RUGETU, masiv deluros în piemontul Olteţului, reprezentând alt. max. a acestuia (549 m). RUGINARE (< rugină) s. f. Mic arbust otrăvitor (10-40 cm) din fam. ericacee, cu frunze alterne persistente, pieloase, şi cu flori albe sau roşiatice dispuse în raceme umbe-liforrpe (Andromeda polifolia). Creşte sporadic prin mlaştini. RUG|NĂ (lat. aerugo) s. f. I. 1. Substanţă brun-roşcată, sfărâmicioasă, formată prin oxidarea obiectelor de fier în contact cu oxigenul în prezenţa umidităţii atmosferice. Protejarea fierului împotriva ruginirii se 215 RUHR face prin acoperirea suprafeţei sale cu pelicule de natură organică şi anorganică. 2. Obiect de fier vechi şi prost întreţinut; rablă. ♦ Fig. Mentalitate înapoiată, învechită. ♦ Persoană cu idei sau cu mentalitate învechită. II. 1. (FITOPAT.) Grup de ciuperci microscopice parazite, din filumul bazidiomicete. Provoacă boli ale plantelor, care se manifestă, în general, prin apariţia unor pete brune-ruginii pe frunze, pe tulpini sau pe inflorescenţe datorită şirurilor de spori (ex. r. neagră, Puccinia gra-minis; r. galbenă, Puccinia glumarum etc.). Unele dintre ele folosesc alte plante (ex. dracila) drept gazde intermediare. ♦ Boala provocată de aceste ciuperci. 2. (BOT.) Plantă erbacee perenă din fam. juncacee, înaltă de 40-80 cm, cu tulpina striată, lipsită de frunze, verde-albăstruie şi cu flori verzui, dispuse în inflorescenţă (Juncus inflexus). Creşte în locuri umede. RUGINĂ, Anghel (n. 1913, Vârvo-reşti, jud. Galaţi), economist american de origine română. Prof. univ. la Portland şi Boston. Specialist în finanţe, monedă şi credit („Capitalism, socialism ori liberalism social", „Dezvoltarea sistemului capitalist", „Un sfârşit al agoniei dolarului american"). M. de onoare al Acad. Române (1990). RUGINEŞTI, com. în jud. Vrancea, situată în zona de contact a Subcarpaţilor Vrancei cu C. Şiretului Inferior, pe cursul inf. al râului Trotuş; 4 513 loc. (2005). Viticultură. Bisericile de lemn Cuvioasa Parascheva (sec. 17), Sf. Gheorghe (1757-1758) şi Sf. Nicolae (sec. 18, reconstruită în 1827 şi refăcută în 1914 după un incendiu), în satele R., Angheleşti şi Copăceşti. RUGINI vb. IV 1. Intranz. A se ac°peri cu rugină (I 1), a prinde rugină; a se oxida. 2. Intranz. (FITOPAT.; despre frunze, plante Anghel Rugină iiflisililfci Ruginoasa. Muzeul memorial „Al. I. Cuza“ etc.) A fi atacat de rugină (II 1). + Fig. A deveni galben-roşiatic ca rugina (I 1). 3. Refl. Fig. A se perima, a se învechi. RUGINITĂ (< rugină) s. f. Ferigă mică (de 3-15 cm) cu rizom scurt, cu frunze penat sectate (Asplenium ruta-muraria). Creşte pe stâncile calcaroase din regiunile de munte, pe zidurile vechi şi pe ruine. RUGINIU, -IE (< rugină} adj. De culoarea ruginei (I 1), galben-roşiatic. RUGINOASA 1. Şaua înşeuare largă în partea de N a colinelor Ruginoasa-Strunga, la contactul cu sectorul Dealu Mare - Hârlău al Culmii Şiretului, pe cumpăna de ape dintre izvoarele râurilor Bahlueţ şi Barcu, la 290 m alt., străbătută de c.f. Paşcani—Târgu Frumos şi de o şosea modernizată. Cunoscută şi sub numele de Poarta Târgului Frumos. 2. Colinele Ruginoasa-Strunga, sectorul SE al Culmii Şiretului; în S vin în contact cu Pod. Central Moldovenesc. Relief de dealuri joase, cu pante domoale şi înşeuări largi. Culturi agricole. 3. Com. în jud. laşi, situată în zona colinelor Ruginoasa-Strunga, în perimetrul înşeuării Ruginoasa; 6 297 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul R.), inaugurată la 1 iun. 1870. Expl. de gresii. Pomicultură. Vestigii neolitice, de tip Cucuteni. în satul R., atestat documentar în 1706, se află un han de dimensiuni mari (sec. 18, renovat în 1905), biserica Adormirea Maicii Domnului (1801-1805, renovată de Alexandru loan Cuza, şi în 1955) şi un palat în stil neogotic construit în 1811 de Săndulache Sturdza (cumpărat de Alexandru loan Cuza, în 1862, şi transformat în reşedinţă domnească). Palatul, renovat în mai multe rânduri (1963, 1971-1975, 1982), adăposteşte în prezent Muzeul memorial „Alexandru loan Cuza". 4. Com. în jud. Neamţ; 2 009 loc. (2005). RUGOZITATE (< fr., lat.) s. f. 1. (TEHN.) Calitate a suprafeţei unui corp solid de a avea asperităţi de dimensiuni mici. 2. Mică ridicătură de formă neregulată, apărută pe suprafaţa unui obiect. RUHA, Ştefan (1931-2004, n. Cărei), violonist român. Concertist virtuoz şi interpret în genul cameral, posedând un sunet cald şi strălucitor. R0HMANN, Heinz (1902-1994), actor german de teatru şi film. Răsfăţatul publicului german, timp de mai bine de jumătate de sec., ca interpret comic atât pe scenă (piese de Shakespeare, Shaw, Beckett), cât şi pe ecran în operete şi comedii uşoare („Trei băieţi şi o fericire", „Singur la nevastă", „Ofiţer pentru o zi“, „Bravul soldat Svejk", „Hokus Pokus"). RUHMKORFF [rumkorf], Heinrich Daniel (1803-1877), inginer francez de origine germană. A deschis la Paris, în 1840, o fabrică de aparate fizice. Inventator (1851) al bobinei de inducţie care-i poartă numele şi pentru care a fost răsplătit cu Premiul „Volta". RUHR [ru:r] 1. Râu în V Europei (Germania), afl. dr. al Rinului la Duisburg; 235 km. Izv. din zona înaltă Rothaargebirge. Navigabil 48 km. Legat cu canalele Dortmund-Ems şi Rhein-Herne. Hidrocentrale. 2. Reg. industrială şi bazin carbonifer în Germania (Renania de Nord-West-falia) cu rezerve de huilă de c. 100 miliarde t; c. 6,2 mii km2; formează conurbaţia Ruhrstadt (Duisburg, Essen, Bochum şi Dortmund), de peste 5,5 mii. loc.; realizează c. 70% din producţia de cocs şi c. 90% din cea de oţel a ţării. Datorită întârzierii plăţii reparaţiilor de război datorate după Primul Război Mondial, Franţa a ocupat (8 mart. 1921) o parte a R.; cu acordul Belgiei şi Italiei, dar nu şi al Marii Britanii, la 11 ian. 1923 a ocupat întreaga reg. După RUIN 216 adoptarea planului Dawes (aug. 1924) R. a fost progresiv eliberat de francezi. După al Doilea Război Mondial reg. a fost administrată (1948-1952) de Autoritatea Internaţională a R. până la crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi apoi de autorităţile germane. RU|N (< ser.) s. n. Plantă erbacee perenă cu tulpina înaltă de 30-100 cm, din fam. dipsacacee, acoperită cu peri rigizi, cu frunze opuse, lucioase şi cu flori liliachii, roşiatice sau albe, dispuse în capitule (Suc-cisa pratensis). Creşte în reg. montană. RUINA (< lat., fr.) vb. I refl. şi tranz. 1. A (se) transforma în ruină (1), a (se) dărăpăna; a se degrada. 2. A-şi pierde sau a face pe cineva să-şi piardă averea, sănătatea; a (se) distruge. RUjNĂ (< lat., fr.) s. f. 1. Ceea ce a rămas dintr-o construcţie dărâmată; construcţie dărâmată; dărâmătură. ♦ Fig. Vestigiu al trecutului. 2. Faptul de a (se) ruina. + Persoană distrusă din punct de vedere fizic şi moral, ca urmare a bolilor, a necazurilor etc. RUINIFORM, adj. (Despre relief), stâncos, cu aspect foarte neregulat, sugerând aspectul ruinelor unei cetăţi, de obicei puternic afectat de procese de dezagregare. RUISDAEL, Jacob van v. Ruysdael. RUfZ [ru|0], Juan (c. 1283-c. 1350), poet spaniol. Arhiepiscop de Hita. Inspirat deopotrivă din Islam şi neoplatonism, cultivă misterul religios, inovând stilistic în cadrul tradiţiei. Autor al poemului „Cartea dreptei iubiri", operă singulară cu fond autobiografic, amestec de legende şi alegorii, care anticipează, prin observaţia moravurilor, romanul picaresc. RUIZ, Nevado del ~, vulcan activ în Cordillera Central (m-ţii Anzi), în V Columbiei, la 130 km V de Bogota; 5 400 m alt. Erupţii violente în anii 1595 şi 1845 (1 000 victime) şi catastrofală la 13 nov. 1985 (c. 25 000 victime). RUÎZ [rui6], Râul (n. 1941), regizor chilian de film. Din 1974 lucrează în Franţa. Se caracterizează prin obsti-narea cu care caută noi forme de limbaj cinematografic din care nu lipsesc nonsensul, deturnarea locurilor comune, predispoziţia pentru ludic, atracţia fantasticului. Rezultatul: un cinematograf intelectualist şi profund personal („Trei tigri trişti", „Dialogurile exilaţilor", „Genealogia unei crime"). RUfZ [rui0] DE ALARCON Y MENDOZA [mendoOa], Juan (1581-1639), dramaturg spaniol. Susţinător al idealului de ordine raţională într-o epocă în care barocul declanşase o filozofie a labirinticului, R. promovează o artă a sobrietăţii aplicată asupra caracterelor şi realităţii cotidiene („Adevărul suspect", „Tot răul spre bine", „Pereţii au urechi", „Ţesătorul din Segovia"). RUfZ CORTINES, Adolfo (1890-1973), om politic mexican. Preşedinte al Republicii (1952-1958). A promovat o politică de dezvoltare a sectorului industrial mexican. RUJ (< fr.) s. n. Preparat cosmetic cu diferite nuanţe de roşu pentru colorarea buzelor (sau mai rar a obrajilor), fabricat dintr-un amestec parfumat de grăsimi şi de ceruri colorate; roşu de buze. RUJA (< ruj) vb. I refl. A-şi da cu ruj pe buze (sau pe faţă). RUJALINĂ (< rujă) s.f. (BOT.) Nalbă. RUJARE (et. nec.) s.f. Operaţie de nivelare a grânelor încărcate în vrac, astfel încât capacitatea magaziei să fie folosită la maximum, fără deplasarea încărcăturii în timpul navigaţiei. RUJĂ (< bg., ser.) s. f. 1. Plantă erbacee perenă din familia crasu-lacee, dioică, înaltă de 10-35 cm, cu rizom gros, cărnos, cu miros de trandafir, cu frunze cărnoase şi cu flori galbene-purpurii în corimb terminal (Rhodiola roşea). Creşte pe stânci şi grohotişuri în reg. subalpină şi alpină. ♦ (Reg.) Trandafir. 2. Fig. Roşeaţă, rumeneală din obraji. RUJEOLĂ (< fr.) s. f. Infecţie virotică contagioasă care apare la vârsta copilăriei în epidemii masive, caracterizată printr-o erupţie generalizată de culoare roşie (pe piele şi pe mucoase) şi care dă o solidă imunitate; datorită scăderii rezistenţei organismului, în perioada de convalescenţă pot apărea complicaţii grave, cel mai adesea respiratorii. în prezent, în multe ţări (inclusiv în România) vaccinarea antirujeolică este obligatorie. Sin. (reg.) cori, pojar (3). RUJET (RUGET) (< fr.) s. n. Boală infecţioasă a porcilor, întâlnită uneori şi la alte specii de animale, precum şi la om. La porci se manifestă prin febră, tulburări generale şi prin apariţia unor pete roşii pe piele. Sin. brâncă2 (1). RULA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A înfăşură ceva în formă de sul. 2. Intranz. (Despre filme) A se proiecta pe ecran. 3. Tranz. A pune şi a ţine în circuitul economic, în circulaţie fonduri, capital etc. cu scopul de a obţine câştig. 4. Intranz. (Despre vehicule, poduri rulante etc.) A se deplasa prin rostogolirea roţilor sau a rolelor pe o cale de rulare. ♦ Tranz. A deplasa un corp prin rostogolire. 5. Tranz. (INFORM.) A prelua un program într-un sistem de calcul. RULADĂ (< fr.) s. f. 1. Prăjitură făcută dintr-o foaie de aluat umplută cu cremă, gem, dulceaţă etc. şi rulată în formă de sul. 2. Fel de mâncare preparat din muşchi de vacă sau de porc, umplut cu tocă-tură, ouă fierte etc. şi rulat, sau din carne tocată amestecată cu ou, zarzavaturi etc. şi căreia i se dă forma unui rulou. RULAJ (< fr.) s. n. 1. Timpul dintre două încărcături succesive ale unui vagon de marfă de cale ferată, totalizând timpii necesari aducerii, încărcării, transportului, descărcării şi manevrelor. 2. Circulaţie a fondurilor de producţie, a capitalului, a valorilor în conturi etc. RULANT, -Ă (< fr.) adj. (Despre sisteme tehnice) Care este construit pentru a se deplasa pe o cale cu ajutorul unor organe de rostogolire. 4-Material r. = locomotivele şi vagoanele destinate circulaţiei pe liniile de cale ferată. RULETĂ (< fr.) s. f. 1. Instrument pentru măsurarea distanţelor, format dintr-o panglică de oţel sau de material textil întărit, cu gradaţii în sistemul metric şi care se poate strânge prin rulare în jurul unui ax. 2. Denumire a unui joc de noroc şi a instalaţiei la care se joacă. Prima variantă a jocului care se numea girella a apărut în Italia, unde a fost interzis în 1591. 3. Mic instrument format dintr-o rotiţă de metal cu margine dinţată, care se foloseşte la desenarea tiparelor de stofă sau la tăierea aluatului. RULFO, Juan (1918-1986), scriitor mexican. Reprezentant al realismului magic. Proză de mare forţă expresivă şi concizie stilistică, cu înclinaţie pentru mediul rural, pentru pitoresc şi obiceiuri indigene (voi. de povestiri „Lanul în flăcări", romanul „Pedro Pâramo"). RULJU (< fr.) s. n. Oscilaţie de rotaţie a unei nave în jurul axei sale longitudinale de inerţie (numită axă de ruliu), provocată de acţiunea valurilor când direcţia de înaintare este paralelă cu valurile. RULMENT (< fr.) s. m. 1. Organ de maşină care serveşte la reze-marea şi la ghidarea fusurilor de arbori sau de osii, compus din două inele concentrice (unul montat pe 217 RUMEN2 arbore, iar celălalt în carcase sau în corpul maşinii), separate prin corpuri de rostogolire (bile, role etc.) care prezintă rezistenţă apreciabil mai mică decât lagărele de alunecare. Unii istorici apreciază că r. cu bile a fost inventat în 1794 de Philip Vaughan. Prima aplicare practică a fost făcută în c. 1900 la biciclete. Primul r. cu role conice a apărut în S.U.A. (1918) iar cu ace în Germania (1922). 2. Faptul de a circula, de a rula (vorbind despre bani). ^ (CONT.) Fond de r. net = diferenţa dintre activele curente ale unei întreprinderi. Se mai poate calcula şi ca diferenţă dintre capitalul permanent şi activele imobilizate. RULOTĂ (< fr.) s. f. Vehicul cu două sau patru roţi, remorcat de un autoturism şi dotat cu elemente de confort proprii unei mici camere de locuit. RULOU (< fr.) s. n. 1. Obiect în formă de sul (ex. r. de hârtie). 2. Piesă cilindrică, de obicei cu înălţimea mai mare decât diametrul, care se roteşte în jurul axei sale de simetrie şi care serveşte la susţinerea şi la transportul unor piese pe o direcţie perpendiculară pe axa ei, la înfăşurarea unor fire sau benzi (textile ori de tablă) etc. ♦ Sul subţire de lemn pe care se înfăşoară transperantul de la ferestre; p. ext. transperant; jaluzea. 3. Organ activ al compresoarelor rutiere, constituit djntr-un cilindru cu greutate mare; tăvălug de compresor. 4. Pieptănătură femeiască în care părul este înfăşurat în formă de sul. RULURĂ (< fr.) s.f. Defect de creştere a! arborilor, care constă în apariţia unor crăpături în formă de segment de cerc de-a lungul unui inel anual. ROM, ar-, 1. Termen folosit de musulmani pentru a-i desemna pe europeni în general şi pe bizantini în special. Folosit şi pentru Patriarhia greacă ortodoxă de la Ierusalim. 2. Sultanat în Anatolia al turcilor selgiucizi (1077-1308) format din ferit, desprinse din Imp. Bizantin; s-a mai numit şi Sultanatul de Konya. RUMÂN (lat. romanus) s. m. (în Ev. Med., în Ţara Românească; la PL) Denumire a ţăranilor dependenţi de stăpânii feudali; (şi la sg.) ţăran care purta această denumire. RUMÂNjE (< rumân) s. f. (în Ev. Med., în Ţara Românească) Condiţie a ţăranilor dependenţi de stăpânul feudal al moşiei (domn, boieri, Jpanăstiri). R. constituiau o obşte cu drept de folosire a pământului, dar datorau stăpânului feudal dijma din produsele pământului lăsat în folosinţa lor (numită găleată) şi dijma din vite (numită datul), precum şi diferite prestaţii în muncă. R. privea numai pe bărbaţi, nu şi pe femei. A fost desfiinţată prin reforma lui Constantin Mavrocordat din 1746. RUMB (< fr., engl.) s. n. (NAV.) Unitate de măsură pentru unghiuri folosită la roza-vânturilor, egală cu a 32-a parte dintr-un cerc. RUMBA (cuv. sp.) s. f. Dans de origine cubaneză, intrat în sfera jazz-ului (1920) şi devenit în jurul anilor 1930 dans de salon, cu ritm binar, sincopat şi cu mişcare rapidă; melodia corespunzătoare acestui dans. RUMBATRON (< fr.) s. n. Aparat utilizat la obţinerea curenţilor de foarte înaltă frecvenţă, care dau unde electromagnetice şi lungimi de undă de ordinul decimetrului şi centimetrului. RUMEANŢEV, Piotr Aleksandrovici (1725-1796), conte, comandant de oşti rus; general-feldmareşal. S-a remarcat în timpul Războiului de 7 Ani (1756-1763) şi în timpul Războaielor Ruso-Jurce din 1768-1774 şi 1787-1791. în 1794 a fost comandantul suprem al armatelor ruse care au înăbuşit mişcarea de eliberare poloneză de sub conducerea lui T. Kosciuszko. RUMEGA (lat. rumigare) vb. I 1. Intranz. (Despre animale) A mesteca a doua oară hrana regurgitată din stomac. 2. Tranz. A mesteca ceva în gură; deprec. a mânca. 3. Tranz. Fig. A medita îndelung asupra unui lucru, a-l relua mereu în cercetare. RUMEGĂTOR, -OARE (< rumega) adj., s. f. 1. Adj. (Despre animale) Care rumegă (1). 2. S. f. (La pl.) (ZOOL.) Subordin de mamifere erbi-vore, de obicei biungulate, caracterizate prin prezenţa unui stomac format din patru compartimente {rumenul, reţeaua, folosul şi cheagul) şi prin existenţa funcţiei de rumegare. Prin acest act fiziologic, executat prin contracţia musculaturii rumenului şi a esofagului, masa de alimente este readusă în gură, remestecată şi din nou înghiţită. Rumegarea este posibilă datorită existenţei unui şanţ esofagian care se întinde de la cardia până la foios. în privinţa dentiţiei r. se caracterizează prin reducerea sau absenţa incisivilor de pe maxilarul superior şi prin cheratinizarea acestei regiuni a intermaxilarelor. Incisivii inferiori (de formă lăţită) servesc la ruperea plantelor. Subordinul cuprinde mai multe familii de animale terestre, răspândite pe tot globul (camelide, tragulide, cervide, antilocapride, bovide ş.a.). Dintre r. au fost domesticite taurinele, bivolii, oile, caprele, iacul, lama, renul, cămila. RUMEGUŞ (< rumega) s. n. Deşeuri de lemn, asemănătoare cu tărâţele, provenite din tăierea lemnelor cu ferăstrăul. Stocarea improprie a acestor deşeuri (adesea în albia majoră a râurilor) creează grave probleme de poluare a apei, cu efecte negative asupra faunei piscicole. RUMELIA (cuv. turcesc rum-TIT „Ţara romanilor «bizantinilor»") 1. Denumire turcească dată părţii estice a Pen. Balcanice. Otomanii şi-au început campania de cucerire în Balcani la jumătatea sec. 14. De la sf. sec. 16 până în sec. 19, denumirea provinciei turceşti cu centrul la Sofia (includea Bulgaria, Serbia, Herţegovina, Albania, Macedonia, Epir şi Tesalia). După Tratatul de pace de la Berlin (1878) posesiunile de la Dunăre au intrat de facto în componenţa Bulgariei, sub suzeranitate otomană. S Bulgariei forma provincia autonomă Rumelia Orientală cu capitala la Philippopoli (Plovdiv), iar Rumelia Occidentală era împărţită între provinciile Edirne, Salonic şi Monastir. în 1885 Bulgaria a anexat Rumelia Orientală, iar prin Tratatul de pace de la Bucureşti (1913) Monastir a fost cedat Serbiei şi Salonicul Greciei; Edirne a rămas în componenţa Imp. Otoman. 2. Denumirea contemporană a părţii europene a Turciei, inclusiv Istanbulul. RUMELl-HISAR (tc. „castelul Rumeliei“), fortăreaţă construită de sultanul otoman Mehmet II în 1452, pe coasta europeană a Bosforului, în vederea cuceririi Constantinopolului. RUMEN1 (< fr., lat.) s. n. (ZOOL.) Cel mai mare dintre cele patru compartimente ale stomacului la rumegătoare. Are forma unui sac dublu, ocupând întreaga cavitate abdominală stângă, de la diafragmă până la bazin, şi treimea inferioară ventrală a cavităţii abdominale drepte, în r. alimentele se înmagazinează şi suferă (în special celuloza) un proces de macerare, sub acţiunea florei bacteriene, a fermenţilor şi a mişcării pereţilor. Contracţiile r. se repetă de mai multe ori pe minut (în funcţie de specie) şi pot fi percepute prin palparea flancului stâng al animalelor. V. şi rumegător, -oare. RUMEN2, -Ă (< sl.) adj. 1. (Despre obraji sau buze) Care bate în roşu; (despre oameni) cu obrajii RUMENI 218 roşii. ♦ De un roşu intens; trandafiriu. 2. (Despre fructe şi despre unele preparate alimentare) Care a căpătat o culoare roşiatică (sub acţiunea soarelui sau a focului); copt bine. RUMENj (< rumerP) vb. IV refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină rumen2. RUMFORD [ramferd], Sir Benjamin THOMPSON, conte de (1753-1814), fizician american de origine engleză. Prof. univ. la Harvard. Membru al Societăţii Regale din Londra. Contribuţii la teoria căldurii şi a luminii. A demonstrat (1798) constanţa masei gheţii care se topeşte şi a emis ipoteza producerii căldurii ca mişcare internă sau vibratoare a părţilor componente ale corpurilor încălzite. Inventator al calorimetrului cu apă şi al termoscopului cu aer. RUMINANTIA v. Rumegătoare. RUMMY (REMI) (cuv. engl.) s. n. Joc de societate cu 106 cărţi sau cu mici piese dreptunghiulare din os, masă plastică, piatră, lemn etc. marcate cu cifre de diferite culori. RUMOARE (< fr., lat.) s. f. Zgomot surd de voci care se aud în acelaşi timp, produs de o masă de oameni; p. ext. zgomot confuz. RUNĂ (< germ. run „secret", „mister") s. f. (mai ales la pl.) 1. Semn grafic crestat în lemn sau cioplit în piatră, aparţinând celui mai vechi alfabet germanic atestat (alfabetul runic), utilizat în inscripţiile epigrafice despre care avem mărturii începând din sec. 2. Scrierea runică este de origine incertă, dar probabil derivată dintr-un alfabet dintr-o reg. mediteraneeană. S-au păstrat peste 4 000 de inscripţii şi manuscrise runice, majoritatea dintre ele aflân-du-se în Suedia. (Pe terit. României r. apar pe un vas aparţinând tezaurului de la Pietroasele.) Au avut o mare răspândire în ţările scandinave şi anglo-saxone (sec. 9-12). R. atestate sunt în număr de 24 şi au atât valoare fonetică, cât şi ideografică. 2. Scriere consonantică utilizată de triburile turcice din Asia, în sec. 5-11. RUNC (lat. runcus) s. n. Loc într-o pădure curăţat de arbori pentru a putea fi cultivat sau utilizat ca fâ-neaţă, păşune, vatră de sat etc. Termenul a dat naştere la numeroase toponime. RUNC, mănăstire de călugări, situată în localit. componentă Runcu a oraşului Buhuşi, jud. Bacău, ctitorită de Ştefan cel Mare în 1457, după bătălia victorioasă împotriva lui Petru Aron de la Orbie (apr. 1457). Biserica veche a mănăstirii a fost demolată, pe locul ei zidindu-se biserica actuală cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1760-1787; picturile murale interioare au fost executate abia în 1987). Complexul monahal a fost restaurat în anii 1980-1990. RUNCEANU, Mihaela (1955-1989, n. Buzău), cântăreaţă română de muzică pop. Activitate pedagogică. Şlagăre („De-ar fi să vii“, „Spe-ranţe-vis, speranţe-flori“). RUNCU 1. Masiv deluros cu aspect de culme, situat în extremitatea de V a muscelelor Argeşului, între văile râurilor Olt (la V) şi Topolog (la E), alcătuit predominant din formaţiuni sarmaţiene şi acvita-niene (gresii, mame, şisturi argiloase, cinerite). Alt. max.: 700 m. Acoperit cu păduri de fag şi cu livezi. 2. Com. în jud. Dâmboviţa, situată la poalele SE ale m-ţilor Leaota şi cele SV ale m-ţilor Bucegi, pe cursul superior al râului lalomicioara; 4 642 loc. (2005). în satul Bădeni se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1820, reparată în 1880), iar în satul R. o biserică cu hramul Sf. Ignatie (1844-1845) şi o biserică cu triplu hram — Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Sf. Nicolae şi Duminica Tomii (1844-1846). 3. Com. în jud. Gorj, situată în Depr. Subcarpatică Olteană, la poalele S ale m-ţilor Vâl-can, pe cursul superior al râului Jaleş; 5 550 loc. (2005). Expl. de calcar (în satul Suseni). Pomicultură. Sanatoriu şi muzeu etnografic (în satul Dobriţa). în satul R. se află o biserică din sec. 17, atribuită Domniţei Florica (fiica lui Mihai Viteazul), în arealul com. R. se află rezervaţiile naturale Cheile Runcului (sau Soho-dolului, 350 ha), izbucul Jaleşul. 4. Com. în jud. Vâlcea, situată în V muscelelor Argeşului, la poalele S ale dealului Runcu, în zona de izvor a râului Sâminic; 1 134 loc. (2005). Pomicultură. Biserica Sfinţii Voievozi (1577, renovată în 1855), în satul R. RUNCIMAN [ransimen], Sir Steven (pe adevăratul său nume James Cochran Stevenson) (1903-2000), istoric englez. Prof. univ. la Istanbul şi conducător al unor organisme ştiinţifice internaţionale. Specialist în istoria Ev. Med., îndeosebi a lumii bizantine şi a Cruciadelor. Lucrări: „Civilizaţia bizantină", „Istoria cruciadelor", „Schisma răsăriteană", „Vecerniile siciliene", „Căderea Con-stantinopolului: 1453", „Teocraţia bizantină" Drept recunoaştere a contribuţiilor sale remarcabile, numeroase universităţi şi instituţii străine i-au acordat importante titluri ştiinţifice. RUNDĂ (< germ.) s. f. Fiecare dintre reprizele din cadrul aceleiaşi competiţii (box, lupte, şah etc.). RUNDI (BARUNDI), populaţie bantu care a dat numele statului Burundi. Limba r. este vorbită de c. 3 mii. membri. RUNDSTEDT [runt/tet], Gerd von (1875-1953), general-feldmareşal german. Şef de stat-major de divizie şi corp de armată în Primul Război Mondial. Comandant de grupuri de armate în Polonia (1939), Franţa (1940) şi U.R.S.S. (1941) şi co-mandant-şef al Frontului de Vest (mart. 1942—iul. 1944 şi sept. 1944- 1945), calitate în care a fortificat terit. Franţei în eventualitatea unei aşteptate invazii a Aliaţilor. A condus ofensiva din Ardeni. Capturat în 1945, a fost eliberat din cauza stării sale de sănătate. RUNEBERG [runebaerj], Johan Ludvig (1804-1877), poet finlandez de limbă suedeză. Prof. la Univ. din Turku. Versuri de inspiraţie folclorică („Poeme") şi patriotică („Regele Fjalar", „Povestirile stegarului Stal", „Hanna"). Considerat poetul naţional al Finlandei şi unul dintre marii romantici suedezi. RUNGE [ruqe], Cari (1856-1927), matematician şi fizician german. Prof. la Univ. din Hanovra şi Gottingen. Contribuţii în geometria diferenţială, algebră şi teoria funcţiilor. RUNGE [rurp], Friedlieb Ferdinand (1795-1867), chimist german. Prof. la 219 RUPIAH Rupea. Cetatea Cohalmului Univ. din Breslau şi Berlin. Cercetări asupra gudronului de huilă, din care a separat prin distilare anilina, fenolul ş.a.; a descoperit cafeina şi atropina. RUNGE [ruge], Philipp Otto (1777-1810), pictor şi teoretician de artă german. Membru al grupării nazareenilor. Figuri alegorice şi portrete pline de vigoare în redarea expresiei („Lecţia privighetorii11, „Părinţii artistului", „Dimineaţa11). Desene; ilustraţie de carte. Preocupat de problemele culorii, căreia i-a consacrat câteva scrieri. RUNIC, -Ă (< fr., germ.) adj. Care foloseşte runele, privitor la rune, cu caracter de rune. RUNOLOGjE (< germ.) s.f. Studiul runelor. RUPE (lat. rumpere) vb. III 1. Tranz. şi refl. A (se) sfărâma. ♦ A-şi fractura o mână, un picior etc. ♦ Tranz. A face să înceteze; a curma. <0» Expr. A o rupe cu cineva (sau cu ceva) = a pune capăt unei legături, unei deprinderi etc. 2. Tranz. A distruge un obiect de îmbrăcăminte prin purtare. 3. Tranz. A lua dintr-un întreg o bucată; a smulge bucăţi dintr-un lucru sau dintr-o fiinţă. 4. Tranz. A smulge (buruieni, rădăcini etc.). + A culege flori, fructe etc. ♦ A obţine (cu greu) o sumă de bani. 5. Refl. şi tranz. A (se) desprinde, a (se) depărta de cineva sau de ceva; p. ext (despre o mulţime) a (se) împrăştia. <£> Expr. (Tranz.) A rupe rândurile = a strica ordinea unui şir aliniat. 6. Tranz. A şti puţin o limbă străină, a se exprima cu greutate într-o limbă străină. . RUPEA, oraş în jud. Braşov, situat în zona de contact a pod. Hârtibaciului cu Subcarpaţii Homoroa-delor, pe stg. râului Valea Mare; 5 650 loc. (2005). Staţie de c.f. Nod rutier. Expl. de marne şi argile. Fabrici de piese şi accesorii pentru autovehicule, de confecţii şi tricotaje, de prelucr. a lemnului şi de produse alim. Siloz de cereale. Izvoare cu ape minerale clorosodice şi sulfuroase, cu efecte curative în tratamentul afecţiunilor reumatismale şi ginecologice. Muzeu cu secţii de istorie şi etnografie. Vestigii paleolitice Şi neolitice. Pe vatra aşezării dacice, numită de către romani Rupes, s-a dezvojtat localit. medievală, menţionată documentar, prima oară, în '324. în 1433, aşezarea apare consemnată ca târg, cu numele Kohalm (în traducere: vârf de stâncă) sau Cohalm, denumire care s-a Păstrat până în 1929. în perioada mterbelică, R. a fost un puternic pentru cultural săsesc. Declarat oraş ln 1951. Monumente: Cetatea Cohal-mului, construită în etape (sec. 13- 17) pe un deal bazaltic (dealul este declarat rezervaţie geologică), apare menţionată documentar, prima dată, în 1324. După această dată, reprezentanţi regali ocupă cetatea, pe care o stăpânesc până în 1420, când aceasta a fost redată localnicilor. în 1688, cetatea a fost ocupată şi refăcută de austrieci, care şi-au instalat aici o garnizoană. Cetatea a fost restaurată în 1954; biserică evanghelică (sec. 14-16), în stil gotic, cu o colecţie de covoare orientale. Rezervaţia „bazaltele de la Rupea11 reprezintă punctul cel mai vestic de apariţie a bazaltelor din aria m-ţilor Persani, izolat în plină zonă de depozite sedimentare ale bazinului Transilvaniei. RUPEE (RUPIE) (fr., engl.; cuv. din Ib. hindi) s. f. Denumirea unităţii monetare în India, Nepal, Seychelles, Pakistan şi Sri Lanka. RUPELLA v. Rochelle. RUPERE (< rupe) s. f. 1. Acţiunea de a (se) rupe. 4 R. de nori = ploaie torenţială însoţită de descărcări electrice. ♦ Distrugere a continuităţii unui corp sau a unui material solid sub acţiunea unei solicitări mecanice. 2. R. de pantă = construcţie care serveşte la racordarea a două sectoare vecine, aflate la înălţimi diferite, ale unui canal, pentru a se menţine panta longitudinală între limitele admisibile. RUPERT, Prinţul - (1619-1682), comandant militar regalist în timpul primului Război Civil din Anglia (1642-1646) din cadrul Revoluţiei engleze. Fiul lui Frederic V, elector palatin de Rin (1610-1623) şi rege al Boemiei (ca F. I) (1619-1620), şi al Elisabetei, fiica regelui lacob I al Angliei. După ce a participat la Războiul de 30 de Ani împotriva imperialilor Habsburgi, s-a stabilit în Anglia (1642), unde a devenit favoritul unchiului său, regele Carol I. în calitate de comandant al cavaleriei, a repurtat victoriile de la Bristol (1643) şi Lancashire (1644); în ciuda faptului că a fost înfrânt la Marston Moor (iul. 1644) de Cromwell, a primit comanda trupelor regaliste. După capitularea Bristolului (1645) a jost demis şi expulzat din Anglia. între 1648 şi 1650 a comandat o mică flotă regală, cu care a prădat vasele englezeşti, după care s-a retras în Germania (1653-1660). După Restauraţie (1660) a comandat nave englezeşti în războaiele anglo-olandeze (1667, 1672-1674). El a fondat şi a fost primul guvernator al Companiei Golfului Hudson, importantă în istoria economică şi politică a Canadei. RUPESTRIS DU LOT [du Io] (loc. fr.) subst. Soi de portaltoi pentru viţa de vie, utilizat pe soluri sărace, calcaroase, în zone secetoase. RUPŞSTRU, -Ă (< fr.; {s> lat. rupes „stâncă11) adj. 1. (Despre plante) Care creşte pe stânci. 2. (Despre construcţii) Făcut, realizat în stâncă. 3. Artă r. = denumire dată manifestărilor artistice (desen, pictură, sculptură etc.) realizate pe stânci sau pe pereţii peşterilor. Cele mai vechi manifestări de a.r. datează din Paleoliticul Superior şi constau în picturi şi gravuri executate pe pereţii cavernelor de la Altamira (Spania), Lascaux (Franţa), în care sunt reprezentate animale, scene de vânătoare sau de luptă, şi în sculpturi de idoli feminini, exprimând cultul maternităţii. Alte reprezentări r. celebre sunt cele de Tassili (Sahara) şi din Australia. RUPIAH (cuv. indonezian) s. m. Unitate monetară în Indonezia. RUPIE 220 RUPIE v. rupee. RUPT, -Ă (< rupe) adj., s. n. 1. Adj. Făcut bucăţi, fragmentat. ♦ Fracturat. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Ros, găurit, uzat, sfâşiat. ♦ Fig. Zdrobit. 2. Fig. (Despre relaţii prieteneşti, diplomatice etc.) întrerupt, curmat; stricat, anulat. 3. Smuls. 4. Depărtat de...; izolat, înstrăinat. 5. S. n. Fapt de a rupe, ruptură. RUPTAŞ (< ruptă) s. m. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi Moldova) Contribuabil care încheia o ruptă. RUPTĂ (< rupt) s. f. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) Denumire a înţelegerii între o categorie fiscală (comunitate sau contribuabil) şi vistierie, prin care, în locul tuturor dărilor existente, se stabilea o sumă globală fixă, plătibilă anual în una sau mai multe rate. RUPTOR (< fr.) s. n. Aparat electric care deschide şi menţine deschis un circuit electric sub acţiunea şi pe durata exercitării unei comenzi din exterior; este folosit la comanda motoarelor electrice, la comutarea circuitelor electrice, în automatizări. RUPTURA v. Vârvoru de Jos. RUPTURĂ (< rupt) s. f. 1. Faptul de a (se) rupe. 2. Loc în care un obiect este rupt; gaură, spărtură. ♦ Porţiune de teren rupt de ape. & R. de pantă = modificare bruscă a pantei unui deal sau a unui munte. 3. Porţiune, bucată ruptă din ceva. ♦ Zdreanţă. RURAL, -Ă (< fr., lat.) adj. De (la) sat, sătesc. RURIK (?-c. 879), conducător normand (al varegilor) care, potrivit tradiţiei, a cucerit puterea în Novgorod în c. 862, inaugurând o dinastie (Rurikizi) de principi domnitori în Rusia. Teoria „normandistă", bazată pe această tradiţie, consideră că R. a fost întemeietorul statului rus. RUS, com. în jud. Sălaj, situată la poalele dealurilor Gârboului, pe stg. Someşului; 1 190 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul R.). Satul R. apare menţionat documentar în 1325. RUS, -Ă (< rus) s. m. şi f., adj., 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe terit. Rusiei. Mai trăiesc în alte republici de pe terit. fostei U.R.S.S., în S.U.A. şi Canada şi în ţările din Europa Apuseană. ♦ Persoană care aparţine acestui popor. R. sunt de religie creştină (ortodoxă). 2. Adj. Care aparţine Rusiei sau ruşilor (1), privitor la Rusia sau la ruşi; rusesc. Artă r. = primele manifestări apar din sec. 10 în oraşele şi cnezatele Kiev, Novgorod, Vladimir, Suzdal şi Moscova. Tradiţionala arhitectură în lemn a influenţat plastica arhitecturii zidite. Bisericile se caracterizează prin cupole multiple şi o prezentare etajată a volumelor (catedrala Sf. Sofia din Kiev — sec. 12). în sec. 14-15 apar elemente noi: arcul în potcoavă, cupola în formă de bulb, decoraţii cu plăci de faianţă colorată. Pe lângă construcţiile religioase (biserica Adormirea Maicii Domnului, catedrala Sf. Mihail, biserica Vasili Blajennîi din Moscova) se realizează ample construcţii militare (citadela Kremlinului, din Moscova) şi civije (Granovitaia Paiaţa, din Moscova). în pictură se realizează ansambluri de frescă şi mozaic, icoane şi ilustraţii de manuscris (Ax Rubliov, Teofan Grecul, Dionisi). în sec. 18 şi 19 pătrund influenţele stilurilor baroc, rococo, neoclasic. Pe primul loc continuă să se situeze arhitectura, în domeniul căreia, ca realizare reprezentativă, se înscrie construcţia oraşului Sankt-Petersburg. Se dezvoltă de asemenea sculptura portretistică şi statuară (I. P. Martos, M. I. Kozlovski, F. I. Şubin). în pictură, genurile se diversifică şi, în afară de portret, apare compoziţia cu tematică variată (A. G. Veneţianov, 221 RUSET V. L. Borovikovski, D. G. Leviţki, V. a! Tropinin, A. A. Ivanov, P. A. Fedotov, K. P. Briullov). Către sfârşitul sec. 19, în a.r. un rol important îl are mişcarea peredvijnicilor. La sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20 apar unele tendinţe formaliste, promovate de revista „Mir iskusstva“. Printre artiştii valoroşi ai acestei vremi se numără: M. A. Vrubel, V. A. Serov, S. A. Korovin şi A. E. Arhipov. Din al doilea deceniu al sec. 20 se dezvoltă arta sovietică. în sculptură se remarcă Sadr, S. T. Ko-nenkov, M. G. Manizer, E. V. Vuce-tici, N. A. Andreev, V. I. Muhina; în pictură, I. I. Brodski, K. F. luon, S. V. Gherasimov, P. P. Koncealovski, M. V. Nesterov, M. S. Sarian, S. A. Ciuikov, A. A. Deineka, iar în grafică V. A. Favorski, E. A. Kibrik, Kukrîniksi. O mare înflorire dobândeşte urbanismul şi arhitectura. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-euro-peană, din grupul limbilor slave de răsărit, vorbită de ruşi. Este cea mai importantă limbă slavă, vorbită de peste 260 milioane de oameni. Rusa veche s-a dezvoltat independent din slavă începând din sec. 11. Paralel cu ea a existat slavona rusă, care era limba bisericii. Mai exista o formă scrisă numită rusa nonliterară, folosită în cancelarii, documente, corespondenţă. Până în sec. 16 a existat o dublă dualitate: între limba vorbită, bogată în varietate dialectală, şi rusă nonliterară şi, pe de altă parte, între cele două limbi scrise: slavona şi r. nonliterară. Din sec. 17 are loc unificarea progresivă a limbii scrise, prin eliminarea slavonei, punându-se bazele limbii r. moderne (gramatica lui Lomonosov de la 1755). Este limba oficială a Federaţiei Ruse şi una dintre cele şase limbi oficiale de lucru la O.N.U. Foloseşte alfabetul chirilic. RUS, Remus (n. 1942, Braşov), teolog român. Prof. la Institutul Teologic şi Universitatea din Bucureşti. Specialist în istoria religiilor („Concepţia despre om în marile religii", „Istoria religiilor. Manual pentru seminariile teologice", în colab., „Istoria filozofiei islamice", „Dicţionar enciclopedic de literatură creştină în primul mileniu"). RUSALCĂ (< rus.) s. f. (La pl.) (în mitologia slavă) Duh al râurilor, [acurilor, pădurilor şi câmpiilor, jnchipuit ca o tânără fată îmbrăcată ln alb, care atrage pe tineri în fundul apelor, înecându-i. R. corespund rusaliilor din folclorul românesc. RUSALIE (< sl.) s. f. (La pl.) 1. (cu valoare de nume propriu) Sărbătoarea creştină a pogorârii Sfântului Duh, prăznuită în a 50-a zi după Paşti. 2. (în mitologia populară românească) Fiinţe fantastice, asemănătoare cu ielele; zâne rele, care dezlănţuie furtuni şi schilodesc pe oameni sau le iau minţile. 3. (ENTOM.) Efemeră (2). RUSAN, Romulus (n. 1935, Alba lulia), prozator şi publicist român. Eseuri şi cronici pe teme cinematografice („Arta fără muză“), interviuri („Convorbiri subiective"), memoria-lul-eseu „America ogarului cenuşiu", proză („Roua şi bruma"). RUSĂNEŞTI 1. Lac de acumulare realizat pe cursul inf. al Oltului, în arealul com. Rusăneşti, dat în folosinţă în 1989. 2. Com. în jud. Olt, situată în C. Romanaţi, pe dr. Oltului; 4 978 loc. (2005). Hidrocentrală cu patru grupuri energetice (primul dat în exploatare în 1989, iar cel de-al patrulea la 20 mart. 1992), cu o putere instalată totală de 53 MW. Până la 17 febr. 1968, com. R. s-a numit Rusăneştii de Jos. în satul R. se află biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 19), iar în satul Jieni, biserica de lemn Sf. loan Botezătorul (sec. 18), adusă aici în 1836 din jud. Teleorman. RUSCA, vârf în m-ţii Poiana Ruscăi, alcătuit din filite şi şisturi sericito-cloritoase. Alt.: 1 355 m (al doilea ca înălţime din m-ţii Poiana Ruscăi, după vf. Padeş). RUSCALLA, Vegezzi (1799-1885), om politic şi publicist italian. A susţinut în scris drepturile românilor din Transilvania la existenţă naţională. Cetăţean de onoare al României (1866). RUSCA MONTANĂ, com. în jud. Caraş-Severin; situată în zona culoarului Bistra, la poalele S ale m-ţilor Poiana Ruscăi, pe râul Rusca, la confl. cu Bistra; 2 162 loc. (2005). Expl. de sulfuri polimetalice şi de marmură (în satul Ruschiţa). Instalaţie de flotare a minereurilor. în satul R.M., atestat documentar în 1803, se află o biserică romano-ca-tolică (1807) şi Monumentul turismului (1936). Rezervaţie naturală. RUSCHIŢA, pas în Carpaţii Occidentali, în m-ţii Poiana Ruscăi, situat pe cumpăna de ape dintre izv. râurilor Bega şi Rusca, la 1 000 m alt. Asigură legăturile rutiere (drum nemodernizat) între jud. Timiş şi jud. Caraş-Severin, cu derivaţie (la Rusca Montană) către Haţeg—Hunedoara— Deva (prin pasul Poarta de Fier a Transilvaniei). RUSCIUK v. Ruse. RUSCOVA, com. în jud. Maramureş, situată în E depr. Maramureş, pe dr. râului Vişeu, la confl. cu Ruscova, la poalele V ale m-ţilor Maramureş; 5 184 loc. (2005). Satul R. este atestat documentar în 1373. RUSCUŢĂ s. f. Denumire dată unor specii de plante erbacee, anuale sau perene, din genul Adonis, familia ranunculaceelor, cu frunze compuse, cu flori viu colorate, solitare, şi cu fructe nucule. Se cunosc peste 20 de specii, răspândite în Eurasia. ^ R. primăvăratică = plantă perenă, înaltă de 10-40 cm, cu flori galbe-ne-aurii, lucioase (Adonis vernalis). Conţinând glucozide cardiotonice, este folosită ca plantă medicinală. R. tomnatică = plantă anuală, înaltă de 25-50 cm, cu flori purpurii-închise (Adonis autumnalis). RUSE, oraş în NNE Bulgariei, situat pe dr. Dunării, în zona de vărsare a râului Rusenski Lom, la graniţa cu România, vizavi de municipiul Giurgiu, la 250 km NE de Sofia; 162,1 mii loc. (2001). Port fluvial. Aeroport. Nod feroviar. Rafinărie de petrol. Ind. constr. de maşini, ceramicii, pielăriei, textilă şi alim. Tăbăcării. Centru comercial. Operă. Teatru Naţional. Orchestră simfonică. Muzeu de Arheologie. Galerie de Artă. Biserica Sf. Treime (sec. 18). Important centru de tranzit rutier, feroviar şi fluvial, legat de Giurgiu prin Podul Prieteniei (rutier şi feroviar), construit peste Dunăre (2 200 m lungime) şi inaugurat la 20 iun. 1954. Punct vamal. Fortificaţie romană (sec. 1 î.Hr.) cunoscută sub numele Sexantaprista. R. a fost distrus de barbari în sec. 7 d.Hr. Ocupat de turci în sec. 15 şi stăpânit (bază militară) până în 1877. Vechiul nume: Rusciuk. RUSESC, -EASCĂ (< rus.) adj. Rus (2). RUSESCU, Alfred (1895-1981, n. Bucureşti), medic român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în studiul unor boli (dermatoze, hepatite, boli alergice), în fiziologia şi fiziopatologia copilului („Studiu asupra dezvoltării taliei la copii", „Diagnosticul clinic şi radiologie în pediatrie", „Pediatria"). RUSEŞTE (< rus) adj. în felul ruşilor (1); ca ruşii; în limba rusă. RUSET (ROSETTI), familie de boieri, de origine greacă, stabilită în Moldova în a doua jumătate a sec. 17, unde s-a înrudit cu marile familii locale. Primii veniţi au fost lordache (c. 1645-1720), Lascarache (c. 1640-1697) şi Manolache (c. 1650-c. 1717) R., fiii lui Constantin Cuparul (c. 1600-1678), capuchehaia (numiţi şi Cupăreşti). Ei au dobândit importante dregătorii şi au reuşit să agonisească mari averi, îndeosebi lordache R., numit de cronicar RUSH 222 toi s -'' - -*• Mount Roushmore „matca tuturor răutăţilor". Mai importanţi: 1. Antonie R., domn al Moldovei (1675-1678), fiul lui Lascaris Rusetos, mare dregător la Patriarhia din Constantinopol. 2. Manole Giani R. (1715-1794), domn al Ţării Româneşti (1770-1771) şi al Moldovei (1788- 1789), descendent din R. (1). S-a refugiat în Rusia. V. Rosetti. RUSH, Jeffrey (n. 1951), actor australian de film. Inspirată achiziţie hollywoodiană spre sfârşitul anilor ‘90 ai sec. 20, când susţine, cu umor flegmatic şi cu o bună doză de histrionism, partituri ample, de mare dificultate, compoziţii minuţioase şi extrem de diferite, de la „Marchizul de Sade“ la „Peter Sellers“. Premiul Oscar: 1996 („Shine"). RUSHDIE [ru/di], Salman (Ahmed) (n. 1947), scriitor englez de origine indiană. Magician al cuvântului, romanele sale sunt o vastă frescă a culturii indiene („Copiii de la miezul nopţii", „Ruşinea", „Ultimul suspin al maurului"). Apariţia (1988) „Versetelor satanice", socotite drept o blasfemie faţă de Islam şi o insultă la adresa ayatollahului Khomeini, a declanşat un mare scandal, acesta dând un decret (1989) de condamnare a sa la moarte. RUSHMORE, Mount masiv muntos în Black Hills, în V statului Dakota de Sud (S.U.A.), la 40 km SV de Rapid City; 1 829 m alt. Aici, o echipă de sculptori, condusă de Gutzon Borglum, susţinută financiar de guvernul american (după un proiect din 1925), a sculptat (în anii 1927-1941) într-o stâncă granitică portretele alăturate ale preşedinţilor americani George Washington, Thomas Jefferson, Abraham Lincoln şi Theodore Roosevelt, fiecare cu o înălţime de 18 m. Monumentul este cunoscut sub numele de Memorialul Naţional Mount Rushmore. Turism (c. 2 mii. vizitatori anual). RUSIA, Federaţia Rusă (Rossijska-ja FederaCija), stat în E Europei şi N Asiei; 17 075 400 km2; 143,4 mii loc. (2005). Limba oficială: rusa. Religia: creştină (ortodocşi — marea majoritate a credincioşilor —, protestanţi, romano-catolici, greco-catolici), islamică, iudaică; alte credinţe (budistă ş.a.). Capitala: Moscova. Oraşe pr.: Sankt-Petersburg, Novosibirsk, Nijni Novgorod, Ekaterinburg, Samara, Omsk, Kazan, Ufa, Celeabinsk, Rostov-pe-Don, Volgograd, Voronej, Krasnoiarsk. Stat federativ alcătuit din 21 republici, 48 reg., o reg. autonomă, şapte ţinuturi, nouă districte autonome şi două oraşe federale. în anul 2000 a fost creată o suprastructură de şapte mari districte federale care grupează unităţile ad-tive amintite. R., cel mai întins stat de pe glob, are un relief variat, o climă temperată cu nuanţe excesiv continentale spre E, o reţea uriaşă de ape curgătoare, numeroase lacuri, un bogat fond forestier (locul 1 pe glob) şi o faună diversă. Partea apuseană, este ocupată în cea mai mare parte de marea C. Est-Euro-peană (C. Rusă), presărată cu coline (Timan, Smolensk ş.a.) şi podişuri vechi (Valdai, alt. max. 343 m, Sta-vropol) şi unele sectoare mai coborâte, inclusiv sub nivelul Oceanului Planetar (-26 m), în apropierea M. Caspice. în NV părţii europene în Karelia şi pen. Kola relieful este mai înalt (1 191 m în m-ţii Hibini). în S părţii europene, între M. Caspică şi M. Neagră se desfăşoară sistemul m-ţilor Caucazul Mare (cu frecvente forme glaciare actuale) pe linia marilor înălţimi — ce include şi vulcanul stins Elbrus (5 642 m, alt. max. din R.) — ale acestora fiind trasată graniţa spre Georgia şi Azerbaidjan. Aliniamentul principal al limitei dintre Europa şi Asia este reprezentat de sistemul m-ţilor Ural, munţi vechi, de vârstă paleozoică, dezvoltaţi pe direcţie N-S pe mai mult de 2 000 km (alt. max. vf. Narodnaia, 1 895 m). Partea asiatică, mult mai extinsă, are un relief mult mai complex. Din- colo de m-ţii Ural se desfăşoară C. Siberiei de Vest, una dintre cele mai mari unităţi de câmpie din lume (3 mii. km2), drenată de fl. Obi. Această câmpie ce adăposteşte în adâncurile ei mari zăcăminte de petrol şi gaze este continuată spre E, între fl. Eni-sei şi Lena, de pod. Siberiei Centrale (c. 2 mii. km2), în realitate o sumă de unităţi vechi (penepiene) pe alocuri înălţate (pod. Anabar, m-ţii Putorana), bine împădurite, continuate spre E de câmpia uşor vălurită a lakuţiei iar în N, în pen. Taimîr, de m-ţii Bîrranga (peste 1 100 m alt.). în S Siberiei Centrale se dezvoltă un lanţ de munţi, între care mai impunători sunt m-ţii Saian (alt. max. vf. Munku-Sardîk 3 491 m) - la poalele cărora se află depr. Tuva — şi m-ţii Altai (alt. max., vf. Beluha, 4 506 m); Siberia Orientală şi Extremul Orient rus sunt reg. predominant muntoase (fără a lipsi zonele mai coborâte între care se numără pod. Aldan şi Vitim şi C. Kolîma): m-ţii lablonovîi (alt. max. vf. Kusotui - 1 680 m), Stanovoi (2 000- 2 200 m), Verhoiansk (alt. max. 2 059 m), Suntar-Haiata (alt. max. 2 959 m), m-ţii Cerski (alt. max. 3 147 m). M-ţii din pen. Kamceatka includ c. 160 vulcani, 28 dintre ei fiind actm (alt. max. Kliucevski, 4 750 m). în extremitatea SE, către M. Japoniei se află m-ţii Sihote-Alin (alt. max. 2 077 m). Ins. din Oc. Pacific, se înscriu în Cercul de Foc al Pacificului (în arh. Kurile sunt c. 40 de vulcani în parte activi) iar cele din Oc. Arctic (Novaia Zemlea, Se-vernaia Zemlea, Franz Josef, Wran-gel ş.a.) au ca specific morfologia glaciară şi crionivală. Dominantă este clima temperată, cu nuanţe maritime în V (spre M. Baltică) şi E (Oc. Pacific), unde apar şi influenţe musonice; o mare parte a ţării (nordul) are un climat rece, polar şi sub-polar, în Siberia Orientală continen-talismul devine excesiv cu ierni foarte geroase (-75° C, minima absolută înregistrată la Verhoiansk). în S părţii europene, pe ţărmul M. Negre, în zona Soci, clima este subtropicală (temp. medie în ian. 6°C). Marile cursuri de apă ale R. sunt în partea europeană — Volga (3 690 km, cel mai lung fl. european), cu afl. săi Kama, Don (1 870 km, legat de Volga printr-un canal în cursul lor inferior) şi Peciora (1 809 km), iar în partea asiatică — Obi (4 338 km), cu Irtîş (4 248 km), Enisei (4 102 km) cu afl. său Angara (ce izvorăşte din lacul Baikal), Lena (4 400 km), Kolîma (2 129 km) ce se varsă în Oc. Arctic "şi fl. Amur (la graniţa cu China, 4 510 km), ce se îndreaptă spre Oc. Pacific. Primăvara, pe 223 RUSIA fluviile siberiene (mai puţin pe Amur) se înregistrează - în cursul lor inferior — inundaţii şi zăpoare pe zeci de km generate de topirea zăpezii şi parţial a gheţii din cursul superior. Pe terit. R. se află lacul Baikal (31 500 km2, lacul cel mai adânc de pe glob, - 1 620 m), iar în SE părţii europene R. are acces la cel mai întins lac de pe^ Terra (M. Caspică, c. 376 000 km2). în NV ţării se află două mari lacuri - Onega (9 690 km2) şi Ladoga (17 703 km2), din ultimul izvorând Neva, în delta căruia se află marele oraş Sankt-Petersburg. Pe Volga, Kama, Don, Obi, Enisei, Angara s-au construit mari hidrocentrale, cu întinse lacuri de acumulare (între ele lacul centralei Bratsk, pe Angara, 5 470 km2, lac al cărui volum de apă îl situează pe locul doi în lume, 169,3 miliarde m3). în N se desfăşoară tundra şi silvotundra (peste 1/3 din terit. R.), iar în S acesteia taigaua, cea mai întinsă pădure de pe Terra, ce ocupă aproape 1/2 din supr. ţării. Pădurea de foioase ocupă supr. restrânse în partea europeană, făcând trecerea spre ierburile de stepă, azi în mare parte înlocuite cu plante de cultură. In SE, în Extremul Orient, se dezvoltă o vegetaţie specifică, musonică. Fauna extrem de variată include animale cu blănuri scumpe (zibeline, vulpi argintii ş.a.), ursul brun, elani, raşi, mufloni, mamifere acvatice (inclusiv foca de Baikal), tigri de Ussuri, zeci de specii de păsări migratoare. Există peste 20 de parcuri naţionale, unele întinse pe sute de mii de hectare (Peciora - Mici, peste 720 000 ha, Barguzin — în zona lacului Baikal, 280 000 ha). Unele arii protejate au intrat pe lista Patrimoniului natural universal: două rezervaţii ale biosferei - una în m-ţii Altai (1,64 mii. ha) şi cealaltă în partea centrală a m-ţilor Sihote-Alin u ,55 mii. ha) - şi de un spaţiu complex, tundră şi pădure virgină în NE Părţii europene (reg. Perm) pe o suprafaţă de 3,28 mii. ha. Cele 6 situri (grupe de vulcani activi din Kamceatka) sunt incluse de asemenea în Patrimoniul natural universal. Heformele structurale menite să transforme economia excesiv centralizată de tip sovietic într-una de P'aţa funcţională sunt în plină desfă-iQc?r0, clu^ criza financiară din 1998 consemnându-se un ritm anual ai creşterii economice de 6,4%. °aza acestei creşteri este în bună măsură asigurată de valorificarea -a export - a resurselor energetice rai* ^eosefr're petrol şi gaze natu-aie). R. dispune de uriaşe resurse tr !?ater'' prime minerale, forestiere Un 2004 s-au valorificat 182 mii. m3 material lemnos, locul 6 pe glob) şi agricole. Ea se înscrie (2004) între principalii deţinători şi producători de minereu de fier şi cărbune (în cazul ambelor deţine c. 1/3 din rezervele mondiale şi ocupă locuri fruntaşe la producţie, locul 5 la minereu de fier cu 95 mii. t, 2003, şi locul 3 la huilă, 195,9 mii. t), petrol (442,1 mil.t, producţie — locul 2 pe glob la producţie, obţinută în proporţie de 2/3 în Siberia de Vest), gaze naturale (producţie 595 miliarde m3, locul 1 pe glob, Urengoi din Siberia de Vest fiind cel mai mare câmp gazeifer din lume), lignit (79 mil.t, locul 3 pe glob), turbă (2,1 mil.t, locul 4-5 pe glob), aur (170 mii kg, locul 5 pe glob), argint, cupru, zinc, nichel (330 mii t, 2003, locul 1 pe glob), cromite, cobalt (5,1 mii t, locul 3 pe glob), staniu, bauxită, diamante (17,7 mii. carate, 2002, locul 2 pe glob; 98% obţinute în lakuţia), tungsten/wolfram (3,4 mii t, 2003, locul 3 pe glob), platină (36 mii kg, 2003, locul 2 pe glob), vanadiu (8,5 mii t, locul 3 pe glob), litiu, beriliu (1 000 t, 2002, locul 2 pe glob), paladiu (84 mii kg, locul 2 pe glob), stibiu/antimoniu (4,5 mii t, locul 2 pe glob), zirconiu, cadmiu, uraniu (2,9 mii t, 2002, locul 4 pe glob), azbest (750 mii t, 2003, locul 1 pe glob), magnezit (1,2 mil.t, locul 3 pe glob), grafit, sare, săruri de potasiu (4,7 mil.t, locul 2 pe glob), fosfaţi (11 mii. t, 2003, locul 4 pe glob), gips, sulf, mică (100 mii t, 2003, locul 1 pe glob) ş.a. Ind. prelucrătoare este dominată de subramurile ind. grele. Siderurgia (locul 1 în Europa, ca volum) este prezentă în Ural (Magnitogorsk, Nijni Taghil ş.a), în reg. Moscovei (Tuia, Lipetskj, în S Siberiei (bazinul carbonifer Kuznetsk), metalurgia neferoasă în puternica reg. ind. din partea central-sudică a m-ţilor Ural şi în preajma marilor hidrocentrale din 5 Siberiei (ex. Bratsk, cu o mare uzină de aluminiu, c. 200 000 t/an), construcţiile de maşini - cu o producţie diversificată, de la utilaje grele la autovehicule, avioane, material rulant, maşini agricole, tractoare, produse electrotehnice diverse şi în ultimul timp electronică — în marile oraşe din partea europeană (Moscova, Sankt-Petersburg, Volgo-grad, Nijni Novgorod, Rostov-pe-Don ş.a.) şi în m-ţii Ural (Ekaterinburg, Celeabinsk), ind. chimică în Ural, pen. Kola, oraşele importante din partea europeană şi din S Siberiei (Omsk, Tomsk, Krasnoiarsk, Irkutsk ş.a.). Dintre ramurile ind. uşoare, ind. textilă are tradiţie (peste un sec.) renumite centre textile fiind Ivanovo, laroslavl, Tver, Kostroma, Moscova. S-au produs (2003): cocs, fontă (50,3 mil.t, 2004, locul 3 pe glob), feroaliaje, oţel (65,6 mil.t, 2004, locul 4 pe glob), laminate din oţel, zinc, plumb, nichel (240 mii t, 2002, locul 1 pe glob), magneziu, staniu, cadmiu, sulf, autovehicule (1 305 mii buc., din care autoturisme 980,7 mii buc., 2002), benzină (41 mii. t, 2000, locul 4 pe glob), sodă calcinată, amoniac, îngrăşăminte chimice, acid sulfuric (8,6 mil.t, locul 3 în lume), acid clorhidric (6,65 mii. t, 2001, locul 3 în lume), materiale şi răşini sintetice, detergenţi, anvelope, fibre sintetice, celuloză, hârtie, carton, cherestea, plăci aglomerate din lemn, plăci fibrolemnoase, ciment, diamante sintetice (80 mii. carate, locul 2 pe glob), ceasuri, frigidere, televizoare, aparate de radio, maşini de spălat, aspiratoare, motociclete, biciclete, aparate fotografice, tractoare, ţesături din bumbac (2,33 miliarde m2, locul 4 pe glob), din mătase, din in (138 mii. m2, locul 1 pe glob), din lână (50,4 mii. m2, locul 5 pe glob), încălţăminte (41,2 mii. perechi), zahăr brut, lapte, brânzeturi, unt, carne, ulei de floarea-soarelui (1,12 mil.t, locul 3 pe glob), margarină, ţigarete, bere, vodcă şi alte băuturi spirtoase, vin ş.a. Energia electrică este obţinută majoritar în termocentrale (2/3), centralele nucleare (cele mai multe în partea europeană, una de mare putere — 4 000 MW, fiind în zona Sankt-Petersburg) şi hidrocentralele (unele dintre ele fiind între cele mai puternice din lume ca putere instalată; ex. Saiano-Suşenskoe, pe fl. Enisei, 6 500 MW) participând în proporţii egale la o producţie ce se apropie de 1 000 miliarde kWh/an. Agr. se practică pe mari întinderi în jumătatea sudică a părţii europene şi pe zone mai restrânse în S Siberiei. Se recoltează anual (mii. t, 2004) cereale (grâu 42,2, locul 4 pe glob, porumb 2,2, orz 18, locul 1 pe glob, secară 4,4 locul 1 pe glob, ovăz 5,5, locul 1 pe glob, mei 1,05, orez), floarea-soarelui (4,3, locul 1 pe glob), sfeclă de zahăr (18,5, locul 4 pe glob), rapiţă, soia, in pentru fuior (0,37, locul 3 pe glob), cânepă fibre (0,07, locul 4 pe glob), tutun, ceai, pepeni verzi, cartofi (37, locul 2 pe glob), legume şi fructe ş.a. Se cresc efective însemnate (mii. capete, 2004) de bovine (24,75, locul 10 pe glob), porcine (15,98, locul 4 în Europa şi 10 pe glob), ovine (14,54), caprine (2,34), cabaline (1,56, locul 8 pe glob) şi păsări (343, locul 7 pe glob). Apicultura valorifică bogata bază meliferă (52 mii t miere, 2004), iar vânătoarea rămâne o activitate importantă în Siberia (animale cu blănuri scumpe) şi în mediul marin (balene, morse); pescuitul, deşi în i RUSIA 224 225 RUSIA i ■OSLO « PEN. SCANDINAVĂ \q S\U E D I A i îi , STOCKHOLM^ VM BAL TlCĂ^fM^m WrenTs 1 ^ V ^ Ifr***' (^Murinansk 4 1845 HG .Ana#—frf B E/k ! N G~ J-IE NOVAM -ZEHLFi A 2 ?3 /C , _ M/ . _ ft* \ MtMUS 1 st.-peter burg ^ \ ^ mŞk .<) w- WuM/ \ Vorkuta *1895 Salehard J ~±~ Vi ^brus 40" ţ *^^2 400 L \ms¥ EREVAN*SÎp EUROPE/ POD. ceNTZAL RUS nNOvCOB°D ^ ,er ®VOROHEJ > oifyih i °? CÂMPIA AkAZASI SK^jPBerezniki QKA-DON SlMSfRSKjkQ llP,,^ ic/n U PENZA© - 1EVSK • 1569 l\ A J CAMP'JA ^ , > WT PERM Tag^,{ \ SAMARAtl NABERceÎÎ1î £KATERINBURG^ UFAD - T1U„E^ ţe/ DE y^SŢ POD. VOI GÂl 6£ OKtty^ Astrahan J ^Groznîi V M (M Dceleabinsk aţiPulPfecASfid } fa \Ma8nitoS’ORwv 6K- Atîrau *• \ ' *^V 'CASP'ICĂ'^Z: * Ttiruhansk SIBERIEI IC Koipaşevo / ®Tomsk OOleniok ^ ^P O DJSUL Ui fl fimsk © TaisetO / teheran ✓ v,wYî>3r * <** ÎL T <* V** Jbujmemijta» V aşhabadX \ y\ ^ KRASNOIARSK \ novosibirsk >r l \ NOVOKUZNETSK^ ^ i BARNAUL® © Ş Karaganda \ V Vi Abakan ®(Qaraghdodî)\ f ®B,,sk T T t V~v'*«-*v ^M-ŢIISAIAN Dft> (! f ' 4 ^ \ C_^. /■ W”91 I lan—ude Ciokurdah^î KOLÎMA %i OrujmaC^ ^Zîreanca M-ŢU ce&SKi %k 13147 O Verhoiansk Ust - Nerq1 /W-r// SUNTAR - HAIATA •2959 Hardîga Kamenskoe Oiiutorsk - A Kafagt»»: (G. ŞeJihov) 3283*^0 K Toistoi ! ^ Mo gq d an^^—<^tx :Q: ^Petro pavlov X > >, P,’Kamceatski iMAREA: !B=mOHOTSKî g ---------- -C. lopatka •2412 /H-/7/ STANOVOi OTtndinsk O Magdagaci ^ Vl SAHALIN: V. --..(Rusia) “7 ; i-LH KURILE _ Xm-THaLTA! (V Mogoceo / ^ *1578 O Sîmanovsk ^ jtVtf. ^ ^ HABAROVSK *ij ' V.J4506 ^ ;>r*^ 1= RUSiA 2 := LITUANIA 3= LETONJA 4= ESTONIA 5 = DANEMARCA 6 = GERMANIA 7= ARMENIA 8 = AZERBAIDJAN ^AŞGARAT) *1 JaşkenM^ \ r'“®'V/--v AL“AT' '•ţ^ŞKEK / j ■s »;«<înL.^> H*ansTMi X/ .✓%. /*-^ /© -............... v / TAMJBtfWI N AF a H A * ! STA»^ ^ 9 -- R.P.D. COREEANĂ 0 30C 60Ckm/ 10 ^ REP. COREEA L--, I —----» / y? I S □ URUMQI ’N lujfio — SahQlinsk —ffi— ___i . .^.KorsakovZ rl. HOKKAIOO - ; Ussuriisk / V, o /- — \ j^VLADIVOSTOK ............ / ^MAREA zsţ: I. HONSHU) /^JAPONlEiş;- ~A ?□ m PHENIAN -• ^^PŞEUL --p :0^ -M GALBENA- 140°- RUSIA 226 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Unitatea ad-tivă Republici Suprafaţa (km2) Populaţia (2002) Centrul ad-tiv Adîghei/Adîghezia 7 600 447 100 Maykop Altai 92 600 202 900 Gorno-Altaisk Başkiria/Başkortostan 143 600 4 104 300 Ufa Buriatia 351 300 901 500 Ulan-Ude Cecenia/lckeria 15 700 1 103 700 Groznîi Ciuvaşia 18 300 1 313 800 Ceboksarî Daghestan 50 300 2 576 500 Mahacikala Hakasia 61 900 546 100 Abakan Inguşetia 3 600 467 300 Magas Kabardino-Balkaria 12 500 900 500 Nalcik Kalmîkia/Hai’mg Tangc 76 100 292 400 Elista Karaceaevo-Cerkessă 14 100 439 500 Cerkesk/Batapajinsk Karelia 172 400 716 700 Petrozavodsk Komi 415 900 1 018 700 Sîktîvkar Mari-El 23 200 728 000 loşkar-Ola Mordovia 26 200 888 800 Saransk Osetia de Nord/Alania 8 000 710 300 Vladikavkaz Saha/lakuţia 3 103 200 949 300 lakutsk Tatarstan 68 000 3 779 300 Kazan Tuva/Tîva 170 500 305 500 Kîzîl Udmurtia 42 100 1 570 300 Regiuni Ijevsk Amur 363 700 902 800 Blagoveşcensk Arhanghelsk 587 400 1 336 500 Arhanghelsk Astrahan 44 100 1 005 300 Astrahan Belgorod 27 100 1 511 600 Belgorod Breansk 34 900 1 378 900 Briansk Celeabinsk 87 900 3 603 300 Celeabinsk Cita 431 500 1 156 200 Cita laroslav 36 400 1 367 400 laroslav Irkutsk 767 900 2 581 700 Irkutsk Ivanovo 23 900 1 148 300 Ivanovo Kaliningrad 15 100 955 300 Kaliningrad Kaiuga 29 900 1 041 600 Kaluga Kamceatka 472 300 358 800 Petropavlovsk-Kamce Kemerovo 95 500 2 899 100 Kemerovo Kirov 120 800 1 503 500 Kirov/Veatka Kostroma 60 100 736 600 Kostroma Kurgan 71 000 1 019 500 Kurgan Kursk 29 800 1 235 100 Kursk Leningrad 85 900 1 669 200 Sankt-Petersburg Lipetsk 24 100 1 213 500 Lipetsk Magadan 461 400 182 700 Magadan Moscova 47 000 6 618 500 Moscova Murmansk 144 900 892 500 Murmansk Nijegorod 74 800 3 524 000 Nijni Novgorod Novgorod 55 300 694 400 Novgorod Novosibirsk 178 200 2 692 200 Novosibirsk Omsk 139 700 2 079 200 Omsk Orei 24 700 860 300 Orei Orenburg 124 000 2 179 600 Orenburg Penza 43 200 1 453 000 Penza Perm1 160 600 2 819 400 Perm Pskov 55 300 760 800 Pskov Reazan 39 600 1 228 000 Reazan Rostov 100 800 4 404 000 Rostov-pe-Don Sahalin 87 100 546 700 lujno-Sahalinsk Samara 53 600 3 239 700 Samara Saratov 100 200 2 668 300 Saratov SmoJensk 49 800 1 050 500 Smotensk Sverdlovsk 194 800 4 486 200 Ekaterinburg Tambov 34 300 1 178 400 Tambov Tiumen 1 435 200 3 264 800 Tumen Tomsk 316 900 1 046 000 Tomsk Tuia 25 700 1 675 700 Tuia 227 RUSIA Ulianovsk Vladimir : Volgograd Vologda Voronej pn Evreiskaia Altai Habarovsk Krasnodar Krasnoiarsk Primorie Stavropol Aghinski-Burîatski Buriat-Ust Orda Ciukotsk Evenki Hantî-Mansi ( lamalo-Neneţ Komi-Permiaci1 Koriaci Neneţ : Taimîr/Dolgano-Nenet Moscova Sankt-Petersburg 84 100 1 471 500 Tver 37 300 1 382 800 Simbirsk/Ulianovsk 29 000 1 524 000 Vladimir 113 900 2 699 200 Volgograd 145 700 1 269 600 Vologda 52 400 2 378 800 Voronej Regiune autonomă 36 000 190 900 Birobijdan Ţinuturi 169 100 2 607 400 Barnaul 788 600 1 436 600 Habarovsk 76 000 5 125 200 Krasnodar 2 339 700 2 966 000 Krasnoiarsk 165 900 2 071 200 Vladivostok 66 500 2 735 100 Stavropol Districte autonome 19 000 72 200 Aghinskoe 22 400 135 300 Ust-Ordînski 737 700 53 800 Anadîr 767 600 17 700 Tura 523 100 1 432 800 Hantî-Mansiisk 750 300 507 000 Salehard 32 900 136 100 Kudîmkar 301 500 25 200 Palana 176 700 41 500 Narian-Mar 862 100 39 800 Dudinka Oraşe federale 10 382 800 4 661 200 La 1 dec. 2005, reg. Perm şi districtul autonom Komi-Permiaci au fost unificate rezultatul fiind ţinutul Perm. scădere (2003 - 3,4 mil.t), antrenează una din cele mai mari flote de pescuit din lume, porturi specializate fiind Murmansk, Arhanghelsk, Nahod-ka, Ohotsk. Reţeaua feroviară însumează peste 87 000 km (86 200 km cu ecartament larg, 47% electrificaţi; c. 1 000 km cu ecartament îngust, în ins. Sahalin); pe terit. R. se află cea mai lungă magistrală feroviară din lume „Transsiberianul" (Moscova-Vladivostok, 9 280 km). Reţeaua rutieră principală depăşeşte 538 000 km (peste 2/3 asfaltaţi, c. 3 500 km autostrăzi), mai densă fiind în partea europeană, iar căile navigabile interne însumează 96 000 km (între care 16 900 km canale, o bună Parte dintre acestea fiind realizate în perioada stalinistă prin muncă forţată). Reţeaua de canale din Partea europeană ce leagă între ele Principalele cursuri de apă (Volga, ^on ş.a.) a făcut din Moscova „port la 5 mări“ (Baltică, Albă, Caspică, Neagră şi Azov). Flota comercială Maritimă proprie include c. 1 200 de nave (peste 4,5 mil.t.r.b., 2005) la oare se adaugă alte 330 nave ale armatorilor ruşi ce navighează sub alte pavilioane. Există numeroase porturi cu trafic complex (ex. Sankt-Petersburg) sau specializat (ex. Novorossiisk, la M. Neagră specializat în exporturile de petrol). Transporturile speciale însumează c. 240 000 km de magistrale (c. 2/3 gazoducte, restul conducte petroliere şi pentru produse petroliere). Unele conducte magistrale se prelungesc în ţări vecine facilitînd exporturile masive de gaze naturale şi de petrol. De asemenea reţeaua rusă este folosită la expedierea spre terţe ţări a petrolului şi gazelor naturale din ţările Asiei Centrale (Turkmenistan, Uzbekistan, Kazahstan) sau din zona Caucazului (Azerbaidjan). Există c. 2 600 aeroporturi şi terenuri de aterizare. Balanţa comercială este excedentară (+ 120 miliarde $, 2005) pe fondul preţurilor favorabile la principalele produse exportate (hidrocarburi în special). La balanţa de plăţi contribuie şi turismul internaţional, potenţialul natural şi cel cultural-istoric fiind de excepţie. Pr. zone sau obiective: Moscova (numeroase monumente grupate în Kremlin, catedralele Blagoveşcenski, sec. 15, cu iconostasul pictat de Andrei Rubliov, şi Uspenski, sec. 15, Turnul clopotniţă al lui Ivan Veliki, 1688, 81 m înălţime, biserica Vasili Blajenîi, sec. 16, Palatul Mare - sec. 19, fostă reşedinţă imperială şi în afara lui - mănăstirea Novodevicie, sec. 16, Universitatea M.V. Lomo-nosov, Galeriile Tretiakov, sec. 19, Arcul de Triumf ce aminteşte de victoria din Războiul antinapoleonian, Turnul de televiziune Ostankino (533 m), metroul - cel mai monumental din lume ş.a.; Sankt-Peters-burg, supranumit „Veneţia nordului", oraşul „nopţilor albe“, capitală a RUSIA 228 Imperiului Rus (1712-1728 şi 1733- 1918) cu Palatul de Iarnă (ce adăposteşte muzeul Ermitaj, cu cea mai mare colecţie de artă din lume), Amiralitatea, catedrala Isaakievski, fortăreaţa Petropavlovsk, monumentul ecvestru al lui Petru I; în apropiere, complexul Petrodvoreţ (sec.18), replica rusă a palatului Versailles şi, la Ţarskoie Selo, reşedinţa de vară a împărătesei Ecaterina a ll-a; litoralul Mării Negre cu faimoasa staţiune Soci, zona m-ţilor Caucaz cu peisaje alpine (inclusiv gheţari) şi staţiuni de cură balneară la poale (Essentuki, Jeleznovodsk, Kislovodsk ş.a.); m-ţii Ural, un adevărat muzeu mineralogic, cu numeroase peşteri (unele cu desene rupestre) şi alte atracţii naturale; la extremitatea apuseană oraşul Kaliningrad (fost Konigsberg) cu Muzeul Ambrei, catedrala şi mormântul lui Kant; în partea asiatică (mult timp inaccesibilă, în detaliu, turismului internaţional) lacul Baikal şi arealul cu vulcani activi din pen. Kamceatka sunt adevărate embleme turistice de rang mondial. Unele dintre aceste atracţii turistice majore (Kremlinul, centrul istoric al fostei capitale imperiale situate pe Neva, oraşele ruseşti vechi Novgorod, Vladimir, Suzdal şi Kazan ş.a.) sunt încluse în Patrimoniul cultural universal. Moneda: 1 rubli/rublă = 100 kopeiki. Export (2002): combustibili şi lubrifianţi (55,5%) din care 27,3% petrol brut, gaze naturale 18% — 2001, produse de înaltă tehnologie (13,3%), produse metalurgice (10,7%) ş.a. Pr. parteneri (2004): Olanda (9,1%), Germania (8%), Ucraina (6,4%), Italia (6,2%), China (6%), S.U.A. (5%), Elveţia (4,7%), Turcia (4,3%). Import (2001): utilaje şi echipamente ind. (21,8%), produse agro-alimentare (16,1%), produse chimice (12,1%), autovehicule (4,5%), produse siderurgice (3,5%) ş.a. Pr. parteneri (2004): Germania (15,3%), Ucraina (8,8%), China (6,9%), Japonia (5,7%), Kazahstan (5%) S.U.A. (4,6%), Italia (4,6%), Franţa (4,4%). — Istoric. Pe terit. R., locuit din timpuri străvechi, în milen. 1 î.Hr. se cristalizează etnic, în reg. dintre Vistula şi Nipru, triburile indo-europene ale slavilor, care îşi încep, în secv 5-6, expansiunea spre V şi SV. în sec. 6-9, slavii de răsărit populează ţinuturile dintre Nipru, Dvina, Oka şi Volga Superioară, creând, în sec. 9, sub conducerea cneazului Oleg, statul vechi rus, cu centrul la Kiev (Rusia kieveană), care atinge apogeul puterii în timpul domniei lui Vladimir I Sveatoslavici (980-1015) şi a lui laroslav I cel întelept (1016-1018, 1019-1054); în c. 988, creştinismul în haină liturgică bizantină devine religie de stat. în sec. 12-13, R. kieveană se destramă în mai multe cnezate: Halici-Volînia în SV, Marele Novgorod în N şi Vladimir-Suzdal în NE ş.a., înlesnind cucerirea ţării de către mongoli (1237-1242), care întemeiază aici Hanatul Hoardei de Aur. Reg. apusene locuite de slavii răsăriteni sunt ocupate, în sec. 13—14, de către Lituania şi Polonia. înfloritorul cnezat septentrional Novgorod, singurul neafectat de invazia mongolă, reuşeşte, sub conducerea lui Aleksandru Nevski, să înfrângă, în bătălia de pe Neva, forţele suedeze (1240), iar pe L. Peipus armatele Cavalerilor Teutoni (1242), oprind astfel expansiunea acestora în ţinuturile slave. Unificarea R. are loc, în sec. 14-16, în jurul Marelui Cnezat al Moscovei. în timpul domniei cneazului Ivan III (1462-1505), R. se emancipează definitiv de sub dominaţia mongolă, Hoarda de Aur destrămându-se în hanatele Kazan, Astrahan şi Crimeea. Ivan IV cel Groaznic (1533-1584) ia titlul de ţar, pune bazele autocratismului, include în R. hanatele tătare Kazan, Astrahan şi inaugurează cucerirea Siberiei (încheiată în sec. 17). Ales ţar (în 1613), după o perioadă de anarhie internă, în care intervin atât Polonia cât şi Suedia, Mihail Romanov întemeiază noua dinastie a Romanovilor (1613-1917) şi pune bazele monarhiei absolutiste, R. devenind totodată un imp. multinaţional. Mutarea scaunului metropolitan de la Vladimir la Moscova (1326), apoi ridicarea acestuia la rang patriarhal (1589), transformă, din sec. 16, R. în singura mare putere ortodoxă suverană a Europei. R. revendică moştenirea Bizanţului, iar Moscova se erijează în cea de-a „treia Romă“. în urma răscoalei anti-poloneze a cazacilor zaporojeni, condusă de Bogdan Hmelniţki, Ucraina din stânga Niprului se uneşte, în 1654, cu R. ceea ce a provocat un lung Război ruso-polon (1654-1667). Sub Petru I (1682-1725), R. cunoaşte o remarcabilă înflorire economică şi se înfăptuiesc ample reforme care urmăresc modernizarea societăţii şi a instituţiilor după model vest-european. Are loc întărirea absolutismului, statul rus afirmându-se acum pe eşichierul politic european. R. înfrânge, în Războiul Nordului (1700-1721), armatele regelui Suediei, Carol XII (victoria de la Poltava - 1709), şi obţine, astfel, prin pacea de la Nystad, ieşirea la M. Baltică. Aici este fondat, în 1703, Sankt-Petersburg, noua reşedinţă imperială. Se cristalizează acum şi liniile de forţă ale expansionismului rus: în N, în direcţia M. Baltice, în E, în Asia Centrală, dar cu precădere spre Apus, în reg. M. Negre şi a spaţiului danubiano-balcanic, cu ţinta finală Constantinopolul şi ieşirea la M. Mediterană. Reformele iniţiate de Ecaterina II (1762-1796) contribuie la întărirea statului, iar abila ei politică externă transformă R. într-o mare putere. în 1783 sunt cucerite Crimeea şi stepele nord-pontice, hotarul apusean fiind stabilit pe Nistru, R. dobândind astfel acces la M. Neagră. Prin anexările rezultate în urma celor trei împărţiri ale Poloniei (1772, 1793, 1795), R. împinge hotareje sale până în Europa Centrală. în sec. 18-19, R. poartă războaie victorioase împotriva Imp. Otoman (1710— 1711, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829), a Persiei (1722-1723, 1803-1813, 1826-1828), participă la coaliţiile antinapoleoniene (1805-1807, 1812— 1815) şi devine, în urma Congresului de la Viena (1814-1815), unul dintre promotorii Sfintei Alianţe, stâlp al conservatorismului şi „jandarmul Europei". După Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), angajată în plină expansiune, R. se erijează în protector al slavilor de sud şi al tuturor ortodocşilor din pen. Balcanică, politică continuată în sec. 19 sub drapelul panslavismului. în Balcani, R. se confruntă cu Imp. Habsburgic pentru moştenirea otomană şi cu ostilitatea Marilor Puteri -Marea Britanie şi Franţa - interesate în menţinerea echilibrului european. Războiul Crimeii (1853-1856), în care Turcia este aliată cu Franţa şi Marea Britanie, se încheie cu înfrângerea R., dar victoria repurtată în Războiul Ruso-Turc din 1877- 1878 lichidează urmările defavorabile ale Tratatului de Pace de la Paris (1856). în 1859-1895 este cucerită întreaga Asie Centrală, iar Tratatul ruso-chinez de la Aihun (1858} stipulează anexarea reg. fl. Amur şi Sahalinul de Nord. Dacă expansiunea rusă a fost posibilă graţie sistemului serbiei (abolit abia în 1861), care oferea un potenţial uman cvasinelimitat, această structură a determinat o gravă întârziere în plan economic, social şi cultural, în raport cu Europa Occidentală. în timpul domniei ultimului ţar, Nicolae II (1894-1917), R., care se simte ameninţată de ascensiunea Germaniei, se apropie de Franţa şi Marea Britanie, creând Tripla Alianţă, bloc politico-militar opus Puterilor Centrale. Criza societăţii, înfrângerea în Războiul Ruso-Japonez (1904-1905) duc la izbucnirea revoluţiei din 1905-1907, reprimată cu forţa armată. în 1914, R. intră în război împotriva Germaniei, Austro-Ungariei şi Turciei. 229 RUSIA înrăutăţirea situaţiei interne, înfrângerile suferite pe front au ca rezultat izbucnirea, în febr. 1917, a revoluţiei, soldată cu abolirea ţarismului şi proclamarea republicii. La 7 nov. (25 oct. stil vechi) 1917, la Petrograd, puterea este preluată, în urma unei insurecţii, de către Partidul Bolşevic, condus de Vladimir llici Lenin. Congresul II general al Sovietelor adoptă, în primele zile, „Decretul asupra păcii" şi „Decretul asupra pământului". In Războiul civil care izbucneşte, intervin, în sprijinul generalilor albi Kornilov, Denikin, Vranghel, Kolceak, şi puterile europene ostile autorităţii sovietice. Situaţia dificilă în care se află noua putere accentuează tendinţele dictatoriale, ideile iniţiale ale revoluţiei - o societate fără clase şi instaurarea democraţiei proletariatului - cedând locul preocupării de menţinere şi consolidare a structurilor de putere. Forţele politice nebolşevice sunt treptat eliminate, funcţiile represive ale aparatului de stat sunt întărite; în lupta împotriva „contrarevoluţiei" este creată o poliţie politică secretă, C.E.K.A. (ulterior N.K.V.D., G.R.U., K.G.B.), omniprezentă şi omnipotentă, toţi duşmanii reali, potenţiali sau imaginari ai noului regim fiind eliminaţi brutal. Pacea de la Brest-Litovsk (3 mart. 1918), denunţată după prăbuşirea Puterilor Centrale, încheie participarea R. la Primul Război Mondial. După victoria puterii sovietice în Războiul civil, începe perioada reconstrucţiei economiei naţionale, pe baza politicii liberale a „NEP“-ului (1921-1925). La 30 dec. 1922 se constituie U.R.S.S., recunoscută (1924-1925) pe plan diplomatic de către Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia şi în 1933 de S.U.A.^ devine în 1934 membru al Societăţii Naţiunilor, izolarea internaţională fiind astfel depăşită. Secretar general al Partidului Comunist din 1922, I.V. Stalin, iese învingător, după moartea lui Lenin, în apriga luptă pentru putere. Devenit stăpân necontestat al destinelor ţării, Stalin trece, în anii 1926- 1929, la realizarea industrializării accelerate, Pe baza planurilor cincinale şi a colectivizării forţate a agr., transformând, cu preţul unor sacrificii umane imense (execuţii şi deportări m masă, internarea în lagăre de muncă - gulaguri), U.R.S.S., în pragul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o mare putere indus-tr|ală a lumii. Totalitarismul stalinist atinge paroxismul în cursul „epurărilor" din anii 1936-1938, cărora le pad victimă toţi adversarii potenţiali şi ipotetici ai dictatorului, ca şi elitele partidului, aparatului de stat şi ale armatei. în faţa ostilităţii lui Hitler, Stalin impune Kominternului politica „frontului popular" şi încheie pactele de neagresiune cu Franţa şi Cehoslovacia (1935). La 23 aug. 1939, U.R.S.S. încheie cu Germania nazistă un pact de neagresiune (Pactul Molotov-Ribbentrop), prin al cărui protocol secret Europa de Est este împărţită în sferele de influenţă ale celor două puteri, iar Hitler îşi poate permite să atace, la 1 sept. 1939, Polonia. în virtutea acestui pact, U.R.S.S. ocupă, la 17 sept. 1939, partea de E a Poloniei, reg. ale Finlandei (1940), anexează cele trei state baltice (1940) şi forţează România să-i cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord. Aceste anexări terit. sunt urmate de anihilarea elitelor din aceste ţări, prin execuţii în masă (Katyn ş.a.) sau prin deportări în Siberia şi Asia Centrală. Atacul german din 22 iun. 1941 aduce U.R.S.S. alături de coaliţia statelor antifasciste, Frontul de Est măcinând principalele forţe ale celui de-al Treilea Reich. Plătită cu enorme pierderi umane şi distrugeri materiale, victoria repurtată face din U.R.S.S., după 1945, o putere mondială, care impune în statele est-europene, intrate în sfera sa de influenţă, regimuri de tip comunist. Membru fondator al O.N.U. (1945). Războiul rece, expresie a luptei pentru hegemonie între cele două sisteme sociale opuse, cel capitalist şi cel comunist, dublat de o sufocantă cursă a înarmărilor şi de o serie de conflicte regionale - Blocada Berlinului (1948-1949), războiul din Coreea (1950-1953), războiul din Indochina, apoi din Vietnam (1946- 1973), confruntările arabo-israeliene, războiul din Afghanistan (1979-1989) ş.a. - marchează viaţa politică internaţională a întregii epoci postbelice. După moartea lui Stalin (1953), noul deţinător al puterii, Nikita Sergheevici Hruşciov, îi înlătură pe apropiaţii vechiului dictator, condamnă, în raportul secret la Congresul XX al P.C.U.S. (1956), crimele şi ororile epocii staliniste şi propagă teza „coexistenţei paşnice" între cele două blocuri adverse. încercările statelor est-europene de a se elibera de sub controlul sovietic sunt însă reprimate cu duritate (Germania - 1953, Ungaria şi Polonia - 1956, Cehoslovacia - 1968 etc.). Sub Leonid llici Brejnev (1964-1982), birocraţia de partid şi de stat îşi consolidează poziţiile, ortodoxia ideologică se accentuează, fenomenul „stagnării" afectând practic toate domeniile societăţii sovietice şi adâncind criza sistemului. U.R.S.S. obţine rezultate spectaculoase în cursa înarmărilor, în domeniul nuclear sau de cucerire a cosmosului, dar şi în competiţia hegemonică cu S.U.A., prin extinderea propriei sfere de influenţă în Asia, Africa, Cuba. Hipercen-tralizatul sistem comunist, cu o nomenclatură sterilă, care, prin ideologie dogmatică şi un control sufocant al poliţiei politice, paralizează toate verigile societăţii, îndreaptă lumea sovietică, în deceniile 7 şi 8 ale sec. 20, spre un colaps inevitabil. După efemerele administraţii luri Vladimiro-vici Andropov (1982-1984) şi Kons-tantin Ustinovici Cernenko (1984-1985), conducător al partidului, ulterior şi al statului (1988), este ales, în 1985, Mihail Sergheevici Gorbaciov, care iniţiază o direcţie de radicală reformare a societăţii sovietice („glas-nost" şi „perestroika"), urmărind depăşirea crizei sistemului prin abandonarea dogmelor şi o nouă eficienţă în plan economic şi politic, iar în plan extern prin atingerea unei reale destinderi, marcată îndeosebi de încheierea „războiului rece". Libertatea cuvântului, desfiinţarea cenzurii aduc dintr-o dată în prim-planul vieţii probleme blocate sau nerezolvate de decenii, dar imposibilitatea soluţionării peste noapte a acestora contribuie la sporirea tensiunilor în societate. O serie de populaţii solicită o autonomie sporită, conflicte terit. şi inter-etnice (între armeni şi azeri, de ex.) răbufnesc cu brutalitate, în timp ce statele baltice, anexate de U.R.S.S. în 1940, îşi revendică independenţa, punând în discuţie integritatea terit. a U.R.S.S. Criza U.R.S.S. Ase adânceşte în anii 1989-1991. în referendumul din 17 mart. 1991 majoritatea republicilor unionale votează pentru transformarea U.R.S.S. într-o federaţie de republici egale în drepturi, cu numele de Uniunea Republicilor Sovietice Suverane. După transformările radicale din Europa de Est, unde regimurile comuniste instalate după al Doilea Război Mondial se prăbuşesc rând pe rând, U.R.S.S. acceptă dizolvarea C.A.E.R. (28 iun. 1991) şi a Tratatului de la Varşovia (1 iul. 1991), semnând, la Paris, „Carta pentru o nouă Europă", care încheie formal războiul rece şi confruntarea Est-Vest. în nov. 1990, R. adoptă declaraţia de suveranitate, iar în alegerile generale din 12 iun. 1991, Boris Nikolaevici Elţin este ales prin vot universal preşedinte al acestei republici. Un puci organizat de forţele conservatoare din conducerea P.C.U.S. şi a U.R.S.S., în 19-20 aug. 1991, împotriva lui M.S. Gorbaciov eşuează, întărind poziţia forţelor reformatoare grupate în jurul preşedintelui R., B. Elţin. în urma acestor evenimente, P.C.U.S. este interzis, iar republicile unionale îşi proclamă independenţa. La 8 dec. 1991, R., Ucraina şi Belarus decid RUSIA 230 crearea Comunităţii Statelor Independente (C.S.I.) (comunitate de state egale în drepturi, cu instituţii coordonatoare), actul constitutiv fiind semnat la Alma Ata, la 21 dec. 1991, de către 11 foste republici ale U.R.S.S., devenite între timp state independente. Odată cu retragerea lui M.S. Gorbaciov din funcţia de preşedinte, U.R.S.S., ultimul imperiu al sec. 20, îşi încetează oficial existenţa la 25 dec. 1991. Istoria R. se desfăşoară după 1991 într-un ritm ameţitor şi dramatic. Personalitatea care domină viaţa politică este preşedintele Boris Elţin (reales în funcţie în 1996), care orientează procesul de reformă în direcţia unei economii de piaţă şi a pluripartidismului. El are de înfruntat opoziţia elementelor legate de vechiul regim sovietic şi a celor rămase fidele ideologiei comuniste, care alcătuiesc o mare parte a celor două camere ale Parlamentului (în oct. 1993, armata este forţată să ia cu asalt clădirea Parlamentului, „Casa Albă”, ocupată de elementele conservatoare). O piatră de încercare a noii politici o reprezintă „criza cecenă”. Republica Autonomă Cecenia din componenţa Federaţiei Ruse îşi proclamă, în 1991, independenţa, dar armata rusă intervine în forţă în dec. 1994. La capătul a doi ani de lupte îndârjite (soldate cu peste 90 000 de victime), în aug. 1996 este semnat un acord de pace ruso-cecen care pune capăt războiului, noul statut al republicii urmând a fi stabilit după anul 2001. întrunirile la diverse nivele ale reprezentanţilor celor 12 state care alcătuiesc C.S.I. (din care nu fac parte cele 3 ţări baltice) încearcă o armonizare a problemelor ridicate de destrămarea bruscă a URSS; peste 25 de mii. de ruşi trăiesc în afara graniţelor Federaţiei Ruse. Un acord de uniune între Belarus şi R. a fost semnat la 2 apr. 1996. Retragerea, în 1994, a ultimilor soldaţi ruşi de pe terit. Germaniei, Estoniei şi Letoniei, ca şi a garnizoanei din Berlin, a încheiat părăsirea de către forţele ruse a statelor central- şi est-europene, ştergând practic ultimele vestigii ale celui de-al Doilea Război Mondial. în tot acest răstimp, R. se află în perioada definirii concepţiei unei noi politici externe, cristalizării de noi relaţii cu marile puteri, dar şi cu statele vecine. Ea aderă la Parte-neriatul pentru Pace lansat de N.A.T.O. (22 iun. 1994), dar se opune includerii de noi state est-europene în această alianţă militară. La 25 ian. 1996, R. devine membru în Consiliul Europei. R. cunoaşte, în anii 1998-1999, o deteriorare dramatică. Criza financiară izbucnită în aug. 1998 are ca urmare pierderea, în câteva zile, a jumătate din valoarea rublei în raport cu dollarul, devalorizarea monedei naţionale până la sfârşitul anului situându-se la 71%. P.I.B. scade în 1998 cu aproape 5%, după ce în 1997 crescuse pentru prima dată de la destrămarea U.R.S.S. cu 0,4%. Inflaţia se ridică în 1998 la 84,4% (faţă de 11% în 1997), în timp ce veniturile reale ale populaţiei scad în acelaşi an cu aproape o cincime. în 1999, 35% din locuitorii R. trăiau cu un venit situat sub minimul necesar existenţei. Şi în cel de-al doilea mandat prezidenţial, relaţiile lui Boris Elţin cu Duma de Stat dominată de comunişti ^şi naţionalişti rămân tensionate. încercarea parlamentarilor ostili preşedintelui de a obţine, într-un proces de „blamare”, destituirea oficială a şefului statului eşuează în mai 1999, când aceştia nu întrunesc cele două treimi de voturi necesare procedurii. Pe fondul deteriorării stării de sănătate a preşedintelui Elţin, are loc o succesiune rapidă a prim.-min. numiţi şi revocaţi rând pe rând de şeful statului. R. cunoaşte 5 şefi de executiv în numai 18 luni. în mart. 1998, după 5 ani de guvernare, Viktor Cernomîrdin este eliberat din funcţie, succesorul său Serghei Kirienko cunoscând aceeaşi soartă în aug. 1998. Evgheni Primakov (fost conducător al K.G.B.), validat de Duma de Stat la 11 sept. 1998, este înlocuit, în mai 1999, cu Serghei Stepaşin (anterior ministru de Interne) care, la rândul său, cedează frâiele executivului, la 9 aug. 1999, lui Vladimir Puţin (din iul. 1998, conducătorul Serviciului Federal de Securitate/F. S.B., principalul succesor al K.G.B.). La 19 dec. 1999, au loc alegeri pentru Duma de Stat. Numai 6 partide trec cu această ocazie pragul de 5%, care le asigură intrarea în Parlament. Comuniştii conduşi de Ev. Ziuganov obţin 24,3% din voturi, pierzând majoritatea deţinută până acum în Parlament, Blocul Unitatea sprijinit de Elţin şi Puţin - creat cu numai trei luni înainte de^ alegeri - 23,3%, Coaliţia Patria - întreaga Rusie, având ca lideri pe I. Lujkov (primarul Moscovei) şi Ev. Primakov (fostul premier) -13,3%, Uniunea Forţelor de Dreapta (a fostului prim-ministru S. Kirienko) -8,5%, Blocul Naţionalist al lui VI. Jirinovski - 6,0%, iar formaţiunea de orientare liberală Mărul (Yabloko), condusă de Gr. lavlinski - 5,9%. La 31 dec. 1999, în declaraţia televizată, preşedintele Boris Elţin îşi anunţă, cu 6 luni înainte de expirarea mandatului, demisia din această funcţie, desemnându-l pe premierul Vladimir Vladimirovici Puţin ca preşedinte interimar al R. în alegerile prezidenţiale din 26 mart. 2000, Vladimir Puţin iese victorios din primul tur de scrutin, devenind al doilea preşedinte ales al Federaţiei Ruse (în mart. 2004, Puţin este reales în funcţia de preşedinte al R.). Noua administraţie îşi propune întărirea puterii, prestigiului şi a controlului autorităţii centrale asupra terit. Federaţiei (rezolvarea „crizei cecene“, soldată până în prezent cu numeroase^victime omeneşti), asanarea economiei şi a finanţelor statului, precum şi redobândirea rolului de mare putere în viaţa politică internaţională. în timpul preşedinţiei lui B. Elţin, ca şi în prezent, „criza cecenă” a ocupat şi ocupă un loc deosebit de important în politica autorităţilor ruse. In aug. 1996, se încheie un acord de pace ruso-cecen, care pune capăt războiului declanşat de Rusia (dec. 1994) împotriva Republicii Autonome Cecenia, parte componentă a Federaţiei Ruse, ce-si declarase independenţa în 1991. în ciuda acordului de pace, care prevedea, între altele, că noul statut al Ceceniei va fi stabilit după 2001, relaţiile dintre Rusia şi Cecenia rămân, în continuare, extrem de tensionate, culminând, în 1999, cu reluarea războiului şi cucerirea, după lupte grele, a capitalei Groznîi. La 8 iun. 2000, autorităţile de la Moscova îşi asumă controlul asupra Ceceniei şi anulează orice autonomie locală. Relaţiile executivului cu legislativul sunt normale, întărirea rolului organelor statului şi ale autorităţii centrale este vizibilă, o artă a compromisului îşi face simţită prezenţa în rezolvarea situaţiilor conflictuale. Situaţia ec. se stabilizează, P.I.B. sporeşte în 2000 cu 8,3%, inflaţia se reduce de la 36,5% în 1999 la 18,6% în 2001, şomajul oscilează în jur de 10%, balanţa comercială este excedentară, sistemul bancar dă semnele unei lente asanări, bugetul înregistrează în 2000 şi 2001 un excedent. Investiţiile externe în ec. rămân însă prudente. Restanţele în cazul plăţii salariilor şi pensiilor dispar treptat, iar degradarea nivelului de viaţă al populaţiei este stopată. în dec. 2000, vechiul imn al fostei Uniuni Sovietice, abrogat în 1991, redevine imnul naţional al Rusiei, cu un nou text al aceluiaşi autor, Serghei Mihalkov. Drapelul forţelor armate este din nou cel roşu, fără a mai include însă steaua, secera şi ciocanul. Un sondaj de opinie publică, realizat în mart. 2001, la un an de la preluarea puterii de către Vladimir Puţin, relevă că 70% dintre cei chestionaţi îşi exprimă încrederea în noul preşedinte, care este asociat de populaţie cu începutul unei noi etape istorice, 231 RUSKIN deja denumită în mass-media „era Puţin”. în viaţa internaţională, Rusia preşedintelui Puţin încearcă să fie în consonanţă cu marile mutaţii petrecute la sfârşitul sec. 20 şi să reocupe treptat locul respectat de mare putere. Atacurile teroriste de la 11 sept. 2001 contribuie decisiv la redefinirea relaţiilor ruso-americane. Vladimir Puţin este primul lider mondial care îi telefonează preşedintelui S.U.A. G. Bush după atentate şi îl asigură de sprijinul R. în lupta împotriva terorismului, deschizând apoi spaţiul aerian al ţării pentru operaţiuni umanitare şi de salvare întreprinse de forţele americane. Apropierea R. de lumea occidentală face paşi rapizi în 2002. Luna mai 2002 reprezintă o cotitură radicală în raporturile R. cu Occidentul. După ce la Reykjavik membrii N.A.T.O. decid la 17 mai crearea unui consiliu comun N.A.T.O.-Rusia, iar la 18 mai liderii celor 19 state membre N.A.T.O. şi preşedintele Rusiei semnează actul de constituire a acestui consiliu, care face din R. egalul membrilor Alianţei Nord-Atlan-tice, în sensul că aceasta nu va putea lua decizii fără a avea acordul Moscovei, în probleme precum lupta împotriva terorismului, gestionarea crizelor internaţionale, neproliferarea armelor de distrugere în masă, controlul asupra armamentului. La 24 mai 2002, preşedinţii R. şi S.U.A. semnează, la Moscova, un tratat de dezarmare, considerat istoric, care prevede reducerea arsenalelor nucleare ale celor două ţări cu 2/3 până în 2012 şi o declaraţie de parteneriat strategic. Alegerile generale din 2003-2004, lipsite de surprize, sancţionează poziţia atotputernică a preşedintelui Vladimir Puţin şi a Partidului Rusia Unită, constituit cu puţin timp înainte de scrutin de forţele care-l sprijineau pe preşedinte. Toate partidele angajate în campania electorală pentru alegerile legislative din 7 dec. 2003 Şi-au înscris la loc de frunte în programul lor lupta împotriva corupţiei a sărăciei. Rusia Unită obţine 37,1% din voturi, dar prin înscrierea în rândurile sale a deputaţilor aleşi Pe liste uninominale contabilizează 306 din cei 450 de deputaţi ai Dumei de Stat. Este pentru prima oară de la constituirea Federaţiei Ruse când forţele politice apropiate preşedintelui deţin majoritatea în Parlament. Cel mai puternic partid de opoziţie, Partidul Comuniştilor din Federaţia Rusă, obţine 12,7% din sufragii, jumătate faţă de scrutinul anterior, şi din cauza desprinderii din acesta a unei noi formaţiuni politice •ntitulată Blocul Rodina (Patria), grupare, apropiată Kremlinului, atrage 9,1% din voturi. Dacă două partide de opoziţie de orientare liberală -labloko al lui Grigori lavlinski şi Uniunea Forţelor de Dreapta a lui Boris Nemţov - nu depăşesc baremul de 5% pentru a accede în noul legislativ, în schimb, Vladimir Jirinovski, cu al său Partidul Liberal-Democrat, extremist de dreapta, dar binevoitor faţă de V. Puţin, primeşte 11,6% din opţiuni, mai mult decât la alegerile precedente. Campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din 14 mart. 2004 este dominată de prezenţa insistentă a liderului în exerciţiu de la Kremlin în mass-media. Succesul repurtat în alegerile legislative, un bilanţ ec. pozitiv şi sublinierea rolului pe care R. trebuie să-l joace din nou în lume îi asigură sprijinul unei populaţii sensibile la afirmarea locului ţării pe scena internaţională. Situaţie reflectată de o participare ridicată la urne (64,3%) şi de victoria repurtată de Vladimir Puţin chiar din primul tur de scrutin, în care strânge 71,2% din voturile exprimate. Al doilea dintre cei 5 candidaţi obţine 13,7%, ceilalţi sub 10%. Mihail Fradkov, un tehnocrat, expert ec. al ambasadei R. de pe lângă U.E. de la Bruxelles, numit la 1 mart. 2004 prim-ministru, este însărcinat după alegeri cu formarea noului guvern. Situaţia din Cecenia rămâne în centrul preocupărilor prin extinderea atentatelor antiruseşti (multe dintre ele puse la cale de islamişti ceceni sinucigaşi şi în afara frontierelor acestei republici autonome, la Moscova, Inguşetia sau Osetia). Din subiect tabu, ideea vocaţiei imperiale a R. îşi găseşte încet-încet drept de cetate din nou în mass-media. Relaţiile R. cu „străinătatea apropiată” (fostele republici unionale) continuă procesul de normalizare. La o întâlnire la vârf a C.S.I. organizată la lalta, la 19 sept. 2003, VI. Puţin şi preşedinţii Ucrainei şi Kazahstanului decid crearea unui spaţiu ec. comun între statele lor după exemplul U.E. Relaţiile R. cu U.E. şi N.A.T.O. dobândesc noi valenţe în urma procesului de extindere a acestor organizaţii până în vecinătatea şi chiar la frontiera Federaţiei Ruse. Un nou acord cadru R. - U.E. este semnat la 21 mai. 2004. în 2004 extinderea N.A.T.O. include acum şi trei din fostele republici unionale -Estonia, Letonia şi Lituania, ca şi alte patru foste state ale lagărului socialist - România, Bulgaria, Slovacia şi Slovenia. Cele trei state baltice, alături de Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia devin în acelaşi an membre ale U.E. în problema crizei iraqiene R., în calitate de membru permanent al Consiliului de Securitate al O.N.U., se află pe o poziţie apropiată de cea a Franţei şi Germaniei în decizia de a nu sprijini o intervenţie militară a S.U.A. şi Marii Britanii împotriva lui Saddam Hussein fără o rezoluţie prealabilă a O.N.U. De altfel, VI. Puţin îşi reafirmă ataşamentul faţă de rolul Consiliului de Securitate O.N.U. într-un discurs pronunţat în sept. 2003 la sediul Naţiunilor Unite din New York. Relaţiile dintre VI. Puţin şi G. W. Bush se menţin bune, R. fiind interesată de frontul antiterorist. Confruntată cu acţiuni teroriste ale fundamentaliştilor islamici (Moscova, ,2003, Beslan, 2004 etc.), Rusia s-a alăturat forţelor care luptă împotriva terorismului internaţional. în mart. 2005 are loc la Bratislava summit-ul americano-rus, care a prilejuit preşedinţilor George W. Bush şi Vladimir Puţin să facă un bilanţ al ultimilor luni de acţiune comună, trasând, totodată, direcţiile pentru perioada următoare în sfera relaţiilor bilaterale în domeniul economiei, cât şi în cel al securităţii internaţionale, a luptei împotriva terorismului. La 9 mai 2005 peste 50 de şefi de stat şi de guvern din întreaga lume (preşedinţii S.U.A., Franţei, României, cancelarul Germaniei, premierul Japoniei ş.a.) participă la ceremoniile de la Moscova, consacrate împlinirii a 60 de ani de la victoria Aliaţilor în cel de-al Doilea Război Mondial. Republică prezidenţială. RUSIDAVA, castru şi aşezare romană din sec. 2-3, situat la S de Drăgăşani (jud. Vâlcea). Făcea parte din sistemul de apărare denumit „Limes Alutanus“. RUSISM (< rus.) s.n. Cuvânt sau expresie împrumutată din rusă şi neasimilată. RUSKA, Ernst (1906-1988), fizician german. Constructor (1931) al primului prototip de microscop electronic, a cărui putere de mărire era de numai 16 ori. în 1938, sprijinit de firma Siemens, a construit primele două prototipuri comerciale cu mărirea de 30 000 de ori. Premiul Nobel pentru fizică (1986), împreună cu G. Binnig şi H. Rohrer. RUSKIN [raskin], John (1819— 1900), critic de artă şi sociolog englez. Teoretician al mişcării prerafaelite. Studii estetice asupra artei feudale („Şapte candelabre ale arhitecturii", „Pietrele Veneţiei") şi moderne („Pictori moderni"). Prelegeri şi articole în care denunţă esenţa dezumanizantă a industrializării, celebrând munca meşteşugărească de tip medieval RUSOAICĂ 232 („Sesame şi crini“, „Cununa de măslini sălbatici"). Spre sfârşitul vieţii şi-a cheltuit întreaga avere în opere de binefacere, rămânând sărac. RUSOAICĂ (< rus) s. f. Femeie care aparţine poporului rus. RUSOFON adj. (rus + phone „sunet"), vorbitor de limba rusă. RUSSEL, Nicolae (1850-1930, n. Moghilev, Ucraina), medic, publicist şi militant socialist român. Stabilit în România (1875). Unul dintre conducătorii cercului revoluţionar secret din Bucureşti. Expulzat în 1881, a activat în Hawaii, Japonia şi apoi China, unde a şi murit. RUSSELL [rasl] 1. John, conte (1792-1878), om politic britanic. Whig. De mai multe ori ministru şi prim-min. (1846-1852, 1865-1866). X promovat reforme ale sistemului parlamentar. Pe plan extern politică de fermitate faţă "de Rusia. 2. Bertrand, conte (1872-1970), filozof, matematician, literat şi militant politic englez. A dezvoltat iniţial un realism radical, formulând cerinţa ca toţi termenii să aibă ca referinţă entităţi reale; expresia acestei strategii este prezentarea matematicii ca derivând din logică („Principiile matematicii"). Ulterior, a tratat obiectele fizice drept mulţimi foarte complexe de date senzoriale - constructivism logic („Cunoaşterea noastră asupra lumii externe", „Analiza minţii"). Consideraţiile asupra limbajului sunt centrate pe ideea unui izomorfism între structura enunţurilor şi cea a lumii, existenţa lui Dumnezeu apărându-i ca simplă posibilitate logică. Liberal radical, a militat pentru dreptul de vot al femeilor, iar după 1950, pentru dezarmarea nucleară. Eseuri („Căsătorie şi morală"), romanul „Satan în suburbii". Premiul Nobel pentru literatură (1950). Bertrand Russell RUSSELL [rasl], Henry Norrls (1877-1957), astrofizician american. Prof. univ. la Cambridge şi Princeton. Lucrări de fizica stelelor, de spec-trofotometrie stelară. împreună cu E. Hertzsprung a alcătuit (1913) clasificarea stelelor după spectru şi luminozitate (diagrama Hertzsprung-R.). RUSSEL [rasl], Ken (n. 1927), regizor britanic de film. Pentru pseudobiografiile sale, din anii ’70 ai sec. 20, inspirate din viaţa unor artişti celebri alege o formula şocantă, de o extravaganţă excesivă, un delir baroc în care glosează pe tema creaţiei, a sexului, a bolii şi a morţii („Amanţii muzicii", „Mesia sălbatic", „Mahler"). RUSSO, Alecu (1819-1859, n. Străşeni, Basarabia), scriitor român. Militant paşoptist şi unionist. Proză memorialistică inspirată de peisaj, legende, amintiri, scrisă, în mare parte, în limba franceză („Soveja", „Amintiri", „Piatra teiului", „Stânca corbului"); observaţii lucide asupra realităţilor sociale autohtone („laşii şi locuitorii lui la 1840"). Poemul în proză „Cântarea României" (atribuit de unii istorici literari şi lui N. Bălcescu) evocă în versete cu rezonanţe mesianice istoria patriei, văzută ca o succesiune ciclică a epocilor de robie şi de libertate. Pionier al criticii literare româneşti, a sintetizat ideile generaţiei paşoptiste: necesitatea dezvoltării literaturii naţionale, inspiraţia folclorică şi istorică, funcţia socială a artei, importanţa tradiţiei, valoarea creaţiei populare („Critica criticii", „Poezia poporală"); a combătut tendinţele latiniste, italienizante, galomane („Studie moldovană", „Cugetări"). Piese de teatru, ulterior pierdute („Jitnicerul Vadră"). RUSSO, Demostene (1869-1938, n. Peristeri, Grecia), istoric român. M. coresp. al Acad. (1919), prof. univ. la Bucureşti. Specialist în bizantinologie. A publicat o serie de studii privind Alecu Russo relaţiile greco-române, precum şi o lucrare de metodologie filologică, „Critica textelor şi tehnica ediţiilor". ’ RUSSO, Luigi (1892-1961), critic şi istoric literar italian. Profesor la Şcoala normală superioară din Pisa şi director al mai multor reviste („Bel-fagor" ş.a.). Discipol al lui B. Croce (de a cărui estetică s-a depărtat în ultima parte a vieţii), R. a fost influenţat şi de De Sanctis şi Carducci. Atitudinea consecvent cetăţenească, soliditatea formaţiei culturale, robusteţea şi impetuozitatea temperamentală şi tonul polemic sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui R. Ele se manifestă şi în vioiciunea stilului, bogat în note de ironie şi de umor („Giovanni Verga", „Povestitorii", „F. de Sanctis şi cultura napolitană", „Critica literară contemporană", „Machiavelli", „Dialogul popoarelor"). RUSSOLO, Luigi (1885-1947), pictor şi muzician italian. A debutat sub influenţa neo-impresionismului şi a simbolismului, evoluând spre futurism. A semnat „Manifestul pictorilor futurişti" (1910). După 1913 se consacră muzicii, publicând manifestul „Arta zgomotelor"; a realizat spectaculoase maşini sonore şi a organizat concerte de avangardă. în 1941-1942, s-a întors la pictură abordând un stil vag naiv, pe care îl numea „clasicism modern". RUSSU, Ion I. (1911-1984, n. Turda), istoric şi filolog român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Preocupări de toponimie şi epigrafie daco-romană („Limba traco-dacilor", „llirii — istoria, limba şi onomastica — romanizarea", „Elemente autohtone în limba română", „Inscripţiile Daciei romane", „Etnogeneza românilor"). RUSTAVELI, Şota (1166-c. 1216), poet şi umanist georgian. Autor al poemului „Viteazul în piele de tigru" , epopee naţională, concepută în spiritul eposului cavaleresc. Considerat fondatorul limbii literare georgiene. RUSTEM-Paşa (c. 1500-1561), mare vizir şi istoric otoman, de origine bosniac. Cronica sa, „Istoria dinastiei Osmane", înfăţişează istoria otomană de la începutul sec. 13 până în 1561. Cuprinde informaţii referitoare la istoria Ţărilor Române. RUSTEMUL (cf. n. pr. Rustem) s. n. art. Joc popular răspândit în S Olteniei şi părţile învecinate ale Munteniei. Jucătorii formează de obicei o coloană mixtă sau numai de bărbaţi, ţinându-se cu braţele încrucişate la spate. Uşor săltat, are ritm asimetric (5/16) şi tempo vioi. Se caracterizează prin paşi executaţi în 233 RUŞULIŢĂ faţă şi în spate, cu încrucişarea picioarelor. RySTIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Care ţine de viaţa de la ţară, privitor la viaţa de la ţară, ca la ţară; câmpenesc. ♦ Fig. Grosolan, neşlefuit, necioplit. (HORTIC.) Plantă decorativă puţin pretenţioasă, care nu necesită o îngrijire deosebită. RUSU, Adrian (n. 1946, Bucureşti), inginer român. M. coresp. al Acad. (1994), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul microelectronicii, al construcţiei dispozitivelor electronice cu semiconductori şi al circuitelor integrate („Modelarea componentelor microelectronice active"). RUSU, Dragoş (1910-1994, n. Cojocna, jud. Suceava), jurist român. M. de onoare al Acad. (1993), prof. univ. la Cluj. Lucrări de drept internaţional şi administrativ şi privind istoria gândirii juridice româneşti („La Constitution roumaine du 27 fevrier 1938. Principes et innovations“, „Les decrets-lois dans le regime consti-tutionnel de 1875“, „Bibliografie juridică română"). RUSU, Liviu (1901-1985, n. Sărmaşu, jud. Mureş), estetician, istoric literar şi psiholog român. Prof. univ. la Cluj. Sinteze („Essai sur la creation artistique", „Estetica poeziei lirice", „Logica frumosului", „Viziunea lumii în poezia noastră populară", „De la Eminescu la Lucian Blaga"). RUSU, Liviu (n. 1908, Cuciurul Mare, Basarabia), muzicolog şi compozitor român. Muzică de cameră şi corală („Cinci sonete pe versuri de Eminescu"); lucrări de muzicologie. Traduceri. RUSU, Marcela (1926-2002, n. Calaţi), actriţă română de teatru. Roluri create cu sensibilitate, inteligenţă şi simţ al umorului din dramaturgia românească şi universală («Citadela sfărâmată", „Mutter Courage", „Cui îi e frică de Virginia Woolf?“, „Şeful sectorului suflete"). RUSU-CIOBANU, Valentina (n. 1920, Chişinău), pictoriţă română. Tablouri în mai toate genurile picturii, remarcându-se mai ales în portrete („Aureliu Busuioc", „Vlad loviţă", «Grigore Vieru"). RUSU-ŞIRIANU, loan (1864-1909, n- .Şina, jud. Arad), ziarist şi om Politic român. Membru marcant al Partidului Naţional Român din Transilvania, a avut un rol important în •upta de eliberare naţională a românilor transilvăneni. A condus ziarul «Tribuna" (din Sibiu), a întemeiat 1‘arele „Foaia poporului" (1893, la k'biu) şi „Tribuna poporului" (1898, la Adrian Rusu Arad). A colaborat la ziarul „Românul" din Arad, condus de V. Goldiş, şi la revista „Luceafărul" din Budapesta. A fost deputat în Parlamentul de la Budapesta (1905-1906). RUSZNYÂK [rusna.k] Istvân (1889-1974), terapeut, fiziopatolog şi biochimist ungur. Prof. univ. la Budapesta. Preşedintele Academiei Ungare de Ştiinţe. Cercetări ştiinţifice asupra biologiei şi patologiei sistemului limfatic al ficatului, al inimii, al plămânilor. Studii asupra conţinutului plasmei sanguine în zahăr şi cloruri, asupra rolului complexului vitaminelor flavonice. Lucrări privind patologia şi fiziologia circulaţiei limfatice, profilaxia şocului, biochimia sângelui („Bolile ficatului şi a căilor biliare", „Studiul biologic şi patologic al sistemului limfatic"). A descoperit vitamina P (1936, în colaborare cu A. Szent-Gyorgyi. M. de onoare al Acad. Române (1965). RUŞALĂ (< roşu) s. f. (în Ev. Med., în Ţara Românească) Denumire a birului pe care-l plăteau roşii (III, 2). RUŞEŢU, com. în jud. Buzău, situată în C. Buzău-Călmăţui, pe râul Călmăţui; 4 189 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul R.). Nod rutier. Viticultură. Herghelie (din 1913) specializată în creşterea calului trăpaş şi a calului semigreu românesc. Creşterea ovinelor. In satul R., atestat documentar în 1510, se află două biserici (una zidită în 1780 şi alta în 1885) şi un conac (sec. 19). La R. are loc anual manifestarea folclorică „Sărbătoarea salcâmului". RUŞFET (< tc.) s. n. Obligaţie suplimentară în muncă sau în natură, pe care ţăranii trebuiau să o presteze în trecut moşierilor. RUŞII DE VEDE v. Roşiori de Vede. RUŞII-MUNŢI, com. în jud. Mureş, situată la poalele NV ale m-ţilor Gurghiu, pe cursul mijlociu ai râului Istvân Rusznyâk Mureş, la ieşirea acestuia din defileul Topliţa-Deda; 2 276 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul R.-M.). Prelucr. laptelui (caşcaval, brânzeturi), în satul Morăreni. Satul R.-M. apare menţionat documentar, prima dată, în 1319. Centru de cusături şi ţesături populare, de pielăriei şi cojocărit. RUŞINA (< ruşine) vb. I 1. Refl. A fi cuprins de ruşine (1), a se jena. ♦ A fi stingherit. 2. Tranz. A face ca cineva să se simtă ruşinat; a batjocori. RUŞINE (< roşu, cf. lat. roseus) s. f. 1. Sentiment de jenă provocat de o greşeală, de un insucces etc. ♦ Modestie, rezervă, reţinere. ♦ Timiditate, sfiiciune. 2. Batjocură, ofensă, ocară. 3. Lucru dezonorant; necinste, dezonoare, umilinţă. Expr. A fi ruşinea cuiva = a fi cauza dezonoarei cuiva. RUŞINOS, -OASĂ (< ruşine) adj. 1. Care se ruşinează cu uşurinţă; sfios, timid. 2. Care cauzează ruşine (1), dezonoare; reprobabil, blamabil. RUŞULIŢĂ (< roşu) s. f. Plantă erbacee perenă din familia asteracee, înaltă de 20-60 cm, cu tulpina şi cu frunzele acoperite cu peri lungi şi cu flori ligulate, roşi i - portocal i i, dispuse în capitule (Hieracium aurantiacum). Creşte din reg. montană până în zona alpină. Ruşuliţă RUT 234 RUT (< fr.) s. n. (BIOL.) Stare fiziologică la animale (mai ales la mamifere) corespunzătoare perioadei de activitate sexuală. Are durată şi periodicitate variabile. RUT, carte din „Vechiul Testament" relatând despre strămoaşa lui David (Rut), despre credinţa şi virtuţile acesteia. RUTACEE (< lat.) s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate, lemnoase şi ierbacee, cu frunze alterne, rar opuse, simple sau compuse, cu numeroase puncte transparente care includ substanţe aromate, cu flori solitare sau grupate în inflorescenţe. Cuprinde c. 960 specii, răspândite îndeosebi în reg. tropicale şi subtropicale (de ex. lămâiul, portocalul, mandarinul); câteva specii se întâlnesc şi în România, mai cunoscută fiind frăsiniţa (Dictamnus albuş). rută1 (< fr.) s. f. Drum urmat de un vehicul; linie străbătută de o cale de comunicaţie între două localităţi; traseu. ♦ Direcţie. RUTĂ2 (lat. ruta) s. f. (BOT.) Virnanţ. RUTEAN, -Ă (< germ.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Nume dat ucrainenilor din fosta Austro-Ungarie. 2. Adj. Care aparţine rutenilor, privitor la ruteni. RUTEBEUF [rutbof] (c. 1230-1285), truver francez. A exprimat în versuri mişcătoare mizeria propriei sale existenţe boeme şi a sărăcimii pariziene, anticipându-l pe Villon. A excelat în poeme satirice îndrăzneţe şi colorate în care denunţă parazitismul călugărilor şi indolenţa marilor seniori feudali. R. este alături de J. de Meung, cel mai însemnat poet al timpului său. RUTENIA, reg. istorică în V Ucrainei de azi, stăpânită succesiv de polonezi (sec. 14-18), unguri (sec. 18). Alipită Cehoslovaciei (1919), Ungariei (1938), U.R.S.S.-ului (1945) şi Ucrainei (1991). RUTENIU (< fr. {i}; {s} lat. m. Ruthenia „Ucraina") s. n. Element chimic (Ru; nr. at. 44, m. at. 101,07) din grupa metalelor platinice. Intră în componenţa aliajelor foarte dure şi rezistente la uzura prin frecare; catalizator al multor reacţii chimice este folosit şi la fabricarea filamentelor pentru lămpile cu incandescenţă. A fost descoperit de chimistul rus Karl K. Klaus în 1844. RUTHERFORD [ra0efed], Ernest, baron R. de Nelson (1871-1937), fizician englez. Prof. la universităţile din Montreal, Manchester, Cambridge. Membru (din 1903) şi preşedinte (din 1925) al Societăţii Regale din Lon- Ernest Rutherford dra. Din 1919, conducătorul Laboratorului Cavendish din Cambridge. Prin numeroase experienţe (absorbţie în substanţe, deviere în câmp magnetic, descărcări în gaze etc.), R. a descoperit cele două componente principale, a şi |3, ale radiaţiilor emise de substanţele radioactive şi a stabilit natura particulelor a. A studiat emanaţia substanţelor radioactive, demonstrând că ea reprezintă un nou gaz, radonul, pe care ulterior a reuşit să-l lichefieze. R. a arătat că prin radioactivitate elementele chimice se transformă în alte elemente (transmutaţie) şi a explicat caracterul statistic al proceselor de dezintegrare spontană. Prin experienţele sale de împrăştiere a particulelor a de către substanţă (1911), R. a precizat şi a consacrat definitiv modelul planetar al atomului. Iradiind azotul cu particule a, el a reuşit (în 1919) să provoace prima transmutaţie artificială (a azotului în oxigen). Ulterior, a realizat transmutaţia majorităţii elementelor uşoare, inaugurând astfel cercetările asupra reacţiilor nucleare dirijate. Op. pr,: „Substanţe radioactive şi radiaţiile lor“. Premiul Nobel pentru chimie (1908). RUTHERFORD [ra0efed] (după numele fizicianului E. Rutherford; METR.), unitate de măsură a activităţii unei surse radioactive, egală cu un milion de dezintegrări pe secundă. Are simbolul Rd. RUTIER, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de transportul pe drumuri şi pe şosele, privitor la drumuri şi la şosele; care se referă la transportul pe şosele (ex. transport r., vehicul r.). RUTjL (< fr. {i}; {s> lat. rutilus ,,roşu-aprins“) s. n. Oxid natural de titan, cristalizat în sistemul pătratic, de culoare galbenă-închisă până la roşie-brună, cu luciu adamantin spre gras. Este un mineral accesoriu al multor roci, mai ales metamorfice, şi se exploatează uneori din aluviuni. Este folosit pentru extragerea titanului sau în radiotehnică, vopselărie, industria ceramică etc. RUTINAT, -Ă (< rutină) adj. Cu experienţă; priceput, dibaci, versat. RUTjNĂ1 (< fr.) s. f. Capacitate, abilitate câştigată în urma unei practici îndelungate; deprec. deprindere de a face un lucru totdeauna în aceeaşi manieră. RUTjNĂ2 (< fr.) s. f. (FARM.) Substanţă chimică naturală, care face parte din grupa flavonelor (vitamina P). Se găseşte în florile, în frunzele şi în tulpinile multor plante, din care se şi extrage (hrişcă, diferite specii de Forsythia etc). R. măreşte rezistenţa capilarelor, diminuează permeabilitatea celulară, fiind utilizată pentru aceste calităţi în tratamentul diatezelor hemoragice, în hipertensiunea arterială, ca diuretic etc. RUTIŞOR (< rută2) s. m. Denumire dată speciilor de plante erbacee, perene din genul Thalictrum, familia ranunculaceelor, cu frunze alterne, de obicei penat-compuse, cu flori dispuse în racem, panicul sau corimb şi cu fructe nucule. -0- R. galben = plantă înaltă de 50-100 cm, cu flori galbene, odorante, răspândită prin locuri umede (Thalictrum flavum). RUTTMANN, Walter (1887-1941), regizor german de film. Experianţa sa ca pictor şi cineast abstracţionist din anii ’20 ai sec. 20 este transferată şi îmbogăţită într-o capodoperă a filmului documentar: lungmetrajul „Berlin simfonia unui mare oraş“. RUVUMA (în portugheză RO-VUMA), fluviu în SE Africii (Tanzania şi Mozambic); 760 km. Izv. din m-ţii Rutişor galben 235 RWANDA Matagoro (S Tanzaniei) şi după un scurt traseu de curgere de la N la S, se îndreaptă către E, formând graniţa între Tanzania şi Mozambic pe 650 km lungime, vărsându-se în Oc. Indian la 32 km N de capul Delgado. Numeroase cataracte. Hidrocentrale. Navigabil în cursul inferior pe c. 100 km. Alf. pr.: Lugenda, Lucheringo, Likonde, Muhewesi, Lumesule. RUWENZORI [ruenzori], lanţ muntos în ESE Africii, extins pe c. 130 km lungime de la N la S, respectiv între lacul Edward şi lacul Albert, şi pe c. 65 km lăţime max., la graniţa dintre R.D. Congo şi Uganda, la N de Ecuator. Este un gigantic horst, mărginit de falii, alcătuit din roci cristaline intrusive, care culminează în vf. Margherita din masivul Stanley (Ngaliema): 5 109 m alt. (după alte surse 5 119 alt.), al patrulea vârf din Africa, după Kibo (5 895 m), Kenya (5 199 m) şi Kilimanjaro (5 150 m). Prezintă culmi largi (separate de trecători şi văi adânci) şi mici lacuri. Acoperit cu păduri tropicale, umede, până la c. 2 600 m alt., apoi cu vegetaţie de altitudine specifică Africii de E, cu numeroase endemite până la c. 3 300-4 500 m, după care urmează domeniul zăpezilor persistente, la peste 4 500 m alt., pe versanţii de E şi la peste 4 800 m alt., pe cei de V. Zăcăminte de cobalt şi cupru. Precipitaţii bogate (c. 2 300 mm/an în medie). în cadrul acestui lanţ muntos se află Parcul Naţional Ruwenzori Mountains (1952), extins pe 1 979 km2 în SV Ugandei, în care se găsesc păduri tropicale cu diverse specii de arbori, cratere vulcanice şi o faună bogată (cimpanzei, leoparzi, lei, elefanţi, hipopotami, bivoli, antilope ş.a.). A fost inclus (din 1994) în lista Patrimoniului natural universal. Lanţul muntos R. a fost identificat ca cel numit de Ptolemeu „Munţii Lunii“. Mult timp s-a crezut că de aici izv. Nilul. R. a fost escaladat pentru prima oară la 18 iun. 1906 de o echipă de alpinişti italieni condusă de Luigi Amedeo di Savoia-Aosta. RUYSBROECK, Jan van (1293-1381), mistic olandez. Egumen la o mănăstire de lângă Bruxelles. Lucrările lui conţin consideraţii teoretice şi mistice despre viaţa activă, interioară şi contemplativă („Cele şapte trepte ale scării iubirii spirituale", „Nunţile spirituale"). Beatificat în 1908. RUYSDAEL (RUISDAEL) [roisda:l], Jacob van (1628/1629-1682), pictor şi gravor olandez. Peisaje impresionând prin grandoarea, melancolia şi dramatismul viziunii şi prin gravitatea acordurilor cromatice („Vedere din Haarlem“, „Cimitirul evreiesc", „Peisaj cu cascadă", „Moara din Wijk"). Jan van Ruysdael. „Moara din Wijk“ RUYTER [roiter], Michie! Adriaanszoon de (1607-1676), amiral olandez. Conducătorul flotei olandeze în timpul războaielor împotriva Angliei şi Franţei pentru stăpânirea căilor maritime în deceniile 6-8 ale sec. 17. învingător la Solebay (1672) dar înfrânt şi rănit mortal în luptele cu flota franceză în apr. 1676. RU2lCKA [rujit/ka], Leopold Stephen (1887-1976), chimist elveţian de origine croată. Lucrări privind structura chimică şi sinteza compuşilor aliciclici naturali, inclusiv a terpenelor, hormonilor steroizi, substanţelor odorante. Premiul Nobel pentru chimie (1939), împreună cu A. Butenandt. RWANDA [ruanda], Republica Ruandeză (Republika y’u Rwanda; Republique Rwandaise; Republic of Rwanda), stat în Africa de Est ecuatorială; 26 338 km2; 8,4 mii. loc. (2005). Limbi oficiale: rwandeza (kinyaRwanda), franceza şi engleza. Religia: creştină (romano-catolici 51%, protestanţi 28,8%, alţi creştini 2,1%) 81,9%, islamică 7,9%, credinţe tradiţionale 9%, alte credinţe 1,2%. Capitala: Kigali. Oraşe pr.: Gitarama, Ruhengeri, Butare, Gisenyi. Este împărţită în 12 prov. Situată în inima Africii, fără ieşire la mare, R. are un relief înalt dat de un podiş (1 500 m - 2 000 m alt.) înclinat spre E şi dominat de munţi vulcanici (alt. max. 4 507 m în Mt. Karisimbi, în masivul Virunga). în V ţării la graniţa cu R.D. Congo se află depr. lacului Kivu ce se înscrie j>e linia Marelui Graben est-african. în R. (la S de Ecuator) îşi are originea Kagera, unul din izvoarele Nilului. Situată în apropierea Ecuatorului ţara are - datorită alt. ridicate — un climat subtropical, cu temperaturi medii anuale de 18°C şi precipitaţii între 1 000 şi 1 500 mm/an; vf. Karisimbi este adesea acoperit de zăpadă. Vegetaţia dominantă este savana, pădurile acoperind mai puţin de 10% din supr. ţării. Fauna include lei, leoparzi, rinoceri, zebre, felurite antilope ş.a., animale ocrotite în cele două parcuri naţionale — Kagera (fondat în 1934, 250 000 ha) şi Volcans (cu 7 vulcani şi în care sunt protejate gorilele de munte). Resurse de subsol — gaze naturale, casiterit, wolfram, niobiu, tantalit, aur. Ţara cu cea mai mare densitate a populaţiei de pe continentul african (312 loc./km2), R. se numără între statele cele mai sărace ale lumii, având ca principală ramură economică agricultura predominant de subzistenţă. Se cultivă (2004), manioc (912 mii t), cartofi (1,1 mil.t), batate (908,3 mii t, locul 2 pe glob la prod./loc.), taro, sorg, porumb, orez, grâu, fasole, mazăre, trestie de zahăr, soia, ceai, cafea, arahide, banane (plantain, 2,41 mil.t - locul 3 pe glob), piretrum (1 000 t, locul 3 pe glob). Prod. agr. nu reuşeşte să asigure consumul intern, R. importând o bună parte din produsele alimentare necesare. Creşterea animalelor - bovine, ovine, caprine, porcine - este apanajul pop. tutsi, în timp ce cultura plantelor este specifică pop. hutu. Produse industriale: energie electrică (167 mii. kWh, 2002), staniu (metal 200 t, 2002), produse chimice, ciment, cherestea, mobilă, încălţăminte, zahăr, lapte, unt, bere ş.a. In prod. de energie electrică atrage atenţia ponderea deţinută de hidrocentrale (97,7%) - una din cele mai ridicate la nivel mondial. Sunt prelucrate primar şi principalele resurse de subsol (minereurile de staniu şi wolfram). Metalele rare (niobiu, tantal) au devenit în ultimii ani principalul articol de export. Infrastructura căilor de comunicaţii este marcată de absenţa căilor ferate şi calitatea redusă a celor rutiere (doar 8,3% din cei 12 000 km sunt asfaltaţi). Principalul aeroport (al capitalei) poate primi orice tip de aeronavă. Poziţia geografică (cel mai apropiat port se RWANDA 236 ,0 25 50 75 km ^ - o, **' KARISIMBI oj “ 4519 Ruhengeri Q PARCUL NATIONAL KA6ERJ DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincia Suprafaţa Populaţia Centrul ad- (km2) (2002) Butare 1 849 722 616 Butare Byumba 1 730 712 372 Byumba Cyangugu 2 330 609 504 Cyangugu Gikongoro 2 188 492 607 Gikongoro Gisenyi 2 145 867 225 Gisenyi Gitarama 2 188 864 594 Gitarama Kibungo 3 253 707 548 Kibungo Kibuye 1 336 467 745 Kibuye Kigali-vitie 112 608 141 Kigali Kigali Ngali 3 133 792 542 Kigali Ruhengeri 1 762 894 179 Ruhengeri Umutara 4 312 423 642 Nyagatare află la 2 OOO km) creează dificultăţi suplimentare redresării economice după perioada tragediei interne de la mijlocul anilor ’90 ai sec. 20. Balanţa comercială este deficitară, importurile acoperind doar 40% din valoarea exporturilor (2005). Turismul este în fază incipientă în pofida unui potenţial remarcabil oferit de cadrul natural, dar dezvoltarea sa este periclitată, în mare măsură, de instabilitatea internă. Principalele zone şi obiective: parcurile naţionale, cascada Ndaba (cu o cădere de 100 m), în apropierea oraşului Kibuye, pădurea Nyungwe (arie protejată); capitala ţării Kigali, oraşul Butare (principalul centru cultural al R.) micile oraşe staţiuni de pe malul L. Kivu ş.a. Moneda: 1 franc R. = 100 centimes. Export (2001): niobiu şi tantal (45,2%), ceai (25,6%), cafea (20,1%), piei, casiterit ş.a. Pr. p. (2004): Indonezia (64,2%), China (3,6%), Germania (2,7%). Import (2001): bunuri de investiţii (22,1%), produse agro-alimentare (19,4%), combustibili (18,7%), semifabricate (18,1%) ş.a. Parteneri (2004): Kenya (24,4%), Germania (7,4%), Belgia (6,6%), Uganda (6,3%), Franţa (5,1%). -Istoric. Pe terit. R., populat de triburile autohtone de agricultori sedentari hutu (wahutu, bahutu) de origine bantu, pătrund, în sec. 15-16, triburile de păstori nomazi tutsi (watutsi, batutsi) de neam hamit, care, deşi sunt minoritari (10-15% din totalul populaţiei ţării), reuşesc să se impună ca pătură politică hege-monică. Statul creat de ei cunoaşte în vremea regelui Kigeri II Rwaabu-giri (c. 1865-1895) o epocă de înflorire, dar în 1899 este ocupat de trupe germane şi inclus în colonia Africa Germană de Est. în 1916, terit. R. este ocupat de trupe belgiene şi formează împreună cu Urundi (azi Burundi) între 1922 şi 1962, Teritoriul Rwanda-Urundi, sub mandat al Societăţii Naţiunilor (din 1946, sub tutelă a O.N.U.), încredinţat spre administrare Belgiei. Atât Germania cât şi Belgia, cele două puteri coloniale, au menţinut neschimbate structurile social-politice din epoca precolonială, care au perpetuat rolul hegemon al populaţiei tutsi în societate. Sub presiunea mişcării de eliberare naţională, condusă de liderii etniei hutu, Gregoire Kabyibanda şi Joseph Habyarimana, are loc, printr-un referendum (2 oct. 1961), abolirea monarhiei şi proclamarea R. rep. autonomă, iar la 1 iul. 1962, rep. independentă; preşedinte fiind ales G. Kabyibanda. Viaţa politică a ţării a fost marcată de confruntări sângeroase (1959, 1963, 1990, 1992, 1994) între etniile hutu (majoritară) şi tutsi (minoritară), în care s-au implicat şi statele vecine: Uganda, Tanzania, Burundi şi R.D. Congo, soldate cu zeci şi sute de victime. în urma unei lovituri de stat militare, puterea este preluată, la 5 iul. 1973, de către generalul Juvenai Habyarimana care încearcă o politică de detensionare a conflictelor interetnice, dar se loveşte de intransigenţa cercurilor tutsi din exil. Acestea, regrupate în Frontul Patriotic Rwandez (FPR), încearcă, venind din Uganda, să preia, în oct. 1990, puterea în R. prin forţa armelor, dar sunt înfrânte de unităţi belgiene, franceze şi congoleze sosite în ajutorul guvernului rwandez hutu. Din 1993, sunt reluate operaţiunile militare ale rebelilor tutsi pe terit. rwandez, apropiindu-se treptat de Capitală. Prăbuşirea, la 6 apr. 1994, în mo- 237 RZESZ6W mentul aterizării pe aeroportul din Kigali, a avionului care-i transporta pe preşedintele R., J. Habyarimana, şi pe cel al statului vecin Burundi, devine semnalul declanşării unui adevărat genocid împotriva populaţiei minoritare tutsi (în perioada apr.-iul. 1994, c. 1 000 000 de oameni, reprezentând 3/4 din populaţia tutsi a ţării, a fost masacrată de către conaţionalii hutu). în urma ofensivei victorioase a rebelilor tutsi din Frontul Patriotic Rwandez, la 19 iul. 1994, este instalată la Kigali o nouă conducere a ţării - preşedinte Pasteur Bizimungu (de etnie hutu) şi prim-min. Faustin Twagiramungu. La 6 apr. 1995 se deschide, la Kigali, primul proces în vederea judecării celor 30 000 de persoane aflate în detenţie sub acuzaţia de participare la masacrele din 1994. Pentru a elimina acest pericol, forţele rwandeze sprijină rebeliunea armată izbucnită în R.D. Congo împotriva dictatorului Laurent Deşire Kabila, aliatul miliţiilor hutu refugiate pe terit. congolez, iar Tribunalul internaţional, constituit de O.N.U. la Arusha (Tanzania), a trecut la judecarea oficialităţilor hutu acuzate de a fi organizat genocidul din 1994. Soldaţi hutu din taberele de refugiaţi din R.D. Congo şi o nouă „Armată Populară de Eliberare a Rwandei11, a etniei hutu, iniţiază noi incursiuni pe terit. R., declanşând alte masacre, în pofida politicii de reconciliere promovată de noile autorităţi de la Kigali. După demisia lui Pasteur Bizimungu, Paul Kagame (de etnie tutsi), este ales de către Parlament, în mart. 2000, preşedinte al statului. Prin referendumul din mai 2003 se validează cu 93% noua Constituţie a ţării, care prevede garantarea securităţii şi democraţiei, în perspectiva evitării conflictelor sângeroase dintre etniile tutsi şi hutu. Republică prezidenţială. RWANDA-URUNDI, terit. sub mandat situat în E părţii centrale a continentului african, a fost acordat spre administrare Belgiei* de Societatea Naţiunilor, în 1920. A făcut Parte din Congo Belgian (1925-"•960); autonom (1961) şi independent (1962) s-a divizat în Republica Rwanda şi Regatul Urundi (ulterior Burundi). RYAN [raien], Cornelius (1920- 1974), ziarist şi istoric american. Corespondent militar pe lângă trupele aliate ce au deschis, în 1944, al doilea front în apusul Europei. Op. pr.:^ „Ziua cea mai lungă11, „Ultima bătălie", „Un pod prea îndepărtat11. RYDBERG [rudbaerj], Abraham Viktor (1828-1895), scriitor suedez. Supranumit „patriarhul poeziei sue-deze“. Versuri de orientare romantică („Abandonarea lui Robinson Crusoe11, „Prometeu şi Athashoerus“), apoi neoclasică („Poezii11). Romane istorice („Singoalla11, „Corsarul din Baltica11). RYDBERG [rudbaerj], Johannes Robert (1854-1919), fizician suedez. Prof. univ. la Lund. Studii şi cercetări de spectroscopie atomică; a stabilit (1899), în mod empiric, valoarea constantei din formula lui Balmer, care dă frecvenţa liniilor unei serii spectrale (constanta lui R.). RYDER [raider], Winona (n. 1971), actriţă americană. Interpretează de obicei rolul unei tinere moderne, independente, ambiţioase şi voluntare („Viaţa pe cont propriu11, „Cum să faci o cuvertură americană11). RYDZ-âMIGLY, Edward (1886-1941), general polonez. A luptat în Primul Război Mondial. Coman-dant-şef al forţelor armate poloneze (1939). După înfrângerea şi ocuparea Poloniei de către Germania, s-a refugiat în România. RYLE [rail], Gilbert (1900-1976), filozof şi clasicist englez. Sub influenţa lui Wittgenstein, a abordat probleme ale limbajului şi a propus o alternativă behavioristă în filozofia minţii („Conceptul de minte11, „Dileme11). RYLE [rail], Sir Martin (1918-1984), astrofizician britanic. Prof. univ. la Cambridge. Director (din 1959) al Observatorului Radioastronomic Mullard de la Cambridge. Contribuţii în radioastronomie, la studiul pulsa-rilor şi quasarilor (prin catalogul astronomic pe care l-a publicat în 1959). A realizat radiointerferometrul, prin tehnica sintezei aperturii, cu ajutorul căruia s-au descoperit pulsarii de către A. Hewish şi J. Bell. Premiul Nobel pentru fizică (1974), împreună cu A. Hewish. RYOANJI, templu budist din Kyoto. Construit în 1450 de gen. Hosokawa Katsumoto. Aparţine sectei zen Rinzai. Renumit pentru „grădina filozofală11 cu 15 pietre din care nu Sir Martin Ryle se văd decât 14, indiferent de unghiul din care sunt privite. RY0KAN (1758-1831), călugăr zen al sectei Soto; poet şi caligraf renumit. Poeziile sale (450 scrise în limba chineză, 1200 tanka şi 20 de poeme lungi în japoneză) sunt de un realism tulburător. RYSWICK v. Rijdwijk. RYTI [ruti], Risto Heikki (1889-1956), om politic finlandez. Prim-min. (1939-1940) şi preşedinte (1940- 1944) al Finlandei. A încheiat (1944) cu ministrul de Externe german Ribbentrop un tratat de asistenţă militară. RYOKY0 1. (NANSEI sau NANSEI-SHOTO), lanţ insular japonez în V Oc. Pacific, extins pe 970 km lungime, pe direcţie NE-SV, între ins. Kyushu (în NE) şi Taiwan (în SV), separând Marea Chinei de Est de Oc. Pacific; 2,2 mii km2. Este format din 55 ins. de natură vulcanică şi_ coraligenă, grupate în cinci arh. (Osumi, Tokara, Amami, Okinawa şi Sakishima) care aparţin din punct de vedere ad-tiv de prefectura Okinawa (din 1972), cu centrul ad-tiv la Naha (ins. Okinawa). Relief predominant deluros, cu alt. medii de 300-500 m. Alt. max.: 980 m (în ins. Tokara). Climă subtropicală în N şi tropicală în S, caracterizată prin frecvente taifunuri. Păduri tropicale. Plantaţii de ananas, bananieri, pomi fructiferi. Culturi decorez, trestie de zahăr ş.a. Pescuit. în Ev. Med. timpuriu, R. forma un regat independent. Sanctuarele şi castelele regale au fost incluse (din 2000) în lista Patrimoniului cultural universal. Din sec. 14 şi până în sec. 19, R. a fost subiect de dispută între China şi Japonia, în 1879, R. revenind integral Japoniei. în 1945, R. a trecut sub administraţia S.U.A., iar în 1953, grupul Amami a fost returnat Japoniei, iar la 15 mai 1972, grupul Okinawa. 2. Fosă în V. Oc. Pacific, la E de lanţul insular cu acelaşi nume, extinsă pe 2 250 km lungime şi 60 km lăţime. Ad. max.: 7 507 m (aceasta aflându-se la 90 km S de ins. Okinawa). RZESZOW [je/uf], oraş în SE Poloniei, situat pe râul Wistoc, în zona de contact a bazinului depresionar Sandomierz cu m-ţii Carpaţi, la 155 km SE de Cracovia şi 320 km SE de Varşovia; 160,3 mii loc. (2002). Nod feroviar şi rutier. Rafinărie de petrol. Ind. metalurgică şi de prelucr. a metalelor, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului şi alim. Piaţă agricolă. Muzeu etnografic. Castelul Potocki (sec. 17). Fundat în sec. 14. în perioada 1772-1918 s-a aflat în cadrul Imp. Habsburgic. s S s. m. invar. 1. A douăzeci şi doua literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (consoană fricativă dentală surdă). 2. (CHIM.) Simbol pentru sulf. 3. Simbol pentru conductanţa electrică. 4. (GEOGR.) Notaţie pentru punctul cardinal Sud. s. (METR.) simbol pentru secundă. $ simbol pentru dollar. SA (< cuv. german Sturm Abteilung „Divizii de asalf), organizaţie paramilitară, creată în 1921 de către Hermann Goring şi reorganizată în 1930 sub comanda lui Emst Rohm, ce număra peste 2 mii. membri cu rol important în ascensiunea şi preluarea puterii de A. Hitler (1933). Scoasă în afara legii şi decimată din ordinul lui Hitler (30 iun. 1934, „Noaptea cuţitelor lungi“), deoarece exercita prea multă influenţă politică. SA, abreviere pentru Societate pe acţiuni. SAAB, societate automobilistică şi aeronautică suedeză fondată în 1937. General Motors deţine o participatie de 50%. SAAC 1. v. Urlaţi. 2. Vechi judeţ din Ţara Românească, desfiinţat în 1844, când a fost împărţit între judeţele Prahova şi Buzău. Sin. Secuieni. Numele îi venea de la vechii colonişti secui aşezaţi aici în sec. 13. SA’ADEDDIN, Mehmed Hodja (1536-1599), cronicar şi demnitar turc. Participant la campania din 1596 în Ungaria. Scrierea sa „Coroana istorii-or“’ pare tratează amănunţit istoria otomanilor începând din sec. 13 până în 1520, cuprinde şi informaţii referitoare la români. a,SA‘ADT (pe numele adevărat Moşleh od-Din sa‘di) (c. 1215-1292), Poet persan. Clasic al literaturii per-sane şi tadjice. Gazeluri, kaside, rubaiate; poeme didactice: „Bustăn“ („Grădina fructelor"), parabole şi povestiri: „Golestan11 („Grădina rozelor"). SA'ADIZI, dinastie de şerifi care a domnit în Maroc (1548-1659). SA'ADYA al FAYYUMI, ben losif (882-942), filozof, gramatician, lexicograf şi poet liturgic evreu. Gaon (superior) al Academiei rabinice din Sura (Mesopotamia) din 928. Autor al „Cărţii credinţelor şi al opiniilor", care a influenţat gândirea ebraică medievală. SAAKADZE, Gheorghi (c. 1580-1629), om politic şi comandant militar georgian. A condus răscoala populară din Khartlia şi Kakhetia (1625) împotriva stăpânirii persane din timpul lui Abbas I cel Mare. înfrânt, a fost executat. SAALE [za:le], râu în E Germaniei, afl. stg. al Elbei la 29 km de Magde-burg; 427 km. Izv. din masivul Fichtel-gebirge şi drenează NE Bavariei şi E Thuringiei, trecând prin Saalfeld, Jena şi Halle. în Thuringia curge printr-o vale adâncă, străjuită de castele pitoreşti. Navigabil (175 km) pentru şlepuri şi barje (c. 200 t) până la Naumburg. în cursul superior au fost construite lacurile de acumulare pentru hidrocentralele Bleiloch şi Hohenwarte. Afl. pr.: Ilm, Unstrut, Weisse. SAALFELD (SAALFELD an der SAALE), oraş în centrul Germaniei (Thuringia) pe Saale la SSE de Erfurt; 32 mii loc (2003). Oţelării, echipament electric. Menţionat în 899 ca palat, sediul unei mănăstiri din 1074. Monumente: castel ducal (1677-1726), primărie (1526-1537), biserica Sankt Johannis (1386-1456), abaţie franciscană (1275), azi muzeu. SÂ, Mem de (1500-1572), administrator colonial portughez. Guvernator general al Braziliei (1557-1572). Fondator (1565) al oraşului Rio de Janeiro. SAAMI, s. m. (La pl.) Laponi (autodenumire). SAAR [za:r] (fr. SARRE [sar]) 1. Râu în V Europei, în NE Franţei şi SV Germaniei, afl. dr. al râului Moselle, în apropiere de Trier; 246 km. Se formează prin unirea a două pâraie (Saare Alb şi Saare Roşu) care izv. din masivul Donon (m-ţii Vosgi), curge pe direcţia generală S-N, formând pe o mică distanţă graniţa între Franţa şi Germania şi străbate reg. industrială Saar, trecând prin Saarbrucken. Canalizat de la Volklingen, râul este navigabil pe c. 120 km. Comunică cu canalul Rin-Marna. 2. Reg. istorică în SV Germaniei, pe terit. căreia a existat (sec. 14-18) un comitat, în dependenţă faţă de Sf. Imperiu Roma-no-German. Disputa franco-germană asupra S. a fost de lungă durată, începând din sec. 17 şi încheindu-se abia la mijlocul sec. 20, odată cu includerea ei, la 1 ian. 1957, în Republica Federală Germană (deplin la 1 ian. 1960), devenind landul Saarland, cu centrul ad-tiv în oraşul Saarbrucken. De-a lungul acestui conflict, în epoci diferite, bogata reg. s-a aflat sub stăpânirea celor două puteri competitoare, inclusiv sub controlul Societăţii Naţiunilor (1920-1935). SAARBROCKEN [za:erbruken], oraş în SV Germaniei, port pe râul Saar, centrul ad-tiv al landului Saarland, situat în apropiere de graniţa cu Franţa; 182,9 mii loc. (2003). Aeroport. Nod feroviar. Centrul unui important bazin carbonifer (expl. de huilă). Ind. metalurgiei feroase şi neferoase (aluminiu), a constr. de maşini (utilaj minier, maşini-unelte), chimică, electrotehnică, cimentului, de prelucr. a lemnului, textilă, pielăriei, sticlăriei, hârtiei şi alim. (bere). Constr. de instrumente optice. Poligrafie. Universitate (1948). Primărie SAAREMA 240 (1750); Ludwigskirche (1762-1775), în stil baroc; biserica Sankt Arnual (c. 1270-1330), în stil gotic; castele din sec. 15 şi 18; podul peste Saar (1546). Menţionat documentar în 1321, a aparţinut conţilor de Nassau-Saarbrucken până în 1793, când a fost ocupat de Franţa; în 1815 a trecut la Prusia. Capitala reg. Saar (din 1919) şi centrul ad-tiv al Saarlandului (din 1960). SAAREMAA, arh. estonian în E M. Baltice, în NV G. Riga, constituit din calcare şi dolomite, delimitat de continent prin str. Suur (în NE) şi Irbeni (în S); 2,7 mii km2. Ins. pr.: Saaremaa, Hiiumaa, Muhu, Vormsi. Alt. max.: 54 m. Acoperit în mare parte cu păduri de pin şi pajişti. Pescuit. Creşterea animalelor. Staţiuni balneoclimaterice (Kuressaare/ Kingisepp, Kâina, Kărdla). Cucerit de cavalerii cruciaţi din Ordinul livonian în 1227, care au fundat aici o episcopie, arh. S. a intrat în componenţa Danemarcii în 1559, apoi în cea a Suediei (1645), a Rusiei (1721) si a Estoniei în 1918. SAARIKOSKI [sa:rikoski], Pentti (1937-1983), scriitor finlandez. Iniţial, lirică de expresie clasică („Poeme"), a evoluat apoi spre o poezie de explozie verbală, asemănătoare beatnicilor americani („Invitaţia la dans"). Romane. SAARINEN [sa:rinen] 1. Eliel S. (1873-1950), arhitect şi urbanist finlandez. Stabilit în S.U.A. (1923). Exponent al şcolii naţionale. A construit gara centrală din Helsinki, turnul Chicago Tribune din Chicago. Lucrări teoretice („Oraşul. Dezvoltarea, decăderea şi viitorul lui"). Rol însemnat în promovarea arhitecturii de avangardă în S.U.A. 2. Eero S. (1910-1961), arhitect şi designer american de origine finlandeză. Fiul lui S. (1). Influenţat de Mies van der Rohe. Exponent al „mişcării moderne", a construit centrul tehnic al firmei General Motors din Detroit, clădirea IBM din Rochester, colegiile Universităţii Yale, Gateway Arch din Saint Louis ş.a. A creat mobilier din metal şi fibre de sticlă (scaune cochilii cu picior central). SAARLAND [za:0rlant], land în SV Germaniei, pe râul Saar, la graniţa cu Franţa la S şi Luxemburg la V; 2,6 mii km2; 1,1 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Saarbrucken. Mari expl. de cărbuni (rezerve: 5,5 miliarde t huilă). Siderurgie. Constr. de maşini şi produse chimice. Sticlărie. Ovăz, secară, grâu, cartofi. Legu-micultură. Pomicultură. Creşterea intensivă a animalelor (bovine, porcine). Până în 1959 s-a numit Saar. SAATCHI & SAATCHI, agenţie britanică de publicitate, creată la Londra (1970) de către fraţii Maurice (n. 1946) şi Charles (n. 1943). Este implicată în viaţa politică, sprijinind partide sau oameni politici (Margaret Thatcher, Boris Elţin ş.a.). SAAVEDRA LAMAS, Carlos (1878-1959), jurist şi om politic argentinian. Prof. univ. la Buenos Aires. Ministru al Afacerilor Externe (1932-1938). Preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor (1936). A prezidat (1935), la Buenos Aires, conferinţa care a pus capăt războiului dintre Bolivia şi Paraguay (1932-1935). Preşedinte al Conferinţei Panamericane (1936). Premiul Nobel pentru pace (1936). SAAVEDRA Y RAMÎREZ de Baquedano, Ângel, duce de Rivas (1791-1865), poet şi dramaturg spaniol. Promotor al romantismului. Militant pentru proclamarea republicii în Spania, s-a exilat (Anglia, Franţa, Italia). Balade istorice în care se simt influenţe ale modernismului („Farul din Malta", „Balade istorice"). Tragedii romantice, împletind elementul eroic cu cel erotic şi religios („Aliator", „Lanuza", „Don Alvaro sau forţa destinului"). SABA 1. Stat antic (milen. 1 Î.Hr.), semilegendar, în SV pen. Arabia, pe terit. actual al Yemenului. Potrivit mitologiei biblice, o regină din S. s-ar fi căsătorit în sec. 10 î.Hr. cu Solomon, regele statului israe-lito-iudeu. 2. Ins. în arh. Antilele Mici (M. Caraibilor), la 257 km ESE de ins. Puerto Rico; 13 km2. Relief vulcanic, cu alt. max. de 887 m. Localit. pr.: Bottom, Windwardside. Batate, bumbac, trestie de zahăr. Ocupată de olandezi în 1632, face parte din Antilele Olandeze. SABA, Umberto (pe numele adevărat Umberto Poli) (1883-1957), poet italian. Lirică de factură umanistă, expresie a unei experienţe dramatice rasiale, axată pe tema solitudinii şi a nevoii de comunicare, a dragostei pentru existenţa simplă cu bucuriile sale obişnuite („Canţo-nierul"). Proză scurtă. Eseuri ăABAC [/abats], oraş în Serbia, port pe râul Sava, situat la 64 km V de Belgrad; 55,1 mii loc. (2002). Nod de comunicaţii. Centru comercial. Uzine chimice; metalurgia plumbului şi zincului; produse alim. SABADELL, oraş în NE Spaniei (Catalonia), la 13 km NNV de Barcelona; 183,7 mii loc. (2001). Ind. metalurgică, textilă, a pielăriei şi hârtiei; constr. de maşini textile şi de motoare; produse chimice şi alim. (vin, lichior). Muzeu arheologic. Cunoscut din sec. 12. SABAH [saba], stat al Malaysiei, situat în N ins. Borneo; 73,6 mii km2’; 2,6 mii. loc. (2000). Centrul ad-tiv: Kota Kinabalu. Relief muntos cu alt. max. de 4 101 m (vf. Kinabalu). Păduri ecuatoriale. Expl. forestiere, de cărbuni, petrol, gaze naturale, cupru, min. de fier şi auro-argentifere. Cauciuc; cânepă de Manila. Culturi de orez, porumb, manioc, soia; plantaţii de cocotieri. Creşterea porcinelor. Pescuit. Parcul naţional Kinabalu. Terit. S. s-a aflat, din sec. 16, în sfera de influenţă a sultanatelor Brunei şi Sulu. Cedat (în 1877 şi 1879) britanicilor de sultanul de Brunei, a revenit, în 1882, Companiei Britanice din Borneo de Nord (creată în 1881). Sub protectorat britanic (din 1888). Ocupat de japonezi (1942- 1945). în 1946, Marea Britanie a constituit, din S., ins. Labuan şi Sarawak, colonia Borneo de Nord. în 1963, sub denumirea de S., a intrat, ca stat, în componenţa Malaysiei; S. formează, împreună cu Sarawak, Malaysia de Est. SABAH As-, familie domnitoare în Kuwait (din 1756). Mai importanţi: 1. Jabir a!-Ahmed al-Jabir as- ~ (1928-2006), emir al statului Kuwait (1977-2006). Prim-min. (1965-1978). 2. Saad al-AbduIlah as-Salem as- ~ (n. 1930), şeic din Kuwait. Prim-min. (din febr. 1978). Din 16 ian. 2006 i-a succedat lui S. (1) în funcţia de emir al Kuwaitului. SABAHATTIN ALI (1907-1948), scriitor turc. Versuri de inspiraţie folclorică; romane şi nuvele cu tematică socială evocând lumea satului sau universul provincial („Moara", „Lumea nouă", „Palatul de cleştar", „Diavolul din noi"). SABAR, râu, afl. stg. al Argeşului, pe terit. com. Hotarele (jud. Giurgiu); 144 km. Izv. din SE piemontului Cândeşti, de la 450 m alt., curge mai întâi pe direcţie N-S, iar pe terit. com. Crângurile (jud. Dâmboviţa) îşi schimbă direcţia către SE, având, pe tot parcursul, albia paralelă cu aceea a râului Argeş, cu care formează o luncă comună, folosită cu precădere în legumicultura. Afl. pr.: Potopul (considerat de unii geografi ca izvor pr. al Sabarului, cu o lungime de 45 km), Şuţa, Ciorogârla. Cunoscut (în cursul superior) şi sub numele Răstoaca. SABARIA v. Szombathely. SABAT (< fr., lat.; {s} ebr. sabbăţ „repaus") s.n. 1. (La evrei), ziua de odihnă sau ziua a şaptea a săptămânii. în „Vechiul Testament" este 241 SABORDA mentionat ca sărbătorire a ieşirii poporului lui Israel din Egipt; ziua când Dumnezeu însuşi, după creaţie, s-a odihnit, sfinţind-o prin acest gest. (La unii creştini), zi de odihnă, sâmbăta (ex. adventişti de ziua a şaptea). 2. Numele primului tratat din „Talmud", referitor la sărbători. 3. Adunare a vrăjitoarelor, care, potrivit unor legende medievale, avea loc sâmbăta la miezul nopţii. ♦ (Fig.) Gălăgie mare, hărmălaie; tapaj. SABATIC, -Ă (< fr.) adj. Referitor la sabat; de sabat. ^ An s. = an de studiu acordat periodic universitarilor (de obicei o dată la 7 ani), în care aceştia nu au obligaţii didactice. SABATIER [sabatie], Paul (1854- 1941), chimist francez. Prof. univ. la Toulouse. Studii asupra reacţiilor catalitice („Cataliza în chimia organică"). A descoperit, împreună cu asistentul său, abatele J.-B. Senderens (1856-1936), metoda de hidrogenare catalitică cu metale fin divizate (nichel, cobalt ş.a.) pe care a aplicat-o succesiv la sinteza metanolului, la hidrogenarea huilei. M. de onoare al Acad. Române (1925). Premiul Nobel pentru chimie (1912), împreună cu V. Grignard. SABATIER, Robert (n. 1923), scriitor francez. Lirică de factură simbolistă şi suprarealistă („Icar şi alte poeme"); romane realiste abordând tema copilăriei („Desene pe trotuar"). Autorul unei „Istorii a poeziei franceze". SABATjŞTI, secte creştine apărute în sec. 16, care ţin cu severitate sabatul. SÂBATO, Emesto (n. 1911), romancier şi eseist argentinian. Romane psihologice în care experimentează tehnici narative moderne, conturând, într-un plan simbolic cu inflexiuni fantastice, destinul poporului argentinian („îngerul întunericului", „Tunelul", „Despre eroi şi morminte", „Abaddon Exterminatorul"). Eseistică („Scriitorul şi fantasmele sale", „Individul şi universul"). SABAZIUS, zeu trac sau frigian al vegetaţiei şi al forţei fertile. Identificat la greci cu Dionysos, uneori chiar cu Zeus. Reprezentat ca un şarpe. Adorat în cadrul unor ceremonii orgiastice, era socotit patronul unor dansuri rituale din Tracia şi Frigia. Tradiţia *• atribuie fapte de erou civilizator. . SABĂU, Nicolae (n. 1929, Cicârlău, jud. Maramureş), cântăreţ român de muzică populară. Repertoriu antologic Pentru lirica de stil modern a Maramureşului istoric, a creat şi cântece cu coloratură eroică dedicate maramureşenilor căzuţi în al Doilea Război Mondial. S-a remarcat prin căldura şi sensibilitatea interpretativă, frumuseţea melodică şi lirismul de generoasă vibraţie a versurilor culese şi recreate în spiritul tradiţiei folclorice. SABBATHAI ZWI (1626-1676), mistic evreu. Inspirat de cabală, se considera Mesia şi voia să-l înlăture pe sultanul otoman din Istanbul; sub ameninţări, a trecut la islam. Adepţii săi au format secte iudeo-musul-mane. SABBELIENI, popoare din Apeninii centrali în perioada romană (luca-nieni, picentini, sabini, samniţi). Au fost supuşi de latini în sec. 3 î.Hr. SABEjSM (< fr.) s. n. (în vechime) Cult al focului şi al corpurilor cereşti practicat de perşi, caldeeni ş.a. SABELLIANJSM, erezie răspândită în sec. 3 d.Hr. de preotul roman Sabellius, care susţinea că dumnezeirea nu este treime, ci o monadă ce se manifestă ca Tată în creaţie, ca Fiu în răscumpărare şi ca Duh Sfânt în sfinţire; excomunicat de papa Calixtus I. SABIE (< bg.) s. f. 1. Armă albă formată dintr-o lamă lungă de oţel, ascuţită la vârf şi pe una dintre laturi şi fixată într-un mâner. -0- Expr. Sabia lui Damocles v. Damocles. Sabie cu două tăişuri - situaţie, fapt ce reprezintă în acelaşi timp avantaje şi dezavantaje. ♦ Fig. Luptă, război; urgie, prăpăd. 2. Armă sportivă, formată din lamă, gardă, mâner şi piuliţă, folosită în scrimă. ♦ Probă sportivă din cadrul scrimei, care se practică cu sabia (2). V. scrimă. SABIN [seibin], Albert Bruce (1906-1993), virusolog american de origine rusă. A descoperit o serie de virusuri şi metodele de vaccinare împotriva lor. împreună cu J. E. Salk, a preparat vaccinul antipoliomielitic cu administrare orală şi l-a aplicat în practică. SABINE [saebain], Sir Edward (1788-1883), geofizician britanic. Participant la expediţiile arctice ale lui J. C. Ross (1818) şi W. E. Parry (1819-1820). Studii pentru determinarea magnetismului terestru; a descoperit (1852) relaţia dintre petele solare şi furtunile magnetice terestre. Preşedinte al Societăţii Regale din Londra (1861-1871). SABjNI (< fr., lat.) s. m. pl. Populaţie italică aparţinând grupului sabbelienilor stabilită în NE Latium-ului; supusă de romani la * începutul sec. 3 î.Hr. Potrivit legendei războiul a fost provocat de răpirea sabinelor, poruncită de Romulus. în 268 Î.Hr. au primit cetăţenie romană. SABINIO, vulcan stins în partea central-estică a Africii, situat în m-ţii Virunga, la NE de lacul Kivu, la graniţa dintre R.D. Congo, Uganda şi Rwanda; alt.: 3 505 m. Este inclus în Parcul Naţional Virunga. SABjR (< fr.; din sp. saber „a şti") s. n. Limbă mixtă care conţine cuvinte din limbile franceză, spaniolă, catalană, greacă, italiană şi arabă, având o structură gramaticală rudimentară; folosită în porturile M. Mediterane. SABIŢĂ (< bg.) s. f. Specie de peşte teleostean din familia cipri-nidelor, lung de 25-35 cm şi greu de 300-400 g, cu corpul în formă de pumnal, turtit lateral (Pelecus cultra-tus). Trăieşte în lacuri şi în bazinele M. Baltice, Caspică, Neagră. Se hrăneşte cu zooplancton, insecte, puiet de peşte; săbiuţă (4), săbioară (3). SABLA (< fr.) vb. I intranz. A curăţa sau a finisa suprafeţe metalice prin împroşcare cu granule metalice (alice), nemetalice (nisip, zgură) sau cu materiale lichide. SABLE [seibl] 1. Cap în SV pen. Florida (S.U.A.), la 25°12’ lat. N şi 81°05’ long. V, cel mai sudic punct continental al ţării. 2. Ins. canadiană nelocuită, situată în NV Oc. Atlantic, la 288 km ENE de Halifax (Noua Scoţie); 40 km lungime; 2 km lăţime max. Acoperită cu dune de nisip în partea de N (înalte de 26 m) şi în cea de S (12 m înălţime), între care sunt cantonate depresiuni mlăştinoase. Ins. S. prezintă mari pericole pentru navigaţie; aici au avut loc numeroase naufragii. Pentru prevenirea accidentelor navale, pe ins. există un radar şi un far (din 1873). Descoperită de Sir Humphrey Gilbert în 1583. în zona platformei continentale au fost descoperite zăcăminte de petrol şi gaze naturale, exploatate din 1992. SABlE [sabie], Madeleine de Souvre, marchiză de (c. 1599-1678), scriitoare franceză. Membră a cercului oamenilor de spirit de la Hotel de Rambouillet. Mai târziu a patronat un salon propriu, unde a lansat moda expresiilor preţioase, a maximelor şi a portretelor literare. SABORD (< fr.) s. n. Deschidere practicată în pereţii laterali ai unei nave, servind fie la operaţii de încărcare şi descărcare, fie pentru scurgerea rapidă a apei adunate pe puntea superioară. SABORDA (< fr.) vb. I tranz. A efectua operaţia de sabordaj. SABORDAJ 242 SABORDAJ (< fr.) s. n. 1. Scufundare intenţionată a unei nave de către propriul echipaj pentru a evita capturarea ei de către inamic în timpul luptei. 2. Găurire a corpului unei nave scufundate pentru a permite scoaterea încărcăturii în caz de pericol, atunci când nu se poate proceda altfel. SABQT (< fr.) s. m. 1. încălţăminte făcută dintr-o singură bucată de lemn, cioplită, făcând parte din portul naţional al unor popoare (ex. în Olanda). ♦ încălţăminte de protecţie cu talpa din lemn. 2. Organ principal al unei frâne cu fricţiune, cu ajutorul căruia se micşorează viteza sau se opreşte mişcarea unei maşini (ex. autovehicul, maşină-unealtă etc.) prin apăsare directă pe un organ al acesteia. ♦ Dispozitiv montat pe una dintre cele două şine de cale ferată, în scopul frânării vagoanelor. 3. (IND. EXTR.) Piesă care se fixează la capătul inferior al unor coloane tubulare (ţevi sau burlane) sau al unor dispozitive de curăţare a sondei, având rol de protecţie şi de ghidaj în timpul introducerii lor în gaura de sondă ori de element de dislocare a depunerilor de la talpa acestuia. SABOTA (< fr.) vb. I tranz. A împiedica, a frâna intenţionat desfăşurarea normală a unei acţiuni, a unui proces de producţie etc. SABOTAJ (< fr.) s. n. Acţiunea de a sabota şi rezultatul ei. ♦ (DR.) Infracţiune care constă în neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos, cu ştiinţă, de către un angajat a unor îndatoriri de serviciu de natură să aducă atingere securităţii statului. SABOTOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f. Persoană care sabotează. SABRER (< fr.) s. m. (SPORT) Scrimer specializat în probele de sabie. SABRINA v. Severn (2). SABUR (< tc.) s. n. Substanţă cu gust amar şi miros plăcut, extrasă din frunzele unor specii de aloe, utilizată în farmaceutică. SAC (lat. saccus) s. m. 1. Obiect confecţionat din pânză, din hârtie rezistentă, din material plastic etc., folosit pentru păstrarea sau transportarea cerealelor ori a altor produse; conţinutul unui astfel de obiect. ♦ Obiect în formă de sac (1), confecţionat din materiale călduroase, folosit pentru dormit (în călătorii, în excursii), pentru ţinut copiii mici etc. 2. Formaţiune anatomică în formă de sac. <0> (BOT.) Saci polinici = camere situate în antera staminei, în care iau naştere grăuncioarele de polen. S. embrionar = gametofit feminin la plantele angio-sperme. Este situat în partea centrală a nucleului, în care se dezvoltă ovulul şi are loc fecundarea dublă cu formarea ulterioară a embrionului şi endospermului. (ZOOL.) S. aerieni = organe în formă de sac (1), caracteristice păsărilor, cu pereţi subţiri, provenite din dilatarea bronhiilor în afara plămânilor; menţin ritmul respiraţiei în timpul zborului. La unele specii, s. a. trimit prelungiri în cavităţile interne ale oaselor, micşorând astfel greutatea lor. S. vitelin = organ digestiv, respirator şi hemato-poetic, caracteristic embrionilor de moluşte cefalopode, al majorităţii animalelor vertebrate şi al omului. Este anexat la segmentul mediu al intestinului embrionului şi conţine vitelus. în procesul de dezvoltare al embrionului se micşorează, fiind resorbit sau eliminat. 3. Geantă mare în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. 4. Unealtă de pescuit făcută dintr-o reţea de sfoară în formă de sac (1), cu gura ţinută deschisă printr-un arc de lemn. 5. Pânză de s. Pânză de fuior, de câlţi etc. din care se fac saci (1). SACA (< tc. „sacagiu") s.f. Butoi aşezat pe un suport cu două sau patru roţi (tras de un cal), cu care odinioară se căra apa. SACA 1. Vârf în m-ţii Gurghiu (rest al unui con vulcanic), alcătuit din andezite, piroclastite şi curgeri de lavă, reprezentând alt. max. a acestora (1 777 m). 2. Munte din Parcul Naţional Rodna, la N de Anieş; pe versantul său estic, la 1 600 m alt., se află o poiană cu narcise, declarată rezervaţie naturală. SACADAT, -Ă (< fr.) adj. (Despre mişcări, vorbire etc.; şi adv.) Cu întreruperi dese şi scurte; intermitent. SACAGjU (< saca) s. m. Persoană care transporta odinioară apă (de băut) cu sacaua (pentru a o vinde). SACALIN, ins. nisipoasă, nelocuită, situată în Marea Neagră, în apropierea litoralului românesc, în faţa gurii de vărsare a braţului Sfântu Gheorghe al Dunării. Ins. a luat naştere de-a lungul timpului, ca un banc de nisip, prin aluvionarea în largul Mării Negre (în 1897) după revărsarea catastrofală a Dunării. Ulterior, sub acţiunea valurilor, s-a alungit (în prezent are c. 10 km lungime), iar în ultima perioadă s-a segmentat în două, formând ins. Sacalinul Mare (la N) şi Sacalinul Mic (la S). Fauna este reprezentată prin păsări venite din Delta Dunării (raţe, pelicani, lebede, gârliţe ş.a.). Complexul Sacalin- Zătoane (21 410 ha), arie de protecţie specială în cadrul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, este important ca loc de cuibărit pentru lebede, păsări limnicole adăposteşte cea mai mare colonie de chire de mare din cadrul rezervaţiei şi este loc de cuibărit pentru 14 specii de păsări, loc de premigraţie şi migraţie pentru c. 100 specii. SÂ-CARNEIRO, Mario de ~ (1890-1916), scriitor portughez. Alături de prietenul său F. Pessoa, unul dintre principalii reprezentanţi ai modernismului portughez. Poeme („Dispersie") şi povestiri („Confesiunea lui Lucio“) marcate de sentimentul irealităţii existenţei. S-a sinucis. SACÂZ (< tc.) s. n. Colofoniu (1). SACCHETTI, Franco (1332-1400), scriitor italian. A compus madrigaluri, balade şi nuvele. Autor al unei culegeri de anecdote şi povestiri din tradiţia populară a Florenţei timpului său („Trei sute de nuvele"), care va deveni un model pentru nuveliştii Renaşterii italiene. SACCO-VANZETTI [vandzeti], procesul proces intentat, pe baza unor presupuse acuzaţii de asasinat, lui Nicola Sacco (1891-1927) şi Barto-lomeo Vanzetti (1888-1927), imigranţi italieni suspectaţi de anarhism politic. Arestaţi (1920), condamnaţi la moarte şi executaţi pe scaunul electric (1927), în pofida mişcării mondiale de protest. Au fost reabilitaţi în 1977 de autorităţile statului Massachusetts. SACERDOT (< it., lat.) s. m. (Livr.) Preot. SACERDOTAL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Livr.) De preot, preoţesc; p. ext sacru. SACERDOŢEANU, Aurelian (1904-1976, n. Costeşti, jud. Vâlcea), istoric român. Prof. univ. la Bucureşti. Director general al Arhivelor Statului (1938-1953). Director al revistei Hrisovul (1941-1947). Specialist în istoria medievală a românilor, practica şi teoria arhivistică („Marea invazie tătară şi sud-estul european", „Consideraţii asupra istoriei românilor în evul mediu", „îndrumări în cercetările istorice", „Arhivistică"). S-a ocupat de editarea critică a operelor lui D. Onciul. SACERDOŢIU (< it., lat.) ş. n. (Livr.) 1. Rang, demnitate de preot. ♦ Fig. Chemare, misiune. 2. Cler, preoţime. SACHELAR (< ngr.) s. m. (înv.) Grad onorific în ierarhia bisericească; preot căruia i s-a acordat acest grad. 243 SACRIz-COEUR SACHELARIE-VLADIMIRESCU, Wanda (n. 1916, Constanţa), pictoriţă şi graficiană română. Compoziţii şi portrete de viziune expresionistă, în care se îmbină intensitatea emoţională, spiritul analitic şi simţul umorului („Luminile circului11, „Căluşar11, „Primăvara11). SACHER-MASOCH [zaker-ma:zoh], Leopold, cavaler von (1836-1895), scriitor austriac. Autor al unor romane în care erotismul este asociat cu suferinţa fizică („Venus în haină de blană", „Messalinele Vienei11). Numele său a fost atribuit masochismului. SACHS [zaks], Hans (1494-1576), poet german. Cizmar din Nurnberg, a devenit cunoscut ca meistersânger; a versificat, în cele peste 6 000 de poeme ale sale, subiecte biblice şi antice, snoave, legende, cărţi populare etc. reprezentative pentru cultura medievală. Poet gnomic şi dramaturg popular („Privighetoarea din Witten-berg“, „Diavolul şi muierea bătrână11). Erou al operei lui Wagner „Maeştrii cântăreţi din Nurnberg". SACHS [zaks], Leonie, zisă Nelly (1891-1970), poetă germană. în 1940 s-a refugiat în Suedia. Opera sa este o mărturie a destinului tragic al poporului evreu. Mistere („Eli11), poeme dramatice („Semne pe nisip11), versuri („în casele morţii11, „Enigme arzătoare11, „Călătorie dincolo de ţărână11). Premiul Nobel pentru literatură (1966), împreună cu S. J. Agnon. SACHSEN v. Saxonia. SACHSEN-ANHALT v. Saxonia Superioară. SACIDAVA, aşezare geto-dacică descoperită (1969) pe terit. satului Dunăreni, com. Aliman, jud. Constanţa, în perimetrul căreia s-au găsit fragmente de ceramică dacică, o statuie a zeului Dionysos ş.a. în apropierea acestei aşezări a funcţionat un castru roman fortificat (sec. 2-7), unde a fost cantonată o unitate de infanterie (cohors I Cilicum nnilliaria equitata) în perioada Principatului. în anii 107-167, S. s-a aflat sub supravegherea marii unităţi militare de la Troesmis, unde era cantonată Legiunea a V-a Macedonica. SACK [zak], Erna (1898-1972), soprană germană de coloratură. Supranumită „privighetoarea germană11. A ŞACNASjU (< tc.) s. n. 1. (înv.) încăpere mică la catul de sus, scoasă în afara faţadei pe console şi jnchisă printr-un geamlâc, frecventă m arhitectura balcanică. 2. Cameră de aşteptare în casele boiereşti. ŞACOS (< ngr.) s. n. Veşmânt arhieresc de mătase, ornamentat cu broderii şi pietre scumpe, cu mâneci, lung până la genunchi, care se poartă peste stihar; simbolizează hlamida batjocoririi lui lisus. Sunt de remarcat s. de la Suceviţa (sec. 16) şi cel al mitropolitului Varlaam (1642). SACOŞĂ (< fr.) s. f. Sac mic de mână, din pânză sau material plastic folosit pentru cumpărături; plasă. SACOŞU TURCESC, com. în jud. Timiş, situată în zona de contact a C. Bârzavei cu C. Timişului, pe stg. râului Timiş şi pe râul Pogăniş; 2 975 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Uliuc). Satul S.T. apare menţionat documentar în 1321. Eleştee (c. 100 ha) aprovizionate cu apă din Timiş, care atrag numeroase păsări acvatice ca stârcii, raţele sălbatice, nagâţul. Pe terit. satelor Berini şi Otveşti, în lunca Pogănişului, a fost pusă sub ocrotire o suprafaţă de 70 ha în care creşte laleaua pestriţă (Fritillaria meleagris). SACOU (< germ.) s. n. Haină bărbătească cu o croială mai lejeră; veston, surtuc. SACRAL, -Ă (< germ.; {s} lat. [os] sacrum „sacru11) adj. Care se referă la osul sacrum (ex. vertebră s., coloana s.). SACRALIZARE (< sacru) s. f. Procedeu prin care se atribuie unui lucru profan un caracter sacru. SACRAMENT (< fr., lat.) s. n. 1. (în Antic, romană) Jurământ de fidelitate (al unui militar faţă de împărat). 2. (La catolici) Taină bisericească (botezul, mirul, euharistia, pocăinţa, maslul, preoţia şi căsătoria). SACRAMENTAL, -Ă (< fr., lat.) adj. De sacrament, privitor la sacrament; p. ext. solemn. SACRAMENTO [saakrementou] 1. Lanţ muntos în S M-ţilor Stâncoşi, extins pe 260 km lungime, în partea central-sudică a statului New Mexico (S.U.A.). Cuprinde masivele Sierra Blanca (3 659 m, alt. max. a lanţului S.), Guadalupe (2 667 m) si Jicarilla. 2. FI. în V S.U.A.; 615 km. Izv. din m-ţii Cascadelor, din masivul Shasta, din NV statului California, curge pe direcţie SSV, trece prin oraşul omonim şi se varsă în G. Suisun al G. San Francisco (Oc. Pacific) formând o deltă comună cu fl. San Joaquin. Navigabil pe 290 km. Pe cursul superior a fost construit (1945) barajul Shasta (183 m înălţime şi 1 055 m lungime) în urma căruia s-a format lacul de acumulare omonim (56 km lungime; volum: 5,6 miliarde m3). Afl. pr.: Pit, McCIoud, Feather. 3. Oraş în V S.U.A., centrul ad-tiv al statului California, situat pe fluviul omonim, la 116 km NE de San Fran- cisco; 407 mii loc. (2000). Aeroport. Port fluvio-maritim. Nod rutier şi feroviar. Centru comercial. Piaţă agricolă. Constr. de rachete spaţiale, de motoare şi subansamble pentru avioane, de armament, sisteme de apărare, radiatoare ş.a. Ind. chimică, electronică, textilă, poligrafică, mobilei, hârtiei şi alim. Prelucr. diamantelor. Universitate (1947). Galerie de artă (1885) cu opere semnate de Leo-nardo da Vinci, Michelangelo, Rembrandt, Durer ş.a.; Muzeul căilor ferate; Muzeul Indian de Stat, cu obiecte de artizanat aparţinând amerindienilor; orchestră simfonică; 80 de parcuri (cel mai mare fiind William Land Park, 96 ha); Capitoliu (1869-1874). De la S. s-a lansat pe orbită primul satelit american construit aici. S. este legat de Oc. Pacific prin canalul S.-Y0I0 Port (inaugurat în 1963), lung de 142 krr\ pe care au acces vase oceanice. în apropiere de S. sunt trei baze militare: Mother Air Force, McCIellan Air ^ Force şi Sacramento Army Depot. în 1839, un grup de colonişti, conduşi de căpitanul elveţian de origine germană John Augustus Sutter, s-a stabilit în această zonă, construind un fort şi întemeind o aşezare pe care au numit-o iniţial New Helvetia. La 24 ian. 1848, tâmplarul James W. Marshall a descoperit aur la 56 km NE de actualul oraş, astfel încât, în 1849, localitatea a devenit centrul unor intense activităţi miniere aurifere (populaţia a crescut repede de la 6 000 loc. la c. 10 000 loc. în 1854), atribuindu-i-se denumirea de Sacramento după fluviul omonim. în 1850 a devenit oraş, iar în 1854 capitala statului California. Centrul oraşului (Downtown) a fost reconstruit în anii 1960-1970. Turism. SACRE-COEUR [sacrekor], renumită catedrală din Paris, aflată pe Bazilica Sacre-Coeur SACRIFICA 244 colina Montmartre, construită în stil romano-bizantin de arhitectul Paul Abadie, prin subscripţie publică, între 1876 şi 1912, pentru comemorarea înfrângerii (1870) Franţei în războiul cu Germania si a Comunei din Paris (1871). SACRIFICA (< fr., lat.) vb. I. I.Tranz. şi refl. A (se) jertfi. ♦ A renunţa la cineva sau la ceva în favoarea altcuiva sau în numele unui scop. 2. Tranz. (în Antic.) A înjunghia, a jertfi, după anumite ritualuri, animale (uneori oameni) ca prinos adus divinităţii. ♦ A ucide un animal în scopuri ştiinţifice sau pentru consumul public. SACRIFICATOR (< fr., lat.) s. m. (în Antic.) Preot sau preoteasă care oficia sacrificiul (2). SACRIFICIU (< lat., fr.; cf. lat sacrum „ofrandă adusă divinităţii") s. n. 1. Renunţare voluntară la ceva pentru binele sau în folosul altcuiva sau a ceva; jertfire de sine (din devotament). 2. Manifestare religioasă rituală, realizată de către preoţi în numele credincioşilor şi exprimând, prin ofrande (vieţi omeneşti sau de animale şi păsări, dar şi alimente, metale preţioase), speranţa atragerii sau îmblânzirii zeilor nefavorabili. SACRILEGIU (< lat., fr.) s.n. Profanare, necinstire a unui lucru considerat sfânt sau care trebuie respectat; pângărire. SACRISTAN (< fr.) s.m. (La catolici) îngrijitorul unei biserici; crâsnic, ţârcovnic. SACRISTJE (< fr., lat.; cf. lat. sacra „lucruri sfinte") s. f. Clădire sau încăpere anexă a bisericilor catolice, destinată păstrării obiectelor de cult şi veşmintelor preoţeşti. SACROSANCT, -Ă (< lat.) adj. Preasfânt. ♦ (Emfatic) Sfânt, sacru, divin; intangibil. SACRU, -Ă (< lat., it.) adj. 1. 1. Ceea ce posedă forţă sau energie supranaturală (Dumnezeu) şi care provoacă deopotrivă în om sentimente de teamă şi fascinaţie, de respingere şi atracţie. Cu caracter religios; sfânt. 4- Foc s. = vocaţie, talent. 2. Fig. Care inspiră sentimente de veneraţie; divinizat, venerat. SACRUM (< fr.; lat. [os] sacrum „os sacru", numit astfel fiindcă era oferit zeilor în sacrificiile animalelor) s. n. (ANAT.) Os de formă triunghiulară rezultat din sudura celor cinci vertebre sacrale, situat în partea inferioară a coloanei vertebrale; împreună cu oasele iliace formează bazinul. Are un rol predominant în statica şi dinamica forţelor transmise de coloana vertebrală membrelor inferioare. SACU, com. în jud. Caraş-Severin, situată pe cursul superior al râului Timiş, la poalele V ale m-ţilor Poiana Ruscăi şi cele de NE ale dealurilor Pogănişului; 1 566 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul S.). Pomicultură. în satul S., atestat documentar în 1548, se află un parc dendrologic. SĂDĂT, Muhammad Anwar As ~ (1918-1981), ofiţer şi om politic egiptean. Colaborator apropiat al lui G. A. Nasser. Participant la lovitura de stat din 1952, care a înlăturat monarhia şi a proclamat republica. Vicepreşedinte (1957-1960) şi preşedinte (1960-1969) al Adunării Naţionale. Preşedinte al Uniunii Socialiste Arabe din Egipt (1970-1978) şi al Partidului Naţional Democrat (1978-1981). Preşedinte al Republicii Arabe Egipt (1970-1981), prim-min. (1973-1974 şi 1980-1981). După expulzarea consilierilor sovietici (1972), s-a apropiat de unele ţări arabe şi de S.U.A. Iniţiator al unor reforme democratice şi al liberalizării economiei. în nov. 1977, S. a vizitat Ierusalimul, inaugurând o nouă etapă în relaţiile arabo-israeliene, marcată de semnarea Acordurilor de pace de la Camp David (1978) şi a Tratatului de pace de la Washington (1979). Asasinat de un membru al grupării extremiste „Frăţia musulmană". Premiul Nobel pentru pace (1978), împreună cu Menahem Begin. SADĂ (< sad, înv., „plantaţie, răsad") s. f. (Reg.) Butaş de salcie, lung de 3-4 m. SADDARâANA (< din sanscritul: „şase şcoli"). Denumire sub care sunt cunoscute cele şase şcoli ale filozofiei hinduse: MTmănsă, Nyăya, Sămkhya, Vaiseşika, Vedânta şi Yoga. SADE, grup jazzy-soul britanic, constituit în 1982, având-o ca solistă Muhammad Anwar As Sâdăt pe Helen Folasade Adu. Repertoriu bazat pe senzualitate, intimism şi sofisticare („The Sweetest Taboo", „No Ordinary Love"). SADE [sad], Donatlen Alphonse Frangois, marchiz de (1740-1814), scriitor francez. Persoană cu o biografie scandaloasă, a publicat numeroase romane, socotite imorale de către contemporani datorită descrierilor obsedante a unor scene erotice şi care au anticipat literatura psihanalitică, interesând sub aspectul psihopatologic şi al umorului negru („Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei sau şcoala libertinajului", „Justine sau nenorocirile virtuţii", „Filozofia în budoar"). Şi-a scris opera în închisoare; a murit într-un ospiciu. Reconsiderat de suprarealişti, care au văzut în opera sa voinţa de a se emancipa de constrângerile şi prejudecăţile morale. Numele său e considerat a sta la originea cuvântului sadism. SADEA (< tc.) adj. invar. 1. Neamestecat cu altceva, curat, pur; fără adaosuri. + (Adverbial) Cu totul, complet; precis, exact. 2. (Despre persoane) Autentic, veritabil, adevărat. SÂ DE MIRANDA [de mirşnde], Francisco de (1495-1558), scriitor renascentist şi umanist portughez. A introdus în literatura naţională sonetul, egloga, elegia („Cantigas", „Egloge"); texte cu caracter didactic. Creator al dramaturgiei portugheze („Străinii"). SĂDHU (< sanscritul sldha „bun"), subst. Ascet hindus care a renunţat la orice legătură cu viaţa materială pentru a se dedica meditaţiei spirituale. SADIC, -Ă (< fr.) adj. Care manifestă sadism. ♦ P. ext. (Şi subst.) Persoană care are plăcerea bolnăvicioasă de a chinui pe alţii, de a-i tortura, de a-i face să sufere; crud, rău. SADINĂ (< bg.) s.f. Plantă erbacee din familia gramineelor, înaltă până la 1 m, cu frunze păroase şi cu spiculeţe violete sau gălbui, prevăzute la bază cu un smoc de peri aurii sau ruginii (Chrysopogon gryllus). în trecut rădăcinile erau folosite pentru confecţionarea periilor de frecat podelele. SADjSM (< fr.; {s} n. pr. [de] Sade) s. n. (MED.) Perversiune sexuală manifestată prin plăcerea de a supune partenerul la suferinţe fizice şi psihice. + P. ext. Plăcere bolnăvicioasă de a chinui pe alţii sau de a-i vedea cum suferă; cruzime exagerată. 245 SADUCHEI SADO 1. Cea mai mare insulă din Marea Japoniei, situată la NV de ins. Honshu; supr. 857 km2. Provincie independentă între 702 şi 1876 şi renumit loc de surghiun în sec. 12-16. A prosperat în sec. 17 în urma descoperirii minereurilor de aur şi argint. Cultura orezului, pescuit, turism. Renumită pentru peisaj, cântecele şi dansurile tradiţionale okesa. 2. Str. între Honshu şi ins. S. Punctul cel mai îngust: 31 km. SADOMASOCHjSM (< fr.; {s} n. pr. [de] Sade şi Sacher-Masoch), s.n. (MED.). Perversiune sexuală prin care satisfacţia se obţine prin durerea provocată prin acţiuni agresive îndreptate atât împotriva partenerului cât şi împotriva propriei persoane. SADOUL, Georges (1904-1967), istoric şi critic francez de film. Intelectual marxist provenit din cercurile avangardei, situează cinematograful în context social-politic. Considerat întemeietorul istoriei cinematografului mondial ca disciplină autonomă de studiu. („Istoria generală a cinematografului", „Dicţionar de filme", „Dicţionar de cineaşti"). SADOVA 1. Com. în jud. Dolj, situată în partea de S a C. Romanaţi, pe stg. Văii Jiului şi pe cursul superior al râului Jieţ; 8 474 loc. (2005). Centru viticol şi de vinificaţie. Creşterea ovinelor. Sistem de irigaţii (Sadova - Corabia) parţial repus în funcţiune, în lunca şi pe terasele Dunării.. Muzeu de istorie şi etnografie. In satul S. se află mănăstirea Sadova, ctitorie din jurul anului 1500 a boierilor Craioveşti (menţionată documentar în 1530), cu biserica Sf. Nicolae, construită în 1633, pe locul unei vechi biserici, prin grija lui Matei Basarab. Biserica, renovată şi zugrăvită în 1792, păstrează fragmente de picturi murale originare, afectate de unele intervenţii din 1852 şi 1903. în satul Piscu Sadovei există o biserică cu dublu hram — Sf. loan Botezătorul şi Sf. Nicolae — zidită în 1844 Prin osârdia preotului Clement. 2. Com. în jud. Suceava, situată în culoarul depresionar Moldova-Sadova, la poalele SV ale obcinei Feredeu, Pe râul Sadova, la confl. cu Moldova; 2 489 loc. (2005). Staţie de c.f. Expl. prelucr. lemnului (cherestea). Centru de dogărit, de confecţionare a cojoacelor, bundiţelor şi chimirelor şi de cusături şi ţesături populare. SADOVÂ, veche localitate în Cehia, la NV de Hradec Krâlove, unde, la 3 iul. 1866, armata prusiană (reorganizată şi modernizată de A. von Roon şi H. von Moltke), a înfrânt decisiv pe cea austriacă. Bătălia mai este cunoscută şi sub numele de bătălia de la Koniggrâtz. Azi înglobat în Hradec Krâlove. SADOVA, Marietta (1897-1982, n. Sibiu), actriţă şi regizoare română de teatru. Prof. univ. la Bucureşti. Elevă a lui C. Nottara, Copeau şi Dullin. Interpretă a rolurilor principale din „Profesiunea doamnei Warren", „Strigoii". A regizat „Pescăruşul", „Răzvan şi Vidra". SADOVEANU, Ion Marin (pseud. lui lancu-Leonte Marinescu) (1893- 1964, n. Bucureşti), scriitor român. Romane de factură balzaciană pe tema arivismului („Sfârşit de veac în Bucureşti") sau evocând formarea unei personalităţi („Ion Sântu"). Poezie tradiţionalistă de inspiraţie religioasă, proză istorică („Taurul mării"), piese de teatru ibseniene („Molima"). Valoroase cronici dramatice şi studii de teorie şi istorie a teatrului („Drama şi teatrul religios în Evul Mediu"). Antologii. Traduceri. SADOVEANU, Mihail (pe numele adevărat Mihail Ursachi) (1880-1961, n. Paşcani), scriitor român. Acad. (1921). Director al ziarelor „Adevărul" şi „Dimineaţa"; redactor la „Sămă-nătorul", „însemnări ieşene" ş.a., colaborator de bază al revistei „Viaţa românească". Vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1947-1961). Opera sa, totalizând peste 100 de titluri, se constituie într-o grandioasă monografie epico-lirică a poporului român, evocat din perspectiva unei filozofii a integrării armonioase în univers. Povestiri şi romane de anvergură şi atmosferă epopeică („Fraţii Jderi", „Zodia Cancerului"), despre lumea pastorală („Baltagul"), universul silvestru şi acvatic („Valea Frumoasei", „Ţara de dincolo de negură"), tematizând povestirea ca ceremonial al rostirii şi comunicării („Hanu Ancuţei"). Naraţiuni cu substrat ezoteric, ale iniţierii şi înţelepciunii („Creanga de aur"), evocând viaţa cotidiană obscură şi dramele Ion Marin Sadoveanu orăşelelor de provincie („Locul unde nu s-a întâmplat nimic", „Haia Sanis"), sondând resorturile fantasticului magic („Ochi de urs") reciclând povestiri din fondul universal ancestral („Divanul persian"), totul într-un limbaj de o mare poezie şi autenticitate, sinteză inextricabilă de oralitate şi cărturăresc, limbă reală, naturală şi limbă inventată, artificială. Memorialistică urmărind temele proprii formării ca scriitor („Anii de ucenicie"). Versuri de dragoste („Daim"). Traduceri şi adaptări din psalmii biblici. SADU 1. Râu afl. dr. al Cibinului; 43 km. Izv. din NV m-ţilor Lotrului, de sub vf. Ştefleşti, de la 1 940 m alt., curge pe direcţie SV-NE, pe o pantă cu înclinare medie de 35%0 (în zona de confl. cu râul Sădurel panta este de 64%0), separând m-ţii Lotrului de m-ţii Cindrel. Datorită pantelor accentuate şi a debitului constant ridicat, pe cursul superior au fost construite lacurile de acumulare Sadu II (4 ha; voi.: 700 mii m3; barajul are 30 m înălţime) şi Sadu V sau Negovanu (35 ha; voi.: 6,3 mii. m3; barajul are 65 m înălţime) care alimentează hidrocentralele Sadu II (construită în anii 1896-1905) şi Sadu V (27,4 MW), dată în folosinţă în 1955. Pe malul lacului Negovanu se află cabana Gâtu Berbecului la 1 175 m alt. Zonă de interes turistic. 2. Com. în jud. Sibiu, situată în SSV depr. Sibiu, la poalele E ale m-ţilor Cindrel şi cele NE ale m-ţilor Lotrului, pe cursul superior al râului Sadu; 2 436 loc. (2005). Hidrocentrale. Fabrică de cherestea. Păstrăvărie. în satul S., menţionat documentar în 1335, se află o biserică de zid cu hramul Adormirea Maicii Domnului (sec. 18) şi una de lemn (sec. 18). SADUCHEI (SADUCEI) (< lat.) s.m. Partidă politică şi religioasă iudaică (mijlocul sec. 2 î.Hr.-70 d.Hr.) constituită din aristocraţia sacerdotală, infiltrată în politică şi diplomaţie; doctrinar, respingeau credinţa în înviere, îngeri şi spirite; în conflict cu fariseii. Mihail Sadoveanu SAEGUSA 246 SAEGUSA Kazuko (n. 1929), scriitoare japoneză. Lucrările ei au fost influenţate de estetica clasicilor greci şi de teatrul No („Procedee de execuţie", „Adâncă e noaptea demonilor", „Era vară în ziua aceea", „Moarte peste iarnă"). SAELELE, com. în jud. Teleorman în C. Boian; 2 906 loc. (2005). SAFĂQIS v. Sfax. SAFARI (< fr; {s} swahili safara „a călători") s. n. 1. Expediţie de vânătoare în Africa. în vederea protejării faunei africane, se încearcă şi o activitate alternativă, de expediţii pentru fotografiere a animalelor în mijlocul naturii, sub denumirea de foto-safari. 2. Denumire a unui raliu automobilistic fără probe speciale desfăşurat în Sahara. SAFARIK [/afarji:k], Pavel Josef (1795-1861), filolog ceh. Panslavist, una dintre figurile importante ale şcolii care promova sentimentele de redeşteptare naţională a cehilor. Prof. şi director al şcolilor din Novi Sad şi Praga. Lucrări: „Istoria limbii şi literaturii slave şi a diverselor ei dialecte", „Antichităţi slave". SAFAVIZI, v. Sefevizi. SAFI (AŞFÎ), oraş în V Marocului, port la Oc. Atlantic, situat la 137 km NV de Marrakech; 262 mii loc. (1994). Şantier naval. Ind. chimică (îngrăşăminte fosfatice), a cimentului, textilă şi alim. (conserve de peşte). Piaţă agricolă. Exportă fosfaţi şi conserve de sardine. Ruinele fortă-reţei portugheze (sec. 16); Moschee (sec. 17). Veche aşezare, S. a fost ocupat de cartaginezi şi numit Aşfî, apoi de romani şi musulmani. Istoricul arab Ibn Khaldun menţionează existenţa unei fortăreţe (ribăt) la S. în sec. 13. Stăpânit de portughezi între anii 1508 şi 1541, care au construit aici o fortăreaţă, a fost preluat de şerifii dinastiei Sa’adite (sec. 16-17), iar în sec. 17 a intrat în componenţa sultanatului condus de dinastia Alaouită. SAFIAN (SAFTIAN) (< tc.) s. n. Piele fină obţinută prin tăbăcire cu scumpie, din piei de oaie, de viţel şi de capră; vopsită în diferite culori, se foloseşte la confecţionarea unor articole de marochinărie şi de galanterie. SAFIC, -Ă (< fr., lat.; {s} gr. sap-phikos de la n. pr. Safo) adj. Vers ~ = vers endecasilabic alcătuit din cinci picioare (troheu, spondeu, dactil, doi trohei), atribuit poetei Safo, des folosit în vechea lirică greacă şi latină. Strofă ~ = strofă compusă din patru versuri, dintre care trei sunt versuri safice şi ultimul adonic. A fost utilizată şi de Mihai Eminescu în „Odă-în metru antic". SAFID (SAFED) KOH, lanţ muntos în ESE Afghanistanului extins pe 160 km lungime, la graniţa cu Pakistanul, între văile Peshăwar şi Lowrah. Alt. max.: 4 761 m (vf. Sikaram). SAFjR (< fr., lat.; {s} gr., sap-pheiros < ebr. sappir „cel mai frumos lucru") s. n. Varietate albastră, transparentă, de corindon, folosită ca piatră preţioasă. Cele mai renumite exemplare de s. s-au găsit în ins. Ceylon, Uniunea Myanmar, India şi S.U.A. (statul Montana). Considerat piatra destinului; ocrotitoare pentru cei născuţi în sept. Se poate obţine (din 1902) şi pe cale artificială. SAF|SM (< fr. {i}; {s> n. pr. Safo) s. n. (MED.) Lesbianism, tribadism. SAFO (SAPPHO) (c. 625-c. 580 î.Hr.), poetă greacă. A trăit în ins. Lesbos, unde a condus o celebră şcoală de poezie. Autoare de epita-lamuri, imnuri, elegii, pe teme îndeosebi erotice, în forme prozodice originale (a creat strofa şi versul safic). SAFRAN (< fr.) s. n. (NAV.) Pană1 (II, 8). SAFTEA (< tc.) s. f. Prima vânzare făcută de un negustor dintr-o marfă nouă sau la începutul unei zile, al unei săptămâni etc.; p. ext. început norocos al unei afaceri. ♦ Fig. Cea dintâi întrebuinţare a unui lucru. SAFTIAN s. n. v. safian. SAGA (< germ., fr. de la cuv. nordic vechi saga „povestire, spunere") s. f. Nume dat povestirilor specifice vechii literaturi scandinave (sec. 10-14), în care sunt relatate evenimente din istoria Islandei, fapte ale regilor norvegieni ş.a., împletite cu elemente din mitologia nordică. 2. Epopee, lucrare epică de mare întindere (care cuprinde istoria unei familii: ex. „Forsyte Saga"). Franşoise Sagan SAGA, oraş în Japonia (Kyushu), port pe ţărmul G. Shimabara, la 69 km NE de Nagasaki; 164 mii loc. (2002). Ind. electrotehnică, textilă, a ceramicii şi alim. Universitate (1949). Castelul „Nabeshima Kanso" (sec. 19). SAGACE (< fr., lat.) adj. (Livr.) Pătrunzător, ager la minte, perspicace. SAGACITATE (< fr., lat.) s. f. (Livr.) Capacitate a omului de a pricepe uşor şi repede; agerime a minţii, perspicacitate. SAGAD v. Şag. SAGAING 1. Stat în NV Uniunii Myanmar, la graniţa cu India; 94,6 mii km2; 4,9 mii. loc. (1994). Centrul ad-tiv.: Sagaing. Culturi de arahide şi mei. Mari expl. forestiere. 2. Oraş în V Uniunii Myanmar, pe dr. fl. Irrawaddy, la 16 km V de Mandalay, centrul ad-tiv al statului omonim; 59,9 mii loc. (1993). Port fluvial şi nod de c.f. Centru comercial şi agricol. Pagodă (1636). Pod peste fl. Irrawaddy (1 200 m lungime). Fundat în sec. 14. Prima capitală a regatului birman centralizat (1760-1764). SAGAMIHARA, oraş în Japonia (Honshu), situat pe platoul omonim; 600,3 mii loc. (2002). Constr. de maşini şi de aparate electrice. Ind. alim. Sericicultură. SAGAN [’seiggn], Cari (1934-1996), astrofizician american. Prof. univ. la Corneli (Ithaca). Consilier ştiinţific al NASA. Contribuţii la realizarea programelor americane de cercetare cu ajutorul sondelor spaţiale („Viking" şi „Voyager"). Lucrări de popularizare a paleontologiei şi exobiologiei în care a explicat originea vieţii pe Pământ şi a susţinut existenţa unor civilizaţii extraterestre. SAGAN [saga], Frangoise (pe numele adevărat F. Quoirez) (1935-2004), scriitoare franceză. Romane în care abordează teme privind societatea dezabuzată („Bună ziua, tristeţe", „Vă place Brahms?" - ecranizat, „Un anume surâs"), piese de teatru („Castel în Suedia"). Memorii. SĂGAR (SAUGOR), oraş în centrul Indiei (Madhya Pradesh) la N de Năgpur; 232,3 mii loc (2001). Piaţă de produse agricole, ind. alim. (ulei, făină), bumbac, ţigarete. Universitate (1946), cinci colegii. Fundat în 1660. SAGARMATHA, denumirea nepa-leză a muntelui Chomolungma. în sectorul aflat pe teritoriul Nepalului a fost constituit parcul naţional S., într-un peisaj modelat de avalanşe, gheţari şi ravene. Vegetaţie şi faună extrem de bogată şi originală: se remarcă pinul de Himalaya, pinul albastru, bradul argintiu, numeroase specii 247 SAHARA de rododendron, Deutzia, în etajul sub-alpin întinse tufărişuri de mesteacăn şi ienupăr. Dintre animalele rare sunt ocrotite aici leopardul zăpezilor, panda roşu, oaia albastră, iepurele de Himalaya. Parcul fost inclus (din 1979) în Patrimoniul natural universal. Este ţinutul şerpaşilor. SAGASTA, Prâxedes Mateo (1828-1903), om politic spaniol. Fondator (1854) al ziarului „La Iberia". Exilat şi condamnat la moarte în contumacie (1866). După revoluţia din 1868, a fost ministru de Interne, apoi prim-min. (1871-1872, 1881-1883, 1885-1890, 1892-1895, 1897-1899, 1901-1902). De orientare liberală, a introdus votul universal şi a contribuit la destrămarea imperiului colonial spaniol. SAGER, Oscar (1894-1981, n. Focşani), medic român. Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Elev al lui Gh. Marinescu. Cercetări asupra relaţiilor somn-veghe, transmiterii excitaţiilor vizuale la cerebel, originii subcorticale a unor accese de epilepsie, rolului rinencefalului în elaborarea reflexelor condiţionate („Diencefalul", „Formaţia reticulară“). Monografii. SAGITAL, -Ă (< fr.; {s} lat. sagitta „săgeată") adj. (ANAT.) Plan care urmează axul de simetrie a corpului, fiind orientat antero-posterior. -0-Sutură s. = sutură care uneşte cele două oase parietale. SAGITAR (< lat.; {s> lat. sagitta „săgeata") s. m. Arcaş în armata romană. SAGITAT, -Ă (< fr.) adj. (Despre frunze) De formă alungită, cu vârf ascuţit şi prezentând la bază de o parte şi de alta a peţiolului, doi lobi simetrici, ascuţiţi, îndreptaţi în jos. SAGNA, com. în jud. Neamţ, situată în lunca şi pe terasele de pe stg. Şiretului, la marginea de V a Pod. Central Moldovenesc; 4 985 loc. (2005). Staţie (în satul S.) şi haltă de c.f. (în satul Vulpăşeşti). Topitorie de cânepă. Centru de ceramică populară, neagră (în satul Vulpăşeşti). în satul S., menţionat documentar la 8 mart. 1674, se află biserica de lemn Sf. Nicolae (sec. 18, tencuită în 1909), lr\ satul Luţca există biserica din bârne Sfinţii Voievozi (c. 1709, reconstruită în 1910), iar în satul Gâdinţi, biserica de zid Sf. Dumitru (1807-1812, renovată în 1840, 1908, 1926 şi pictată în 1962) şi conacul >3ogdan“ (sec. 19). SAGNĂ (< ser.) s. f. Rană pe spinarea calului, cauzată de rosăturile Şeii sau de hamuri. ♦ Cicatricea ră- masă după marcarea unui animal cu fierul roşu. Sin. danga. SAGO (SAGU) (< fr.) s. n. Substanţă făinoasă, de culoare albă sau roşiatică, extrasă din sagotieri; se consumă fiert în supe sau în lapte. SAGOTIER (< fr. sagoutiei) s.m. Denumire dată mai multor specii de palmieri (Metroxylon rhumphii, Metro-xylon laevis) ce cresc în Asia, Africa, America Tropicală. Din trunchi se extrage sago. SAGRADA FAMILIA, catedrală din Barcelona, construită (1882) în stil neogotic de arhitectul spaniol A. Gaudi. SAGUA DE TÂNAMO, oraş în SE Cubei, la 53 km N de Guantanamo; 57,5 mii loc. (1999). Nod de comunicaţii. Ind. zahărului, a tutunului şi a conservelor de fructe. Piaţă agricolă. SAGUENAY [saegenei] 1. Râu în SE Canadei, afl. stg. al fl. Sf. Lau-renţiu în dreptul localit. Tadoussac; 698 km. Izv. dintr-o zonă deluroasă din partea centrală a prov. Quebec, curge pe direcţie N-S până la vărsarea în lacul Saint-Jean, porţiune pe care poartă numele Peribonca, iese din acest lac cu denumirea S., îndreptându-se către ESE şi debuşează în fl. Sf. Laurenţiu. Hidrocentrale în cursul superior. în cursul inf. are aspectul unui fiord, cu ad. de 270 m, navigabil pe 56 km. Descoperit în 1535 de navigatorul francez Jacques Cartier şi explorat în 1603 de călătorul francez Samuel de Champlain. 2. Oraş în SE Canadei (Quebec); 149,1 mii loc. (2001). Hidrocentrală. Ind. hârtiei şi celulozei. Universitate. Fundat în 1676. Până în 2002 s-a numit Chicoutimi-Jonquiere. SAGUM (< lat., fr.) s.n. Manta scurtă, prinsă pe umăr, pe care o purtau romanii şi galii. SAGUNTUM, oraş antic în Pen. Iberică, în E Spaniei, pe malul vestic al Rîo Palancia la NV de Valencia, întemeiat de coloniştii greci din Zante. Cucerirea oraşului, aliat al Romei, de către armata cartagineză în 219 î.Hr., a declanşat al Doilea Război Punic (218-201 î.Hr.). Până în 1877 s-a numit Murviedro, denumire dată, probabil, în vremea stăpânirii maure. Azi Sagunto. Vestigii ale unui teatru roman şi ale unei fortăreţe. SAHA, republică în ENE Federaţiei Ruse, situată în partea central-nord-estică a Siberiei, în bazinul fl. Lena, Indighirka şi Kolîma, cu ieşire la Oc. Arctic; 3,1 mii. km2 (cea mai mare republică a Federaţiei Ruse); 948,1 mii loc. (2002). Centrul ad-tiv: lakutsk. Zăcăminte de petrol, gaze naturale, cărbune, aur, diamante, zinc, sare ş.a. Vegetaţie de tundră şi de taiga. Expl. forestiere. Creşterea renilor (în N), a cailor şi bovinelor (în S); vânătoare şi pescuit. Aici (la Oimiakon) se află „polul frigului" din emisfera N. Creată ca republică autonomă, cu numele lakuţia, în 1922; din 1991 poartă actuala denumire. SAHA, Megh Nad (1893-1956), fizician indian. Prof. ia^ univ. din Allăhăbâd şi Calcutta. în 1938 a creat Institutul de Fizică Nucleară din Calcutta. Lucrări de termodinamică, asupra teoriei ionizării („lonizarea în cromosfera solară"), şi de fizică stelară (coautor al „Tratatului de fizică modernă"); în teoria spectrelor stelare a analizat ionizarea materiei (1920) în funcţie de temperatură şi presiune (formula lui S.). SAHALIN, ins. rusească în S M. Ohotsk (NV Oc. Pacific), separată de ţărmul continental prin str. Tătară, iar de ins. Hokkaido prin str. La Perouse (Soya); 76,4 mii km2; 948 km lungime; 26-160 km lăţime. Relief muntos în partea centrală, extins pe direcţie NV-SE, sub forma a două lanţuri (Sahalin de Est şi Sahalin de Vest). Alt. max.: 1 609 m (vf. Lopatin). Expl. de cărbune şi petrol. Precipitaţii abundente. Păduri de conifere. Descoperită de navigatorii olandezi în sec. 17 şi disputată de Rusia şi Japonia. Prima aşezare rusească a luat fiinţă în 1853, iar în 1855 S. a fost declarat posesiune comună a Japoniei şi Rusiei. în 1875 a intrat în componenţa Rusiei. în 1905, Japonia ocupă S Sahalinului, iar în 1920 şi partea de N a insulei, din care s-a retras, pe baza unei înţelegeri sovieto-japoneze din 1925. în aug. 1945, trupele sovietice ocupă partea de S a ins. şi prin hotărârile Conferinţei din Crimeea şi de la Potsdam, este retrocedată U.R.S.S. SAHARA (în arabă: AŞ-ŞAHRĂ), cel mai mare deşert de pe Pământ, în sens larg ocupând aproape în întregime N Africii, extins pe 5 630 km de la V la E, respectiv de la Oc. Atlantic şi până la Marea Roşie, şi pe 1 930 km de la N la S, de la m-ţii Atlas şi ţărmul M. Mediterane şi până în zona savanelor din reg. Sudan; 9,1 mii. km2. în sens restrâns, se întinde în E numai până în Valea Nilului; deşertul de la E de Nil, până la M. Roşie, este cunoscut şi sub numele de Deşertul Arabiei. Ocupă mari porţiuni din statele Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Mauritania, Mali, Niger, Ciad, Sudan şi o mică parte din Senegal şi Burkina Faso. Fundamentul cristalin, acoperit de gresii şi calcare paleo-zoice, mezozoice şi terţiare, apare la SAHARANPUR 248 suprafaţă în V, precum şi în masivele muntoase centrale (Ahaggar, Tassili-n-Ajjer, Tibesti). Alt. max.: 3 415 m (vf. Emi Koussi din masivul Tibesti). Sunt caracteristice dunele de nisip, hamadele (în zonele montane şi în platourile vulcanice din Libia şi din Mauritania), regurile şi ergurile. Climă tropicală deşertică, cu temp. medii ridicate (38°C), precipitaţii reduse (20-200 mm/an) şi amplitudini termice diurne foarte mari (30°C în aer şi 70°C pe sol). Temp. medie a lunii ian. este +10°C, iar a lunii iulie 35°C. Temp. max. absolută (58°C) a fost înregistrată în sept. 1922 la AI-‘AzTzTyah (Libia), iar minima absolută -18°C (pe timp de noapte). S. este o regiune endoreică, lipsită de cursuri de apă permanente, reţeaua hidrografică fiind reprezentată prin ueduri, care se umplu cu apă în timpul ploilor ocazionale. Vegetaţie (c. 1 000 de specii) xerofită, rară. în cele c. 90 de oaze mari se cultivă curmali, legume, cereale ş.a. Faună săracă (scorpioni, şopârle, vulpi de deşert); spre margini pătrund uneori şi animale de savană. Lipsită de aşezări omeneşii permanente (cu excepţia oazelor), este locuită totuşi de o populaţie nomadă foarte dispersată, alcătuită din arabo-berberi crescători de cămile. Mari zăcăminte de petrol, gaze naturale, min. de fier etc. SAHARANPUR [seha.renpur], oraş în N Indiei (Uttar Pradesh), în bazinul superior al Gangelui, la 161 km NNE de Delhi; 452,9 mii loc. (2001). Nod feroviar. Ateliere de reparat material rulant feroviar. Ind. textilă (prelucr. bumbacului), hârtiei, de prelucr. a lemnului, alim. (zahăr, tutun). Piaţă agricolă şi comercială. Grădină botanică. Fundat în 1340. SAHARA OCCIDENTALA, terit. în NV Africii la Oc. Atlantic, locuit de triburi arabo-berbere, administrat de Regatul Marocului; 252,1 mii km2; 324 mii loc. (2003). Localit. pr.: Lâayoune (El Aaiun) şi Dakhla. Relief de câmpie joasă în V, mai fragmentată spre E şi N. în E, pod. Adrar des Iforas, cu alt. de 300-350 m. Climă tropicală aridă. Expl. de fosfaţi, sare gemă şi min. de fier. Păstorit nomad: cămile, ovine, caprine. Culturi de curmale, orez, mei, grâu, iarba alfa. Pescuit. Nu are c.f. Export: peşte, piei, lână, fosfaţi. Import: produse alim., bunuri manufacturate. în 1884 spaniolii şi-au proclamat protectoratul asupra coastei africane (numit o vreme Rio de Oro), în anul următor au fundat o factorie, dar numai în 1903 a început ocuparea terit. şi instituirea adm. coloniale propriu-zisă, primul guvernator fiind Francisco Bens Argandona (1903-1925), S.O. a intrat, în 1946, în componenţa Africii de Vest Spaniole (împreună cu reg. Saguiat el Hamra); în 1958, după dezmembrarea acesteia, S.O. a fost declarată „provincie de peste mări“ a Spaniei. In epoca de după al Doilea Război Mondial a luat avânt mişcarea de eliberare naţională în care Frontul POLISARIO a ocupat un loc de frunte. La 26 febr. 1976 Spania a pus capăt prezenţei militare în S. O., transferând competenţele administrative Marocului (partea de N a terit.) şi Mauritaniei (partea de S a terit.). La 27 febr. 1976 Frontul POLISARIO a proclamat „Republica Arabă Democratică Sahariană" recunoscută de Algeria şi de alte 10 state (1985) şi a întreprins acţiuni militare împotriva forţelor armate marocane şi mauritaniene, instalate în terit. în aug. 1979 este semnat un acord de pace între Mauritania şi Frontul POLISARIO în termenii căruia autorităţile mauritaniene declară că nu au nici o pretenţie teritorială asupra părţii de S a S. O. (Tiris El-Gharbia), zonă care a trecut apoi sub administraţie marocană. SAHARIAN, -Ă (< fr.; {s} n. pr. Sahara) adj., s. f. 1. Adj. Care aparţine Saharei, referitor la Sahara. 2. S. f. Bluză sport, asemănătoare celor ale uniformelor militare, cu mâneci scurte, multe buzunare şi epoleţi. SAHARNA, sat în raionul Rezina, jud. Orhei (Republica Moldova), pe malul drept al Nistrului. Menţionat documentar din 24 ian. 1495. în apropiere de S., pe malul abrupt al albiei vechi a Nistrului au fost descoperite două aşezări getice din sec. 4-3 î.Hr., împrejmuite cu valuri de pământ şi de şanţuri. în partea de V a S. există mănăstirea S., declarată monument de arhitectură, care a avut ca nucleu un schit rupestru (din 1776) şi o biserică legată cu chiliile printr-un pridvor. în 1777, alături a fost construită mănăstirea Sf. Treime; în prima jumătate a sec. 19 construcţiile din lemn au fost înlocuite cu clădiri din piatră. Complexul monastic bisericile Sf. Treime (1818-1821) şi Adormirea Maicii Domnului (1863). SAHAROV, Andrei Dmitrievici (1921-1989), fizician rus. Conducător al grupului care a fabricat (1953) bomba cu hidrogen sovietică. S-a opus experienţelor nucleare, rali-indu-se (1966) disidenţei intelectuale; unul dintre fondatorii (1970) Comitetului pentru Apărarea Drepturilor Omului. Pentru publicarea, în 1968, în Occident a lucrării: „Reflexii despre progres, coexistenţă paşnică şi libertatea intelectuală11, cât şi pentru condamnarea invaziei Afghanistanuiui de către trupele sovietice, S. a fost scos din cercetare şi exilat (1980-1986) în oraşul Gorki (azi Nijni Novgorod) . A revenit la Moscova şi în viaţa ştiinţifică în timpul peres-troikăi. Contribuţii în domeniul fizicii particulelor elementare şi al armelor termonucleare. După 1986 a fost ales preşedinte al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. şi numit într-o comisie guvernamentală pentru elaborarea unei noi Constituţii. Premiul Nobel pentru pace (1975) pe care nu l-a primit deoarece nu i s-a acordat viza pentru a ieşi din ţară. Memorii. Andrei Dmitrievici Saharov 249 SAIGA SAHEL (în arabă: SĂHIL = margine), amplă zonă de tranziţie, de la deşert la savană în partea cen-tral-nordică a Africii, extinsă de la ţărmul Oc. Atlantic şi până la Marea Roşie, pe o lăţime ce variază între 300 şi 500 km la S de Sahara. Ocupă mari porţiuni din Senegal, Mauritania, Mali, Burkina Faso, Niger, Nigeria, Ciad şi Sudan. Este o regiune cu ploi de vară (aproximativ 200 mm/an în N şi până la 550 mm/an în S). în N păşunile, extrem de sărace (de semideşert) sunt folosite de arabo-berberi nomazi, crescători de cămile şi capre, pe când în S vegetaţia este ceva mai bogată în sezonul ploios, permiţând păstoritul transhumant al bovinelor practicat de populaţia negridă. Un produs specific al S. este guma arabică, recoltată de la o specie de Acacia. Această reg. a devenit foarte secetoasă după 1968, ceea ce a provocat un exod masiv al populaţiei înfometate, determinând o conştientizare a gravităţi] fenomenelor de deşer-tificare. în ciuda numeroaselor programe guvernamentale menite să împiedice acest fenomen nefast, deşertificarea a continuat să se extindă spre S (în anumite zone cu c. 100 km), iar seceta şi foametea ce au lovit în 1983-1985 au făcut numeroase victime. SAHIA, Alexandru (pseud. lui Ai. Gh. Stănescu) (1908-1937, n. Mănăstirea, jud. Călăraşi), scriitor şi publicist român. A editat (1932) publicaţiile „Veac nou" şi „Bluze albastre". Nuvele de inspiraţie proletară („Uzina vie“, ^Revolta din port“), anti-rasială („Şomaj fără rasă“) şi antirăzboinică („întoarcerea tatii din război", „Pe câmpia de sânge a Mărăşeştilor"). Reportaje („U.R.S.S. azi"). M. post-mor-tem al Acad. (1948). SAHjB (< engl.; cuv. hindus) s. m. Nume dat stăpânului de către băştinaşii (hinduşi) din coloniile engleze; P- ext omul alb. SAHINI, Victor Emanuel (n. 1927, Galaţi), chimist român. Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Director general al Bibliotecii Acad. (1980-1994) Şi onorific al Institutului de Chimie Fizică „llie G. Murgulescu" al Acad. (din 1997). Cercetări în domeniul chimiei fizice, spectroscopiei moleculare Şi chimiei cuantice („Contribuţii la teoria legăturii coordinative", „Introducere în chimia fizică", „Chimie cuantică în exemple şi aplicaţii"). ŞAHRÂ Aş v. Sahara. SAIAN, sistem muntos în Asia (Federaţia Rusă), în apropierea graniţei cu Mongolia, cuprins între izv. fl. Obi şi m-ţii Altai la V şi L. Baikal la E. Cuprinde două lanţuri montane: S. de Est, format din şisturi cristaline şi intruziuni granitice, lung de 965 km şi lat de 160 km, cu alt. max. de 3 491 m (vf. Munku-Sardîk) şi S. de Vest, extins pe 695 km lungime, fragmentat de fl. lenisei şi afl. săi. Cele două lanţuri încadrează depresiunile înalte Tuva şi Minusinsk. Păduri de zadă, pin siberian, molid. Gheţari la peste 3 000 m alt. SA‘ID Ibn Sultan (pe numele adevărat Sa‘id ibn Sultăn ibn Ahmad ibn Sa‘id Al-Busa îdT) (1791-1856), sultan al Mascatului, Omanului şi Zanzibarului (1806-1856). în timpul domniei sale sultanatul a atins maxima întindere, iar Zanzibarul devine principala putere din E Africii şi cel mai important port din V Oc. Indian. SAID-PAŞA, Halim (1863-1921), om politic turc. Mare vizir al lmp. Otoman (1913-1917). Deşi a semnat (1914) un tratat de alianţă cu Germania, s-a opus intrării în Primul Război Mondial. Asasinat. SAID-PAŞA, Muhammad (1822-1863), vicerege al Egiptului (1854-1863). A concesionat, în 1854, omului de afaceri francez Ferdinand de Lesseps, construirea Canalului Suez; a promovat o politică prooccidentală. A iniţiat un vast program de reforme (introducerea proprietăţii private asupra pământului, înlocuirea impozitului în natură cu cel bănesc, instituirea libertăţii comerţului, deschiderea de şcoli şi de instituţii culturale). SAÎDA (în arabă: ŞAYDĂ) 1. Oraş în SV Libanului, port la M. Medite-rană, situat la 40 km SSV de Beirut, centrul ad-tiv al Libanului de Sud; 150 mii loc. (1994). Piaţă agricolă şi comercială. Pescuit. Rafinărie de petrol. Exportă petrol şi produse petroliere. Punct terminus al unei conducte de petrol ce vine din Arabia Saudită (1 720 km). Sediul comunităţii maronite din Liban. Fundat în milen. 3 î.Hr., a devenit la jumătatea milen. 2 î.Hr. un oraş prosper Victor Emanuel Sahini al Feniciei. Menţionat de Homer în scrierile sale şi în „Vechiul Testament", cu numele Sidon. Ocupat de asirieni (sec. 9-7 î.Hr.), babilonieni (sec. 6 î.Hr.) şi perşi (sec. 6-4 î.Hr.). Răscoala antipersană a lui Tennes, regele S. (354-350 î.Hr.), se încheie cu distrugerea oraşului printr-un incendiu în care pier c. 4 000 de locuitori. Ocupat fără luptă de Alexandru Macedon (în 332 Î.Hr.), inclus apoi în Regatul Seleucid, S. îşi redobândeşte autonomia (în 111 Î.Hr.), recunoscută s\ de către Pompei (în 63 Î.Hr.). în cadrul lmp. Roman S. cunoaşte un lent declin. Cucerit de arabi (în 637/638), a fost obiect al luptelor dintre cruciaţi şi musulmani (în sec. 12-13), iar în 1260 a fost devastat de către mongoli. Refăcut, a fost ocupat de musulmani în 1291, de lmp. Otoman (1517-sec. 17) şi de francezi (din sec. 18). Distrus de cutremurul din 1837 şi refăcut ulterior. Aici a fost descoperită o necropolă în care s-au găsit numeroase sarcofage ale regilor sidonieni. Templul fenician „Eachmoun" şi ruinele unui castel din vremea Cruciadelor. 2. Oraş în N Algeriei, la poalele m-ţilor Atlas, la 120 km SE de Oran, capitala vilaye-tului omonim; 111 mii loc. (1987). Centru comercial şi industrial (apă minerală, hârtie, ciment). Piaţă principală pentru comerţul cu oi, lemn şi cereale. Nod feroviar. Fundat de francezi ca un avanpost militar (1854). SAIDAIJI, templu al sectei budiste Shingon Ritsu, în Nara (Japonia). Construit în 765 din ordinul împărătesei Shotoku. Tezaur naţional. Renumit pentru ceremonia specială a ceaiului, Ochamori, din lunile ian., apr. şi oct. SAIDEL, Theodor (1874-1967, n. Brăila), chimist şi pedolog român. Prof. univ. la Bucureşti. Fondatorul agrochimiei în România. Primul care a aplicat metoda potenţiometrică pentru determinarea reacţiei solului, a stabilit legături între metodele chimice, fiziologice şi agrotehnice de cercetare a fertilităţii („Despre legile solubilizării componentelor solului şi despre aplicarea lor la cercetarea chimică a solului", „Corelaţii între legea creşterii plantelor şi legile solubilizării substanţelor din sol"). SAIGA (cuv. rus) antilopă s., s. f. Antilopă de mărime mijlocie (1,2-1,7 m lungime, c. 0,8 m înălţime), cu blana groasă, cu peri lânoşi, cu botul umflat în partea superioară datorită curburii pronunţate a oaselor nazale; masculii au coarne inelate, drepte, uşor curbate la vârf, de c. 25 cm lungime (Saiga tatarica). Larg răspândită în trecut în stepele din Europa şi SAIGIU 250 Asia (în Pleistocen şi în Alaska), s-a menţinut în România până pe la începutul sec. 18, fiind menţionată de D. Cantemir în Descriptio Moldaviae; în prezent se mai întâlneşte local la N de Caucaz şi în stepele asiatice (Kazahstan, Mongolia, V Chinei). SAIGjU (< tc.) s. m. Slujbaş otoman care strângea darea plătită în oi; p. ext. cel care număra oile în acest scop. SAIGO Takamori (1827-1877), comandant militar şi om politic japonez. Samurai. împreună cu Okubo Toshimichi şi Kido Takayoshi a luptat cu succes pentru înlăturarea shogu-natului (la 9 nov. 1867 ultimul shogun Yoshinobu Tokugawa a depus puterea) şi pentru restaurarea autorităţii împăratului (la 3 iun. 1868 împăratul Mutsuhito asumă direct controlul naţiunii), inaugurându-se epoca Meiji. în calitate de comandant al noii gărzi imperiale a înfrânt în lupta de la Ueno (4 iul. 1868) o ultimă rezistenţă a susţinătorilor shogunatului Tokugawa. După ce i s-a refuzat proiectul unui război împotriva Coreii în 1873, s-a retras din viaţa publică. în ian.-sept. 1877 s-a aflat în fruntea unei răscoale („răscoala Satsuma”) împotriva noului regim, ca urmare a abolirii privilegiilor samurailor, încheiată cu înfrângerea insurgenţilor, alături de care a pierit. SAIGON, denumirea până în 1976 a oraşului Ho Şi Min. SAIGYO (pseudonimul lui Sato Norikiyo; numele religios En’i) (1 UŞ- II 90), călugăr budist şi poet al genului waka. S-a născut într-o familie de samurai, a devenit bonz la 22 de ani; ulterior a înfiinţat un cerc de poezie. Culegerea sa de poezii („Sankashu11), atinge noi culmi în literatura niponă. Opiniile despre poezie se păstrează în „Convorbirile şi mărturiile lui Saigyo11. Rol unic în literatura japoneză, comparabil cu cel pe care-l ocupă ilustrul poet Basho. SAIHOJI, templu în Kyoto, Japonia; aparţine sectei budiste Rinzai. înălţat în perioada Tempyo (729-749). E renumit pentru Casa Ceaiului (Shonantei) şi pentru Grădina de muşchi (Kokedera). SAIKAKU (pseudonimul lui Hirayama Togo) (1642-1693), poet şi prozator japonez. Ca poet de haikai, a atins performanţa de 23 500 versuri în 24 de ore. Câteva dintre romanele şi povestirile sale umoristice îşi găsesc locul printre operele clasice japoneze („Viaţa unui bărbat mereu înamorat1', „Cinci femei mereu înamorate11, „Tezaurul unei familii japoneze11, „Calcule mentale de rutină11). SAILER [zailer], Anton (Tony) (n. 1935), schior austriac. Triplu campion olimpic (Cortina d’Ampezzo, 1956, în probele de coborâre, slalom special şi slalom uriaş) şi mondial (Badga-stein, 1958, în probele de coborâre, slalom uriaş şi combinata alpină). Roluri în filme. SAIMAA, sistem lacustru în SE Finlandei, format din c. 120 de lacuri tectono-glaciare, situat la 70 m alt.; 4,4 mii km2 (cel mai mare din ţară), din care lacul propriu-zis S. are 1 761 km2. Ad. max.: 58 m. Ţărmuri foarte fragmentate şi numeroase insule. Prin râul Vuoksi comunică cu L. Ladoga, iar printr-un canal de 58 km (construit în 1856) cu G. Finic. Navigabil. SAINCIUC, Glebus (n. 1919, Chişinău), pictor român. Portretist („Cântăreaţa Maria Cebotari11, „Maria Bieşu11). Autor de măşti ale unor personalităţi, executate în papier mâche, pe care el însuşi le „joacă11 pe scenă. SAINT ALBANS [sent o:lbenz], oraş în Marea Britanie, în SE Angliei (Hertfordshire), situat la poalele colinelor Chiltern, pe râul Ver, la 32 km NV de Londra; 129 mii loc. (2002). Ind. aeronautică, electronică, textilă, farmaceutică şi alim. Producţie de instrumente muzicale. Muzeu de antichităţi (1929). Oraşul poartă numele primului martir de pe terit. Marii Britanii (Sfântul Alban) convertit la creştinism şi ucis de soldaţii romani în anul 303 d.Hr. în apropiere se află ruinele oraşului roman Verulamium. în anul 793, regele Offa al Merciei a întemeiat aici o abaţie benedictină. Biserica Saint Michael (sec. 10). Catedrală (sec. 11-14, cu unele refaceri din 1877), în stil gotic, de 167 m lungime şi 63 m lăţime, cu o navă lungă de 90 m (una dintre cele mai mari din lume). La SA au avut loc două bătălii (22 mai 1455 şi 17 febr. 1461) în timpul Războiului celor Două Roze. SAINT-AMANT [setamă], Marc-Antoine Girard, sieur de ~ (1594-1661), poet francez. Marinar şi călător, a ajuns în Senegal. Autor al unor poeme caracterizate prin invenţie retorică şi care îl plasează printre cei mai mari poeţi ai Franţei. SAINT ANDREWS [sent sendru:z], oraş în Marea Britanie (Scoţia), port la Marea Nordului, la 15 km SE de Dundee; 11 mii loc. (1981). Piaţă agricolă; staţiune turistică. Capitala ecleziastică a Scoţiei cu tradiţii din sec. 6. Biserică închinată (sec. 8) Sfântului Andrei, patronul Scoţiei. Episcopie (908) şi arhiepiscopie (1472), titularul acestei demnităţi ecleziastice fiind recunoscut primat al Scoţiei. Catedrală (1127-1144, sfinţită în 1318), cea mai mare din Scoţia. Burg din 1140. în 1410 a fost fundată Universitatea St. Mary's College, cea mai veche din Scoţia, în 1754 a fost înfiinţat Royal Club, cel mai cunoscut club de golf din lume. SAINT-ARNAUD [sentarno], Jacques Achllle Leroy de (1798-1854); mareşal francez. A luptat în Algeria (1831-1851); ca ministru.de Război a sprijinit lovitura de stat de la 2 dec. 1851. A înfrânt, la Alma (1854), armata rusă în Războiul Crimeii. SAINT-BERNARD [seberna:r] (< fr.) s. m. (ZOOT.) Bernardin1. SAINT BERNARD [seberna.r], numele a două păsuri în Alpi: Marele S.B., situat în V Alpilor Pennini, la , graniţa Italiei cu Elveţia, la 2 469 m alt., la 24 km E de Mont Blanc. Prin tunelul de 5,8 km lungime, construit între 1900 şi 1904, trece o şosea care face legătura între valea fl. Ron şi valea râului Dora Baltea, străjuit de statuia Sf. Bernard, dezvelită în 1905. în apropiere se află mănăstirea de călugări fondată în sec. 10 de Sf. Bernard de Menthon. Prin acest pas a trecut (în 1800) Napoleon I, cu armata sa de 40 000 de oameni, în 251 SAINTES campania pe care a întreprins-o în N Italiei. Micul S.B., situat în Alpii Graici, la graniţa Franţei cu Italia, pe cumpăna de ape dintre râurile Isere (Franţa) şi Pad (Italia), la 2 188 m alt., la 16 km S de Mont Blanc. în apropiere există un adăpost pentru călători creat în sec. 11 de Sf. Bernard de Aosta. Străbătut de o şosea. Prin Micul S.B. a trecut (în anul 218 î.Hr.) Hannibal cu ostile sale. SAINT CATHARINES [sent kaeQrinz], oraş în SE Canadei (Ontario), situat pe ţărmul S al lacului Ontario, la gura canalului navigabil Welland (care face legătura între lacurile Erie şi Ontario, inaugurat în 1829), la 111 km S de Toronto şi 19 km NV de Niagara Falls; 129,1 mii loc. (2001). Constr. şi reparaţii navale, de automobile, de subansamble pentru avioane, de unelte şi articole de fierărie, de aparate electrice; ind. celulozei şi hârtiei, textilă şi alim. Viticultură. Izvoare cu ape minerale. Universitatea Brock (1962). Muzeu de istorie. Biserică ortodoxă ucraineană. La S.C. se desfăşoară anual festivalul vinului şi regata regală canadiană. Fundat în 1790; oraş din 1845. SAINT CHARLES [sent tja:lz], cap în E pen. Labrador, la 52°13’ lat. N şi 55°40’ long. V, cel mai estic punct al continentului America de Nord. SAINT CHRISTOPHER Şl NEVIS v. Saint Kitts şi Nevis. SAINT CLAIR [sent klşer], lac în partea centrală a Americii de Nord, situat între Canada (prov. Ontario) şi S.U.A. (statul Michigan), în cadrul sistemului Marilor Lacuri, la 175 m alt.; 1 300 km2; 48 km lungime; 39 km lăţime max.; ad. max.: 8 m. Legat cu lacul Huron (din N) prin râul navigabil Saint Clair (65 km lungime) şi cu lacul Erie (din S) prin râul navigabil Detroit (50 km lungime). Prin mijlocul lacului S.C. trece graniţa dintre Canada şi S.U.A. Pe malul V al lacului se află o suburbie a oraşului Detroit. Lacul S.C. a fost descoperit şi traversat în 1670 de misionarii francezi Dollier de Casson şi Brehant de Galinee. SAINT CROIX (în sp.: Santa Cruz), ins. americană în Antilele Mici, M. Caraibilor, cea mai mare din arh. Virgine, situată la 105 km SE de Puerto Rico; 218 km2; 37 km lun-9inne; 10 km lăţime max. Oraşe pr.: Christiansted, Frederiksted. Relief deluros în partea de V, extins paralel °u ţărmul, care culminează în Blue Mountain (1 090 m alt.). Pescuit. Plantaţii de trestie de zahăr. Turism. Descoperită în 1493 de Cristofor Columb. Stăpânită, succesiv, pentru scurt timp de olandezi, englezi, spanioli şi francezi. Cumpărată de danezi în 1733 şi apoi vândută S.U.A. în 1917. în 1989, ins. a devastată de un puternic uragan. SAINT-CYR, L’âCOLE ~ [sesj:r, lekol], localitate în N Franţei, la 5 km V de Versailles (Yvelines); 14,8 mii loc. (1999). Renumit pentru castelul construit aici în 1685 de Madame de Maintenon şi Ludovic XIV, precum şi pentru şcoala fundată de ej în 1686 pentru fiicele de nobili. în timpul Revoluţiei din 1789-1794, castelul a fost folosit ca spital, iar şcoala desfiinţată; în 1808, Napoleon I a transferat aici Academia militară de la Fontainebleau,^ care a funcţionat până în 1940. în 1966 a fost deschis un colegiu militar pe vechiul amplasament al şcolii. SAINT-DENIS [sednj] 1. Oraş în Franţa, la 11 km N de Paris, în conurbaţia pariziană. 89,9 mii loc. (1999). Ind. chim., constr. de maş. Aici se află o biserică abaţială ridicată, potrivit legendei, de Sfânta Genoveva în sec. 5, pe locul unde Sf. Denis îndurase (c. 250) martiriul. Regele Dagobert (c. 630) o reconstruieşte^ şi o transformă în necropolă regală. începută sub Pepin cel Scurt (754), cea de-a treia biserică a fost consacrată de Carol cel Mare (775). Numeroase sarcofage merovingiene şi carolingiene, în care sunt închise remarcabile tezaure de aur. începând din 1122, datorită abatelui Suger, a avut loc o amplă renovare, conducând la crearea primului exemplu de mari proporţii al stilului gotic, căruia această construcţie i-a dat un impuls semnificativ. Din sec. 12 şi până la începutul sec. 15 stindardul regilor Franţei a fost „flamura de la St.-Denis“. 2. Oraş, port la Oc. Indian, centrul ad-tiv al ins. Reunion; 131,5 mii loc. (1999). Centru comercial. Muzeul de pictură şi sculptură Leon Dierx. Ind. alim. (rom, zahăr, conserve); tutun. Export de uleiuri vegetale, melasă, rom, zahăr. Charles Sainte-Beuve SAINTE-BEUVE [setbo.v], Charles Augustin (1804-1869), critic şi istoric literar francez. Prof. la College de France şi la Lausanne. Iniţial, a făcut parte din cercul romantic în spiritul acestuia scriind poezii şi un roman („Voluptate"). întemeietor al criticii biografice şi psihologice, explică opera^ prin personalitatea autorului, stabileşte familii de^spîrite înrudite, sesizând cu fineţe filiaţii şi afinităţi („Critici şi portrete literare", „Portrete contemporane", „Port-Royal", „Convorbiri de luni", „Noi convorbiri de luni"). Prin colaborările la marile reviste ale epocii, a devenit o personalitate de referinţă în critica franceză. SAINTE-CLAIRE DEVILLE [setkle:r devii], Henri feienne (1818-1881), chimist francez. Prof. la Besangon şi Paris. Lucrări în domeniul chimiei organice, minerale şi termochimiei. A studiat disociaţia gazelor la temperaturi înalte şi a inventat procedee de fabricare a aluminiului (1854) şi mag-neziului (1857). SAINT ELIAS [sintilaies] 1. Lanţ muntos în NV Americii de Nord (Canada şi S.U.A.), în m-ţii Coastei, extins pe 480 km lungime şi 140 km lăţime max. de-a lungul graniţei dintre Canada (Yukon Territory) şi S.U.A. (Alaska); alcătuit din roci vulcanice şi sedimentare paleozoice şi mezozoice. Are mai multe vârfuri care depăşesc 4 000 m alt.: Hubbard (4 576 m), Fairweather (4 663 m), Vancouver (4 755 m), Lucania (5 226 m), Saint Elias (5 489 m) ş.a. Alt. max.: 6 050 m (vf. Logan, cel mai înalt din Canada şi al doilea din America de Nord, după vf. McKinley). Pe pantele de S se află gheţarii Malaspina, Guyat, Seward, Bering, Hubbard. Sectorul din S.U.A. inclus parţial în Parcul Naţional Wrangell-St. Elias, iar cel canadian în Parcurile Totshenshini-Alsek şi Kluane. Declarat (în 1979, 1992, 1994) în Patrimoniul natural universal. 2. Vârf în m-ţii Saint Elias, la graniţa Canadei cu S.U.A., la S de vf. Logan. Alt.: 5 489 m. A fost zărit pentru prima oară la 16 iul. 1741 d^e exploratorul Vitus Jonassen Bering şi a fost escaladat pentru prima dată la 31 iul. 1897 de o echipă italiană condusă de Luigi Amedeo, duce de Abruzzi. SAINTES, oraş din S-V Franţei, pe râul Charente; 28 mii loc. (1999). Numeroase monumente antice („Arcul de triumf al lui Germanicus", sec. 2; amfiteatru roman) şi medievale (biserica Saint-Pierre, sec. 12; biserica Sainte-Marie-des-Dames, sec. 11-12). Centru activ al calviniştilor în epoca Reformei. SAINT-âTIENNE 252 SAINT-ETIENNE [setetien], oraş în SE Franţei (Loire), situat la poalele de NE ale Masivului Central, pe râul Furan, la 51 km SV de Lyon; 180,2 mii loc. (1999). Aeroport. Nod de comunicaţii. Expl. de huilă. Constr. de automobile, locomotive, utilaj minier, maşini textile, motoare pentru avioane, biciclete, armament şi muniţii. Ind. siderurgică, chimică (vopsele), textilă (mătase), de prelucr. a lemnului, sticlăriei, alim. Universitate (1969). Muzeu de Arte şi Industrii. Mănăstire cisterciană, cu biserica Notre-Dame-de-Valbenoîte (sec. 13, cu modificări din sec. 17). Biserică gotică (sec. 15). SAINT-EVREMOND [setevremo], Charles de MARGUETEL de SAINT-DENIS de (c. 1613-1703), scriitor francez. Spirit sceptic şi ironic, precursor al iluminiştilor. Fidel cauzei regale în timpul Frondei. Satire („Comedia academiştilor pentru reformarea limbii franceze'-), eseuri („Despre comediile noastre"), poezii ocazionale. SAINT-EXUPI=RY [setegzuperi], Antoine de (1900-1944), scriitor francez. Pilot de înaltă clasă, a îndeplinit mai multe misiuni de recunoaştere periculoase şi a murit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Romane celebrând cu inflexiuni lirico-filozofice valorile tradiţionale ale umanismului ca prietenia, eroismul, responsabilitatea, voinţa („Zbor de noapte", „Pământ al oamenilor", „Micul prinţ", „Citadela"); proză alegorică; reportaje şi articole („Un sens vieţii"). SAINT-GALL v. Sankt Gallen. SAINT GEORGE, ins. în arh. Pribilof. SAINT GEORGE’S [sent djo:dji:z] CHANNEL, Canalul str. între Marea Britanie şi Irlanda, respectiv între capul Saint David (Wales) şi capul Carnsore (Irlanda), care uneşte M. Irlandei cu Oc. Atlantic. Lungime: 160 km; lăţime max.: 112 km; lăţime minimă: 76 km. SAINT GEORGE’S [sent djo:dji:z], cap. statului Grenada, situată în SV ins. Grenada (Antilele Mici), pe ţărmul G. Grand Anse al M. Caraibilor; 3,9 mii loc. (2001). Aeroportul Pearls. Port comercial. Ind. alim. (zahăr, rom, ţigarete); produse din hârtie. Staţiune balneoclimaterică. Universitate (1956), Institut de medicină (1976). Biserici: romano-catolică, anglicană şi presbiteriană. Palatul guvernului. Fort. Turism. Fundat de francezi în 1650 şi ocupat de englezi în 1783. între 1885 şi 1958 cap. fostei colonii britanice Insulele de Sub Vânt. Din 7 febr. 1974, capitala statului Grenada. Antoine de Saint-Exupery SAINT-GERMAIN [sejerme], conte de (c. 1707-1784), aventurier cu origine necunoscută. Intre 1750 şi 1760 a fost în mare vogă la Paris, la Curtea regelui Ludovic XV, unde uimea cu şedinţele de spiritism; susţinea că deţine un elixir de viaţă lungă, declarând că are o vârstă de secole, din epoca următoare a lui Hristos. Venerat ca maestru tutelar în cercurile teozofice. SAINT-GERMAIN-EN-LAYE [sejerme ă le], oraş în N Franţei (île-de-France), în conurbaţia pariziană, situat pe stg. fl. Sena, la marginea pădurii Saint-Germain (3 500 ha), la 18 km VNV de Paris; 39,9 mii loc. (1999). Staţiune climaterică estivală, locul favorit al parizienilor în timpul vacanţelor de vară. Muzeu de antichităţi naţionale deschis în 1867. Parcuri şi grădini din sec. 17, operă a lui A. Le Notre. Castel construit în timpul regelui Ludovic VI cel Gros (1108-1137), reconstruit în vremea regelui Carol V cel înţelept (1364-1380) şi refăcut în timpul lui Francisc I (1515-1547); ample renovări în sec. 18. Donjon în stil renascentist (sec. 14). Reşedinţa Curţii regale până în 1682. — Tratatul de pace de la unul dintre tratatele de pace ale sistemului Versailles, semnat la 10 sept. 1919, între puterile învingătoare în Primul Război Mondial şi Austria. Tratatul consfinţea dezmembrarea lmp. Austro-Ungar, crearea statelor naţionale Austria, Cehoslovacia şi Ungaria şi unirea unor părţi din terit. fostului Imperiu cu România, Serbia, formând Regatul Sârbilor Croaţilor şi Slovenilor, Italia şi Polonia. SAI NT -GOTH ARD [segota.r], (SANKT GOTTHARD) 1. Masiv muntos în Alpii Lepontini (Elveţia), format din şisturi cristaline, graniţe şi gnaisuri. Alt. max.: 3 192 m (vf. Rotondo). Relief glaciar. Important nod orografic. Din acest masiv izv. Ronul şi Rinul. Observator meteoro- logic. 2. Trecătoare transalpină, lungă de 26 km, situată la 2 108 m alt., la graniţa Elveţiei cu Italia, care asigură legătura între cele două ţări în zona văilor Reuss şi Ticino. Hotel. Atestată documentar la începutul sec. 14 şj numită după adăpostul (hotelul) dedicat Sf. Gothard (n. 1038), episcop de Hildesheem, construit în sec. 14. 3. Tunel feroviar, situat la 1 154 m alt., construit în anii 1872-1882, între localităţile Airolo (Italia) şi Goschenen (Elveţia), străpungând pe o distanţă de 15 km masivul Saint-Gothard. 4. Tunel rutier, lung de 16,3 km, deschis traficului în 1980, prin care se asigură legăturile între aşezările Airolo (Italia) şi Andermatt (Elveţia). SAINT HELENA (SFÂNTA ELENA), ins. britanică în S Oc. Atlantic, situată la 1 850 km V de ţărmul SV al Africii, la 15°15’ lat. S şi 5°42’ long. V; 122 km2; 16,9 km lungime; 10,5 km lăţime. Oraşe pr.: Jamestown, Longwood. Relief accidentat, de origine vulcanică, cu alt. max. de 823 m (Diana Peak), fragmentat de văi cu numeroase chei. Climă tropicală blândă, cu temp. medii de 22°C vara şi 18°C iarna. Descoperită la 21 mai 1502 de navigatorul portughez Joăo da Nova Castella la întoarcerea din Indii, vizitată de englezi în 1588 şi revendicată de olandezi în 1633, care au ocupat-o între 1645 şi 1651. în 1659 a fost inclusă în Compania britanică a Indiilor de Est, care a folosit-o ca staţie pe drumul maritim ce lega Anglia de India. Compania a stăpânit-o până în 1834, cu excepţia anilor 1815-1821, când ea a fost administrată direct de Coroana britanică. Şi-a pierdut din importanţă odată cu deschiderea Canalului Suez (1869). împreună cu ins. vulcanice Ascension (88 km2), Tristan da Cunha (104 km2), Inaccessible (10 km2), Niahtingale (1,3 km2) şi Gough (93 km2) formează o dependenţă britanică cu capitala la Jamestown, administrată de un guvernator propriu. Pe ins. S.H. a fost exilat (1815-1821) împăratul Napoleon I şi tot aici a murit în localit. Longwood, unde există un muzeu memorial. SAINT HELENS [sent helinz], oraş în Marea Britanie (Anglia), la 18 km NE de^ Liverpool; 176,8 mii loc. (2002). împreună cu oraşele Liverpool şi Wirral formează o arie metropolitană (conurbaţie) cunoscută sub numele de Merseyside, cu o populaţie de 1,4 mii. loc. (2002). Expl. de huilă. Constr. de utilaj minier. Ind. chimică, textilă, a ceramicii, sticlăriei şi alim. SAINT HELENS [sent helinz], vulcan activ în NV Americii de Nord, SAINT KITTS Şl NEVIS în m-ţii Cascadelor, în SV statului Washington (S.U.A.), la 72 km NE de Portland (Oregon). Alt. max.: 2 550 m. Numit „Fuji“ al Americii. A avut erupţii frecvente în perioda 1831 —1857, reîncepând să erupă în mart. 1980, culminând cu explozia violentă din 18 mai 1980. Declarat monument naţional în 1982 (c.: 44,6 mii ha). SAINT HELIER [sent helier], oraş în S ins. britanice Jersey (S M. Mânecii), centrul ad-tiv al Insulelor Normande (Channel Islands); 28,3 mii loc. (2001). Centru comercial şi port în G. Saint Aubin’s. Staţiune balneară. Turism. Castel construit între 1551 şi 1590. Colegiul Victoria (1852). SAINT-JEAN [se 3a], lac glaciar în E Canadei, în partea central-sudică a prov. Quebec, la 98.m alt.; 971 km2; ad. max.: 63 m. în acest lac se varsă râurile Chamouchouane, Mistassini, Aulanies şi Peribonca (acesta din urmă este considerat izvorul râului Saguenay, care iese din lacul S.nJ.). Lacul S.-J. este numit de indieni Piekouagami („Lacul neted"). Descoperit în 1647 de călugărul iezuit Jean De Quen, de la care îşi trage numele. SAINT JOHN [sent djon] 1. Oraş în SE Canadei (New Brunswick), situat la gura de vărsare a fi. Saint John în G. Fundy, la 940 km NE de Montreal; 72,5 mii loc. (2000). Port comercial şi de pescuit. Aeroport. Şantier naval. Rafinărie de petrol, ind. petrochimică, a celulozei şi hârtiei, textilă, de prelucr. a lemnului şi alim. (conserve de peşte, zahăr). Staţiune balneară. Turism. Universitate. Muzeu de istorie, artă si de stiintele naturii. Biserică (Stone Church, 1824); clădirea Tribunalului (1826). Zona actualului oraş a fost vizitată prima oară la 24 iun. 1604 de exploratorul francez Samuel de Champlain, care *-a botezat Saint-Jean (devenit ulte-nor Saint John), pentru că acea zi (24 iun.) era ziua de naştere a lui loan Botezătorul. Aşezarea s-a dezvoltat după 1783 (când aici s-au stabilit c. 4 000 de loialişti americani) Ş! a fost confirmat (1785) ca primul oraş din Canada. A suferit mari distrugeri în urma devastatorului incendiu din 1877. 2. Ins. americană în arh. Virgine, în M. Caraibilor, la 130 km E de San Juan din ins. Puerto nico; 52 km2; 14 km lungime şi 8 lăţime maximă. Ţărm neregulat cu multe golfuri. Alt. max.: 389 m (Bordeaux Mountain). Oraşe pr.: J^ruz Bay, Coral Bay. Descoperită de ^ristofor Columb în 1493. Revendicată de danezi în 1684, care s-au stabilit aici în 1716, ca plantatori de trestie de zahăr. Cumpărată de americani în 1917. SAINT-JOHN PERSE [sedjon pers) (pseud. lui Alexis Saint-Lşger) (1887-1975), poet francez. Activitate diplomatică (între 1914 şi 1940). Destituit de guvernul de la Vichy, s-a refugiat în S.U.A. (unde a rămas până în 1957). Lirică elaborată, îmbinând imaginarul cu realul, alcătuind o adevărată epopee a culturii, a măreţiei omului şi cosmosului („Elogii", poemul „Anabasis", „Exil“, „Zăpezi"). Premiul Nobel pentru literatură (1960). SAINT JOHN’S [sant djonz] 1. Capitala statului Antigua şi Barbuda, situată în NV ins. Antigua (Antilele Mici), pe ţărmul G. Royal Cove; 28 mii loc. (2003). Port comercial (zahăr, bumbac, lemn ş.a.) şi de pescuit la M. Caraibilor. Aeroportul Vere Bird. Ind. de prelucr. a produselor agricole. Staţiune balneară. Turism. Grădină botanică. Edificii în stil colonial (catedrala anglicană, palatul guvernului) din sec. 18-19. Oraşul a fost întemeiat de englezi în 1632. 2. Oraş în E Canadei, centrul ad-tiv al prov. Newfoundland (din 1949), situat în ENE pen. Avalon din SE ins. Newfoundland; 99,1 mii loc. (2001). Port la Oc. Atlantic. Aeroport. Punct terminus al căii ferate transcana-diene. Constr. şi reparaţii navale. Ind. chimică, textilă, de prelucr. a lemnului, hârtiei şi alim. (conserve de peşte, untură de peşte ş.a.). Bază a flotei canadiene de pescuit din Oc. Atlantic. Universitate (1949). Muzeu naval; muzee de istorie şi de artă. Centru de studii oceanografice. Catedrala romano-catolică Sf. loan Botezătorul (sec. 19) şi catedrala anglicană, în stil gotic (sec. 19); biserică de lemn (1836). Primărie (1970); Turnul „Cabot“ (1897), construit cu prilejul comemorării a 400 de ani de la descoperirea acestei zone de către John Cabot. Locul pe care se află actualul oraş a fost descoperit de na- Saint-John Perse vigatorul englez John Cabot, la 24 iun. 1497, atribuindu-i numele Saint John’s, fiindcă în acea zi se sărbătorea ziua de naştere a Sf. loan Botezătorul. în 1540 era o mică aşezare pescărească, cu c. 20 de case, iar în 1583, Sir Humphrey Gilbert a declarat-o posesiune engleză. Preluată de olandezi (1665), francezi (1696, 1708 şi 1762) şi apoi de englezi. Localitatea a fost distrusă în mare parte de numeroase incendii (1816, 1817, 1819, 1846, 1892). în 1979 au fost descoperite zăcăminte de petrol în Oc. Atlantic, la 322 km E de S.J., acesta devenind un important centru al^ activităţii de prelucr. a petrolului. în 1901, inventatorul italian Giuglielmo Marconi a stabilit cu acest oraş prima legătură radiotelegrafică transatlantică între Poldhu (M. Britanie) şi S.J.. SAINT-JUST [se just], Louis Antolne Leon de (1767-1794), om politic francez. Iacobin, apropiat al lui Robespierre. Membru al Comitetului Salvării Publice (din mai 1793). S-a remarcat prin elocinţă şi prin rigiditatea principiilor şi moralei sale. Unui dintre organizatorii apărării naţionale, contribuind la victoria armatei revoluţionare împotriva intervenţioniştilor străini; i-a înfrânt pe austrieci la Fleurus. Arestat în urma loviturii contrarevoluţionare de la 9 thermidor (27 iul.) şi ghilotinat. Denumit „Arhanghelul Terorii". SAINT KITTS şi NEVIS, Federaţia - (Federation of Saint Kitts and Nevis), stat în America Centrală Insulară (arh. Antilele Mici), în E M. Caraibilor; 269,4 km2; 38 900 loc. (2005). Limba oficială: engleza; uzuală: creolo-engleza. Religia: creştină (anglicani 25,2%, metodişti 25,2%, penticostali 8,4%, romano-catolici 6,7% ş.a.) 91,3%, hindusă 1,5% etc. Capitala: Basseterre. Oraşe pr.: Charlestown, Sandy Point Town. Terit. statului este format din două ins. mai mari (ce au dat şi numele Louls Antoine Leon de Saînt-Just SAINT LAURENT 254 62°45’long. V federaţiei) — Saint Kitts/Saint Christopher (176 km2), Nevis (93,2 km2) — şi mai multe insuliţe coraligene adiacente. Ins. Saint Kitts are o formă alungită şi este separată de ins. Nevis printr-un braţ de mare (lat de 3 km) numit The Narrows. Relief muntos, de origine vulcanică, cu alt. max. (Liamuiga Mount, 1 156 m) în ins. Saint Kitts, care prezintă — în extremitatea sudică — un sector mai jos (Great Salt Pond). Climă tropical — oceanică, cu două anotimpuri (cel ploios mai-nov., perioadă în care sunt prezente cicloanele tropicale — ex. Hugo, 1990). Pădurea tropicală, cu esenţe preţioase ocupă c. 15% terit. S.K. şi N. sunt un caz tipic pentru mini-statele caraibiene care — pornind de la o economie dominată timp de sec. de agricultura de plantaţii (mai ales de trestie de zahăr) — s-au transformat în ultimele decenii în destinaţii favorite de vacanţă şi în adevărate paradisuri fiscale. Ind. prelucrătoare produce; energie electrică, componente electronice, încălţăminte, confecţii, zahăr, ulei de cocos şi de arahide, margarină, bere, băuturi nealcoolice ş.a. Agricultura are ca specific cultura trestiei de zahăr, însoţită de alte culturi cu producţii aproape simbolice: palmieri de cocos, batate, igname, legume, pepeni verzi, arahide şi bumbac. Se cresc: bovine, porcine, ovine, caprine. Căi rutiere: 320 km (1999). Aeroporturi pr.: Basseterre, Newcastle. Turismul asigură peste 50% din PIB şi dispune de o infrastructură modernă. Principale zone şi obiective turistice: în ins. St. Kitts — excelentele plaje, mai extinse în partea S-E (Half Moon Bay, Turtle Bay, Canoe Bay ş.a.), fortificaţia britanică Brimstone Hill supranumită „Gibral-tarul Indiilor de Vest“ realizată în sec.18 — exemplu tipic de arhitectură militară europeană practicată în coloniile din Antile — inclusă din 1999 în Patrimoniul cultural universal, capitala Basseterre (Berkley Memorial, Independence Square ş.a.); în ins. Nevis — catedrala St. James (cea mai veche din Antilele Mici), biserica St. John (în care s-a celebrat căsătoria amiralului H.Nelson cu Frances Nisbet), „Nelson Museum“, izvoarele termale de la Bath. Moneda: 1 Eastern Carribean Dollar = 100 Cents. Export (2004): componente electronice, zahăr brutj subansamble pentru telecomunicaţii ş.a. Pr. parteneri: S.U.A., Canada, Portugalia, Marea Britanie. Import: utilaje ind., produse agro-alimentare, produse chimice, produse petroliere ş.a. Pr. parteneri: S.U.A., italia, Trinidad şi Tobago, Marea Britanie, Danemarca. — Istoric. Locuite de amerindieni caribi, ins. S.K. şi N. sunt descoperite de Cristofor Columb în 1493. Pe ins. St. Christopher (St. Kitts), englezii fundează, în 1623, prima aşezare durabilă din Indiile Occidentale; în sec. 17-18, ins. sunt viu disputate între Anglia şi Franţa, fiind recunoscute oficial colonie engleză prin Tratatul de la Versailles (1783). Urmaşii sclavilor negri din sec. 17-19 formează astăzi pop. majoritară a ins. în perioada 1871— 1956, S.K. şi N., împreună cu Anguilla, sunt unite ad-tiv în Ins. Leeward, între 1958 şi 1962 fac parte din Federaţia Indiilor de Vest, iar după dizolvarea acesteia devin, în 1967, terit. autonom, membru al Asociaţiei Indiilor de Vest şi al Comunităţii Antilelor; Anguilla rupe, la 19 sept. 1980, legăturile ad-tive cu S.K. şi N. La 19 sept. 1983, S.K. şi N. îşi proclamă independenţa în cadrul Com-monwealth-ului şi sunt admise, la 23 sept. 1984, ca a[ 158-lea stat membru al O.N.U. în iun. 1996, Vance Amory, premierul din Nevis, şi-a exprimat opţiunea pentru proclamarea independenţei acestei ins., până în prezent parte a statului S.K. şi N. La 13 oct. 1997, Parlamentul din Nevis decide separarea politică de guvernul central de la Basseterre, hotărâre nevalidată de referendumul organizat la 11 aug. 1998, întrucât nu s-a întrunit majoritatea de 2/3 djn sufragii în favoarea secesiunii. In alegerile din 25 oct. 2004, Partidul Laburist, aflat la putere, obţine 7 din cele 11 mandate ale Parlamentului; Denzil Douglas, premier din iul. 1995, obţine un nou mandat în fruntea guvernului. Monarhie constituţională. SAINT LAURENT [se loră], Yves (pe numele adevărat Saint Laureni Ives Mathieu) (n. 1936), creator de modă francez. Creaţii originale şi sobre. A lansat taiorul-pantalon. SAINT LAWRENCE [sent lorens] (SFÂNTUL LAURENŢIU) 1. FI. navigabil în E şi SE Canadei, axat pe o vale glaciară, prin care se scurg apele din sistemul Marilor Lacuri în Oc. Atlantic; 1 225 km; supr. bazinului hidrografic: 1,3 mii. km2. Izv. 255 SAINT LUCIA din lacul Ontario, curge pe direcţie SV-NE, formează graniţa între Canada (prov. Ontario) şi S.U.A. (statui New York) pe 195 km lungime, respectiv între oraşele Kingston şi Cornwall, trece prin Montreal şi Quebec şi se varsă în golful omonim printr-un estuar. La ieşirea din lacul Ontario are 4 km lăţime, iar la vărsare (în dreptul oraşului Quebec) are 16 km lăţime. Este o importantă arteră hidroenergetică şi de navigaţie, prin intermediul căreia se asigură legăturile între Oc. Atlantic şi interiorul continentului nord-american. De-a lungul sistemului Marilor Lacuri şi al fl. S.L. s-au construit progresiv de către S.U.A. şi Canada, începând din 1783, numeroase canale şi ecluze pentru crearea unei căi de navigaţie de la Lacul Superior şi până la Oc. Atlantic, lungă de 3 790 km. între 1912 şi 1932 a fost construit canalul Welland, unul dintre cele mai importante din acest sistem (23 km). în anii 1954-1959 s-a construit barajul Moses-Saunders, între oraşele Cornwall (Canada) şi Massena (S.U.A.), în urma căruia s-a format un lac ale cărui ape pun în mişcare turbinele unei hidrocentrale cu o putere instalată de 1 800 MW. La ieşirea din L. Ontario se află Parcul Naţional Insulele S.L (400 ha), care cuprinde o porţiune din malul canadian al fluviului şi 13 ins. mici, renumită arie recreaţională. Fl. S.L a fost descoperit de navigatorul francez Jacques Cartier în cea de-a doua călătorie (1534-1535). Afl. pr.: Ottawa, Saint-Maurice, Saguenay, Manicouagan, Richelieu, Yamaska, Saint-Francis, Ohaudiere. 2. Estuar al fl. S.L., extins pe 650 km lungime, între oraşul Quebec la SV şi ins. Anticosti la NE, cu o lăţime max. de 125 km si una minimă de 20 km. 3. Golf în NV Oc. Atlantic, mărginit de ţărmul estic al Canadei, situat între pen. Labrador (la N şi NV), ins. Newfoundland (E şi NE), pen. Nova Scoţia (S şi SV) şi Pen. Gaspe (V); 155 mii km2; ad. max.: 530 m. Maree max.: 2 m. Comunică cu Oc. Atlantic prin str. Belle •sie (în N) şi str. Cabot (în E). în el se varsă fl. S.L în interiorul acestui 9°lf se află ins. Anticosti, Prince Edward şi Madeleine. îngheaţă în iernile foarte friguroase. Descoperit de Jacques Cartier în cea de-a doua călătorie (1534-1535). 4. Ins. americană locuită de inuiţi, în M. Bering, 'a 190 km V de ţărmul pen. Alaska 241 km S de str. Bering; 4,4 mii ^m ; 153 km lungime; 16-56 km lăţime. Alt. max.: 672 m. Oraşe: ^avoonga, Gambell. Vegetaţie de tunară. Vânătoare de foci. Descoperită ,n 1728 de exploratorul Vitus Bering. SAINT LOUIS [sent luis], oraş în partea central estică a S.U.A. (Missouri), situat pe dr. fl. Mississippi, la 16 km aval de confl. acestuia cu Missouri; 348,1 mii loc. (2000). Port fluvial. Aeroport. Mare nod feroviar (25 de linii de c.f.). Şantier naval. Constr. aeronautice (avioane şi capsule spaţiale; în 1927 la S.L. a fost construit avionul „Spirit of S.L.“, cu care C. H. Lindbergh a traversat Atlanticul), de automobile şi suban-samble pentru automobile, de material feroviar şi de echipament electric. Ind. siderurgiei feroase şi neferoase (oţel, plumb, zinc, cupru, aluminiu), de prelucr. şi chimizarea petrolului, de prelucr. a lemnului, textilă, poligrafică, a încălţămintei şi alim. Mare piaţă pentru cereale şi animale. Cinci universităţi: „Saint Louis“ (1818), „Washington" (1853), „Maryville" (1872), „Webster" (1915) şi „Missouri-Saint Louis“ (1963). Conservator (1924). Muzee de artă, al transporturilor (locomotive vechi, autobuze, camioane ş.a.), al ştiinţelor naturii; Muzeul memorial „Thomas Jefferson". Teatru municipal, Teatru de operă, Orchestră simfonică (din 1880), Planetariu. Grădină botanică (inaugurată în 1860) extinsă pe 30 ha, cu peste 11 mii specii de plante şi arbori; seră; 70 de parcuri, din care Forest Parc are 567 ha. Catedrală episcopală (1859-1867); biserică romano-catolică (1831-1834); Noua catedrală (1907-1914), decorată în stil bizantin; clădirea Tribunalului (1846); Arcul memorial „Jefferson", construit de Eero Saarinen în anii 1948-1964; Gateway Arch, cel mai mare monument de acest fel din S.U.A. (1959-1965). Aşezarea a fost întemeiată în febr. 1764 de Pierre Laclede, un comerciant francez din New Orleans, şi numită aşa, în onoarea regelui francez Ludovic al IX-lea („cel Sfânt"). A aparţinut Spaniei (1770-1800), Franţei (până în 1803), iar apoi, împreună cu întreaga Louisiană, a intrat în posesia Marii Britanii. Din 1821, aparţine S.U.A. Oraş din 1822. La S.L au avut loc Jocurile Olimpice din 1904. SAINT-LOUIS, oraş în NV Senegalului, situat pe ins. Saint-Louis din estuarul fl. Senegal, la 25 km de ţărmul Oc. Atlantic, la 260 km NE de Dakar; 154,4 mii loc. (2001). Port fluvio-maritim. Ind. chimică, textilă şi alim. Edificii în stil colonial. Muzeu. Pod peste fl. Senegal. Oraşul a fost inclus (din 2000) în Patrimoniul cultural universal. în 1645 în estuarul fl. Senegal francezii ai întemeiat o factorie, numită în 1659 Saint-Louis. Ocupat de englezi în anii 1757-1779 şi 1809-1817. A fost capitala Federaţiei Africii Occidentale Franceze (1895-1902) si a Senegalului (1902-1958). SAINT LUCIA [sent lu:/e] (Sfânta Lucia), stat în America Centrală insulară (arh. Antilele Mici); 617 km2; 165 300 loc. (2005). Limba oficială: engleza; uzuală: creolo-franceza. Religia: creştină (romano-catolici 67,5%, protestanţi 22%) 87,5%, alte credinţe 8%, atei 4,5%. Capitala: Castries. Oraşe pr.: Vieux Fort, Micoud, Soufriere. S.L. este o ins. vulcanică cu ţărmuri relativ crestate (inclusiv frumosul golf al Capitalei) cu faleze pronunţate şi un şir de culmi muntoase nu prea înalte (alt. max. Mount Gimie, 950 m) ai căror versanţi sunt brăzdaţi de ape scurte şi vijelioase. Climă tropical-oceanică, moderată de alizeele de NE, cu cicloane tropicale în sezonul ploios (mai-aug.). Pădurile tropicale au făcut loc de-a lungul ultimei jumătăţi de milen. terenurilor agricole, ocupând azi ceva mai mult de 10% din supr. ins. (78 km2, în^aşa-numita Central Forrest Reserve). între zonele protejate se numără arealul celor două vârfuri piramidale din SV ins. (Gros Piton, 798 m, Petit Piton, 750 m) inclus (2004) în lista Patrimoniului natural mondial. Bazată în mod tradiţional pe agricultura de plantaţie (bananieri în special), ec. ins. s-a diversificat în ultimele decenii, legat de amplificarea turismului, de facilităţile financiare oferite firmelor străine şi de amplificarea activităţii ind., S.L având cea mai diversificată structură a ind. prelucrătoare din întreg spaţiul Antilelor Mici. Agricultura (3 000 ha irigate) are ca specific culturile de bananieri, mango, cocotieri, la care se adaugă cele de igname, manioc, batate, taro, legume, citrice, avocado, cacao, piper, nucşoară ş.a. Se cresc: bovine, porcine, ovine şi caprine. Produse ind.: energie electrică, componente electronice, confecţii, textile, ulei de cocos, mar-garină, bere, băuturi alcoolice, ţigarete ş.a. Turismul a devenit în ultimii ani principala sursă de valută, în parte ca destinaţie a navelor de croazieră. Principalele zone şi obiective: oraşul Castries, capitala ţării — cunoscută staţiune de cură helioma-rină — şi aria din jurul golfului omonim, oraşul Vieux Fort, insuliţa Gros Islet, golful Marigot Bay, arealul Piton-\\or. Moneda: 1 Eastern Carribean Dollar = 100 Cents. Export: banane, bere, confecţii, componente electrice şi electronice ş.a. Pr. parteneri: Marea Britanie, S.U.A., Brazilia, Barbados, Antigua şi Barbuda, Dominica. Import: produse agro-alimentare, echipamente ind., bunuri manufacturate, produse chimice, produse petroliere ş.a. Pr. parteneri: S.U.A., Trinidad şi Tobago, Marea Britanie, Venezuela. SAINT-MALO 256 61° long, V_____________ i SAINT LUCIA 0 10 20 km: 61° long. V DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Districte Suprafaţa Populaţia (km2) (2001) Anse-la-Raye 47 6 060 Canaries1 1 788 Castries 79 64 344 Choiseul 31 6 128 Dennery 70 12 767 Gros-lslet 101 20 872 Laborie 38 7 363 Micoud 78 16 041 Soufriere 51 7 656 Vieux Fort 44 14 754 1 Suprafaţa districtului Canaries este cuprinsă în cea a districtului Anse-la-Raye. Notă: Toate districtele poartă numele centrelor ad-tive. Istoric. Locuită de triburi de amerindieni, S.L. este descoperită în 1502 de Cristofor Columb şi numită astfel după ziua în care a fost zărită. Colonie a Coroanei britanice din 1814, S.L. îşi proclamă în 1979 independenţa de stat în cadrul Common-wealth-ului. Membru al O.N.U. (18 sept. 1979). Alegerile parlamentare (23 mai 1997) sunt câştigate de liderul Partidului Laburist, aflat în opoziţie, Kenny Anthony, care devine noul prim-min., reconfirmat în funcţie, în urma victoriei în alegerile parlamentare din dec. 2001. Monarhie constituţională. SAINT-MALO [semalo] 1. Golf al Mării Mânecii, între pen. Bretagne şi Cotentin, care scaldă ţărmul de NV al Franţei. Pătrunde în uscat 110 km; lăţime: 125 km. Ad. max.: 51 m. în partea de N se află Ins. Normande. In el se varsă fl. Trieux, Rance, Couesnon şi Selune. 2. Oraş în NV Franţei (Bretagne), situat pe o ins. stâncoasă la gura de vărsare a fl. Rance în G. Saint-Malo; 48,1 mii loc. (1999). Port de pescuit. Reparaţii navale. Ind. textilă şi alim. (conserve de peşte). Centru turistic. Yachting. în sec. 16-19 vestită bază pentru corsarii care atacau navele engleze. Muzeu de istorie. Sediul unei mănăstiri în sec. 6, a devenit centru episcopal (sec. 12-18); biserica Saint-Vincent (sec. 12); castel (sec. 15). S.-M. împreună cu ducatul Bretagne, din care făcea parte, s-a unit cu Franţa în 1491. Distrus în mare parte de trupele germane, în retragere, în aug. 1944. SAINT-MORITZ [semorits] (în Ib. germană: SANKT MOFÎITZ; în Ib. retoromană: SAN MUREZZAN), oraş în SE Elveţiei (Graubunden), situat în Alpii Retici, între 1 776 şi 1 854 m alt., pe cursul superior a! râului Inn, acolo unde acesta formează pitoreasca vale Engadine; 5,1 mii loc. (1998). Staţiune climaterică şi a sporturilor de iarnă. Izv. termale. Locul de desfăşurare a Jocurilor Olimpice de iarnă din 1928 şi 1948. SAINT-NAZAIRE [senaze.r], oraş în VNV Franţei (Pays de la Loire), avanportul oraşului Nantes, situat pe dr. estuarului fl. Loara, la 53 km VNV de Nantes; 65,8 mii loc. (1999). Port comercial şi militar. Şantier naval. Constr. de avioane; ind. siderurgică, a cimentului, chimică (îngrăşăminte) şi alim. Pod peste estuar (2 626 m). SAINTONGE [seto:j], prov. istorică în V Franţei, cu ieşire la G. Biscaya. Oraş pr.: Saintes. Viticultură. Legumicultură. Creşterea animalelor pentru carne şi lapte. Ofcupată de vizigoţi (419), a intrat în stăpânirea lui Clovis (507). Revenită Coroanei franceze din 1375. Coincide în mare măsură cu actualul departament Charente-Maritime. SAINT PAUL [sent po:l], oraş în N S.U.A., port pe Mississippi, centrul ad-tiv al statului Minnesota; 287,1 mii 257 SAINT-TROPEZ loc (2000); împreună cu Minneapolis formează o conurbaţie de 2,5 mii. loc. Aeroport. Constr. de automobile, computere, maşini electrice şi agricole, aparataj electrotehnic, echipamente aerospaţiale şi sisteme de ghidare; ind. siderurgică (oţel), de prelucr. a petrolului, chimică (lacuri, vopsele), de prelucr. a lemnului, textilă, poligrafică, a materialelor abrazive, a hârtiei, cosmeticii şi alim. (preparate din carne, conserve, bere). Centru comercial şi de transport. Piaţă pentru animale şi cereale. Universităţile „Hamline" (1854), „Saint Thomas" (1885) şi Universitatea de Stat (1971). Muzee de artă, de instrumente muzicale şi de istorie. Teatru. Orchestră de cameră. Două companii de operă. Capitoliu construit din 20 de varietăţi de marmură şi din granit; catedrală (1906-1915) realizată după modelul bazilicii Sf. Petru din Roma. Cedat de indienii dakota guvernului american (1805). Aşezarea a fost fundată în anii 1838-1840 de mai multe familii francezo-canadiene expulzate de la o bază militară din apropiere. Cu numele actual din 1841. Declarat oraş în 1854 şi centrul ad-tiv al statului Minnesota din 1858. SAINT-PAUL [seppl], oraş în NV ins. Reunion; 87,7 mii loc. (1999). Piaţă agricolă. Ind. zahărului şi a tutunului. SAINTPAULIA (fr.; {s} n.pr. ai baronului german W. von Saint Paul, fost guvernator al unei provincii din Africa) s. f. (BOT.) Plantă decorativă de ghiveci, rezistentă la umbrire, din fam. gesneriacee {Saintpaulia ionantha), scundă, cu o rozetă bogată de frunze bazale adesea cu o nuanţă purpurie pe partea inferioară. Flori numeroase, la majoritatea soiurilor de culoare albastru închis până la violet, mai rar roz, albe sau roşii. Provine din Africa de E, unde creşte în parterul pădurilor de munte. Sin. violetă africană, impropriu, prin confuzie, violetă de Parma. SAINT PETER [sent pi .Ier] PORT, °raş în Marea Britanie, în ENE ins. Guernsey (Insulele Normande), centrul ad-tiv al ins. Guernsey; 16,4 mii loc. (2001). Port turistic şi comercial (legume şi flori) în S Mării Mânecii. Biserica Sf. Petru (sec. 11); castelul Cornet (sec. 13); Royal Court House (1799); clădirea Colegiului Elizabeth (1826; colegiul a fost fondat în 1563). Mentionat documentar în 1048. .SAINT PETERSBURG [sent PKterzberg], oraş în SE S.U.A. (Florida), port în G. Tampa (G. Mexic); 238,6 mii loc. (2000). Ind. al>m. Centru turistic şi staţiune bal- neoclimaterică. Colegiul Eckerd (1958) şi Şcoala de Drept a Univ. Stetson (1901). Fundat în 1876 şi numit aşa după oraşul rusesc Sankt-Petersburg, Declarat oraş în 1892. SAINT-PIERRE [sepie:r], oraş şi port în ins. omonimă (NV Oc. Atlantic), centrul ad-tiv al Colectivităţii teritoriale franceze Saint-Pierre şi Miquelon; 5,6 mii loc. (1999). Mare port de pescuit. Bază pentru flotilele de baleniere. Turism. Fundat în 1635 de colonişti francezi. Erupţia vulcanului Montagne Pelee din 1902 a distrus oraşul, ucigând aproape 30 000 oameni. SAINT-PIERRE [sepie.r] şi MIQUELON [miklo], arh. în NV Oc. Atlantic, la 25 km S de ins. Newfoundland (Terra Nova); 242 km2. Format din opt ins. stâncoase, din care Grand Miquelon şi Petite Miquelon totalizează 216 km2 şi Saint-Pierre, 26 km2; 6,3 mii loc. (1999). Celelalte ins. sunt: île-aux-Marins, Grand Colombier, île-aux-Vainqueurs, île-aux-Pigeons şi île Verte. Centrul ad-tiv: Saint-Pierre. Relief stâncos, puternic erodat de gheţari. Climă umedă şi rece. Expl. de turbă, pirite cuprifere şi min. de fier. Pescuit. Vânătoare de animale pentru blană. Descoperit în 1520 de navigatorul portughez Jose Alvarez Faguendez, revendicat de francezi în 1535 prin exploratorul Jacques Cartier şi anexat Franţei în 1662. Ocupat de englezi în anii 1713-1763 şi 1789-1814. în 1814 devine colonie franceză, la 1 ian. 1947 capătă statutul de „teritoriu de peste mări“ al Franţei, la 9 iul. 1976 i se acordă statutul de „departament de peste mări11 al Franţei, iar din 1985 „Colectivitate teritorială" în cadrul Republicii Franceze. SAINT-QUENTIN [sekătş], oraş în N Franţei (Picardia), port pe Somme; 59,1 mii loc. (1999). Nod feroviar. Ind. metalurgică, chimică şi textilă (lână, bumbac). Constr. de aparataj electrotehnic şi automobile; fabrică de Camille Saint-Saens zahăr. Centru comercial. Biserica Saint-Quentin (sec. 13-15), în stil gotic, primărie (sec. 14-16). Muzee. Pinacotecă. SAINT-SA6NS [sesă:s], Camille (1835-1921), compozitor, organist, pianist, dirijor şi pedagog francez. A compus în toate genurile, atât religioase cât şi profane, de la muzică de cameră, la muzică orchestrală (5 simfonii, concerte, poeme simfonice) şi operă („Samson şi Dalila“). Personalitate eclectică, măiestrie orchestrală, atras de muzica secolelor trecute. A devenit personificarea tradiţiei academice franceze. SAINT-SIMON [sesimo] 1. Louis de ROUVROY [ruvrua], duce de (1675-1755), scriitor francez. Celebru prin „Memoriile" sale (publicate postum), vast tablou al moravurilor societăţii aristocrate contemporane. Remarcabil portretist prin profunzimea observaţiei şi plasticitatea caracterizărilor. 2. Claude Henri de ROUVROY [ruvrua], conte de (1760-1825), teoretician social francez. Nepotul lui S. (1). A preconizat o societate (utopică) bazată pe participarea tuturor la muncă şi cu o economie planificată („Despre reorganizarea societăţii europene"). SAINT THOMAS, ins. americană în arh. Virgine, în M. Caraibilor, situată la 64 km E de Puerto Rico; 71 km2; 23 km lungime; 3 km lăţime. Oraş pr.: Charlotte Amalie (centrul ad-tiv al arh. Virgine Americane). Relief vălurit, de origine vulcanică, cu alt. max. de 474 m. Descoperită de Cristofor Columb în 1493. Colonizată de olandezi în 1657, a devenit colonie daneză în 1666, cumpărată de S.U.A. în 1917. SAINT-TROPEZ [setrope], oraş în SE Franţei (Provence), port în golful cu acelaşi nume al M. Mediterane, pe Coasta de Azur; 6,2 mii loc. (1999). Şantier naval; parfumuri; vin. Renumită staţiune balneară şi turistică. Citadelă (sec 16), muzeu naval; muzeu de artă modernă. Claude Saint-Simon SAINT-VENANT 258 SAINT-VENANT [sevnă], Adhemar BARR£, conte de (1797-1886), inginer francez. Cercetări în domeniul rezistenţei materialelor şi al teoriei elasticităţii; a elaborat legea curgerii fluidelor sub presiune (1855) şi principiul lui S.-V., conform căruia un sistem de forţe echilibrat, aplicate la 0 porţiune de suprafaţă a unui corp solid, provoacă în acesta tensiuni care descresc rapid pe măsura îndepărtării de la această porţiune şi poate fi înlocuit cu un sistem de forţe echivalent. SAINT VINCENT [sent vinsent] (SFÂNTUL VINCENŢIU) 1. Ins. în arh. Antilele Mici, în M. Caraibilor; 344 km2; 29 km lungime; 18 km lăţime max. Oraşe pr.: Kingstown, Layou, Stubbs, Georgetown. Relief muntos vulcanic, cu alt. max. de 1 234 m (vf. La Soufriere). Descoperită de Cristofor Columb în 1498. Caribii, care erau pe ins. din c. 1300, au opus o rezistenţă îndârjită faţă de colonizatori (până în sec. 18). Acordată de regele englez Carol I lui Earl de Carlisle, în 1627, ins. a rămas nelocuită de europeni până în sec. 18. în 1762 ocupată de englezi, a căror stăpânire era confirmată de Tratatul de Pace de la Paris (10 febr. 1763), care punea capăt Războiului de 7 ani (1756-1763). Exceptând un scurt inteludiu francez între 1779 şi 1783, ins. a rămas colonie britanică sub diferite formule ad-tive coloniale; din 1960 a devenit colonie separată. Afectată de frecvente uragane şi de mai multe erupţii vulcanice. 2. Golf al Oc. Indian, care scaldă ţărmul sudic al Australiei, situat între pen. Yorke la V şi continent la E; 160 km lungime; 73 km lăţime max. Comunică cu Oc. Indian prin str. Investigator în SV şi prin pasajul Backstairs în SSE. La intrarea în golful S.V. se află ins. Kangaroo. Porturi pr.: Port Adelaide, Port Wakefield, Ardrossan. Explorat în 1802 de navigatorul britanic Matthew Flinders. 3. Cap în Oc. Atlantic (Cabo de Săo Vicente), în SV Portugaliei. Formează cu capul Pontia promontoriul Sagres. Lângă Sagres, în Vila do Infante, prinţul Henric Navigatorul a construit (c. 1420) un observator şi o şcoală pentru navigatori. în apele S.V. s-a desfăşurat o bătălie navală, în care amiralul britanic John Jervis a înfrânt flota franco-spaniolă (1797) cucerind Trinidad. SAINT VINCENT şi GRENADINELE (Sfântul Vlncenţiu şi Grenadinele), stat în America Centrală insulară (arh. Antilele Mici), în SE M. Caraibilor; 389,3 km2; 117 500 loc. (2005). Limba oficială: engleza; uzuală: creolo-engleza. Religia: creştină (anglicani 41,6%, protestanţi 21,2%, romano-catolici 10,7%), 73,5%, hindusă 3,3%, islamică 1,5% ş.a. Capitala: Kingstown. Oraşe pr.: Layou, Chateaubelair, Georgetown. Este format din 32 de ins. şi insuliţe, mai mare fiind ins. St. Vincent (345 km2); celelalte 7 ins. (în total 44 km2) — între care Bequia, Mustique şi Canouan fac parte din miniarhipelagul Grenadinelor de Nord împărţit cu statul vecin Grenada. Ins. principală este dominată de vulcanul activ La Soufriere (1 234 m) cu erupţii dezastruoase în 1821, 1902 şi 1979. Climă tropical-oceanică, cu două anotimpuri, cel ploios fiind mai-nov., perioadă în care sunt active şi cicloanele tropicale care periodic provoacă pagube recoltelor şi alte dificultăţi ec. Pădurea tropicală ocupă c. 1/4 din terit., pentru prezervarea mediului natural fiind declarate mai multe rezervaţii naturale (forestiere şi de avifaună). Având ca specific agricultura de plantaţie (mai ales 259 SALA bananieri) economia St.V şi G. şi-a modificat serios structura în ultimele decenii. Alături de culturile comerciale: bananieri, cocotieri, citrice, cafea, cacao, mango, arahide, trestie de zahăr, mirodenii (nucşoară), se întâlnesc culturi pentru consumul intern precum batate, manioc, igname, porumb, legume. St.V. şi G. sunt primul producător mondial de Maranta arundinacea din rizomii căreia se obţine o varietate de amidon (arrowrooi). Se cresc: ovine, porcine, caprine, bovine, iar pescuitul şi-a pierdut din importanţă. Ind. s-a diversificat, şi este tot mai mult orientată către export. Ind. prelucrătoare produce: energie electrică, textile şi confecţii, mobilă, articole de sport, lapte, carne, zahăr, ulei de cocos şi de arahide, bere ş.a. în diversificarea surselor de venit, un rol important îl joacă taxele rezultate din înregistrarea şi prezenţa (adesea o simplă adresă poştală) a firmelor străine (off-shore) precum şi cele încasate ca urmare a folosirii de către numeroase nave străine (din 54 ţări, inclusiv România) a pavilionului de complezenţă. Căi rutiere: 830 km (2002). Principalul port şi aeroport este Kingstown. Turismul în parte prin intermediul vaselor de croazieră a devenit principala sursă de valută a ţării, depăşind de peste două ori veniturile obţinute din exporturi. Principale zone şi obiective: Capitala şi împrejurimile, vulcanul La Soufriere, ins. Grenadine unde se află numeroase spaţii de cazare şi agrement. Moneda: 1 Eastern Caribbean Dollar = 100 Cents. Export: banane, făină, orez, taro, amidon de arrowroot, rachete de tenis; reexporturi. Pr. parteneri: Marea Britanie, Barbados, Saint Lucia, S.U.A. Import: produse agro-alimentare, utilaje ind. Şi mijloace de transport, produse chimice, combustibili ş.a. Pr. parteneri: Marea Britanie, S.U.A., Trinidad Şi Tobago. - Istoric. Descoperit de Cristofor Columb în 1498 (în ziua de Sfântul Vincenţiu, de unde şi numele), S.V. şi G. devine colonie engleză în 1783, iar în 1979 îşi Proclamă independenţa de stat în cadrul Commonwealth-ului. Membru al O.N.U. (16 sept. 1980). Prim-min. Robert Milton Cato (1979-1984). Liderul Noului Partid Democrat, James F. Mitchell, prim-min. (din 30 |ul. 1984) cedează puterea (oct. 2000) lui Arnhim Ulrich Eustace, noul nder al Noului Partid Democrat, înlocuit în funcţia de prim-min. de nalph Gonsalves, ca urmare a câştigării alegerilor legislative din 28 H^art. 2001. Monarhie constituţională. SAIPAN, ins. vulcanică în arh. Mariane (Pacificul central-vestic); 181 km2; 23 km lungime; 3-9 km lăţime. Oraşe pr.: Susupe, Garapan. Relief vălurit, cu alt. max. de 466 m (Mount Tagpochau). Controlată de spanioli (1565-1899) şi de germani (1899-1914); sub mandat japonez (1920- 1944); cucerită de S.U.A. în 1944, instalând aici o bază aeriană. între 1962 şi 1986 a fost sediul lui Trust Territory of the Pacific Islands. SAÎS, oraş în Egiptul antic, în Delta Nilului. S-a impus în milen. 1 î.Hr. ca un important centru comercial şi cultural legat de lumea greacă. Reşedinţă a faraonilor dinastiei 26 „saită“ (663-525 Î.Hr.). Decade după fundarea Alexandriei (331 î.Hr.). Azi Şă al-Hajar. SAITO Mokichi (1882-1953), scriitor şi medic psihiatru japonez. Poet al genului tanka, critic şi eseist. Poezia sa este o înregistrare a lumii în manieră descriptivă („Raze roşii", „Licuricii de dimineaţă", „Giuvaerul neşlefuit", „Teoriile mele asupra poeziei tanka"). Renumit pentru lucrarea de referinţă în literatura japoneză „Kakinomoto no Hitomaro", pentru care i s-a acordat Premiul Academiei Imperiale. SAIVAN (< tc.) s. n. Adăpost de iarnă pentru oi. SAIZESCU, Geo (n. 1932, Prisă-ceaua), regizor român de film. Autor de comedii de situaţii şi satirice al căror succes de public se datorează umorului nesofisticat şi popularităţii interpreţilor („Un surâs în plină vară", „Păcală", „Secretul lui Bachus"). SAJAMA [sahama], Nevado vârf în m-ţii Anzi, în NV Boliviei, în apropiere de graniţa cu Chile. Alt.: 6 520 m. Zăpezi persistente. Parc naţional din 1945. SAKAI, oraş în JajDonia (Honshu), situat pe ţărmul G. Osaka, la 10 km S de Osaka; 787,8 mii loc. (2002). Port. Şantier naval. Ind. metalurgiei feroase (oţel) şi neferoase (aluminiu, cupru), constr. de maşini (automobile şi subansamble pentru automobile, biciclete), chimică (îngrăşăminte) şi petrochimică, textilă şi alim. Mausoleul împăratului Nintoku (313-399), având 486 m lungime şi 35 m înălţime (cel mai mare din Japonia); temple budiste din sec. 16. SAKAKURA Junzo (1901-1969), arhitect japonez. A studiat în Franţa (1931-1936) cu Le Corbusier. Unul dintre arhitecţii care au îmbinat, în mod armonios arhitectura europeană cu elemente tradiţionale japoneze. Şi-a câştigat faima internaţională cu pavilionul japonez pentru Expoziţia Mondială de la Paris (1937). îi mai aparţin, printre altele: Muzeul de Artă Modernă din Kamakura (1951), Piaţeta din Shinjuku din Tokyo (1964-1967), primăria oraşului Kure. SAKANOUE no Tamuramaro (758-811), lider militar, primul beneficiar al titlului de shogun. SAKATA Shoichi (1911-1970), fizician japonez; specialist în fizică nucleară. Cunoscut pentru „modelul Sakata" (1956) al structurii atomice, care a precedat teoria Murray Gell-Mann („Fizica şi tehnicile ei"). SAKATA Tojuro I (1647-1709), actor japonez, unul dintre cei mai renumiţi actori de „Kabuki". Este considerat cel mai bun interpret de roluri romantice din zona Kyoto-Osaka. SAKE (cuv. japonez) s. n. Băutură alcoolică specifică Japoniei, obţinută din orez fermentat; de obicei se consumă caldă. SAKI (pseud. lui Hector Hugh Munro) (1870-1916), scriitor şi publicist scoţian. Nuvele umoristice („Cronicile lui Clovis", „Lighioane şi supralighioane"). SAKIA (ŞAKIA) MUNI (cuv. sanscrit „înţelept, pustnic din neamul Sakia"), unul dintre numele lui Buddha. SAKISHIMA, mic arh. coraligen japonez în V Oc. Pacific, alcătuit din 20 de ins., situat la S de lanţul insular Ryukyu, la E de ins. Taiwan; 888 km2. Ins. pr.: Miyako, Ishigaki, Iriomote. SAKMANN, Bert (n. 1942), fiziolog german. Cercetător la Institutul „Max Planck" din Gottingen şi la cel din Heidelberg. Contribuţii fundamentale în biologia celulară. Coautor al descoperirii mecanismului celular de transfer ionic. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1991) împreună E. Neher. SĂKTISM (cuv. sanscrit „putere", „energie"), subst. Doctrină religioasă în India (alături de şivaism şi vişnuism), dedicată cultului soţiei lui Şiva, KăIT, care reprezenta simbolul energiei feminine active. SALA, Marius (n. 1932, Vaşcău, jud. Bihor), lingvist român. Acad. (2001). Director al Institutului de Lingvistică din Bucureşti (din 1994). Studii de lingvistică generală şi romanică, hispanistică, istoria limbii române („Contribuţii la fonetica istorică a limbii române", „Phonetique et phonologie du iudeo-espagnol de Bucarest", „El lexico indigena del espanol americano" în colab., „Le SALA 260 Marius Sala judeo-espagnol", „Limbile lumii. Mică enciclopedie", în colab., „Limbi în contact", „Enciclopedia limbilor romanice", în colab., „Enciclopedia limbii române", în colab., „Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice", în colab., „Introducere în etimologia limbii române", „De la latină la română", „Limba română, limbă romanică"). Redactor responsabil la „Dicţionarul limbii române", serie nouă şi la „Micul dicţionar academic". Scrieri de popularizare. Membru al mai multor comitete internaţionale şi academii din străinătate. SALA v. Rabat (Maroc). SALACROU [salakru], Armând (1899-1989), dramaturg francez. Unul dintre cei mai originali reprezentanţi ai teatrului de avangardă, a creat o operă dramatică de meditaţie asupra condiţiei umane. Comedii groteşti, drame istorice şi metafizice („O femeie liberă", „Necunoscutul din Arras", „Bulevard Durând"). Memorii („în sala paşilor pierduţi"). SALADIN (SALĂH ad-DÎN Yusuf ibn Ayyub) (c. 1138-1193), comandant de oşti şi diplomat arab de origine kurdă. întemeietorul dinastiei Aiubizilor. Vizir al califului fatimid al-Adid (din 1169). După moartea acestuia (1171), s-a proclamat sultan al Egiptului (din 1171), ceea ce a marcat sfârşitul dinastiei Fatimizilor şi a Califatului şiit şi reîntoarcerea la islamul sunnit, şi al Siriei (din 1174), supunând apoi autorităţii sale Siria, Palestina, Arabia apuseană şi Nubia. în 1187-1188, în urma bătăliei de la HattTn (5 iul. 1187), a cucerit posesiunile cruciaţilor (Accra, Ierusalim, Askalon), ceea ce a constituit una dintre cauzele Cruciadei a iIl-a (1189-1192). A luptat cu Richard I Inimă de Leu, regele Angliei, şi Filip II August, regele Franţei. în literatura medievală, simbol al principelui înţelept şi generos, el este considerat unul dintre cei mai valoroşi comandanţi musulmani. SALADO, Rfo denumirea mai multor cursuri de apă din Argentina. Mai importante: 1. Râu în N Argentinei, afl. dr. al fl. Paranâ, în aval de Santa Fe; 1 802 km. Izv. din Anzii Centrali şi străbate Gran Chaco. în cursul superior poartă denumirea de Rfo del Juramento. 2. Râu în partea centrală a Argentinei, afl. stg. al fl. Rio Colorado în pampas (la ape mari); 1 368 km. Izv. din Anzi sub numele de Rfo Desaguadero, iar în cursul inferior se numeşte Rfo Chadileo. La ape mici (mai-sept.) se pierde în pampas, transformându-se într-un sistem de lacuri sărate şi mlaştini. SALAHIYEH v. Dura-Europos. SALAHOR (< tc.) s. m. Muncitor necalificat, plătit cu ziua, care lucrează de obicei la construcţii de case, de drumuri etc. ♦ (în Ev. Med., în Ţările Române) Ţăran scutit de dări, pus de domnie la dispoziţia Porţii Otomane pentru a lucra la repararea cetăţilor turceşti, la întreţinerea drumurilor şi la alte munci grele. SALAM (< tc.) s. n. Produs alimentar cu durată mare de conservare preparat din carne tocată şi condimentată, supus unor tratamente termice şi introdus într-un înveliş din membrane naturale sau artificiale. SALAM, Abdus (1926-1996), fizician britanic de origine pakistaneză. Prof. univ. la Londra. Director al Centrului Internaţional de Fizică Teoretică de la Trieste (1964-1995). Specialist în fizica particulelor elementare. A emis ipoteza neutrinului bicomponent. Pe baza rezultatelor lui S. Glashow şi a cercetărilor proprii a elaborat, independent de S. Weinberg, o teorie necontradictorie care unifică interacţiunile slabe cu cele electromagnetice (modelul Weinberg-Salam). Premiul Nobel pentru fizică (1979), împreună cu S. Glashow şi S. Weinberg. Abdus Salam SALAMALEC (< tc.) s.n. Formulă de salut la popoarele de religie mahomedană; închinăciune, temenea. SALAMANCA, oraş în partea central-vestică a Spaniei (Castilia y Leon), pe râul Tormes, la 172 km NV de Madrid; 156,3 mii loc. (2001). Nod feroviar şi rutier. Piaţă agricolă (cereale, bovine, legume, vin, ulei ş.a.). Ind. chimică, textilă, a ceramicii, de prelucr. a pieilor şi alim. Produse de artizanat. Universitate (1218), care, din sec. 13, a devenit unul dintre cele mai puternice centre ştiinţifice din Europa; şi-a încetat activitatea în sec. 18, fiind restaurată şi redată circuitului universitar în 1940. Monumente: Podul roman peste râul Tormes (sec. 1-2); Piaza Mayor din centrul oraşului, mărginită de clădiri impozante în stil baroc, cu colonade corintice, construite în anii 1729-1733, după planurile lui D. Churriguera, considerată una dintre cele mai frumoase pieţe din Europa; catedrala Santa Maria de la Sede, în stil romanic târziu (sec. 12); catedrala nouă (1513-1560, cu adăugiri din sec. 17 şi 18), în stil gotic flamboyant; biserica San Estebân (1524-1610) cu altarul creat de J. B. Churriguera în 1693; biserica mănăstirii Augustinelor (1598-1636), cu notabile picturi murale interioare executate de Jose Ribera; Palatul Monterrey (c. 1540); Casa de la Salina (c. 1540); Casa de la Conchas (1514). Centru turistic. Partea veche a oraşului a fost inclusă (în 1988) în Patrimoniul cultural universal. în Antic, s-a numit Sala-mantica sau Helmantica. Cucerit de cartaginezi sub comanda lui Hannibal în anul 222 î.Hr., apoi de Imp. Roman (în sec. 2 î.Hr.), fiind inclus în prov. Lusitania până la dezintegrarea Imperiului, după care a fost cucerit pe rând de vandali, vizigoţi, arabi şi berberi (sec. 8). Disputat de musulmani şi creştini, a fost recucerit de la aceştia din urmă (1087-1102). SALAMANDRĂ (< fr„ lat) s. f. Specie de amfibian din ordinul uro-delelor (caudatelor), cu corpul negru cu pete galbene şi laturile inelate (Salamandra salamandra). Tegumentul lucios al s. secretă o substanţă iritantă cu rol protector. Trăieşte în N Africii, în S şi în centrul Europei. Sin. solomâzdră. SALAMINA (SALAMfS)1, ins. grecească în N G. Saronikos, din SE Greciei, în faţa portului Pireu; 102 km2. Localit. pr.: Salamfs. Ulei de măsline. Viticultură. Pescuit. în timpul Războaielor medice, în faţa promon-toriului Kynosura, în E ins. S., flota greacă comandată de Temistocle, a obţinut o mare victorie navală (la 21 261 SALBIE sept. 480 î.Hr.) asupra flotei persane conduse de regele Xerxe I. SALAMINA (SALAMfe)2, oraş antic situat pe ţărmul de E al ins. Cipru, la c. 5 km N de Famagusta. Potrivit tradiţiei a fost întemeiat de Teucer, erou din Războiul troian. A întreţinut intense relaţii comerciale cu fenicienii, egiptenii şi cilicienii. Rol important în timpul Războaielor medice', în faţa oraşului S. flota greacă a repurtat o victorie decisivă în lupta cu cea persană (în 449 î.Hr.), iar mai târziu, în 306 î.Hr., generalul macedonean Demetrios I Poliorcetes îl înfrânge, într-o luptă navală, pe diadohul Ptolemeu I Soter. Mai târziu, în timpul stăpânirii bizantine, el s-a numit Constantia, în onoarea împăratului Constanţiu II (337-361) care l-a reconstruit. Abandonat definitiv după ce a fost distrus de către arabi (647/648). SALAN, Raoul (1899-1984), general şi om politic francez. A comandat (1952-1953) trupele franceze din jndochina şi din Algeria (1958-1960). în dezarcord cu politica guvernului francez, în problema algeriană, a fost unul dintre conducătorii puciului militar din 22-25 apr. 1961. După înfrângere, a creat „Organizaţie Armată Secretă" (OAS). Arestat la 22 apr. 1962 şi condamnat la închisoare pe viaţă. Graţiat (1968) şi reabilitat (1982). Memorii. SALANDRA, Antonio (1853-1932), om politic italian. Liberal. De mai multe ori ministru; prim-min. (1914-1916). în timpul mandatului său, Italia a intrat în război de partea Antantei. A făcut parte din delegaţia italiană la Conferinţa de Pace de la Paris (1919). Sprijinitor al revenirii lui Mussolini la putere. SALANGANĂ, s. f. Pasăre din fam. Apodide, genul Collocalia, asemănătoare cu o rândunică, cu aripi lungi, înguste, curbate; se hrăneşte cu insecte pe care le prinde din zbor. Genul este reprezentat prin 21 de specii, răspândite în Asia de SE, Australia, Oceania şi ins. din Oc. Indian. îşi fac cuibul pe versanţi stân-coşi, greu accesibili şi pe pereţii peşterilor; la unele specii cuibul este format în mare parte dintr-o substanţă secretată de pasăre (asemănătoare cu saliva), care se întăreşte în contact cu aerul. Acestea, cunoscute sub numele de „cuiburi de rândunele“, constituie o delicatesă foarte apreciată în bucătăria orientală. SALARIAT, -Ă (< fr.) adj., s.m. şi f. Persoană fizică care încheie un contract de muncă individual, cu o persoană fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă, şi se obligă astfel să presteze munca pentru şi sub autoritatea acestuia, în schimbul unei remuneraţii numite salariu. S. temporar = persoană încadrată la un agent de muncă temporară şi pus de acesta la dispoziţia unui utilizator, pe durata necesară, în vederea îndeplinirii anumitor sarcini precise şi cu caracter temporar. SALARIU (< fr.; lat. salarium „soldă dată soldaţilor pentru sare“) s.n. Contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, care cuprinde s. de bază, indemnizaţiile, sporurile precum şi alte adaosuri. -O- S. de bază minim brut pe economie garantat în plată = nivelul minim al s. brut, de obicei lunar, stabilit prin hotărâre a Guvernului, sub care angajatorul nu poate negocia şi stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă. S. brut = suma totală a s. cuvenit pentru orele de muncă prestate. Cuprinde atât s. net, cât şi impozitul pe s. individual, ca şi alte elemente de natura contribuţiilor salariaţilor conform legii (pentru fondul de şomaj). S. net = suma efectivă de bani încasată după scăderea din s. brut a impozitului pe s. individual şi a contribuţiilor salariaţilor conform legii. ^ S. real = cantitatea de mărfuri şi servicii de consum care poate fi achiziţionată, la un moment dat, cu salariul net. SALARIZARE s.f. Principiile şi obligaţiile stabilirii salariilor, a plăţii acestora şi a garantării plăţii creanţelor salariale, conform „Codului muncii". SALATĂ (< ngr.) s. f. 1. Plantă legumicolă anuală din familia compozitelor, cultivată pentru frunzele sale mari, rotunde, care se consumă în stare verde (Lactuca sativa). Este bogată în vitaminele C, B, PP şi în carotină. Răspândită pe toate continentele, este cunoscută din Antic. Există mai multe varietăţi, printre care s. de căpăţână, marula (cu că-păţâni alungite) şi s. de foi. în România se cultivă în toate regiunile ţării. Sin. lăptucă. <0- Salata iepurelui = plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpina fistuloasă, înaltă de 50-100 cm şi cu flori roşii-purpurii (Prenanthes purpurea). 2. Preparat culinar făcut din anumite legume, fierte sau crude, de obicei cu adaos de oţet (sau zeamă de lămâie) şi de untdelemn, care se serveşte ca garnitură sau ca aperitiv. ^ S. de fructe = desert făcut din fructe crude tăiate bucăţi, presărate cu zahăr şi stropite cu rom sau cu coniac, vin etc. SALATIERĂ (< ngr.) s. f. Vas, castron în care se prepară şi se serveşte salata. SALAZAR, Antonio de Oliveira (1889-1970), om politic portughez. Prof. univ. la Coimbra. De mai multe ori ministru. Ca ministru de Finanţe (1928-1940) a reuşit să stabilizeze moneda şi să echilibreze bugetul. Prim-min. (1932-1968). Fondator şi preşedinte al partidului corporatist Uniunea Naţională. A instaurat un regim de dictatură; a stimulat economia, a reorganizat armata şi marina; politică de menţinere a coloniilor. Prin Constituţia din 1933 a fondat un „stat nou“ (Estado Novo) bazat pe un regim autoritar şi corporatist al partidului unic; biserica, armata şi poliţia aveau o poziţie privilegiată. SALĂ (< fr., germ.) s. f. 1. încăpere spaţioasă special construită sau amenajată, prevăzută cu instalaţii tehnice şi aparate specifice, destinată spectacolelor, expoziţiilor, antrenamentelor sau / şi competiţiilor sportive, întrunirilor şi reuniunilor (~ de teatru, ~de cinema, -de sport, -de box, ~de expoziţii, -de bal, ~de dans, ~de joc). 2. Coridor. SALBANDĂ (< germ.) s. f. Zona de contact dintre un filon şi roca înconjurătoare. SALBĂ (lat. subalba) s. f. 1. Podoabă care se poartă la gât, alcătuită dintr-unul sau mai multe şiraguri de monede, medalii, mărgele etc. S. au cunoscut o largă răspândire în România, încă din sec. 16-17. Cele mai vechi sunt s. făcute din monede din aur sau argint, găurite şi înşirate pe aţă. Mai târziu, au fost înşirate sau montate pe lănţişoare, bentiţe, fâşii de catifea şi combinate cu mărgele colorate sau alte piese metalice. 2. (ZOOT.) Fanon (2). 3. (BOT.) Salbă-moale = arbust din fam. Ce-lastracee, înalt până la 6 m, cu frunze opuse, lanceolate sau eliptice, cu flori verzi-gălbui şi cu fructe capsule roşii cu patru lobi (Evonymus europaea)\ voniceriu. Răspândit în Europa, este puţin pretenţios la sol şi climă. Din lemn se prepară un cărbune fin, folosit la desen. Salbă-râ-ioasă = arbust înalt de 1-3 m, cu frunze ovate sau eliptice, cu flori mici de culoare brună şi cu fructe capsule cu patru lobi (Evonymus verrucosa). Ramurile prezintă mici verucozităţi brune-negricioase, caracter care o diferenţiază de specia precedentă şi care explică numele plantei. Scoarţa rădăcinilor conţine 9-18% gutapercă. Creşte spontan în pădurile din reg. de câmpie şi coline. SALBIE s. f. v. salvie. SALCANTAY 262 SALCANTAY, vârf în Cordillera Oriental (m-ţii Anzi), în partea central-sudică a statului Peru, la NV de Cuzco; 6 271 m. Escaladat pentru prima dată în 1952. SALCÂM (< tc.) s. m. Arbore din familia leguminoaselor, înalt până la 30 m, cu frunze imparipenat-com-puse prezentând câte doi ghimpi la bază, cu flori albe mirositoare, meli-fere, dispuse în raceme, fructe păstăi (Robinia pseudacacia). Originar din America de Nord, a fost introdus în Franţa (1600), apoi în alte ţări europene, mai târziu şi în România (1750) ca plantă ornamentală. Creşte de la câmpie până în regiunea dealurilor fiind rezistent la secetă. Lemnul este folosit pentru obiecte de uz gospodăresc şi pentru foc. S. este cultivat în plantaţii forestiere pentru producţia de lemn, pentru fixarea coastelor, taluzelor, dunelor nisipoase şi ca perdele parazăpezi de-a lungul drumurilor. Din flori se prepară băuturi răcoritoare şi produse de cofetărie. ^ S. galben = arbust din familia leguminoaselor, înalt de 3-6 m, cu frunze trifoliate şi cu flori galbene în raceme mari (Laburnum anagyroides). Din lemn se fac obiecte de artă şi mobile fine. S. japonez = arbore înalt de 20 m, asemănător cu salcâmul, cu flori gălbui în panicule mari, terminale, cu păstăi de formă caracteristică (strangulate între seminţe), indehiscente (Sophora japonica). Originar din E Asiei, la noi introdus în parcuri şi grădini. SALCE s. f. Denumire dată rădăcinilor unor plante perene exotice, originare din Mexic şi din America de Sud, din genul Smilax, familia lilia-ceelor, întrebuinţate în medicină ca sudorifice şi depurative (S. medica, S. officinalis şi S. sarsaparilla). SALCEA, oraş în jud. Suceava, situat în E pod. Sucevei, pe stg. râului Suceava, la 12 km E de municipiul Suceava; 9 534 loc. (2005). Aeroport (modernizat în 1992) care deserveşte municipiul Suceava. Staţie de c.f. (în satul Văratec). Nod rutier, în lunca râului Suceava există o rezervaţie complexă, cu nuferi albi şi galbeni, stuf, raţe sălbatice ş.a. SALCIA 1. Com. în jud. Mehedinţi, situată în SE C. Blahniţei, pe stg. Dunării, la confl. cu Drincea, la graniţa cu Bulgaria; 3 352 loc. (2005). Pescuit. în luna iul. are loc anual manifestarea etnofolclorică „Sărbătoarea grâului11. 2. Com. în jud. Prahova, situată în V Subcarpaţilor Buzăului, pe pârâul Salcia; 1 218 loc. (2005). Biserica Sf. Nicolae (sfinţită la 6 dec. 1867). 3. Com. în jud. Teleorman, situată în NV C. Boian, pe râul Călmăţui; 3 247 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.). Moară de cereale (sfârşitul sec. 19), în satul Băneasa. Viticultură. Pe terit. satului Băneasa au fost descoperite (1943) urmele a două castre romane (sec. 2 d.Hr.), fortificate cu val de pământ cu palisadă şi dublat de un şanţ adânc de 2,50 m, situate pe linia de fortificaţii Valul lui Traian. SALCIA TUDOR, com. în jud. Brăila, situată în C. Şiretului Inferior, pe stg. râului Buzău; 2 827 loc. (2005). SALCIE (lat. salicem) s. f. Nume dat mai multor specii de arbori şi de arbuşti din genul Salix, familia sali-caceelor, cu frunze de obicei lan-ceolate şi cu flori grupate în amenţi cilindrici (Salix alba, Salix triandra, Salix pentandra etc.). Se cunosc c. 350 de specii, răspândite în reg. temperate şi subpolare (tundră) din Europa, Asia şi America de Nord. S. comună (Salix alba) creşte de obicei în lunci, în locuri umede, adesea periodic inundate. Lemnul, uşor şi moale, este utilizat mai mult pentru foc şi la fabricarea chibriturilor. Crengile folosite pentru diverse împletituri. Scoarţa conţine salicilină. S. plângătoare (sau pletoasă) = specie de s. cu ramuri foarte lungi, flexibile, care stau plecate în jos (Salix babylonica). Originară din Asia, frecvent cultivată în parcuri, pe malul lacurilor de agrement etc. S. că-prească = specie de Salix atingând până la 5 m înălţime, cu frunze eliptice sau oval-eliptice, de 5-12 cm lungime, albicioase pe spate (Salix caprea). Creşte în regiuni de munte, îndeosebi pe la marginea pădurii; specie pionieră care se dezvoltă abundent acolo unde pădurea a fost incendiată, tăiată sau rărită. Inva-dantă în plantaţii tinere. S. pitică = nume dat mai multor specii de arbuşti pitici din genul salix (S. her-bacea, S. retuşa, S. reticulata), cu tulpină foarte scurtă, de obicei îngropată în sol sau târâtoare, care cresc în munţii înalţi, îndeosebi în etajul alpin, pe soluri scheletice sau grohotişuri, în locuri vântuite sau în care zăpada stagnează un timp îndelungat. SALDANHA OLIVEIRA E DAUM [saldşna olivşire i d?un], Joăo Carlos duce de ~ (1790-1876), general şi om politic portughez. De mai multe ori ministru; prim-min. (mai-nov. 1835, 1846-1849, 1851-1856, mai-aug. 1870). Reforme în sistemul politic şi în economie. A încercat, fără succes, folosirea unor metode autoritare de guvernare. SALDUBA v. Zaragoza. SALfr (SLA), oraş în NV Marocului, situat pe ţărmul Oc. Atlantic, la gura de vărsare a fl. Bou Regreg, în apropierea NNE a capitalei ţării, Rabat; 579,9 mii loc. (1994). Port comercial şi de pescuit. Aeroportul Rabatului. Ind. textilă şi alim. Producţie de covoare şi de vase ceramice. Artizanat. Important port şi mari antrepozite în Ev. Med. Moschee (sec. 12). Mausoleul lui STdî Abd Allăh ibn Hasan, patronul sfânt al oraşului. Numeroase poduri peste Bou Regreg îl leagă de Rabat. Fundat în sec. 10. După 1627 aici s-a aflat o importantă bază de piraţi. SALEH (SALIH), Aii Abdallah (n. 1942), ofiţer şi om politic yemenit. în urma unei lovituri de stat a devenit şeful statului Yemenul de Nord (1978), apoi (din 1990) al Republicii Arabe Yemen (stat realizat prin unificarea celor două Yemenuri). SALEM 1. [seilem] Oraş în NV S.U.A., centrul ad-tiv al statului Oregon, situat pe râul Willamette, la 69 km SV de Portland şi 93 km E de ţărmul Oc. Pacific; 136,9 mii loc. (2000). Nod feroviar. Aeroport. Metalurgia aluminiului. Ind. constr. de maşini agricole, a celulozei şi hârtiei, textilă, de prelucr. a lemnului şi alim. Produse electrice (baterii). Piaţă agricolă (legume, fructe, animale, cereale). Universitatea „Willamette" (1842). Galerie de artă. Capitoliu construit în 1937 din marmură albă de Vermont. Fundată în 1840 de un grup de misionari metodişti conduşi de Jason Lee, aşezarea este desemnată drept capitala statului Oregon în 1859 şi declarată oraş în 1860. Numele actual derivă de la cuvântul ebraic Shalom („Pace"). 2. Oraş în Statele Unite (Massachusetts); 42 mii loc. (2002); port la Oc. Atlantic. Fondat în 1626; devenit celebru datorită „procesului vrăjitoarelor11 (1692) care i-a inspirat lui Arthur Miller subiectul dramei „Vrăjitoarele din S.“. Tot aici se află „casa cu şapte frontoane" imortalizată de N. Hawthorne. 3. Oraş în S Indiei (Tamil Nadu), situat la poalele S ale m-ţilor Gaţii de Est, la 332 km SV de Chennai; 693,2 mii loc. (2001). Nod feroviar şi rutier. Centru comercial. Expl. min. de fier, mangan şi corindon din apropiere. Ind. chimică, textilă (bumbac, mătase), sticlăriei şi alim. Prelucr. magneziului. SALEP (< tc.) s. n. 1. Nume dat tuberculilor uscaţi ai unor specii de orhidee; p. ext. praf de amidon extras din aceşti tuberculi; se fierbe în apă sau în lapte, fiind foarte hrănitor. 2. Băutură orientală preparată din s. (1), apă şi miere. 263 SALINAS SALERNO, oraş în S Italiei (Campania), situat pe ţărmul golfului omonim al M. Tireniene, la 47 km SE de Napoli; 137,7 mii loc. (2003). Port. Şantier naval. Ind. siderurgică, a constr. de maşini, chimică, electrotehnică, textilă, de prelucr. a lemnului, sticlăriei, mat. de constr. (ciment), a ceramicii şi alim. Piaţă agricolă (cereale). Staţiune balneară. Centru turistic. Catedrala San Matteo (sfârşitul sec. 11, reconstruită în sec. 18) în care se află mormintele Sf. Matei şi al papei Grigore VII; Domul ara-bo-normand (1076-1085); bisericile San Giorgio (sec. 18) şi Annunziata/ Buna Vestire (sec. 18); necropole etrusce (sec. 6-5 Î.Hr.). La S. a fost întemeiată o şcoală de studii medicale (sec. 10), care a funcţionat până în 1811, prima de acest fel din Europa. Aşezarea a fost fundată, probabil, de etrusci, a devenit colonia romană în anul 197 Î.Hr. cu numele Salernum. în anul 646 a intrat în componenţa unui ducat longobard, iar în 839 a devenit capitala unui principat independent. A cunoscut o perioadă de mare prosperitate în timpul Guaimario V, duce al Calabriei şi Pugliei (1027-1052). Cucerit de normanzii conduşi de Robert Guiscard (1076), care şi l-a făcut capitală. De-a lungul Ev. Med. a existat ca feud aparţinând familjilor Colonna, Orsini şi Sanseverino. în 1632 a fost încorporat în Regatul de Napoli. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la 9 sept. 1943, la S de oraş, forţele anglo-americane au efectuat o debarcare pentru a grăbi eliberarea oraşului Napoli, purtându-se lupte grele împotriva trupelor germane. Sediu al guvernului condus de Pietro Badaglio (apr.-mai 1944). SALEU (< fr.) s. n. Produs de patiserie în formă de beţişor, crocant, făcut din aluat sărat, cu diverse adaosuri (caşcaval, brânză, chimen etc.). SALEZIAN s.m. Membru al „Societăţii Sf. Francisc de Sales“, ordin catolic întemeiat în 1859 de Sf. loan Bosco la Torino şi dedicat reeducării tinerilor, în special a celor defavorizaţi. Ramura feminină a fost fundată în 1610. SALG6TARJÂN [falgo:toria:n], oraş în NE Ungariei, situat la poalele N ale m-ţilor Mâtra, pe cursul superior al râului Tarjân, la graniţa cu Slovacia, la 84 km NE de Budapesta; 45 mii loc. (2003). Expl. de cărbune brun. Ind. siderurgică, cocso-chimică, a constr. de maşini agricole şi de utilaj minier, sticlăriei, de prelucr. a tutunului şi alim. Ruinele castelului Salgo, situat pe o stâncă de bazalt, la 615 m alt. Centru turistic. SALI- (< fr.; {s} lat. sal, salis ,,sare“) Element de compunere cu semnificaţia „(referitor la) sare“, cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. SALICACEE (< fr.; {s} lat. salix „salcie") s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate (Salicaceae) cuprinzând arbori şi arbuşti cu lemn moale (intrând în categoria de „esenţe moi“), frunze simple, alterne, prevăzute cu stipele, cu flori unisexuate, dispuse de obicei dioic, în amenţi, şi cu fructe capsule cu seminţe păroase (ex. plopul, răchita şi salcia). Se cunosc c. 400 de specii. Cresc în zonele temperate şi reci. SALICĂ (< fr.) adj. (în sintagma) Legea ~ = culegere medievală de norme de drept bazate pe obiceiul pământului, aparţinând francilor de pe terit. Galiei. Prin l.s. femeile nu aveau dreptul de a moşteni proprietăţi funciare; această restricţie a dus şi la îndepărtarea lor de la succesiunea la tron. Principiul a funcţionat şi în România. SALICILAMjDĂ s. f. Substanţă medicamentoasă cu acţiune analgezică şi febrifugă. SALICILAT (< fr.) s. m. Sare sau ester al acidului salicilic, întrebuinţat în medicină, în ind. alim. etc. S. de sodiu = substanţă solidă cristalină, de culoare albă, solubilă în apă. Se întrebuinţează în tratamentul reumatismului, la conservarea legumelor şi a fructelor etc. SALICILIC (< fr.) adj. Acid ~ = acid derivat din fenol. Are acţiune slab antiseptică, antipiretică, kerato-litică. Se întrebuinţează în medicină şi în ind. alim. SALICIUNĂ (< germ.) s. f. Glico-zid cu însuşiri antifebrile şi antireu-matice, extras din scoarţa de salcie. SALIENI (< fr.) s. m. pl. (La romani) Preoţii zeului Marte, în număr de 12 (mai târziu 24), grupaţi într-un colegiu pe Palatin (Roma); ei păstrau scuturile sfinte şi conduceau dansurile războinice la sărbătoarea zeului. SALIERI, Antonio (1750-1825), compozitor italian. Maestru al Capelei imperiale din Viena; rival al lui Mo-zart. A avut ca elevi pe Beethoven, Liszt, Meyerbeer şi Schubert. Cantate, oratorii, simfonii, piese instrumentale. Reprezentant al operei italiene la Viena („La Grotta di Trofonio“, „Tarare", „Danaidele"). SALIFER (< fr.; {s} sali- + lat. ferro „a purta") adj. Referitor la terenuri purtătoare de sare; care conţine sare; bogat în sare. SALI FIERE (< fr.) s. f. Eliminarea unei substanţe din soluţie prin adăugarea în aceasta a altei substanţe (de obicei, a sării) cu o solubilitate mai mare. Se aplică la fabricarea săpunului, coloranţilor şi a altor produse. SALIGNY, com. în jud. Constanţa; 2 369 loc. (2005). în Pod. Carasu. Staţiei de c.f. Pomicultură. SALIGNY 1. Anghel S. (1854-1925, n. sat Şerbăneşti, azi unificat cu satul Lieşti, com. Lieşti, jud. Galaţi), inginer şi om de ştiinţă român. Acad. (1897), prof. univ. la Bucureşti. Preşedinte al Acad. Române (1907-1910). Ministru al Lucrărilor Publice (1918-1919). A folosit pentru prima oară în lume betonul armat în construcţia silozurilor de cereale (1884), a proiectat (1888) şi a condus construcţia podului metalic peste Dunăre de la Cernavodă (1890-1895), pe atunci cel mai lung din Europa. A proiectat lucrări de îmbunătăţiri funciare, mai ales de irigaţii, şi de recuperare a zonelor inundabile. Lucrări de amenajare a porturilor Brăila, Galaţi şi Constanţa. Ca director general al Căilor Ferate, a iniţiat (1895) o lege pentru reorganizarea căilor ferate române şi a creat legături directe între Bucureşti şi Berlin. 2. Alfons Oscar S. (1853-1903, n. Focşani), chimist român. Frate cu S. (1). M. coresp. al Acad. (1902). Iniţiator al primului laborator pentru studiul materialelor de construcţii din ţară. Lucrări privind petrolul din România („Contribuţii la cunoaşterea petrolurilor din România"). SAL|N, -Ă (< fr., te) sali-) adj. Care conţine sare. ♦ (CHIM.) Care are caracter de sare. SALINAE, aşezare civilă romană în Dacia (sec. 2-3), identificată pe terit. oraşului Ocna Mureş (jud. Alba). Cunoscută datorită exploatării ocnelor de sare existente aici încă din Antic. SALINAS [seliines], oraş în V S.U.A. (California), situat pe valea Anghel Saligny SALINĂ 264 omonimă, la poalele m-ţilor Coastei, la 16 km E de ţărmul G. Monterey al Oc. Pacific, la 76 km SSE de San Jose; 108,8 mii loc. (2000). Centru agricol (animale, sfeclă de zahăr, legume). Colegiul „Hartnell" (1920); anual are loc un festival „California Rodeo“ celebru. Aşezarea a fost întemeiată în 1856 de Elias Howe pe vechiul drum spaniol dintre San Diego şi San Francisco, numit El Camino Real. Denumirea oraşului derivă de la numele spaniol (,,salinas“) al fostelor mlaştini sărăturate care acopereau în trecut această zonă. SALjNĂ (< fr., lat.) s. f. Complex de construcţii, de instalaţii sau de lucrări miniere, destinate exploatării unui zăcământ de sare; se poate extrage fie sare gemă (sub formă de blocuri sau de bulgări), fie o soluţie concentrată de sare (utilizată în ind. chimică), în funcţie de tipul instalaţiilor folosite; mină de sare, ocnă (1). După încetarea exploatării sălile subterane care s-au format prin extragerea sării sunt uneori folosite pentru tratament balnear, îndeosebi în afecţiuni respiratorii (ex. la salinele de la Târgu Ocna, Slănic-Prahova, Praid); constituie şi obiective turistice. SALINGER [sejlindjer], Jerome David (n. 1919), scriitor american. Prolific, a abordat în romanele şi nuvelele sale, pline de umor şi ironie, problematica tineretului american în perioada de după al Doilea Război Mondial („Franny şi Zooey“, „De veghe în lanul de secară", „Ridicaţi bârna acoperişului, dulgheri"). SALINITATE (< fr.) s. f. (CHIM.) Conţinutul în săruri (îndeosebi cloruri, sulfaţi, nitraţi, bicarbonaţi) al unei ape sau al unui sol. Conţinutul de săruri dizolvate în apele marine, oceanice sau lacustre este exprimat în valori %o sau grame la litru. Salinitatea medie a oceanului variază între 32-37%0. în mări s. variază mult, după climă, legătura cu oceanul, debitul fluviilor care se varsă în ele. V. şi sărat, lac ~. SALINIZARE (< salin, rar, „care conţine sare“) s. f. Proces de acumulare a sărurilor minerale hidroso-lubile în stratul arabil al solului (până la peste 0,08-0,10%), datorită ascensiunii capilare a apei încărcate cu săruri dintr-un strat acvifer situat la mică adâncime. Acest proces determină scăderea fertilităţii solului până la scoaterea totală din circuitul productiv. S. primară este datorată unor cauze naturale; s. secundară are loc datorită unei acţiuni antropice (irigaţii în climat arid sau cu apă cu conţinut ridicat de săruri; îndiguire neînsoţită de drenaj etc.). Datorită unor lucrări neadecvate, suprafeţe întinse din diverse regiuni ale globului au fost afectate de acest fenomen. SALINOMETRU (< fr.; {s} sali- + gr. metron „măsură") s. n. Areometru cu gradaţie adecvată, utilizat pentru determinarea concentraţiei soluţiilor de sare. SALISBURY [sp:lzb0ri], denumirea până în 1982 a oraşului Harare. SALISBURY [so:lzberi], oraş în Marea Britanie, situat în S Angliei, în câmpia S., pe râul Avon, la 35 km NV de Southampton 123, 5 mii., loc. (2001). Catedrală (din 1220-1258) în stil gotic timpuriu, cu un turn înalt de 123 m (cel mai înalt turn cu fleşă din Anglia). Ind. alim. şi uşoară. Turism. La c. 11 km N se află celebrul monument megalitic Stonehenge iar la c. 3 km NE ruinele aşezării normande Old Sarum, construite pe locul unei fortificaţii romane (Sorbiodunum). întemeiat în 1220 sub numele de New Sarum, prin strămutarea locuitorilor din Old Sarum. SALISBURY [so:lzb8ri], Robert Arthur Talbot GÂSCOYNE-CECIL [gaescoin-sisl], marchiz de ~ (1830-1903), om politic britanic. Lider al Partidului Conservator după moartea lui Disraeli. Prim-min. (1885-1886, 1886-1892, 1895-1902). A promovat o politică de echilibru în Europa şi expansionistă în Africa şi Asia. Adversar al naţionalismului irlandez. SALIUT (cuv. rusesc „salut"), s.n. Program al U.R.S.S. (1971-1983) de lansare a unor staţii pentru zboruri pe orbite circumterestre, dotate cu sisteme de cuplare cu navete pilotate „Soiuz" şi nepilotate „Progres". SALIVA (< fr., lat.) vb. I intranz. A produce, a secreta (multă) salivă. SALIVAR, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la salivă. ^ Glande salivare = glande exocrine a căror secreţie (saliva) se varsă în cavitatea bucală. La om există trei perechi: Jerome David Salinger parotide, sublinguale şi submaxilare. Celulele g.s. ale larvelor unor insecte conţin cromozomi uriaşi (politeni), folosiţi în studiile de genetică. SALIVĂ (< fr., lat.) s. f. (FIZIOL.) Lichid incolor, cu pH uşor acid (6-7), secretat în cavitatea bucală de glandele salivare, compus din apă, săruri minerale, mucină, lizozim şi enzime; la insectele hematofage conţine agenţi anticoagulanţi şi substanţe cu efect anestezic local. Curăţă şi umectează mucoasa bucală, jucând un rol în masticaţie, deglutiţie şi digestia chimică a anumitor compuşi. SALK [so:lk], Jonas Edward (1914— 1995), virusolog american. Prof. la univ. din Michigan şi Pittsburgh. Director al Institutului de Studii Biologice din San Diego (din 1962). A preparat vaccinul antipoliomielitic şi l-a utilizat în profilaxia bolii, începând din 1955, împreună cu A. B. Sabin. SALLt, Mărie (1707-1756), dansa-toare şi coregrafă franceză. A inovat tehnica spectacolelor. A dansat la Opera din Paris (1721-1734) şi la Londra după 1734. Este considerată precursoare a lui J.G. Noverre prin baletul Pygmalion (1734) creat la Londra. SALMÂN al-FĂRIST (sec. 7), erou naţional persan. Activitate misionară alături de Profetul Mahomed. SALMANTICA v. Salamanca. SALMASTRICOL, -Ă (< salmastru) adj. (BIOL.) Care trăieşte în ape sal-mastre. SALMASTRU, -Ă (< it.) adj. Apă ~ = apă puţin sărată, cu o mineralizare între 1 şi 25 g de săruri la un litru de apă. Lac. s. = lac cu apă sal-mastră. SALMON [salmo], Andre (1881-1969), scriitor francez. Promotor al avangardismului, opera sa reflectă sensibilitatea artistică a Parisului contemporan lui, aureolând cotidianul cu o tentă de miraculos. Poeme („Vârsta umanităţii"), romane („Tandre canalii", „Negresa de la Sacre-Coeur"). Memorii. SALMONfLĂ (< fr.; {s} n. pr. al veterinarului american Daniel Elmer Salmon, 1850-1914) s. f. Grup de bacterii Gramnegative, în formă de bastonaş, care se localizează în intestin şi provoacă boli la om şi animale (genul Salmonella). Larg răspândite în natură, s. sunt capabile să supravieţuiască timp îndelungat în afara gazdei, putând fi prezente în apele reziduale şi de suprafaţă. Grupul cuprinde agenţii patogeni ai febrei tifoide, febrei paratifoide şi ai toxiinfecţiilor alimentare. 265 SALONIC SALMONELOZĂ (< fr. {!}; {s} n. pr. D.E. Salmon) s. f. Nume generic dat unui grup de boli infecţioase ale mamiferelor şi păsărilor, provocate de bacterii din genul Salmonella. La om se transmit pe cale digestivă, prin consumul de apă sau alimente contaminate insuficient prelucrate termic (mai ales carne, lapte sau ouă), dar şi direct de la purtătorii umani sau animali. Se caracterizează prin febră, tulburări gastrointestinale şi pneumonii. SALMONjDE (< fr.; {s> lat. salmon „somon" + gr. eidos „aspect") s. n. pl. Familie de peşti teleosteeni migratori din ape dulci, mai ales de munte (ex. păstrăvul, lipanul, lostriţa) sau care migrează în mări şi oceane, unde îşi petrec viaţa de adult, revenind în fluvii pentru a-şi depune icrele (ex. somonul, keta), caracterizaţi printr-o a doua înotătoare dorsală, adipoasă (Salmonidae). SALMORUS v. Murighiol. SALNIKOV, Vladimir Valerievici (n. 1960), înotător rus. Campion olimpic la 400 m si 1 500 m (Moscova, 1980) şi la 1 500 m (Seul, 1988). A deţinut recordul mondial la 1 500 m între 1983 şi 1991. sal6, local. în N Italiei (Brescia) pe malul L. Garda; 10,1 mii loc. (2003). Distilerii, instrumente optice, prelucr. cherestelei. Dom (sec. 15), biserica San Bernardino (sec. 15). între sept. 1943 şi mart. 1945 sediul Republicii Sociale Italiene, stat tutelat de germani sub conducerea lui Mussolini. SALOL (< fr.; {s} fr. sal[icylphen]ol) s. n. Salicilat de fenil, utilizat ca antiseptic al căilor urinare şi al intestinului. SALOMEEA (c. 15-c. 72), fiica regelui iudeu Irod Filip şi a Irodiadei. Potrivit „Noului Testament", a obţinut tăierea capului Sf. loan Botezătorul, la îndemnul Irodiadei, drept recompensă pentru dansul seducător executat de ziua unchiului său, tetrarhul Irod Antipas. SALOMON, Erich (1866-1944), fotograf german. Părintele reportajului modern; faimos pentru abilitatea reproducerii într-o notă personală. Utilizând un aparat de format mic, a realizat instantanee de o crudă francheţe. Evreu de origine, s-a ascuns din faţa urgiei naziste în Olanda, dar a fost descoperit şi deportat în lagărul de la Auschwitz, unde a murit. SALON (< fr., it.) s. n. 1. încăpere a unui apartament rezervată primirii vizitelor. <£> Loc. De salon, specific lumii mondene. 2. S. literar = denumire dată în sec. 15 în Italia şi în sec. 17-19 în Franţa reuniunilor ţinute în casa unor doamne din înalta societate, la care participau scriitori, pictori, filozofi şi personalităţi politice ale epocii. Dintre cele mai celebre: s. Vittoriei Colonna din Italia, s. doamnei Recamier, s. domnişoarei de Scudery în Franţa etc. 3. Sală publică în care au loc festivităţi, baluri etc. ♦ Sală în care se organizează expoziţii periodice de pictură, de sculptură, de cărţi etc. Expoziţie de lucrări de artă finanţată de autorităţile franceze. Numele vine de la Salonul lui Apollo din Palatul Luvru, locul unde se ţinea expoziţia. în 1667 Ludovic XIV a organizat o expunere a lucrărilor membrilor Academiei Regale de Pictură şi Sculptură la Paris; după 1737 a căpătat o periodicitate anuală. Din sec. 20, manifestări artistice organizate pe segmente specializate, care au condus la scăderea prestigiului şi influenţei s.; p. ext. expoziţia însăşi. 4. încăpere mare într-un spital, amenajată cu mai multe paturi pentru bolnavi. SALONAE v. Split. SALONIC CTTHERMAlKâS), Golful golf al M. Egee, pe coasta de NE a Greciei, între continent şi pen. Calcidică; lungime: 160 km; lăţime la intrare: 89 km; ad. max.: 80 m. Maree: 0,5 m. în el se varsă fl. Vardar (Axios) şi Vistritsa (Aliakmon). SALONIC (THESSALONfKI), oraş în NE Greciei (Macedonia), port la G. Salonic (M. Egee); 363,9 mii loc. (2001). Aeroport. Nod feroviar şi rutier. Şantier naval. Rafinărie de petrol. Ind. chimică, textilă, a constr. de maşini, de prelucr. a tutunului, pielăriei, mat. de constr. şi alim. Producţie de covoare. Exportă cereale, tutun, produse chimice, textile şi cosmetice, articole din piele ş.a. Târg internaţional de mostre. Universitate (1925). Muzeu de arheologie. Centru turistic. Monumente: ruinele unor fortificaţii din sec. 4 î.Hr., Arcul lui Galeriu (303 d.Hr.), care celebra victoria sa din 296 împotriva Sasanizilor, biserica Sf. Dumitru, ocrotitorul oraşului (sec. 5, reconstruită după incendiul din 1917), bisericile bizantine Sf. Parascheva (sec. 5), Sf. Sofia (sec. 8), Sf. Fecioară (sec. 9), bisericile Sf. Apostoli (sec. 14) şi Sf. Gheorghe (sec. 16), Turnul alb (sec. 15), Citadelă (sec. 15). Monumentele paleocreştine şi bizantine au fost incluse (1988) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în sec. 6 î.Hr. cu numele Therme, a fost reîntemeiat în anul 315 î.Hr. de Casandru (Kassandros), regele Macedoniei, atribuindu-i numele soţiei sale (sora lui Alexandru Macedon), Thessalomki. în scurt timp oraşul ajunge principalul port al Macedoniei elenistice. în 146 î.Hr. a devenit cap. prov. romane Macedonia. Locuitorii oraşului au fost creştinaţi în anii 49-50 de Sf. Apostol Pavel, care a predicat aici şi a adresat cetăţenilor două epistole. Ridicat la rangul de colonia (în c. 250) de împăratul roman Decius, a devenit reşedinţă imperială în timpul tetrarhiei, iar de la sfârşitul sec. 4 este centrul ad-tiv al lllyricum-ului, una din cele patru prefecturi ale Imp. în 390, o mare parte din loc. au fost masacraţi de împăratul roman Theodosius la moartea căruia (395) S. revine Imp. Roman de Răsărit, apoi celui Bizantin. în sec. 5-7 oraşul s-a apărat cu succes în faţa repetatelor atacuri ale ostro-goţilor, avarilor şi slavilor şi în pofida Salonic. Biserica Sf. Apostoli SALONTA 266 întreruperii cvasitotale a legăturilor terestre cu Constantinopolul, S. a continuat să se dezvolte, devenind al doilea oraş ca importanţă din lmp. Bizantin şi capitala themei omonime (de la începutul sec. 9). Din S. erau originari şi şi-au pornit activitatea misionară, în 863, fraţii Chirii şi Metodiu. De-a lungul vremii, S. a cunoscut şi momente foarte dificile: la 31 iul. 904 a fost cucerit şi jefuit de piraţii arabi conduşi de Leon de Tripoli, iar la 24 aug. 1185 normanzii conduşi de regele Guilaume II, după un atac combinat, terestru şi naval, au cucerit S., pe care l-au jefuit cumplit, dar pe care au fost constrânşi să-l abandoneze rapid. După 1204 şi cucerirea Constantinopolului de către participanţii la a patra Cruciadă, Bonifaciu de Montferrat a devenit rege al S., dar la puţină vreme oraşul a fost recucerit în 1224 de despotul Teodor Anghelos Ducas al Epirului (care s-a încoronat împărat al S.), iar în 1246 de loan III Ducas Vataţes, împăratul de la Niceea, l-a dobândit fără luptă, oraşul revenind în lmp. Bizantin restaurat în 1261. Aici a avut loc, între 1342 şM349, puternica răscoală a zeloţilor. în sec. 14, S. a cunoscut o înflorire artistică şi culturală remarcabile. Cucerit de Murad I în 1387, a fost redat bizantinilor în 1403, aceştia cedându-l Veneţiei în 1423. Recucerit de turci în 1430, a rămas sub stăpânirea lor până în 1912. în urma Războaielor Balcanice a revenit Greciei prin Tratatul de Pace de la Londra din 1913. în oct. 1915, la S. s-a deschis un nou front, prin debarcarea trupelor Antantei. Distrus în^ mare parte de incendiul din 1917. în timpul ocupaţiei germane (apr. 1941-oct. 1944), începând din vara anului 1942 populaţia evreiască din oraş (c. 6-7 000 oameni) a fost trimisă în lagăre de muncă forţată, o parte dintre ei aflându-şi acolo moartea. SALONTA, municipiu în jud. Bihor, situat în C. Crişurilor, la 14 km E de graniţa cu Ungaria; 18 505 loc. (2005). Staţie de c.f. Nod rutier. Punct de vamă (inaugurat la 13 iul. 1996). Expl. de petrol şi gaze de sondă (din 1980). Producţie de piese de schimb. Fabrici de tricotaje, confecţii, de prelucr. a lemnului şi a cărnii. Ţesătorie. Abator. Antrepozite frigorifice. Ferme de creştere a păsărilor şi a bovinelor. Muzeu cu secţii de istorie, arheologie, etnografie şi ştiinţele naturii. Localitatea apare menţionată^ într-un document papal din 1332. în 1598, S. a fost distrusă de turci, rămânând nelocuită până în 1606, când principele Ştefan Bocskai a reînfiinţat-o prin aducerea aici a 300 de oşteni liberi. în prima jumă- tate a sec. 17 au fost construite fortificaţii şi turnuri de strajă (1630). în 1658, din cauza ameninţării invaziei turceşti, locuitorii S. au incendiat aşezarea din ordinul lui Gheorghe Râkoczi II şi au părăsit-o. Odată cu repopularea ei la sfârşitul sec. 17, S. a fost ocupată de armatele imperiale austriece. Declarată oraş în sec. 19 şi numită Salonta Mare, şi municipiu din 5 nov. 2001. Monumente: Turnul „Ciunt“ (fost punct de observaţie în sec. 17), adăposteşte în prezent Muzeul de istorie şi etnografic „Arany Jânos“ (creat în 1885). SALONUL LITERAR, publicaţie „modernistă", apărută la Arad, lunar (mart. 1925-mai 1926). Director: Al. T. Stamatiad. A avut colaboratori de prestigiu: E. Lovinescu, Perpessicius, A. Cotruş, T. Vianu, I. Minulescu, V. Bogrea, E. Bucuţa ş. a. SALOON [S9lu:n] (cuv. american) s.n. Cârciumă, han în vestul S.U.A. (frecvent scena unor acţiuni din filmele western). SALOPETĂ (< fr.) s. f. Costum de lucru, confecţionat din doc sau din ţesături impermeabile. SALPAUSSELKA (cuv. finlandez) subst. Complex de coline, rămas în urma retragerii gheţarilor continentali. Se întâlnesc mai ales în S şi E Finlandei, în Suedia şi în Norvegia. Au o înălţime de 60-80 m, iar aliniamentele lor se întind pe sute de km. Sin. rao(ra). SALPETRU (< fr.; {s} lat. sal „sare“ + petra „piatră") s. n. Azotat natural de sodiu (s. de Chile) sau potasiu (s. de India)] primul cristalizează în sistemul romboedric, al doilea în sistemul rombic; frecvent apare în agregate grăunţoase compacte. Este incolor sau uşor colorat de impurităţi, uşor solubil şi cu gust sărat. Se utilizează la prepararea acidului azotic, a unor explozivi, în metalurgie, în ind. sticlei, alim. etc. Este unul dintre principalele îngrăşăminte minerale. SALPINGECTOMjE (< fr. {i}, gr. salpinx „trompă") s. f. Ablaţie chirurgicală a uneia sau ambelor trompe uterine. SALPINGiTĂ (< fr. {i}; {s> gr. sal-pinx „trompă") s. f. Inflamaţie acută sau cronică a trompelor uterine. SALPINGOGRAFjE s. f. Examen radiologie al trompelor uterine. SALPINX (< fr. {i}; gr. salpinx „trompă") s. n. (ANAT.) 1. V. trompă uterină. 2. V. trompa lui Eustachio. SALSOVIA, fortăreaţă romano-bi-zantină (sec. 1-6) şi apoi reşedinţă episcopală în Dobrogea. Identificată pe terit. com. Mahmudia (jud. Tulcea). SALT (< lat., it.) s. n. 1. Mişcare bruscă prin care cineva se desprinde de la pământ, sărind pe loc sau deplasând u-se. <0- Triplu s. = probă atletică de săritură în lungime, constând din trei sărituri consecutive. Actualul procedeu datează din 1893, fiind probă olimpică. Din 1990 proba este acceptată şi pentru femei. 2. Trecere bruscă de la o situaţie sau stare la alta. <0- S. calitativ = moment, latură, stadiu, constând în schimbarea în bine a calităţii unui obiect sau a unui proces; este pregătit şi determinat de schimbările cantitative. SALTA 1. Oraş în NNV Argentinei, centrul ad-tiv al prov. federale omonime, situat în m-ţii Anzi, la 1 100 m alt., pe valea Lerma şi pe Rio Arias; 462,6 mii loc. (2001). Aeroport. Expl. de petrol, min. de cupru, uraniu şi argint. Rafinărie de petrol. Ind. metalurgică, petrochimică, mat. de constr. (ciment), de prelucr. a lemnului (mobilă) şi tutunului, pielăriei, tananţilor şi alim. (ulei, zahăr, făină, preparate din carne, vin). Centru comercial. Piaţă agricolă (trestie de zahăr, tutun, bumbac, vin). Universitate (1967). Anual are loc (sept.), Festivalul Miracolului (Fiesta del Milagro) care comemorează, în principal, cutremurul din 1692, când o mare parte din oraş a fost distrusă. Catedrală (1592), biserica San Francesco, palatul guvernului şi locuinţe în stil colonial. Fundat în 1582 de Hernando de Lerma (guvernator de Tucumân), cu numele San Felipe de Lerma. La S. forţele armate spaniole au fost înfrânte de cele revoluţionare de sub comanda lui M. Belgrano (1813). 2. Prov. federală în N Argentinei, situată în C. Gran Chaco, la poalele de E ale m-ţilor Anzi, la graniţa cu Bolivia; 155,5 mii km2; 1,1 mii. loc. (2001). Centrul ad-tiv: Salta. Expl. de petrol, uraniu, sare, min. de fier şi cupru, de aur şi argint. Culturi de porumb, viţă de vie, tutun ş.a. Creşterea bovinelor. SALTARELLO, subst. Străvechi dans de origine italiană, în măsură ternară şi mişcare rapidă, care se dansează cu acompaniament de chitară şi de tamburină; melodia corespunzătoare acestui dans. ♦ (în sec. 15-16) Parte dintr-o suită instrumentală, urmând după un dans cu caracter mai lent, în ritm binar. SALTATORIU, adj. Care se produce în salturi, ex. mişcarea aluviunilor grosiere în albie. SALTEA (< ngr.) s. f. Obiect de tapiţerie făcut din materiale durabile 267 SALVADOR în care se introduce un strat gros de vată, de lână, de iarbă de mare, de cauciuc spongios etc. fixat din loc în loc prin cusături şi care se foloseşte pentru dormit sau în timpul executării unor exerciţii (gimnastică, lupte, aterizări la sărituri etc.). S. pneumatică = obiect în formă de s., realizat din materiale impermeabile (pânză cau-ciucată, plastic), în vederea utilizării (în camping, la plaje etc.) este umplut cu aer cu ajutorul unei pompe. SALTEN [zalten], Siegmund SALZMAN, zis Felix (1869-1945), scriitor austriac. în 1939 a fost nevoit să emigreze în Elveţia. Autor de povestiri pentru copii („Istoria lui Bambi", „Fiul lui Bambi“ devenite celebre prin filmele de desene animate ale lui W. Disney). SALTILLO [saltjio], oraş în NE Mexicului, centrul ad-tiv al statului Coahuila, situat pe un platou din Sierra Madre Oriental, la 1 599 m alt., la 85 km SV de Monterrey; 562,5 mii loc. (2000). Nod rutier. Expl. de cărbune, de min. de fier, cupru, zinc, plumb şi de min. auro-argentifere. Ind. metalurgiei neferoase, a constr. de maşini agricole, chimică, textilă, încălţămintei, de prelucr. a tutunului şi alim. Centru comercial (cereale, animale, tutun, legume, fructe, bumbac). Produse de artizanat. Staţiune climaterică de vară. Universitate (1957). Institut tehnologic. Catedrală (sec. 18). Fundat în 1575 de spanioli. SALTIMBANC (< fr., it.) s. m. 1. Actor cu mimică exagerată, care, în trecut, evolua în pieţe şi la bâlciuri, unde efectua exerciţii acrobatice uşoare; măscărici, clovn, bufon. 2. Fig. Om fără conduită fermă, lipsit de seriozitate şi de caracter. SALTÎKOV-ŞCEDRIN, Mihall Evgrafovici (pseud. lui M. E. Nepanov) (1826-1889), scriitor rus. Proză satirică, pesimistă, demascând corupţia, ignoranţa şi birocraţia administraţiei ţariste („Schiţe din gubernie", „Istoria unui oraş", „Cuvântări bine intenţionate", „Poveşti") sau înfăţişând procesul de destrămare a nobilimii ruse („Domnii Golovliov"); pagini autobiografice („Din trecutul Poşehoniei"). SALT LAKE CITY [soit leik siti], oraş în V S.U.A., centrul ad-tiv al statului Utah, situat pe un platou de la ^ poalele m-ţilor Wasatch (M-ţii Stâncoşi), la 1 320-1 400 m alt., pe râul Jordan, la 24 km SE de Marele Lac Sărat (Great Salt Lake); 181,7 mii loc. (2000). Centru politico-eco-nomic, comercial, financiar, cultural şi religios al mormonilor. Nod feroviar. Aeroport. Expl. de metale neferoase (aluminiu, cupru, plumb, zinc, aur, argint). Rafinărie de petrol. Constr. de motoare pentru rachete, de armament (proiectile), computere, aparate electrice ş.a. Ind. metalurgiei feroase (oţel) şi neferoase (aluminiu, cupru, plumb, zinc), chimică, electronică, textilă, a mat. de constr. (ciment), poligrafică şi alim. Universitate (1850), Orchestră simfonică (1979), Teatru de operă şi balet, Muzee de artă şi ştiinţele naturii. Parc (40,5 ha). Monumente: Capitoliu (1915), Monumentul „This is the Place" („Acesta este locul"), ridicat în amintirea primilor mormoni stabiliţi aici, Piaţa Templului (1893), dominată de Biserica mormonilor, Monumentul Pescăruşului (1913) şi de Tabernacolul mormonilor (1867), care are în interior o orgă cu 11 000 de registre. La S.L.C. s-au desfăşurat Jocurile Olimpice de iarnă în anul 2002. Triburile amerindienilor paiute, shoshone şi ute au locuit în această zonă înainte de venirea coloniştilor, care au vizitat aceste locuri în 1824. La 22 iul. 1847, primii mormoni au ajuns aici (Orson Pratt şi Erastus Snow), iar la 24 iul. 1847, un grup de 148 mormoni, conduşi de Brigham Young, refugiaţi din cauza persecuţiilor djn Vestul Mijlociu, s-au aşezat aici. în 1850, în acest loc se stabiliseră deja 5 000 de mormoni. Centru turistic. SALTO DOS SETE QUEDAS v. Guaira. SALUBRITATE (< lat., fr., it.) s. f. Stare generaiă favorabilă sănătăţii, condiţiile igienice din locuinţe, curţi, străzi sau dintr-un terit.; curăţenie. Dintre acţiunile de asigurare a s. fac parte: dezinfecţiile periodice ale locuinţelor, şantierelor, şcolilor, spitalelor; deratizările, asanarea focarelor endemice sau epidemice, întreţinerea spaţiilor verzi, stropitul străzilor, colectarea şi îndepărtarea gunoiului etc. ♦ Serviciu public care se ocupă de curăţenia unei localităţi. SALUBRU, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la starea de salubritate; favorabil sănătăţii, sănătos. SALUS (în mitologia romană), zeiţa sănătăţii şi a prosperităţii. Sanctuarul ei din Roma era numit Templul Salvării. Ceremoniile închinate ei coincideau cu întreruperea oricăror ostilităţi. SALUSTIU (Caius Sallustius Crispus) (86-35 î.Hr.), om politic şi istoric roman. Partizan al lui Cezar. A scris „Despre războiul cu lugurta", „Despre conjuraţia lui Catilina" şi o istorie (în 5 cărţi) a Republicii romane, între ani 78 şi 67 î.Hr., păstrată fragmentar. SALUT (< fr., it.) s. n. Cuvânt, frază sau gest cu care oamenii se salută. ♦ Cuvântare prin care se salută o adunare, se întâmpină un oaspete oficial etc. SALUTA (< lat., it.) vb. I tranz. A face un gest sau a rosti o formulă uzuală de politeţe, de respect, de simpatie etc. la întâlnirea cu cineva sau la despărţire; a-şi exprima bucuria aclamând pe cineva. ♦ A întâmpina cu entuziasm, cu bucurie (o idee, o acţiune etc.). SALUTAR, -Ă (< fr., lat.) adj. Folositor (sănătăţii, vieţii etc.); salvator. ♦ Care este potrivit, adecvat într-o împrejurare sau situaţie. SALUTARE (< saluta) s. f. Salut; concr. formulă de salut; (la pl.) expresie de politeţe transmisă prin cineva unei persoane absente. SALVA (< lat., it.) vb. I tranz. şi refl. A (se) scăpa, a (se) scoate dintr-o primejdie, dintr-o situaţie grea etc. SALVA, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată în zona muscelelor Năsăudului, la confl. râului Sălăuţa cu Someşu Mare; 4 386 loc. (2005). Nod feroviar şi rutier. Segmentul de c.f. dintre S. şi Vişeu de Jos (jud. Maramureş), în lungime de 61 km, a fost construit în 1948 cu ajutorul brigăzilor voluntare de tineret. Pomicultură (meri, pruni). Satul S. apare menţionat documentar în 1440 cu numele Zalva, ca sat românesc care aparţinea districtului Rodna, iar în 1519 este consemnat faptul că S. era condusă de cneazul Toma. Din 1547 apare în documente cu numele actual. Bisericile de lemn Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (sec. 18) şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18), în satul Runcu Salvei. SALVADOR, El - v. El Salvador. SALVADOR (SĂO SALVADOR), oraş în E Braziliei, centrul ad-tiv al statului Bahia, situat pe ţărmul SV al unei mici peninsule care desparte Baia de Todos os Santos (Golful Tuturor Sfinţilor) de apele Oc. Atlantic, la 1 207 km NNE de Rio de Janeiro; 2,5 mii. loc. (2003). Aeroport. Port pentru exportul petrolului, tutunului, zahărului, lemnului, diamantelor ş.a. Construcţii şi reparaţii navale. Rafinărie de petrol. Ind. chimică, textilă, de prelucr. a lemnului şi a tutunului, pielăriei şi alim. Piaţă agricolă (bumbac, trestie de zahăr, cacao, cafea, tutun). Bază navală. Două universităţi (1946; 1961 — univ. catolică). Muzeu de artă. Catedrală (1700); bisericile Nossa Senhora do Bonfim (1745) şi Sâo Francisco (1709-1740); Fortăreaţa Montserrat (1586); Palatul SALVAMAR 268 Saldhana (1720). Centrul istoric al oraşului a fost inclus (în 1985) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în 1549 de guvernatorul general Tome de Sousa, din ordinul regelui Portugaliei Joăo III, drept centrul ad-tiv al coloniei portugheze Brazilia, cu numele Săo Salvador da Bahia de Todos os Sanîos (pe scurt Săo Salvador sau Bahia). In sec. 16 a devenit un important centru al negoţului cu sclavi aduşi din Africa pentru a munci pe plantaţiile de trestie de zahăr. Capturat de olandezi în 1624 şi retrocedat portughezilor în 1625. Până în 1763 a fost capitala viceregatului Braziliei, dată când a fost transferată la Rio de Janeiro. Capitala statului Bahia din 1889. SALVAMAR (< salva[re] +mar[ină]) s. n., s. m. 1. S. n. Serviciu maritim specializat în salvarea celor aflaţi în pericol de a se îneca. 2. S. m. Persoană (calificată) în serviciul de s. (1). SALVAMONT (< salva[re] + montană]) s. n. Serviciu montan specializat în salvarea celor rătăciţi sau accidentaţi în munţi. SALVAMONTjST, -Ă (salvamont) s. m. şi f. Persoană calificată care face parte din salvamont. SALVARE (< salva) s. f. 1. Acţiunea de a (se) salva; mijloc, modalitate de a (se) salva; concr. obiect, fiinţă, circumstanţă care poate salva. 2. Serviciu medical care dă primul ajutor persoanelor accidentate sau bolnave în stare foarte gravă. ♦ Ambulanţă. SALVARSAN (< germ. {i}) s. n. Derivat organic al arsenului; pulbere galbenă, higroscopică, solubilă în apă. S-a întrebuinţat ca medicament în tratamentul sifilisului. Este cunoscut şi sub denumirea de arsfenamină 606, Ehrlich 606. SALVAT, casă editorială fundată în 1869 de Manuel Salvat Xivixell la Barcelona. Publică dicţionare, enciclopedii, monografii ştiinţifice sau lucrări de artă. Din 1988 face parte din grupul Hachette. SALVATOR, -OARE (< it., lat.) adj. (Şi subst.) Care salvează sau care poate salva. SALVĂ (< fr.) s. f. Lovituri de tun sau de puşcă trase simultan din mai multe guri de foc. -0* S. de salut = salvă trasă cu încărcături speciale, fără proiectile, în diferite ocazii festive. SALVE (cuv. lat.) interj. Formulă de salut, folosită mai ales la despărţire sau ca încheiere la o scrisoare; salutare, salut. SALVGARDA (< it.) vb. I tranz. A salva, a apăra, a proteja (un bun social, moral etc.). SALVI, Nicola (1697-1751), arhitect şi scenograf italian. Exponent al baroculuii roman (Palatul Odesccal-chi, 1745 - în colab. cu Luigi Vanvitelli şi fântâna Trevi, 1732, ambele la Roma). SALVIE (SALBIE) (< lat., fr.) s. f. Plantă anuală ornamentală din familia labiatelor, înaltă de 30-100 cm, cu frunze ovate şi flori roşii (Salvia splendens). Se cunosc c. 700 de specii, răspândite pretutindeni; pe lângă cele decorative, unele specii se cultivă ca plante eterouleioase şi medicinale. SALWEEN [saeluin] (în chineză: NU JIANG [nudjiag]), fl. în Asia de Sud (China şi Uniunea Myanmar); 2 415 km. Izv. din E pod. Tibet, de pe versantul S al m-ţilor Tanggula, de sub pasul Tanggula (6 070 m alt.), curge spre ESE străbătând prov. Yunnan, apoi se îndreaptă către S, traversând partea de E a Uniunii Myanmar, formând pe o porţiune graniţa între Thailanda şi Uniunea Myanmar, vărsându-se în G. Martaban al M. Andaman, printr-o mică deltă, la N de Moulmein. în cursul superior formează cascade, cataracte şi chei, iar în cursul inf. este navigabil pe c. 100 km. Afl. pr.: Yungzalin, Gayang, Ataran. SALZA [zaltsa], Hermann von, mare maestru al Ordinului teutonic (1210-1239). A strămutat Ordinul din Palestina în Europa. Conducător al teutonilor colonizaţi, în 1211, de regele Andrei al ll-lea în Transilvania. In timpul lui a avut loc unirea Ordinului teutonic cu Ordinul livonian (1237). SALZACH, râu în Europa Centrală (V Austriei şi SE Germaniei); 224 km. Izv. din gheţarii de pe pantele N ale m-ţilor Hohe Tauern, curge pe direcţie S-N, trecând prin Salzburg, formează pe o porţiune graniţa între Austria şi Germania şi se varsă în Inn lângă Braunau (Germania), la 48 km N de Salzburg. In cursul superior formează cinci cascade, între care cea mai mare, cu o cădere de 61 m, se află lângă satul Golling. SALZBURG [zaltsburk] 1. Oraş în NV Austriei, centrul ad-tiv al landului cu acelaşi nume, situat pe cursul inf. al râului Salzach, la poalele m-ţilor Alpi, dominat de înălţimile Kapuziner-berg la E şi Monchsberg la V; 142,6 mii loc. (2001). Nod feroviar. Aeroport. Ind. constr. de maşini, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului şi alim. Fabrică de instrumente muzicale. Faimos centru cultural, turistic şi unul dintre marile centre muzicale ale Europei (aici are loc anual, din 1917, Festivalul internaţional muzical „Mozarf). Universitate (1622). Muzeul memorial „Mozarf. Monumente: Mănăstire (sec. 8); fortăreaţa Hohen-salzburg (1077), construită de arhiepiscopul Gebhard; bisericile Sf. Petru (sec. 12), Sf. Treime (1694-1702), a Ursulinelor, construită după planurile arhitectului J.B. Fischer von Erlach în anii 1699-1705 şi fran-ciscană (sec. 13), în stil gotic; catedrală (1614-1628); palatele Hellbrunn (1613-1619) şi Mirabell (1606), reconstruit după planurile arhitectului Johann Lukas von Hildebrandt în anii 1721-1727. Centrul istoric al oraşului a fost inclus (în 1996) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în anul 696 pe locul anticei aşezări Juvavum. Arhiepiscopie (din 798), titularul acestei demnităţi a devenit principe al Sfântului Imperiu Romano-German 269 SAMARITEAN în 1278, iar oraşul sediul unui puternic principat ecleziastic. A suferit grave distrugeri în timpul bombardamentelor Aliaţilor în al Doilea Război Mondial. 2. Land în Austria; 7,2 mii km2; 520,2 mii loc. (2003). Centrul ad-tiv: Salzburg. Expl. forestiere, de min. de fier şi zinc. Izvoare cu ape minerale. Pomicultură. Creşterea animalelor. Turism. SALZGITTER [zaltsgjter], oraş în partea central-nordică a Germaniei (Saxonia Inferioară), situat la poalele N ale m-ţilor Harz, la 24 km SV de Braunschweig; 112,9 mii loc. (2000). Nod feroviar. Expl. min. de fier şi a sărurilor de potasiu. Ind. siderurgică (oţel), cocso-chimică, a constr. de maşini (autobuze, camioane, vagoane de c.f., motoare), electronică (aparate de radio şi televiziune), chimico-far-maceutică, textilă, alim. Izvoare cu ape minerale clorurate. Până în 1951 s-a numit Watenstedt-Salzgitter. SAM, Unchiul expresie ironică la adresa unui cetăţean sau a guvernului nord-american derivată din iniţialele United States of /America. SAMA s. f. (IND. PIEL.) Produs cu un bogat conţinut de enzime (pan-creatină, tripsină etc.) folosit la operaţia de sămăluire. SAMAIN [same], Albert-Victor (1858-1900), poet francez. Versuri simboliste de tonalitate elegiacă („în grădina infantei", „Carul de aur“). SĂMĂNIZI, dinastie care a condus un stat medieval din Asia Centrală, desprins din Califatul Abbasid, cu terit. din actualele state Uzbekistan, Iran şi Afghanistan; capitala la Buhara. Au domnit între 819 şi 1005, având maxima întindere teritorială sub al-Amir as-Said Nasr II ibn Ahmad (914-943). SAMAR (< bg., ser.) s. n. 1. Un fel de şa mare pentru poveri, fără scări, care se pune mai ales pe măgari şi pe catâri; p. ext. încărcătura care se aşază pe spatele unui animal de povară. 2. Dispozitiv de lemn prevăzut cu o mică poliţă, care era folosit la transportul pe schele al cărămizilor. 3. Laţ de sprijinire a căpriorilor de acoperiş. SAMAR, ins. în E arh. Filipine în grupul ins. Visayas, mărginită de M. Filipinelor (la N şi E), G. Leyte (S), str. Juanico (SV), care o separă de ins. Leyte, M. Samar (V) şi str. San Bernardino (NV), care o desparte de ins. Luzon; 13,1 mii km2; 241 km lungime (NV-SE) şi 120 km lăţime max. (a treia ins. ca mărime a arh. Filipine, după ins. Luzon şi ins. Mindanao). Ţărm neregulat. Relief predominant muntos şi deluros, cu alt. max. de 850 m (Mt. Capotoan). Râuri scurte, navigabile (Ulut, Catubig, Palagap ş.a.). Climă tropical-musonică. Afectată de frecvente taifunuri. Oraşe pr.: Calbayog, Catbalogan, Catarman, Borongan. Legată printr-un pod (peste str. Juanico) de ins. Leyte. Zăcăminte de fosfaţi, cărbune, min. de fier şi cupru. Culturi de orez, cânepă, porumb. Plantaţii de arbori de cafea şi cacao, de bananieri şi cocotieri. Vizitată pentru prima oară de Magellan în 1521. SAMARA 1. Râu în SV Federaţiei Ruse, afl. stg. al Volgăi la Samara; 580 km. Izv. de pe pantele dealurilor Obsci Sîrt din S m-ţilor Ural şi are o direcţie generală de curgere SE-NV, trecând prin oraşul Buzuluk. 2. Râu în E Ucrainei, afl. stg. al Niprului la Dnepropetrovsk; 341 km. Izv. din pod. Doneţ şi curge pe direcţie generală E-V, trecând prin Pavlohrad. Afl. pr.: Vovcea. Hidrocentrală. 3. Oraş în SV Federaţiei Ruse, situat la vărsarea râului Samara în Volga; 1,1 mii. loc. (2002). Port fluvial. Nod de comunicaţii. Hidrocentrala Jiguliovsk (2,3 mii MW), intrată în funcţiune în 1957. Construcţii de nave fluviale, avioane, automobile, locomotive, maşini agricole şi subansamble pentru tractoare, maşini-unelte, utilaje industriale grele şi utilaj petrolier. Ind. de prelucr. a petrolului şi a lemnului, cauciucului sintetic, mat. de constr., textilă şi alim. Fabrici de cabluri şi de ceasuri. Patru universităţi. Fundat în 1586 ca fortăreaţă pentru apărarea hotarului SE al statului rus. Treptat, S. a dobândit şi un important rol economic în schimburile comerciale între centrul Rusiei şi ţinuturile de dincolo de Volga. Sărăcimea din S. a participat la răscoalele conduse de S. Razim din 1670-1671 si E. Pugaciov din 1773-1775. SAMARANCH TORELLO, Juan Antonio (n. 1920), diplomat spaniol. Ambasador al Spaniei în U.R.S.S. şi Mongolia (1977-1980). Mare personalitate a sportului internaţional, a fost vicepreşedinte (1974-1978) şi preşedinte (1980-2000) al Comitetului Internaţional Olimpic. SAMARANG v. Semarang. SAMARĂ (< fr.; {s> lat. samara „fructul ulmului") s. f. Fruct uscat, in-dehiscent, turtit, cu o singură sămânţă şi cu pericarpul dur, prelungit sub forma unei aripioare (ex. fructele de ulm). La unele specii de arbori (ex. arţar, jugastru) fructificaţiile sunt alcătuite din două samare alipite *disamară). SAMARIA (în ebraică ŞOMRON) 1. Oraş antic în Palestina, întemeiat în c. 887 î.Hr. de către regele Israelului Omri, a devenit capitala Regatului iudeu în sec. 9-8 î.Hr. Cucerit de regele asirian Sargon II (în c. 724-721 î.Hr.), iar majoritatea locuitorilor oraşului a fost deportată, în locul lor fiind aduşi colonişti babilonieni şi arameeni, care au dat naştere poporului samaritean. De-a lungul istoriei, oraşul a cunoscut momente dificile: ocupat de Alexandru cel Mare (331 î.Hr.), cucerit şi distrus în 108 Î.Hr. de loan Hircan I, suveranul ludeei elenistice, a fost inclus de Pompei (în 63 î.Hr.) în provincia romană Siria; reconstruit de suveranul ludeei, Irod cel Mare (c. 30 î.Hr.) şi rebotezat Sebaste; distrus din nou în timpul răscoalei antiromane a iudeilor (66-70 d.Hr.), rezidită de romani, a dobândit la c. 200 rangul de colonia. Decade după cucerirea arabă din sec. 7. Azi ruine în aşezarea Sebastiyah din terit. iordanian ocupat de Israel în 1967. 2. Reg. în vechea Palestină, mărginită de Galileea la N, ludeea la S, M. Mediterană la V si râul Iordan la E. SAMARINDA, oraş în Indonezia, situat în E ins. Borneo, pe cursul inf. al râului Mahakam; 521,6 mii loc. (2000). Centru comercial. Expl. de petrol şi cărbune. Prelucr. lemnului. Universitate (1962). SAMARINEŞTI, com. în jud. Gorj, situată în zona dealurilor Jiului, pe stg. văii Motrului; 1 913 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul S.). în satul Boca se află biserica de lemn Buna Vestire (ante 1815), iar în satul Larga biserica de zid Sf. Ilie (1826). SAMARITEAN (SAMARINEAN) (< fr.; {s} n. pr. Samaria) s. m. Locuitor din Samaria (2), aparţinând unei comunităţi etnice-religioase provenite din amestecul israeliţilor cu colonişti aduşi de cuceritorii asirieni (721 Juan Antonio Samaranch Torello SAMARIU 270 Î.Hr.). în timpul domniei împăratului bizantin Justin II (565-578) autonomia de care se bucurau a fost lichidată. în prezent, există două mici comunităţi de s., care vorbesc araba şi se roagă în ebraică, la Nablus (Iordania) şi Holon (Israel). Desconsideraţi de iudei, apar ca exemple pozitive în „Noul Testament" (pilda bunului samaritean, care îl ajută pe cel aflat în nevoie, femeia samari-teancă cu credinţă în puterea lui lisus). SAMARIU (< fr. {i}; {s} n. pr. Samarski) s. n. Element chimic (Sm; nr. at. 62, m. at. 150,4) din grupa lantanidelor. Component al unor aliaje magnetice cu cobalt. Din s. se execută electrozi pentru startere. A fost descoperit (1879) de Lecoq de Boisbaudran. SAMARKAND, oraş în SE Uzbekistanului, situat în fertila vale a râului Zeravşan, la poalele V ale m-ţilor Tianshan, la 719 m alt., la 290 km SV de Taşkent; 362,3 mii loc. (1999). Nod feroviar. Centru comercial şi piaţă pentru orez, bumbac, mătase, fructe proaspete şi uscate, struguri, vin, piei de Astrahan, covoare de Buhara ş.a. Constr. de motoare şi subansamble pentru autovehicule. Ind. chimică (superfosfaţi), pielăriei şi încălţămintei, ceramicii, de prelucr. a bumbacului, mătăsii şi a tutunului şi alim. (conserve de fructe, vin ş.a.). Producţie de aparate cinematografice. Universitate (1927). Monumente: moscheile BîbT-Hanăm (1399-1404) şi Gur-e-AmTr (1405), în care se află mormântul lui Timur; mausoleele Aq-Saray (1480) si Isratana (1564); medresele Ulug-Beg (1420), Şir-Dor (1619-1639) şi Tilăkari (1646). Centrul istoric al oraşului, o adevărată răscruce a civilizaţiilor, a fost inclus (în 2001) în Patrimoniul cultural universal. Menţionat documentar din sec. 4 î.Hr. cu numele Maracanda, cap. prov. Sogdiana, a fost cucerit de Alexandru cel Mare în Samarkand. Medresa Şir-Dor 329 î.Hr. în milen. 1 d.Hr. a fost cucerit succesiv de turcii din Asia Centrală (sec. 6), de arabi (în 712), guvernat de Sămănizii din Iran în anii 874-999, după care a devenit vasal al califilor Abbasizi de Bagdad. Ocupat de turcii selgiucizi în 1130 şi numit Seljuk, apoi, la scurt timp, de mongolii nomazi kara khitai şi în 1220 de mongolii conduşi de Genghis-Han, ^care l-au distrus în mare parte. în 1370 a intrat în Imperiul Mongol al lui Timur, devenindu-i capitală. Cucerit de uzbeci jn 1500 şi ocupat de ruşi în 1868. în milen. 1 d.Hr. a fost un important punct de escală pe Drumul mătăsii (între China şi Europa), iar în Ev. Med. un activ centru economic, politic şi cultural (aici a funcţionat un Observator astronomic în 1424-1428). între 1924 şi 1930 a fost capitala R.S.S. Uzbekă. SĂMARRÂ’, oraş în partea cen-tral-nordică a Iraqului, pe stg. fl. Tigru, la 110 km NNV de Bagdad; 63 mii loc. (1987). Oraş sacru pentru musulmanii şiiţi. Fundat în anul 836 de califul abbasid al-Mu‘taşim ca reşedinţă a sa, fiind capitala Califatului abbasid până în 892. Califul al-Mutauawwakil a construit 24 de palate, între care se remarcă palatul Balkuwara (sec. 9). Ruinele vechiului oraş au fost descoperite în anii 1911-1913 de arheologii germani Friedrich Sarre şi Ernst Nerzfeld, scoţând la iveală trei nuclee separate, cu edificii impozante (palatul regal, moschei, castele, două hipodromuri, precum şi alte vestigii mesopotamiene. Marea moschee (846-852), moscheea Abu-Dulaf (859-861), mausoleul Hasan al-Askari (sec. 9). Centru de pelerinaj pentru musulmani şi şiiţi. SAMAVOLNIC, -Ă (< rus.) adj. Care procedează în mod arbitrar, nesocotind voinţa şi drepturile altora; făcut după bunul plac; abuziv. SAMAVOLNICIE (< samavolnic) s. f. Faptul de a acţiona în mod samavolnic; act samavolnic. SAMĂ (< seamă) s. f. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) 1. Recensământ efectuat de domnie în vederea fixării birului. 2. Dare de bani care îngloba toate obligaţiile financiare ale birnicului, percepută iniţial de domnie de patru ori pe an. SAMBA (cuv. port.) s.f. Dans de origine braziliană, înrudit cu rumba, în măsură binară, cu mişcare exuberantă şi senzuală şi ritm sincopat; melodia corespunzătoare acestui dans. SAMBO (cuv. sp.) s. m. (IST.) Descendent provenit din căsătoriile amerindienilor cu negrizi sau mulatri; cafuzo. SAMCĂ (< ucr.) s. f. (în credinţele populare) Fiinţă supranaturală care omoară sau îmbolnăveşte oameni; p. ext. boală provocată de această fiinţă. SAMEŞ (< samă) s. m. (în Ev. Med. în Ţara Românească) Dregător însărcinat cu strângerea samei (2). SAMIZDAT (cuv. rusesc), s.n. Procedeu tehnic folosit de disidenţii politici sovietivi pentru multiplicarea unor texte interzise de autorităţi. Literatura s. apare n anii ’60 ai sec. 20, la început la Moscova şi Leningrad (azi Sankt-Petersburg), apoi s-a generalizat în statul sovietic; a dispărut la începutul anilor ’90 ai sec. 20, odată cu introducerea libertăţii presei. SĂMKHYA, cel mai vechi sistem filozofico-religios indian din cele şase existente; explică structura lumii prin interacţiunea a două realităţi primordiale: purusha (sufletul), care există în număr nelimitat, şi prakrti (natura), care dezvoltă 24 de principii materiale. SAMMARTINI, Giovanni Battista (c. 1700-1775), compozitor, dirijor şi organist italian. Prof. al lui Gluck. Precursor ai simfoniei; opere („Ambiţia"), oratorii, sonate. SAMNjŢI (< fr., lat.) s. m. pl. Populaţie italică din centrul Pen. Italice, vorbind o limbă aparţinând grupului osco-umbrian; supusă de romani după patru războaie (343-341; 327-304; 298-290 şi 282-272 Î.Hr.). Creatorii unei arte originale. SAMO (?-658), negustor franc. Conducător al răscoalei antiavare a slavilor apuseni, în urma căreia s-a constituit uniunea de triburi cunoscută sub numele de „Statul lui S.“ (623-658), destrămată după moartea acestuia. SAMOA 1. Arh. în Oc. Pacific (Polinezia), format din 14 ins. vulcanice; 3 mii km 2. în cea mai mare parte intră în componenţa statului independent S.; partea de E constituie o posesiune americană. 2. Statul Independent ~ (Malo Sa’oloto Tuto’atasi o Samoa/ Independent State of Samoa), stat insular în SV Oc.Pacific; 2 831 km2; 177,3 mii loc (2005). Limbi oficiale: samoana şi engleza. Religia: creştină (neo-protestanţi — congregaţionişti, me-todişti, mormoni, adventişti — 75%, romano-catolici 21%) 96% ş.a. Capitala: Apia. Oraşe pr.: Vaitele, Faleasi’u, Vailele. Statul S. situat la c. 2 800 km NE de Noua Zeelandă 271 SAMOA 172° V 14°S 172° V DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE District Suprafaţa (km2) Populaţia (2001) în ins. Savai’i: Fa’aseleleaga 266 Gaga’emauga 223 Gaga’ifomauga 365 Palauli 523 Satupa’itea 127 Vaisigano 178 în ins. Upolu: A’ana 193 Aiga-i-le-Tai 27 Atua 413 Tuamasaga 479 Va’a-o-Fonoti 38 şi având ca state mai apropiate — insulare şi ele — Tonga (la S) şi Fiji (la SV) este alcătuit din 9 ins. vulcanice (4 locuite — Savai’i, Upolu, Apolima, Manono) din V arh.Samoa. Cele două ins. mai mari — Savai’i (1 707 km2, alt. max. Mauga Silisili, 1 858 m) şi Upolu (1 119 km2) sunt separate de str. Apolima şi prezintă în partea mediană vulcani. Recitii coraligeni însoţesc ţărmurile joase ale ins. Clima tropicală cu două anotimpuri (unul mai puţin ploios în intervalul mai-nov.) are temp. medii ridicate (24°-29°C), precip. bogate — între 2 500 mm/an pe ţărmul N şi V şi 7 500 mm/an în reg. înalte din interior — şi cicloane ocazionale devastatoare. Reţeaua hidrografică cuprinde râuri scurte cu debite bogate şi numeroase cascade, precum şi mai multe lacuri, găzduite de craterele vulcanilor stinşi. Pădurile tropicale (bananieri, bambuşi, ferigi arborescente, diferiţi palmieri ş.a.) acoperă 37% din terit. ţării, restul fiind format din pajişti secundare de savană, terenuri cultivate, iar în zonele litorale joase din mangrove. 12 949 7 108 4 770 8 984 5 556 6 643 20 167 4 508 21 168 83 191 1 666 Fauna cuprinde 53 de specii de păsări (16 endemice), şerpi, şopârle, lilieci şi vulpi zburătoare. Lipsită de resurse notabile de subsol, S. are o economie bazată pe agr. relativ diversificată, în care alături de sectorul tradiţional de subzistenţă (culturi de rădăcinoase tropicale, arbori de pâine şi creşterea porcinelor, bovinelor, a păsărilor de curte) se dezvoltă şi un sector comercial. Se recoltează: nuci de cocos, banane, trestie de zahăr, ananas, cacao, cafea, igname, taro, manioc, avocado, mango, papaya, citrice, mirodenii (piper). Pescuitul are o oarecare importanţă, inclusiv la export. Ind. prelucrătoare s-a conturat în ultimele decenii având o producţie diversificată: energie electrică, componente auto, cherestea, confecţii, încălţăminte, hrană pentru animale, conserve de fructe şi de peşte, ulei de cocos, carne, lapte, bere, ţigarete ş.a. Lipsesc căile ferate, reţeaua rutieră (790 km, 1999) este parţial modernizată, S. având patru porturi — Apia, Asau, Mulifanua şi Salelo-loga — şi trei aeroporturi dintre care mai cunoscut este Faleolo (36 km de Apia). Turismul s-a transformat într-o ramură de bază a ec. ţării — aduce de trei ori mai multă valută decât exporturile. Pr. obiective: Capitala ţării (Muzeu Naţional, Vailima — reşedinţa şefului statului) şi împrejurimile acesteia (Mt.Vaea cu mormântul celebrului scriitor american R.L.Stevenson, cascada Falefa, parcul naţional O-Le-Pupu-Pu’e cu vulcanul O-Le-Pupu), ins. Savai’i cu vulcanii Mauga Silisili, Metavanu şi Mu, plaje cu nisip fin, păduri tropicale luxuriante şi recifi coraligeni; cea mai mare aşezare preistorică a culturii polineziene (la Letolo din districtul Palauli — ins. Savai’i). Moneda: 1 Tala = 100 Sene. Export: peşte, confecţii, bere, ulei şi unt de cocos, copra, taro, subansamble auto ş.a. Pr. parteneri: Australia, S.U.A., Indonezia. Import: produse petroliere, importuri pentru administraţie, alte importuri — maşini şi utilaje ind., materii prime şi semifabricate, produse alimentare). Pr. parteneri: Noua Zeelandă, Fiji, China (Taiwan), Australia, Singapore, Japonia. - Istoric. Populat de polinezieni din milen. 1 Î.Hr., arh. S. este descoperit de navigatorul olandez Jacob Roggeveen, în 1722, şi descris în 1768 de francezul Antoine Louis de Bougainville. în sec. 19, în arh. sunt întemeiate factorii germane, americane şi britanice. Primii misionari englezi debarcă în 1830; un deceniu mai târziu, întreaga populaţie devenise creştină. Interesele coloniale divergente fac ca, în 1889, independenţa şi neutralitatea ins. S. să fie recunoscute oficial de către cele trei mari puteri rivale; zece ani mai târziu însă, arh. este împărţit între Germania şi S.U.A. Cea mai mare parte a ins., situate la V de meridianul 171-, devin, la 22 dec. 1899, sub numele de Samoa de Vest, colonie germană, iar cele 7 ins. SAMOA AMERICANĂ 272 situate la E de acest meridian devin colonie nord-americană, astăzi terit. cu o largă autonomie internă, sub numele de Territory of American Samoa. La începutul Primului Război Mondial, colonia germană Samoa de Vest este ocupată de trupe neozeelandeze (1914) şi declarată terit. sub mandat al Societăţii Naţiunilor (1920-1947), apoi sub tutelă O.N.U. (1947-1962), încredinţat spre administraţie Noii Zeelande. Măsurile iniţiate după 1954 introduc treptat autonomia internă, culminând cu Constituţia din oct. 1960, aprobată printr-un plebiscit în mai 1961. La 1 ian. 1962, Samoa de Vest îşi proclamă independenţa ca regat, devenind primul stat suveran din Oceania, din 1970 membru al Com-monwealth-ului. în aug. 1962, Samoa de Vest şi Noua Zeelandă semnează un tratat de prietenie care autorizează guvernul de la Wellington să acţioneze, la solicitarea autorităţilor samoane, ca agent în relaţiile cu alte state sau cu organizaţiile internaţionale. Membru al O.N.U. (15 dec. 1976). Printr-un referendum din 1990 se sancţionează dreptul de vot acordat femeilor. La 3 iul. 1997, Adunarea Legislativă votează schimbarea numelui ţării din Samoa de Vest în S. După retragerea de la putere (23 nov. 1998), din motive de sănătate, a premierului Tofilan Eti Alesana, îi succede în funcţie adjunctul său, Tuila’epa Sa’ilele Malielegaoi, reconfirmat (mart. 2001) de Parlament, în urma alegerilor legislative (2 mart. 2001), câştigate de Partidul pentru Apărarea Drepturilor Omului (27 mandate din cele 49). Monarhie constituţională. SAMOA AMERICANĂ, terit. în centrul Oc. Pacific, în E arh. Samoa: 199 km2 (ins. Tutuila, Aunu’n Tau, Ofu, Olosega, Rose); din 1925 include şi ins. Swains (Olohenga) situată la N de arh. Samoa; 2,23 km2. 57,2 mii loc. (2002). Centrul ad-tiv: Pago Pago. Limbi oficiale: engleza şi samoana. Relief muntos, vulcanic. Climă tropicală cu precipitaţii abundente (3 000 mm/an). Culturi de cocotieri, manioc, bananieri, batate, tano, porumb, trestie de zahăr, citrice. Ind. zahărului. Pescuit. Moneda: 1 dollar = 100 cents. Vizitată de europeni în sec. 18; din 7 nov. 1899 posesiune a S.U.A. Administrată de autorităţile militare americane (până în 1951). S.A. obţine, în 1960, o Constituţie prin care i se acordă o oarecare autonomie internă; în 1966 s-au organizat primele alegeri pentru organul legislativ bicameral (Eono) al terit. Din 1977, S.A. este „terit. neîncorporat", administrat de către Departamentul de Interne al S.U.A. SAMOED (< fr.) s.m. şi f., adj. Persoană care face parte dintr-un grup de populaţii de origine mongolă, care trăiesc în grupuri dispersate în Siberia de Nord, de la ţărmul M. Albe până în pen. Taimîr. Sunt crescători de reni şi vânători, în trecut semi-nomazi, şamanişti. Principalele ramuri: neneţi, eneci şi nganasani. Autode-numire: samodi. SAMOILOVA, Tatiana (n. 1934), actriţă rusă. Prezenţă plină de strălucire şi fior dramatic în anii ‘50-60 ai sec. 20, mai ales în filmele lui M.K. Kalatozov („Zboară cocorii", „Scrisoare neexpediată", „Anna Karenina", „Fără întoarcere"). SAMORI TURE (SAMORY TOUR£) (c. 1839-1900), întemeietor al statului Wasulu (c. 1868-1898) situat în V Africii, cu capitala la Bissandugu (din 1873). Remarcabil comandant militar, aparţinând populaţiei malinke, după ce şi-a înfrânt şi eliminat principalii competitori (în 1881), a reuşit să supună autorităţii sale un larg terit. din bazinul cursului superior al fl. Niger ce cuprindea, în perioada de apogeu, părţi din actualele state Cote d’ Ivoire, Guineea şi Mali. A purtat lupte îndelungate împotriva colonialiştilor europeni (din 1881), în cele din urmă fiind capturat de trupele franceze (29 sept. 1898) şi deportat la Ndjole (Gabon), unde a murit. SAMOS, ins. grecească în SE M. Egee (Sporadele de Sud), la 1,6 km de ţărmul continental al Turciei; 477 km2; 43 km lungime; 19 km lăţime max. Relief muntos în partea de V, cu alt. max. de 1 433 m (vf. Kerketeus), de dealuri şi câmpii în E. Climă mediteraneană. Oraşe pr.: Sâmos, Vathi, Pythagoreico. Plantaţii de măslini şi viţă de vie. Culturi de bumbac şi tutun. Cariere de marmură. Zăcăminte de min. de fier, de argint şi plumb. Vestigii din epocile greacă, elenistică şi romană. Din timpul tiranului Policrate datează templul Heraion (sau Templul zeiţei Hera), precum şi ruinele vechiului oraş-port fortificat Pythagoreion, fosta capitală a ins., cu monumente greceşti şi romane, toate incluse (în 1992) în Patrimoniul cultural universal. Locuită din vremuri străvechi, S. a fost colonizată în jurul anului 1000 î.Hr. de ionieni. Din sec. 8 î.Hr., S. a devenit un înfloritor polis comercialo-meşteşugăresc, atingând maxima dezvoltare în timpul tiranului Policrate. Ocupată de perşi în sec. 6 Î.Hr. şi-a căpătat libertatea în 479 î.Hr. după victoria de la Mycale, devenind membră a Primei Ligi Maritime ateniene până în 404 î.Hr. când şi-a recăpătat independenţa. în 365 î.Hr. a intrat în cea de-a Doua Ligă Maritimă ateniană. în perioada elenistică a făcut parte din Macedonia şi Regatul Pergam; în 129 î.Hr. a intrat în componenţa provinciei romane Asia. în Ev. Med. s-a aflat rând pe rând în stăpânirea Bizanţului, genovezilor, veneţienilor, iar din sec. 16 a lmp. Otoman. Anexată de greci în 1912, fapt recunoscut de Conferinţa de Pace de la Bucureşti (29 iul-10 aug. 1913) ce pune capăt celui de-al Doilea Război Balcanic (1912-1913); hotărâre confirmată de Tratatul de PAce de la Lausanne din 24 iul. 1923. SAMOTHRACE (SAMOTHRĂKI), ins. grecească, în NE M. Egee; 179 km2. Relief muntos cu alt. max. de 1 600 m (vârful Korifi din m-ţii Fengâri). Creşterea ovinelor şi caprinelor. Pescuit. Plantaţii de măslini. Izv. cu ape minerale sulfuroase. Turism. Oraş pr.: Samothrâki. Colonizată de ionieni în sec. 8 Î.Hr. Ocupată de lmp. Roman în sec. 2 î.Hr., iar în 395 a intrat sub controlul lmp. Roman de Răsărit. Stăpânită de turci între 1456 şi 1912, când a intrat în componenţa Greciei. Vizitată de apostolul Pavel. în 1863, pe această ins. a fost descoperită renumita statuie care înfăţişează pe Nike — zeiţa victoriei — datând din sec. 2 î.Hr., aflată astăzi în Muzeul Luvru din Paris. Ruinele unui vechi sanctuar (sec. 6-4 Î.Hr.), vestit pentru misterele ce se celebrau aici în legătură cu cultul Cabiriilor. Victoria de la Samothrace 273 SAMURASLĂ SAMOVAR (< rus.) s. n. Vas de metal, tradiţional în Rusia, prevăzut cu încălzitor (cu cărbuni aprinşi sau electric) în care se fierbe apa pentru ceai. SAMPAIO, Jorge Fernando Branco de (n. 1939), om politic portughez. Socialist. Primar al Lisabonei (1989- 1995) şi preşedinte al ţării (1996-2006). ŞAMPON (< chin.), ambarcaţiune tipică pentru Extremul Orient asiatic, cu fundul plat, adesea cu un catarg, având în partea centrală o cabină cu pereţi din tulpini de bambus. SAMPER, Ernesto Lozano (n. 1950), om politic columbian. Liberal. Preşedinte al ţării (1994-1998). SAMPRAS [saempres], Pete (n. 1971), jucător de tenis american, învingător la Wimbledon (1993-1995, 1997-2000), la open-ul S.U.A. (1990, 1993, 1995, 1996) şi al Australiei (1994, 1997); câştigător al Masters-ului ATP (1994, 1996, 1997). Victorios în 13 turnee de mare şlem, S. a fost unul dintre cei mai valoroşi tenismani de la sfârşitul sec. 20. SAMSAR (< tc., bg.) s. m. Persoană care intermediază afaceri de vânzare-cumpărare; misit. + Fig. Persoană care face din orice lucru obiect de negoţ. SAMSĂRA (< fr.; {s} sanscr. sansarana „peregrinare, rătăcire, naştere şi renaştere14) s.f. (în brahma-nism, budism, hinduism) Termen care desemnează ciclul naşterii şi al morţii în lumea concretă, văzut ca un proces cosmic manifestat printr-o nesfârşită revenire la viaţa temporală; ciclul reîncarnărilor. în arta hindusă este simbolizat printr-o roată cu şase, opt sau douăsprezece spiţe dispuse în jurul unei osii, fiecare spiţă reprezentând un aspect al vieţii sau al legii; osia este centrul în care conştiinţa trebuie să se întoarcă pentru a-şi regăsi liniştea. ♦ Doctrină brah-manică propovăduind transmigraţia sufletului. SAMSON (în „Vechiul Testament"), judecător israelian (sfârşitul sec. 12 î-Hr.) adversar al filistenilor. La origine, erou solar, aşa cum indică şi legenda potrivit căreia firele de păr, simbol al razelor solare, constituiau sursa puterii sale deosebite. S. a dărâmat coloanele templului filistean, pierind sub ruinele lui împreună cu 3 000 de filisteni. Subiectul a fost tratat de Saint-Saens într-o operă celebră. SAMSONOVICI, Nicolae (1877-1950, n. Ştefăneşti, jud. Botoşani), general român. Naţional-ţărănist. A condus Armata I (1917-1918) în Războiul de întregire. Sef (1927-1932, 1934-1937) al Marelui Stat-Major General. Ministru al Apărării Naţionale (1932-1933). S-a numărat printre susţinătorii regimului de autoritate monarhică. Arestat (1950) şi întemniţat la Sighet, unde a şi murit. SAMSUN, oraş în N Turciei, port la golful omonim al Mării Negre, situat la 330 km NE de Ankara; 362,7 mii loc. (2000). Centru comercial. Ind. constr. de maşini, chimică (îngrăşăminte), textilă şi alim. Producţie de ţigarete. Exportă tutun, ţigarete, lână, cereale, uleiuri vegetale, fructe. întemeiat în 562 Î.Hr. de coloniştii din Milet, cu numele Amisus. Cucerit de Alexandru cel Mare în sec. 4 î.Hr., de romani în anul 71 Î.Hr. şi apoi de Imp. Bizantin. în sec. 11, turcii selgiucizi au construit la 2,5 km SE de Amisus o fortăreaţă pe care au numit-o Samsun, cu existenţă de sine stătătoare până în 1425, când turcii otomani le-au unit într-o singură aşezare. Anexat de Rusia în 1783. Distrus în mare parte de incendiul din 1869. SAMUEL (sec. 11 î.Hr.), profet şi ultimul „judecător" al Israelului. Fiu al lui Elcana şi al Anei, născut la rugăciunea mamei sale. Potrivit „Vechiului Testament", a avut un rol determinant în instituirea Regatului iudeo-is-raelit. L-a uns rege întâi pe Saul, apoi pe David. Cărţile lui S.: v. Regi. SAMUELSON [saemiuelsn], Pau! Anthony (n. 1915), economist neo-keynesist american. Prof. univ. la Institutul Tehnologic din Massachusetts. Specialist în economie raţională, a aplicat tehnicile matematice moderne la analiza teoriilor economice („oscilatorul S.“). Lucrări privind creşterea economică, fluctuaţiile economice şi programarea matematică („Bazele analizei economice", „Programarea lineară şi analiza economică"). Premiul Nobel pentru economie (1970). SAMUELSSON [samuelson], Bengt Ingemar (n. 1934), biochimist suedez. Prof. univ. la Stockholm. Studii asupra structurii prostaglandinelor. A pus în evidenţă etapele sintezei tromboxanuiui A2 şi a identificat leu-cotrinele. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1982), împreună cu S. K. Bergstrom şi J. R. Vane. SAMUIL, ţar (997-1014) al Taratului Bulgar de Apus. A purtat un îndelungat război cu Imp. Bizantin, eliberând o mare parte a Bulgariei şi cucerind Tesalia, Epirul şi o parte a Serbiei. în cele din urmă trupele sale au fost înfrânte în bătălia de la Belaşiţa (29 iul. 1014) de cele ale împăratului bizantin Vasile II, care a fost supranumit Bulgaroctonul, adică „omorâtorul de bulgari", datorită cruzimii sale. După victorie, din ordinul bazileului au fost orbiţi prin scoaterea ochilor 15 000 de prizonieri bulgari, după care au fost eliberaţi. Se zice că ţarul bulgar, văzându-şi oştenii mutilaţi, şi-a pus capăt zilelor (oct.). SAMUM, castru roman de mari dimensiuni (165 x 165 m) identificat pe terit. com. Căşeiu, jud. Cluj. Construit iniţial din pământ, a fost refăcut din piatră în timpul împăratului Hadrian (sec. 3 d.Hr.). Sediul garnizoanei cohors I Britannica milliaria civium Romanorum equitata, cu rol defensiv la graniţa de N a Daciei. La S. s-au descoperit o inscripţie cu numele luliei Domna, o diplomă militară din anul 120, o stelă funerară a lui lulius Crescens ş.a. în jurul acestui castru a existat o aşezare civilă în stadiul de vicus. SAMUR (< tc.) s. m. Mamifer carnivor din familia mustelidelor, cu blană foarte fină, brun-negricioasă cu o pată albă pe piept (Martes zibellina), având lungimea între 32 şi 51 cm, iar greutatea între 900 gr şi 1,8 kg. Trăieşte în pădurile din Siberia, Mongolia, N Chinei. Blana de s. este foarte apreciată; în trecut a format obiectul unui comerţ intens cu Europa. în prezent, specie periclitată. Sin. zibelină. SAMURAI (cuv. japonez) s. m. Membru al castei privilegiate feu-dal-militare din Japonia. Casta s. a fost desfiintată după Revoluţia din 1867-1868. SAMURASLĂ (< sl.) s.f. Totalitatea plantelor răsărite din seminţele culturii Costum de samurai SAMUS 274 premergătoare, scuturate la recoltare, sau din bulbii ori tuberculii rămaşi în pământ. SAMUS, denumirea daco-getică a râului Someş. Preluată şi păstrată de romani, care au folosit-o la denumirea aşezării militare şi civile Samum. SAN, v. boşiman. SAN, râu în SE Poloniei, afl. dr. al Vistulei, la NE de Sandomierz; 397 km. Izvorăşte din m-ţii Carpaţi şi formează pe o porţiune frontiera polo-no-ucraineană. Lupte puternice în Primul Război Mondial (mai 1915), între trupele ruse şi cele germane. SANAA (SAN’Ă) [sana:], cap. Rep. Yemen, situată în V ţării, pe versantul E al m-ţilor Jabal an Nabi Shu’ayb, la 2 210-2 400 m alt.; 1,5 mii. loc. (2001). Aeroportul Ar Rahaba. Nod rutier. Pr. centru politic, economic, cultural, financiar, comercial şi religios al ţării. Ind. textilă (prelucr. bumbacului) şi a tananţilor. Artizanat (bijuterii, covoare, articole de marochinărie, ţesături ş.a.). Piaţă pentru cafea, fructe şi piei. Universitate (1970). Fortăreaţa Ghumdan (25 î.Hr.); 103 moschei, din care se remarcă Marea Moschee al-Jaml al-Kablr (sec. 8-11) şi moscheea JamT Masjid (sec. 7). Poarta Băb al-Yaman. Partea veche a oraşului a fost inclusă (în 1986) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în sec. 1 d.Hr. cu numele Azăl. Populaţia oraşului a fost convertită la Islam (din 632); mai târziu, în 1516, a intrat sub dominaţia nominală a Porţii Otomane, dar conducerea efectivă a fost exercitată, în sec. 17-1872, de imamii Zaydizi. Ocupat de turci în anii 1872-1918. în 1918, după înfrângerea turcilor otomani în Primul Război Mondial, a devenit cap. imamatului Yemen (sau Yemenul de Nord), în perioada 1962-1990 a fost cap. Rep. Arabe Yemen, iar din 1990 cap. Rep. Yemen (după unirea R.A. Yemen cu R.P.D. Yemen). SAN ANDREAS, una dintre cele mai mari falii active ale scoarţei terestre, situată în SV S.U.Â., pe ţărmul NV al G. California, extinsă pe direcţie NV-SE, pe c. 970 km lungime, de la N de Point Arena (trecând prin San Francisco, San Jose, Palmdale, Palm Springs, lacul Salton) şi până în apropiere de graniţa S.U.A. cu Mexic pe fl. Colorado, în prezent, faliă S.A. se lărgeşte cu c. 6 cm pe an. în această zonă se produc cutremure de intensităţi diferite (cele mai puternice cutremure au avut loc în 1857, 1906 şi 1989) dar există temerea că în viitor este posibilă producerea unui seism de magnitudine excepţională. SAN ANTONIO [saen entouniou], oraş în S S.U.A. (Texas), port pe râul San Antonio; 1,1 mii. loc. (2000). Aeroport. Nod feroviar. Expl. şi rafinarea petrolului. Constr. de avioane, de echipament pentru foraj petrolier, de refrigeratoare şi de aparate medicale. Ind. siderurgică, electrotehnică, electronică, chimică (îngrăşăminte), de prelucr. a lemnului (mobilă), textiiă, a confecţiilor, pielăriei şi alim. Mare centru turistic şi climateric. Cinci baze militare. Patru universităţi: Saint Mary (1852), Trinity (1869), Our Lady of the Lake (1896) şi University of Texas (1973). Institut militar. Târg internaţional (1968). Muzeu, de artă (1981); Orchestră simfonică; Teatru. 70 de parcuri. Grădină zoologică. Monumente: Catedrala romano-cato-lică (1873); Turnul Americilor (225 m înălţime) sau Centrul expoziţional internaţional „Hemis Fair Plaza“, construit în 1968; Palatul guvernatorilor spanioli (sec. 19). La 13 iun. 1691, membrii unei expediţii spaniole au descoperit râul San Antonio, pe care au găsit un sat al indienilor, numit Coahuiltecan. La 1 mai 1718, militarii spanioli care mergeau într-o expediţie în Mexic şi-au stabilit aici o garnizoană (în rândul acestora fiind şi misionarii franciscani Antonio de San Buenaventura y Olivares şi Martin de Alarcon), numind locul Villa de Bejar. în 1731 s-au aşezat mai multe familii de civili, iar în 1837 aşezarea a devenit oraş. SAN ANTONIO (pe numele adevărat Frederic Dard) (n. 1921), scriitor francez. Autor de romane poliţiste scrise într-un stil umoristic, noncon-formist, al căror erou principal este comisarul San Antonio („Dinamita-cocteil", „Sarabanda răposaţilor"). SANATORIAL, -Ă (< sanatoriu) adj. Care se referă la sanatoriu, privitor la sanatoriu; cu regim de sanatoriu (ex. cură s.). SANATORIU (< fr. {s}; lat. sana-torius „care vindecă11) s. n. Instituţie medicală pentru tratamentul unor boli cronice (în special tuberculoză, afecţiuni ale aparatului respirator, afecţiuni neuropsihice), situate de obicei în locuri unde bolnavii pot beneficia de factori naturali de cură (condiţii climatice favorabile, aerosoli, ape minerale, nămoluri curative) în asociaţie cu fizioterapie, alimentaţie dietetică şi regim special de tratament şi odihnă. Există şi s. pentru repaus şi recuperare a capacităţii de muncă sub supraveghere medicală. Printre cele mai cunoscute din România se numără s. de la Moroieni, Predeal, Techirghiol, Eforie, Mangalia. Sin. casă de sănătate. SANBENjTO (< sp., it., fr.) s. n. invar. Tunică din pânză de sac, de culoare galbenă, purtată de cei condamnaţi de Inchiziţie pentru a fi arşi pe rug. P. ext. Condamnare. SAN BERNARDINO 1. Culme şi pas de altitudine în SSE Elveţiei, în Alpii Lepontini la izv. Rinului, la 2 065 m alt., străbătută de un tunel rutier (6,6 km lungime) la 1 400 m, deschis pentru trafic în 1967; are pe versantul de S staţiuni pentru sporturi de iarnă. 2. Oraş în VSV S.U.A. (California), situat la poalele m-ţilor cu acelaşi nume, pe valea San Bernardino, la 96 km E de Los Angeles. 185,4 mii loc. (2000). Nod feroviar. Ind. siderurgică, chimică, a cimentului, mobilei, textilă şi alim. Constr. de rachete (Kaiser Steel Corporation) şi de aparataj electronic. Piaţă agricolă (cereale, portocale, struguri). Plantaţii de citrice şi de viţă de vie. Creşterea păsărilor şi a bovinelor. Universitate (1960). Festival anual naţional al portocalelor (din 1915). Staţiune climaterică. Fundat de misionarul spaniol Francisco Dumez, în 1810, poartă numele Sf. Bernardino 275 SANDALĂ din Siena. în 1851, o colonie de mormoni s-a stabilit aici, dar a plecat în 1857 în statul Utah pentru a întemeia aşezarea Salt Lake City. SAN CARLOS 1. Oraş în Filipine, situat în V ins. Luzon; 154,3 mii loc. (2000). Centru de olărit şi de produse din bambus. Culturi de orez. întemeiat de călugării dominicani în 1587. Oraş din 1966. 2. Oraş în Filipine, situat în NE ins. Negros, pe ţărmul str. Tanon; 118,3 mii loc. (2000). Aeroport. Port legat prin feribot cu oraşul Toledo din ins. Cebu. Nod de comunicaţii. Piaţă pentru trestie de zahăr, cânepă şi bumbac. Ind. textilă şi alim. 3. Oraş în NNV Venezuelei, centrul ad-tiv al statului Cojedes, situat la 210 km SV de Caracas, pe râul Tirgua; 69 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Piaţă agricolă. Fundat în 1678 de misionari capucini. SANCHI, sit arheologic din India (azi în V statului Madhya Pradesh, la 37 km NE de Bhopal), unde au fost descoperite, între 1912 şi 1919, vestigiile celei mai bine păstrate stupă din India, datând începând din epoca suveranului Aşoka (273-235 î.Hr.) şi până în sec. 1 î.Hr. SANCHO [sant/o], numele mai multor regi ai Navarrei, Leonului, Asturiei, Castiliei şi Aragonului. Mai importanţi: 1. S. III Garcia cel Mare, rege al Navarrei (c. 1000-1035). A anexat Castilia (1029) şi o mare parte din Leon. 2. S. V (Sancho Ramfrez), rege al Navarrei (1076-1094) şi al Aragonului (1063-1094) ca S.I. A purtat lupte cu arabii, cucerind Monzon (1089). SANCHO, numele a doi regi ai Portugaliei. Mai important: S. I. întemeietorul (1185-1211), fiul lui Afonso I Henriques. S-a îngrijit de repopularea reg. pustiite — încurajând colonizările —, a fondat noi oraşe, a reconstruit şi întărit fortăreţele Şi castelele din ţinuturile de frontieră Şi s-a preocupat de întemeierea ordinelor cavalereşti. în 1189, având Şi sprijinul unei flote cruciate, aflată în escală la Lisabona, a atacat stăpânirile almoravide din Pen. Iberică, dar conducătorul acestora, al-Mansur, a ripostat (1190-1191), creştinii pierzând controlul asupra terit. de ia sud de f|. Ţajo (cu excepţia Evorei). SANCHO PANZA [sant/o pan0a], erou al romanului „Don Quijote de la Mancha11 de Cervantes. Scutier al cavalerului Don Quijote, el întruchipează, în contrast cu imaginaţia dezlănţuită a stăpânului său, spiritul practic, simţul empiric al realităţii. SANCH’UNG, oraş în N ins. Taiwan, situat pe râul Tan-shui, la NNV de Taipei, de care este legat printr-un pod peste râu; 384,1 mii loc. (2002). Centru comercial (orez, trestie de zahăr, ceai). Expl. de cărbune şi de argilă. Ind. chimică, textilă, de prelucr. a lemnului şi alim. (conserve). Turism. SAN CRIST6BAL 1. (SAN CRIS-TOVAL sau MAKIRA), ins. în S arh. Solomon, în V Oc. Pacific; 3,3 mii km2; lungime: 129 km; lăţime max.: 40 km. Oraş pr.: Kirakira. Relief muntos cu alt. max. de 1 250 m. 2. Ins. vulcanică ecuadoriană în arh. Galâpagos, în E Oc. Pacific, la 965 km V de Ecuador; 505 km2; 41 km lungime; 43 km lăţime max. Oraşe pr.: San Cristobal şi Puerto Baquerizo Moreno. Relief muntos, cu alt. max. de 1 308 m. Trestie de zahăr, cafea, yucca. Cunoscută şi sub numele Chatham. Monumentul „Darwin“, ridicat în 1935. Bază militară ecuadoriană. 3. Oraş în S Rep. Dominicane, la 40 km VSV de Santo Domingo; 88,6 mii loc. (2002). Piaţă agricolă (orez, zahăr, cafea, fructe). Fundat în 1575 de spanioli. 4. Oraş în NV Venezuelei, centrul ad-tiv al statului Tâchira, situat Ia poalele Cordillerei de Merida, la 823 m alt., în apropiere de graniţa cu Columbia; 234 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Ind. cimentului, de prelucr. a lemnului, a cafelei şi a tutunului, textilă, pielăriei şi încălţămintei şi alim. Piaţă pentru cafea, tutun şi zahăr. Fundat de spanioli în 1561. Distrus în mare parte de cutremurul din 1875. SAN CRISTâBAL DE LA LAGUNA v. Laguna, La SANCTIFICA (< lat., fr.) vb. I tranz. (REL.) A trece pe cineva în rândul sfinţilor; a canoniza. SANCTI SPjRITUS, oraş în centrul Cubei; 105,7 mii loc. (1999). Nod de comunicaţii. Ind. textilă, pielăriei, a zahărului şi a tutunului. Fundat în 1516. Socotit cel mai vechi oraş din interiorul Cubei. Clădiri de epocă păstrând o atmosferă colonială. SANCTITATE (< lat.) s. f. (Urmat de un pronume posesiv) Titlu dat patriarhilor ortodocşi şi papilor. SANCTUAR (< lat.) s. n. Parte a unui locaş de cult unde se îndeplinesc diferite ceremonii religioase, considerat ca loc sfânt („altar“ la creştini, „sfânta sfintelor" la iudei); p. ext. orice locaş de cult, orice loc consacrat ritualurilor în cinstea unei divinităţi. ♦ Fig. Loc inviolabil. SANCTUS, cântec din misa romano-catolică provenit din liturghia iudaică şi cântat în continuare la Praefatio. SANCŢIONA (< fr.) vb. I tranz. 1. A aplica o sancţiune (1). 2. A aproba, a confirma printr-o semnătură autorizată o lege, o dispoziţie etc.; a consfinţi. SANCŢIUNE (< fr., lat.) s.f. 1. Măsură de constrângere cu rol educativ, aplicată ca o consecinţă a neexe-cutării unei obligaţii (ex. s. civilă, s. penală, s. disciplinară, s. administrativă, s. de drept internaţional); p. ext. orice fel de pedeapsă. S. patrimonială = s. care constă în plata unei sume de bani. 2. Confirmare a unui act de către o autoritate superioară celei care l-a emis; p. ext aprobare, confirmare, consfinţire. SANCULOŢI (< fr.) s. m. pl. Denumire dată revoluţionarilor extremişti din cadrul mişcării populare în timpul Revoluţiei Franceze (1789-1794). SAND [săd], George (pseud. lui Amandine Lucie Aurore Dupin [dupe], baroană Dudevant [dudeva]) (1804-1876), scriitoare franceză. Nonconfor-mistă. Romane pasionale de formulă romantică („Indiana", ,,Lelia“), ulterior de tematică socială şi viziune utopică („Meşterul Pierre Huguenin“, „Consu-elo“); proză de inspiraţie rustică („Balta diavolului11, „Micuţa Fadette11). A avut raporturi speciale cu P. Merimee, A. de Musset şi, îndeosebi, cu Fr. Chopin. Corespondenţă şi autobiografie de mare interes. SANDAGE [saendidj], Allan Rex (n. 1926), astrofizician american. Lucrări asupra Universului extragalactic şi de cosmologie. A descoperit (1960) primul quasar. SANDALĂ (SANDA) (< fr., lat.) s. f. încălţăminte uşoară de vară, cu feţele executate din bentiţe de piele, de pânză etc. George Sand SANDARAC 276 SANDARAC (< fr.) s.n. Răşină naturală extrasă dintr-o specie de tuia, folosită la prepararea lacurilor şi vopselurilor etc. SANDBURG [saendberg], Cari (1878-1967), scriitor american. Lirică robustă, în tradiţia lui W. Whitman, inspirată de civilizaţia urbană şi industrială modernă, celebrând valorile spirituale ale umanităţii („Bună dimineaţa, America", „Poeme din Chicago"); biografii („A. Lincoln. Anii preeriei", „A. Lincoln. Anii războiului"); literatură pentru copii. SANDEL, Cora (1880-1974), scriitoare norvegiană. Romane de fină analiză psihologică a sufletului feminin (trilogia „Alberte", „Patiseria lui Krane"). Nuvele de satiră socială („Sofaua albastră", „Viaţa noastră dificilă"). SANDEMOSE, Aksel (1899-1965), scriitor norvegian de origine daneză. Nuvele („Un marinar debarcat") şi romane psihologice, poliţiste şi satirice, conţinând digresiuni şi polemici care motivează morţile enigmatice („Un fugar încrucişează urmele", „Trecutul este o iluzie"). SANDFELD (JENSEN), Kristoffer (1873-1942), lingvist danez. Specialist în romanistică; s-a ocupat de limba română („Sintaxa română", în colab.) şi de elementele comune limbilor balcanice („Dispariţia infinitivului în română şi în limbile balcanice", „Lingvistica balcanică"). Lucrări lexicografice. M. coresp. al Acad. Române (1911). SAN DIEGO [ssen dieigou], oraş în VSV S.U.A. (California), situat pe ţărmul golfului omonim al Oc. Pacific, la 160 km SE de Los Angeles şi la 20 km N de graniţa cu Mexic; 1,2 mii. loc. (2000). Aeroportul „Lindbergh". Port comercial şi de pescuit. Bază navală (69 mii ha), din 1917. Construcţii navale, de rachete şi componente aerospaţiale, de aparataj electronic şi electrotehnic. Ind. chimică, textilă (ţesături) şi alim. (conserve de peşte). Muzeu aerospaţial; Muzeu antropologic; Muzeu de ştiinţele naturii; Galerie de artă. Teatru dramatic; Teatru de operă şi balet; Orchestră simfonică. Universitatea de Stat „San Diego" (1897). Plane-tarium. Parcul Balboa cu Grădină botanică şi o foarte valoroasă Grădină zoologică. Far (1855). Festival anual naţional „Shakespeare" (iun-sept.). Podul San Diego-Coronado (3,5 km lungime) peste G. San Diego. Staţiune balneară. Turism. La 28 sept. 1542, navigatorul portughez în serviciul Spaniei, Juan Rodriguez Cabrillo, a descoperit golful pe care l-a numit San Miguel, iar la 10 nov. 1602, exploratorul spaniol Sebastiân Vizcafno a ajuns în acest golf, arborând pe ţărm steagul Spaniei, nu-mindu-l San Diego de Alcalâ de Henares. La 16 iul. 1769, Gaspar de Portolâ întemeiază un post militar, iar misionarul franciscan Jumpero Serra şi-a stabilit reşedinţa aici. Declarat oraş în 1834. In 1846 S.U.A. cuceresc oraşul de la mexicani; noii stă-pânitori au proiectat, în 1867, un nou oraş, care a cunoscut un avânt deosebit odată cu racordarea la calea ferată ce venea de la Santa Fe (3). SANDINO, Augusto Cesar (1893-1934), general nicaraguan. Erou al luptei de eliberare. A condus răscoala din 1926, iar între 1927 şi 1933 războiul de gherilă împotriva re-acţiunii interne şi a intervenţiei armate a trupelor S.U.A. în Nicaragua. Partizanii săi — sandiniştii din Frontul Sandinist de Eliberare Naţională fondat în Nicaragua (1967) — au deţinut puterea politică şi militară în ţară până în 1990. Asasinat. Figura sa a devenit, cu timpul, simbolul luptei antiimperialiste şi naţionaliste, în special în timpul guvernării lui A. Somoza. SANDOMIERZ, oraş în SE Poloniei, pe Vistula, la 84 km ESE de Kielce; 27,3 mii loc. (2000). Produse de sticlă, ind. chimică. Catedrală gotică (1360-1382), castel (sec. 12). Poarta Opatow (sec. 13); Primărie (sec. 14). Fundat (1097), a devenit oraş în 1286. SANDOVAL, Arturo (n. 1949), trompetist de jazz cubanez. Membru al grupului Irakere. Stabilit în S.U.A. (1990). Virtuoz al trompetei, registru foarte larg. Discografie selectivă: No Problem, Danzon (Dance On). SANDRE (< germ., fr. {i}) s. f. pl. Câmpii fluvio-glaciare, uşor ondulate, formate prin depunerea nisipurilor şi pietrişurilor de la periferia gheţarilor continentali în faţa morenelor frontale. SANDU-ALDEA, Constantin (1874-1925, n. Tichileşti, jud. Brăila), agronom şi scriitor român. M. coresp. al Acad. (1919). Fondatorul ştiinţei ameliorării plantelor în România („Ameliorarea plantelor agricole ). Lucrări de popularizare a cunoştinţelor ştiinţifice. Nuvele („în urma plugului") şi romane („Două neamuri") sămănătoriste cu personaje din lumea Bărăganului şi a bălţilor Dunării. Traduceri. SANDU-VILLE, Constantin A. (1896-1969, n. Pietroasele, jud. Buzău), agronom român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la laşi. Contribuţii importante în protecţia plantelor („Râia neagră a cartofului", „Micromicete noi în România"). SANDVIŞ (SANDVICI) (< fr., engl.; cf. n. p. Sandwich, lord englez pentru care un bucătar a inventat acest preparat) s. n. Felie subţire de pâine (unsă cu unt) pe care se aşază o bucată de brânză, salam, şuncă etc.; deseori, peste ea se mai pune o felie de pâine. SANDWICH DE SUD (SOUTH SANDWICH [sanâ saenduitj]), arh. britanic, de origine vulcanică, nelocuit, situat în S Oc. Atlantic în apropierea coastelor Antarctidei, la 2 170 km ESE de capul Horn; dependent ad-tiv de ins. Falkland; 311 km2. Alt. max.: 1 372 m. Acoperit de gheaţă şi zăpadă. Descoperit de James Cook în 1775. SANEEV, Viktor Danilovici (n. 1945), atlet georgian. Campion olimpic la triplu-salt (Mexic 1968, Miinchen 1972, Montreal 1976); campion al Europei (1969-1974), a deţinut mulţi ani şi recordul mondial. SAN FELIPE, oraş în NV Venezuelei, centrul ad-tiv al statului Yaracuy, situat pe valea Yaracuy, pe pantele E ale dealurilor Segovia, la 201 km V de Caracas; 89 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Piaţă pentru cacao, trestie de zahăr, bumbac, porumb, orez, fructe. Zăcăminte de cupru. Ind. alim. (zahăr, alcool). SAN FELIPE DE LERMA v. Salta (1-)- SAN FERNANDO 1. Oraş în Filipine (Luzon), la N de Manila; 102,1 mii loc. (2000). Ind. textilă şi alim. Catedrală (1976); pagodă chinezească; ruinele unei biserici (1674). 2. Oraş în Trinidad-Tobago, situat în SV ins. Trinidad, pe ţărmul G. Paria al M. Caraibilor, la 58 km S de Port of Spain, al doilea oraş ca mărime al ţării; 55,4 mii loc. (2000). Port. Centru comercial. Rafinărie de petrol. Ind. siderurgică (oţel), petrochimică si alim. Fundat în 1786; oraş din 1980. SAN FERNANDO DE APURE, oraş în V Venezuelei, centrul ad-tiv al statului Apure, situat pe râul Apure, la 289 km S de Caracas; 99 mii loc. (2001). Port fluvial. Nod de comunicaţii. Piaţă pentru animale şi piei. Ind. cărnii. Creşterea bovinelor. SAN FERNANDO DEL VALLE DE CATAMARCA v. Catamarca (2.)* SAN FRANCISCO [saen frensiskou] 1. Golf al Oc. Pacific, în V S.U.A., legat de apele oceanului prin canalul Golden Gate; 1,8 mii km2; 97 km lungime (de la N la S); 3-20 km lăţime; ad. max.: 109 m. în el se varsă fl. Sacramento şi San Joaquin. Ins. pr.: Angel, Yerba Buena, Alcatraz, Treasure. Traversat de podurile rutiere Golden Gate, în NV (de 1 280 m lungime, situat la 80 m 277 SÂNGER deasupra nivelului apei, deschis traficului la 27 mai 1937), Bay Bridge (care leagă oraşul S.F. cu Oakland, lung de 6,95 km, construit în 1936, cu punct de sprijin pe ins. Comorii, şi San Mateo, în partea central-sudică a golfului (13,2 km lungime), cu punct de sprijin pe ins. Yerba Buena, dat în folosinţă la 12 nov. 1936. G. S.F. a fost descoperit în 1542 de exploratorul portughez Juan Rodriguez Cabrillo. în 1579 în acest g. a acostat Sir Francis Drake, iar în 1769 a fost vizitat de exploratorul spaniol Don Gaspar de Portolâ. 2. Oraş în V S.U.A. (California), situat în pen. San Mateo, pe ţărmul golfului omonim, pe falia San Andreas, extins pe 40 de dealuri (Davidson, 280 m, Nob, Russian Hill ş.a.); 776,8 mii loc. (2000). împreună cu oraşele Oakland, San Jose, Berkeley, San Mateo, Palo Alto, Richmond şi Almeida formează o conurbaţie de 6,2 mii. loc. (1999), cu numeroşi imigranţi din Asia (chinezi — cea mai mare comunitate din S.U.A. —, japonezi, filipinezi, coreeni, thailandezi, vietnamezi, laoţieni ş.a.). Nod de comunicaţii. Port. Aeroport (la 11 km S de oraş). Punct terminus al căii ferate transcontinentale. Important centru comercial, financiar (sediul lui Bank of America), ind., cultural şi turistic. Constr. navale, de rachete, avioane, maşini-unelte, aparataj electronic şi electrotehnic, de computere ş.a. Ind. metalurgică, de prelucr. şi chimizare a petrolului, chimică (mase plastice, produse din cauciuc), hârtiei, poligrafică, textilă, a conf. (blue jeans produşi de renumita firmă Levi Strauss & Co.) şi alim. Rafinărie de petrol. Exportă cereale, iegume, petrol, produse chim. şi ind. Universitatea San Francisco (1855), Universitatea de Stat (1899), Universitatea Golden Gate (1901), Conservator (1917), Orchestră simfonică (1911), Academia de Ştiinţe a Californiei, Muzeu de artă modernă, Galerie de artă, teatre. Parcurile Golden Gate (400 ha), Hyatt ş.a. Pe ins. Alcatraz din G. San Francisco se află penitenciarul Alcatraz, una dintre cele mai bine păzite închisori din lume, astăzi muzeu. Simbolul oraşului S.F. este tramvaiul tras pe cablu (din 1873), iniţial tras de cai, cu trei linii (16 km lungime). Oraşul S.F. este afectat de frecvente cutremure, din cauză că se află pe falia activă San Andreas, cele mai distrugătoare fiind cele din anii 1868, 1898, 1900, 18 apr. 1906 (acesta însoţit şi de puternice incendii, în urma cărora oraşul a fost distrus aproape în întregime) şi din 17 oct. 1989 (7,1 grade pe scara Richter). Monumente: clădirea Primăriei (1935) de 94 m înălţime, Pagoda păcii, Turnul pompierilor. Tunel subacvatic cu şosea între S.F. şi Oakland (5,6 km lungime), cel mai lung tunel de acest fel din America de Nord. Acvarium. Planetarium „Morrison". Grădină botanică. în 1595, exploratorul portughez Sebasti-an Rodriguez Cermeno a pătruns în G. San Francisco, ajungând până în zona actualului oraş, numind locul respectiv Puerto de San Francisco. în 1769, expediţia spaniolă condusă de Don Gaspar de Portolâ a redescoperit locul unde se află oraşul şi l-a revendicat în numele Spaniei. în i 776, misionarii franciscani din expediţia spaniolă a lui Juan Bautista de Anza au întemeiat aşezarea cu numele Yerba Buena. A aparţinut statului mexican (1821-1846). Ocupat San Francisco. Podul „Golden Gate“ «IM»»!»» de forţele armate ale S.U.A. (în 1846), a cunoscut o rapidă dezvoltare odată cu descoperirea de aur în ţinuturile învecinate. în 1869 a devenit punct terminus al primei căi ferate transcontinentale americane. Din 1847 are actualul nume. Conferinţa de la conferinţă internaţională (25 apr.-26 iun. 1945) cu participarea a 51 de ţări la care a fost adoptată Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Tratatul de pace de la tratat separat de pace cu Japonia semnat (8 sept. 1951) la Conferinţa de la S.F. de către 49 de state. Pactul de securitate ameri-cano-japonez (8 sept. 1951) de la care prevede staţionarea, pe timp nedeterminat, a trupelor nord-ameri-cane pe terit. Japoniei. SAN FRANCISCO DE MACORfS, oraş în N Rep. Dominicane, situat pe râul Camu, la 97 km NNV de Santo Domingo; 108,4 mii loc. (2002). Centru comercial. Piaţă agricolă pentru trestie de zahăr, cacao, cafea, tutun, orez, fructe tropicale. Prelucr. produselor agricole. Fundat în 1777. SAN FRANCISCO DEL QUITO v. Quito. SANGA v. Sangha. SAN GALLO v. Sankt Gallen. SANGALLO, familie de arhitecţi italieni din Renaştere: 1. Giullano Giamberti (zis Giuliano da S.) (c. 1445-1516). A construit vila de la Poggio a Caiano pentru Lorenzo de Medici, biserica Santa Maria delle Carceri la Prato şi sacristia Santo Spirito la Florenţa; influenţat de arhitectura clasică. 2. Antonio Giamberti (zis Antonio da S.) (c. 1455-1534), fratele lui S. (1). A construit palate şi biserica San Biagio la Montepulciano, inspirat de Bramante. 3. Antonio Cordiani (zis Antonio da S.) (1484-1546), nepotul lui S. (1) şi S. (2). A preluat stilul lui Bramante, populari-zându-l (Palatul Farnese, planurile pentru continuarea construcţiei bazilicii San Pietro din Roma). SANGEAC (< tc.) s. n. (în Ev. Med., în Imp. Otoman) 1. Subdiviziune administrativă a unui paşalâc. 2. Steag turcesc de culoare verde; (în special) steagul cu semiluna în vârful lancei, trimis de Poarta Otomană cu prilejul alegerii noului domn în Ţara Românească şi în Moldova. SÂNGER, Frederick (n. 1918), biochimist britanic. Pentru lucrările sale privind constituţia proteinelor şi în special determinarea structurii chimice a moleculei de insulină şi structura iniţială a genei care codifică sinteza insulinei, a fost distins cu Premiul Nobel pentru chimie în 1958 SANGHA 278 şi împreună cu W. Gilbert şi P. Berg în 1980. Cercetări fundamentale privind determinarea secvenţelor de bază în acizii nucleici şi metabolismul acestora. SANGHA sau SANGA, râu în Africa Ecuatorială (Rep. Africa Centrală şi Rep. Congo), afl. dr. al fl. Congo în aval de Loukolela; 645 km. Se formează prin unirea (la Nola, în Rep. Africa Centrală) râurilor Mambere şi KadeT, care izvorăsc din platoul Adamawa din Rep. Africa Centrală, curge pe direcţie N-S formând în cursul mijlociu graniţa între Rep. Africa Centrală şi Camerun pe c. 60 km lungime şi apoi, în continuare, frontiera între Rep. Congo şi Camerun pe încă c. 60 km lungime, după care, în aval de Ouesso, traversează o zonă mlăştinoasă. Navigabil în cursul inferior şi mijlociu. SANGIDAVA, localitate în Dacia situată, potrivit coordonatelor date de Ptolemeu, în N Transilvaniei centrale. Neidentificată. SĂNGLI 1. Oraş în India (Maharashtra), pe râul Krishna, la 360 km SE de Bombay; 436,6 loc. (2001). Ind. textilă, ţigarete; comerţ cu arahide. 2. Fost stat indian, acum inclus în statul Maharashtra. SANGUINAR (< fr.) adj. Care are instincte de omucidere; setos de sânge, feroce. SANGUjNÂ (< fr.; lat. sanguis „sânge") s. f. 1. Mineral care conţine oxid feric natural; hematită; oligist. Este folosit la fabricarea creioanelor colorate. 2. Creion cu mină ro-şie-brună din s. (1). 3. Desen executat cu s. (2). 4. Litografie care imită un desen în s. (1). SANGVIN, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aparţine sângelui, privitor la sânge; prin care circulă sângele. -0*Temperament (tip) s. = unul dintre cele patru tipuri de temperament din clasificarea lui Hipocrat; caracterizat prin vioiciune, mobilitate. Corespunde în clasificarea lui I. P. Pavlov tipului puternic, echilibrat şi mobil, de activitate nervoasă superioară. SANGVINIC, -Ă (< germ.) adj. Sangvin. SANGVINOLENT (< fr.) adj. 1. Amestecat cu sânge, care conţine sânge. 2. De culoarea sângelui. SANHEDRIN (< fr.) s. n. Sinedriu (2). SANIDINĂ (SANIDjN s. n.) (< fr. {i>; {s} gr. sanid- „scândură, tabletă") s. f. Feldspat potasic monoclinic, alb sau cenuşiu, cu luciu sticlos, format în condiţii de temperatură înaltă. SANIE (< bg.) s. f. 1. Vehicul cu tracţiune animală sau autopropulsat, având în loc de roţi două tălpi de lemn sau de metal cu ajutorul cărora înaintează prin alunecare pe zăpadă sau pe gheaţă. 2. Organ de maşină care poate aluneca pe ghidaje, asigurând astfel o deplasare a sculei prelucrătoare sau a piesei prelucrate. SANIELEVICI, Henric (1875-1951, n. Botoşani), critic literar, estetician, sociolog şi biolog român. A explicat fenomenele literare cu argumente biologice sau sociologice, considerând eticul drept generator al valorii („Cercetări critice^ şi filozofice", „Noi studii critice"). în sociologie, s-a manifestat ca adversar al tradiţionalismului („Poporanismul reacţionar"). Studii biologice („La vie des mammiferes et des hommes fossiles dechiffree â l’aide de l’anatomie"). SANIELEVICI 1. Simion S. (1870- 1963, n. Botoşani), matematician român. Acad. (1948), prof. univ. la laşi. Lucrări în domeniul ecuaţiilor diferenţiale şi integrale („Ecuaţiile diferenţiale ale coardelor şi membranelor vibrante") şi al mecanicii. Manuale universitare („Curs de mecanică raţională"). 2. Alexandru S. (1899-1969, n. Bucureşti), fizician român. Fiul lui S. (1). M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul radioactivităţii şi al fizicii nucleare („Radioactivitatea. Fenomene şi legi generale", „Structura nucleului atomic şi tranzacţiile radioactive"). A pus la punct măsurarea dozelor de energie înaltă, cu aplicaţie în tratamentul tumorilor maligne. SAN ISIDRO, oraş în E Argentinei, în conurbaţia Buenos Aires, situat în estuarul fl. Rfo de la Plata, la NNV de Buenos Aires; 293 mii loc. (2001). Preparate din carne şi lapte; ind. cauciucului (anvelope), hârtiei şi ceramicii. Turism. Fundat în sec. 16. SANISLĂU, com. în jud. Satu Mare, situată în C. Cărei, la graniţa cu Ungaria; 3 670 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.). Viticultură. Pomicultură. Complex avicol. Pe terit. satului Ciumeşti, atestat documentar în 1306, au fost descoperite (1961 — 1965) urmele mai multor aşezări suprapuse datând din Paleolitic, Neolitic, Epoca bronzului, perioada dacică şi din perioada de trecere la feudalism. în arealul satului Berea au fost identificate vestigiile unei aşezări dacice (sec. 3-2 î.Hr.) în care s-a găsit ceramică autohtonă, lucrată cu mâna, ceramică celtică, lucrată la roată (vase mari cu gât înalt, castroane) ş.a., iar în satul S., menţionat documentar în 1306, a fost scoasă la iveală o necropolă feudală timpurie (sec. 10-12) cu morminte de cneji români. în satul Ciumeşti se află o biserică din sec. 15 (azi biserică reformată), în stil gotic, o biserică ortodoxă cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18) şi o biserică romano-catolică (1856). In arealul com. S. se află o rezervaţie naturală, reprezentată printr-un sector de câmpie nisipoasă, cu porţiuni depresionare, cu exces de umiditate, cuprinse între şiruri de dune, cu vegetaţie şi faună caracteristice, între care trifoiştea (Menyanthes trifo-liata) şi broasca de mlaştină (Rana arvalis). Important loc de popas pentru păsările de apă, migratoare. SANITAR, -Ă (< fr.; {s} lat. sanitas „sănătate") adj., s. m. 1. Adj. Care se referă la sănătate, privitor la sănătate. ^ Punct (sau post) s. = cea mai mică unitate de asistenţă medicală într-o instituţie sau într-o localitate. 2. S. m. Persoană din cadrul serviciului sanitar mediu dintr-un spital sau dintr-un serviciu medical. SANJA MATSURI, una dintre cele trei mari sărbători populare anuale în Japonia. Are loc la Tokyo în al treilea weekend din luna mai. Parada a 100 de care alegorice. SAN JACINTO, râu în S.U.A., în SE Texasului, se varsă în G. Galves-ton; 140 km. La gurile lui s-a desfăşurat (21 apr. 1836) o bătălie în care armata texană a gen. Samuel Houston a înfrânt, decisiv, trupele mexicane conduse de Antonio Lopez de Santa Anna, încheind astfel procesul de separare a Texasului de Mexic. SAN JOAQUIN, râu în California, izvorăşte din Sierra Nevada şi se varsă în fl. Sacramento; 560 km. Hidrocentrale (Florence, Shaver, Huntington). Valea râului reprezintă una dintre cele mai productive zone agricole din S.U.A. SANJONISHI Sanetaka (1455-1537), poet japonez al genurilor waka şi renga; autoritate în literatura clasică, renumit caligraf, maestru de shogi (şah japonez). Jurnalul său, „Sanetaka Ko Ki", care acoperă perioada 1474-1536, este o preţioasă sursă pentru înţelegerea istoriei epocii. SAN JOSE [ssen houzei], oraş în V S.U.A. (California), situat la poalele m-ţilor Santa Cruz şi Santa Clara, pe râurile Coyot şi Guadalupe, la 80 km SE de San Francisco; 894,9 mii loc. (2000). Aeroport. Nod feroviar. Constr. aeronautice, de automobile, motoare electrice, maşini agricole, maşini pentru ind. alim., computere, componente electronice şi aerospaţiale; ind. chimică (mase plastice, vopsele), de prelucr. a cauciucului, textilă (ţesături), hârtiei şi alim. (conserve de 279 SANKT-PETERSBURG fructe, vin, bere, panificaţie). Fabrică de covoare. Universitatea de Stat California (1857). Galerie de artă. Pla-netarium. Muzeu de istorie. Fundat de spaniolul Jose Joaquin Moraga, la 29 nov. 1777, cu numele Puebla de San Jose de Guadalupe. A fost prima capitală a statului California (1849-1851). Afectat de cutremurul din 17 oct. 1989. Păduche de S.J., v. păduche ţestos. SAN JOSâ [san hose], cap. Costa Ricăi, situată pe un platou (Meseta Central) de la poalele Cordillerei Central, la 1 179 m alt., pe şoseaua panamericană; 309,6 mii loc. (2000). Nod de comunicaţii. Aeroporturile Juan Santamaria (pentru curse externe) şi El Coco (pentru curse interne). Pr. centru politic, economic, cultural-ştiinţific, financiar, de învăţământ şi turistic al ţării. Asamblare de autovehicule. Ind. chimică, de prelucr. a cauciucului (anvelope), a lemnului (mobilă), a cafelei şi a tutunului, mat. de constr. (ciment), textilă, pielăriei şi încălţămintei, cosmeticii, farmaceutică şi alim. (conserve din carne, zahăr, bere, ciocolată, vin ş.a.). Patru universităţi (cea mai veche din 1843). Muzeu naţional de istorie (1887). Teatru Naţional. Parcul „John F. Kennedy“. Catedrală (sec. 19). Fundat de spanioli, în 1736, cu numele Villa Nueva, devine în 1823 cap. Federaţiei Provinciilor Unite ale Americii Centrale, iar în 1838 cap. Costa Ricăi. SAN JOS£ v. Lassen Peak. SAN JUAN [san huan] 1. Râu în VSV S.U.A., afl. stg. al fl. Colorado în pod. Colorado; 580 km. Izv. din masivul cu acelaşi nume (M-ţii Stâncoşi), din apropierea pasului Wolf Creek, curge mai întâi pe direcţie NE-SV până la Bloomfield, după care se îndreaptă către V. în cursul superior a fost construit (1963) barajul Navajo (122 m înălţime), în urma căruia s-a format lacul de acumulare omonim ale cărui ape pun în mişcare turbinele unei hidrocentrale, •n platoul Colorado formează numeroase canioane de peste 300 m ad., între care cel mai important este Goosenecks. Afl. pr.: Animas, Los Pinos, Piedra, La Plata, Mancos. 2. PI. în V Columbiei; 320 km. Izv din Cordillera Occidental şi se varsă în Oc. Pacific, la NV de Buenaventura. FI. în S Nicaraguei; 224 km. Izv. din lacul Nicaragua, curge pe direcţie generală NV-SE şi în aval de oraşul El Castillo de Concepcion formează graniţa cu Costa Rica până la vărsarea sa în M. Caraibilor (debuşează prin trei braţe: Juanillo Menor, Rio Colorado şi San Juan). Cunoscut şi sub numele de Rfo San Juan sau Desaguadero. 4. Oraş în V Argentinei, centrul ad-tiv al prov. omonime, situat la poalele E ale m-ţilor Anzi, pe râul San Juan, la 965 km NV de Buenos Aires; 115,5 mii loc. (2001). Nod feroviar. Centru comercial şi minier (aur, argint, min. de fier şi cupru, cărbune). Piaţă agricolă pentru cereale, animale, fructe. Ind. mat. de constr. (ciment), de prelucr. a lemnului şi a produselor agricole. Viticultură. Catedrală iezuită (sec. 18), Muzeul memorial „Domingo Sarmiento". Distrus în mare parte de cutremurul din ian. 1944. Fundat în 1562 de guvernatorul spaniol Juan Jufre y Montesa. 5. Prov. în partea central-vestică a Argentinei, situată la poalele E ale m-ţilor Anzi, la graniţa cu Chile; 89,6 mii km2; 620 mii loc. (2001). Centrul ad-tiv: San Juan. Expl. de min. de fier şi cupru, de cărbune, aur, argint. Creşterea bovinelor şi ovinelor. Plantaţii de meri şi viţă de vie. în prov. S.J. se află epicentrul unei zone seismice care provoacă frecvente cutremure (cele mai puternice au avut loc în anii 1776, 1944 şi 1977). 6. Oraş în NE ins. Puerto Rico, centrul ad-tiv al acesteia, port la Oc. Atlantic; 437 mii loc. (2003). Aeroport. Nod de comunicaţii. Şantier naval. Ind. chimică, a mat. de constr. (ciment), textilă (ţesături), de prelucr. a tutunului, farmaceutică, alim. (rom Bacardi, zahăr, conserve). Rafinărie de petrol. Bijuterii. Important centru comercial, financiar şi turistic. Exportă tutun, ţigarete, cafea, zahăr. Universităţi (cea mai veche din 1903). Conservator; orchestră simfonică. Muzee de artă, de antichităţi şi de arhitectură colonială (acesta din urmă amenajat în La Casa del Callejon). Bibliotecă (La Casa de Libro), 1955. Festival anual „Pablo Casals11. Catedrala San Juan de Bautista (1521-1540, completată în 1802); Biserica dominicană San Jose (1532), cea mai veche biserică din emisfera vestică; castelul-fortăreaţă San Felipe del Morro (sau El Morro, 1539, completat în 1787); forturile „La Fortaleza“ (1533), San Cristobal (1766-1772) şi San Gero-nimo (1771- 1778). Centrul istoric şi castelul au fost incluse (în 1983) în Patrimoniul cultural universal. Fundat de exploratorul spaniol Juan Ponce de Leon în 1508, stăpânit de britanici în 1598, jefuit de olandezi în 1625 şi atacat de britanici în 1797. Cucerit de americani în 1898, odată cu ins. Porto Rico, în timpul Războiului americano-spaniol (1898); anexarea a fost confirmată prin Tratatul de Pace de la Paris (10 dec. 1898). SAN JUAN DE LOS MORROS [san huan], oraş în Venezuela, la 80 km SV de Caracas, centrul ad-tiv al statului Guârico; 94 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Piaţă agricolă (animale, bumbac, porumb, cafea, tutun). SAN JUAN DE PASTO v. Pasto. âANKARA (SANKARĂCĂRYA) (c. 700-c. 750), teolog şi filozof indian. Principalul exponent al mişcării Vedănta. Fondator de mănăstiri şi autor a numeroase lucrări în sanscrită. SANKT GALLEN [zankt galen] (în fr. Saint-Gall; în it. San Gallo) 1, Oraş în NE Elveţiei, centrul ad-tiv al cantonului cu acelaşi nume, situat pe râul Steinach, în apropiere de L. Constanţa, la 63 km E de Zurich; 70,4 mii loc. (2003). Nod feroviar. Ind. chimică, textilă (dantele, produse din lână şi bumbac), a confecţiilor, sticlăriei şi alim. (ciocolată, biscuiţi, bere). Constr. de aparate chirurgicale. Broderii. Teatre. Sală de concerte; muzee. Biblioteca „Stifts“, în stil rococo (1758-1767), cu c. 2 000 de manuscrise şi numeroase incunabule şi cărţi vechi; catedrală romano-cato-lică, în^ stil baroc (1755-1772). Turism. în anul 612 misionarii celţi au întemeiat un schit, pe locul căruia, în c. 720 a fost ridicată o mănăstire benedictină, care, până în sec. 11, a fost cea mai importantă şcoală de educaţie din N Alpilor. Oraşul actual s-a dezvoltat în jurul acestei mănăstiri, care s-a asociat Confederaţiei helvetice în 1454, când a devenit o abaţie independentă. Mănăstire inclusă (în 1983) în Patrimoniul cultural universal. în 1803, oraşul S.G. a devenit cap. cantonului omonim. Episcopie ro-mano-catolică (din 1846). 2. Canton în NE Elveţiei, cuprinzând şi o parte din lacurile Constanţa (Konstanz) şi Wallen; 2 mii km2; 455,1 mii loc. (2003). Centrul ad-tiv: Sankt Gallen. Creşterea bovinelor. Expl. şi prelucr. lemnului. Produse textile şi alim. Pomicultură. Turism. SANKT GOTTHARD [zankt gothart], denumirea germană a masivului, trecătorii şi a tunelelor Saint-Gothard. SANKT MORITZ v. Saint-Moritz. SANKT-PETERSBURG (SANKT-PETERBURG) (între 1914 şi 1924 s-a numit PETROGRAD, iar între 1924 şi 1991, LENINGRAD), oraş în V părţii europene a Federaţiei Ruse, situat pe ţărmul de E al G. Finic, în delta fl. Neva, la 640 km NV de Moscova. Aflat la c. 7° S de Cercul polar, S.-P. este renumit pentru „nopţile albe“ din a doua jumătate a lunii iun., când lumina difuză se menţine până după miezul nopţii; 4,6 mii. loc. (2002), al doilea mare oraş SANKURU 280 ’J 7'hî Sankt-Petersburg. Catedrala Sf. Isaac al Federaţiei Ruse, după Moscova. Important nod de comunicaţii. Aeroportul Pulkovo. Port fluvio-ma-ritim. Legat cu M. Albă şi Volga printr-un sistem de canale. Metrou (din 1955). Hidrocentrală. Centrală nucleară. Rafinărie de petrol. Constr. navale (spărgătoare atomice de gheaţă, tancuri petroliere, vase de pescuit ş.a.), constr. de utilaje grele, material rulant feroviar, reactoare nucleare, generatoare electrice, turbine, refrigeratoare, maşini-unelte, maşini tipografice, aparate TV şi de radio, armament, echipamente electrice şi electronice, aparate optice ş.a. Ind. chimică (cauciuc sintetic, superfosfaţi, mat. plastice, fire şi fibre sintetice), metalurgică, de prelucr. a lemnului şi a cauciucului, cosmetică, farmaceutică, textilă, pielăriei şi încălţămintei, porţelanului, a celulozei şi hârtiei, confecţiilor, tipografică şi alim. Universitate (1819); Academie de arte (1757); Academie militară medicală (1798); Institut de mine (1773); Institut politehnic (1899). Teatrul „Mariinski’" (fostul Teatru de operă şi balet „Kirov", 1860), Conservatorul „Rimski-Korsakov" (1862), Teatrul dramatic „Puşkin“, Teatrul Mic, Filarmonică; celebră şcoală de coregrafie. Biblioteca Academiei de Ştiinţe; Biblioteca publică „Saltîkov-Şcedrin", fundată ca bibliotecă imperială de ţarina Ecaterina a ll-a, cu o clădire construită în anii 1791-1795 care adăposteşte astăzi c. 12 mii. volume; Observatorul astronomic Pulkovo; Muzeul „Puşkin"; Muzeu naval; Muzeu etnografic ş.a. Grădină botanică; Grădină zoologică. Parcul Taurida (sec. 18); Grădina „Mihailovski" (30 ha). Cimitirul Tikvin al fostei mănăstiri Liî Aleksandr Nevski în care sunt înmormântaţi Dostoevski, Musorgski, Ceaikovski, Rimski-Korsakov ş.a. Structura urbanistică a oraşului S.-P. se caracterizează prin spaţii vaste, cu bulevarde foarte largi (cel mai mare este Nevski Prospekt) care se intersectează perpendicular în pieţe imense, dominate de palate maiestuoase şi monumente istorice şi de arhitectură, multe dintre ele realizate după planurile unor arhitecţi italieni. Oraşul S.-P. a suferit mari pagube de pe urma inundaţiilor catastrofale din anii 1777, 1824 şi 1924 provocate de revărsările fl. Neva, fapt ce a impus construirea unor diguri în lungime de c. 30 km, cât şi a unor canale de drenaj, traversate de c. 600 de poduri, ceea ce i-a atras denumirea de „Veneţia Nordului". Pod peste Neva (sec. 19). Monumente: Palatul de Iarnă „Ermitaj", construit în anii 1732-1736, ca reşed. a familiei imperiale, a fost reconstruit în perioada 1754-1762, după planurile arhitectului italian Bartolomeo Rastrelli, în stil baroc, având 1 057 camere. Distrus de un incendiu în 1837, palatul a fost refăcut până în 1839, acoperişul lui fiind mărginit de 176 de statuete. în prezent, o aripă a acestui palat adăposteşte muzeul „Ermitaj", cu colecţii de sculpturi antice greceşti şi romane, de artă islamică, renascentistă, de artă barocă, picturi aparţinând maeştrilor impresionişti ş.a. în piaţa Palatului de Iarnă se află Columna lui Aleksandru, realizată în 1830-1834 din granit monolit (50 m înălţime), cea mai mare de acest fel din lume. Fortăreaţa lui Petru I cel Mare, ridicată în 1703 pe ins. Vasilievski din delta fl. Neva, transformată în muzeu, în 1922; catedrala Sf. Isaac, construită în stil clasic rusesc, în anii 1818-1858, după planurile arhitectului Auguste Montferrand, dominată de o masivă cupolă din aur înaltă de 102 m şi cu un diametru de 27 m; catedrala Kazan (1801-1811); catedrala Sf. Treime, construită în 1778-1790 după planurile lui Ivan Starov; catedrala Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, ridicată în anii 1714-1733 după planurile arhitectului italian Domenico Trezzini (123 m înălţime). Aici se află mormintele lui Petru I cel Mare, Ecaterinei a ll-a şi Aleksandru II; bisericile Buna Vestire (1720) şi luterană (1833-1838); biserica romano-catolică Sf. Ecaterina (1763-1783); complexul de clădiri Smolnîi, format din catedrală (1748) - construită după planurile lui Bartolomeo Rastrelli - şi clădirea Institutului Smolnîi, ridicată în 1806-1808 după planurile arhitectului italian Giacomo Quarenghi; Palatul de Vară, construit în 1710-1714, în stilul barocului rusesc, după planurile lui Domenico Trezzini. Grădina care îl înconjură a fost amenajată în 1704, conţinând 250 de statui şi bus-turi aparţinând maeştrilor veneţieni; Palatul de marmură (1768-1785); clădirea Primăriei (1754); Palatul lusupov, unde a fost otrăvit Rasputin şi apoi împuşcat în dec. 1916; Palatele nobiliare Stroganov (1754), Şuvalov, Anikov ş.a.; clădirea manejului (1804-1807); statuia ecvestră a lui Petru I cel Mare, turnată în bronz în 1782 de Etienne Falconet; cartierul Amiralităţii, construit în 1704, reconstruit în 1806-1823 şi restaurat după al Doilea Război Mondial după planurile arhitectului rus Andreian Zaharov, dominat de un turn de 73 m înălţime. în apropiere se află localităţile Petrodvoreţ şi Ţarskoe Selo, reşedinţe de vară ale ţarilor Rusiei. Turism dezvoltat. Centrul istoric şi grupurile de monumente alăturate au fost incluse (în 1990] în Patrimoniul cultural universal. In 1703, ţarul Petru I cel Mare a cucerit această zonă de la suedezi, construind o fortăreaţă şi întemeind aşezarea Sankt-Peterburg, care în 1712 a devenit reşedinţa imperială şi, totodată, capitala^ Imperiului Rus (până în 1917). în cel de-al Doilea Război Mondial oraşul a rezistat eroic unui îndelungat asediu („Blocada Leningradului") (sept. 1941 — ian. 1944) al trupelor germane în timpul căruia au murit peste 1 mii. de oameni. V. şi Leningrad (2). SANKURU, râu în R.D. Congo, afl. dr. al râului Kasai; 1 207 km. Izv. din V pod. Shaba şi curge c. 460 km pe direcţie S-N, până aproape de oraşul Bena-Dibele, după care se îndreaptă către V, vărsân-du-se în Kasai, în aval de oraşul llebo. în cursul superior poartă numele Lubilash. Navigabil pe 590 km, în aval de oraşul Pamia-Mutombo. SANL0CAR (SANLUCAR de BARRAMEDA), oraş-port în SV Spaniei (Andaluzia), la vărsarea fl. Guadalquivir în G. Cadiz, la 29 km NV de oraşul Cadiz; 60,2 mii loc (2001). Staţiune balneoclimaterică. Biserică (din sec. 14), Palatul ducilor de Medina Sidonia. Intensă activitate portuară în Ev. Med. în 1498 din acest port a plecat Cristofor Columb în cea de-a treia călătorie spre Lumea Nouă, iar în 1519, tot de aici, Fernando de Magellan şi-a început expediţia sa în jurul lumii. SAN LUIS 1. Oraş în partea centrală a Argentinei, centrul ad-tiv al prov. omonime, situat la poalele SV ale Sierrei de Cordoba, la 241 km 281 SAN MARINO 12f3tf li . I______________________________________________________________________________I 12®3rf DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE District comunal Suprafaţa (km2) Populaţia (2003) Centrul ad-tiv ESE de Mendoza; 152,9 mii loc. (2001). Nod rutier. Hidrocentrală. Fundat în 1596. 2. Prov. în partea centrală a Argentinei, pe Rio Salado, la poalele V şi SV ale Sierrei de Cordoba; 76,7 mii km2; 367 mii loc. (2001). Centrul ad-tiv: San Luis. Expl. de wolfram, bazalt, granit, lemn şi sare. Creşterea bovinelor. Culturi de porumb, sorg, floarea-soarelui, sparanghel ş.a. SAN LUIS POTOSf 1. Oraş în centrul Mexicului, centrul ad-tiv al statului cu acelaşi nume, situat pe un platou din Sierra Madre Oriental, la 1 877 m alt., la 360 km NV de Ciudad de Mexico; 629,2 mii loc. (2000). Nod feroviar. Aeroport. Expl. de min. de argint, cupru, plumb, zinc şi antimoniu. Ind. metalurgiei neferoase, chimică, textilă, încălţămintei, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi alim. Piaţă agricolă pentru cafea, tutun, trestie de zahăr, lemn. Universitate (1923), teatru, Piaţa Hidalgo. Catedrală în stil baroc colonial (1701); biserica Nuestra Senora del El Carmen (sec. 18), San Francisco y Guadalupe. Fundat de misionari franciscani în 1583, a devenit oraş în 1658. 2. Stat în partea centrală a Mexicului; 63,1 mii km2; 2,2 mii. loc. (2000). Centrul ad-tiv: San Luis Potosf. Expl. de min. neferoase. Expl. şi prelucr. lemnului. Creşterea animalelor. SAN MARINO, Serenisima Republică ~ (Serenissima Repubblica di San Marino), stat în S Europei, formând o enclavă în NE Pen. Italice; 61,19 km2; 28,8 mii loc. (2005). Limba oficială: italiana. Religia: creştină (romano-catolici 88,7%, penticostali 1,8%) 90,5%, alte religii şi atei 9,5%. Capitala: San Marino. Unul din niinistatele Europei, S.M. are un relief de coline ataşat sectorului nordic al munţilor Apenini, dominat de Monte Titano (739 m alt. max.) cu trei vârfuri calcaroase. Râul Marano se varsă în M. Adriatică la 18 km E, pe teritoriul Italiei. Climă Acquaviva 4,86 Borgo Maggiore 9,01 Chiesanuova 5,46 Citta 7,09 Domognano 6,62 Faetano 7,75 Fîorentino 6,57 Montegiardino 3,31 Serravalle/Dogano 10,53 mediteraneană cu temp. ce ajung vara la 30°C, iarna coborând uneori până la -10° C. Vegetaţia naturală forestieră (sub 4%) a fost practic înlocuită de plante de cultură şi pajişti secundare. Sectorul serviciilor este dominant (c. 2/3 din populaţia activă) cu precădere turismul. Sectorul financiar-bancar a luat amploare în ultimele decenii, graţie unei legislaţii liberale. Filatelia şi numismatica contribuie şi ele semnificativ la veniturile statului. Se cultivă grâu, orz, pomi fructiferi, viţă de vie şi se cresc mici efective de bovine şi porcine. Ind., creată în ultimele decenii, este foarte diversă — confecţii, pielărie, cauciuc sintetic, ciment, mobilă, textile, instrumente muzicale, coloranţi, 1 602 Acquaviva 5 916 Borgo Maggiore 969 Chiesanuova 4 483 San Marino 2 651 Domognano 1 050 Faetano 2 031 Fiorentino 786 Montegiardino 9 265 Serravalle cosmetice, aparataj electric — dar cu producţii reduse. Mai cunoscute sunt produsele din porţelan obţinute la Borgo Maggiore. întreaga energie necesară este importată din Italia, ţară cu care S.M. alcătuieşte, din 1862, o uniune vamală. Infrastructura rutieră numără 252 km, gradul de motorizare fiind foarte ridicat; lipsesc căile ferate, iar legăturile aeriene externe (pe relaţia S.M. — Rimini, Italia) sunt mijlocite (în perioada de vară, în plin sezon turistic) de un heliport. Turismul beneficiază şi el de poziţia geografică de enclavă în terit. Italiei, una din destinaţiile majore ale turismului mondial. Principalele zone şi obiective: Capitala ţării (Palazzo del Governo, Palazzo SAN MARTIN 282 Valoni), — un adevărat oraş muzeu, cu biserici vechi (Basilica del Santo), fortificaţii din sec. 10-17, palate, grupuri statuare, muzee (inclusiv unul al autoturismelor de epocă), apoi oraşul Borgo Maggiore (biserica San Antimo, palate, Muzeul filatelic şi numismatic într-un palat din sec. 16 ş.a.), amenajările sportive (inclusiv un circuit de Formula 1). Moneda: 1 Euro = 100 Cent. Balanţa comercială este echilibrată. Export: produse electronice, mărci poştale, ceramică fină, articole de pielărie, vinuri, grâu, materiale de construcţie, mobilă, lemn ş.a. Import: bunuri manufacturate diverse, produse petroliere, energie electrică, aur ş.a. Principalul partener este Italia (aproape 90% din întreg comerţul exterior sanmarinez). — Istoric. întemeiat ca oraş în anul 301 d.Hr. a devenit în 1263 republică independentă, recunoscută pe plan internaţional de Congresul de la Viena (1814-1815). în mart. 1862 s-a instituit de facto protectoratul Italiei asupra rep. S.M. După 1945 S.M. a fost condusă de guverne de coaliţie, formate din comunişti şi socialişti. în 1971, protectoratul Italiei a încetat, statului S.M. recunoscându-i-se si dreptul de a bate monedă proprie. în 1988, aderă la Consiliul Europei; membru al O.N.U. (2 mart. 1992). La 1 ian. 2002, S.M. a înlocuit lira italiană ca monedă naţională cu euro. Organul suprem al puterii este Marele Consiliu General, parlament unicameral ales pe cinci ani; acesta alege, din şase în şase luni, doi căpitani regenţi, care sunt şefii statului şi guvernului (Congresul Statului). Republică parlamentară. 2. Cap. Republicii San Marino; 4,4 mii loc. (2003, cu suburbiile). Emisiuni de mărci poştale. Monumente: ruinele a trei rânduri de fortificaţii (sec. 13-16), dominate de trei turnuri. Muzeu. Turism. SAN MARTIN, Jose de (1778-1850), general şi om politic argentinian. Unul dintre conducătorii luptei pentru independenţa coloniilor spaniole din America (1810-1826). A avut un rol important în eliberarea de sub dominaţia spaniolă a Argentinei şi a republicilor Chile (1817-1818) şi Peru (1821-1822). A primit titlul de „protector" al Perului. în urma unor neînţelegeri cu S. Bolivar, a emigrat în Franţa (1822). SAN MIGUEL v. San Diego. SAN MIGUEL, oraş în ESE Rep. El Salvador, situat pe Rio Grande de San Miguel, la poalele E ale vulcanului San Miguel (2 130 m alt.), la 120 km ESE de San Salvador; centrul ad-tiv al departamentului omonim; 159,7 mii loc. (2000). Expl. de aur şi argint. Centru comercial. Piaţă agricolă (porumb, bumbac, cafea, legume). Ind. chimico-farma-ceutică, textilă, de prelucr. a maselor plastice, a bumbacului şi a produselor agricole; produse din piele. Catedrală în stil colonial (sec. 18). Fundat în 1530 de spanioli. Distrus de un cutremur în 1917. Vulcanul San Miguel a erupt ultima oară în 1976. SAN MIGUEL DE LA PALMA v. La Palma. SAN MIGUEL DE TUCUMÂN (sau TUCUMÂN), oraş în partea de N a Argentinei, centrul ad-tiv al prov. Tucumân, situat la poalele E ale Sierrei del Aconquija (m-ţii Anzi), pe Rio Sale (afl. al lui Rio Dulce), la 1 090 km NV de Buenos Aires; 625 mii loc. (2001). Ind. textilă, de prelucr. a lemnului şi a trestiei de zahăr. Piaţă agricolă (trestie de zahăr, cereale, animale). Universitatea Naţională (1914). Muzee. Catedrală în stil colonial (sec. 18). Palat guvernamental. Fundat în 1565 de guvernatorul spaniol Diego de Villaroel, iniţial pe Rio Tejar, la 96 km NE de locul actual, dar din cauza inundaţiilor catastrofale din 1685, provocate de Rio Tejar, a fost mutat pe locul de astăzi. Din 1776 a făcut parte din Viceregatul Rîo de la Plata. Aici, la 9 iul. 1816, Jose de San Martin a proclamat independenţa „Provinciilor Unite de la Rîo de la Plata" (numită mai târziu Argentina). SAN MUREZZAN v. Saint-Moritz. SANNAZARO [sannaddza:ro], lacopo (1456 sau 1457-1530), poet şi umanist italian. Cunoscut îndeosebi prin romanul pastoral în versuri şi proză „Arcadia"; elegii, epigrame si egloqe, în limba latină. SAN PEDRO DE MACORfe, oraş în SE Rep. Dominicane, port la M. Caraibilor, situat la gura de vărsare a lui Rîo Higuamo, la 64 km E de Santo Domingo, centrul ad-tiv al provinciei omonime; 124,7 mii loc. Jose de San Martin (2002). Aeroport. Exportă zahăr, melasă, lemn şi animale. Ind. textilă, de prelucr. a lemnului şi a tutunului, cosmetică şi alim. (zahăr, alcool). Universitate (1970). SAN PEDRO SULA, oraş în NV Hondurasului, situat pe Rio Chamelec, în apropiere de graniţa cu Guatemala, la 160 km NV de Tegucigalpa; 439,1 mii loc. (2001). Aeroport. Port fluvial. Ind. siderurgică, chimico-farmaceutică, de prelucr. a maselor plastice, tutunului şi a lemnului (mobilă), cimentului, sticlăriei, textilă, hârtiei şi alim. (zahăr, bere). Producţie de biciclete şi de articole electrice. Centru comercial. Piaţă agricolă (trestie de zahăr, orez, porumb, cartofi dulci, cassava, animale). Distrus în mare parte de un uragan în 1974. Fundat iniţial de spanioli în 1536, oraşul a fost refăcut în mai multe rânduri. SAN PIETRO IN VATICAN, bazilică în Roma, lângă Palatul Vaticanului. Cea mai mare bazilică creştină, a cărei primă formă a fost ridicată de Constantin cel Mare şi consacrată în 326. în 1452 papa Nicolae V îi încredinţează refacerea lui B. Rossellino. Lucrările, întrerupte în 1455, sunt reluate din iniţiativa papei luliu II care-i încredinţează lui 283 SANSEVIERIA Bramante continuarea bazilicii gândită ca un edificiu în formă de cruce grecească şi cupolă centrală. Un nou proiect este propus de Rafael în 1514. Odată cu Michelangelo şi B. Peruzzi (1547) este reluat proiectul lui Bramante. G. della Porta şi D. Fontana ridică (1588-1589), marea cupolă concepută de Michelangelo. Bazilica a fost consacrată în timpul papei Urban VIII (1626). în faţa altarului principal se află grandiosul baldachin în bronz al lui Bernini, iar la intrare „Pietă“ lui Michelangelo. Bazilica adăposteşte mormintele mai multor suverani pontifi. SAN QUINTÎN, gheţar în m-ţii Anzi (Chile); 56 km lungime; 6 km lăţime. SAN RAFAEL, parc naţional în partea de S a Rep. Chile, situat pe ţărmul Oc. Pacific; 5 900 km2. Declarat parc în 1945. Include laguna San Rafael, un fiord de 16 km lungime, între pen. Taitao şi continent, canioane, elemente de floră şi faună rare. SAN REMO sau SANREMO, oraş în NV Italiei (Liguria), situat pe Riviera dei Fiori a M. Mediterane, la poalele Alpilor Maritimi, la 122 km SV de Genova, în apropiere de graniţa cu Franţa; 50,8 mii loc. (2003). Renumită staţiune balneară estivală (din 1861) pe Riviera italiană. Piaţă pentru flori. Festival anual naţional de muzică uşoară (din 1951). Hoteluri, vile, pensiuni. Cazino. Catedrala romanică San Siro (sec. 13-14). Turism. — Conferinţa de la ~, conferinţă internaţională (19-26 apr. 1920). Au participat: Franţa, Marea Britanie, italia, Japonia; observator: S.U.A.; invitaţi: Belgia şi Grecia. S-a discutat proiectul tratatului de pace cu Turcia, repartizarea mandatelor Societăţii Naţiunilor asupra ţărilor arabe, îndeplinirea de către Germania a prevederilor militare ale tratatului de la Versailles, poziţia Aliaţilor faţă de Rusia Sovietică. SAN SALVADOR, cap. Rep. El Salvador, situată în partea central-vestică a ţării, pe Rfo Ace Chaute, la 11 km V de vulcanul San Salvador, la 32 km de ţărmul Oc. Pacific; 485,8 mii loc. (2001). Nod feroviar şi rutier pe şoseaua panamericană. Aeroportul Comalpa (1970). Pr. centru politic, economic, finan-ciar-bancar, comercial, cultural-ştiinţific şi turistic al ţării. Ind. chimico-farma-ceutică, de prelucr. a lemnului, textilă (ţesături), a confecţiilor, pielăriei şi încălţămintei, cosmeticii, mat. de constr. (ciment) şi alim. (zahăr, bere, ‘ichior, ţigarete, brânzeturi). Două universităţi (cea mai veche din 1841). Observator astronomic.. Bibliotecă naţională. Muzeu naţional al ştiinţelor Şi industriei (1883); Muzeu naţional (1940). Grădină botanică. Catedrală (sec. 19). Palat naţional (1907-1920). Fundat în 1525 de către conchistadorul spaniol Pedro de Alvarado în apropiere de Suchitoto şi mutat în 1528 pe locul actual (32 km SV de vatra iniţială) de către conchistadorul Don Jorje de Alvarado (fratele fondatorului). Declarat oraş în 1546, a devenit cap. statului independent El Salvador în 1821, apoi a Federaţiei Provinciilor Unite ale Americii Centrale (1831-1838) şi a Rep. El Salvador (din 1841). Ruinat adesea de erupţiile vulcanului San Salvador (1 960 m alt.; craterul are 1 000 m ad.) a cărei ultimă manifestare a avut loc în 1917. Distrus aproape în întregime de cutremurele din 1854, 1873, 1917 şi 1986. La 19 km E de oraş se află lacul llopango, cu staţiunea balneară estivală omonimă. SAN SALVADOR DE JUJUY, oraş în NNV Argentinei, centrul ad-tiv al prov. Jujuy, situat la poalele E ale m-ţilor Anzi, la 1 220 m alt., pe valea râului Jujuy; 230,9 mii loc. (2001). Aeroport. Prelucr. produselor agricole. Turism. Catedrală (1606). Fundat în 1593 de Francisco de Arganarâs y Murguia. SANSCRIT, -Ă (< fr. {i}; cf. sanscr. samskrta „cultivat", „rafinat") adj. 1. Limba sanscrită (şi subst., f.) = limbă veche indo-europeană din India; limba sacră a brahmanilor, vorbită între 1500 şi 200 î.Hr. (Subst.) Sanscrita clasică = limba operelor literare de diferite genuri, scrise începând din sec. 5 î.Hr., rămasă până în perioada modernă limba savantă a întregii Indii. Standardizată conform gramaticii lui Pănini. în s. au fost scrise lucrări literare, religioase, filozofice, juridice şi ştiinţifice, care au influenţat asupra dezvoltării culturii Asiei de SE şi Asiei Centrale, precum şi a celei europene. Are diferite grafii derivate din scrierea brahmi. 2. Care aparţine limbii sanscrite, privitor la limba sanscrită; care este scris în această limbă. . SANSCRITOLOG, -Ă (< rus) s. m. şi f. Specialist în limba şi literatura sanscrită. SAN SEBASTIÂN (în bască: DONOSTIA), oraş în N Spaniei (Ţara Bascilor), port la G. Biscaya (Oc. Atlantic), situat la gura de vărsare a lui Rio Urumea, la 77 km E de Bilbao şi la 16 km V de graniţa cu Franţa; 178,3 mii loc. (2001). Şantier naval. Ind. metalurgică, chimică, textilă, a mat. de constr. (ciment), electronică (casetofoane), alim. (bere, ciocolată), de prelucr. a cauciucului, a lemnului şi a tutunului, sticlăriei, hârtiei ş.a. Pescuit. Staţiune balneoclimaterică (plaja La Concha). Festivale internaţionale anuale (al filmului şi al jazzului). Cazino. Faimoase regate în G. La Concha. Bisericile San Vicente (1507), în stil gotic, şi Santa Maria (1743-1764), în stil baroc. Fosta mănăstire San Telmo (1531-1551) în care astăzi este amenajată o secţie a muzeului basc de etnografie. Catedrală neogotică. Palat regal (sec. 16), fostă reşed. de vară a Curţii regale spaniole. Menţionat documentar, prima oară, în 1014, a primit dreptul de oraş (în c. 1175) de la regeje Navarrei Sancho VI cel înţelept. în 1813 a suferit mari distrugeri de pe urma incendiilor izbucnite după ce a fost cucerit de forţele anglo-portugheze de la francezi. SANSEVIERjA (de la R. de Sangro, prinţ de Sanseviera), plantă decorativă de apartament din fam. agavacee (S. trifasciata) originară din Africa. Din rădăcină pornesc direct frunzele lungi, lanceolate, rigide şi lucioase, verzi, cu dungi neregulate albe-argintii care îi dau un aspect zebrat. Unele soiuri au marginea frunzelor tivită cu galben. înfloreşte foarte rar; inflorescenţa este un ax lung pe care sunt dispuse din loc în loc flori albe, tubulare, plăcut mirositoare. Plantă puţin exigentă la lumină, foarte rezistentă. Sin. săbiuţă (2). San Salvador. Catedrala SANSOVINO 284 SANSOVINO 1. Andrea Contucci, zis il ~ (c. 1460-1529), sculptor şi arhitect italian. Lucrări în manieră clasică la Florenţa (altarul bisericii San Spirito), la Roma (monumentul cardinalului Sforza), la Volterra, la Loretto (reliefuri pentru Casa Santa) şi în Portugalia (la Lisabona şi Coimbra). 2. lacopo Tatti, S. zis il ~ (1486-1570), sculptor şi arhitect italian. Fiu adoptiv şi elev al lui S. (1). A lucrat la Roma şi apoi la Veneţia (statuile Marte şi Neptun de la Palatul dogilor, loggeta campanilei din Piaţa San Marco). A construit palatele Corner şi Zecca la Veneţia. A exercitat o puternică influenţă asupra arhitecturii veneţiene. SAN STEFANO, localit. în Turcia europeană, pe malul str. Bosfor, la 11 km V de Istanbul. S.S. este denumirea italiană a localit. Yeşilkoy. Aeroportul internaţional „Ataturk“. Aici s-a semnat, la 1Q febr./3 mart. 1878, Tratatul de Pace care încheia Războiul Ruso-Româno-Turc din 1877-1878. Prevedea, printre altele, recunoaşterea independenţei Serbiei, Muntenegrului, României şi autonomia Bulgariei, Bosniei şi Herţegovinei. Tratatul de la S.S. a fost revizuit de către Congresul de la Berlin (13 iun.-13 iul. 1878). SANTA ANA 1. Oraş în V Rep. El Salvador, situat la 56 km NV de San Salvador, la 32 km E de graniţa cu Guatemala şi la 16 km N de vulcanul Santa Ana (2 365 m alt.); centrul ad-tiv al departamentului omonim; 164,5 mii loc. (2000), al doilea oraş ca mărime al ţării. Nod rutier pe şoseaua panamericană. Centru comercial pentru cafea şi trestie de zahăr. Ind. de prelucr. a lemnului (mobilă), cafelei, textilă, pielăriei şi încălţămintei, alim. (zahăr, băuturi alcoolice). Turism. Universitate. Teatru Naţional. Catedrală gotică. Biserica El Calvario, în stil colonial. Cunoscut cu numele Santa Ana după 1708. 2. Oraş în VSV S.U.A. (California), situat pe râul omonim, la poalele m-ţilor Santa Ana, la 56 km SE de Los Angeles; 337,9 mii loc. (2000). Constr. de avioane şi de componente electronice. Ind. chimică şi de prelucr. a cauciucului. Producţie de fibre de sticlă, de articole sportive şi de radiouri. Centru comercial. Muzeu de istorie. Muzeu în aer liber cu colecţii de avioane vechi. Fundat în 1869. SANTA ANNA, Antonio L6PEZ de (1794-1876), general şi om politic mexican. Preşedinte al Republicii independente Texas (1833-1836, şi apoi al Mexicului, 1841-1855, cu întreruperi). Politică dictatorială şi conservatoare. înfrânt şi luat prizonier în bătălia de la San jacinto, a pierdut Texasul. în urma războaielor cu S.U.A., prin tratatul de pace de la Guadelupe Hidalgo (1848) şi prin cumpărarea (1853) de către americani a unei părţi din Arizona de 76 768 km2 Mexicul a pierdut 55% din teritoriu (California, Texas, părţi din Arizona şi New Mexico), primind în schimb unele compensaţii financiare. După 1855, a trăit în exil. SANTA BARBARA, oraş în S.U.A. (SV Californiei); 89,5 mii loc. (2000), situat pe ţărmul str. Santa Barbara (care desparte litoralul Californiei de ins. S.B. din arh. Channel). Staţiune balneară. Universitate (1946). Vizitat prima dată de Sebastian Vizcaino (1602). întemeiat în 1782 de spanioli, oraş din 1850. SANTA CATARINA, stat în S Braziliei; 95,4 mii km2; 5,6 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Florianopolis. Expl. de lemn, cărbuni şi mică. Trestie de zahăr, cafea, banane, cereale, măslini. Pomicultură. Creşterea animalelor. SANTA CLARA, oraş în centrul Cubei, situat la 265 km ESE de Havana; 210,1 mii loc. (2002). Nod rutier şi feroviar. Zăcăminte de petrol, de asfalt, grafit şi mangan în apropiere. Ind. de prelucr. a tutunului, a lemnului (mobilă) şi a trestiei de zahăr, pielăriei, textilă şi alim. (rom, băuturi răcoritoare). Centru comercial şi piaţă agricolă pentru trestie de zahăr, cafea, tutun, cereale, fructe. Universitate (1949). Fundat în 1689 pe locul unei vechi aşezări indiene. SANTA CRUZ 1. (NENDO sau NDENI), arh. vulcanic şi coraligen în SV Oc. Pacific (Melanezia), în statul insular Solomon, situat la 402 km E de arh. Solomon; 938 km2. Ins. pr.: Santa Cruz (Nendo sau Ndeni), Utupua, Vanikoro. Plantaţii de cocotieri. Pescuit. Descoperit în 1595 de exploratorul spaniol Alvaro de Mendana de Neira. 2. V. Saint Croix. 3. Prov. în extremitatea de S a Argentinei, în Patagonia, extinsă între Oc. Atlantic în E şi Cordiliera Andină în V, la graniţa cu Chile; 243,9 mii km2; 196,9 mii loc. (2001). Centrul ad-tiv: Rfo Gallegos. Afectată de vânturi şi furtuni frecvente. Creşterea ovinelor. Păduri, lacuri glaciare. Turism. Parcurile naţionale Los Glaciares (4,5 mii km2) şi Perito Moreno (1,2 mii km2). Pădure pietrificată, declarată monument al naturii (1954), extinsă pe 35 km2. 4. (numele complet: SANTA CRUZ DE LA SIERRA), oraş în partea central-es-tică a Boliviei, situat la poalele Cordillerei Oriental, pe râul Piray, la 480 km SE de La Paz şi 290 km NE de Sucre; centrul ad-tiv al departamentului Santa Cruz; 1,1 mii. loc. (2001). Aeroportul Viru-Viru. Nod rutier. Expl. de petrol, gaze naturale, min. de fier şi de mangan. Rafinărie de petrol. Ind. petrochimică, de prelucr. a lemnului, textilă, pielăriei şi alim. (ulei de soia, zahăr, rom, preparate din carne şi lapte, alcool). Centru comercial şi piaţă agricolă pentru cafea, cacao, tutun, orz, soia, trestie de zahăr, fructe, bovine. Universitate (1879). Fundat în 1561 de conchistadorul spaniol Nuno de Châvez pe locul de azi al oraşului San Jose de Chiquitos, a fost nevoit să se mute pe vatra actuală în 1595 din cauza atacului amerindienilor. în 1811 locuitorii din S.C. şi-au proclamat independenţa faţă de Spania. SANTA CRUZ, Andres (1792-1865), om politic bolivian. Preşedinte al ţării (1829-1839). După cucerirea Peru-lui a format Confederaţia pe-ruano-boliviană al ^ cărei „protector suprem11 a devenit. învins în conflictul cu Chile şi răsturnat de la putere. SANTA CRUZ DE TENERIFE [santa kru0], oraş în Spania insulară, centrul ad-tiv al Comunităţii autonome Canare, situat pe ţărmul de NE al ins. Tenerife; 188,4 mii loc. (2001). Aeroport. Port comercial la Oc. Atlantic, prin care se exportă banane, fructe tropicale, tutun, roşii ş.a. şi punct de escală pe rutele transatlantice. Rafinărie de petrol. Ind. de prelucr. a tutunului şi alim. (conserve de legume şi fructe, vin). Centru de ceramică. Pescuit. Staţiune balneoclimaterică. Turism. Muzeu de artă; Muzeu de antropologie. Teatru. Biserică din sec. 16-17; mănăstirea San Francisco (sec. 17-18), în stil baroc. Castelul San Cristobal (sec. 17-18). Fundat în 1494. Atacat de către englezi (în 1657 şi 1797), la cel din urmă asalt aici şi-a pierdut braţul drept căpitanul (viitorul amiral) englez Horatio Nelson, în încercarea (nereuşită) de a cuceri oraşul. SANTA FE [saentefei] 1. Oraş în ENE Argentinei, centrul ad-tiv al prov. Santa Fe, situat pe dr. lui Rfo Salado del Norte, în apropiere de vărsarea acestuia în fl. Paranâ, la 145 km N de Rosario şi 480 km NV de Buenos Aires; 368,3 mii loc. (2001). Aeroport. Nod feroviar şi rutier. Port fluvio-maritim pentru vase oceanice, situat la 300 km de estuarul La Plata, prin care se exportă cupru, zinc, cereale, piei, produse lactate ş.a. Constr. de automobile. Ind. metalurgiei neferoase, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă), hârtiei, a tananţilor, pielăriei şi 285 SANTER încălţămintei, alim. (zahăr, făină, bere, băuturi alcoolice, produse lactate ş.a.). Universitate (1919); Universitate catolică (1960). Bisericile San Francisco (1680) şi La Merced (1660-1754); Catedrala Santa Fe (1685). Palatul guvernatorilor. Fundat în 1573 cu numele Santa Fe de Vera Cruz de către Juan de Garay — locote-nent-guvernator de Asuncion (Paraguay). Centru al iezuiţilor în perioada colonială. 2. Prov. în NE Argentinei, situată în pampas, pe fl. Paranâ; 133 mii km2; 3,1 mii. loc. (2001). Centrul ad-tiv: Santa Fe. Culturi de grâu, porumb, soia, bumbac, sorg, trestie de zahăr ş.a. Creşterea bovinelor. 3. Oraş în SV S.U.A., centrul ad-tiv al statului New Mexico, situat în extremitatea SSV a m-ţilor Sangre de Cristo, la 2 118 m alt., pe râul Santa Fe; 62,2 mii loc. (2000). Nod rutier. Expl. de aur, argint, plumb şi zinc. Ind. de prelucr. a metalelor, aluminiului, electronică, textilă şi alim. Centru comercial şi turistic. Staţiune climaterică. Muzeu de artă indiană; Muzeu de artă folclorică internaţională; Muzeu militar; Operă. Monumente: ruinele fortului Marcy (1846); catedrala Saint Francisc (1869-1886), construită de John B. Lamy, primul episcop de Santa Fe; biserica San Miguel (1620), reconstruită în 1710 şi restaurată în 1955; palatul guvernatorilor (1610, restaurat în 1914 şi transformat în muzeu de istorie); Capitoliu (1966). în iarna anilor 1609-1610, Don Pedro de Peralta, al treilea guvernator spaniol al prov. New Mexico, a întemeiat aşezarea Santa Fe pe ruinele unui sat indian, numind-o La Villa Real de Santa Fe de San Francisco de Assisi. După bătălia cu indienii în 1680, spaniolii au abandonat aşezarea până în 1692, când au recucerit-o. în 1846, S.U.A. cuceresc această zonă de ia mexicani, organizând statul New Mexico, iar în 1912, Santa Fe devine capitala statului. SANTA Fâ DE BOGOTÂ v. Bogotâ. SANTA ISABEL 1. Ins. în partea central-estică a arh. Solomon, în SV Oc. Pacific, situată la 64 km SE de ins. Choiseul, de care este separată prin str. Manning, şi la 80 km NV de ins. Guadalcanal; 3,8 mii km2; 225 km lungime; 32 km lăţime max. Oraşe pr.: Kia, Baolo, Buala. Plantaţii de cocotieri. Zăcăminte de nichel (descoperite în 1960). Ocupată de Germania (1886-1899). 2. V. Malabo. SANTAL (< fr.; cuv. arab) s. m. Arbore exotic tropical din sudul Asiei şi Indonezia, din genul Santalum, semiparazit, extrăgând seva brută din rădăcinile altor plante, scund, cu frunze mari întregi şi flori dispuse în raceme. Lemnul alb sau brun-roşiatic, dens şi parfumat, este folosit pentru executarea mobilelor de lux sau pentru extragerea uleiului de s., precum şi în parfumerie şi ind. farmaceutică. SANTA MARE, com. în jud. Botoşani, situată în NE C. Jijiei Inferioare, pe dr. râului Prut, la graniţa cu Rep. Moldova; 3 133 loc. (2005). în satul Rânghileşti se află biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorie din 1842 a familiei Sturdza, iar în satul Durneşti, biserica Sfinţii Voievozi (1863). SANTA MARINA DE GAETE v. Osorno. SANTA MARTA, oraş în N Columbiei, port la M. Caraibilor, situat pe un promontoriu, la 80 km E de Barranquilla şi 720 km N de Bogotâ; centrul ad-tiv al departamentului Magdalena; 406,2 mii loc. (2003). Aeroport. Rafinărie de petrol. Exportă cărbune, banane, cafea. Centru turistic şi balnear. Universitate (1966). Fundat în 1525 de navigatorul şi exploratorul spaniol Rodrigo de Bastidos (cea mai veche aşezare din Columbia). SANTA MONICA, oraş în V S.U.A. (California), situat pe ţărmul golfului omonim al Oc. Pacific, la poalele m-ţilor Santa Monica, la 24 km V de Los Angeles; 84,1 mii loc. (2000). Staţiune balneară (plaje). Turism. Constr. de avioane (Compania McDonnell-Douglas), de componente aerospaţiale şi de dispozitive şi sisteme laser. Ind. chimică. Orchestră simfonică. Centru de afaceri. Fundat în 1827, devine oraş în 1886. SANTANA, grup american de latin-rock, constituit în 1967. Lider şi solist vocal: Carlos Santana (n. 1947), chitarist virtuoz. Muzică de fuziune („Black Magic Woman“, „Maria, Maria“). SANTANDER, oraş în N Spaniei, centrul ad-tiv al comunităţii autonome Cantabria, situat pe o pen. stâncoasă din G. Santander al G. Biscaya, la 64 km NV de Bilbao şi 341 km N de Madrid; 180,7 mii loc. (2001). Port pentru exportul de cărbune, cereale ş.a. Aeroport. Nod feroviar. Constr. navale, aeronautice şi de automobile. Rafinărie de petrol. Ind. siderurgică, chimică (mase plastice, acid sulfuric), textilă, sticlăriei, hârtiei şi alim. (prelucr. peştelui). Pescuit. Centru turistic; staţiune balneoclimaterică estivală. Muzeu de istorie. Universitate (1972). Catedrală în stil gotic (sec. 12, reconstruită în sec. 20). Colonie romană cu numele Portus Victoriae. Oraşul a fost reconstruit după numeroasele distrugeri provocate de marele incendiu din 1941. La 27 km SV de S. se află celebra peşteră Altamira. SANTANDER, Francisco de Paula (1792-1840), general şi om politic columbian. Apropiat al lui S. Bolivar, a luptat pentru eliberarea coloniilor spaniole din America (1810-1826). Preşedinte al Republicii Noua Gra-nadă (Columbia, 1832-1837), perioadă în care a iniţiat un şir de reforme privind modernizarea statului. SANTARâM, oraş în N Braziliei (Para), situat în zona de confluenţă a lui Rio Tapajos cu fl. Amazon; 189 mii loc. (2002). Port fluvial. Prelucr. petrolului, cauciucului, bauxitei, lemnului şi iutei. Constr. de automobile, de maşini şi echipamente electrice. Fundat în 1661 de misionari iezuiţi, declarat oraş în 1758. SANTA ROSA 1. Oraş în partea central-estică a Argentinei, centrul ad-tiv al prov. La Pampa, situat la 290 km NV de Bahia Blanca; 93,9 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Centru agricol (cereale, creşterea bovinelor). Muzeu de artă regională şi de istorie naturală. Universitate (1958). Fundat în 1892. 2. Oraş în V S.U.A. (California), situat pe râul omonim, la poalele m-ţilor Sonoma, la 25 km de ţărmul Oc. Pacific, la 80 km NNV de San Francisco; 147,6 mii loc. (2000). Ferme pentru creşterea păsărilor. Centru viticol şi de vinificaţie. Ind. chimică, textilă, pielăriei şi încălţămintei, opticii (instrumente optice), de prelucr. a lemnului şi a fructelor. Universitate. Muzee de artă şi istorie. în apropiere se află gheizere, izvoare cu ape minerale şi Pădurea pietrificată. Fundat în 1833 de generalul Mariano Guadalupe Vallejo; declarat oraş în 1868. SANTA TECLA v. Nueva San Salvador. SANTAYANA [sentiaene], George (1863-1952), filozof american originar din Spania. Prof. univ. la Harvard. Autorul unui sistem filozofic care dezvoltă o combinaţie între platonism şi materialism („Domeniile fiinţei"). Poeme, lucrări în domeniul esteticii şi teoriei culturii („Sensul frumuseţii"). SANTĂU, com. în jud. Satu Mare, situată în C. Tăşnadului; 2 604 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.). Satul S. apare menţionat documentar în 1213, iar satele Chereuşa şi Sudurău în 1215. SANTER, Jacques (n. 1937), om politic luxemburghez. Creştin-demo-crat. Prim-min. (1984-1995). Preşedinte al Comisiei Europene (1995-1999). SANTIAGO 286 . *t***r >t * .V/’.' ;■: ■ "*.*r'• Santiago de Chile. Vedere generală SANTIAGO (SANTIAGO DE CHILE [t/jle]), cap. Rep. Chile, situată în partea centrală a ţării, pe râul Mapocho, la 95 km de ţărmul Oc. Pacific, dominată de dealurile Santa Lucia şi San Cristobal, în apropiere de m-ţii Anzi; 4,6 mii. loc. (2002). Aeroporturile Pudahuel şi Los Cerrillos. Nod feroviar şi rutier. Metrou. Cel mai mare centru politic, economic, comercial, financiar-bancar, ştiinţific, de învăţământ şi turistic al ţării. Expl. de min. de cupru. Ind. metalurgiei feroase şi neferoase, chimică, constr. de maşini şi de material feroviar, de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă, pielăriei şi încălţămintei, sticlăriei, hârtiei, poligrafică şi alim. Are şapte universităţi (cea mai veche din 1738), nouă muzee (de istorie, de artă precolumbiană, de arte fine ş.a.), două teatre, Academii de istorie, de ştiinţe, de medicină, de artă ş.a., orchestră simfonică, patru observatoare astronomice, Arhivă naţională, Bibliotecă naţională ş.a. Parcurile Santa Lucia şi San Cristobal. Grădină zoologică; Catedrală mitropolitană (1558, reconstruită în 1780 după un incendiu) situată în Piaza de Armas; biserică franciscană (sec. 16, reconstruită în sec. 19); Palacio de la Moneda (sec. 18); Casa Colorado (1769); Palatul Cusino (sec. 19). Fundat la 12 febr. 1541 de conchistadorul spaniol Pedro de Valdivia, cu numele Santiago del Nuevo Estremadura, a fost declarată oficial cap. statului Chile la 12 febr. 1818. Distrusă în mare parte de cutremurele din 1617 şi 1674. SANTIAGO DE COMPOSTELA, Santiago de Cuba. oraş în NV Spaniei, centrul ad-tiv al Catedrala Comunităţii autonome Galicia, situat în zona de confl. a râului Sar cu râul Sarela, la 51 km SSV de La Coruna; 90,1 mii loc. (2001). Nod feroviar. Ind. electronică, de prelucr. a cauciucului şi a lemnului (mobilă), textilă, pielăriei şi încălţămintei, hârtiei, tananţilor, cosmeticii (săpun) şi alim. (lichioruri). Obiecte de artizanat din argint. Piaţă agricolă pentru animale. Universitate (1501). Muzeul Galiciei de etnografie şi antropologie; Muzeu de artă contemporană (1994). Festival anual „Sf. lacob“ (25 iul.). Are 40 de biserici şi mănăstiri, între care se remarcă mănăstirea San Francisco (1214), biserica Santa Maria la Real del Sar (sec. 12) şi catedrala romanică Sf. Apostol lacob (1075-1087, completată în 1211 şi în sec. următoare cu adăugiri baroce), în care se află mormântul Sf. Apostol lacob (descoperit în anul 813, deasupra căruia a fost construită catedrala din ordinul lui Alfonso II al Asturiei), devenit un renumit loc de pelerinaj creştin. In piaţa Obradoiro sunt mai multe clădiri baroce construite în anii 1738-1750; Spitalul regal (azi hotel) construit în anii 1501— 1511 de Enrique de Egas. Oraşul, construit în jurul mormântului Sf. Apostol lacob, a fost distrus în 997 în urma unui atac al musulmanilor din Pen. Iberică, dar a fost refăcut, treptat, de-a lungul Ev. Med. Partea veche a oraşului şi drumul către oraş (mărginit de c. 1 800 de clădiri civile şi religioase) au fost incluse (în 1985 şi 1993) în Patrimoniul cultural universal. SANTIAGO DE CUBA, oraş în extremitatea SE a Cubei, situat pe ţărmul golfului omonim al M. Caraibilor, la poalele Sierrei Maestra, la 80 km V de Guantanamo şi 765 km SE de Havana; centrul ad-tiv al provinciei omonime; 441,5 mii loc. (2002), al doilea oraş ca mărime al ţării. Port comercial prin care se exportă min. de cupru, de fier şi de mangan, zahăr, rom, tutun, fructe ş.a. Centru minier (cupru, fier, mangan) şi agricol. Rafinărie de petrol. Şantier naval. Ind. metalurgică, chimică, textilă, a mat. de constr. (ciment), de prelucr. a tutunului şi alim. (zahăr, rom). Staţiune balneară. Universitatea Oriente (1947). Catedrală în stil colonial (1522). Biserica San Francisco (sec. 16) şi fortăreaţa Castillo del Morro, declarată (în 1997) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în 1514 de Diego Velâsquez de Cuellar (primul guvernator al Cubei) pe un alt loc, situat la câţiva km de vatra actuală, care datează din 1522. Capitala Cubei până în 1589. SANTIAGO DE GUAYAQUIL v. Guayaquil. SANTIAGO DEL ESTERO 1. Oraş în N Argentinei, centrul ad-tiv al provinciei omonime, situat pe Rîo Dulce, la 925 km NV de Buenos Aires şi la 142 km SE de San Miguel de Tucumân; 230,4 mii loc. (2001). Nod feroviar. Centru comer- , # ' ■ ' ** * 287 SANTONINĂ cial şi piaţă agricolă pentru porumb, bumbac, zahăr, tutun, animale, lemn. Ind. de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă şi alim. Centru turistic. Muzeul „Wagner". Biserica San Francisco Solano (1570-1590), în stil gotic. Fundat în 1553 de coloniştii spanioli în frunte cu conchistadorul Francisco de Aguirre (cea mai veche aşezare din Argentina). 2. Prov. în N Argentinei, situată în zona de contact a C. Gran Chaco cu prelungirile Cordillerei Andine şi ale Sierras de Cordoba, pe Rfo Dulce; 136,3 mii km2; 804,4 mii loc. (2001). Centrul ad-tiv: Santiago del Estero. Numeroase mlaştini şi lacuri sărate. Culturi irigate de bumbac, alfalfa, pepeni, viţă de vie, cartofi dulci ş.a. Creşterea bovinelor, catârilor şi caprinelor. SANTIAGO DE LOS CABALLEROS, oraş în N Rep. Dominicane, situat pe Rfo Yaque del Norte, la 56 km S de Puerto Plata; centrul ad-tiv al provinciei Santiago; 365,4 mii loc. (2002). Piaţă agricolă pentru tutun, cafea, cacao, fructe tropicale, trestie de zahăr ş.a. Ind. de prelucr. a lemnului (mobilă) şi tutunului (ţigarete), pielăriei, farmaceutică, jucăriilor (păpuşi) şi alim. (rom, produse lactate). Universitate catolică (1962). Universitate Politehnică (1974). Parcul Duarte. Catedrala Santiago el Mayor. Fundat, probabil, de Cristofor Columb în 1494 sau de fratele acestuia, Bartolomeo Columb, în 1495, fiind printre primele aşezări din America. |n 1504, 30 de cavaleri (caballeros) din Ordinul Sf. lacob (Santiago) s-au stabilit la Santiago, denumind aşezarea S. de los C. Oraşul a fost ruinat de cutremurele din 1562 şi 1842 şi mistuit de incendiul din 1863, fiind refăcut de fiecare dată. SANTIAGO DE VEGA v. Spanish Town. SANTILLANA, Inigo Lopez de Mendoza, marchiz de - (1398-1458), general şi poet spaniol. A condus expediţii împotriva maurilor. Influenţat de poezia italiană a introdus în Spania sonetul. Lirică de dragoste armonizând tradiţiile castiliene cu influenţele franceze şi italiene („Infernul îndrăgostiţilor", „Ceartă între îndrăgos-tiţi“, „Prolog sau scrisoare către conetabilul Portugaliei"). SANT|NĂ (< fr., lat.) s. f. Spaţiu la fundul navei în care se colectează apa provenită din infiltraţie, prin condensare din atmosferă sau prin scurgere de pe punţile inferioare. SANTINELĂ (SENTINELĂ) (< fr.) s. f. Militar înarmat din serviciul de gardă, care execută paza obiectivului încredinţat; p. gener. persoană care stă de pază. SANTINIER (< santină) s.m. Mecanic la santina navei. SANTO ANDRâ, oraş în SE Braziliei (Sâo Paulo), în SE ariei metropolitane Sâo Paulo, pe râul Tamanduatei; 659,3 mii loc. (2003). Ind. constr. de maşini, cimentului, de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă, încălţămintei, porţelanului şi alim. Fundat în 1553; oraş din 1889. SANTO ANTĂO, ins. vulcanică în extremitatea NE a Rep. Capului Verde (Oc. Atlantic), la 640 km V de ţărmul Africii; 779 km2. Oraş pr.: Ribeira Grande. Relief muntos, cu alt. max. de 1 979 m (vf. Tope de Coroa). Plantaţii de arbori de cafea, de portocali, bananieri şi trestie de zahăr. SANTO DOMINGO, cap. Rep. Dominicane, situată în SSE ins. Hispaniola, la gura de vărsare a fl. Ozama în M. Caraibilor; 1,8 mii. loc. (2002). Aeroportul Punta Caucedo. Port comercial. Pr. centru politic, economic, cultural-ştiinţific, financiar-ban-car, comercial şi turistic al ţării. Hidrocentrală. Ind. metalurgică, petrochimică, de prelucr. a tutunului şi a maselor plastice, electrotehnică (frigidere), cimentului, pielăriei şi încălţămintei, textilă şi alim. (ulei vegetal, zahăr, rom, lichior ş.a.). Reparaţii navale. Universitatea Sf. Toma d’Aquino, azi Santo Domingo (1538, cea mai veche din „Lumea nouă“); Universitatea „Pedro Hennquez Urena“ (1966); Universitate Politehnică. Teatru Naţional; Conservator; Orchestră simfonică. Muzeu etnografic, cu colecţii de artă precolumbiană; Bibliotecă naţională. Grădină botanică. Parc zoologic. Catedrala Santa Maria (1521-1540), în stil renascentist spaniol, în care se află mormântul lui Cristofor Columb; biserica Nuestra Senora de la Merced (a doua jumătate a sec. 16); Biserica iezuită (1714-1755); Palatul guverna- torilor (1510-1512); Fortăreaţa Alcazar de Colon (sec. 16); Casa de Amirante (1510-1514); Torre (Turnul) de Horrienaje (1503-1507). Far maritim. Vechiul oraş colonial a fost inclus (din 1990) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în 1496 de Bartolomeo Columb cu numele Nueva Isabela. Distrus de uragane în 1502 şi 1930 şi refăcut ulterior. Jefuit de corsarul Sir Francis Drake în 1586. între 1795 şi 1809 s-a aflat sub dominaţie franceză, între 1822 şi 1844 sub stăpânire haitiană, iar între 1861 şi 1865 a fost anexat de Spania. Din 1844, cap. Rep. Dominicane, în perioada 1936-1961 a purtat numele Ciudad Trujillo. S-a mai numit şi Santo Domingo Guzmân. SANTO DOMINGO DE LOS COLORADOS, oraş în NV Ecuadorului, la poalele de V ale Cordillerei Andine, la V de Quito; 200,4 mii loc. (2001). SANTO Kyoden (pseud. lui Iwase Samuru) (1761-1816), romancier, poet (poezie umoristică), dramaturg, pictor ukiyo-e, cântăreţ la şamisen. Activitatea sa literară are două etape. Prima, până în 1790, după gustul şi moda vremii, a descris viaţa cartierelor de plăceri în cărticele numite sharebon. A doua perioadă, după 20 de ani, a reprezentat o etapă prolifică (peste 50 de titluri) în genul yomihon (scrieri ireproşabile din punct de vedere moral). („Biografia lui Confucius“, „Vechi istorii ale blazoanelor acoperite cu trăsnete"). SAN TOM£ DE GUAYANA v. Ciudad Guayana. SANTONIAN, al doilea subetaj al Senonianului, caracterizat prin existenţa anumitor specii de amoniţi, echinide, lamelibranhiate, corali etc. SANTONjNĂ (< fr.) s. f. Substanţă extrasă din mugurii florali nedeschişi ai unor specii de pelin (Artemisia maritima var. salina, Artemisia cina), utilizată în tratamentul ascaridiozei şi teniazei. SANTORIO 288 SANTORIO (SANCTORIUS), San-torio (1561-1636), medic italian. Prof. la Padova. A folosit instrumente de precizie (pendulul pentru studierea pulsaţiilor radiale — 1602), termometrul medicinal — 1612) în practica medicală. A elaborat prima încercare de studiu al metabolismului bazai („De statica medicina"). SANTORIN (TH(RA), grup de ins. greceşti în M. Egee (în S arh. Cicla-delor); 75 km2. în urma a numeroase erupţii vulcanice şi în special a celor din primul sfert al milen. 2 î.Hr., ins. a fost aproape distrusă; totuşi, pe ins. a rămas un oraş, datând din perioada minoică; către anul 1000 Î.Hr. pe ins. au sosit dorienii, care mai târziu, în 631 î.Hr., au fundat pe litoralul de N al Africii importantul oraş-stat (polis) Cirene. SANTOS [sătus], oraş în SE Braziliei (Sâo Paulo), situat pe ins. Săo Vicente, la 72 km SSE de Sâo Paulo şi 320 km VSV de Rio de Janeiro; 415,9 mii loc. (2003). Două aeroporturi. Port comercial la Oc. Atlantic (totodată, avanportu! oraşului Săo Paulo), prin care se exportă cafea, banane, portocale, bumbac, zahăr, carne ş.a. Constr. navale. Rafinărie de petrol. Ind. siderurgica (oţel), a constr. de maşini (echipament de transport, maşini electrice), chimică, de prelucr. a lemnului (furnir), textilă, cimentului şi alim. (zahăr, conserve de peşte, băuturi răcoritoare). Staţiune balneoclimaterică în suburbia Guarujâ. Biserici din sec. 16-18. Fundat de portughezi în 1543; oraş din 1586. SANTOS-DUMONT [sătus-dumo], Alberto (1873-1932), inginer şi pilot brazilian. Unul dintre pionierii aviaţiei mondiale. între 1898 şi 1905, a realizat în Franţa mai multe modele de dirijabile. După 1906 a executat mai multe zboruri cu aerostate şi dirijabile de construcţie proprie. Â efectuat primul zbor propulsat omologat în Europa (în 1906, pe o distanţă de 60 m). S-a sinucis. SAN0ST, as ~ (STdT Muhammed ibn "Aii al-Mujăhiri al-ldrtsî) (c. 1787-1859), teolog musulman din N Africii. Fondatorul (1837) mişcării militante SanusTah care a sprijinit în sec. 20 procesul de independenţă a libienilor. A combătut corupţia din structurile ad-tive otomane şi a organizat triburile beduine în lupta lor de înlăturare a dominaţiei coloniale. SAN YU, U (n. 1919), general şi om politic din Uniunea Myanmar. Preşedinte al Consiliului de Stat (şef al statului) al Uniunii Myanmar (1981-1988). SÂO BERNARDO DO CAMPO, oraş în SE Braziliei (Săo Paulo), situat în conurbaţia Săo Paulo, la 21 km SE de Săo Paulo; 732,2 mii loc. (2003). Asamblare de autoturisme; fabrici de mobilă şi de tananţi; filatură de bumbac şi ţesătorie de bumbac. Oraş din 1553. S-a mai numit Borda do Campo şi Săo Bemardo. SĂO FRANCISCO [seu fresisku], Rio fl. în E Braziliei; 3 199 km (de la izv. lui Rio das Velhas); supr. bazinului hidrografic: 631,2 mii km2. Izv. din Serra da Canastra, din partea central-sudică a statului Minas Gerais, de la 1 276 m alt., şi curge pe direcţie predominantă S-NNE până în aval de Juazeiro, după care se îndreaptă spre E, vărsându-se în Oc. Atlantic la 96 km NE de Aracaju. în partea superioară are un curs rapid, cu multe cascade (din care trei au o cădere de c. 80 m), după care se angajează pe o vale adâncă. Este o importantă arteră de comunicaţie între Oc. Atlantic şi ţinuturile interioare ale ţării. Hidrocentrale (barajele şi lacurile de acumulare Tres Marias, Sobradinho, Itaparica); irigaţii. Navigabil în cursul inferior şi mijlociu, în aval de Pirapora, pe c. 1 400 km. Afl. pr.: Rio das Velhas şi Rio Grande. SĂO GONQALO, oraş în SE Braziliei (Rio de Janeiro), suburbie NE a oraşului Niteroi, situat pe ţărmul G. Guanabara al Oc. Atlantic, vizavi de Rio de Janeiro; 925,4 mii loc. (2003). Ind. chimică, a mat. de constr. (ciment) şi alim. SÂO JOĂO DE MERIŢI, oraş în SE Braziliei (Rio de Janeiro), suburbia de NV a oraşului Rio de Janeiro, situat la 23 km de acesta; 456,8 mii loc. (2003). Ind. metalurgică, a cauciucului, maselor plastice, tananţilor şi alim. (preparate din lapte). SĂO JOSâ DOS CAMPOS, oraş în SE Braziliei (Săo Paulo), situat la poalele SV ale Serrei da Mantiqueira şi cele V ale Serrei do Mar, pe râul Paraîba do Sul, la 643 m alt., la 80 Alberto Santos-Dumont km NNE de Sâo Paulo; 562,2 mii loc. (2003). Aeroport. Constr. de motoare Diesel. Ind. ceramicii, cauciucului, hârtiei (cartoane), cosmeticii (săpunuri), textilă (mătase artificială) şi alim. (vin). Centru agricol; centru de studii aerospaţiale şi de construcţii aeronautice. Oraş din 1767. Cunoscut succesiv cu numele Vila Nova de Săo Jose, Vila de Săo Jose do Sul şi Vila de Săo Jose do Parafba. SĂO LUfS [seu luis], oraş în NE Braziliei, centrul ad-tiv al statului Maranhăo, situat pe ţărmul de V al ins. Săo Luis (45 km lungime), aflată între G. Săo Marcos (la V) şi G. Săo Jose (la E), la gura de vărsare a fl. Grajau în G. Săo Marcos al Oc. Atlantic; 889,1 mii loc. (2003). Port comercial pentru exportul de bumbac, trestie de zahăr, lemn, fructe ş.a. Ind. metalurgică, chimică, de prelucr. a lemnului şi a bumbacului şi alim. (zahăr, ciocolată, rom, conserve de fructe). Producţie de hamace. Universitate (1966). Muzeu. Catedrală în stil colonial (sec. 17). Centrul istoric al oraşului a fost inclus (în 1997) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în 1612 de ofiţerul naval francez Daniel de la Touche de la Ravar-diere, ocupat de portughezi în 1615 şi stăpânit de olandezi în anii 1641-1644. Episcopie din 1677. S-a mai numit Săo Luiz do Maranhăo. SĂO MIGUEL [seu migel], cea mai mare ins. din arh. Azore (Portugalia), situată în Oc. Atlantic, la 1 190 km V de capul Roca (Portugalia); 746 km2; 65 km lungime; 15 km lăţime max. Oraşe pr.: Ponta Delgada, Furnas, Sete Cidades. Relief de câmpie în partea centrală şi muntos-vulcanic în rest. Alt. max.: 1 103 m (vf. Vara). Climă caldă şi umedă. Izvoare termale. Culturi de tutun, ceai, cereale, viţă de vie ş.a. Creşterea bovinelor. Pescuit. Turism. SAON, Mănăstirea ~ v. Niculiţel (2). SAONE [so:n], râu în partea central-estică a Franţei; 483 km. Izv. din înălţimile Faucilles (m-ţii Vosgi), de la 400 m alt., curge mai întâi pe direcţie NE-SV până la Chalon-sur-Saone, după care se îndreaptă către S, vărsându-se în fl. Ron la Lyon. Navigabil pe 375 km. Legat prin canale cu Sena, Rin, Moselle, Marna şi Loara. Afl. pr.: Doubs. în Antic, s-a numit Arar. SĂO NICOLAU, ins. în arh. Capul Verde (Oc. Atlantic), în Rep. Capului Verde, la 640 km V de ţărmul Africii; 388 km2; 48 km lungime. Oraş pr.: Vila da Ribeira Brava. Relief muntos, de origine vulcanică, cu alt. max. de 1 304 m (m-ţii Gordo). Plantaţii de 289 SĂO TOM£ ŞI PRfNCIPE arbori de cafea şi de portocali. Culturi de porumb. Una dintre primele ins. colonizate de portughezi din acest arh. (sec. 15). SĂO PAULO [seu paulu] 1. Oraş în SE Braziliei, centrul ad-tiv al statului cu acelaşi nume, situat pe un platou de la poalele înălţimilor Serra do Mar, la 760-820 m alt., pe râurile Tiete, Pinheiros şi Tamanduatef, pe Tropicul Capricornului, la 53 km de ţărmul Oc. Atlantic şi 354 km SV de Rio de Janeiro; 10 mii. loc. (18,6 mii. loc., cu suburbiile, 2003). Oraşul pro-priu-zis se extinde pe 1 493 km2, iar aria metropolitană (cu suburbiile Santo Andre, Diadema, Săo Bernardo do Campo, Săo Caetano do Sul, Osasco, Guarulhos, Mairipora, Barueri, San-tana do Parnâiba, Franco da Roca şi Mogi das Cruzes) pe 8 382 km2. Este un oraş cosmopolit, cu mulţi emigranţi din Portugalia, Italia, Germania, Spania, Japonia, Liban, Siria ş.a. şi, totodată, cel mai mare oraş din America de Sud şi un important centru industrial, de transport, comercial, fînanciar-bancar, cultural-ştiinţific, de învăţământ şi turistic. Mare nod de comunicaţii rutiere, feroviare şi aeriene. Are trei aeroporturi: Congonhas, Cumbicas şi Viracopos. Metrou inaugurat în 1976 (430 km lungimea liniilor). Ind. metalurgiei feroase (oţel) şi neferoase (aluminiu), a constr. de maşini (motoare, maşini-unelte, asamblare de automobile, material rulant feroviar), textilă (ţesături din bumbac, lână şi mătase), chimică, de prelucr. a lemnului (mobilă), pielăriei şi încălţămintei, hârtiei, sticlăriei, farmaceutică, ceramicii, cauciucului sintetic, electrotehnică şi alim. Rafinărie de petrol. Atraşi de marea dezvoltare ind. a oraşului (cel mai mare oraş ind. din America Latină), în anii ’70 ai sec. 20, în S.P. s-au stabilit peste 350 000 de persoane pentru a se angaja în întreprinderile ind., mulţi dintre noii veniţi trăind în favellas. Mare piaţă mondială pentru cafea. Universităţile „Săo Paulo“ (1934), „Catolică" (1946) şi „Mackenzie" (1952); Institut de Istorie şi Geografie (1894). Staţii de radio-emisie şi de TV (din 1950), Teatru municipal (1911); Teatru de operă şi balet; Conservator; Orchestră simfonică; Muzee de artă, de istorie, de cultură indiană, de ştiinţele naturii, antropologie, de tehnică populară, de artă religioasă; Muzeul „Paulista", cu colecţii de mobilă colonială, artizanat indian ş.a. în S.P. există peste 200 de spitale, peste 100 de librării, stadioanele Mo-rumbi (150 000 locuri) şi Pacaembu (70 000 locuri), un parc zoologic cu peste 3 500 animale (cel mai mare din America Latină), parcul Ibirapuera (deschis publicului în 1954), cu monumentul „Bandeirantes11 (al pionierilor/ primii colonişti) la intrare. Catedrală în stil gotic, completată în 1954; complexul arhitectonic Ibirapuera construit după planurile lui Oscar Niemeyer; bisericile Săo Francisco, Sâo Bento ş.a. Fundat de misionari iezuiţi portughezi la 25 ian. 1554 (în ziua de Sf. Pavel), a devenit oraş în 1711 şi o importantă piaţă de desfacere a diamantelor (în sec. 19). în 1822, Pedro, prinţul regent al Casei regale portugheze (împăratul de mai târziu al Braziliei, cu numele Pedro I) a ales S.P. ca loc de proclamare a independenţei naţionale a Braziliei. 2. Stat în SE Braziliei, cu ieşire la Oc. Atlantic; 248,2 mii km2; 38,7 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Săo Paulo. Expl. de min. de fier, cupru şi d6 şisturi bituminoase. Plantaţii de arbori de cafea, de bananieri, citrice ş.a. Culturi de bumbac, cereale, trestie de zahăr ş.a. Creşterea animalelor. Turism. SÂO PAULO DE LOANDA v. Luanda. SĂO PEDRO DE RIO GRANDE DO SUL v. Rio Grande. SĂO ROQUE [seu rok] (CABO DE SÂO ROQUE), cap pe ţărmul de NE al Braziliei, la 5°29’ lat. S şi 35°13’ long. V, cel mai estic punct al Americii de Sud. SÂO SALVADOR DA BAHIA DE TODOS OS SANTOS v. Salvador. SĂO TIAGO, ins. în SE arh. Capul Verde (Oc. Atlantic), aparţinând Rep. Capul Verde, situată la 640 km V de ţărmul Africii; 992 km2 (cea mai mare ins. din acest arh.). Oraşe pr.: Praia (cap. Rep. Capul Verde), Villa do Tarrafal, Villa do Assomada. Relief muntos, de origine vulcanică. Alt. max.: 1 392 m (vf. Antonia). Plantaţii de arbori de cafea, bananieri şi portocali. Culturi de porumb, trestie de zahăr, soia ş.a. Pescuit. SĂO TOMâ [seu tume] 1. Ins., aparţinând statului Săo Tome şi Principe, situată în Oc. Atlantic (G. Guineii), pe Ecuator, la c. 200 km de ţărmul vestic al Africii; 836 km2; 49 km lungime; 30 km lăţime max. Ţărmuri abrupte şi slab fragmentate. Relief muntos de origine vulcanică, cu multe cratere (Pico de Sâo Tome, 2 024 m, Pinheiro, 1 575 m ş.a.). Descoperită de navigatorii portughezi Pedro Escobar şi Joăo Gomes de Santarem în 1470 şi declarată provincie de peste mări a Portugaliei în 1522. 2. Cap. R. D. Săo Tome şi Principe, situată în NE ins. Săo Tome, port la G. Guineii; 51,8 mii loc. (2001). Pr. centru politic, economic şi comercial al ţării. Aeroport. Ind. alim. Producţie meşteşugărească. Exportă cacao, cafea, ulei de palmier, copra. Fundat în jurul anului 1500 de coloniştii portughezi. SĂO TOMâ Şl PRÎNCIPE, Republica Democratică - (Republica Democratica de Săo Tome e Principe), stat insular în V Africii, în G. Guineii; 1 001 km2; 187,4 mii loc. (2005). Limba oficială: portugheza. Religia: creştină (romano-catolici 70,3%, protestanţi — adventişti, Sâo Paolo (1). Vedere generală SĂO TOM£ Şl PRfNCIPE 290 SAO TOME Şl PRINCIPE O 26 5# km I.PRfNCIPE • C.Mâi Marta - l.do Bombom z Santo Antânio Mi'yJnfantez - I.Caroqo: : I.Pedras Tinhosas: C Cru?8irnjjas .Callras -Santa Catari na MIM Nicoiau I.SĂO TOMfi) 2024 pRibeira Âfon$o~ -Pico de Tom6 - -Alto Douro\ iPorto Alagra: ■ O : -Ecuator - rl.das Rolas - DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincia Suprafaţa (km2) Populaţia (2001) Centrul ad-tiv Sâo Tome Principe 859 142 131 633 5 966 Săo Tomâ Santo Antonio Notă: Din 29 apr.1995 ins. Principe se bucură de largă autonomie ad-tivă. evanghelici, 7,2%) 77,5%, credinţe tradiţionale şi atei 22,5%. Capitala: Săo Tome. Oraşe pr.: Trinidade, Santo Amaro, Santana, Neves. Terit. este format din două ins. mari (Săo Tome şi Principe) şi alte câteva ins. stâncoase mai mici situate pe Ecuator sau imediat la N de Ecuator, la c. 300 km V de continentul african (ţărmul statului Gabon). Cele două ins. pr. sunt de natură vulcanică şi prezintă un relief accidentat cu numeroase cratere (Pico Gago Coutinho/ Pico de Săo Tome 2 024 m — alt. max. din ţară, Pinheiro, Calvario ş.a.) şi platouri de lavă fragmentate de râuri scurte cu debite bogate ce formează văi adânci şi cascade. Clima ecuatorială este modificată de dispunerea culmilor muntoase; spre exemplu, NE ins. principale are un climat mai uscat (aidoma celui de savană) în timp ce S ins. primeşte o cantitate foarte mare de precipitaţii. Vegetaţia luxuriantă tropicală (pădurile ocupă 28% din supr. ţării) a fost înlocuită în ultima jumătate de milen. de plante de cultură (iniţial trestie de zahăr apoi cafea, cacao ş.a.) şi pajişti secundare. Puternic dependentă de mono-cultura de cacao (în sec. trecut, ocupa locul 1 pe glob la prod. de cacao/loc.) S.T. şi P. se numără între cele mai sărace state de pe glob, situaţie ce ar putea lua sfârşit odată cu valorificarea importantelor zăcăminte de petrol identificate în platforma continentală adiacentă. în prezent agricultura este principala ramură economică. Se recoltează: taro, porumb, manioc, igname, banane, nuci de cocos, fructe de palmier de ulei, cacao, cafea, scorţişoară şi se cresc mici efective de bovine, caprine, ovine şi porcine. Pescuitul contribuie şi la export. Ind. prelucrează o parte din materiile prime locale; se obţin: ulei (de palmier, de palmist, de cocos), băuturi nealcoolice, textile, săpun, confecţii, cherestea, mobilă, materiale de construcţii. Principalele obiective turistice: ins. Săo Tome cu oraşul omonim (cu mai multe monumente din perioada colonială portugheză — forturi, biserici ş.a.), „turul plantaţiilor" (program turistic tradiţional), peisaje vulcanice, Boca del Inferno (la 12 km S de Capitală), cascada Săo Nicolău (lângă oraşul Trinidade), plaja Lagoa Azul şi fortăreaţa Săo Sebastiăo; ins. Principe cu oraşul Santo Antonio (atmosferă colonială portugheză); ins. Bom Bom şi llheu de Rolas (ins. situată chiar pe Ecuator). Moneda: 1 Dobra = 100 Centimos. Export: cacao, copra, cafea, ulei de palmier. Pr. parteneri: Olanda, China, Belgia, Germania, Polonia, Franţa. Import: bunuri de investiţii, produse agro-alimentare, produse petroliere ş.a. Pr. parteneri: Portugalia, Germania, S.U.A., Olanda. — Istoric. Ins. Săo Tome este descoperită la 21 dec. 1470, iar ins. Principe, câteva zile mai târziu, la 1 ian. 1471, de acelaşi navigator, portughezul Pedro de Escobar. Cele două ins. vulcanice, nelocuite până la venirea europenilor, devin, odată colonizate, domenii ale Coroanei portugheze, Săo Tome în 1522, iar Principe în 1558. La jumătatea sec. 16 sunt aduşi, ca forţă de muncă pe plan- taţiile de trestie de zahăr, sclavi negri (urmaşii acestora constituie astăzi 90% din populaţia ins.); după 1800 sunt introduse culturi de arbore de cafea şi cacao (S.T. devine, în 1908, primul producător de cacao din lume). în 1951, S.T. şi P. sunt proclamate „provincii de peste mări“ ale Portugaliei şi obţin autonomia internă în 1973. Lupta pentru independenţă se intensifică în urma transformării (1972) Comitetului de Eliberare (fondat în 1960) în Mişcarea de Eliberare din S.T. şi P. (MESTP), sub conducerea lui Manuel Pinto da Costa. După 291 SAQQÂRA adoptarea de către Portugalia a legii privind recunoaşterea dreptului la independenţă a popoarelor din „provinciile de peste mări“ (19 iul. 1974) şi după încheierea acordului de la Alger (26 nov. 1974), la 12 iul. 1975 este proclamată Republica Democrată S.T. şi P., cel mai mic stat independent al Africii. Membru al O.N.U. (16 sept. 1975). Manuel Pinto da Costa, liderul partidului politic unic al ţării — MESTP, de orientare marxistă, este ales preşedinte al noului stat (1975-1991). Bilanţul primului deceniu de gestiune etatistă (naţionalizarea marilor plantaţii şi a băncilor, crearea de cooperative agricole ş.a.) se dovedeşte catastrofal; prod. de cacao (90% din valoarea exporturilor) scade dramatic. Guvernul este constrâns, din 1987, să adopte măsuri de liberalizare a economiei. După referendumul care aprobă o nouă Constituţie, în care se prevede introducerea sistemului pluralist (22 aug. 1990), în primele alegeri prezidenţiale libere de la proclamarea independenţei, candidatul opoziţiei, Miguel Trovoada, este^ ales şef al statului (3 apr. 1991). în apr. 1995, ins. Principe obţine autonomie internă. în turul doi al alegerilor prezidenţiale (21 iul. 1996), Miguel Trovoada îl învinge pe fostul preşedinte, M. Pinto da Costa. Alegerile parlamentare din 8 nov. 1998 sunt câştigate de Mişcarea de Eliberare din S.T. şi P. (MESTP), de orientare social-democrată (31 din cele 55 de locuri ale Parlamentului), opţiune care atestă dorinţa electoratului de democratizare în continuare a vieţii politice. Ca urmare a dizolvării Parlamentului (dec. 2001) de către Fradique de Menezes (preşedinte al ţării din 3 sept. 2001), alegerile legislative din 3 mart. 2002 se desfăşoară într-o atmosferă extrem de tensionată, nici unul dintre partide nereuşind să obţină majoritatea parlamentară. în aceste condiţii, ţara este guvernată de cabinete de coaliţie, conduse mai întâi de Gabriel Corto, apoi, din oct. 2002, de Maria das Neves, iar din sŞpt. 2004 de Damiăo Vaz d’Almeida. Republică prezidenţială. SĂO VICENTE, ins. în arh. Capul Verde (Oc. Atlantic), situată la 640 km V de ţărmul Africii; 228 km2. Oraş pr.: Mindelo. Alt. max.: 774 m (Monte Verde). Pescuit. Culturi de porumb, soia ş.a. SAPĂ (lat. sappa) s. f. 1. Unealtă compusă dintr-o lamă lată metalică Plană sau puţin concavă, cu coadă de lemn, folosită la efectuarea unor 'ucrări manuale în agricultură (săpat, Prăşit), în minerit (pentru deplasarea minereului sau a cărbunelui spre locul de încărcare) etc. <0* Expr. A ajunge (sau a aduce, a lăsa etc.) la (sau în) sapă de lemn = a (se) ruina. ♦ Munca depusă pentru săpat, prăşit. 2. S. de foraj = dispozitiv montat la capătul inferior al garniturii de prăjini de foraj, cu care se execută dislocarea rocilor în vederea realizării găurii de sondă. Se deosebesc: s. cu lame (care lucrează prin tăiere şi aşchiere), s. cu discuri (care lucrează prin despicare în plan vertical) şi s. cu role (prevăzute cu dinţi sau cu diamante, care lucrează prin despicare şi sfărâmare). SAPIENŢĂ (< lat.) s.f. înţelepciune; ştiinţă, învăţătură. SAPIR [sepjr], Edward (1884-1939), lingvist şi antropolog american, originar din Polopia. Prof. la Univ. din Chicago şi la Uriiv. Yale. Specialist în limbile amerindiene şi în lingvistica generală. întemeietor al etnolingvisticii („Limbajul, o introducere în studiul vorbirii"). SAPONIFICARE (fr., it.) s. f. Reacţie de descompunere a grăsimilor sub acţiunea apei, cu formare de glicerină şi săpunuri. ♦ Descompunere prin hidroliză a esterilor cu formare de acizi şi de alcooli. SAPON|NĂ (< fr.; {s} lat. sapon „săpun") s. f. Substanţă de origine vegetală care, în contact cu apa, formează o spumă abundentă şi persistentă. Prezentă în cantităţi mari în arborele tropical Quillaja saponaria dar şi în numeroase alte plante, s. este folosită la fabricarea cosmeticelor, a băuturilor (ca agenţi de spumare) şi a filmelor fotografice, în ind. minieră şi în medicină. Substanţele spumogene s. steroide constituie materia primă pentru obţinerea hormonilor steroizi. Unele s. sunt toxice, afectând sistemul cardiovascular (ex. digitalina), altele au proprietăţi anti-fungice şi antibacteriene, scad cantitatea de colesterol din sânge şi inhibă dezvoltarea celulelor canceroase. SAPOT1ER (< fr., cf. sp. zabot, cuv. aztec) s. m. Arbore originar din America tropicală, având tulpina de 10-25 m înălţime, bogat în latex de culoare albă (chicle), cu frunze alterne ce au la subsuoară flori albe solitare, fructul bacă cenuşie, de mărimea unei lămâi (Achras sapota)\ cultivat în toate ţările tropicale. SAPPORO, oraş în N Japoniei (Hokkaido), situat în C. Ishikari, la poalele E ale m-ţilor Nakayama, pe râul Toyohira (afl. stg. al lui Ishikari), la 800 km NNE de Tokyo; 1,8 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv al ins. Hokkaido (din 1886). Aeroportul Chitose. Nod feroviar. Ind. metalurgică, chimică, de prelucr. a petrolului şi a lemnului (mobilă), poligrafică, textilă, a ceramicii, cauciucului şi alim. (preparate din lapte, ulei vegetal, conserve, bere, făină). Centru comercial şi turistic. Staţiune a sporturilor de iarnă. Festival anual al sculpturilor gigantice în gheaţă. Universităţile „Hokkaido" (1876) şi „Hokkai Gakuen Kitami" (1918). Grădină botanică. Fundat în 1871. La S. s-au desfăşurat Jocurile Olimpice de iarnă în 1972. SAPRO- (< fr.; {s} gr. sapros „putred") Element de compunere cu semnificaţia „putred", „putrezire", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. SAPROB 1. s. m. Organism care absoarbe nutrienţi organici solubili din materia organjcă moartă. 2. adj. (referitor la ape). în care există substanţe organice putrescibile. Se disting ape oligosaprobe, slab poluate, mezosa-probe, cu poluare medie (betamezo-saprobe, în care conţinutul de oxigen dizolvat se menţine încă ridicat, şi alfamezosaprobe, cu deficit de oxigen), polisaprobe, foarte poluate (cu oxigen foarte puţin sau deloc, adesea bogate în amoniac şi hidrogen sulfurat). SAPROBIONT s. n. Denumire dată plantelor şi animalelor care populează apele bogate în substanţe organice. SAPROFAG s. n. (sapro + gr. phagein „a mânca"), organism care se hrăneşte cu substanţă organică în descompunere (bacterii, ciuperci, unele larve de insecte). SAPRORT, -Ă (< fr. {i}; {s} sapro-+ gr. phyton „plantă") adj., s. n. (pl.) Organisme heterotrofe (bacterii, ciuperci şi plante) care se hrănesc cu substanţe organice din organismele moarte, excreţiile animalelor şi din diverse reziduuri vegetale, contribuind astfel la descompunerea acestora. SAPROGEN, -Ă (< fr.; {s} sapro-+ gr. gennaein „a produce") adj. Care face să putrezească ceva, care produce putrezirea SAPROPEL (< germ.; {s} gr. sapro- + gr. pelos „mâl") s. n. Nămol bogat în substanţe aflate în curs de descompunere, cantonat pe fundul unor bazine marine neaerisite şi din care au luat naştere rocile-mame purtătoare de petrol, bitum etc.; are proprietăţi terapeutice. SAQQÂRA [sakara], SAQQÂRAH sau SAKKARA, localit. în NE Egiptului, la 13 km de Giseh, pe malul stg. al Nilului. Lângă S. se află mormintele faraonilor din Dinastia a 292 Saqqara. Piramida faraonului Zoser treia egipteană din perioada Regatului Vechi. Dintre ruinele de la S., remarcabilă este piramida în trepte a faraonului Zoser (al doilea faraon din dinastia a treia), una dintre cele mai vechi construcţii monumentale ale lumii antice. SAR v. Sar Pianina. SARA (SARAT) (< în ebr. sarâ „prinţesă"), (în „Vechiul Testament"), sora vitregă şi soţia lui Avraam, care la vârsta de 90 de ani (până atunci nu a putut să aibă copii), a născut un fiu, pe care l-a botezat cu numele Isaac. A murit la vârsta de 127 de ani. SARABANDĂ (< fr., sp.) s. f. Vechi dans popular spaniol (sec. 16) de origine orientală, cu caracter solemn, în ritm ternar şi mişcare lentă, devenit în Franţa, în sec. 17, dans de Curte. în sec. 18 a fost introdus în balete şi în suitele instrumentale; melodia corespunzătoare acestui dans. ♦ Fig. Agitaţie, frământare, tumult. SARAFAN (< rus.) s.n. Obiect de îmbrăcăminte femeiască, în formă de rochie decoltată, fără mâneci, care se poartă peste bluză. Face parte din costumul popular rusesc. SARAGAT, Giuseppe (1898-1988), om politic italian. Fondator şi secretar general al Partidului Social-Democrat Italian (1947-1964; din 1975, preşedinte). De mai multe ori ministru. Preşedinte al Republicii Italiene (1964-1971). Memorii. SARAGOSA v. Zaragoza. SARAIUE (< tc. sarayli „ceea ce ţine de palatul sultanului") s. f. Prăjitură făcută din foaie de plăcintă rulată, umplută cu nuci sau cu alune şi îmbibată cu sirop de zahăr sau de miere. SARAJEVO [saraievo], cap. Bosniei-Herţegovina, situată în centrul ţării, pe râul Miljacka, la poalele m-ţilor Trebevic şi Bjelasnica, la 549 m alt.; 380 mii loc. (2003). Aeroport. Nod feroviar. Ind metalurgică, a constr. de maşini, chimico-farmaceutică, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi tutunului, textilă, ceramicii, pielăriei şi încălţămintei, porţelanului şi alim. (bere, zahăr). Artizanat (obiecte din argint, cupru ş.a.). Piaţă agricolă pentru cereale, fructe, tutun, animale. Izvoare cu ape minerale sulfuroase. Universitate (1949). Muzeul Mlada Bosna; Muzeu al revoluţiei; Muzeul naţional (1888); Muzeu al manuscriselor rare; Galerie de artă. Institut de orientalistică. Bibliotecă Naţională (1945); biblioteca Gazi Husrev Beg (1537), cu peste 11 000 de manuscrise islamice. Centru turistic şi al sporturilor de iarnă. La S. s-au desfăşurat Jocurile Olimpice de iarnă în 1984. Important centru religios musulman, cu peste 800 de moschei din sec. 15-16 (Gazi Husrev Beg sau Geamia Begova, cu un turn cu ceas, 1530-1531, şi Aii Pasha, 1560-1561); sediul unei arhiepiscopii romano-catolice şi al unei mitropolii ortodoxe; catedrala ortodoxă Sf. Mihail (sec. 16), cu un muzeu de manuscrise rare şi icoane vechi. Fortăreaţa Verh Bosna, menţionată documentar în 1415. în Antic, aici a existat o aşezare militară romană, iar în sec. 15 s-a dezvoltat o altă aşezare în jurul fortificaţiei Verh Bosna, ridicată pe ruinele uneia ce data din 1262. în 1429 a fost ocupată de lmp. Otoman, numind-o Bosna-Sarai (de la care derivă numele actual), care a stăpânit-o până în 1878, când a intrat sub controlul lmp. Habsburgic (1878-1918). Jefuit de unguri în 1480 şi incendiat de austrieci în 1697. Âici a fost asasinat, la 28 iun. 1914, arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei şi soţia sa, de către Gavrilo Princip. In 1918, S. a fost inclus în Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, devenind în 1946 capitala Rep. Bosnia şi Herţegovina din cadrul Iugoslaviei federale, iar în 1992 este proclamat capitala republicii independente Bosnia şi Herţegovina. Intre 1992 şi 1995, S. a suferit mari distrugeri şi nenumărate victime omeneşti în urma războiului civil. SARAMAGO [saramagu], Jose de Sousa (n. 1922), scriitor portughez. Stabilit (1992) în ins. Canare. Romane parabolice, amintind de realismul magic latino-american („Memorialul mănăstirii", „Anul morţii lui Ricardo Reis“, „Cecitâ", „Pluta de piatră", „Toate numele"). Poezii („Probabil veselie"), reportaje („Călătorie în Portugalia"). Premiul Nobel pentru literatură (1998). SARAMANDU, Nicolae (n. 1941, Bucureşti), lingvist român. Specialist în dialectologie, istoria limbii române, balcanistică („Studii aromâne şi meglenoromâne", „Romanitatea orientală"). SARAMURA (< saramura} vb. I tranz. 1. A conserva diferite produse alimentare prin introducerea lor în saramură. 2. A pregăti pentru conservare pieile brute prin scufundarea lor într-o soluţie saturată de sare timp de aproximativ 24 de ore. 3. A trata cu preparate fungicide seminţele de cereale înainte de semănat, pentru combaterea bolilor criptogamice. SARAMURĂ (< ngr.) s. f. Soluţie a unei sări în apă. Denumirea se foloseşte în special pentru soluţia de clorură de sodiu, care serveşte la conservarea alimentelor, în industria tăbăcăriei etc. + Sos preparat dintr-o zeamă sărată cu adaos de oţet, usturoi etc. cu care se servesc unele mâncăruri, în special peştele; mâncarea preparată cu acest sos. SARANDON [saerendon], Susan (pe numele adevărat Abigail S. Tomalin) (n. 1946), actriţă americană de film. Deşi înzestrată cu simţ ludic („Vrăjitoarele din Eastwick"), ea exce- SARAIU, com. în jud. Constanţa, situată în NV pod. Casimcea, pe râul Topolog; 1 427 loc. (2005). Nod rutier. Pe terit. satului Dulgheru au fost descoperite vestigiile unei aşezări rurale romane (vicus) în care s-a găsit o stelă funerară de tip dunărean, cu chenar de iederă. Sarajevo. Vedere generală 293 SARBACANĂ lează în registrul dramatic interpretând personaje nonconformiste, hotărâte, care îşi asumă propriile opţiuni („Thelma şi Louise"). Premiul Oscar 1995 („în aşteptarea morţii"). SARANDY, Frosa (1840-1904, n. Bucureşti), actriţă română. Elevă şi parteneră a lui Matei Millo. Interpretă de o mare spontaneitate, a excelat în roluri de comedie (Moliere, Labiche, Scribe, Caragiale). SARANSK, oraş în partea central-europeană a Federaţiei Ruse, capitala Rep. Mordovia, situat pe cursul superior al râului Insar, la 240 km SSE de Nijni Novgorod; 304,9 mii loc. (2002). Nod feroviar. Aeroport. Constr. de maşini şi utilaje şi de aparataj electrotehnic. Ind. chimică, a mat. de constr., textilă, a cauciucului sintetic, încălţămintei, farmaceutică, alim. Piaţă agricolă pentru cereale şi animale. Universitate (1957). Fundat în 1641. SARASATE (Y NAVASCUEZ), Pablo (Martin Melit6n) de ~ (1844-1908), violonist şi compozitor spaniol. Tehnică uimitoare, mod de interpretare elegant, sigur. Numeroşi compozitori au scris special pentru el (Lalo, Bruch, Saint-Saens). A compus piese de virtuozitate pentru vioară („Melodii lăutăreşti"). SARASĂU, com. în jud. Maramureş, situată în NV depr. Maramureş, pe stg. râului Tisa, la graniţa cu Ucraina; 2 469 loc. (2005). Haltă de c.f. Pomicultură (meri, pruni). Pe terit. com. S. a fost descoperit (1865) un tezaur din obiecte de aur alcătuit din 15 spirale plate, două inele şi mai multe mărgele, datând de la începutul Epocii fierului. în satul S., atestat documentar în 1345, se află biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1600) si casa „Mihali" (sec. 18). SARASVATl (în mitologia vedică), zeiţa râurilor, devenită mai târziu zeiţă a înţelepciunii, a cunoaşterii, a elocvenţei şi artei, maica divină şi revelatoarea scripturilor sacre vedice, creatoarea scrierii şi a limbii sanscrite sacre, ocrotitoarea ştiinţei. SARASVATl, Dayananda (1824-1883), reformator religios indian. Brahman din Gujarat, a fondat (1875) societatea Arya Samăj, care milita pentru reformarea hinduismului, pentru dezvoltarea economică şi culturală a indiei. SARATOGA SPRINGS [saeretouge spriqz], oraş în NE S.U.A. (New York), situat la poalele m-ţilor Adirondack, pe fl. Hudson, la 53 km N de Albany; 26,2 mii loc. (2000). Ind. textilă şi alim. Izv. minerale; staţiune balneoclimaterică şi centru turistic. Aici, în timpul Războiului pentru Independenţa Coloniilor Engleze din America de Nord (1775-1783), trupele americane, conduse de generalul Horatio Gates, au înfrânt trupele engleze, conduse de generalul John Burgoyne, silindu-le să se predea (19 sept. şi 7 oct. 1777). SARATOV, oraş în V Federaţiei Ruse, situat pe dr. cursului mijlociu al fl. Volga, la 720 km SE de Moscova; 873,5 mii loc. (2002). Port fluvial. Aeroport. Nod de comunicaţii. Expl. de petrol şi gaze naturale. Şantier naval. Rafinărie de petrol. Constr. de avioane, tractoare, generatoare electrice, maşini agricole, maşini-unelte, instrumente de precizie, macarale, aparataj electrotehnic, utilaje pentru construcţii, frigidere ş.a. Ind. chimică (îngrăşăminte, cauciuc sintetic, lacuri, coloranţi, alcool sintetic, fibre sintetice, acetonă, sulfat de amoniu ş.a.), a mat. de constr., încălţămintei, de prelucr. a lemnului şi alim. (ulei vegetal, făină ş.a.). Centrală nucleară (Balakovo); hidrocentrală (1960). Piaţă pentru cereale. Două universităţi; Conservator; Operă; Teatru. Galerie de pictură, amenajată în vechea casă Radişcev. Catedrala Sf. Treime (sfârşitul sec. 17), în stil baroc; catedrala Aleksandr Nevski (sec. 19). Pod rutier peste Volga (2,8 km lungime), dat în folosinţă în 1965, unul dintre cele mai mari din Europa. Fondat în 1590 pe malul stg. al fl. Volga. în urma războiului ţărănesc (1670-1671), condus de cazacul Stepan Razin, aşezarea a fost distrusă, fiind reconstruită pe malul dr. al fl. Volga. SARAVALE, com. în jud. Timiş; 2 491 loc. (2005) în C. Mureşului; haltă de c.f. Atestată documentar din 1333, a fost un important centru de cojocărit. SARAWAK [sera:uak] 1. Stat în Federaţia Malaysia, în VNV ins. Borneo; 124,4 mii km2; 2 mii. loc. (2000). Centrul ad-tiv: Kuching. Relief muntos, cu alt. max. de 2 438 m (vf. Murud) în partea centrală şi de S şi o îngustă câmpie litorală în N. Climă ecuatorială cu precipitaţii abundente pe litoral şi vegetaţie luxuriantă. Expl. de petrol, bauxită, fosfaţi, antimoniu, min. de fier, aur şi forestiere (pădurile ocupă 75% din supr. statului). Plantaţii de cauciuc, cocotieri şi sagotieri; cânepă de Manila; piper. Culturi de orez, porumb, batate. Pescuit şi vânătoare. Protectorat britanic din 1888, a fost ocupat de japonezi (1941-1945); în 1946 intră în componenţa coloniei Borneo de Nord a Marii Britanii. în 1963 intră în componenţa Malaysiei; formează (din 1966), împreună cu statul Sabah, Malaysia de Est. 2. V. Kuching. SARAZIN (SARRAZIN) [saraze], Jacques (1588-1660), sculptor francez. A lucrat mulţi ani la Roma pentru cardinalul Aldobrandini, unde a decorat numeroase fântâni şi vila Frascati. Unul dintre fondatorii (1648) Academiei de Pictură şi Sculptură din Paris. Prin lucrările executate la Luvru şi Chantilly anunţă apariţia clasicismului. SARAZINI (SARACENI) (< gr. sarakenoi, lat. saraceni) s. m. pl. Termenul apare atestat din Antic.; în V Europei (îndeosebi în Galia, Italia şi Provence), începând din sec. 8, el desemna, în general, pe locuitorii Imperiului arabo-musulman care efectuează incursiuni, jafuri şi raiduri devastatoare. Se pare că această denumire a ajuns în V Europei şi prin intermediul bizantinilor şi al participanţilor la Cruciade. De asemenea denumirea este atribuită şi populaţiilor nomade care pendulează în ţinuturile deşertice dintre Siria şi Arabia Saudită. SARBACANĂ (< fr.) s.f. Tub lung şi drept cu ajutorul căruia se pot arunca, suflând în el, proiectile de SARCASM 294 mici dimensiuni. Folosită de populaţiile indigene pentru vânarea animalelor din coronamentul pădurilor tropicale; de obicei vârful săgeţilor este îmbibat cu otravă extrasă din plante sau din tegumentul unor broaşte tropicale. SARCASM (< fr., lat., gr.) s. n. Ironie aspră, caustică; batjocură. ♦ Vorbă, expresie caustică, usturătoare. SARCASTIC, -Ă (< fr.) adj. (şi adv.) Batjocoritor, caustic, sardonic. SARCINĂ (lat. sarcina) s. f. 1. încărcătură, greutate purtată de cineva; povară. 2. Legătură de fân, de lemne etc. care poate fi dusă în spate sau cu braţele. 3. Obligaţie, îndatorire (materială sau morală). -0-Expr. A da pe cineva în sarcina cuiva = a încredinţa pe cineva în grija cuiva. A pune (ceva) în sarcina cuiva = a arunca răspunderea asupra cuiva, a face pe cineva vinovat. 4. Misiune. ♦ Funcţie, rol; calitate. 5. Termen ce desemnează atât produsul de concepţie rezultat din unirea ovulului cu un spermatozoid, cât şi starea şi perioada în care se află o femeie din momentul fecundării şi până când naşte. în s. normală, ovulul fecundat se dezvoltă în cavitatea uterină, devenind treptat embrion şi apoi, după trei luni, fetus. Nutriţia este asigurată prin placentă. Durata unei s. normale variază între 260 şi 290 zile, în această perioadă corpul suferind numeroase ^modificări fiziologice şi hormonale. în funcţie de numărul de fetuşi dezvoltaţi în uter, s. poate fi simplă sau multiplă. Din categoria s. multiple, cea mai frecventă este s. dublă sau gemelară (dezvoltarea simultană a doi feţi în uter). Sin. graviditate. -0- S. extrauterină v. extrauterin. Test de sarcină = metodă de depistare a sarcinii, bazată pe detectarea prezenţei în sânge sau urină a hormonului gonadotrop uman (numit şi hormonul sarcinii, deoarece e întâlnit numai la femeile gravide), sau produs destinat acestui scop. Testele pe bază de urină se găsesc de vânzare în farmacii şi se pot face acasă, rezultatul, foarte fidel (97-99%), fiind dat printr-o modificare a culorii sau prin apariţia unui simbol (plus sau minus). 6. Mărime fizică (forţă, moment etc.) care produce o stare de solicitare mecanică într-un corp solid deformabil sau într-un sistem fizic ori tehnic; după modul în care acţionează, există: s. concentrată (dacă este aplicată asupra unui domeniu foarte mic, asimilabil cu un punct), s. distribuită (aplicată pe o anumită suprafaţă sau în lungul unei piese), s. statică (cu o intensitate constantă în timp), s. dinamică (aplicată brusc sau având o intensitate cu o variaţie rapidă în timp), s. fixă sau s. mobilă. 7. Sarcină electrică v. electric. 8. Putere debitată sau consumată de un sistem generator, transmiţător sau transformator de energie. SARCO- (< fr.; {s} gr. sarx, sarkos ,,carne“) Element de compunere cu semnificaţia „carne“, „muşchi", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. SARCOFAG (< fr., lat.; {s} sarco-+ gr. phagein „a mânca") s. n. (în Antic.) Sicriu monumental executat din lemn, piatră, ceramică sau bronz, decorat uneori cu motive ornamentale, inscripţii ş.a. Cele egiptene (din vremea Dinastiei cinci) erau de formă antropoidă; cele romane imitau adeseori forma unei case. SARCOFAG! DE (sarco + gr. phagein „a mânca“) s. f. pl. Familie de diptere care cuprinde muşte ale căror larve (numite popular „viermi") se hrănesc cu carne, dezvoltându-se îndeosebi pe cadavre în curs de descompunere (Sarcophagidae). Există peste 1 600 de specii; majoritatea depun ouă, dar musca de carne comună (Sarcophaga carnaria) poate depune direct larve. Au un ciclu de dezvoltare foarte precis, de aceea pot servi în criminalistică la stabilirea datei decesului în cazul descoperirii unor cadavre abandonate. SARCOLEMĂ, s. f. Membrana celulară a fibrelor musculare. SARCOM (< fr.) s. n. Tumoră malignă formată din proliferarea atipică a celulelor ţesutului conjunctiv (sau a unor ţesuturi derivate din acesta). După ţesutul în care se dezvoltă, s. poate fi fibrosarcom, osteosarcom, miosarcom, reticulosarcom etc. SARCOMER, s. n. Unitatea morfo-funcţională a miofibrilelor musculaturii striate. Fiecare s. este delimitat de două membrane Z (de care se ataşează filamentele de actină) şi este alcătuit dintr-un disc întunecat central (format din filamente de actină şi miozină) şi două discuri luminoase laterale (formate din filamente de actină). în timpul contracţiei musculare, filamentele de actină alunecă printre cele de miozină, membranele Z se apropie una de alta şi s. se scurtează. SARCOM IC jNĂ ({s} gr. sarkoma „umflătură, crescătură11 + mykes „ciupercă") s. f. Antibiotic extras din ciuperca Streptomyces anterochromo-genes, cu acţiune citostatică. SARCOPLASMĂ (< fr; {s} sarco-+ gr. plasma „formaţie") s. f. (HIST.) Citoplasma fibrelor musculare. Conţine numeroase mitocondrii, un reticul endoplasmic bogat şi o reţea de tuburi longitudinale şi transversale care încercuiesc miofibrilele, având rolul de a transmite rapid impulsul de contracţie de la membrana celulară la toate miofibrilele. SARCOPT (< fr.; {s} sarco- + gr. koptein „a tăia") s. m. Parazit microscopic din ordinul acarienilor, care trăieşte în mici galerii săpate în pielea oamenilor şi a animalelor şi produce râia sarcoptică (Sarcoptes scabiei). SARCOSPORIDipzA (< fr.) s.f. Boală a mamiferelor şi a păsărilor care se manifestă prin slăbire şi este provocată de paraziţi monocelulari din genul Sarcocystis care se dezvoltă în ţesutul muscular unde formează chisturi. Sin. sarcocistoze. SARCOZjNĂ (< fr. {i}; {s} sarco-) s.f. Compus chimic de natură glico-colică prezent în muşchi, produs prin descompunerea creatinei musculare. Poate fi obţinută şi prin sinteză. SARDANAPAL, rege legendar al Asiriei, ultimul descendent al Semi-ramidei, identificat prezumtiv cu Assurbanipal. înfrânt de mezi şi de babiloneeni, asediat la Ninive, s-a sinucis. Reprezintă tipul omului preocupat doar de plăceri; simbol al conducătorului lacom şi trândav. Sursă de inspiraţie pentru Byron. SARDANAPALIC, -Ă (< n. pr. Sardanapal) adj. (Despre ospeţe) Excesiv de îmbelşugat, de luxos. ♦ Decăzut, destrăbălat. SARDĂ (< fr.) adj. Limba ~ = limbă romanică, vorbită în Sardinia de c. 1 000 000 de oameni. Cele mai vechi texte scrise în limba sardă datează din c. 1080. SARDEA (< ngr., it.) s. f. Denumire dată mai multor specii de peşti marini din familia clupeidelor, cu corp alungit, comprimat lateral; de mare importanţă pentru pescuitul comercial. Se hrănesc cu plancton. Cea mai cunoscută, este Sardina pilchardus, care atinge 10-20 cm lungime; este răspândită în Oc. Atlantic, M. Mediterană şi M. Neagră. Se utilizează îndeosebi pentru prepararea conservelor în ulei. Sin. sardină. Loc. Ca sardelele = unul lângă altul; foarte înghesuiţi. SARDES (SARDIS), oraş antic în V Asiei Mici. Cap. Regatului Lidiei (650-550 î.Hr.), apoi reşedinţa unei satrapii persane (din 546 î.Hr.). Ocupat de Alexandru cel Mare (334 î.Hr.). In epoca elenistică a aparţinut Seleu-cizilor, apoi Pergamului şi Romei (din 133 î.Hr.). Cucerit de Timur Lenk (1402). Distrus în urma unui puternic cutremur (17 d.Hr.), a fost refăcut, 295 SARGENT devenind unul dintre marile oraşe din Asia Mică şi în timpul Imperiului Bizantin. Azi Sert (Turcia). SARDICA v. Serdlca. SARDjNĂ v. sardea. SARDINIA (SARDEGNA [sardena]), ins. italiană în bazinul vestic al M. Mediterane, situată la c. 200 km V de ţărmul peninsular; 24 mii km2; 265 km lungime, 145 km lăţime max. Ţărm neregulat, cu golfuri largi (golfurile Cagliari, Oristano, Orosei, Palmas, Asinara ş.a.). C. 90% din supr. ins. este muntoasă şi de podiş. în partea de E se înalţă un masiv muntos vechi (Monti del Gennargentu), cu alt. max. de 1 834 m (Punta la Marmora), în S şi SV se extind câmpia şi depr. Campi-dano, în NV C. Sassari, iar în rest mici câmpii litorale. Climă mediteraneană. Vegetaţie de maquis şi de frigana. Expl. de cărbuni, de min. de plumb şi zinc. Culturi de cereale. Plantaţii de măslini, citrice şi viţă de vie. Creşterea animalelor. Oraşe pr.: Cagliari, Sassari, Olbia, Iglesias. Locuită iniţial de sarzi, liguri şi iberi, a fost colonizată în sec. 8 î.Hr. de fenicieni, apoi de greci, din sec. 6 î.Hr. de cartaginezi, iar în 238 î.Hr. a intrat în componenţa lmp. Roman. Stăpânită de vandali (c. 456-534), de lmp. Bizantin (534-550), de ostrogoţi (550-553) şi din nou de lmp. Bizantin (553-sec. 8). în sec. 8-11 a suferit de pe urma atacurilor arabilor veniţi din N Africii şi Pen. Iberică, care au reuşit să se înstăpânească pe o porţiune a ins. Papa Benedict VIII, considerând ins. ca fiind parte a patrimoniului Sf. Petru, a făcut apel la pisani şi genovezi, care au organizat în 1015 o expediţie comună, prin care au înlăturat pe arabi; eliberarea S. a potenţat pretenţiile Papalităţii, a permis pisanilor aşezarea în ins. şi a introdus o dură rivalitate pisano-genoveză ^ pentru stăpânire aici (sec. 12-14). în sec. 13-14 S. a deţinut un rol important în schimburile maritime dintre Pen. Italică, Maghreb, Provence şi Catalonia. Cucerită în 1326 de aragonezi — cărora le fusese concedată ca feud de Papalitate (1297) —, ins. s-a aflat în dependenţă catalană, apoi spaniolă (până în sec. 17). în 1708 a fost ocupată de englezi în timpul Războiului de Secesiune la tronul Spaniei, iar prin Tratatul de pace de la Rastatt (1714), revenea Imperiului Habsburgic; în 1718 Tratatul de Pace de la Londra hotăra ca S. să revină lui Vittorio Amedeo II (a primit-o la 8 aug. 1720, cedând în schimb ins.( Sicilia), care în 1720, împreună cu NV Italiei (Piemontul) a pus bazele Regatului S. în sec. 19, Regatul S. a constituit nucleul în jurul căruia s-a realizat unificarea Italiei. Din 1948, reg. autonomă cu statut special, în care majoritatea loc. vorbesc limba sardă. SARDIU (< lat.) s. n. Piatră semi-preţioasă transparentă, de culoare roşie sau brună. SARDONIC, ~Ă (< fr., lat.; cf. lat. sardonia herba „iarbă de Sardinia" care provoacă râs) adj. (Despre râs, zâmbet; şi adv.) Care exprimă răutate, satisfacţie diabolică; batjocoritor, maliţios, sarcastic. SARDON1X (< lat.) s. n. Calcedo-nie cu structura zonară şi cu dungi roşii sau brune; este o piatră semi-preţioasă de podoabă şi de ornament. SARDOU [sardu], Victorien (1831- 1908), dramaturg francez. Continuator al lui Scribe şi Dumas-fiul, s-a consacrat scrierii de drame burgheze („Patria", „Tosca"); comedii de mare succes („Madame Sans-Gene"). SARDUY, Severo (1937-1993), scriitor cubanez. Stabilit la Paris (1961). Romane de mare virtuozitate verbală („Gesturi", „Cobra", „Maîtreya"); eseuri („Dublura"), versuri. SARE (lat. sal) s. f. 1. Combinaţie chimică care rezultă din reacţia dintre un acid şi o bază. S. sunt, în general, substanţe cristaline, solubile în apă. Se mai pot obţine în reacţiile dintre un acid şi o altă sare, dintre metale, oxizii lor şi acizi sau prin combinarea unui metal cu un metaloid. S. pot fi: neutre, rezultate prin combinarea unor cantităţi echivalente de acid şi de bază, bazice, care conţin mai mulţi echivalenţi de bază la un echivalent de acid şi acide, care conţin mai mulţi echivalenţi de acid la un echivalent de bază. 2. Denumire uzuală a clorurii de sodiu; se mai numeşte s. de bucătărie. <0> S. gemă = clorură naturală de sodiu, cristalizată în sistemul cubic. Este incoloră sau divers colorată de incluziuni, are luciu sticlos şi este uşor solubilă. Se utilizează în ind. chimică pentru extragerea sodiului şi a clorului, în ind. alim., în tăbăcărie, medicină etc. Este un aliment important cu un rol fiziologic însemnat în menţinerea echilibrului osmotic al organismului uman şi animal. Sin. halit. ♦ Fig. Spirit; farmec, haz. 3. S. de lămâie = substanţă chimică acră, cristalizată, folosită drept condiment; acid citric, acid tartric. S. de măcriş = combinaţie moleculară între o moleculă de acid oxalic şi o moleculă de oxalat acid de potasiu, folosită ca de-colorant în industria textilă. S. dublă = sare rezultată prin cristalizarea împreună, în proporţii definite, a două săruri simple. Sarea lui Glauber = sulfat de sodiu; mirabilit. S. Seignette = tartrat mixt de sodiu şi potasiu; este o substanţă cristalină incoloră, cu proprietăţi piezoelectrice, folosită la prepararea soluţiei Fehling, ca medicament în tulburările digestiei etc. Săruri de diazoniu = denumire generică pentru diazoderivaţii aromatici. S. cuaternară de amoniu = combinaţie organică cu formula generală (R4N)X, obţinută prin reacţia dintre amine terţiare şi derivaţi halogenaţi reactivi. 4. (La pl.) Preparat (lichid) din substanţe puternic mirositoare, folosit în trecut pentru trezirea din leşin. SAREK, parc naţional în NNV Suediei, în m-ţii cu acelaşi nume, declarat în anul 1909; 1 931 km2 (unul dintre cele mai mari din Europa de V). Include vârfuri înalte (cel mai înalt este Sarek, 2 089 m, al doilea vârf din Suedia, după Kebne care are 2 123 m alt.), văi adânci, platouri întlinse şi gheţari. Vegetaţie de tundră şi pădure de conifere; urşi, lupi, râşi. SARGASĂ (SARGASSUM) (< fr.; cuv. port.) s. f. Algă brună pluricelu-lară, flotantă, care formează mari acumulări în Oc. Atlantic. Există c. 150 de specii. SARGASELOR (SARGASSO), Marea sector din NV Oc. Atlantic, între paralelele de 20 şi 35° lat. N şi între meridianele de 30 şi 70° long. V, la NE de lanţul ins. Antile, înconjurat de curenţi oceanici, respectiv Golfstrom (Gulfstream) şi Curentul Ecuatorial de Nord (sau Curentul Canarelor); c. 5,2 mii. km2; ad.: 1 500-7 000 m; salinitate scăzută: 36,5-37%0. Apele liniştite şi calde (iarna, temp. apei la supr. este de 18-23°C, iar vara, 26-28°C) permit dezvoltarea în cantitate foarte mare a algelor din genul Sargassum, care plutesc la suprafaţa apei. Aici migrează anghilele pentru reproducere. Reperată pentru prima oară de Cristofor Columb în anul 1492. SARGENT [sardjent], John Singer (1856-1925), pictor american. A lucrat, după 1885, la Paris şi Londra, realizând portrete de fină caracterizare („D-na Gautreau") şi compoziţii decorative într-o tehnică coloristică de mare efect. Acuarele cu subiecte peisagistice şi arhitecturale. SARGENT [sa:djent], Sir Malcolm (1895- 1967), dirijor englez. Ambasador al muzicii engleze, numeroase prime audiţii (Vaughan Williams, Gustav Holst). Din 1948 până la moarte va fi animatorul celebrei stagiuni Proms. Apreciat dirijor de cor. SARGETIA 296 SARGETIA, râu în Dacia, în apropierea Sarmizegetusei dacice. Potrivit legendei, în albia S. şi-ar fi îngropat Decebal tezaurul în timpul războaielor cu romanii. Traian l-ar fi găsit cu ajutorul trădătorului Bicilis. S. a fost identificată, prezumtiv, cu Valea Godeanului sau Valea Albă. SARGON, numele a doi regi din Orientul antic; S. I, rege al Akkadului (c. 2371-2315 î.Hr.). A organizat prima armată permanentă cunoscută în istorie, cu care a instaurat hegemonia akkadienilor semiţi asupra Sume-rului, înfrângându-l pe Lugalzaggisi. A cucerit apoi Elamul şi Siria, punând bazele unui imperiu care se întindea de la M. Mediterană până la G. Persic. S. II, rege al Asiriei (722-705 Î.Hr.). A cucerit Siria, Israelul, a reprimat o răscoală a Babilonului şi a purtat campanii în Urartu. A construit o nouă capitală: Dur-Şarrukin (azi Khorsabăd). SARj (cuv. indian) subst. Piesă principală din costumul femeiesc indian tradiţional, alcătuită dintr-o fâşie lungă de material, care se poartă înfăşurată în jurul corpului, de la piept până la călcâie, cu un capăt aruncat peste umăr. SARIAN, Martiros Sergheevici (1880-1972), pictor armean. Portrete, peisaje, flori, caracterizate prin deco-rativismul viziunii („Autoportret", „Depresiunea Ararat", „Pe muntele Tumanian"). SAR IC (< tc.) s. n. (înv.) Văl făcut dintr-o ţesătură subţire (împodobit cu pietre preţioase), care se înfăşură în jurul fesului, formând turbanul; p. ext. turban. SAR|CĂ (probabil cuv. autohton sau moştenit din lat. sarica) s. f. Manta lungă şi miţoasă dintr-o ţesătură de fire groase, purtată mai ales de ciobani. SARICHIOI, com. în jud. Tulcea, situată în ENE pod. Babadag, pe ţărmul NV al lacului Babadag; 7 428 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul Zebil). Expl. de calcar (Zebil). Cherhana. Pepinieră piscicolă (în satul Sabangia). Pe terit. satului Enisala au fost descoperite resturile unui mamut, precum şi topoare din piatră şlefuită şi fragmente de vase ceramice, ornamentate, specifice Culturii Babadag (sec. 10-9 Î.Hr.). Tot aici au fost identificate urme de locuire din perioada hallstattiană (o fibulă din bronz, un obiect în formă de clepsidră), precum şi o necropolă de incineraţie geto-dacică din sec. 4-3 î.Hr. cu inventar bogat (vase getice din lut, lucrate cu mâna, vase cenuşii lucrate la roată, vase greceşti de import, fibule din bronz de tip tracic, săgeţi de tip scitic, cuţite din fier, brăţări, inele, oglinzi, ace de păr, toate din bronz, mărgele din sticlă şi lut etc.). în NV satului Enisala, în punctul Peştera, au fost scoase la iveală urmele unei aşezări romano-bi-zantine şi resturile unei fortăreţe romano-bizantine, extinsă pe 2 ha, construită din blocuri mici de calcar (sec. 4-6), refăcută de genovezi în sec. 13-14. în sec. 19 şi începutul sec. 20, la Enisala au funcţionat mai multe mori de vânt, un exemplar din acestea aflându-se azi în Muzeul Satului din Bucureşti. Biserica Sf. Dumitru (1874), în satul Zebil. SARJN (< fr.), subst. Gaz fosforic toxic, utilizat ca armă chimică în atentate teroriste. SARINE (SAANE), râu în SV Elveţiei; lungime 129 km; marchează simbolic frontiera lingvistică între Elveţia vorbitoare de limbi romanice şi Elveţia germană. SARÎSU, râu în Asia Centrală (Kazahstan); 760-959 km (în funcţie de anotimp). Izv. din pod. Kazahstan şi se pierde în nisipurile deşertului Mujunkun înainte de a ajunge să se verse în Sîr-Daria. Seacă în perioadele secetoase. SARMA1 (< tc.) s. f. (De obicei la pl.) Mâncare făcută din carne tocată amestecată cu orez, ceapă şi condimente şi înfăşurată sub formă de mici rulouri în foi de varză, viţă de vie sau ştevie. SARMA2 (< rus.) subst. Denumirea dată vântului de tip foehn în regiunea Baikal. SARMAŢI (< fr., lat.) s. m. pl. Populaţie indo-europeană, de sorginte vest-iraniană, originară din reg. ura-lo-caspică, pătrunsă în valuri succesive, în stepele nord-pontice (în sec. 4-3 î.Hr.), unde îi dislocă şi îi asimilează pe sciţi, cu care se înrudeau. Principala lor îndeletnicire era creşterea vitelor. La începutul sec. 1 d.Hr. Strabon menţionează mai multe triburi ale s. între Dunărea inferioară şi Nipru: iazigii, roxolanii, urgii şi aorşii. lapizii, stabiliţi la jumătatea sec. 1 în V Daciei, devin clientelari Imp. Roman, roxolanii din E Daciei vor lupta alături de daci împotriva romanilor. în sec. 2 s:, singuri sau în diferite alianţe, luptă împotriva Imp. Roman. S. rămaşi în stepele nord-pontice sunt supuşi (între 260 şi 360) de către goţi, apoi, după 375, de către huni; cei din reg. dunărene, înfrânţi de romani în mai multe rânduri, încetează în sec. 4 să mai joace un rol distinct în istorie. SARMAŢIAN, ultimul etaj al Mioce-nului din SE Europei, caracterizat prin existenţa unei faune de lame-libranhiate, gasteropode, foraminifere, briozoare etc. adaptate la un regim de ape salmastre. Depozitele s. conţin zăcăminte de petrol, gaze naturale şi cărbuni. SARMENT s.m. Stolon subteran, lung şi subţire, cu rădăcini adventive şi frunze scvamiforme. Din mugurii terminali sau axilari se formează tulpini aeriene. SARMENTOS (< fr.) adj. (BOT.) Care are tulpina lungă, mlădioasă şi agăţătoare şi ramuri alungite şi subţiri. SARMIENTO, Domingo Faustlno (1811-1888), scriitor şi om politic argentinian. Ca preşedinte al Republicii (1868-1874) a înfăptuit o serie de reforme liberale, în scopul modernizării statului, şi a pus capăt războiului cu Paraguay (1870). Adept al romantismului, a scris romanul „Facundo sau Civilizaţie şi barbarie11, tablou al societăţii argentiniene şi al problemelor cu care se confrunta; pamflete. SARMIZEGETUSA 1. Com. în jud. Hunedoara, situată în V depr. Haţeg, la poalele NE ale m-ţilor Ţarcu şi cele SE ale m-ţilor Poiana Ruscăi, pe cursul superior al râului Breazova; 1 374 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.). Expl. de marmură (în satul Zeicani). Pomicultură (meri, pruni). Muzeu arheologic cu obiecte din argint, bronz şi ceramică, monede, monumente epigrafice şi sculpturale, mozaicuri, arme etc. Pe terit. satului S. au fost descoperite vestigiile oraşului roman Colonia Dacica, întemeiat în anii 108-110 de către D(ecimus) Terentius Scaurianus (al doilea ei guvernator), în numele împăratului Traian, pe locul unde existase tabăra Legiunii a V-a Mace-donica. Colonizat ulterior de veterani romani (deductio veteranorum), care participaseră la războaiele de cucerire a Daciei, oraşul a devenit cap. prov. romane Dacia (aici se aflau sediul guvernatorului provinciei, al aparatului ad-tiv, fiscal, militar, economic şi religios), luând, în timpul împăratului Adrian (Hadrian) (117-138), numele de Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, căruia i se va adăuga în perioada 222-235 epitetul de metropolis. Oraşul a cunoscut o intensă şi permanentă dezvoltare urbană, fiind pr. centru politic, economic, militar, religios şi ad-tiv al Daciei şi sediul pentru „Concilium provinciarum Daciarum trium“ (Adunarea provincială reprezentativă, creată odată cu instituirea guvernării unice a celor 297 SARTO trei Dacii în timpul lui Alexandru Sever, în anii 222-235). Ruinele oraşului roman se extind pe c. 1 500 m lungime şi 1 000 m lăţime, apreciindu-se că în arealul lui locuiau c. 20 000 de oameni. Iniţial, oraşul a avut formă de patrulater (600 x 540 m), înconjurat de un puternic zid de incintă, înalt de c. 5 m, ce închidea o supr. de c. 33 ha, străjuit de turnuri circulare la colţuri. în centrul oraşului, în jurul unei pieţe pavate cu lespezi de calcar, existau Palatul Augustaliilor, Forul, clădiri administrative şi locuinţe particulare, iar în afara zidului de incintă au fost identificate edificiul termal, vestigiile unor villae suburbane şi ale amfiteatrului roman. Aflat la 125 m N de incinta oraşului, amfiteatrul roman avea o formă elipsoidală, cu axele în iun-gime de 88 şi respectiv 99 m, cu 12 porţi de acces la tribune şi o arenă de 66 x 47 m. în afara zidurilor oraşului se mai aflau cuptoare de ars cărămida, precum şi necropola, în cadrul căreia a fost identificat mausoleul Aureliilor. La S. au fost descoperite un număr mare de morminte, numeroase inscripţii cu referiri la monumente, temple, administraţia oraşului ş.a., statuile votive ale lui lupiter şi Higeea, reliefuri ale Cavalerului trac, ale Dianei, ale Cavalerilor danubieni Ş-a., capul unei statui din bronz re-prezentându-l pe Traian, numeroase medalioane, fibule, vase ceramice şi de sticlă etc. Vestigiile descoperite atestă existenţa S. până prin sec. 4 d.Hr. 2. Sarmizegetusa Regia sau Sarmizegetusa Basileion, centrul economic, militar, politic şi religios al statului dac în sec. 1 d.Hr. situat în M. Orăştiei. Distrusă în urma celui de-al Doilea Război Daco-Roman (105-106). Refăcută de romani, a devenit sediul unui detaşament din Legiunea a IV-a Flavia Felix. Vestigiile arheologice de aici, împreună cu ^ celelalte cetăţi dacice din M. Orăştiei, sunt incluse în Parcul Natural Grădiştea Muncelului-Cioclo-vina. V. Orăştioara de Sus. SARNATH, sit arheologic şi loc de pelerinaj situat în N Indiei (statul Uttar Pradesh), la 6 km de Varansi (Benares). Este considerat unul dintre locurile sacre ale budismului, aici rostind, potrivit tradiţiei, Buddha prima sa predică. Numeroasele mănăstiri şi stupă budiste din sec. 3 Î.Hr. - sec. 6 d.Hr. adăpostesc statui dintre cele mai reprezentative pentru arta budistă din India. Distrus de cuceritorii islamici în 1194. Capitelul coloanei lui Aşoka de la S. (sec. 3 î.Hr.) a devenit, după proclamarea independenţei Indiei, stema naţională a statului. SARNEN [zarnen], oraş în Elveţia centrală, centrul ad-tiv al cantonului Obwalden, situat la 60 km E de Berna; 9,1 mii loc. (2003). Staţiune climaterică. Turism. Monumente: turn (sec. 13), biserica barocă Schutzen-haus (1752). ŞARONG (< fr.; cuv. malaiez) s. n. îmbrăcăminte din portul malaiez, având forma unei fuste lungi şi strâmte, care se poartă atât de femei, cât şi de bărbaţi. SARONIC, Golful - v. Egina (1). SAROS (< fr.; {s} gr. saros, cuv. asiro-babilonian) s. n. Perioadă de 18 ani, 11 zile şi 8 ore, după care se repetă, la acelaşi interval şi în aceeaşi ordine, eclipsele de Soare şi de Lună. SAROYAN [serouien], William (1908-1981), scriitor american de origine armeană. Nuvele („îndrăzneţul tânăr de pe trapezul zburător", „Mă numesc Aram“, „Americanul muribund"), romane („Comedia umană", „Asirianul", „între băieţi şi fete"), drame („Inima mea este în Munţii Scoţiei", „Timpul vieţii lor", „Clipe de viaţă") cu implicaţii autobiografice, inspirate din viaţa oamenilor simpli şi a copiilor. SAR PLANINA (MUNŢII ŞAR), lanţ muntos în NV Macedoniei, alcătuit din şisturi cristaline, dolomit şi calcar, extins pe direcţie NE-SV, pe c. 160 km lungime, la NV de valea superioară a râului Vardar, la graniţa cu Albania şi Serbia-Muntenegru. In- clude şi masivele Korab, Bistra, Ja-blanica şi Galicica. Alt. max.: 2 764m (vf. Golem-Korab). Prezintă pereţi abrupţi, vârfuri semeţe (Titov 2 747 m, Turcin 2 702 m ş.a.), văi adânci, circuri şi lacuri glaciare, numeroase depr. intramontane ş.a. Păstorit pe culmile înalte. Versanţii sunt acoperiţi cu păduri. Staţiuni ale sporturilor de iarnă (Popova Sapka ş.a.). Turism. SARRAUTE [saro:t], Nathalie (pe numele adevărat Natalia llianova Cerniak) (1900-1999), scriitoare şi eseistă franceză de origine rusă. Reprezentantă a „noului roman", a respins experimentele formaliste, încercând să surprindă sub aparenţa banalităţii limbajului şi a obiectelor, faptele personajelor, forfota vie a existenţei. Scrieri teoretice („Era suspiciunii", „Noul roman: ieri, azi", „Folosirea cuvântului"), romane („Tropisme", „Fructele de aur", „între viaţă şi moarte"), teatru („Pentru sau contra"). SARRE v. SAAR. SARRUS, Pierre (1798-1861), matematician francez. Autor al unei lucrări în care a rezolvat ecuaţii numericei cu mai multe necunoscute (1832); â găsit o regulă simplă pentru calculul determinanţilor de ordinul 3 şi a demonstrat tema fundamentală a calculului variaţional. SART (< it.) s. n. Manevră (4) fixă care susţine lateral un arbore de navă. SARTHE [sart], râu în NV Franţei; 285 km. Izv. din colinele Perche de lângă Angers, şi confluează cu Ma-yenne formând râul Mâine, afl. dr. al Loarei. Navigabil în aval de Le Mans. SARTO, Andrea del (1486-1530), pictor italian din şcoala florentină. Influenţat de Leonardo da Vinci şi de Rafael. Opera sa se distinge printr-un desen graţios, echilibru, calm, o cromatică caldă şi evitarea contrastelor puternice („Naşterea Fecioarei", „Madonna del Sacco", „Portretul Lucreţiei", „Noii me tangere"). William Saroyan SARTRE 298 Jean-Paul-Sartre SARTRE [sartr], Jean Paul (1905-1980), filozof şi scriitor francez. Reprezentant al existenţialismului şi al fenomenologiei franceze. După 1950, a încercat o reconciliere cu marxismul („Critica raţiunii dialectice"). Lucrarea sa „Fiinţa şi neantul" este un studiu asupra’ relaţiei dintre conştiinţă şi lume. S. identifică natura esenţială a existenţei umane în capacitatea de a alege („Existenţialismul este umanism"), dezvoltându-şi tezele în romane („Greaţa", „Drumurile libertăţii"^ nuvele („Zidul"), piese de teatru („In spatele uşilor închise", „Diavolul şi bunul Dumnezeu", „Sechestraţii din Altona"), eseuri („Situaţii"), în studiile critice despre Baudelaire şi Flaubert, ca şi în „Cuvintele" - scriere autobiografică. Premiul Nobel pentru literatură (1964), pe care a refuzat să-l ridice. SARUGAKU, formă veche de artă dramatică japoneză, de origine chineză (sfârşitul sec. 6 - începutul sec. 7). Există două categorii de s.: una specializată în cântec şi dans, predecesoare a teatrului A/o; alta în mimică şi intrigă, ce a evoluat înspre interludiul Kyogen. SARVASTIVADA, una dintre cele 18 şcoli ale budismului HTnayâna care redă o formulare raţionalistă a ideilor credinţei budiste, postulând realitatea tuturor dharmelor. Influentă în NV Indiei şi în diferite regiuni din Asia de S-E. SAS1 (< fr.) s. n. încăpere de mici dimensiuni prin care se comunică cu altă încăpere sau cu exteriorul. (TEHN.) încăpere sau compartiment din interiorul unei hale sau al unei instalaţii, care separă sectoarele cu regim climatic sau tehnologic diferit şi prin intermediul căreia se poate face alternativ legătura cu oricare dintre acestea sau cu exteriorul. + Tubul de oţel al unui cheson pneumatic pentru execuţia fundaţiilor, care face legătura între celula de aer şi camera de lucru. SAS2 (< saxon, din n. pr. Saxonia; cf. magh. szâsz) s. m. Persoană aparţinând populaţiei germane originare din Flandra (flandrensi), din părţile Rinului şi ale Mosellei, din Saxonia şi colonizată în Transilvania, locuită de români, de către regii Ungariei Geza II (1141-1162), Bela III (1172-1196) şi Andrei II (1205— 1235). Prin colonizarea acestei populaţii regalitatea ungară urmărea consolidarea şi extinderea stăpânirii în Transilvania, exploatarea ei mai sistematică, precum şi^ asigurarea pazei graniţei sudice. în schimbul unor obligaţii financiare şi militare faţă de regii Ungariei, aceştia din urmă au acordat s. importante privilegii (de ex. Andreanum, din 1224). Majoritatea urmaşilor de azi ai acestor colonişti sunt etnicii germani, organizaţi în Forumul Democrat al Germanilor din România. SAS, domn al Moldovei (c. 1354-c. 1358). Fiul şi urmaşul lui Dragoş. SASAFRAS (SASSAFRAS) (< fr., sp.; cuv. amerindian) s. m. Specie de laur, originar din America, ale cărui frunze uscate sunt folosite drept condiment. SASANIZI, dinastie de şahi persani (224-651), care a condus o formaţiune statală ce a cuprins în hotarele sale terit. dintre Sogdiana şi Georgia până în N Pen. Arabia şi de la fl. Indus până la Tigru şi Eufrat (terit., integral sau parţial, al actualelor state: Iran, Afghanistan, Iraq, Armenia, Georgia ş.a.); capitala la Ctesifon (azi în ruine, pe malul E al Tigrului, în apropiere de Bagdad), întemeiată în 224 de Ardaşir, un dinast local din Persida (era din neamul lui Sasan, de unde şi numele dinastiei), care s-a răsculat împotriva arsacidului Artabanos (Artavaste) V, pe care l-a înfrânt decisiv, punând astfel capăt existenţei Regatului părţilor. Imperiul condus de S. a fost, timp de patru sec., prima mare putere militară a Orientului Mijlociu, considerându-se continuatorul veleităţilor universaliste ale Persiei ahemenide. De-a lungul istoriei sale statul sasanid s-a confruntat în E cu kuşanii şi cu heftaliţii (hunii albi), iar în V cu lmp. Roman şi cu succesorul acestuia - lmp. Bizantin. Respingând elementele civilizaţiei elenistice, S. au restabilit zoroastris-mul ca religie de stat. între cei mai de seamă reprezentanţi ai dinastiei -pe lângă întemeietor - sunt: Sapur I (241-272), Şapur II (309-379), Chosroe/ Chosroes I (531-579) - în timpul domniei căruia lmp. S. atinge maxima expansiune terit. şi apogeul puterii politice şi militare, si Chosroe II (590-628). Yezdegerd (Yezdigird) III, ultimul reprezentant al dinastiei (632-651), după ce a suferit o grea înfrângere în lupta de la Kadisyya (31 mai - 1 iun. 637) din partea arabilor, abandonează Ctesifonul şi se retrage în munţi - unde a supravieţuit până în 651. S. a fost ultima dinastie originară din Persia înainte de cucerirea arabă, iar stăpânirile lor au devenit parte a lumii islamice. SASCA MONTANĂ, com. în jud. Caraş-Severin, situată la poalele SV ale m-ţilor Anina şi cele NE ale m-ţilor Locvei, în zona de contact cu dealurile Oraviţei, pe râul Nera; 1 689 loc. (2005). Expl. de sulfuri metalice. Pomicultură (meri, pruni, peri). Centru de ceramică populară. In satul S.M. se află biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1777, pictată în 1851 şi restaurată în 1862), iar în satul Slatina-Nera, biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 18, pictată în 1874). Rezervaţiile Cheile Nerei-Beuşniţa (v. Nera) şi Cheile Şuşarei, incluse în Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa. SASCH|U (< magh.) s. m. Denumire a două plante din genul Vinca, familia apocinaceelor, cu tulpina întinsă pe pământ din care se înalţă mici tulpini florifere cu flori albastre-violet, roz, rar albe. Vinca herbacea are tulpina ierbacee, de 10-40 cm şi frunze subţiri, căzătoare; creşte în regiuni de câmpie şi dealuri joase, în locuri însorite. Vinca minor are tulpina mai lungă (până la 60-100 cm), la bază lignificată şi frunze pieloase, persistente. Creşte în locuri umbrite, frecvent cultivată pe sub arbori sau pe lângă ziduri, în grădini şi cimitire. Are multiple utilizări ca plantă medicinală, conţinând un număr mare de aminoacizi şi elemente minerale. Intră în componenţa unor medicamente pentru combaterea hipertensiunii, diminuarea ritmului cardiac, oxigenarea creierului etc. SASCHIZ, com. în jud. Mureş, situată în SE pod. Târnavelor, la confl. pârâului Saschiz cu pârâul Flosa; 2 088 loc. (2005). Centru de ceramică populară (din 1702), de tip zgrafitocobalt, de ţesături şi cusături populare. Fanfară cu o tradiţie de c. 400 de ani. Satul S. apare menţionat documentar ca aşezare rurală în 1305, iar în 1419 ca oraş cu multe bresle (cizmari, tâmplari, zugravi ş.a.), spital, şcoli, baie comunală, judecătorie ş.a. La 12 mai 1678, oraşul S. a intrat sub administraţia Sighişoarei printr-o hotărâre a Dietei Transilvaniei. Pe dealul care domină satul S. se află ruinele unei cetăţi ţărăneşti de refugiu (sec. 14), cu ziduri din piatră (înalte de 7-9 m) şi turnuri de apărare de formă pătrată (turnurile şcolii, pulberăriei, preotului, principelui, paznicului ş.a.). In satul S. se află o biserică 299 SATAN fortificată (1493- 1496), azi biserică evanghelică, străjuită de un turn ridicat în 1832. Atât turnul, cât şi biserica au fost deteriorate de cutremurele din 1977, 1986 şi 1990. în satul Cloaş-terf, atestat documentar în 1267, se află o puternică cetate, cu o biserică de incintă, în stil gotic târziu (1521 — 1524), cu mobilier cu intarsii (1532) şi mobilier baroc (sec. 18). SASCUT, com. în jud. Bacău, situată în lunca şi pe terasele de pe dr. râului Şiret, la poalele SE ale culmii Pietricica, pe pâraiele Conţeşti şi Valea Pănceşti; 10 316 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.). Nod rutier. Hidrocentrală (43,5 MW), în satul Bereşti, intrată în funcţiune în 1986. Fabrică de zahăr (din sec. 19), de brânzeturi şi de produse zaharoase (în satul S.). Până la 17 febr. 1968, com. S. s-a numit Sascut-Târg. Bisericije Sf. Nicolae (ante 1809), Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1838-1841, renovată în 1896) şi Sf. Pantelimon (1859), în satele S., Conţeşti şi Bereşti. SASEBO, oraş în NV Japoniei (Kyushu), port la G. omura al M. Chinei de Est, la 51 km N de Nagasaki; 242,4 mii loc. (2003). Nod feroviar. Aeroport. Şantier naval. Constr. de maşini; ind. chimică, a sticlăriei, ceramicii şi alim. Pescuit. Turism. SASKATCHEWAN [seskeet/iuen] 1. Râu în partea central-sudică a Canadei; 1 939 km (de la izv. râului Bow); supr. bazinului hidrografic: 383 mii km2. Se formează prin unirea (la 50 km E de oraşul Prince Albert) a râului S. de Sud (1 392 km) cu râul S. de Nord (1 287 km) şi se varsă în lacul Cedar din complexul lacustru Winnipeg, în aval de localitatea The Pass. Râul S. de N izvorăşte din gheţarul Columbia din m-ţii Columbiei (M-ţii Stâncoşi) şi trece prin Edmonton, iar S. de Sud se formează prin confl. râurilor Bow şi Oldman, care izvorăsc din lacul Grassy (M-ţii Stâncoşi), şi trec prin Saskatoon. Pe râul S! de Sud a fost construit barajul Gardiner (1958-1967), în amonte de oraşul Outlook, in urma căruia s-a format lacul de acumulare Diefenbaker (4 miliarde m3) ale cărui ape pun în mişcare turbinele unei hidrocentrale. Navigabil pe 1 450 km. Irigaţii (c. 400 000 ha). îngheaţă în iernile geroase pe perioada nov.-apr. Râul S. a fost descoperit *n 1691 de Henry Kelsey. 2. Provincie în partea central-sudică a Canadei, cu relief de câmpie, străbătută de râul omonim; 651,1 mii km ; 994,8 mii loc. (2003). Partea sudică intră în zona de preerie; în N păduri, lacuri şi mlaştini. Centrul ad-tiv: Regina. Expl. de petrol, gaze naturale, uraniu, lignit, aur, argint, nichel, cupru, plumb, sare ş.a. Expl. forestiere. Culturi de cereale. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor. Creată în 1905. SASKATOON [ssesketu:n], oraş în partea central-sudică a Canadei (Saskatchewan), situat în prerie, pe râul Saskatchewan de Sud, la 241 km NV de Regina; 196,8 mii loc. (2001). Aeroport. Piaţă agricolă pentru cereale. Expl. de potasiu şi uraniu. Rafinărie de petrol. Constr. de maşini agricole. Ind. chimică (îngrăşăminte), electronică, a mat. de constr. (ciment), de prelucr. a lemnului, textilă, a ceramicii şi alim. (preparate din carne şi lapte, făină, bere ş.a.). Mo-rărit. Galerie de artă. Muzeul culturii ucrainene. Conservator; orchestră simfonică. Universitate (1907); catedrala romano-catolică St. Paul; catedrala anglicană St. John. Fundat în 1833 de un grup de colonişti europeni, conduşi de John Lake, pe locul unei aşezări indiene (Nutana), pe calea ferată transcanadiană. Oraş din 1903. SASSANDRA 1. Fl. în V Cote d’lvoire cu o lungime de 650 km; se varsă în Oc. Atlantic. 2. Oraş-port de la gurile fl. omonim, situat în SV statului Cote d’lvoire, la 233 km V de Abidjan. SASSARI, oraş în Italia (Sardinia), la 177 km NV de Cagliari; 121,1 mii loc. (2003). Nod feroviar. Expl. de argint, plumb, granit şi piatră de constr. Fabrică de unelte agricole. Ind. textilă, a sticlăriei, farmaceutică şi alim. (ulei de măsline, macaroane, vin, produse lactate); fabrică de săpun. Piaţă agricolă. Universitate iezuită, iniţial colegiu (1562). Muzeu de arheologie. Catedrală cu faţadă barocă (sec. 11-13, cu refaceri din sec. 18); bisericile romanice Santa Maria di Bethleem (sec. 13) şi Santa Donata (sec. 13); Palatul Usini (1577). Fundat în sec. 10. SASSETA (Stefano di Giovanni, zis il - (c. 1392-1451), pictor italian. Opera sa se remarcă prin farmecul narativ şi atmosfera de basm, prin suavitatea figurilor, pitorescul detaliilor şi fineţea execuţiei („Polipticul Sf. Francisc", „Madona zăpezilor", „Viziunea Sf. Toma"). SASSNITZ [zasnits], oraş în Germania, în ins. Rugen, port la M. Baltică (Mecklenburg - Vorpommern); 13 mii loc. (2002). Combinat de cretă. Prelucr. peştelui. Legat prin feribot cu Trelleborg (Suedia). SASSOU-NGUESSO, Denis (n. 1943), ofiţer şi om politic congolez. Preşedinte al C.C. al Partidului Congolez al Muncii. Preşedinte al Republicii Populare Congo (1979-1992). SASTRE, Alfonso (n. 1926), dramaturg spaniol. Partizan al teatrului realist, este unul dintre reprezentanţii cei mai importanţi ai renaşterii teatrului spaniol („Escadrilă către moarte", „Divina", „încoronatul", „Călătoria infinită a lui Sancho Panza"). Eseuri de critică literară („Revoluţia şi critica culturii’). SAŞEU (< fr.) s.n. Pungă mică de pânză în care se păstrează batiste, ciorapi etc. sau în care se pun flori pentru a parfuma rufele. SAŞJU, -\E (< tc.) (Despre oameni) Care se uită cruciş; (despre ochi, privire) încrucişat, pieziş, cruciş. SAT (lat. fossatum) s. n. 1. Aşezare umană a cărei populaţie se ocupă îndeosebi cu agricultura sau alte activităţi neindustriale (pescuit, meşteşuguri tradiţionale). Constituie în general unitatea cea mai mică din punct de vedere ad-tiv-teritorial; este alcătuit de obicei din locuinţe individuale însoţite de grădini şi construcţii gospodăreşti anexe („vatra" satului) şi dintr-un terit. adiacent de pe care se obţine producţia agricolă (numit „hotarul", „moşia" sau „me-reaua" s.)- în prezent, în România există/13 092 s. Unul (mai rar) sau mai multe sate la un loc formează o comună. în funcţie de modul de grupare a locuinţelor se disting sate de tip adunat (cu case aşezate unele lângă altele într-un perimetru compact), de tip răsfirat (cu case dispuse pe câteva direcţii principale, în funcţie de neregularităţile reliefului) sau de tip risipit (s. de munte, cu gospodării puternic dispersate, la distanţă mare unele de altele); există însă numeroase forme intermediare şi mixte. Pe măsură ce a luat amploare nave-tismul spre oraş şi pe de altă parte, mai ales în ţările dezvoltate, tendinţa de deplasare a locuinţelor în afara spaţiului urban, unele sate au început să aibă preponderent caracter de „sate-dormitor", principalele venituri provenind din afara teritoriului s.: sat de vacanţă = complex de vile sau căsuţe de lemn destinate turiştilor, cu spaţii comune pentru activităţi recreative şi sportive; sat turistic = sat situat într-un ţinut pitoresc, adesea cu un specific etnografic bine conturat, în care există posibilităţi de cazare la localnici (în sistem de pensiune), în condiţii corespunzătoare de igienă şi confort, în scop de odihnă şi re-creere, eventual şi pentru a asista şi chiar a participa la activităţi şi manifestări tradiţionale. 2. Locuitorii unui s. (1); sătenii. ♦ Ţărănime. SATAN (SATANA) (ebraică haşa-tan „vrăjmaş"), numele spiritului răului în religiile de tradiţie iudeo-creştină, SATANĂ 300 căpetenia diavolilor şi stăpânul iadului, numit şi Belzebut, Belail, Şeitan. SATANĂ (< sl.) s. f. întruchipare sau unealtă a răului. SATANIC, -Â (< fr.) adj. Drăcesc, diavolesc; p. ext. crud, perfid, pervers. SATANISM (< fr.) 1. Caracter satanic, crud. 2. Cult consacrat lui Satan şi răului. SATARALE (cf. tc. musadere „confiscare") s. f. pl. (în Ev. Med. în Ţara Românească şi Moldova) Denumire generală a dărilor excepţionale. SATÂR (< tc.) s. n. 1. Cuţit mare de bucătărie cu lamă foarte lată şi grea, folosit pentru spart oase, pentru tocat carne etc. 2. Denumire a securii cu care erau înarmaţi satârgiii. SATÂRGM (< satâr) s. m. pl. (în sec. 16-17 în Ţara Românească şi în Moldova) Denumire dată oştenilor lefegii înarmaţi cu satare (2). SATCHINEZ, com. în jud. Timiş, situată în SV C. Vingăi. în zona de confl. a râului Sicsa cu râul Apa Mare; 4 606 loc. (2005). Staţie (în satul S.) şi halte de c.f. (în satele Bărăteaz şi Hodoni). Expl. de petrol. Satul S. apare menţionat documentar în 1230, iar satele Bărăteaz şi Hodoni în 1411 şi, respectiv, în 1480. Conform legendei, numele actual al localităţii derivă de la Pavel Chinezul (7-1494), comite de Timiş (1478-1494) şi biruitor în luptele cu turcii la Câmpul Pâinii (1479)^. Conac (sec. 18), în satul Hodoni. în arealul com. S. se află un complex de lacuri şi mlaştini, rămăşiţă a vastei arii mlăştinoase care a existat în trecut în C. Banatului, în cadrul căruia vegetează numeroase specii de plante acvatice şi palustre, printre care Lemna minor, Trapa natans, Glyceria aquatica ş.a. în perimetrul acestei zone există o rezervaţie ornitologică (236 ha) inclusă în reţeaua europeană a ariilor de importanţă avifaunistică, în care cuibăresc numeroase specii de păsări de apă; multe alte specii poposesc în timpul migraţiilor sau sunt oaspeţi de iarnă. Efectivele diverselor specii au cunoscut fluctuaţii foarte mari de-a lungul anilor; printre cele mai abundente se numără diverse specii de raţe sălbatice, egreta mică (Egretta garzetta), cârstelul de baltă (Rallus aquaticus), stârcul de noapte (Nycticorax nycticorax), stârcul roşu (Ardea purpurea), stârcul galben (Ardeola ralloides), alături de care se întâlnesc barza albă (Ciconia ciconia), eretele de stuf (Circus aeruginosus) corcodelul mic (Podiceps ruficollis), nagâţul (Vanellus vanellus) ş.a. SATELJT (< fr., lat., 2 şi după rus.) s. m., adj. 1. S. m. Corp ceresc luminos sau obscur, natural sau artificial, care gravitează pe o orbită circulară sau eliptică în jurul altui corp ceresc (cu masa mai mare decât a primului), sub acţiunea a două forţe egale şi de sens contrar: forţa de atracţie universală şi forţa centrifugă (ex. Luna este s. Pământului, planetele sunt s. Soarelui etc.). 2. S. m. S. artificial = obiect construit de oameni, care se lansează în spaţiul circumterestru cu ajutorul rachetelor cosmice şi care, după plasarea pe orbită, continuă să graviteze în jurul Pământului fără a avea nevoie de propulsie. în general, s. a. reprezintă sisteme tehnice complexe, prevăzute cu dispozitive pentru corectarea traiectoriei, pentru orientare şi stabilizare, cu surse de energie electrică, cu emiţătoare şi receptoare radio, precum şi cu aparataj destinat efectuării unor anumite activităţi ştiinţifice sau tehnice (există sateliţi geofizici, geodezici, meteorologici, de telecomunicaţii, militari, de spionaj etc.). Primul s. a. a fost lansat de U.R.S.S. - Sputnik, la 4 oct. 1957. S. staţionar (sau geo-staţionar, de tip sincron) = satelit care se mişcă pe o orbită circulară, de la V către E, la o altitudine de c. 36 000 km; perioada sa de revoluţie în jurul Pământului este de 24 de ore, astfel încât el rămâne tot timpul deasupra aceluiaşi punct de pe suprafaţa terestră. 3. S. m. (TEHN.) Roată dinţată a unui mecanism planetar care se roteşte liber pe fusul unui portsatelit şi, eventual, împreună cu acesta, în jurul axului unei roţi planetare, şi care serveşte la transformarea unei mişcări de rotaţie în raporturi de transformare variabile, în funcţie de condiţiile de funcţionare ale mecanismului. 4. (GENET.) Segment cromozomial scurt şi contractat. <0- ADN satelit = porţiune de ADN având densitate diferită de cea a majorităţii ADN-ului genomic, alcătuită din secvenţe repetitive de perechi de nucleotide. 5. Adj. Care însoţeşte; secundar. 6. S. m. Fig. Persoană care urmează şi execută orbeşte sfaturile cuiva; acolit (1). 7. S. m. Localitate de importanţă secundară din apropierea unui oraş, depinzând de acesta. SATELITAR, Ă, adj. Referitor la sateliţi, obţinut cu ajutorul sateliţilor. Ex. imagini s., imagini ale suprafeţei Pământului obţinute, cu aparate speciale, din sateliţi lansaţi special în acest scop. V. şi teledetecţie. SATELOjD (< satelit) s. n. Aparat de zbor orbital cu motor-rachetă de mică tracţiune; constituie un intermediar între un avion şi un satelit artificial. SATIE [sati], Erik (pe numele adevărat Eric Alfred Leslie) (1866-1925), compozitor francez. Teoreticianul „Grupului celor şase11. Precursor al dadaismului şi suprarealismului. Piese pentru pian („Trei bucăţi în formă de pară11, „Piese reci“, „Gymnopedii“, „Sonatina birocratică"), o operă („Paul şi Virginia11), balete („Paradă11, primul spectacol cubist, cu decoruri şi costume de Picasso). SATIN (< fr.) s. n. Ţesătură cu legătură specifică, executată din fire de mătase, bumbac, de fibre sintetice etc., cu aspect lucios pe una dintre feţe; se întrebuinţează mai ales la confecţionarea căptuşelilor de îmbrăcăminte. SATINA (< fr.) vb. I tranz. A efectua operaţia de satinare (1). SATINAJ (< fr.) s. n. Proprietate caracteristică a hârtiei, realizată prin operaţia de satinare (2). SATINARE (< satina) s. f. 1. Calandrare specială în urma căreia ţesăturile de bumbac capătă un luciu mătăsos. 2. Operaţie de netezire a hârtiei şi a cartonului pentru obţinerea unor suprafeţe fără pori, lucioase. SATIR (< lat., fr.) s. m. (Şi ca nume propriu) Divinitate rustică din mitologia greacă, asociată cultului zeului Dionysos, reprezentată ca o fiinţă monstruoasă cu corp omenesc, păros, cu două coarne mici, urechi ascuţite, coadă şi picioare de ţap sau de cal; personifica instinctele brutale. ♦ Fig. Persoană desfrânată, libidinoasă, cinică. SATIRĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Categorie estetică aparţinând sferei comicului, care ridiculizează violent obiectivul vizat, subliniindu-i caricatural laturile negative. S. poate folosi, în funcţie de fenomenul satirizat, deopotrivă tonalităţi comice sau grave şi procedee diverse, de la ironie până la invectivă. 2. Specie a poeziei lirice cultivată încă din Antic., Erik Satie 301 SATU MARE care ridiculizează cu intenţii moralizatoare aspecte negative ale vieţii individuale sau sociale. Au scris s. Horaţiu, Marţial, Boileau, Hugo, Byron, iar în literatura română Gr. Alexan-drescu, M. Eminescu, Al. Macedonski ş.a. ♦ Orice scriere cu caracter de critică batjocoritoare, vehementă. SATjRIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Specific satirei (1), care ţine de satiră; ironic, batjocoritor. ♦ (Substantivat, m.) Autor de satire (2). SATIRIZA (< fr.) vb. I tranz. A ridiculiza, a critica prin intermediul satirei SATISFACE (< lat.) vb. III tranz. A corespunde unei norme, unei dorinţe, unei cereri, unei necesităţi etc. ♦ A da satisfacţie, a mulţumi. SATISFACŢIE (< fr., lat.) s.f. 1. Sentiment de mulţumire, de plăcere; ceea ce provoacă această mulţumire, motiv, prilej de a fi satisfăcut. 2. Act prin care cineva repară o ofensă adusă cuiva; act prin care cineva obţine sau dă cuiva ceea ce pretinde sau ceea ce merită. ^ Expr. A cere (sau a da) satisfacţie = a) a cere să i se facă (sau a da) dreptate, câştig de cauză; b) a provoca (sau a accepta o provocare) la duel. SATISFĂCĂTQR, -OARE (< satisface) adj. Care satisface; mulţumitor, îndestulător; acceptabil. SATMARI v. SZATHMÂRY. SATMARI, Alexandru (1872-1933, n. Bucureşti), pictor român. Fiul lui C. P- de Szathmâry. Peisaje de inspiraţie grigoresciană („Peisaj de toamnă"), interioare încărcate cu elemente exotice, decoraţii de teatru şi ilustraţii de carte. SATO Eisaku (1901-1975), om politic japonez. Preşedinte al Partidului Liberal-Democrat si prim-min. al Japoniei (1964-1972). Premiul Nobel pentru pace (1974), împreună cu S. McBride. SATO Haruo (1892-1964), poet şi prozator japonez. Volumul de poezii „Moartea unui nebun" dedicat unui tânăr socialist impljcat în asasinarea împăratului Meiji. în roman a experimentat tehnica fluxului conştiinţei („Melancolie pastorală", „Melancolie urbană"). SATOMI Ton (pseudonimul lui Yamanouchi Hideo) (1888-1983), scriitor japonez. A publicat numeroase romane şi proză scurtă („Sentiment nestatornic, inimă pioasă", „Fraţii Anjo", „Individul fără griji"). SATOMURA Joha (pseudonimul lui Matsumura) (1525-1602). Maestru al Qenului de poezie renga. Lucrări de referinţă în domeniu („Comorile versului înlănţuit"). SĂTPURA, lanţ deluros în partea central-vestică a Indiei, parte a Pod. Deccan, extins pe direcţie NE-SV, pe terit. statelor Maharashtra şi Madhya Pradesh, pe c. 320 km lungime, între văile râurilor Narmada (la N) şi Tapti (la S). Alt. max.: 1 250 m. Zăcăminte de cărbuni şi mangan. SATRAP (< fr.; cuv. med, khsha-thrapavan „protector al Regatului") s. m. Conducător al unei satrapii, având puteri aproape nelimitate. ♦ Fig. Conducător despotic, crud; tiran; p. ext. persoană cu apucături dictatoriale, despotice. SATRAPIC, -Ă (< fr.) adj. De satrap, crud, tiranic. SATRAPjE (< fr., gr.) s. f. (La vechii perşi în timpul dinastiei Ahemenizilor, în monarhiile elenistice şi în Persia în timpul dinastiei Sasanizilor) Provincie condusă de un satrap (sub Darius I erau 20 s.). ♦ Fig. Guvernare despotică, tiranică. SATULMIK v. Victor Vlad Dela-marina. SATULUNG, com. în jud. Maramureş, situată în depr. Baia Mare, pe râul Bârsău; 5 568 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Fersig). Nod rutier. în satul S., menţionat documentar în 1566, se află castelul „Teleki" (1740-1780), cu anexe şi parc. SATU MARE 1. Municipiu în extremitatea de NV a României, reşed. jud. cu acelaşi nume, situat în C. Someşului, pe ambele maluri ale râului Someş, la 12 km E de graniţa cu Ungaria; 115 197 loc. (2005). Aeroport (inaugurat la 19 mai 1982) devenit internaţional la 25 mart. 1996. Nod feroviar şi rutier. Termocentrală. Constr. de utilaje, de material rulant, de piese de schimb, motoare electrice ş.a. Fabrici de confecţii, de tricotaje, lacuri şi vopsele, de prelucr. a lemnului, de ţesături şi de produse alim. Centru cultural cu îndelungată tradiţie: Teatrul de Nord (reorganizat în anii 1968-1969), cu secţii în limbile română şi maghiară; Filarmonica de stat „Dinu Lipatti"; Muzeul judeţean (1890), cu secţii de arheologie şi istorie, artă, etnografie; Muzeul de artă; Biblioteca judeţeană ş.a. Filială a Uniunii Artiştilor Plastici. Episcopie romano-catolică. în perimetrul municipiului au fost descoperite vestigii din Paleolitic şi Neolitic, iar în apropiere, în locul numit Pădurea Noroieni, au fost identificate urmele unei aşezări aparţinând dacilor liberi, datând de la începutul milen. 1 d.Hr. Descoperirea unui tezaur de monede romane imperiale demonstrează permanenţa schimburilor comerciale ale dacilor liberi cu lumea noii Satu Mare. Centru oraşului provincii imperiale. La sfârşitul sec. 9 şi începutul sec. 10, pe terit. actual al oraşului a existat o cetate de pământ, cu numele Sătmar, care făcea parte din voievodatul condus de Menumorut. Localitatea apare menţionată documentar în sec. 12, cu numele Castrum Szatmar, în cronica „Gesta Hungarorum" a lui Anonymus (care consemnează că cetatea Sătmar a fost ocupată de unguri după trei zile de luptă), apoi în 1181, 1213, 1217 (i se recunoaşte privilegiul de cetate regală) etc. Vizavi de aşezarea Sătmar (situată pe malul stg. al Someşului), la mijlocul sec. 12, coloniştii germani au ridicat (pe malul dr. al Someşului)^ altă aşezare, cu numele Mintiu. în Ev. Med., cetatea Sătmar a devenit centrul comitatului cu acelaşi nume, un important centru de comerţ cu sare (adusă de la Ocna Dej) situat pe drumul comercial spre Viena, Cracovia şi Praga. în acelaşi timp la Sătmar şe ţineau patru mari târguri anuale. între 1323 şi 1338, aici a funcţionat o monetărie. în 1331, Sătmar şi Mintiu au fost ridicate la rang de oraş [civitas), iar în 1455 devin târguri (oppidum). în 1564, cele două aşezări au fost ocupate şi incendiate de Habsburgi, iar în 1705, cetatea a fost demolată şi au început lucrările de regularizare a Someşului, în 1711, la Sătmar s-a încheiat pacea între nobilimea din Transilvania şi Imperiul Habsburgic (în urma Răscoalei curuţilor din anii 1703-1711), după care s-a consolidat dominaţia habsburgică în Transilvania, în 1712, Sătmar este declarat oraş liber regal, iar în 1715 acesta a fost legat de Mintiu printr-un pocl^ de lemn construit peste Someş. în 1721, cele două aşezări se contopesc într-o singură localitate cu denumirea SATU MARE 302 22“ 15’ 23° 30* 22° 15’ 23" 30’ de Sătmar, care, în 1800, capătă statut de oraş cu numele Satu Mare. în urma Dictatului de la Viena din 30 aug. 1940, S.M., împreună cu partea de NV a Transilvaniei, a intrat sub jurisdicţia autorităţilor ungare pentru o perioadă de patru ani, fiind eliberat în toamna anului 1944 de trupele române. Declarat municipiu la 17 febr. 1968. Monumente: Catedrala romano-catolică înălţarea Domnului, în stil neoclasic (1786-1798, cu faţada terminată în 1837), cu picturi murale interioare realizate în etape (în perioada 1836-1904) şi cu o orgă cu 4 122 de tuburi şi 57 de registre, instalată în 1925; Biserica reformată sau „Biserica cu lanţuri" (1793-1802), în stil baroc, cu clopot turnat în 1633 şi o orgă din 1814; Palatul episcopal romano-catolic, construit după planurile arhitectului Joseph Bitthamer din Wurzburg, în stil neoclasic (1805-1851, cu adăugiri din 1859 şi 1892); Biserica greco-catolica Sf. Nicolae (1740); clădirea Teatrului de Nord, în stil neoclasic (1889-1892); clădirea Tribunalului judeţean (1894-1896); bisericile romano-catolice „Hildegarda" (începutul sec. 19) şi „Calvaria" (1844, reconstruită în anii 1908- 1909); Sinagogă (1889); casa „Vâcsay“, cu două corpuri de clădiri, una în stil baroc (1798) şi alta în stil neogotic (1840); Turnul pompierilor (1903-1904), înalt de 45 m; Catedrala greco-catolică Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, construită în anii 1932-1937 după planurile arhitecţilor Victor Smigelschi şi G.P. Liteanu; Catedrala ortodoxă Adormirea Maicii Domnului (1937-1938); statuia lui Vasiie Lucaciu (4,50 m înălţime), operă în bronz a lui Corne-liu Medrea din 1936; Monumentul ostaşului român, operă a sculptorului Emil Mereanu ş.a. 2. Com. în jud. Harghita, în depr. Odorhei, la poalele M. Harghita; 1 960 loc. (2005). Por’i bogat decorate cu motive florale încrustate, viu colorate, unele datând de la sf. sec. 19. Atestată documentar din 1566; până în 2004 a făcut parte din com. Brădiştea. 3. Com. în jud. Suceava, situată în N Pod. Sucevei, la confl. râului Pozen cu Suceava; 4 323 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Ţibeni). Piuă pentru bă- tut sumane (1900). 4. Judeţ în extremitatea NV a României, în NV Transilvaniei, în bazinul inferior al Someşului, la graniţa cu Ungaria (în NV) si Ucraina (în N); 4 418 km2; 368 702 loc. (2005), din care 46,7% în mediul urban; densitatea: 88 loc./km2. Reşed.: municipiul Satu Mare. Oraşe: Cărei (municipiu), Negreşti-Oaş, Tăşnad. Comune: 59. Relief dispus sub forma unui amfiteatru ce coboară în trepte de la ENE către VSV. C. Someşului, cu alt. de 100-200 m ocupă c. 2/3 din supr. jud. (partea central-vestică), fiind acoperită pe alocuri cu dune de nisip (în special în C. Cărei). Marginea de NE a jud. S.M. este străjuită de m-ţii Oaş şi Gutâi, care închid între ei depr. Oaş, iar în partea de SE şi S se extinde culmea Codrului şi dealurile piemontane ale Toglaciului. Climă temperat-continen-tală moderată, cu veri călduroase şi ierni ceva mai blânde decât în restul ţării. Temp. medie anuală variază între 5,5°C pe culmile muntoase Oaş-Gutâi, 8°C la poalele acestora şi 9,7°C în câmpie (la Satu Mare). 303 SATURN Precipitaţiile oscilează între 584 mm anual în’ câmpie (la Satu Mare) şi peste 900 mm în ţinuturile montane. Reţeaua hidrografică este reprezentată prin cinci cursuri mai importante, care străbat jud. S.M. în diagonală (râurile Someş şi Crasna) sau care îşi au obârşia în arealul jud. S.M. (Tur, Ier şi Homorod). Din cauza slabei înclinări a C. Someşului şi a unui pronunţat caracter divagant al reţelei hidrografice, în trecut se produceau frecvente inundaţii catastrofale în timpul viiturilor de primăvară, fapt ce a determinat să se execute vaste şi complexe lucrări hidroameliorative (canale de desecare, diguri etc.), în special pe râurile Someş şi Crasna. în jud. S.M. nu există lacuri naturale, în schimb sunt 16 lacuri antropice, între care cel mai mare este cel realizat pe râul Tur, în arealul com. Călineşti-Oaş (364 ha; 7,4 mii. m3). Se întâlnesc ape minerale carbo-gazoase, cloruro-sodice (Bixad, Turţ), slab sulfuroase (Luna, Negreşti-Oaş, Vama), bicarbonatate (Tarna Mare, Valea Măriei, Noroieni, Micula), termale (Cărei, Acâş, Satu Mare, Domăneşti, Moftin, Ady Endre). Resurse naturale: zăcăminte de minereuri complexe (pirită, zinc, plumb, cupru, aur, argint), minereu de fier, în zona vulcanică a m-ţilor Oaş (la Bixad, Turţ, Tarna Mare, Huta-Cer-teze, Racşa, Cămărzana, Bolda ş.a.), de lignit (Luna, Negreşti- Oaş, Târşolţ, Aliceni, Trip) şi minereu de cinabru (Cămărzana); expl. de andezit (Turţ), bentonit (Oraşu Nou), nisip cuarţos (Cărei), balast, luturi caolinoase (Racşa, Oraşu Nou), pământuri colorate (Negreşti-Oaş, Călineşti-Oaş, Crucişor). Economia are un profil industrial-agrar. Obiectivele industriale, concentrate cu precădere la Satu Mare, Cărei, Negreşti-Oaş, Tăşnad, Ardud, Turţ Ş-a. produc bunuri variate, printre care: utilaje, vagoane, piese auto, lacuri şi vopsele, confecţii, tricotaje, pânzeturi, articole de pasmanterie, mobilă, încălţăminte, cărămidă, ţiglă, obiecte din sticlă, produse alim. (preparate din carne şi lapte, dulciuri, băuturi alcoolice etc.j. Meşteşugurile populare tradiţionale sunt reprezentate prin olărit (Vama), prelucr. artistică ^ a lemnului (Huta-Certeze, Cămărzana, Racşa, Vama ş.a.), ţesături şi cusături populare ş.a. Agricultura, variată ca structură, dispune de un fond funciar apreciabil. Principalele culturi: porumb, grâu şi secară, plante pentru nutreţ, floarea-soarelui, ovăz, orz şi orzoaică, sfeclă de zahăr, cartofi, legume ş.a. Pomicultura, practicată în mod deosebit în zona dealurilor piemon-tane (meri, pruni, peri, cireşi ş.a.), formează bazine pomicole compacte [P arealele localit. Ardud, Cehal, Beltiug, Homorod, Certeze, Remetea, Vama ş.a. Jud. S.M. este şi un important producător de căpşuni. Se cresc bovine, porcine, ovine, cabaline şi caprine. Este dezvoltată avicultura şi apicultura. Reţeaua feroviară cuprinde două importante noduri feroviare (Satu Mare şi Cărei) din care pornesc ramificaţii de c.f. către judeţele învecinate şi spre toată ţara, precum şi spre Ungaria şi Ucraina. Transporturile aeriene de mărfuri şi călători se efectuează prin intermediul aeroportului din Satu Mare. Turismul. Una dintre cele mai cunoscute şi atractive zone de interes turistic este aceea a Ţării Oaşului, în care peisajul montan al masivelor Oaş şi Gutâi străjuieşte vasta arie depresionară cu piemonturi şi şesuri extinse, în care apar izv, cu ape minerale, cunoscute local sub numele de „borcuturi“. Subzona Codru reprezintă o altă reg. turistică de mare interes, care se impune prin peisaje deluroase fermecătoare, prin porţile monumentale sculptate, prin port popular, obiceiuri etc. Alte elemente de atracţie sunt obiectivele turistice din Satu Mare, Cărei, Negreşti-Oaş, Tăşnad, ruinele cetăţii Ardud, castelul medieval şi biserica gotică din Medieşu Aurit, bisericile din Ardud, Halmeu, Bixad, Apa, Acâş, Ciumeşti, Bogdand, Micula, Soconzel ş.a., muzeul etnografic din localit. Valea Vinului, rezervaţia naturală cu cerbi lopătari şi fazani din pădurea Foieni de lângă Micula, stejarii seculari de la Bixad, pădurea de castani comestibili de la Huta-Certeze, parcul dendrologic din Cărei, heleşteiele de la Moftinu Mic (arie de protecţie pentru păsări de apă) şi aria naturală protejată a râului Tur. SATURA (< fr., lat.) vb. 1. I tranz. A aduce un sistem fizic, chimic sau tehnic în stare de saturaţie. 2. A satisface pe deplin şi în mod exagerat pe cineva sau ceva. SATURANT, -A (fr.) adj. (Despre factori fizici) Care este capabil să producă o stare de saturaţie. ♦ (Impr.) Saturat. SATURAT, -Ă (< satura) adj. 1. (Despre compuşi chimici) Care nu poate forma compuşi de adiţie; care se află în stare de saturaţie. <0* Soluţie s. = soluţie a cărei concentraţie este maximă pentru presiunea şi temperatura la care se află, fiind capabilă să împiedice continuarea procesului de dizolvare. Atmosferă s. (sau mediu s.) = atmosferă sau mediu în care presiunea vaporilor este maximă. ♦ Vapori saturaţi = vapori a căror densitate este maximă pentru presiunea şi temperatura la care se află, fiind capabili să împiedice continuarea procesului de evaporare a lichidului din care provin. 2. Fig. Care a atins punctul de intensitate, de valoare maximă. SATURAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Stare a unui sistem fizico-chimic pentru care o anumită mărime caracteristică şi-a atins valoarea maximă (ex. starea vaporilor saturaţi, a soluţiilor saturate etc.); saturare. S. magnetică = stare a unui corp feromagnetic care se află într-un câmp magnetic foarte puternic şi care, prin sporirea în continuare a intensităţii câmpului, nu mai poate realiza o sporire a inducţiei magnetice. 2. Stare de intensitate maximă a unui fenomen, sentiment etc.; p. ext. plictiseală, blazare, dezgust cauzate de această stare. SATURN 1. (în mitologia romană) Vechi zeu al agriculturii şi viticulturii. Identificat cu Cronos din mitologia greacă. A guvernat în Latium, în epoca mitică de aur. Celebrat în luna dec., la Saturnalii, când sclavii erau serviţi de stăpânii lor. 2. Planetă a sistemului nostru solar, văzută pe cer ca un astru de mărimea întâi. Numită aşa după zeul roman S. (1). Diametru: 121 000 km (mai turtită la poli). Se află la 1 430 mii. km depărtare de Soare. Revoluţie: 29,5 ani. Rotaţie: 10 h 14 min. Atmosferă de metan şi de hidrogen; se consideră că temperatura suprafeţei este de -150°C. Prezintă anotimpuri analoge celor terestre. Are zece sateliţi, primul dintre ei, Titan, fiind descoperit de C. Huygens (1655). Particularitatea sa o constituie inelul (observat prima dată de Galilei în 1610 şi explicat de Huygens în 1662), concentric, foarte plat (grosimea sub 20 de km), având diametrul interior de c. 150 000 km, cel exterior de c. 278 000 km şi alcătuit din corpuri mici şi din pulberi care gravitează în jurul planetei, rotindu-se rapid pe orbite circulare. în anii 1980 şi 1982 date importante despre S. au fost transmise de sondele Pionier II şi Voyager 2. 3. Staţiune balneoclima-tică estivală în jud. Constanţa, pe ţărmul Mării Negre, în complexul de staţiuni Mangalia-Nord. Cuprinde numeroase hoteluri, vile, restaurante şi baruri. 4. Rachetă în trepte, dezvoltată de S.U.a. începând din 1958; a fost utilizată pentru prima oară în 1961. Saturn (2) SATURN 304 SATURN (< fr.) s.n. 1. Numele plumbului în alchimie. SATURNALII (SATURNALE) (< lat. Saturnalia; de la n. pr. Saturn) s. f. pl. Sărbători celebrate la Roma între 17 şi 19 dec., în cinstea zeului Saturn şi în amintirea „vârstei de aur“, care a fost instaurată cândva de acesta. în timpul s., orice muncă era întreruptă, nu se declarau războaie şi se suspenda puterea stăpânilor asupra sclavilor. SATURNjN (SATURNIAN) (< fr., lat.) adj. Vers ~ = denumire a primului sistem de versificaţie la romani, având o structură metrică insuficient cunoscută (probabil predominant iambică). SATURNISM (< fr.; {s} fr. saturn „nume dat plumbului de alchimişti") s. n. Boală profesională provocată de intoxicaţia cronică cu plumb. Se manifestă prin cefalee, paralizii ale extremităţilor, nefrită, anemie, colici abdominale, gingii cenuşii etc. Este frecventă la lucrătorii din fabricile de acumulatoare, la cei care lucrează în minele de expl. a sulfurii de plumb (galenă), iar până prin anii ’80 ai sec. trecut (când se utilizau litere de plumb) era frecventă şi la tipografi. SATZA (SACEA) (sec. 11), căpetenie din Dobrogea. Menţionat de Ana Comnena în „Alexiada“. SAŢ (lat. satium) s. n. Senzaţia de a fi sătul; săturare, îndestulare. ^ Loc. Fără saţ = lacom, nesătul; fig. nesăţios, avid. ♦ Fig. Belşug, abundenţă. SAŢIETATE (< lat., fr.) s. f. Stare a celui sătul. SAU (< să + au) conj. (Cu funcţie disjunctivă) Ori, fie. Sau... sau, exprimă necesitatea de a alege între două alternative. ♦ In enumerări, precedă fiecare element al enumerării sau numai pe ultimul: poţi merge cu autobuzul, cu troleibuzul sau cu tramvaiul. 2. (Cu funcţie explicativă) Cu alte cuvinte, adică. 3. (Cu funcţie copulativă) Precum şi. 4. (Cu funcţie conclusivă în propoziţii negative) Nu cumva? Oare? SAUCIUC-SĂVEANU, Theofil (1884— 1971, n. Bosanci, jud. Suceava), istoric român. M. coresp. al Acad. (1945). Prof. univ. la Cernăuţi şi Bucureşti. în urma unor ample săpături arheologice (1925-1940) a descoperit ruinele oraşului Callatis. Studii de epigrafie şi asupra Antic, greco-romane („Istoria antică elină şi studii de istorie elină în cei 25 de ani din urmă“). SA0D I v. Ibn Saud Abdul Aziz. SAUDIZI, dinastie domnitoare în Regatul Arab Saudit, întemeiată de Saud ibn Muhammad ibn Mikrin. Până în 1927 ei sunt emiri de Nejd; între 1927 şi 1932 - regi ai Hidjazului şi Nejdului cu terit. unite, iar din 1932 - regi ai Arabiei Saudite. Ultimul reprezentant al dinastiei este regele Abdallah ibn Abd al-Aziz (din 1 aug. 2005). SAUGUET [soge], Henri (1901 — 1989), compozitor francez. Cvartete de coarde, sonate şi alte piese pentru pian, lieduri, lucrări orchestrale, balete, opere („Mănăstirea din Parma“, „Capriciile Marianei"). SAUL, rege semilegendar al statului ludeo-israelian (c. 1021-1004 î.Hr.) şi, potrivit tradiţiei biblice, întemeietorul acestuia. învins şi rănit într-o luptă cu filistenii, s-a sinucis. Viaţa sa a constituit sursă de inspiraţie pentru lucrări de Rembrandt, Hăndel, Al. Macedonski ş.a. SAULÂ s. f. Parâmă subţire folosită la bordul navelor pentru legarea suplimentară a unei vele pe timp rău, pentru ridicarea unui pavilion etc. SAULEA, Emilia (1904-1998, n. Bucureşti), geolog român. M. de onoare a Acad. (1993), prof. univ. la Bucureşti. Deschizătoare de drum în studiile paleontologice privind faunele fosile microscopice ale Neogenului din România. Studii asupra forami-niferelor fosile din Miocen („Contri-butions â la connaissance de la faune de l’etage Meotien"). A realizat, în colab., primul atlas litofacial al Neogenului din România. SAULT SAINTE MĂRIE, oraş în SE Canadei (Ontario), situat pe râul Saint Marys (care face legătura între lacurile Superior şi Huron); 74,5 mii loc. (2003). Hidrocentrală. Ind. metalurgică (fontă, oţel), cocso-chi-mică, de prelucr. a lemnului, textilă, a hârtiei şi alim. Turism. Fundat în 1622 de exploratorul francez Etienne Brule. în 1669, aici s-au stabilit mai mulţi misionari iezuiţi. Cedat britanicilor în 1763. Oraş din 1912. SAUNĂ (cuv. finlandez) s.f. Tip de baie practicată (iniţial în ţările nordice) într-o încăpere cu aer supraîncălzit (70°-80° C) şi cu aburi, urmată de o răcire bruscă (duşuri sau plonjare în apă rece). Stimulează aparatul circulator şi respirator. SAURA (ATARâS), Carlos (n. 1932), regizor spaniol de film. Asigură reputaţia internaţională a cinematografului spaniol post-Bunuel. Se înscrie în tradiţia artei iberice moderne prin idiosincrasia faţă de o societate puritană şi intolerantă, prin realismul oniric, prin limbajul eliptic şi apetenţa pentru alegorie, prin discursul obsesiv despre sexualitate şi moarte („Vânătoarea", „Verişoara Angelica", „Eliza, viaţa mea", „Carmen", „Ai, Carmela!", „Goya la Bordeaux"). SAURIENI (< fr.; {s} gr. saura „şopârlă") s. m. pl. Ordin (sau, în alte clasificări, subordin din ordinul Squamata) de reptile cu pielea acoperită de solzi cornoşi, uneori papile, tuberculi sau spini, cu o singură arcadă a craniului şi coada de obicei lungă (Sauria). La unele specii, din lobii pielii se formează creste, pe cap, în lungul spatelui şi al cozii sau pe laturile corpului. Cuprind forme tericole şi arboricole, cele mai multe cu patru membre, dar la unele specii membrele sun t rudimentare sau lipsesc. Frecvent prezintă fenomenul de autotomie. Există numeroase familii de s., dintre care se remarcă şopârlele (cu forme evoluate, dar şi familii primitive ca gekonidele şi agamidele). iguanele, cameleonii şi familia „şarpelui orb". Trăiesc pe toate continentele şi se hrănesc mai ales cu nevertebrate. Sin. Lacertilieni. SAURISCHIENI, s.m.pl. Ordin de reptile fosile care include theropodele şi sauropodele (Saurischia). SAUROPODE, s.f.pl. Subordin de dinozauri ierbivori patrupezi care au trăit în Jurasic şi Cretacic (Sauro-poda). Unele s. atingeau dimensiuni uriaşe (ex. Diplodocus, care depăşea 20 m lungime), fiind cele mai mari animale de uscat cunoscute. SAUROPTERIGIENI, s.m.pl. Ordin de reptile fosile acvatice, cele mai multe cu gâtul lung, cuprinzând nothosaurii, care au trăit în Triasic, şi plesiosaurii, mai răspândiţi în Jurasic şi Cretacic (Sauropterygia). SAUSSURE [sosu:r], Ferdinand de (1857-1913), lingvist elveţian. Prof. la Şcoala de înalte Studii din Paris şi la Univ. din Geneva. Specialist în gramatica comparată indo-europeană („Memoriu asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europe-ne“). Creatorul şcolii franceze de indo-europenistică (dintre discipoli, cel mai cunoscut, A. Meillet). Ideile sale valoroase despre distincţia limbă-vorbire, sincronie-diacronie, cercetarea limbii ca sistem (fiind în acest sens „părintele structuralismului"), teoria sa asupra arbitrariului semnului lingvistic ş.a., cuprinse în „Cursul de lingvistică generală" fac din S. creatorul lingvisticii moderne. SAUSSURE, Horace Benedict de (1740-1799), naturalist şi fizician 305 SAVERY elveţian; a realizat diverse instrumente, a descoperit unele minerale şi a pus bazele observaţiilor meteorologice riguroase. SAUSSURjT (< fr.; de la n. pr. Saussure) s. n. Mineral (telurură naturală de aur şi de plumb) cristalizat în sistemul rombic. Are culoare plumburie, luciu metalic şi este folosit pentru extragerea aurului. Sin. nagyagit, săcărâmbit. SAUVAGE [sovaj], Frederic (1786-1857), inginer francez. Constructor (1832) al unui tip de elice de vapor, pe care A. Normand a desăvârşit-o în 1842. SAUVIGNON [sovifio] (cuv. fr.) subst. Soi de viţă de vie originar din Franţa, cu ciorchini mici, cilindrici, îndesaţi şi cu boabe verzui, uşor transparente, din care se fac vinuri fine, demiseci; vin produs din acest soi de viţă. SAUVY [sovij, Alfred (1898-1990), sociolog şi demograf francez, şef al şcolii demografice franceze, autor al unor lucrări fundamentale („Teoria generală a populaţiei", „Elemente de demografie"). Lucrări de economie şi sociologie („Malthus şi cei doi Marx", „Natura socială"). SAVA (pe numele adevărat Ratsko) (c. 1176-c. 1236), prelat sârb, fiul marelui jupan Ştefan Nemania. Călugăr la Muntele Athos, unde a înfiinţat mănăstirea Hilandar (1198). Primul arhiepiscop al Serbiei (din 1219) după obţinerea autocefaliei faţă de Patriarhia de la Constan-tinopol. A sprijinit renaşterea culturală şi religioasă a ţării sale. Sanctificat. SAVA, râu în V Pen. Balcanice, afluent dr. al Dunării; 940 km; supr. bazinului hidrografic: 95,7 mii km2. Izv. din masivul Triglav (Alpii lulieni), din NV Sloveniei, prin două pâraie (Sava Dolinka şi Sa va Bohinjka) care confluează la Radovljica, curge pe direcţie NV-SE, trecând pe la N de Ljubljana şi prin Zagreb, formează graniţa între Croaţia şi Bosnia şi Herţegovina (între amonte de Bosanska Gradiska şi aval de Brcko) şi apoi pe o mică porţiune frontiera dintre Bosnia şi Herţegovina şi Serbia, după care străbate, în NV Serbiei, C. Savei şi se varsă în Dunăre la Belgrad. Navigabil pe 583 km pentru vase mici. Afl. pr.: Soca, Savinja, Krka, Kupa, Una, Vrbas, Bosna, Drina. în Antic, s-a numit Savus. SAVA, Ion (1900-1947, n. Bucu-reşti), regizor, dramaturg, pictor şi caricaturist român. Regizor la Teatrul Naţional din laşi (din 1930) şi Bucureşti (din 1938), Teoretician al artei spectacolului, a promovat concepţia „reteatralizării teatrului". Inovator în regie şi în scenografie („Macbeth"). Piese de teatru pirandelliene şi cinematice („Uşile", „Iov", „Preşedintele"); pantomimă modernă („Vreau să număr stelele"). Scenarii de regie de film. SAVA, losif (1933-1998, n. laşi), muzicolog român. Activitate prolifică de critic muzical, realizator de emisiuni de televiziune (Serata muzicală TV) şi radio. Jurnale muzicale, monografii, dicţionare („Claviaturile timpului. Jurnal pe portativ", „Muzica şi spectacolul lumii"). SAVAGE v. Nlue. SAVAI’I sau SAVAII, ins. vulcanică în arh. Samoa (Oc. Pacific), cea mai mare din acest arh., situată la 13°36’ lat. S şi 172°27’ long. V; 1 821 km2. Oraş pr.: Tuasivi. Este dominată de conul vulcanic Mauga Silisili, înalt de 1 858 m. SAVALAS, Telly (Aristotle) (1924- 1994), actor american de film. Notorietate internaţională datorată poliţistului Theo Kojak interpretat în serialul TV cu acelaşi titlu, personaj ce îşi pune amprenta asupra prestaţiilor sale cinematografice („Pancho Villa", „Comoara din Atena", „Detectiv la Hollywood"). SAVANĂ (< fr.; sp. sabana) s. f. Formaţiune ierboasă caracteristică regiunilor tropicale cu un anotimp ploios şi unul secetos, formată din graminee înalte (1-3 m), care se dezvoltă abundent în sezonul ploios şi în care apar dispersat arbori rezistenţi la secetă; este specifică Africii, ocupând c. 40% din suprafaţa acestui continent (principalele tipuri fiind s. cu baobabi, s. cu diferite specii de Acacia şi s. cu palmieri), dar se dezvoltă local şi în S Asiei, E Australiei şi America de Sud unde principalele tipuri sunt llanos şi campos. Fauna savanelor africane este deosebit de abundentă, cuprinzând numeroase ierbivore (diverse specii de antilopă, zebre, girafe, elefanţi, rinoceri, bivoli), carnivore (lei, leoparzi, hiene, gheparzi, şacali, câini pătaţi), rozătoare, păsări (struţ, păsări ţesătoare) şi insecte, ocrotite în valoroase parcuri naţionale. SAVANG VATTHANA (1907-1978 sau 1984), rege al Laosului (1959-1975). După detronare, a fost internat (1977) într-un centru de „reeducare" al regimului comunist instaurat de Pathet Lao, unde a şi murit. SAVANNAH [savane] 1. Fl. în ESE S.U.A.; 505 km. Izv. din Blue Ridge Mountains (m-ţii Apalaşi) prin două râuri (Tugaloo şi Seneca) care confluează în lacul de acumulare Hartwell, curge pe direcţie NV-SE şi se varsă în Oc. Atlantic, printr-un estuar, la 30 km aval de oraşul Savannah. Hidrocentralele Hartwell şi Clark Hill. Navigabil pentru vase mici pe 357 km, până la Augusta şi pentru vase oceanice pe 8 km. 2. Oraş în ESE S.U.A. (Georgia), port pe fl. cu acelaşi nume; 131,5 mii loc. (2000). Aeroport. Piaţă pentru bumbac. Şantier naval. Rafinărie de petrol. Constr. de avioane. Ind. chimică (îngrăşăminte, vopsele), a mat. de constr., de prelucr. a lemnului, hârtiei, textilă, încălţămintei, alim. (ulei, zahăr). Universităţi (1890, 1935). Muzeul Mării; Muzeu de ştiinţele naturii. Fortul Pulaski. Fundat la 12 febr. 1733 de generalul James Edward Oglethorpe. Cap. statului Georgia (1754-1786). SAVANNAKH^T, oraş în S Laosului, situat pe stg. fl. Mekong, la 210 km NV de Pakse; centrul ad-tiv al prov. omonime; 47,5 mii loc. (1996). Port fluvial. Aeroport. Expl. de petrol, de min. de fier, de cupru şi de aur. Ind. de prelucr. a lemnului şi alim. SAVANT, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care are cunoştinţe vaste şi profunde într-una sau mai multe ramuri ale ştiinţei; (om) foarte învăţat, erudit, creator în domeniul ştiinţei. ♦ Adj. Care denotă erudiţie. SAVAOT, în expr. „Domnul Savaot" (ebr. „yhwh Shabaot") = „Domnul oştirilor (cereşti)": atribut al lui Dumnezeu, care apare mai ales în „Vechiul Testament" şi în Psalmi. SAVARIA v. Szombathely. SAVARjNĂ (< fr.; de la n. pr. [Brillat-] Savarin, gastronom francez, 1755-1826) s. f. Prăjitură din aluat moale, pufos, îmbibat cu sirop (şi rom) şi umplută cu frişcă. SAVART (< fr; {s} n. pr. F. Savart, optician francez) s. m. Unitate de măsură pentru intervalele muzicale, de 301 ori mai mică decât octava. SAVART [savar], Felix (1791-1841), fizician francez. Prof. la College de France. Studii şi cercetări privind lumina polarizată şi acustica (corzi vibrante). Creatorul unităţii de măsură pentru intervalele muzicale, care-i poartă numele. SAVERY, Roelant (1576-1639), pictor flamand. Pornind de la teme mitologice, a creat peisaje înspirate de ţinutul Tirolului, cu animale şi păsări exotice („Paradisul terestru", „Orfeu fermecând animalele") şi buchete de flori, într-o gamă strălucitoare şi luminoasă. SAVERY 306 SAVERY [seiveri], Thomas (c. 1650-1715), inventator şi inginer englez. Constructor al primei pompe cu abur (1698), utilizată pentru scoaterea apei din minele din Cornwall. SAVICĂ, adj. (GEOL.) Faza ~ = fază de mişcări tectonice de la sfârşitul Oligocenului. SAVIGNY [zavinii], Friedrich Kar! von ~ (1779-1861), jurist şi istoric al dreptului german. Prof. univ. la Berlin. Fondagtor al şcolii istorice a dreptului, susţinând teza potrivit căreia dreptul izvorăşte organic din spiritul fiecărui popor. Lucrări: „Istoria dreptului roman în Evul Mediu“, „Sistemul dreptului roman actual", „Despre chemarea timpului nostru spre legiferare şi ştiinţa juridică". SAVIMBI, Jonas (Malheiro) (n. 1934), om politic angolez. Fondator (1966) al partidului Uniunea Naţională pentru Independenţa Totală a Ângolei (UNITA). S-a opus (1975) regimului lui A. Neto sprijinit de R. Africa de Sud, de statele occidentale şi de China, şi a condus în anii ‘80 ai sec. 20 o gherilă contra puterii centrale. SAVIN, loan Gh. (1885-1973, n. Jorăşti, jud. Galaţi), teolog român. Contribuţii în teologia fundamentală („Creştinism şi comunism", „Curs de apologetică"). Deţinut politic. SAVINIO, Alberto (pseud. lui Andrea de Chirico) (1891-1952), muzician, pictor, scriitor şi designer italian. Frate cu Giorgio de Chirico. La 15 ani a compus opera „Carmela". Picturile sale, cu personaje având înfăţişarea unor manechine fără chip, aparţin suprarealismului („Apariţia"). Romane şi piese de teatru („Hermafroditul", „Căpitanul Ulise"); eseuri. Muzică, decoruri şi costume de scenă. SAVOARE (< fr.; {s} lat. sapor,-oris „gust") s. f. Gust deosebit, plăcut, aromă a alimentelor. ♦ Fig. Farmec. SAVOIA 1. Reg. istorică în SE Franţei, în Alpii Savoiei, la graniţa cu Italia şi Elveţia. Oraş pr.: Chambery. Expl. forestiere. Creşterea animalelor. Populată de celţii allobrogi, sub stăpânire romană (121 î.Hr. - 407 d.Hr.), anexată de Clovis (534), atribuită lui Lothar (843) a fost inclusă în Regatul Burgundiei (888), apoi a fost anexată Sfântului Imperiu Roma-no-German (1032-1038). Comitat (din sec. 11), în 1416 s-a transformat în ducat cu capitala la Torino (1563). Ducele S. Victor Amedeu II a primit Sicilia prin Tratatul de la Utrecht (1713) pe care a cedat-o ^ Austriei pentru Sardinia (1720). în jurul Regatului Sardiniei, al cărui nucleu l-a constituit S. şi Piemontul, s-a realizat unificarea Italiei. S., împreună cu Nisa, a fost cedată Franţei în 1860. 2. Casa de S., familia care a domnit în comitatul S. din 1027 sub conducerea lui Humbert cel cu Mână Albă. în 1416 a devenit ducat; din 1720 Victor Amedeu II devine rege al Savoiei şi ulterior al Sardiniei. A domnit în Italia din 1861 prin Victor Emmanuel II (1861-1878), Umberto I (1878-1900), Victor Emmanuel III (1900-1946) şi Umberto II (mai -iun. 1946). SAVOIA, Lulgi Amedeo, duce de Abruzzi (1873-1933), militar şi explorator italian. A efectuat ascensiuni în Alpi, Alaska şi Ruwenzori. A comandat unităţi navale în Primul Război Mondial. SAVONA, oraş în Italia (Liguria), port la M. Mediterană, situat la 40 km SV de Genova; 61,9 mii loc. (2003). Şantier naval. Ind. siderurgică (oţel), chimică, electrotehnică, sticlăriei, textilă, a tananţilor şi alim. Centru de faianţă (sec. 17-18). Pinacotecă. Catedrală (1589-1602), în stilul Renaşterii, Turnul Brandale (sec. 12); palatul Sansone (sec. 14); palatul Della Rovere (sec. 15). Turism. Menţionat documentar ca oppidum în anul 205 Î.Hr. şi ca vicus roman în 180 î.Hr. Ocupat de Imp. Bizantin în sec. 6; devastat de lon-gobarzi în 639, intră sub dominaţia Genovei (1528); anexat de Franţa (1805-1815). Intră în componenţa Sardiniei (1815) şi a Italiei (1861). SAVONAROLA, Girolamo (1452-1498), reformator şi călugăr dominican italian. Predicator de mare succes, a denunţat cu vehemenţă corupţia şi imoralitatea clasei conducătoare şi laicizarea clerului. Conducător spiritual al partidei populare, a impus, după alungarea din Florenţa a lui Pietro de Medici (1494), un regim de dictatură teocratică, în timpul căruia (1494-1497) numeroase opere de artă şi cărţi laice au fost distruse. Excomunicat ca eretic (1497), a fost ars pe rug. Girolamo Savonarola SAVONIERĂ (< fr.) s. f. Săpunieră. SAVRASOV, Aleksei Kondratievici (1830-1897), pictor rus. Unul dintre întemeietorii peisajului realist rus. Peisaje cu caracter elegiac, meditativ („Ostrov la Sokolniki", „Stăncuţele", „Drum de ţară"). SAVU, Mănăstirea ~ v. Poduri. SAVUL, Mircea Ion (1895-1964, n. laşi), geolog şi geochimist român. Acad. (1963), prof. univ. la laşi. Cercetări asupra formaţiilor eruptive şi metamorfice şi asupra zăcămintelor de minereuri din Carpaţii Orientali şi din Dobrogea, asupra geochimiei formaţiilor sedimentare; a iniţiat primele cercetări de petrologie structurală şi de geotermometrie în România. SAVURA (< fr.) vb. I tranz. A gusta, a mânca sau a bea ceva pe îndelete şi cu plăcere. + Fig. A se bucura de ceva, a fi încântat, a se delecta, a se desfăta. SAVURA (< ngr.) s. f. 1. Material granular obţinut prin concasarea pietrelor şi folosit la construcţia îmbrăcăminţilor rutiere. 2. (NAV.) Lest de nisip, de pietriş sau de apă încărcat pe navele de transport goale, pentru a îmbunătăţi stabilitatea navei şi randamentul elicei. SAVUROS, -OASĂ (< fr.) adj. (Despre alimente) Plăcut la gust, delicios, plin de savoare. ♦ Fig. Agreabil, încântător. SAWALLISCH, Wolfgang (n. 1923), dirijor german. Discografie amplă, dominată de integralele simfoniilor lui Schubert, Mendelssohn şi Schumann. Viziune riguroasă asupra muzicii. Cercetări muzicologice, ediţii critice (simfoniile lui Schubert). SAWATCH RANGE [saeuet/ reindj], lanţ muntos în SSE M-ţilor Stâncoşi, în partea centrală a statului Colorado (S.U.A.), extins pe 160 km lungime. Alt. max.: 4 399 m (vf. El-bert, cel mai înalt din M-ţii Stâncoşi). Alte vârfuri: La Plata (4 370 m), Holy Cross (4 263 m) ş.a. Zăcăminte de aur, argint şi min. de plumb. Mircea Ion Savul 307 SAXONIA2 SAWHĂJ (SOHAG sau SUHAG), oraş în partea central-estică a Egiptului, port pe stg. Nilului. Centrul ad-tiv al guvernoratului omonim. 170,4 mii loc. (2000). Piaţă pentru cereale, zahăr, bumbac şi citrice. Componente pentru automobile. Ind. textilă, a confecţiilor, ceramicii, pielăriei şi alim. Vestigii a două mănăstiri copte din sec. 5. SAX, Antoine Joseph (1814-1894), muzician francez de origine belgiană. A inventat un nou model de clarinet (1830) şi alte instrumente de suflat, dându-le numele său: saxhornul (1845) şi saxofonul (1846). SAXA-COBURG-GOTHA, casă regală britanică (1901-1917) care a succedat dinastiei de Hanovra, la moartea ultimei sale reprezentante, regina Victoria (22 ian. 1901). Numele dinastiei de Saxa-Coburg-Gotha vine de la soţul reginei Victoria (din 1840), născut german, principele Albert (Franz Albrecht August Karl Emmanuel) de Saxa-Coburg-Gotha (1819-1861), ca ^principe consort al reginei Victoria. într-o vie atmosferă antigermană din timpul Primul Război Mondial, regele George V (191 CM 936) a proclamat, la 17 iul. 1917, că descendenţii masculini ai reginei Victoria au adoptat numele de familie WindsoT (aşa se numeşte un castel, situat în oraşul New Windsor, comitatul Berkshire, din S Angliei, la 32 km S de Londra, principală reşedinţă a regilor englezi începând din sec. 11, din timpul lui William Cuceritorul). SAXAUL (< rus) s. m. Arbore sau arbust din genul Haloxylon, familia chenopodiaceelor, care creşte în regiuni deşertice din Asia Centrală, cu frunze foarte puţin dezvoltate, asimilaţia făcându-se mai ales în rămurelele verzi; bun fixator al solurilor nisipoase. SAXHORN (< fr.; {s} n. pr. A. Sax) s.n. Instrument muzical de suflat din alamă, întâlnit la fanfare şi orchestre. SAXjCOL, -Ă (fr.; lat. saxum „stâncă") adj. Despre plante şi animale. Care creşte sau trăieşte în locuri pietroase, stâncoase. SAXIFRAGACEE, (lat. saxum) s.f. pl- Familie de plante dicotiledonate, erbacee sau lemnoase, adesea cu rozete bazale, cu flori având 5 (4) petale libere. Cuprinde 75 de genuri cu peste 800 de specii, printre care unele plante scunde din genul Saxifraga care cresc pe stâncării (de ex. ochii şoricelului) sau în etajul alpin şi în tundră, dar şi plante de ghiveci (ex. Saxifraga sarmentosa) şi arbuşti decorativi ca lămâiţa (Phila-delphus coronarius) sau Deutzia. SAXOFON (< fr.; {s} n. pr. A Sax, numele inventatorului + gr. phone ,,sunet“) s. n. Instrument muzical de suflat, din metal, cu ancie simplă şi tub conic. Familia s., compusă din şapte tipuri, acoperă aproape întreaga scară muzicală. SAXO GRAMMATICUS (c. 1150-c.1220), cronicar danez. în „Faptele danezilor" („Gesta danorum"), care prezintă istoria Danemarcii până la 1185, este cuprinsă legenda lui Hamlet. SAXONI (< cuv. germ. Sachsen) s. m. pl. Triburi germane, aparţinând ramurii apusene, care populau, în sec. 2, terit. dintre gurile Weserului şi Elbei, precum şi S Pen. lutlanda; de aici au emigrat spre litoralul Mării Nordului, în direcţia estuarului Rinului. Din a doua jumătate a sec. 3 au atacat pe calea mării coastele Galiei, apoi Britannia; în cursul sec. 5-6, împreună cu alte triburi germanice (anglii şi iuţii) au cucerit şi colonizat mare parte din Anglia. S. rămaşi în reg. Rinului inferior au fost dislocaţi de franci spre E (a doua jumătate a sec. 5). S. care locuiau la E de Elba au fost supuşi şi creştinaţi cu forţa în urma a numeroase războaie (772-804) de suveranul franc Carol cel Mare. V. şi anglo-saxoni. SAXONIA1 (< germ. Sachsen), nume pe care l-au purtat, de-a lungul istoriei, unele formaţiuni statale şi unităţi ad-tiv - terit. în Germania. 1. Reg. istorică locuită de saxoni, apoi (sfârşitul sec. 9-1180) ducatul triburilor saxonilor din N Germaniei. 2. Stat (state), ulterior regat (1806-1918), iar apoi (1918-1945) land (cu centrul ad-tiv în oraşul Dresda), v. Saxonia2 şi Saxonia3. Mici state saxone din Thuringia (mijlocul sec. 16-1918). 4. Prusia saxonă — prov. din Prusia cu centrul ad-tiv în oraşul Magdeburg; întemeiată în 1815 pe o parte a terit. ce aparţinuse Regatului S., care a Saxofon trecut la Prusia, şi la care a ataşat Altmark-Magdeburg, Halle şi Halber-stadt. După desfiinţarea Prusiei (1945) cea mai mare parte din terit. Prusiei saxone împreună cu statul Anhalt au format provincia (din 1947 - landul) Saxonia-Anhalt (cu centrul ad-tiv la Halle); în 1952 a fost împărţită în districtele Magdeburg şi Halle din Republica Democrată Germană; refăcut în 1990 v. Saxonia Superioară (Sachsen-Anhalt), land. 5. Saxonia Inferioară, land în R.F.G. A fost înfiinţat în 1946 în urma unirii fostei provincii prusace Hannovra cu landurile Oldenburg, Schaumburg-Lippe şi o mare parte din Braun-schweig. Centrul ad-tiv în oraşul Hanovra. SAXONIA2 (< germ. Sachsen), denumirea unei reg. istorice şi a unei formaţiuni statale care de-a lungul timpului a acoperit realităţi istorice diferite. Nucleul statului S. l-a constituit marca Meissen, întemeiată pe un terit. situat pe cursul mijlociu al fl. Elba, cucerit de franci de la slavii sorbi (sec. 10) şi care în 1089 a intrat în stăpânirea familiei saxone de Wettin prin Henric de Ellenburg, conte de Wettin, numit markgraf (1089-1103) ^de împăratul german Henric IV. în 1247 (definitiv în 1264), Henric III cel Ilustru, markgraf (1221-1288) a primit la moartea unchiului său Henric Raspe, ultimul landgraf al Thuringiei, ca moştenire, Thuringia şi comitatul palatin de Saxonia (situat în partea S a Ducatului saxonilor care, din 1180, aparţinea Thuringiei). Din 1423, ca răsplată pentru participarea la luptele împotriva husiţilor, Frederic I cel Viteaz, markgraf de Meissen (ca Frederic IV, din 1407), a primit Saxonia-Wittenberg (o parte din Ducatul saxonilor), împreună cu titlul de principe-elector (6 ian. 1423). Din această epocă, pentru stăpânirile familiei de Wettin a început să fie folosită denumirea de S., Electoratul de S. sau S. Superioară (spre a o deosebi de reg. din N, locuită din Antic, de saxoni, numită S. Inferioară). Prin înţelegerea de la Leipzig (26 aug. 1485), Ernst şi Albrecht, fiii şi succesorii principelui-elector Frederic II cel Blând de Wettin (1428-1464), au hotărât să-şi împartă moştenirea: Ernst a păstrat partea de N a S. (S-Wittenberg), o mare parte din Thuringia, precum şi titlul de principe-elector, întemeind linia Emestină a familiei de Wettin, cu reşedinţa în oraşul Wittenberg, în timp ce Albrecht' a primit mark-grafiatul Meissen, părţi din ţinutul Osterland (situate în jurul Leipzigului), precum şi N Thuringiei, având titlul de duce, întemeind linia Albertină a SAXONIA3 308 familiei de Wettin, cu reşedinţa în oraşul Dresda. Oraşul Wittenberg, a avut un rol important în introducerea Reformei în Germania, aici desfăşurându-şi activitatea Martin Luther şi Philipp Melanchthon, iar principele-elector Johann cel Ferm (1525-1532) îmbrăţişează lutera-nismul în 1528, făcând din principatul său un bastion al noii confesiuni. Un succesor lipsit de noroc, principele-elector Johann Frederic I cel Mărinimos (1532-1547), alăturându-se celorlalţi principi luterani din „Uniunea de la Schmalkalden“, a luptat împotriva împăratului Carol V, dar a fost înfrânt şi luat prizonier în lupta de la Muhlberg (24 apr. 1547); mare parte din stăpânirile sale au revenit vărului primar - Mauriciu, duce aparţinând liniei Albertine, aflat în tabăra Habsburgilor catolici, care a reuşit în acest fel să supună autorităţii sale aproape toate stăpânirile saxone, dobândind şi titlul de principe-elector (24 febr. 1548). Participând la Războiul de 30 de Ani, principele-elector Johann Georg I (1611-1656), a primit din partea împăratului Ferdinand li de Habsburg Lusatia (Lausitz) Superioară şi Inferioară, precum şi o parte din terit. stăpânite de Magdeburg. Mai târziu, Frederic August I cel Puternic, principe-elector (1694-1733), a fost ales rege al Poloniei (ca August II, 1697-1706 şi 1709-1733), întemeind Dinastia Saxonă în Regatul Poloniei (1697-1763). în cursul sec. 18, S. a participat la majoritatea războaielor de pe continent: în timpul Războiului de 7 Ani (1756-1763) s-a aflat în luptă cu Regatul Prusiei, suferind o serie de înfrângeri, fiind obligată la plata unor importante despăgubiri şi cunoscând regimul de ocupaţie militară (1756) a oştilor regelui Frederic II cel Mare. în 1792-1796 5., sub cârmuirea principelui-elector Frederic August lll cel Drept (1763-1827), a participat, alături de coaliţia europeană, împotriva Franţei revoluţionare, iar în 1806 intră în coaliţia a IV-a, împreună cu Prusia, împotriva lui Napoleon I Bonaparte, dar după înfrângerea armatei prusace în luptele de la Jena şi Auerstâdt (14 oct. 1806), trece de partea învingătorului de la care primeşte titlul de rege (11 dec. 1806) şi intră în Confederaţia Rinului, aflată sub protectoratul lui Napoleon I. în 1807 i s-a acordat titlul de arhiduce al Marelui Ducat al Varşoviei. Regatul 5., cu capitala la Dresda, a participat, ca aliat al Franţei, la Războaiele napoleoniene până la lupta de la Leipzig (16-19 oct. 1813), când trupele saxone au trecut de partea coaliţiei antifranceze, iar Frederic August a fost luat prizonier; între 1813 şi 1815, Regatul S. s-a aflat sub administraţie rusească şi apoi prusacă. Congresul de Pace de la Viena a hotărât (la 8 iun. 1815) ca mai mult de jumătate din terit. Regatului S. (aşa-numita S. prusacă, de c. 20 000 km2) să intre în stăpânirea Prusiei, Regatul S. păstrând un terit. de c. 15 000 km2. în oct. 1866, Regatul S. a intrat în Confederaţia Germană de Nord, aflată sub egida Prusiei, iar din 18 ian. 1871 în Imp. German; ultimul rege al S. a fost Frederic August lll (1904—1918); la 10 nov. 1918 s-a proclamat Republica saxonă de la Dresda, iar la 11 aug. 1919, prin Constituţia de la Weimar, S. a intrat în componenţa Republicii Germania, ca land (1920-1945). în 1945, după capitularea Germaniei naziste, S. s-a aflat în zona sovietică de ocupaţie, iar din 1949 a făcut parte din Republica Democrată Germană; prin legea din 27 iul. 1952, pe terit. S. s-au constituit districtele Leipzig, Karl-Marx-Stadt şi Dresda. După reunificarea Germaniei (3 oct. 1990), a fost reînfiinţat landul S., având aproximativ acelaşi terit. cu cel dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. SAXONIA3 (SACHSEN), land în E Germaniei, pe fl. Elba; 18,4 mii km2; 4,3 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Dresda (Dresden). Zăcăminte de cărbuni, de min. de plumb şi de zinc. Ind. siderurgică, chimică, a constr. de maşini textile, opticii, hârtiei, textilă, tipografică, porţelanului, ceramicii, alim. Culturi de cereale. Creşterea bovinelor. Reînfiinţat ca land după unificarea celor două Germanii (1990). SAXONILOR, Ducatul ducat al triburilor saxone din N Germaniei constituit, în condiţiile împărţirii Imp. Carolingian, pe terit. Regatului francilor de E (viitoarea Germanie). A avut ca prim titular pe ducele Liudolf (?- 866). Henric I Păsărarul, duce al s. (912-936) din familia Liudolfingilor, a devenit rege al Germaniei (din 919), întemeind Dinastia Saxonă de regi (919-1024) şi împăraţi (din 962) ai Germaniei. Cel mai de seamă conducător al acestei formaţiuni statale a fost ducele Otto I (936—961), rege al Germaniei, ca Otto I cel Mare (936-973), rege al Italiei (din 951) şi împărat (962-973); el a repurtat o strălucită biruinţă asupra maghiarilor la Lechfeld (955) şi, în urma a numeroase campanii de cuceriri victorioase, a pus bazele unui întins imperiu, numit Sfântul Imperiu Roman; Otto I a delegat, în 961, puterea în ducat markgrafului Hermann Billung, ai cărui urmaşi au cârmuit aici până în 1106. încercării regelui german Henric IV de Fran-conia (1056-1106) de a îngrădi libertăţile s. şi de a transforma ducatul în domeniu regal, ţăranii şi seniorii din Saxonia şi Thuringia, în frunte cu Otto de Northeim, s-au răsculat (1073-1075); după ce regele a fost constrâns să accepte condiţiile răsculaţilor prin compromisul de la Gerstungen, pe râul Werra (2 febr. 1074), în cele din urmă răscoala a fost înfrântă prin victoria regelui la Homburg (9 iun. 1075). în 1180, după ce puternicul duce Henric lll Leul (1142-1180) a fost înfrânt şi depus de împăratul Frederic I Barbarossa, Ducatul s. s-a destrămat. Din stăpânirile sale, reg. istorică Ostfalen, sub numele de Ducatul s., a revenit lui Bernhard lll (1180-1212) din familia Askaniană. La moartea askanianului Albrecht I (1260), Ducatul s. stăpânit de el s-a împărţit în Saxonia - Lauenburg (ţinutul dintre cursul inferior al Weserului şi cursul inferior al Elbei, cu centrul în Lanenburg) şi Saxonia-Wittenberg (ţinutul din partea dreaptă a cursului mijlociu^al Elbei, cu centrul în Wittenberg). în 1423, ca răsplată pentru participarea la Războaiele husite, Frederic I cel Viteaz, markgraf de Meissen (ca Frederic IV, din 1407), a primit o mare parte din Ducatul s. (Saxonia-Wittenberg), împreună cu titlul de principe-elector (6 ian. 1423). Din ce în ce mai mult, din această vreme, asupra acestei stăpâniri se va fixa denumirea de Saxonia. SAXONIA INFERIOARĂ (NIEDER-SACHSEN [ni:derzaxsen]), land în NNV Germaniei, pe fl. Weser; 47,6 mii km2; 7,9 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Hanovra (Hannover). Zăcăminte de petrol, min. de fier şi gaze naturale. Culturi de cereale, sfeclă de zahăr, in, cânepă ş.a. Creşterea animalelor. SAXONIA SUPERIOARĂ (SACH-SEN-ANHALT), land în partea central-estică a Germaniei, pe Elba; 20,4 mii km2; 2,5 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Magdeburg. Ind. metalurgică, chimică, alim. Zăcăminte de lignit, min. de fier şi de potasiu. Creşterea bovinelor. Reînfiinţat ca land în 1990, după unificarea celor două Germanii. SAXOTROMBĂ (< fr.) s.f. Instrument de suflat, mai mare decât cornul, confecţionat din piele. SAY [se], Jean-Baptiste (1767-1832), economist francez. Popularizator al teoriei lui Adam Smith, a elaborat o doctrină economică proprie, bazată pe vestita „formulă trini-tară“ a repartiţiei, care porneşte de la teoria celor trei factori ai producţiei (munca, capitalul şi pământul) după care fiecare primeşte recompensa în funcţie de serviciile aduse. Autorul 309 SĂCELU legii debuşeelor — „legea Say“, potrivit căreia echilibrul economic se realizează automat pe piaţă („Tratat de economie politică", „Cercetare despre modul cum se produce, se repartizează şi se foloseşte bogăţia", „Curs de economie politică"). SAYDĂ v. Saida. SAZONOV, Serghei Dmitrievici (1860-1927), diplomat şi om politic rus. Ministru de Externe (1910-1916). Promotor al apropierii Rusiei de Marea Britanie şi Japonia şi al consolidării Antantei. A semnat la Petrograd (18 sept./1 oct. 1914) o Convenţie secretă cu ambasadorul C. Diamandy prin care Rusia garanta integritatea terit. a României şi recunoştea drepturile ei asupra terit. din Austro-Ungaria locuite de români, în 1920 a emigrat în Franţa. SĂ (lat. si) conj. 1. Marcă a conjunctivului: a) în propoziţii independente: să fii sănătos; b) în alcătuirea formelor familiare şi populare de viitor: o să scriu. 2. Ca marcă a conjunctivului şi în acelaşi timp conjuncţie, introduce propoziţii subordonate: dorinţa ei e să plece cât mai repede; a sosit momentul să te hotărăşti; ţi-am spus să asculţi. 3. Fără să... a) introduce o propoziţie modală: a plecat fără să privească înapoi', b) introduce o propoziţie concesivă: fără să vreau, am aflat adevărul. SĂBĂOANI, com. în jud. Neamţ, situată pe interfluviul dintre Şiret si Moldova; 11 382 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.). Nod^ rutier. Reparaţii de maşini agricole. în satul S., menţionat documentar la 12 mai 1606 într-un act semnat de leremia Movilă, au fost descoperite vestigiile unor aşezări din epocile bronzului şi fierului, din sec. 6-7 şi din sec. 14-15. Biserică romano-catolică (sec. 16), în satul S. SĂBĂRELUL (< n. pr. Sabai) s. n. art. Dans popular răspândit în Muntenia; melodia corespunzătoare acestui dans. SĂBĂRENI, com. în jud. Giurgiu; 2 528 loc. (2005), în C. Vlăsiei. SĂBIOARĂ (< sabie) s. f. 1. Săbiuţă (1). 2. (BOT.) Gladiolă, săbiuţă (3). 3. (IHT.) Sabiţă. SĂBIUŢĂ (< sabie) s. f. 1. Diminutiv al lui sabie. 2. Sansevieria. 3. Plantă erbacee cu bulb, din familia iridaceelor, înaltă de 30-80 cm, cu frunze în formă de sabie şi cu flori purpurii dispuse în racem (Gladiolus imbricatus). 4. (IHT.) Sabiţă. SĂCĂDAT, com. în jud. Bihor, situată în culoarul Oradea-Vad-Borod, la poalele dealurilor Pădurii Craiului, pe stg. Crişului Repede si pe râul Chigic; 1 792 loc. (2005). Staţie (în satul S.) şi haltă de c.f. (în satul Săbolciu). Satele S. şi Săbolciu apar menţionate documentar în 1256, iar satul Borşa în 1249. Biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1692, cu picturi în altar din 1807 şi pe pereţii interiori din 1837), în satul Borşa. SĂCĂLAŞ (SĂCĂLUŞ) (< magh.) s. n. (în Ev. Med. la români) Tun mic cu tragere directă. SĂCÂLAZ, com. în jud. Timiş, situată în câmpia Timişului, pe râul Bega Veche; 6 394 loc. (2005). Staţii de c.f. în satele S. şi Beregsău Mare. Satul Beregsău Mic apare menţionat documentar în 1317, iar satul S. în 1392. în satul Beregsău Mare, atestat documentar în 1335, se află o biserică ortodoxă din 1793, cu picturi murale interioare din sec. 19. SĂCĂLÂŞENI, com. în jud. Maramureş, situată în E depr. Baia Mare, în zona de confl. a râului Chechiş cu râul Lăpuş; 2 390 loc. (2005). ^ Pomicultură (meri, pruni, peri). în satul Coltău, atestat documentar în 1405, se află o colecţie muzeală „Petofi Sândor" şi castelul „Teleki" (1740-1780), iar în satul S., menţionat documentar în 1405, există biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1442, reconstruită în sec. 18), ornamentată cu decor sculptat şi cu picturi pe pereţii interiori datând din 1865. Bisericile de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1720), Sf. Ana (1794) şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (sec. 18), în satele Culcea, Coruia şi întrerâuri; biserica de zid Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1730), în satul Coaş. SĂCĂRÂMBIT ({s} n. pr. Săcărâmb, localitate din sudul M. Apuseni) s. n. (MINER.) Saussurit. SĂCĂŞENI, com. în jud. Satu Mare, situată în zona de contact a C. Tăşnadului cu dealurile Crasnei, pe râul Checheţ; 1 249 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul S.). în satul S., atestat documentar în 1240, se află o biserică reformată (1760). SĂCEL 1. Com. în jud. Harghita, situată în E pod. Târnavelor; 1 377 loc. (2005). Expl. de gaze naturale (în satul S.)- Satul S. apare menţionat documentar în 1453. în satul Şoimuşu Mic se află o biserică din sec. 13 (azi biserică reformată), cu unele refaceri din sec. 15. 2. Com. în jud. Maramureş, situată în SE depr. Maramureş, la poalele NV ale m-ţilor Rodnei, pe cursul superior al râului Iza, în zona pasului Şetref; 3 731 loc. (2005). Staţie de c.f. Expl. de gresii şi calcar. Vechi centru de ceramică roşie, nesmălţuită, decorată cu linii negre sinuoase. în satul S., atestat documentar în 1453, se află o biserică de lemn cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1728) şi una de zid cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1910). Rezervaţia naturală Peştera şi izbucul Izvorul Albastru al Izei, inclusă în Parcul Naţional al m-ţilor Rodnei. SĂCELE 1. Lac de acumulare realizat pe cursul superior al râului Tăr-lung, în arealul municipiului Săcele. Supr.: 123 ha; voi.: 13,8 mii. m3. 2. Municipiu în jud. Braşov, în SE depr. Braşov, la poalele m-ţilor Bârsei, pe râul Tărlung; 31 192 loc. (2005). Nod rutier. Constr. de electromotoare şi echipament electric, de maşini. Fabrici de mobilă şi cherestea. Ţesă-torie. Muzeu etnografic şi de artă populară (inaugurat în 1970), cu colecţii de costume populare, obiecte de uz casnic, unelte etc. Satul S., împreună cu alte patru sate (Baciu, Cernat, Satulung, Turcheş), menţionate documentar, separat, între 1482 şi 1496, s-au contopit (la 23 iul. 1950) într-o singură localit., cu numele Săcele, ridicată la rang de oraş la aceeaşi dată şi declarat municipiu la 7 iul. 2000. Monumente: bisericile Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 17), Sf. Nicolae (1776-1808, cu zid de incintă şi turn-clo-potniţă) şi Adormirea Maicii Domnului (1812-1819, cu picturi murale interioare executate în 1874 de Mişu Popp); Casa Dijmelor — monument istoric şi de arhitectură datând din 1543, care adăposteşte azi Muzeul etnografic şi de artă populară; numeroase case vechi. 3. Com. în jud. Constanţa, situată în SE pod. Istriei, pe malurile lacurilor Nuntaşi şi Sinoie; 2 198 loc. (2005). Pescuit. SĂCELU \ Masiv deluros în Sub-carpaţii Gorjului, în zona de contact cu prelungirile de S ale m-ţilor Parâng. Axat pe un anticlinal, dealul S. este alcătuit din gresii, marne, argile, nisipuri şi conglomerate. Alt. max.: 563 m. Fragmentat de râurile Aniniş, Turbaţi, Blahniţa, Ciocadia ş.a. Acoperit cu păduri de gorun în amestec cu carpen. 2. Com. în jud. Gorj, situată la poalele dealului omonim, în zona de confl. a râului Turbaţi cu Blahniţa; 1 805 loc. (2005). Muzeu etnografic şi de istorie, amenajat într-o casă din sec. 18. Pomicultură. Centru de dogărit. Satul S. este inclus în rândul staţiunilor balneoclimaterice, având numeroase izvoare cu ape minerale sulfuroase, clorurate, iodurate, bromurate, sodice, cunoscute din 1840 şi analizate chimic în 1865. Staţiunea S. este SĂCENI 310 indicată în tratarea afecţiunilor reumatismale, a celor posttraumatice, ginecologice, otorinolaringologice, a bolilor tubului digestiv (colon iritabil), hepato-biliare ş.a. Primele stabilimente balneare au fost construite în 1888. Bisericile Sfinţii Voievozi (1748-1764) şi Sf. Nicolae (1810) şi casa lui Vasile Moangă (sec. 18), în satul S. Punct fosilifer (formaţiuni eocene) şi rezervaţia geologică Biserica Dracilor. SĂCENI, com. în jud. Teleorman, situată în C. Găvanu-Burdea, în zona de izvor a râului Tinoasa; 1 523 loc. (2005). Biserica având dublu hram — Sf. loan Botezătorul şi Adormirea Maicii Domnului (1843), în satul Butculeşti. SĂCUENI, oraş în jud. Bihor, situat în C. Sălacea-Roşiori, pe râul Ier, la graniţa cu Ungaria; 11 695 loc. (2005). Nod feroviar (staţie în satul S. şi haltă de c.f. în satul Cadea). Expl. de petrol (în satul S.). Fabrică de mobilă. Centru viticol, pomicol şi de creştere a bovinelor. Muzeu cu colecţii de arheologie. Staţiune balneoclimaterică (în satul Ciocaia). în arealul satului S. a fost descoperit un tezaur de falere (elemente de podoabă discoidale) din aur datând din Epoca bronzului. în satul S., atestat documentar în 1214, se află o biserică din 1460, azi biserică reformată, o biserică romano-catolică (1711-1768), palatul (sec. 18) şi castelul (sec. 19) „Stubenberg“. Rezervaţia naturală L. Cicoş. SĂCUI (lat. sacculus) s. n. Săculeţ care se poartă atârnat de gât; trăistuţă. ♦ Săculeţ în care se pun la stors fagurii sau caşul. SĂCUIEU, com. în jud. Cluj, situată la poalele NE ale m-ţilor Vlădeasa, pe râul Henţ; 1 578 loc. (2005). Centru de prelucr. artistică a lemnului (în satul Rogojel). Satul S. apare menţionat documentar în 1461. în satul Rogojel se află biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18). SĂDj (< sl.) vb. IV tranz. A planta, a semăna SĂDjLĂ s. f. v. sedilă. SĂGEATA (Sagitta), constelaţie din emisfera boreală, situată între constelaţiile Vulpea şi Vulturul. SĂGEATA, com. în jud. Buzău, situată în C. Buzău-Călmăţui, pe râul Buzău; „5 238 loc. (2005). Centru viticol. în satul Găvăneşti se află biserica Sf. Nicolae (1844-1847). SĂGEATĂ (lat. sagitta) s. f. 1. Vergea de lemn, la un capăt cu un vârf ascuţit (de metal, piatră, os etc.), iar la celălalt cu două aripioare înguste, folosită în trecut ca armă de vânătoare sau de luptă, aruncată dintr-un arc încordat. ♦ Fig. Cuvânt, aluzie cu intenţia de a ironiza pe cineva. 2. Indicator de direcţie în formă de s. (1). 3. (GEOGR.) S. litorală = cordon litoral cu aspect de limbă de nisip, cu un capăt fixat de ţărm. 4. (FIZ.) Săgeata unei traiectorii = distanţa de la punctul cel mai înalt al traiectoriei la planul orizontal de referinţă; cota maximă a unui punct de pe traiectorie. 5. (TEHN.) Deplasare maximă pe verticală a punctelor unei grinzi, ale unei bare sau ale unei plăci subţiri, sub acţiunea unor sarcini (1). S. admisibilă = s. maximă pe care o poate avea un element de construcţie fără a fi în pericol de deteriorare. 6. (BOT.) Săgeata-apei = plantă erbacee, monoică, acvatică, din fam. alismatacee, cu frunze de formă diferită în funcţie de poziţie: cele submerse liniare, cele plutitoare cordate, iar cele aeriene în formă de s. şi cu flori albe, purpurii la centru (Sagitaria sagittifolia). Rizomii copţi sunt comestibili. SĂGETA (lat. sagittare) vb. I 1. Tranz. A lovi, a răni, a ucide cu săgeata (1). 2. Tranz. Fig. A provoca o durere înţepătoare, ascuţită; a împunge, a înţepa. ♦ A produce o emoţie puternică; a tulbura. ♦ A arunca cuiva o privire ascuţită şi pătrunzătoare. ♦ A face aluzii sau observaţii răutăcioase la adresa cuiva; a ironiza, a înţepa. 3. Intranz. Fig. A trece, a se deplasa repede (ca o săgeată); a ţâşni. ♦ A fulgera, a trăsni. 4. Tranz. Fig. (Despre surse de lumină) A împrăştia raze. SĂGETĂTOR, -OARE (< săgeta) adj. 1. Care săgetează (1). ♦ (Substantivat, m.) Arcaş. 2. (Despre ochi, privire etc.) Pătrunzător, scrutător, tăios. SĂGETĂTORUL (Sagittarius) 1. Constelaţie zodiacală din emisfera australă, între Scorpion şi Capricorn. Conţine 146 de stele vizibile, iar în direcţia ei se află situat centrul Galaxiei. Se mai numeşte Arcaşul. 2. Al nouălea semn zodiacal, între Scorpion şi Capricorn (23 nov.-21 dec.). SĂGETĂTURĂ (< săgeta) s. f. 1. Lovitură de săgeată; rană provocată de lovitura unei săgeţi. 2. Fig. Durere pătrunzătoare care străbate brusc o parte a corpului; junghi. ♦ (Pop.) Congestie cerebrală. SĂGN| (< sagnă) vb. IV refl. (Despre cai) A căpăta o rană pe spinare de la şa sau de la hamuri. ♦ Tranz. A marca un animal cu fierul roşu. Sin. a dangaliza. SĂHĂIDAC s.n. 1. (în Ev. Med.) Tolbă de săgeţi. 2. (Reg.) Leagăn de pânză în care femeile de la ţară îşi duc copiii. SĂHĂJENI, com. în jud. Buzău, situată în zona de contact a c! Sărata cu glacisul şi dealul Istriţei, pe râul Năianca; 3 397 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.). Pomicultură. Centru viticol şi de vinificaţie. SĂLACEA, com. jud. Bihor, situată în C. Sălacea-Roşiori, pe râul Ier; 3 126 loc. (2005). Centru de împletituri din papură. în arealul satului Otomani au fost descoperite (1924-1928 şi 1958-1962) vestigiile unor aşezări din Epoca bronzului, cu locuinţe de suprafaţă şi ceramică abundentă, decorată cu motive spiralate, ghirlande, benzi incizate, rozete etc. (V. şi Otomani, cultura), în satul S., atestat documentar în 1163, se află biserica romano-catolică Sf. Maria (1792), iar în satul Otomani, menţionat documentar în 1263, există două conace (sec. 18 şi 19). Rezervaţia naturală „Complexul hidrografic Valea Rece“. SĂLACEA-ROŞIORI, câmpie în NV României, reprezentând compartimentul de SV al C. Someşului, situată la SE de C. Ierului, de care se detaşează printr-o denivelare de 20-35 m. Se extinde sub forma unei fâşii înguste de 2-5 km, pe o distanţă de c. 40 km, având înfăţişarea unui şes înalt (150-180 m alt.), slab fragmentat, cu soluri fertile, propice culturilor de cereale, de plante tehnice şi de nutreţ. SĂLAJ 1. Dealurile Sălajului, unitate de relief în partea de N a Dealurilor Vestice, în cadrul dealurilor Silvaniei, extinsă în N jud. Sălaj, între văile râurilor Someş (la E) şi Sălaj (la V). Au aspectul unui interfluviu larg (fragmentat de văi), cu orientare N-S, cu alt. reduse (300-400 m). Alt. max.: 411 m. Predomină formaţiunile argilo-nisipoase. Sunt afectate de frecvente alunecări de teren şi fenomene de eroziune pe versanţi. Acoperite în mare parte cu păduri de gorun în amestec cu cer. 2. Judeţ în NV României, situat în zona de contact a pod. Transilvaniei cu Dealurile de Vest; 3 864 km2; 245 638 loc. (2005) din care 42,5% în mediul urban, densitate: 66,1 loc./km2. Reşed.: municipiul Zalău. Oraşe: Cehu Silvaniei, Jibou, Şimleu Silvaniei. Comune: 57. Relief variat, suprapus în mare parte zonei de lăsare tectonică situată între M-ţii Apuseni şi „grupa nordică a Carpaţilor Orientali. în partea SV a jud. S. se individualizează două ramificaţii ale M-ţilor Apuseni, respectiv m-ţii Meseş, cu alt. max. de 996 m (vf. Măgura Priei), şi m-ţii Plopiş, partea de E aparţine Pod. Someşan, iar în NNE se desfăşoară i 311 SĂLAJ 23* 45* 22' 30’ 23» 45’ dealurile Silvano-Someşene mărginite de culmea cristalină Prisnel (651 m alt.); în interiorul lor se află măgura vulcanică Prisaca (626 m alt.), iar în partea de V, Măgura Şimleului (597 m alt.). Ariile depresionare sunt reprezentate prin depr. Almaş-Agrij (în E), depr. Zalău (în centrul jud.) şi depr. Şimleu (în V). Câmpiile aluvionare se întâlnesc de-a lungul râurilor Someş, Crasna şi Barcău. Climă temperat-continentală moderată. Temp. medie anuală variază între 6°C pe culmile m-ţilor Meseş şi Plopiş, 7-8°C în zonele deluroase şi 9,6°C în depr. Zalău şi culoarul Someşului. Cantitatea medie anuală a precipitaţiilor oscilează între 630 mm în zonele depresionare (la Şimleu Silvaniei), 800 mm în reg. deluroase şi peste 1 000 mm pe culmile montane. Cele mai importante cursuri de apă sunt: Someşul, care străbate partea de NE a jud., Crasna, al cărui curs superior drenează reg. de NV, şi Barcău, care udă zona de V şi SV, colectând numeroşii afluenţi din m-ţii Plopiş. Someşul, care adună cea mai mare Parte a afluenţilor săi pe stânga (Simişna, Almaş, Agrij, Sălaj ş.a.), are un curs leneş, meandrat, cu o luncă bine dezvoltată şi cu unele sectoare mlăştinoase. Lacurile naturale sunt puţine (cel mai important fiind lacul de luncă Balta Cehei, 18,2 ha), iar izvoarele minerale, prezente în perimetrul localit. Jibou, Bizuşca, Meseşenii de Sus ş.a., sunt folosite pe plan local la tratarea bolilor reumatice, digestive şi de nutriţie (diabet). Resurse naturale: zăcăminte de lignit la Ip, Chieşd, Şărmăşag, Zăuan, de cărbune brun (Surduc, Cristolţel), petrol (Leşmir, Şumal) şi de turbă (Soboru) cu un conţinut ridicat de sulf (7,1%). Expl. de calcar, gips, andezit, micaşisturi, alabastru, nisip cuarţos, argile, tufuri dacitice, balast ş.a. Principalele produse ind.: ţevi, anvelope, conductoare, armături industriale, energie electrică şi termică, mobilă, cărămidă, ţiglă şi blocuri ceramice, fire de bumbac, confecţii şi tricotaje, produse alim. O importanţă deosebită o au meşteşugurile tradiţionale în cadrul cărora se realizează vase ceramice, împletituri din răchită şi paie, produse textile, lăzi de zestre etc. Se cultivă porumb, plante de nutreţ, grâu şi secară, ovăz, orz şi orzoaică, plante uleioase, cartofi, legume, sfeclă de zahăr ş.a. Pomicultura, cu vechi tradiţii, are condiţii prielnice de dezvoltare în zonele colinare, ponderea cea mai mare având-o prunii (75%), alături de care se mai întâlnesc meri, nuci, peri, piersici, caişi, vişini şi cireşi. Viticultura se practică în mod deosebit în arealele localit. Şimleu Silvaniei, Năpradea, Şărmăşag, Bocşa, Şamşud ş.a. Se cresc bovine, predominant din rasele bălţata românească, Pinzgau şi Siementhal, porcine, în cea mai mare parte rasa marele alb, ovine, din rasele merinos de Transilvania, ţigaie şi ţurcană, cabaline şi caprine; avicultură; apicultură. Primele linii de c.f. de pe terit. jud. S. s-au construit în 1887, când s-au inaugurat liniile Carei-Acâş-Şărmăşag, cu derivaţii către Zalău şi spre Şimleu Silvaniei, iar în 1889 s-a construit linia de c.f. Baia Mare-Jibou-Cluj. Printre cele mai interesante obiective turistice sunt: defileul de la Marca, sculptat de râul Barcău, rezervaţia Grădina Zmeilor, rezervaţia complexă de la Nuşfalău (Pădurea Lapiş, 980 ha, rest al codrilor Silvaniei), poiana cu narcise (8 ha) de la Racâş (com. Hida) şi cea cu lalele pestriţe din satul Poarta Sălajului (com. Românaşi), monumentul comemorativ de la Guruslău, închinat victoriei din 3 aug. 1601, repurtată de Mihai Viteazul şi G. Basta asupra lui Sigismund SĂLARD 312 Bâthori, vestigiile castrelor romane de la Buciumi, Moigrad (Porolissum), Românaşi (Largiana), Sutoru (Opta-tiana), Tihău, Romita, castelul fam. Bâthori (1552) din Şimleu Silvaniei, bisericile de lemn din satele Dersida (1700), Zalnoc (1700), Fildu de Sus (1727) ş.a., castelul „Wesselenyi" (1779-1810), în stil baroc, din Jibou, apoi porţile din lemn, sculptate, casele ţărăneşti, portul popular şi obiceiurile din satele aflate în zona etnografică a Codrului ş.a. SĂLARD, com. în jud. Bihor, situată în C. Barcăului, pe râul Barcău; 4 172 loc. (2005). Viticultură, în satul S., atestat documentar în 1291, se află o biserică din sec. 15 (azi biserică reformată), iar în satul Hodoş, menţionat documentar în 1169, o biserică din sec. 13 (azi biserică reformată), cu fragmente de picturi murale interioare din sec. 15 şi turn-clopotniţă din 1858. SĂLAŞ (< magh,) s. n. (înv. şi pop.) 1. Găzduire temporară acordată cuiva. 2. Construcţie rudimentară, de obicei din bârne, folosită ca locuinţă temporară. Au un rol important în cazul satelor de la poalele munţilor, unde fâneţele se află adesea la depărtare mare de saţ, iar accesul este destul de dificil. In acest caz sunt locuite vara, în timpul cositului, dar adesea şi iarna, pentru adăpostirea şi hrănirea vitelor. în trecut numărul lor era mult mai mare, membrii familiei deplasându-se adesea de la s. în sat şi invers; frecvent pe lângă ele se află câţiva pomi fructiferi şi o mică grădină. în funcţie de ţinut, mai sunt numite odaie, conac, căsoaie sau casă în câmp. 3. Locuinţă, casă, cămin; p. ext. culcuş. ♦ Grajd, staul. 4. Aşezare omenească; cătun, sat; locuitorii acestei aşezări. ♦ Grup de familii de ţigani (nomazi), conduşi de un vătaf. SĂLAŞU DE SUS, com. în jud. Hunedoara, situată în S depr. Haţeg, la poalele N ale m-ţilor Retezat, pe Râu Alb; 2 639 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Ohaba de sub Piatră), în satul S. de S., atestat documentar în 1453, se află biserica Sfinţii Atanasie şi Chirii (sec. 15-16, cu unele transformări din sec. 19) şi ruinele unei curţi fortificate din sec. 15-17, reşed. unor cneji români locali. Bisericile înălţarea Domnului (sec. 18, cu picturi din 1786) şi Pogorârea Duhului Sfânt (sec. 15), în satele Nucşoara şi Paroş. Rezervaţii: vf. Poieni, fâneţele cu narcise de la Nucşoara. SĂLĂGEAN, Traian Lorin (1929-1993, n. Turnu Severin, azi Drobeta-Turnu Severin), inginer român. Acad. (1990), prof. univ. la Timişoara. Director (din/v1970) al Institutului de Sudură şi încercări Materiale din Timişoara. Specialist în teoria şi practica sudurii („Procese fizice şi metalurgice la sudarea oţelurilor cu arcul electric", „Oţeluri pentru structuri sudate", „Tehnologia sudării cu arcul electric"). SÂLĂGEANU, Nicolae (1907-1988, n. sat Idicel, jud. Mureş), biolog român. Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Director al Institutului de Biologie din Bucureşti şi al Comisiei Monumentelor Naturii (1956-1976). Cercetări în domeniul fotosintezei, nutriţiei şi respiraţiei plantelor („Fiziologia plantelor", „Fotosinteza"). SĂLĂŞLU! (< magh.) vb. IV (înv. şi pop.) 1. Intranz. A locui; a se adăposti. ♦ Tranz. A adăposti, a găzdui. 2. Refl. A se instala, a se statornici într-un anumit loc. SĂLĂTRUCEL, com. în jud. Vâlcea, situată în depr. Jiblea, la poalele S ale masivului Cozia, pe râul Sălătrucel; 2 179 loc. (2005). Pomicultură (meri, pruni, nuci). SĂLĂTRUCU, com. în jud. Argeş, situată în depresiunea omonimă, la poalele S ale m-ţilor Făgăraş şi cele NV ale masivului deluros Tămaşu din muscelele Argeşului, pe cursul superior al râului Topolog; 2 249 loc. (2005). Pomicultură (meri, pruni, peri). Prelucr. artistică a lemnului. în satul Văleni se află o mănăstire de maici care, iniţial, a avut o biserică de lemn cu hramul Sf. Treime, construită în 1691-1692, prin osârdia călugărului Zosima, pustiită în timpul Războiului Ruso-Turc din anii 1787-1791. Pe locul vechii biserici s-a zidit (1883-1884) o nouă biserică ce s-a prăbuşit la cutremurul din 9/10 nov. 1940. Biserica actuală, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, construită în 1888, în apropierea celei din 1883-1884, a suferit şi ea grave avarii la cutremurul din 1940, dar a fost rezidită în anii 1941-1945. Mănăstirea Văleni are şi o Traian Lorin Sălăgean biserică-bolniţă cu hramul învierea lui Lazăr (1887). în satul S. se află biserica Sf. Nicolae (sec. 16, refăcută în jurul anului 1747). SĂLĂŢEA (< salată) s. f. (BOT.) Untişor (1). SĂLĂŢIG, com. în jud. Sălaj, situată în zona dealurilor Sălajului şi Asuajului, pe râul Sălaj; 3 113 loc. (2005). In satul S., atestat documentar în 1329, se află o biserică reformată (1793, renovată în 1809), iar în satul Mineu, menţionat documentar în 1335, o biserică din 1514 (azi biserică reformată), cu unele transformări din sec. 18. Bisericile de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1547, cu picturi pe pereţii interiori de la începutul sec. 20) şi Sfinţii Voievozi (1842), în satele Bulgari şi Noţig. SĂLBATIC, -A (lat. salvaticus) adj. 1. (Despre animale) Care nu este domesticit sau îmblânzit; p. ext. care nu poate fi stăpânit, nedomolit, aprig. ♦ (Despre plante) Care creşte de la sine, necultivat. Sin. spontan. + (Despre pământ, terenuri etc.) Nelucrat, necultivat; pustiu. 2. (şi subst.; despre oameni) Care se comportă ca un primitiv, necivilizat. ♦ Izolat, retras, singuratic. 3. (Şi subst.) Crud, barbar; care arată, manifestă sau ^exprimă cruzime, barbarie. ♦ Fig. înfiorător, înfricoşător. 4. Vijelios, repede, iute. SĂLBĂTICI (< sălbatic) vb. IV refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină sălbatic. SĂLBĂTICIE (< sălbatic) s. f. 1. Stare în care se află animalele sălbatice (1); p. ext. însuşirea unui astfel de animal; cruzime, ferocitate. ♦ Purtare, faptă de om sălbatic, crud, brutal. 2. Stare a naturii virgine, neatinse de mâna omului. 3. Loc pustiu, singuratic, în care nu a pătruns civilizaţia. ♦ Retragere din societate, izolare, singurătate. 4. Stare de înapoiere; primitivism; lipsă de civilizaţie. Nicolae Sălăgeanu 313 SĂLIŞTEANU SĂLBĂTICIUNE (< sălbatic) s. f. 1. Animal sălbatic 2. Loc sau ţinut pustiu, sălbatic; starea unui astfel de loc. SĂLCIILE, com. în jud. Prahova, situată în C. Săratei; 2 192 loc. (2005). SĂLCIOARA 1. Com. în jud. Dâm-boviţa, situată în C. Titu, pe râul Dâmboviţa; 4 022 loc. (2005). Reşed. com. S. este satul Băneşti. Halte de c.f. (în satele Băneşti, Movila şi Podu Rizii). Până la 1 ian. 1965, satul şi com. S. s-au numit Beşteloaia. Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1761) şi Sf. Nicolae (1870), în satele Ghineşti şi Podu Rizii. 2. Com. în jud. Ialomiţa, situată în C. Bărăganului, pe dr. râului Ialomiţa; 2 497 loc. (2005). Viticultură. Satul S. a fost înfiinţat în 1892 cu locuitori veniţi din satul Copuzu. SĂLCIOARĂ (< salcie) s. f. 1. Diminutiv al lui salcie. 2. Arbust spinos din familia eleagnaceelor, înalt până la c. 7 m, cu frunze acoperite de mici solzi stelaţi, care le dau un aspect argintiu (Elaeagnus angusti-folia). Originar din Asia temperată, la noi cultivat în scopuri decorative şi în perdele de protecţie sau pentru ameliorarea terenurilor degradate (inclusiv pe alunecări de teren). SĂLCjU, -|E (< salcie) adj. Cu gust nedefinit; searbăd, puţin dulceag; (despre gust) fad, leşietic. Apă s., apă cu un conţinut relativ ridicat de săruri, care îi imprimă un gust neplăcut. SĂLCIUA, com. în jud. Alba, situată în depresiunea omonimă, la poalele NV ale m-ţilor Trascău şi cele SE ale Muntelui Mare, în zona de confl. a râului Sălciuţa cu Arieşul; 1712 loc. (2005). Reşed. com. S. este satul Sălciua de Jos, atestat documentar în 1365. Halte de c.f. (în satele Sălciua de Jos şi Sălciua de Sus). Centru de ţesături din lână şi de cojocărit (în satul Sălciua de Jos). Oierit. Pomicultură. Muzeu cu colecţii de istorie locală, de costume populare, icoane pe sticlă, cărţi vechi, obiecte de uz gospodăresc. în satul Sub Piatră se află biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1798, cu picturi pe pereţii interiori din sec. 19), iar în satul Valea Largă biserica de lemn cu dublu hram — Sf. Treime şi Sf.Jlie (1782). în arealul com. S. se află peştera Huda lui Păpară şi Peştera de la Groşi, declarate monumente ale naturii. SĂLCUDEANU, Petre (1930-2005, n- sat Gligoreşti, jud. Cluj), scriitor şi 9m politic român. Proză de investigaţie socială şi politică, cu valenţe parabolice („Biblioteca din Alexandria", „Cina cea de taină"). Romane intrigă poliţistă (seria „Bunicul"). Scenarii de film (^Viforniţa", „O lacrimă de fată", „întoarcerea în iad"). Ministru al Culturii (aug.-nov. 1993). SĂLCUŢA, com. în jud. Dolj, situată în N C. Desnăţui, pe cursul mijlociu al râului Desnăţui; 2 436 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.). Pe terit. satului S. au fost descoperite vestigiile unei aşezări din Neoliticul mijlociu (milen. 4-3 î.Hr.) în care s-au găsit unelte din os, piatră şi aramă, căni cu toartă, castroane, oale cu două toarte, străchini cu decor pictat spiralat-meandric, figurine din os şi lut ars (reprezentând o divinitate feminină, legată de cultul fertilităţii, şi alta de forma unui cap de cal stilizat) etc. Toate aceste urme materiale definesc o cultură materială de sine stătătoare, cunoscută sub numele de Cultura Sălcuţa, cu o largă arie de răspândire în Oltenia şi în partea de E a Munteniei. în satul S., atestat documentar în 1540, se află bisericile Sfinţii Voievozi (1848) şi Sf. Nicolae (1850), în satul Plopşor există o biserică cu dublu hram — Sf. Treime şi Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1840, renovată în 1904), iar în satul Tencănău, biserica Sf. Dumitru (1849-1852). SĂLIŞTE 1. Depresiune tectono-erozivă, parte componentă a Mărgini-mii Sibiului, situată în zona de contact a m-ţilor Cindrel cu pod. Secaşelor, drenată de pâraiele Sibiel şi Pârâul Negru. Depr. S. este separată de depr. Sibiu prin Măgura Beleunţa (630 m alt.). Relief de lunci şi terase pe care se extind mai multe localităţi. 2. Oraş în jud. Sibiu, situat în depresiunea omonimă, la poalele NNE ale m-ţilor Cindrel, pe Pârâul Negru, în zona Mărginimii Sibiului; 5 793 loc. (2005). Staţie de c.f., inaugurată în 1897. Produse textile (ţesături din lână) şi de marochinărie. Centru pomicol (meri, pruni, peri). Creşterea ovinelor (vestită localitate pentru păstoritul transhumant), laz piscicol. Muzeu cu secţii de istorie şi etnografie. Muzeu cu colecţii de icoane pe sticlă (în satul Sibiel). Oraşul S. este renumit prin frumuseţea portului popular, a cusăturilor, a sculpturilor şi pirogravurilor în lemn (porţi, cerdacuri, blidare, furci pentru tors lâna, fluiere, troiţe etc.), precum^ şi prin arta folclorului muzical. în sec. 19 şi prima jumătate a sec. 20, com. S. a fost vestită pentru producerea vaselor ceramice smălţuite (oale, urcioare, căni, blide etc.), a cojoacelor şi pieptarelor cu broderie fină, precum şi un important centru de pictură populară, de fierărie şi de rotărit — activităţi mult diminuate sau unele dispărute treptat în a doua jumătate a sec. „20. Declarat oraş la 20 dec. 2003. în S., atestat documentar în 1354, se află bisericile înălţarea Domnului (1785, cu picturi murale interioare executate în anii 1790-1791 şi fresce exterioare din 1791-1810) şi Sf. loan Botezătorul din Grui (sec. 17), iar în satul Sibiel, menţionat documentar în 1366, există ruinele cetăţii Salgo (sec. 12-13) şi biserica Sf. Treime (1765-1776, pictată în 1782-1785). Bisericile Sf. Treime (1620, cu unele transformări din 1843 şi 1896), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (începutul sec. 18) şi Sf. Nicolae-Cacova (1771-1774), în satele Vale, Galeş şi Fântânele. SĂLIŞTEA, com. în jud. Alba, situată în culoarul Orăştiei, la poalele NV ale m-tilor Şureanu, pe stg. văii Mureşului; 2 299 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Tărtăria). Până la 1 ian. 1965, satul„ şi com. S. s-au numit Cioara. în arealul satului Tărtăria au fost descoperite vestigiile unei aşezări neolitice, aparţinând Culturii Turdaş (milen. 4 î.Hr.), iar în perimetrul satului S., un tezaur dacic (sec. 1 î.Hr.—1 d.Hr.) compus dintr-o placă de argint decorată (prin ciocănire) cu figuri de războinici, un lanţ ornamental şi două coliere. în satul S., atestat documentar în 1458, se află mănăstirea Afteia (de călugări), înfiinţată la mijlocul sec. 16 şi cunoscută iniţial sub numele de Sihăstria Plăişor, iar din sec. 17 cu denumirea actuală (sau Mănăstirea de la Cioara). De aici a pornit mişcarea în frunte cu călugărul ortodox Sofronie sa (1759-1761) împotriva Unirii cu Biserica Romei a unei părţi din populaţia românească a Transilvaniei. în 1788, mănăstirea a fost desfiinţată şi demolată, din materialul recuperat construindu-se (în 1798) biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (pictată în 1830). Mănăstirea a fost reînfiinţată în 1975. SĂLIŞTEA DE SUS, oraş în jud. Maramureş, situat în SE depr. Maramureş, la poalele NE ale m-ţilor Ţibleş, pe cursul superior al râului Iza; 5 185 loc. (2005). Centru de pielărie, cojocărie,„ de arhitectură şi de port popular. în satul S. de S., atestat documentar în 1365, se află două biserici de lemn cu acelaşi hram — Sf. Nicolae, una numită biserica Nistoreştilor sau Biserica din Deal (1650, incendiată de tătari în 1717 şi refăcută ulterior) şi alta biserica Bulenilor sau Biserica din Vale (1722, cu picturi originare). Popas turistic. SĂLIŞTEANU, Ion (n. 1929, Piteşti), pictor român. Compoziţii cu chipuri din lumea satului, largi suite de marine, naturi moarte, într-o viziune sti- SĂLSIG 314 listică meditată; gestul pictural delicat şi exploziv conferă lucrărilor sale o finalitate spirituală ce urmăreşte redarea poetică a realităţii. SĂLSIG, com. în jud. Maramureş, situată în SV depr. Baia Mare, la poalele dealurilor Asuajului şi Sălajului, la confl. râului Sălaj cu Someşul; 1 521 loc. (2005). Nod rutier. Satul S. agare menţionat documentar în 1387. în satul Gârdani, atestat documentar în 1424, se află castelul Blomberg (sec. 19). SĂLTA (lat. saltare) vb. I 1. Intranz. şi refl. A face unul sau mai multe salturi repetate; a sări (1); a merge, a mişca în salturi. ♦ (Despre lucruri) A face mişcări repetate de jos în sus sub acţiunea unei forţe din afară. ♦ A se ivi pe neaşteptate, a ţâşni. 2. Intranz. şi refl. Â se ridica (puţin) de la pământ (înălţându-se în picioare) pentru a se urca undeva; a se scula (în picioare, sprijinit într-un cot etc.). 3. Tranz.1 A mişca, a deplasa (ceva) din loc ridicând (uşor) în sus. ♦ Tranz., intranz. şi refl. A scoate sau a ieşi din greutăţi, din nevoi; a(-şi) îndrepta, a(-şi) îmbunătăţi situaţia. 4. Refl. (Despre copii) A creşte (în înălţime). SĂLTĂREŢ, -EAŢĂ (< sălta) adj. 1. Care se mişcă sau care merge sărind, care sare mereu; care se deplasează cu mişcări repezi şi sprintene (despre paşi, mers) care saltă, săltat. ♦ (Despre dans, muzică, versuri) Cu ritm vioi. SĂMĂLUjRE (< samă) s. f. Tratarea pieilor înainte de tăbăcire cu un amestec bogat în enzime (sama), pentru a le conferi anumite calităţi (supleţe, elasticitate, tuşeu mătăsos al feţei etc.). SĂMĂNĂTORISM (SEMĂNĂTO-R|SM) (< „Sămănătorul‘) s.n. Curent social, cultural şi literar apărut în România în primul deceniu al sec. 20, numit astfel după titlul revistei „Sămănătorur, avându-l ca principal ideolog şi promotor pe N. lorga. Văzând în ţărănime depozitara exclusivă a valorilor naţionale, idealizând satul patriarhal în opoziţie cu oraşul, „viciat" de civilizaţie, şi elogiind boierimea autohtonă, s. consideră posibilă refacerea comunităţii naţionale printr-o cultură unică (atât pentru păturile de sus cât şi pentru ţărănime). Un merit al s. este pregătirea culturală şi morală a Marii Uniri din 1918. Pe plan literar, s. a încercat să continue ideile „Daciei literare", promovând o literatură pentru popor şi cultivând inspiraţia din trecutul istoric şi din folclor. Datorită însă confuziei între estetic şi etic, s. nu s-a impus ca un curent literar, literatura strict sămănătoristă fiind lipsită de valoare, cu un pronunţat caracter tezist. SĂMĂNĂTORIST, -Ă (SEMĂNĂTOR |ST) (< sămănătorism) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine sămănătorismului, care se încadrează în acest curent. 2. S. m. şi f. Adept al sămănătorismului. SĂMĂNĂTORUL, săptămânal literar, apărut la Bucureşti (2 dec. 1901-27 iun. 1910). La conducerea revistei s-au aflat succesiv: Al. Vlahuţă, G. Coşbuc, I. Chendi, Şt. O. losif, N. lorga, M. Sadoveanu, A.C. Popovici ş.a. Revista a promovat o literatură de inspiraţie rurală şi istorică, legată de tradiţie. Colaboratori: I. Slavici, G. Murnu, I. Minulescu, I. Agârbiceanu, E. Gârleanu, O. Goga ş.a. V. sămănătorism. SĂMÂNŢĂ (lat. *sementia) s. f. 1. Complex de ţesuturi care la plantele superioare conţine embrionul; provine din ovul în urma fecundaţiei. Seminţele sunt acoperite de un înveliş protector numit tegument şi conţin rezerve de hrană în endosperm sau cotiledoane. La angiosperme sunt închise în fruct, la gimnosperme sunt nude. Ajunse în condiţii favorabile, germinează, dând naştere unei noi plante. în cazuri particulare, prin apomixie, se pot forma seminţe şi fără fecundaţie. Majoritatea plantelor dispun de adaptări complexe pentru a realiza dispersia seminţelor cu ajutorul vântului, al apei sau animalelor. <0> Loc. De sămânţă = păstrat pentru reproducere; de prăsilă. ♦ Cantitate mică din ceva, fărâmă, strop. ♦ (La pl.) Grăunţe germinative folosite în alimentaţie, în medicină etc. 2. (Pop.) Spermă. 3. Viţă, neam, seminţie; specie, soi, fel. 4. Fig. Izvor, sursă. ♦ Pricină, motiv, cauză. SĂMÂNŢQS -OASĂ (< sămânţă) adj., s. f. pl. 1. Adj. (Despre fructe) Care are multe seminţe. 2. S.f. pl. Grup de plante pomicole cu fructe cărnoase, provenite din dezvoltarea receptaculului floral şi a ovarului; conţin mai multe seminţe, situate în cinci loji (ex. mărul, părul, gutuiul, moşmonul). SĂNĂTATE (lat. sanitatem) s. f. Stare a unui organism neatins de boală şi în care toate organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal. Casă de s. = sanatoriu; (înv.) ospiciu. SĂNĂTESCU, Constantin (1885-1947, n. Craiova), general român. A comandat Corpul 4 armată (1941 — 1943) care a participat la eliberarea Basarabiei, precum şi la operaţiunile militare de la Odessa şi Cotul Donului. Comandant al Armatei a IV-a (1943-1944). Mareşal al Palatului (apr.-aug. 1944). Preşedinte al Consiliului de Miniştri (23 aug.-6 dec 1944). Şef al Marelui Stat Major (dec. 1944-iun. 1945). Rol important la pregătirea şi înfăptuirea loviturii de stat de la 23 aug. 1944 şi la crearea condiţiilor de stabilire a noului statut politic şi juridic intern şi internaţional al ţării. SĂNĂTOS, -OASĂ (lat. *sanitosus) adj. 1. Care prezintă starea de sănătate. ♦ (Despre plante, fructe etc.) în perfectă stare, nevătămat. 2. Favorabil pentru sănătate; salubru. + (Substantivat, f.) A o lua (sau şterge) la sănătoasa = a pleca în grabă, în fugă pentru a nu păţi ceva. 3. Bun, înţelept; potrivit, recomandabil. ♦ (Despre acţiuni) Serios, temeinic. SĂNDULENI, com. în jud. Bacău, situată în depr. Tazlău, la poalele V ale culmii Pietricica, la confl. râului Răchitiş cu Tazlăul; 4 492 loc. (2005). Nod rutie. SĂNDULESCU, Al[exandru] (n. 1929, Pleşeşti, jud. Buzău), istoric Iile-rar. Monografii despre G. Topârceanu, B. Delavrancea, D. Zamfirescu, preocupări speciale pentru memorialistică şi corespondenţa clasică („Literatura epistolară"), studii despre scriitori clasici şi moderni („Constelaţii literare"); memorialistică („Operaţie pe cord deschis"). SĂNDULESCU, Aureliu Emil (n. 1932, Bucureşti), fizician român. Acad. (1992). Visiting profesor la universităţi din Franţa, Germania, S.U.A. ş.a. Cercetări în fizica nucleară teoretică, care au dus la o nouă direcţie în domeniu („Teoria microscopică a dezintegrării alfa“). A descoperit experimental dezintegrarea cu emisie de neon din câteva nuclee. SĂNDULESCU, Mircea loan Va-lentin (n. 1933, Sibiu), geolog român. Acad. (1994). Contribuţii în domeniile geotectonicii, geologiei structurale şi Aureliu Emil Sănduiescu 315 SĂPUNAR Mircea loan Săndulescu stratigrafiei („Consideraţii asupra posibilităţilor de corelare a structurii Carpaţilor Orientali şi Occidentali", „Cainozoic Geotectonic History of the Carpathians", „Overview on Romani-an Geology"). SĂNDULEŞTI, com. în jud. Cluj, situată în SE dealurilor Feleacului, pe râul Valea Racilor; 1 866 loc. (2005). Expl. de gips (în satul Copăceni) şi de calcar (în satuj S.). Pomicultură (meri, pruni, peri). în satul S., atestat documentar în 1288, se află biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 15, cu unele modificări din sec. 16) şi o biserică unitariană (sec. 15). SĂNIŞOARĂ (SĂNICIOARĂ) s. f. Plantă erbacee perenă din familia umbeliferelor, înaltă de 30-40 cm, cu frunzele bazale palmat-lobate şi flori mici, alb-roşietice (Sanicula europaea). Este răspândită în Europa, Asia, America de Nord. SĂNIUŞ (< sanie) s. n. 1. Derdeluş. 2. Faptul de a se da cu săniuţa. ^ Loc. D-a săniuşul = lunecând cu sania. SĂPA (lat. sappare) vb. I tranz. 1. A face o adâncitură, o groapă, un Şanţ în pământ cu ajutorul unei sape (sau al unei maşini de săpat) 2. A fărâmiţa pământul cu sapa sau cu cazmaua (pentru a însămânţa, a prăşi etc.) 3. Tranz. şi refl. Fig. A (se) forma, a (se) întipări o urmă adâncă. 4. (Despre ape, ploi etc.) A roade, a măcina, a surpa; a distruge. ^ Expl. A săpa pe cineva = a unelti împotriva cuiva. SĂPAT (< săpa) s. n. Acţiunea de a săpa; săpătură (1). ♦ Praşilă, prăşit. SĂPATA, com. în jud. Argeş, situată în zona de contact a C. Piteştiului cu piemontul Cotmeana, pe cursul superior al râului Cotmeana; 1 935 loc. (2005). Reşed. com. S. este satul Mârţeşti. Expl. de petrol şi Qaze naturale. Pe terit. satului Mârţeşti au fost descoperite vestigiile unui castru roman (125 x 90 m), cu turnuri dreptunghiulare la colţuri, înconjurat de un şanţ de 25 m lăţime, cu zidul de incintă construit din cărămizi legate cu mortar de pământ, nisip şi var. De aici s-au recuperat obiecte ceramice, opaiţe, garnituri de costum ajurate etc. în satul Găinuşa se află biserica Sf. Nicolae (1802). SĂPĂLjGĂ (< sapă) s. f. Unealtă asemănătoare cu sapa, dar cu o lamă mai mică, folosită în lucrări de grădinărie şi în legumicultură; are uneori în partea opusă lamei una sau două gheare (colţi). SĂPĂTOR, -OARE (< săpa) 1. S. m. şi f. Persoană care sapă, muncitor cu sapa. 2. S. f. Maşină de săpat. SĂPĂTURĂ (< săpa) s. f. 1. Săpat. 2. Cavitate executată în scoarţa Pământului, cu ajutorul unor procedee manuale sau mecanizate, în vederea executării diferitelor lucrări de ordin tehnic (explorări ale terenului, denivelări, construcţii hidrotehnice, căi de comunicaţii etc.). SĂPÂNŢA, com. în jud. Maramureş, situată la poalele N ale m-ţilor Gutâi, la confl. râului Săpânţa cu Tisa, la graniţa cu Ucraina; 3 334 loc. (2005). Expl. de gresii şi andezit. Produse casnice de artizanat (cergi, dopuri, piese de port popular ş.a.). Izvoare cu ape minerale bicarbona-tate, clorurate, sodice, calcice, carbo-gazoase folosite în cură internă pentru tratarea gastritelor cronice hiperacide, a bolilor ulceroase gastro-duodenale, a colecistitelor cronice şi colitelor cronice, a formelor simple de diabet zaharat ş.a. Rezervaţia naturală Poiana Brazilor. în satul S., menţionat documentar în 1373, se află „Cimitirul vesel", unic şi original, începând din 1936, pe crucile mormintelor, meşterul popular Ion Stan Pătraş şi, ulterior, ucenicii lui au crestat epitafe şi au pictat în culori, cu multă ingeniozitate şi umor, imagini ale persoanelor defuncte, redând caricatural părţile bune şi, mai ales, defectele caracteristice ale celor dispăruţi. Epitafurile în versuri, pline de duh, comprimă biografiile decedaţilor, completând valoarea artistică a imaginii pictate. în cimitir există şi mormântul lui Ion Stan Pătraş, însoţit de o cruce pe care n-a apucat să şi-o termine, fiind isprăvită de elevii lui care-i continuă meşteşugul. SĂPOCA, com. în jud. Buzău, situată în zona de contact a C. Buzăului cu Subcarpaţii Buzăului, la poalele dealurilor Pâclelor şi Blăjani, pe râul Slănic, în apropiere de confl. acestuia cu râul Buzău; 3 161 loc. (2005). Centru viticol. Spital de neuropsihiatrie. Satul S. este atestat documentar în 1526. Biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1692), în satul Măteşti. SĂPTĂMÂNA INTERNAŢIONALĂ A MUZICII NOI, festival internaţional înfiinţat în 1991 la Bucureşti, care se desfăşoară anual între 23 şi 30 mai şi are ca scop promovarea muzicii contemporane româneşti şi internaţionale. SĂPTĂMÂNAL, -Ă (< săptămână) adj. Referitor la intervalul de timp de o săptămână, care se produce o dată pe săptămână. + (Şi substantivat, n.; despre publicaţii) Care apare o dată pe săptămână, de regulă în aceeaşi zi; hebdomadar. SĂPTĂMÂNĂ (lat. septimana) s. f. Diviziune calendaristică de şapte zile consecutive, care se socoteşte de luni dimineaţa până duminică seara; p. ext orice interval de timp de şapte zile consecutive. 4- (în religia creştină) Săptămâna mare (sau a patimilor) = s. de dinaintea Paştilor. Săptămâna luminată = s. care începe după duminica Paştilor. Săptămâna brânzei = prima s. din postul Paştilor, în care Biserica ortodoxă permite consumul produselor lactate. ♦ Interval de şapte zile consacrat în mod oficial unei anumite activităţi (ex. s. filmului). SĂPUN (lat. sapo, saponis) s. n. Sare a unui acid gras, cu metale sau amine, rezultată în urma procesului de saponificare. Săpunurile sunt caracterizate prin faptul că soluţiile lor în apă sau în solvenţi organici au proprietăţi coloidale. S. menajer (de rufe sau de toaletă) solubil în apă, se obţine prin tratarea grăsimilor sau a acizilor graşi cu hidroxid de sodiu sau de potasiu, la care se adaugă unele ingrediente (coloranţi, parfumuri etc.) S. altor metale decât sodiul şi potasiul (ex. litiu, calciu, aluminiu, zinc etc.) sunt insolubile în apă şi se utilizează la fabricarea unsorilor consistente, ca adaosuri la prelucrarea unor materiale plastice etc. -0- S. medicinal = s. preparat din uleiuri vegetale şi hidroxid de sodiu sau de potasiu, utilizat în prepararea pilulelor laxative, a supozitoarelor, în dermatologie etc. SĂPUNAR (< săpun) s. m., adj. 1. S. m. Persoană care se ocupă cu fabricarea săpunului. 2. Adj. Cartofi săpunari = soi superior de cartofi, având o formă lunguiaţă şi miezul alb-roz. SĂPUNEALĂ 316 SĂPUNEALĂ (< săpuni) s. f. 1. Acţiunea de a (se) săpuni; săpunit. ♦ Fig. (Fam.) Observaţie aspră, mustrare, dojană. ^ 2. Clăbuci, spumă de săpun. SĂPUNj (< săpun) vb. IV tranz. şi refl. 1. Tranz. şi refl. A (se) da, a (se) freca cu săpun. ♦ Spec. A(-şi) acoperi barba cu spumă de săpun înainte de a se rade. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A face cuiva observaţii aspre, a mustra, a dojeni, a certa. SĂPUN IŞRĂ (< săpun) s. f. Cutie sau vas mic în care se ţine săpunul de toaletă; savonieră. SĂRA (lat. salare) vb. I tranz. A pune, a presăra sare în alimente pentru a le da un gust bun sau pentru a le conserva. SĂRAC, -Ă (< bg., ser.) adj. 1. (Şi subst.) Lipsit de bunurile materiale necesare traiului, fără avere; sărman, nevoiaş. 2. Lipsit de..., fără. ^ S. cu duhul = lipsit de inteligenţă; prost. ♦ Care posedă ceva în. cantitate insuficientă, nesatisfăcătoare. ♦ (Despre pământ) Nefertil, neroditor. ♦ Fig. Lipsit de conţinut, neexpresiv. 3. Biet, nenorocit. SĂRAC, Gheorghe (n. 1938, sat. Bălaia, jud. Bihor), tenor şi cântăreţ român de muzică populară şi romanţe. Repertoriu folcloric autentic de cântece vechi specifice stilului bihorean, cântece trăganate, de şezătoare, jocuri. Stil bazat pe căldura şi patosul interpretării; antologii şi integrale ale romanţei româneşti pe versuri de Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Octavian Goga, George Coşbuc. SĂRACA, Mănăstirea - v. Gătaia. SĂRARE (< săra) s. f. Acţiunea de a săra. ♦ Tratare a pieilor cu sare (la care se adaugă substanţe dezinfectante), făcută la maximum 6-8 ore după jupuire, pentru conservarea lor. SĂRARU, Dinu (n. 1932, Râmnicu Vâlcea), scriitor român. Director al Teatrului Mic (1977-1989) şi al Teatrului Naţional din Bucureşti (2001-2004). Bogată activitate de cronicar teatral. Romane sociale, de reinterpretare subtextual polemică a unor teme consacrate („Nişte ţărani", cel mai bun roman al său, „Clipa"). Scenarii de film, ecranizări după propriile romane. SĂRAT, -Ă (< săra) adj. 1. Care conţine sare. ♦ (Despre alimente) Căruia i s-a adăugat sare (pentru a-i da gust sau în scopul conservării); cu prea multă sare. 2. Fig. (Despre preţuri, dobânzi etc.) Foarte ridicat, mare. 3. (Despre vorbe, glume) Spiritual; caustic, sarcastic. Lac sărat = lac cu conţinut ridicat de săruri în Dinu Săraru apă (de obicei cu ape clorurat-so-dice, uneori sulfatat-sodice). Se întâlnesc îndeosebi în regiunile aride ale globului (ex. Marea Moartă, care atinge valori ale salinităţii de 325%o, Marele Lac Sărat din S.U.A.) în lacuri bogate în zăcăminte de sare sau cu roci bogate în săruri. Unele l.s. s-au format în vechi ocne prăbuşite (ex. cele de la Ocna Sibiului, Sovata, Ocnele Mari, Slănic-Prahova). Lagunele maritime intră tot în categoria, l.s. SĂRATA, com. în jud. Bacău; 2 181 loc. (2005) situată în Subcar-paţii Trotuşului, pe dreapta Şiretului. Izvoare minerale sulfuroase, bicarbo-natate, calcice, sodice şi clorurate de mare concentraţie (57-238 g/l). SĂRATA, Câmpia Săratei, subunitate a C. Române, situată în partea central-nordestică a acesteia, între văile râurilor Buzău (la E), Cricovu Sărat (la V), glacisul Istriţei (la NNV) şi C. Bărăganului (la SSE). Este o unitate de subsidenţă, formată din depozite aluvionare holocene, drenată de numeroase văi (Sărata, Năianca, Ghighiu, Bălana ş.a.), acoperită predominant cu soluri cernoziomice, propice culturilor agricole. SĂRATA-MONTEORU, staţiune balneoclimaterică de interes general, cu funcţionare permanentă, situată în satul cu acelaşi nume al com. Merei, jud. Buzău, în depresiunea Sărata, la poalele dealului Istriţa, la 18 km NV de municipiul Buzău. Haltă de c.f. (inaugurată la 13 sept. 1872). Expl. de petrol (din 1845). Factorii naturali de cură sunt climatul de cruţare, apele minerale sărate, sodice, iodurate, bromurate, calcice, magneziene, unele sulfuroase, de mare concentraţie (188,5 g/l) şi nămolul mineral sulfuros. Staţiunea funcţionează neîntrerupt din 1895, fiind recomandată pentru tratarea afecţiunilor reumatismale, a celor posttraumatice, neurologice periferice, ginecologice ş.a. Pe terit. satului S.-M. există unul dintre cele mai importante complexe arheologice din România (v. Merei). SĂRĂCĂCIOS, -OASĂ (< sărac) adj. 1. Care dovedeşte sărăcie-caracteristic omului sărac, de om sărac. ♦ (Despre hrană) în cantitate mică, modest. ♦ (Despre pământ) Nefertil, neroditor. ♦ Fig. Lipsit de conţinut, neexpresiv. 2. (Rar, despre oameni) Sărac; cu înfăţişare de om sărac. SĂRĂCIE s.f. 1. Lipsa mijloacelor materiale necesare pentru existenţa umană decentă (incluzând asigurarea „coşului" zilnic necesar), situarea veniturilor pe membru de familie sub un prag, considerat ca limită minimă; starea celui sărac. Lipsa acută a mijloacelor materiale, care nu permite nici asigurarea nevoilor elementare, este caracterizată drept s. extremă (severă). Combaterea sărăciei constituie o componentă esenţială a programelor naţionale de dezvoltare şi se află în atenţia O.N.U. (inclusiv prin Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare); implică măsuri pentru dezvoltarea economiei, creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă, a nivelului de educaţie şi a calificării profesionale, programe de asistenţă socială (inclusiv prin asigurarea unui venit minim garantat). C. 12% din populaţia Terrei se află în situaţia de sărăcie severă iar 17% este afectată de o sărăcie cronică; conform statisticilor O.N.U. 30% din populaţie trăieşte în sărăcie relativă. Expr. Sărăcie lucie (sau neagră) = sărăcie mare, mizerie. ♦ Aspect sărăcăcios. ♦ P. ext. Cantitate insuficientă (de ceva); lipsă. 2. Fig. Epitet depreciativ; lipsit de valoare. SĂRĂCINEŞTI, Mănăstirea - v. Păuşeşti-Măglaşi. SĂFIĂRIE (< sare) s. f. Loc adăpostit, amenajat în pădure, unde se depun bulgări de sare pentru vânatul mare rumegător (cerbi, căprioare etc.). SĂRĂROIU, Ileana (1936-1979, n. Valea Voievozilor, jud. Dâmboviţa), cântăreaţă română de muzică populară şi romanţe. S-a remarcat prin complexele disponibilităţi aje vocii cu inflexiuni dramatice în registrul grav şi prin patosul trăirilor emoţionale, excelând în cântecele de petrecere lirice, de tematică familiară, dar şi în cele de^ petrecere şi în cuplete de revistă. în creaţiile personale a realizat o originală sinteză între cântecul liric propriu-zis ţărănesc şi romanţă. SĂRĂTURARE, (PEDOL.) v. salinizare. SĂRĂTURĂ (< săra) s. f. 1-Faptul de a fi sărat; p. ext. sarea 317 SĂRULEŞTI conţinută de ceva. ♦ Aliment (prea) sărat; spec. (la pl.) aliment conservat în sare. 2. Denumire generică a solurilor care au un conţinut ridicat h. de săruri solubile în orizontul superior sau depuneri (eflorescenţe) de săruri ‘ la suprafaţă. Se disting s. marine (formate pe litoral, sub acţiunea valurilor sau a mareelor) şi s. continentale (formate în condiţiile unor temperaturi ridicate în locuri cu apa freatică aproape de suprafaţă, care se deplasează ascendent iar apoi se evaporă). Se mai formează şi prin secarea lacurilor sărate sau în jurul izvoarelor sărate. Vegetaţia de s. cuprinde doar puţine specii, în general pipernicite, cu adaptări specifice; printre cele mai caracteristice se numără Salicornia europaea, Suaeda maritima, Artemisia maritima. SĂRĂTURILE, grind de origine marină situat în extremitatea de E a Deltei Dunării (jud. Tulcea), la N de braţul Sfântu Gheorghe. Extins de-a lungul ţărmului Mării Negre, grindul S. este alcătuit din cordoane de nisip alăturate, între care apar fâşii depresionare, inundate la viituri. Lungime: 9 km; lăţime max.: 10 km; supr. 7 500 ha; alt. max.: 4 m. Relief de dune (mobile), cu alt. medii de 2,5 m. Vegetaţie săracă. Unii oameni de ştiinţă presupun că grindul S. ar corespunde cu fosta ins. Peuce, amintită de Strabon în scrierile sale. Grindul S., care se continuă spre N cu un îngust cordon litoral până la Sulina, este traversat de canalul Tătaru pe direcţie N-S. SĂRĂŢEL v. Şieu-Măgheruş. SĂRÂŢENI, com. în jud. Mureş; 1 716 loc. (2005). SĂRBĂTOARE (< serba) s. f. 1. Solemnitate, sărbătorire cu caracter comemorativ; ziua consacrată acestei solemnităţi. + Zi în care nu se lucrează. 4- S. legală = zi în care (în mod oficial) întreprinderile şi instituţiile nu lucrează. S. naţională = sărbătorire (comemorativă) a unui eveniment însemnat din istoria patriei; ziua •n care se aniversează evenimentul respectiv. + Loc. De sărbătoare = festiv, sărbătoresc. De (sau în) sărbători = cu ocazia sau în timpul sărbătorilor (religioase); p. restr. în tmripul Paştelui sau al Crăciunului. 2. Zi consacrată serviciului divin pentru comemorarea unui eveniment religios sau pentru sărbătorirea unui sfânt. 3. Sărbătorire, serbare organizată ocazional; petrecere. SĂRBĂTORESC, -EASCĂ (< sărbătoare) adj. De sărbătoare; solemn, festiv. SĂRBĂTORj (< sărbătoare) vb. IV tranz. A onora, a cinsti o persoană sau un eveniment important printr-o festivitate sau printr-o petrecere; a serba. SĂRBEZELE (< searbăd) s. f. pl. (BOT.) Strugurii-ursului. SĂRCINER (< sarcină) s. n. (Pop.) Par cu ramificaţii scurte pe care se atârnă hainele, vasele, săculeţele cu brânză pusă la scurs etc. SĂR| (lat. salire) vb. IV intranz. 1. A se desprinde de la pământ ridicându-se brusc în sus şi a reveni în acelaşi loc; a sălta (1). ♦ A se deplasa prin salturi. <£- Loc. Pe sărite = trecând peste anumite părţi, omiţând anumite părţi. + A dansa, a ţopăi. A face o săritură, a se arunca de sus în jos. + Fig. A trece brusc de la un lucru la altul, de la o idee la alta. 2. A trece peste un obstacol printr-o săritură; a escalada. ^ Expr. A sări peste cal = a exagera. ♦ Tranz. Fig. A trece cu vederea, a omite. 3. (Despre lucruri) A se ridica (brusc) în sus sub impulsul unei forţe din afară, al unei lovituri. ^ Expr. A sări în aer = a fi distrus de o explozie. 4. A se ridica, a se scula brusc (şi a porni); a se grăbi, a se repezi să facă ceva. Expr. A sări cu gura = a interveni brusc în discuţie. ♦ A veni degrabă în ajutorul cuiva. Săriţi! = strigăt de ajutor. ♦ A se năpusti asupra cuiva; a ataca. Expr. A sări cu gura la cineva = a certa (pe cineva). 5. A apărea, a se ivi pe neaşteptate; a ţâşni. <0* Expr. A sări în ochi = a fi evident. 6. A se ridica brusc (în picioare); a tresări. 7. A se desprinde brusc din locul în care a fost fixat, a-şi schimba brusc poziţia. ^ Expr. A-i sări (cuiva) ţandăra (sau ţâfna, muştarul) = a se înfuria, a se enerva. I A se desprinde, a ţâşni, a împroşca. SĂRINDAR (< ngr.) s. n. Rugăciuni făcute de preoţii ortodocşi timp de 40 de zile în şir, în timpul liturghiei, pentru diferite dorinţe ale credincioşilor, pentru iertarea păcatelor, pentru cei suferinzi sau pentru pomenirea celor morţi. SĂRjT, -Ă (< sări) adj., s. f. I. Adj. 1. Smintit, ţicnit. 2. Cu inima sărită = plin de emoţie, speriat, înfricoşat. II. s. f. A-şi ieşi din sărite = a-şi pierde cumpătul, a se enerva. SĂRITOR, -OARE (< sări) adj. 1. Care sare; (despre apă) care ţâşneşte. 2. Care e gata să ajute pe cineva, care sare în ajutorul cuiva. 3. (Şi subst.; despre un sportiv) Care participă la probele de sărituri. SĂRITURĂ (< sări) s. f. 1. Rezultatul acţiunii de a sări; salt. ♦ Spaţiu cuprins printr-un salt; p. ext. distanţă mică. + Omisiune (de pagini, de litere etc.), trecere cu vederea. 2. (SPORT) Desprindere temporară a unui concurent de ia sol sau de pe o instalaţie, făcând un salt în înălţime, în adâncime sau în lungime (care constituie probe în atletism), ca urmare a unei mişcări bruşte de pe loc sau cu elan; (la pl.) subramură (probă) a atletismului, nataţiei, schiului etc. SĂRMAN, -Ă (< bg., ser.) adj. 1. (Şi subst.) Sărac (1). ♦ Biet, nenorocit. 2. (Reg.) Orfan. SĂRMAŞ 1. Câmpia colinară a Sărmaşului, subunitate a pod. Transilvaniei, situată la N şi V de valea Mureşului, cuprinsă între Reghin şi Luduş. Relieful, cu alt. de 400-600 m, suprapus în mare parte peste structuri de domuri, este format dintr-o succesiune de interfluvii prelungi, domoale, cu versanţi asimetrici, afectaţi de ravene şi alunecări de teren. Râurile care drenează câmpia (Lechinţa, Pârâu de Câmpie, Şesu, Bologa, Şar, Agriş ş.a.) prezintă văi largi, cu lunci extinse, în care se remarcă adesea procese de înmlăştinire. Structura în domuri determină prezenţa unor însemnate zăcăminte de gaze naturale, exploatate la Zau de Câmpie, Sărmăşel, Şincai, Bogata, Luduş, Ceuaşu de Câmpie, Râciu, Ulieş ş.a. 2. Com. în jud. Harghita, situată în N depr. Giurgeu, la poalele NV ale m-ţilor Giurgeu, pe cursul superior al râului Mureş; 4 137 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul S.). Expl. de aglomerate andezitice. Expl. şi prelucr. lemnului (în satul Hodoşa). Centru de ţesături şi cusături populare (satul Ş.). Muzeu etnografic (în satul S.). în satul S., atestat documentar în 1850, se află biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1936-1939, renovată şi repictată în anii 1989-1994 şi resfinţită la 29 aug. 1994). SĂRMAŞU, oraş în jud. Mureş, situat în câmpia colinară a Sărmaşului, pe cursul superior al Pârâului de Câmpie; 7 607 loc. (2005). Staţie de c.f. şi halte de c.f. (în satele Balda, Sărmăşel şi Sărmăşel-Gară). Expl. de gaze naturale (în satul Sărmăşel). Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea). Produse textile. Muzeu cu colecţii de istorie şi etnografie (în satul S.). Centru de prelucr. artistică a lemnului, de cusături şi ţesături populare. Localitatea S. apare menţionată documentar, ca sat, în 1329. Declarat oraş la 6 oct. 2003. Biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, datând din 1692, a fost mutată în 1939 din satul Dâmb îp satul Sărmăşel-Gară. Biserica păstrează picturi pe pereţii interiori realizate în 1781 de Toader zugravul. SĂRULEŞTI 1. Com. în jud. Buzău, situată în Subcarpaţii SĂRUT 318 Buzăului, la poalele S ale dealului Bisoca, în zona de confl. a râului Pecineaga cu Slănicul; 1 516 loc. (2005). Pomicultură (meri, pruni, nuci, peri). 2. Com. în jud. Călăraşi, situată în C. Bărăganului, pe cursul mijlociu al râului Mostiştea; 3 042 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.), inaugurată la 17 nov. 1886. Piscicultură în iazuri şi heleşteie. SĂRUT (< săruta) s. n. Faptul de a săruta; sărutare, sărutat. (REL.) Gest cultic semnificând, iniţial, transferul de forţă magică, nevoia de comunicare sau adoraţia smerită (sărutarea picioarelor, a icoanelor); ulterior, este substituit cu s. mâinii, ca mijloc de mimare a sentimentului religios. SĂRUTA (lat. salutare) vb. I tranz. şi refl. A atinge cu buzele pe cineva sau ceva în semn de afecţiune, de prietenie, de respect, de dragoste; fam. a pupa. SĂSCIORI, com. în jud. Alba, situată la poalele N ale m-ţilor Şureanu, pe cursul mijlociu al râului Sebeş; 5 931 loc. (2005). Hidrocentrală (42 MW), intrată în funcţiune în 1987. Rezervaţia naturală Oul Arşiţei. Renumite centre de ceramică roşie, nesmălţuită (în satele S. şi Loman), de prelucrare artistică a lemnului şi de confecţionare a uneltelor din lemn (în satul Loman). Vechi şi vestite centre de realizare a icoanelor pe sticlă, la S., Loman şi Laz, cu tradiţie din sec. 18 (icoanele se caracterizează printr-o gamă cromatică sobră, bazată pe tonuri de verde şi gri argintiu). în satul Căpâlna, atestat documentar în 1386, au fost descoperite vestigiile unei cetăţi dacice (sfârşitul sec. 2 Î.Hr.— anul 106 d.Hr.), iar în satele S. şi Laz, menţionate documentar în 1309 şi, respectiv în 1357, se află ruineje unor cetăţi medievale din sec. 13. în satul Sebeşel, atestat documentar în 1382, există casa pictorului Sava Henţia (1848-1904), elev al lui Theodor Aman, şi un monument închinat eroilor căzuţi în timpul celor două războaie mondiale. La Căpâlna îşi desfăşoară activitatea celebrul ansamblu popular „Fetele de la Căpâlna“. SĂSESC, -EASCĂ (< sas) adj. Care aparţine saşilor, privitor la saşi. SĂSOAICĂ (< sas2) s. f. Femeie care face parte din populaţia săsească. SĂTEAN, -EANCĂ (< sat) s. m. şi f. Persoană care locuieşte într-un sat, având îndeletniciri rurale; ţăran. SĂTESC, -EASCĂ (< sat) adj. Care aparţine satului, privitor la sat; de sat, de la sat. SĂTMAR v. Satu Mare (1). SĂTUL, -Ă (lat. satullus) adj. 1. Care a mâncat sau a băut destul, care s-a săturat. 2. Fig. Mulţumit, satisfăcut (de sau cu ceva). ♦ Ajuns la saturaţie; dezgustat, plictisit, scârbit. SĂTURA (< lat. saturare) vb. I tranz. şi refl. 1. A(-şi) potoli pe deplin foamea sau setea, a (se) îndestula cu mâncare sau cu băutură. ^ Loc. Pe săturate = atât cât este necesar pentru potolirea deplină a foamei sau a setei. 2. Fig. A deveni sau a face să devină mulţumit, satisfăcut (de sau cu ceva). ♦ A fi sau a face să fie plictisit, dezgustat, scârbit de ceva. SĂŢIOS, -OASĂ (< saţ) adj. (Despre alimente) Care satură, care ţine de foame; nutritiv. SĂU, SA (lat. suus, sua) pron. pos., adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de art. „al“, „i“, „ai“, ,,ale“) înlocuieşte numele obiectului posedat de cel despre care se vorbeşte, înlocuind totodată şi numele acestuia; stiloul meu seamănă cu al său. + (Pop.: la sg.) Indică soţul sau soţia persoanei despre care se vorbeşte: vine cu al său. ♦ (La m. pl.) Indică familia sau rudele celui despre care se vorbeşte: ai săi vin mâine. ♦ (La m. sg.) Indică proprietatea, avutul celui despre care se vorbeşte: poartă numai ce-i al său. ♦ (La f. pl.) Indică preocupările, obiceiurile, tabieturile persoanei despre care se vorbeşte: greu îl scoţi dintr-ale sale. II. Âdj. pos. 1. Care aparţine persoanei despre care se vorbeşte: s-a aşezat pe scaunul său; părul său este ondulat. 2. (Indică subiectul, autorul unei acţiuni) Răspunsul său face o bună impresie. SĂUCA, com. în jud. Satu Mare, situată în zona de contact a C. Tăş-nadului cu dealurile Crasnei; 1 467 loc. (2005). Satul S. apare menţionat documentar în 1220, iar satele Silvaş, Cean, Becheni şi Chisău în anii 1234, 1244, 1334 şi 1475. SĂUCAN, Mireea (1928-2003, n. Paris), regizor român de film. în anii ’50-’70, ai sec. 20, realizează filme documentare („Casa de pa strada noastră11, „Un sul de ceară11) şi de ficţiune („Ţărmul n-are sfârşit11, „Meandre11) marcate de o permanentă preocupare pentru înnoirea limbajului cinematografic în sincronism cu tendinţele internaţionale. SĂUCEŞTI, com. în jud. Bacău, situată pe interfluviul dintre Şiret şi Bistrita, pe cursul inferior al râului Turbata; 4 600 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Şerbeşti). în satul S. se află biserica Adormirea Maicii Domnului (ctitorie din 1825 a domnului Ion Sandu Sturdza, restaurată în 1860 de fiul său, Costache Sturdza), iar în satul Şerbeşti, biserica Sf! Nicolae (1843-1844, reparată în anii 1921-1922, cu un pridvor adăugat în 1929-1930) şi un conac din 1890. SĂULESCU, Gheorghe (1798-1864, n. Roşieşti, jud. Vaslui), filolog, istoric şi poet român. Promotor al învăţământului în limba română în Moldova. Manuale didactice. Autor al unei gramatici a limbii române; versuri. SĂULESCU, Mihai (1888-1916, n. Bucureşti), scriitor român. Versuri simboliste („Departe11, „Viaţa11); piesa de teatru „Săptămâna luminată11 anunţă expresionismul românesc. A murit pe front, în cele dintâi zile ale intrării României în Primul Război Mondial. SĂULESCU, Nicolae N. (n. 1939, Bucureşti), inginer agronom român. M. coresp. al Acad. (1990), cercetător ştiinţific la Bucureşti. Contribuţii la fundamentarea teoretică şi la crearea experimentală a unor soiuri de grâu (Lovrin 24, Fundulea 29, Flamura 85 etc.). SĂULEŞTI, com. în jud. Gorj, situată în E dealurilor Jiului, pe dr. râului Gilort; 2 391 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul Bibeşti), inaugurată la 16 febr. 1888. Expl. de gaze naturale (în satul Bibeşti). Loc fosilifer. SĂVĂDISLA, com. în jud. Cluj, situată în depresiunea cu acelaşi nume, la poalele NE ale masivului Muntele Mare şi cele de V ale dealurilor Feleacului, pe râul Feneş; 4 427 loc. (2005). Expl. de marmură roşie. Pomicultură. Muzeu cu colecţii de artă. în satul S., menţionat documentar în 1332, se află un castel (sec. 19), în satul Vlaha, o biserică romano-catolică din sec. 14, cu picturi murale interioare din 1380, în satul Stolna există biserica Sf. Nicolae (1730, cu picturi murale interioare din 1772), iar în satul Finişel biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1758, cu picturi pe pereţii interiori datând din 1807). SĂVĂRŞ! (< sl.) vb. IV tranz. 1. A face, a îndeplini; a comite. 2. A duce ceva la bun sfârşit, a termina cu bine; a realiza, a înfăptui. ♦ Refl. (Pop.) A muri. SĂVÂRŞIN, com. în jud. Arad, situată la poalele SE ale m-ţilor Zarand şi cele NE ale pod. Lipovei, pe valea Mureşului; 3 199 loc. (2005). Staţie (în satul S.) şi haltă de c.f. (în satul Toc). Expl. de molibdenit (în satul Troaş), de granit (în satul S.) şi de marmură (în satul Căprioara). Expl. şi prelucr. lemnului. 319 SÂMBĂTA DE SUS în satul S., atestat documentar în 1479, se află un muzeu cu colecţii de artă plastică şi decorativă (grafică universală, artă decorativă din Extremul Orient, grafică şi pictură semnate de Eugen Popa şi Gina Hagiu) şi de etnografie, iar în satul Temeşeşti, menţionat documentar în 1479, un punct muzeal cu colecţii de port popular, ţesături, icoane, ceramică ş.a. Pomicultură (meri, pruni). în satul S. se află un castel (sec. 18), în stil neoclasic, cumpărat de regele Mihai I în 1941, naţionalizat în 1948 şi retrocedat acestuia în anul 1998. Biserica de lemn Sfinţii Trei Ierarhi (1782), în satul Troaş. Obiective ocrotite: Peştera lui Duţu, Peştera Sinesie. SĂVENI 1. Oraş în jud. Botoşani, situat în C. Jijiei, în zona de confl. a râului Podriga cu Başeu; 8 349 loc. (2005). Staţie de c.f. Nod rutier. Fabrici de confecţii şi de produse alim. Muzeu de istorie şi arheologie (1964). Casa memorială „Mihai Ciucă". Localitatea apare menţionată documentar, ca aşezare rurală, la 11 apr. 1546, iar la 4 aug. 1818 primeşte statut de târg (prin hrisovul domnesc semnat de Scarlat Callimachi) cu drept de a ţine 12 iarmaroace pe an pentru comerţ cu vite. Declarat oraş în 1920, a fost trecut în rândul aşezărilor rurale în 1950 şi a redevenit oraş la 17 febr. 1968. Monumente: rateşul/hanul (sec. 18), care adăposteşte Muzeul de istorie şi arheologie; bisericile Sf. Nicolae (1880) — o îmbinare a stilului gotic cu cel bizantin — şi Sf. Gheorghe (1804-1805, reconstruită în anii 1890-1895, ca urmare a deteriorării provocate de un trăsnet care a lovit biserica în 1884). 2. Com. în jud. Ialomiţa, situată în C. Bărăganului, pe dr. râului Ialomiţa; 5 536 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Platoneşti). Satul S. a fost întemeiat în 1870. SÂVESCU, luliu Cezar (1866-1903, n. Brăila), poet român. Versuri diafane şi nostalgice, de factură parnasiană şi presimbolistă („Poezii"). SĂVINEŞTI, com. în jud. Neamţ, situată în depr. Cracău-Bistriţa, pe râul Bistriţa, la 12 km SE de municipiul Piatra-Neamţ; 6 575 loc. (2005). Halte de c.f. (în satele S. şi Dumbrava-Deal). Centrală electrică şi de termoficare. Constr. de maşini şi utilaje. Combinate de fire şi fibre sintetice şi de îngrăşăminte şi Produse azotoase. .SĂVULESCU, Alexandru (1847-'902, n. sat Cerneţi, jud. Mehedinţi), arhitect român. Unul dintre primii reprezentanţi ai şcolii româneşti de arhitectură modernă şi unul dintre fondatorii (1892) Şcolii Superioare de Arhitectură din Bucureşti. A construit Palatul Poştelor din Bucureşti, care adăposteşte în prezent Muzeul Naţional de Istorie a României. SĂVULESCU 1. Traian S. (1889- 1963, n. Râmnicu Sărat), biolog român. Acad. (1936), prof. univ. la Bucureşti. Preşedinte al Acad. Române (1948-1959). Ministru al Agriculturii şi Domeniilor (1946-1948). Contribuţii în geobotanică şi mico-logie. Fondator al şcolii de fitopato-logie şi organizator al acţiunilor de combatere a dăunătorilor plantelor de cultură. Iniţiatorul şi conducătorul colectivului care a elaborat monumentala lucrare „Flora R. S. România". 2. Alice S. (1905-1970, n. Olteniţa), botanist român. Soţia lui S. (1). Acad. (1963). Cercetări asupra ciupercilor şi virusurilor fitopatogene şi asupra bolilor plantelor. SÂCÂj (< tc.) vb. IV tranz. A necăji pe cineva, a agasa, a enerva; a bate la cap, a cicăli. SÂCÂITOR, -OARE (< sâcâi) adj. Care sâcâie, care enervează, agasează; enervant, supărător. SÂG, com. în jud. Sălaj, situată în S depr. Şimleului, la poalele NE ale m-ţilor Plopiş, pe cursurile superioare ale râurilor Barcău şi Valea Banului; 3 530 loc. (2005). Centru de prelucr. a firelor şi fibrelor textile (în satul Tusa). Satul S. este atestat documentar în 1257. Bisericile de lemn cu acelaşi hram — Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, în satele Tusa (începutul sec. 17) şi Sârbi (1707, cu picturi interioare din 1824). SÂI, râu, afl. stg. al Dunării în amonte de Turnu Măgurele; 81 km. Izv. din C. Boian şi curge paralel şi în apropiere de cursul inferior al Oltului. Este un vechi curs, părăsit, al Oltului, fapt pentru care mai este denumit, sugestiv, Oltu Mic. Traian Săvulescu SÂMBĂTA, com. în jud. Bihor, situată în depr. Holod, în zona dealurilor Pădurii Craiului, pe râul Holod; 1 595 loc. (2005). Staţie (în satul Rogoz) şi haltă de c.f. (în satul Zăvoiu). Nod rutier. Satul S. apare menţionat documentar în 1508. Bisericile de lemn Adormirea Maicii Domnului (sec. 17, cu iconostas pictat în sec. 18 de zugravul David), Buna Vestire (1769) şi Sf. Nicolae (sec. 19, cu picturi originare executate de loan Lăpuşan), în satele Copăceni, Ogeşti şi Rotăreşti. SÂMBĂTA DE SUS, com. în jud. Braşov, situată în depr. Făgăraş, la poalele N ale m-ţilor Făgăraş; 1 459 loc. (2005). Satul S. de S. apare mentionat documentar la 20 ian. 1437. La 3 apr. 2003 satul S de S., care aparţinea com. Voila, a fost trecut în categoria comunelor. Centru de pielărie şi cojocărie. Aici se află mănăstirea Brâncoveanu, de călugări, iniţial cu o biserică de lemn având dublu hram — Adormirea Maicii Domnului şi Izvorul Tămăduirii, construită în 1657, din iniţiativa vornicului Preda Brâncoveanu. în anii 1696-1707 s-a construit o biserică de zid prin grija domnului Constantin Brâncoveanu. Picturile murale interioare au fost executate în 1766 de zugravii lonaşcu şi Pană. Distrus cu tunurile în 1785, din ordinul Curţii de la Viena (ca represiune împotriva călugărilor care erau ostili procesului de catolicizare), ansamblul monahal a rămas părăsit până în 1928, când mitropolitul Nicolae Bălan a refăcut biserica şi chiliile (1928-1936). în perioada cât mănăstirea nu a funcţionat, credincioşii se adunau aici în fiecare an, de Izvorul Tămăduirii, pentru a lua apă de la un izvor. Clopotniţa, aflată la 200 m de biserică, adăposteşte 5 clopote turnate la Viena. începând din 1986, mitropolitul Ardealului şi Feleacului, Antonie Plămădeală, s-a îngrijit de construirea mai multor chilii, a unui paraclis cu hramul Sfinţii Martiri Brâncoveni, a unei biblioteci şi a casei stăreţiei. La 21 iul. 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat aici pe Constantin Brâncoveanu, pe cei 4 fii ai săi (Constantin, Radu, Matei şi Ştefan) şi pe sfetnicul lanache (ginerele său), zi înscrisă în calendarul ortodox cu numele Sfinţii Martiri Brâncoveni. Mănăstirea Sâmbăta (sau Brâncoveanu) posedă o vastă colecţie de icoane pe sticlă, aici aflându-se şi renumita şcoală de pictură pe sticlă, condusă de Timotei Tohăneanu. La această mănăstire are loc anual (din 1997), în data de 15 aug., Festivalul naţional de muzică religioasă corală, în satul S. de S. se află un castel (supus în repetate rânduri xunor transformări), care a fost reşedinţa SÂMBĂTĂ 320 de vară^ a lui Constantin Brânco-veanu. în apropierea ansamblului monahal se află Complexul turistic Sâmbăta, situat la 690 m alt. SÂMBĂTĂ (< sl.) s. f. A şasea zi a săptămânii. V. şi sabat. Expr. A purta (sau a ţine cuiva) sâmbetele = a urî, a duşmăni pe cineva, a-i purta gând rău. A se duce pe apa sâmbetei = a se pierde, a se prăpădi. ♦ (Adverbial) în cursul zilei de sâmbătă; (în forma sâmbătă) în fiecare sâmbătă. SÂMBOVjNĂ s. f. Arbore din fam. ulmacee înalt până la 20 m, cu frunze alterne lanceolate, pe dos scurt păroase, flori verzi-gălbui şi fructe drupe sferice, brune-violete sau purpurii (Celtis australis). Creşte prin păduri, tufărişuri şi pe stâncării în regiunea mediteraneană, întâlnit sporadic şi în sudul României, uneori cultivat în scopuri ornamentale. Sub aceeaşi denumire se mai cunosc şi Celtis occidentalis, originar din America de Nord, cultivat prin parcuri şi grădini ca arbore ornamental şi C. glabrata, arbust înalt de 2-8 m, specie pontică întâlnită la noi foarte rar, pe stâncării, în Dobrogea. SÂMBRĂ (cf. magh. cimbora) s. f. (înv. şi reg.) Asociaţie, tovărăşie. ♦ Spec. întovărăşire în vederea aratului sau a alcătuirii unei stâne pentru văratul oilor. Sâmbra oilor = sărbătoare folclorică prilejuită de pregătirea oilor pentru vărat. SÂMBURE (SÂMBUR) (cuv. autohton) s. m. 1. Parte din interiorul unor fructe, cu învelişul lemnos, care conţine sămânţa. ♦ Partea moale a seminţei, care conţine substanţa germinativă. ♦ (Impr.) Sămânţă. 2. Fig. Parte centrală; miez, inimă, nucleu, germen. ♦ Fig. Esenţă, idee esenţială. 3. Fig. Părticică, fărâmă. SÂMBUREŞTI, com. în jud. Olt, situată în SV piemontului Cotmeana; 1 380 loc. (2005). Centru viticol şi de vinificaţie. Apicultura. Pomicultură (meri, pruni, peri). în satul S. se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1611, cu pridvor adăugat în 1771 şi cu picturi murale interioare din 1829) si curtea boierească a armasului Marcu (1611). SÂMBUROS, -OASĂ (< sâmbure) adj., s. f. pl. 1. Adj. (Despre fructe) Care are (mulţi) sâmburi. 2. S. f. pl. Grup de plante pomicole cu fructe (drupe) provenite din dezvoltarea pereţilor ovarului; conţin câte un singur sâmbure (ex. prunul, caisul, piersicul, cireşul etc.); drupacee. SÂN (lat. sinus) s. m., s. n. 1. S. m. Fiecare dintre cele două mamele ale femeii; piept (3). 2. S. n. Parte a bluzei sau a cămăşii care acoperă pieptul, formând deasurpa brâului creţuri, şi în care se pot ţine lucruri ca într-o pungă. -0- Expr. A creşte (sau a încălzi, a ţine) şarpele în (sau la) sân = a ajuta, a favoriza pe un nerecunoscător. 3. Partea dinainte a corpului omenesc, care se află între cele două braţe; piept, torace. 4. (Pop.) Locul din corpul femeii unde este zămislit şi purtat copilul; pântece. 5. S. n. sg. Parte interioară; mijloc, miez, centru. SÂNANDREI, com. în jud. Timiş, situată în C. Timişului, pe râul Bega Veche; 5 382 loc. (2005). Nod feroviar. Satul S. apare menţionat documentar în 1333. în satul Carani, atestat documentar în 1717^ se află biserica romano-catolică înălţarea Sfintei Cruci (1734) si un conac în stil baroc (1733-1734). SÂNCEL, com. în jud. Alba, situată în zona dealurilor Târnavei Mici, pe râul Târnava Mică, în apropiere de confl. cu Târnava Mare; 2 677 loc. (2005). Halte de c.f. (în satele S. şi Pănade). Centru pomi-viticol. Satul S. apare menţionat documentar în 1252, iar Pănade şi Iclod în anii 1290 si, respectiv, 1347. SÂNCRAIU, com. în jud. Cluj, situată în depr. Huedin, la poalele NE ale m-ţilor Vlădeasa, pe râul Călata; 1 803 loc. (2005). în satul S., atestat documentar în 1337, se află o biserică din sec. 13 (azi biserică reformată), cu unele refaceri din sec. 15, iar în satul Domoşu, menţionat documentar în 1408, o biserică reformată (sec. 18), cu tavan casetat şi pictat în 1774. SÂNCRAIU DE MUREŞ, com. în jud. Mureş, situată în lunca şi pe terasele de pe dr. râului Mureş, la poalele colinelor Mădăraşului; 6 500 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Nazna). în satul S. de M., menţionat documentar în 1293, se află o biserică din sec. 12 (azi biserică reformată), zugrăvită în anul 1900, şi o biserică romano-catolică din sec. 14, cu tavan casetat şi pictat în sec. 18, iar în satul Nazna, o biserică ortodoxă, construită în anii 1991-1993. SÂNCRĂIENI, com. în jud. Harghita, situată în depr. Ciuc, la poalele SE ale m-ţilor Harghita şi cele SV ale m-ţilor Ciuc, pe cursul superior al râului Olt; 2 560 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.). Nod rutier. Expl. de andezit şi de balast. Prelucr. lemnului (cherestea, butoaie, doage). Staţie de îmbuteliere a apelor minerale. Muzeu etnografic (în satul S.). Izvoare cu ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, calcice, magneziene, feruginoase, hipotone. în arealul satului S. au fost des- coperite vestigiile unei aşezări dacice (sec. 3 î.Hr.) şi un tezaur dacic din argint (sec. 1 Î.Hr.), alcătuit din două vase semisferice, 12 cupe de diferite forme, două brăţări masive, o fibulă, monede etc. în satul S., menţionat documentar în 1566, se află două biserici romano-catolice, cu ziduri de incintă, una datând din sec. 15 (cu unele refaceri din sec. 17) şi alta din sec. 18. Biserici romano-catolice, în satele Misentea (1247, fortificată în 1330) şi Leliceni (sec. 15). în arealul com. S., se află mlaştina Borsaroş şi tinovul Luci (6 000 m2), declarate rezervaţii botanice. Tinovul Luci este împădurit (cu pin silvestru), şi adăposteşte o serie de relicte glaciare, printre care se remarcă mesteacănul pitic (Betula nana). SÂNDOMINIC, com. în jud. Harghita, situată în N depr. Ciuc, la poalele NV ale m-ţilor Ciuc, în zona de confl. a râurilor Lunca Mare şi Sedloca cu Oltul; 6 441 loc. (2005). Punct de acces spre rezervaţia Hăşmaşu Mare-Piatra Singuratică-Hăşmaşu Negru. Expl. de dolomit şi marmură. Fabrică de cherestea. Muzeu de istorie şi etnografie. în satul S., atestat documentar în 1567, se află o biserică romano-catolică (sec. 13), cu zid de incintă realizat în 1813, şi o biserică de lemn de la începutul sec. 19. SÂNEAŢĂ (< sl.) s. f. Puşcă primitivă cu cremene. SÂNGE (lat. sanguis) s. n. 1. Lichid organic, de culoare roşie, de importanţă vitală pentru organism, existent la toate animalele vertebrate şi la unele nevertebrate, care circulă într-un sistem de vase, format în general din inimă, artere, capilare şi vene. S. se compune din două părţi distincte: celulele sau elementele figurate (globulele roşii, denumite eritrocite sau hematii, globulele albe sau leucocite şi trombocitele)^ şi plasma. Masa sangvină reprezintă c. 1/13 din greutatea totală a corpului. Proporţia masei celulare faţă de plasmă este de 47-52%. La omul normal există 4-5 000 000 de eritrocite, 5-8 000 de leucocite si 1-3 000 000 de trombocite pe 1 mm3. Plasma are o compoziţie chimică foarte complexă, conţinând în afară de apă, proteine, lipide, glucoză, substanţe minerale dizolvate, uree, acid uric, hormoni, enzime, anticorpi etc. Scos din vasele sangvine, s. se coagulează repede, separându-se în cheag şi ser sangvin. S. îndeplineşte în organism funcţii importante, ca funcţia respiratorie (care constă în transportul oxigenului de la plămâni la ţesuturi şi al bioxidului de carbon de la ţesuturi la plămâni), funcţia nutritivă (legată de transportul sub- Bl Afghanistan Africa de Sud Albania Algeria Andorra Angola Antigua şi Barbuda Arabia Saudită Argentina Armenia Australia Austria Azerbaidjan Bahamas Bahrain Bangladesh Barbados Belarus □ Belgia Belize Benin Bhutan Bolivia Bosnia şi Herţegovina Botswana Brazilia Brunei Bulgaria Burkina Faso Burundi l*l Cambodgea Camerun Canada Capul Verde Cehia Rep. Centrafricană 11 'W' Chile China Ciad Cipru Columbia Comore SHO Congo, Rep. Congo, Rep. Dem. Coreea, R.P.D. Coreea, Rep. Costa Rica Cote d’lvoire Croaţia Cuba Danemarca Dijbouti Dominica Dominicană, Rep. Ecuador Egipt El Salvador Elveţia Emiratele Arabe Unite Eritreea -1-11= Finlanda Franţa Ghana Italia Kiribati Liberia Grecia Iordania Iran Kuwait Libia Madagascar Malawi Marea Britanie Maroc W W ca EJ3 Gabon Gambia Georgia Germania OB Grenada Guatemala Guineea Guineea Bissau Iraq Irlanda Islanda Israel Jamaica Japonia Kazahstan Kîrgîzstan Kenya Laos Lesotho Letonia Liban Liechtenstein Lituania Luxemburg Macedonia 11 Malaysia Maldive Mali Malta Marshall, Insulele Mauritania Mauritius Mexic Micronezia Moldova, Rep. Monaco Mongolia Mozambic Myanmar 11 Niger Nigeria Norvegia Noua Zeelandă Olanda Oman C El Pakistan Palau Panama Papua Noua Guinee Paraguay Peru Polonia Portugalia Qatar România Rusia Rwanda ţ Saint Kitts şi Nevis Saint Lucia ll Saint Vincent şi Grenadinele Samoa San Marino ll Ta Sao Tome şi Principe Serbia şi Muntenegru Seychelles Sierra Leone Singapore Siria i C Slovacia Slovenia Solomon Somalia Spania Sri Lanka q Statele Unite Americii Sudan Suedia Suriname Swaziland Tadjikistan Thailanda Timorul de Est Togo Tonga Trinidad şi Tobago Turcia Turkmenistan Tuvalu Ucraina Uganda 4, Ungaria Uruguay Uzbekistan Vanuatu Vatican Venezuela 321 SÂNMARTIN stanţelor nutritive de la intestin la ţesuturi), funcţia excretoare, menţinerea echilibrului hidroelectrolitic al organismului, reglarea temperaturii corpului, apărarea organismului faţă de agenţii patogeni cu ajutorul leucocitelor etc. S. conţine foarte mulţi antigeni şi anticorpi (agluti-nogene şi aglutinine), care au un rol important în fenomenul de incompatibilitate la transfuzii, în patologie, antropologie, în medicina legală, în studiile genetice. -0> Frate de sânge = frate de la acelaşi tată şi aceeaşi mamă; frate bun. Legături de sânge = rudenie. Glasul sângelui = înclinare firească (şi instinctivă) de dragoste pentru familie sau pentru o rudă apropiată. Loc. De sânge = a) de culoare roşie; b) (despre lacrimi) de durere, de mare supărare; c) de neam, de familie bună. Cu sânge rece = fără emoţie, liniştit, calm; p. ext cu multă cruzime, fără milâ. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. La sânge = până la distrugere; extrem de aspru, drastic. Expr. A avea sânge în vine = a fi energic. Sânge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nici o vină. A fi setos (sau dornic) de sânge = a fi crud, ucigaş. A avea mâinile pătate de sânge = a fi vinovat de o crimă. 2. (BOT.) Sângele-voinicului = a) denumire a două specii de plante erbacee din genul Nigritella, familia orhidacee, cu frunze înguste, alungite, îndreptate în sus şi flori parfumate, mici, roşii-pur-purii (Nigritella rubra) sau purpu-rii-închis (Nigritella nigra) grupate în inflorescenţe ovoide. Sunt întâlnite local în reg. muntoase înalte, pe substrat calcaros. Ambele specii sunt ocrotite prin lege; b) v. oreşniţă. SÂNGEORGIU DE MUREŞ, com. în jud. Mureş, situată pe stg. văii Mureşului; 8 239 loc. (2005). Expl. de gaze naturale. Satul S. de M. apare menţionat documentar în 1332. Staţiune balneoclimaterică de interes local, cu climat de cruţare şi izvoare cu ape minerale clorurate, sodice, iodurate, sulfuroase recomandate pentru tratarea afecţiunilor reumatismale, a celor posttraumatice, ginecologice etc. Castel (1870), în satul S. de M.; biserică reformată (1791), în satul Cotuş. Stejari seculari ocrotiţi. SÂNGEORGIU DE PĂDURE, oraş în jud. Mureş, situat în pod. Târnave-lor, în zona de confl. a râului Cuş-med cu Târnava Mică; 5 635 loc. (2005). Staţie de c.f. Expl. de gaze naturale. Expl. şi prelucr. lemnului. Centru de confecţionare a obiectelor împletite din paie. în arealul oraşului, pe vatra fostului sat Bezidu Nou, a fost realizat (1984-1986) un lac de acumulare. Aici se află un arboret ocrotit, în care se remarcă un conifer din fam. cupresacee originar din America de N, Chamaecyparis lawso-niana. Pe terit. oraşului S. de P. a fost descoperit un depozit de bronzuri datând din prima Epocă a fierului, iar în perimetrul satului Bezid, vestigiile unei aşezări din sec. 4, în care s-au găsit vase din sticlă, o fructieră, un pieptene din os ş.a. S. de P. apare menţionat documentar în 1333. Declarat oraş la 22 oct. 2003. Biserică din sec. 14 (azi biserică reformată), în stil gotic, renovată în 1760 şi 1935, precum şi un castel (1809) în stil neoclasic. SÂNGEORZ-BĂI, oraş în jud. Bistriţa-Năsăud, situat în depr. Sângeorz, la poalele S ale m-ţilor Rodnei, pe cursul superior al Someşului Mare; 10 621 loc. (2005). Staţie de c.f. Expl. de marmură (în localit. componentă Cormaia) şi de dacit. Fabrică de tricotaje; produse alim. Staţie de îmbuteliere a apelor minerale. Muzeu de artă comparată (1986), cu colecţii de etnografie şi lucrări de artă plastică aparţinând artiştilor locali. Tabără anuală estivală de sculptură în lemn, în aer liber, cu participare internaţională. Staţiune balneoclimaterică de interes general, cu funcţionare permanentă, cu climat moderat şi cu izvoare de ape minerale bicarbonatate, clorurate, sodice, calcice, magneziene, carboga-zoase care rivalizează sub aspect calitativ cu apele minerale de la Vichy (Franţa) şi Karlovy Vary (Cehia), dovedindu-se superioare, ca eficacitate, în tratarea afecţiunilor tubului digestiv, a celor hepato-biliare, a bolilor metabolice şi de nutriţie ş.a. Complex sanatorial şi balnear. Punct de acces spre Parcul Naţional Rodna. Prima atestare documentară a localităţii datează din 1245. în 1529 figura printre cele 23 de sate intrate în posesia lui Petru Rareş. Declarat oraş în 1960. Biserica de lemn Buna Vestire, în stil mara-mureşan (1550-1560, reconstruită în 1751), cu icoane realizate în 1747 de Teodor zugravul. SÂNGER (< sângera) s. m. Arbust din familia cornaceelor, înalt până la 4 m, cu ramuri purpurii (uneori pe o parte verzui), frunze opuse, ovate sau eliptice, flori albe în cime umbe-liforme şi cu fructe drupe sferice, negricioase (Cornus sanguinea)-, răspândit în subarboretul pădurilor de foioase şi în tufărişuri în reg. de câmpie şi de deal, este cultivat uneori în scopuri decorative. SÂNGER, com. în jud. Mureş, situată în zona colinelor Comlodului, pe Pârâu de Câmpie; 2 496 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.). Expl. de gaze naturale. Satul S. apare menţionat documentar în 1328. SÂNGERA (lat. sanguinare) vb. I intranz. şi tranz. A pierde sau a face să piardă sânge; a fi rănit sau a răni. ♦ Intranz. Fig. A suferi, a îndura multe, a se osteni peste puteri. ♦ Tranz. A efectua procesul de sângerare (2). SÂNGERARE (< sângera) s. f. 1. Faptul de a sângera; vărsare de sânge. 2. Proces tehnologic de recoltare a sângelui animalelor sacrificate în abator pentru valorificare. SÂNGERIU, -|E (< sângera) adj. De culoarea sângelui, roşu (ca sângele). SÂNGEROS, -OASĂ (lat. sangu-inosus) adj. 1. Care are mult sânge, sangvin. 2. (Despre oameni şi manifestările lor; p. ext. despre întâmplări, evenimente) Plin de cruzime, fioros, crunt. ♦ (Despre ochi) injectat, congestionat. SÂNGERU, com. în jud. Prahova, situată în Subcarpaţii Buzăului, în depr. omonimă, la poalele dealului Istriţa, pe cursul superior al râului Cricovu Sărat; 5 523 loc. (2005). Pomicultură (meri, nuci, peri). Muzeu de istorie, etnografie şi ştiinţele naturii (1970). în satul iS. se află biserica Sf. Andrei (1793-1816) şi conacul „Bozianu“ (1793). SÂN-GIORGIU, Ion (1893-1950, n. Botoşani), scriitor român. Refugiat şi stabilit în Germania (1945). Germanist, teoretician al expresionismului („Cercetări critice"). O monografie „Goethe", studii despre poezia germană şi austriacă a sec. 20. Versuri şi piese de teatru. SÂNMARTIN 1. Com. în jud. Bihor, situată în zona de contact a C. Miersigului cu dealurile Pădurii Craiului, pe râul Hidişel; 7 998 loc. (2005). Halte de c.f. (în satul S. şi în staţiunea Băile Felix). în arealul com. S. se află staţiunile balneoclimaterice Băile Felix şi Băile 1 Mai. în satul S., menţionat documentar în perioada 1291-1294, se află un castel (sec. 18), iar în satul Haieu, atestat documentar în 1249, o biserică-sală, cu hramul Naşterea Maicii Domnului datând din sec. 14, cu modificări din 1857 şi restaurată în 1977, cu elemente gotice şi romanice. Rezervaţie naturală (lacul şi pârâul Peţea). Punct fosilifer (dealul Şomleu, în satul Betfia) cu resturi de reptile, păsări şi numeroase mamifere din Pleistocenul mediu. 2. Com. în jud. Harghita, situată în SE depr. Ciuc, la poalele SV ale m-ţilor Ciuc; 2 459 loc. (2005). Nod rutier. Izvoare minerale carbogazoase. în satul S., menţionat documentar în 1333, se află o capelă romano-catolică (1564), o cetate ţărănească cu o capelă (1658), o SÂNMĂRTIN 322 biserică romano-catolică (1749-1802) şi o casă din lemn (1827). în satul Lăzăreşti, atestat documentar în 1365, există biserica Sf. Nicolae (sec. 17) şi o biserică romano-catolică (1883), iar în satul Cozmeni, menţionat documentar în 1333, o biserică romano-catolică din sec. 14, cu zid de incintă din 1720. SÂNMĂRTIN, com. în jud. Cluj, situată în zona dealurilor Jimborului, pe dr. râului Fizeş; 1 704 loc. (2005). Satul S. apare menţionat documentar în 1292. Bisericile de lemn cu acelaşi hram — Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, în satele Târguşor (sec. 17), Cutca (1720) şi Sâmboieni (1753). SÂNMIHAIU ALMAŞULUI, com. în jud. Sălaj, situată în depr. Almaş, pe râul Almaş; 1 736 loc. (2005). Nod rutier. Pomicultură „(meri, pruni, peri). Muzeu de istorie. în satul S.A., menţionat documentar în 1564, se află biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1778). SÂNMIHAIU DE CÂMPIE, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată în N colinelor Comlodului; 1 630 loc. (2005). Halte de c.f. (în satele S. de C. şi Brăteni). Nod rutier. Satul S. de C. apare menţionat documentar în 1329. în satul Sălcuţa, atestat documentar în 1329, se află biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 17), cu picturi interioare executate în 1779 (în altar) şi 1788 (în naos şi pronaos). SÂNMIHAIU ROMÂN, com. în jud. Timiş, situată în C. Timişului, pe canalul Bega; 4322 loc. (2005). Satul S.R. apare menţionat documentar în 1327, iar satele Sânmihaiu German şi Utvin în 1333. SÂNNICOLAU MARE, oraş în jud. Timiş, situat în C. Mureşului inferior, pe râul Aranca, la 25 km de graniţa cu Ungaria (via Cenad) şi 19 km de frontiera cu Serbia (via Dudeştii Vechi); 13 291 loc. (2005). Staţie de c.f. Nod rutier. Expl. de argilă. Fabrici de componente auto (din 1997), de mobilă, de ciorapi, produse ceramice, produse alim. (lapte praf, preparate din carne şi lapte, panificaţie). Filatură şi ţesătorie de in şi cânepă. Morărit. Sere legumicole. Muzeu cu secţij de istorie, arheologie şi etnografie. în perimetrul oraşului au fost descoperite vestigii materiale din Neolitic şi din Epoca bronzului. în timpul stăpânirii romane, aici a staţionat un detaşament al Legiunii a XII l-a Gemina. Săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei aşezări civile romane (sec. 2-3), precum şi un tezaur alcătuit din 23 de vase din aur (şapte căni, două pahare tronconice, două vase rituale, două cupe cu picior, un rhyton, o fructieră ovală ş.a.) datând din perioada migraţiei popoarelor (sec. 9-11), atribuit în mod diferit de specialişti, atât bulgarilor, cât şi pecenegilor sau unor meşteri din ţinuturile Mării Azov. Tezaurul se află la Kunsthisto-risches Museum din Viena. Aşezarea apare menţionată, prima oară, în „Diploma loaniţilor", în 1247, apoi este consemnată în 1256 şi 1334 cu numele Sanctus Michael (denumirea actuală datează din sec. 18, odată cu instaurarea stăpânirii habsburgice în Banat). în 1241, localitatea este devastată de invazia tătarilor; în aug. 1552, cetatea de aici este ocupată de turci, aşezarea fiind inclusă în paşalâcul Timişoarei. în 1716, trupele austriece, comandate de Eugeniu de Savoia, alungă pe turci, iar întreg Banatul intră sub autoritatea habsburgică. în 1752, în această zonă sunt colonizate numeroase familii germane. Declarat oraş în 1950. Monumente: biserica sârbească Adormirea Maicii Domnului (1783-1787), în stil baroc, declarată monument istoric şi de arhitectură, biserica ortodoxă (1898-1899) cu aspect de catedrală (34 m lungime şi 14 m lăţime), castelul „Nako“ (1864), în stil neoclasic, declarat monument de arhitectură, casa memorială „Bartok Bela“, cu un bust al compozitorului, bustul lui Mihai Eminescu (dezvelit la 11 oct. 1925). SÂNNICOLAU ROMÂN, com. în jud. Bihor, situată în C. Crişurilor; 2 085 loc. (2005). Satul S.R. apare menţionat documentar în 1322. Până la 3 apr. 2003 a fost sat component al com. Cefa, dată la care a fost trecut în categoria comunelor. SÂNPAUL 1. Com. în jud. Cluj, situată în zona dealurilor Clujului, pe râul Valea Mare; 2 623 loc. (2005). în satul S., menţionat documentar în 1295, se află biserica de lemn Sf. Treime (1722, cu picturi interioare din 1788), în satele Sumurducu şi Şardu câte o biserică de lemn cu acelaşi hram — Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, datând din 1715 şi, respectiv, 1752, iar „în satul Berindu, biserica de lemn înălţarea Domnului (1752, pictată în 1841). 2. Com. în jud. Mureş, situată pe râul Mureş, la poalele colinelor Mădăraşului şi ale dealurilor Târnăvenilor; 4 104 loc. (2005). Halte de c.f. (în satele S. şi Chirileu). Balastieră. Moară de cereale. Fermă legumicolă. în satul S.s menţionat documentar în 1332, se află o biserică romano-catolică (sec. 14, cu unele refaceri din sec. 18), capela „Haller“ (1745-1760) şi un castel din sec. 13, stăpânit de-a lungul timpului de diferite familii nobiliare (la începutul sec. 17 a intrat în posesia familiei Haller, care l-a renovat în 1610 şi l-a stăpânit până în 1674). Biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18) în satul Sânmărghita. SÂNPETRU, com. în jud. Braşov, situată în depr. Braşov, la poalele dealului Lempeş, pe râul Durbav; 3 530 loc. (2005). Sanatoriu.' Pomicultură (meri). în satul S., menţionat documentar în 1240, se află biserica Sf. Nicolae (1781, pictată la interior şi exterior în 1784) şi o puternică cetate (sec. 14-15), întărită cu mai multe turnuri de apărare. în mijlocul cetăţii se află o biserică din sec. 13 (azi biserică evanghelică) care păstrează un valoros ansamblu de picturi murale gotice, de influenţă italiană, executate în sec. 14, între care se evidenţiază „Judecata de Apoi“ şi „Moartea Sf. Ştefan“. SÂNPETRU DE CÂMPIE, com. în jud. Mureş, situată în N colinelor Comlodului, pe râul Şesu; 3 159 loc. (2005). Pe terit. satului Sângeorgiu de Câmpie, menţionat documentar în 1329, au fost descoperite vestigiile unei aşezări romane din sec. 2-3, în care s-au găsit fibule, vase ceramice, o statuetă din bronz, „reprezentând un copil, cărămizi ş.a. în satul S. de C., atestat documentar în 1305, există o biserică din sec. 14 (azi biserică reformată), cu un turn ridicat în 1901. SÂNPETRU MARE, com. în jud. Timiş, situată în C. Mureşului, pe stg. văii Mureşului şi pe râul Aranca; 3 286 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.M.). Satul S.M. apare menţionat documentar în 1333. Jn satul Igriş, atestat documentar în 1191, exista o abaţie cisterciană, atestată la c. 1179, întemeiată de călugări originari din Pontigny (Burgundia); pe lângă cărţije necesare cultului, aici existau lucrări de teologie dogmatică şi de filozofie scolastică, nucleul primei biblioteci de pe terit. României. SÂNSIMION, com. în jud. Harghita, situată în depr. Ciuc, la poalele SE ale m-ţilor Harghita, pe cursul su-perior al râului Olt; 3 496 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.). Expl. de balast. Fabrici de cherestea, spirt, amidon, glucoza şi dextrină. Creşterea bovinelor. în satul S., menţionat documentar în 1333, se află o biserică romano-catolică (1564) şi un conac (începutul sec. 19), iar în satul Cetăţuia, atestat documentar în 1567, o biserică romano-catolică (sec. 14) cu zid de incintă din sec. 18. SÂNTANA 1. Oraş în jud. Arad, situat în C. Aradului; 13 117 loc. (2005). Nod feroviar şi rutier. Reparaţii de maşini şi utilaje agricole. Prelucr. lemnului; produse alim. (preparate din lapte). Centru viticol. Sere legumicole şi floricole. Creşterea 323 SÂRBI bovinelor şi ovinelor. Biserică din sec. 18 şi o casă urbarială (1749) — fost aşezământ al piariştilor (1749-1788), apoi reşed. administraţiei domeniale (după 1788), azi sediul Primăriei. Declarat oraş în 2003. 2. Cultură materială aparţinând dacilor liberi din V şi NV prov. Dacia (sec. 2-4), răspândită în Crişana şi Maramureş. Se caracterizează printr-o puternică influenţă romană (ceramică, fibule, monede ş.a.). Prezenţa elementelor caracteristice culturii S. pe terit. fostei Dacii romane atestă pătrunderea grupurilor de daci liberi din V, după retragerea administraţiei romane. SÂNTANA DE MUREŞ, com. în jud. Mureş, situată în lunca şi pe terasele Mureşului, la poalele colinelor Mădăraşului, pe râul Iceni; 4 459 loc. (2005). Produse lactate. în arealul satului S. de M. a fost descoperită (1903) o necropolă de înhumaţie (sec. 4 d.Hr.) în care s-au găsit vase ceramice din pastă cenuşie fină, fibule, catarame, mărgele din chihlimbar sau din sticlă colorată, pahare din sticlă ş.a. Inventarul recuperat, specific perioadei cuprinse între mijlocul sec. 3 şi mijlocul sec. 5, a dat numele culturii materiale S. de M., cu o arie largă de răspândire, respectiv pe toată suprafaţa României (cu excepţia Dobrogei), precum şi în afara frontierelor ţării, până în C. Panonică şi până în stepele pontice şi Crimeea. Expresie a mai multor componente etnice, geto-sarmatice, geto-dacice ş.a., S. de M. s-a dezvoltat pe parcursul a mai multor faze şi cu o serie de aspecte şi variante regionale. în satul S. de M., atestat documentar în 1332, se află o biserică din sec. 13-14 (azi biserică reformată), cu turn ridicat în 1930 şi cu picturi murale interioare de la sfârşitul sec. 14. . SÂNTANDREI, com. în jud. Bihor, situată în zona de contact a C. Miersigului cu C. Barcăului, pe Crisu Repede; 3 815 loc. (2005). Creşterea porcinelor (în satul Palota). în satul S-, atestat documentar în perioada 1291-1294, se află biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1782), iar |n satul Palota, menţionat documentar în 1214, o biserică romano-ca-ţolică cu hramul Sf. Anton de Padova (1825). , SÂNTĂMĂRIA-ORLEA, com. în jud. Hunedoara, situată în depr. Haţeg, în zona de confl. a Râului Mare cu Streiul; 3 327 loc. (2005). Nod feroviar (staţie în satul Subcetate şi haltă de c.f. în satul yiopeja). Hidrocentrală (11,5 MW), jntrată în funcţiune în 1991. Pomicultură (meri, pruni, peri). Creşterea bovinelor. în satul S.-O., menţionat documentar în 1332, se află o biserică reformată (până în sec. 17 a fost ortodoxă), ctitorie a cnejilor din familia Cânde, construită în anii 1270-1280, cu forme arhitecturale specifice tranziţiei de la stilul romanic la goticul târziu. în interior păstrează picturi murale datând din anii 1311 şi c. 1400. Turn-clopotniţă cu un portal în stil romanic. Castel (sec. 18-19). în satul Subcetate se află ruinele unei biserici din sec. 18 şi cetatea regală a Haţegului (sec. 13-15), cu un turn hexagonal şi ziduri de incintă, apărate de un val de pământ şi şanţ; în satul Sânpetru există biserica Sf. Gheorghe (sec. 14), iar în satul Săcel un castel din sec. 19. în satul Sânpetru au fost descoperite (1889-1929) numeroase resturi de reptile mezozoice (dinozauri, crocodili, chelonieni), iar în iul.-aug. 1994 au fost scoase la iveală mai multe schelete şi ouă de dinozauri, zona respectivă fiind declarată rezervaţie paleontologică inclusă acum în Geoparcul dinozaurilor Haţeg. SÂNTIMBREANU, Mircea (1926-1999, n. Băiţa, jud. Hunedoara), scriitor român. Director al Editurii Albatros (1969-1970, 1974-1985). Prozator cu vocaţia literaturii pentru copii şi tineret („Recreaţia mare“, „Mama mamuţilor mahmuri"). SÂNTIMBRU 1. Com. în jud. Alba, situată în lunca şi pe terasele Mureşului; 2 866 loc. (2005). Staţie (în satul S.) şi haltă de c.f. (în satul Coşlariu). Expl. de balast. în satul S., menţionat documentar în 1238, se află o biserică din sec. 13 (azi reformată), distrusă în 1442, în timpul unei bătălii cu turcii şi reconstruită ulterior prin grija lui lancu de Hunedoara. Păstrează picturi murale interioare din sec. 15. 2. Com. în jud. Harghita; 2 034 loc. (2005). Situată la poalele SE ale m-ţilor Harghita, atestată documentar din 1567. Staţiune balneară (în satul Sântimbru-Băi) cu ape sulfuroase. Expl. de cinabru. Moară de apă şi joagăr (1878). Biserică romano-cato-lică (1777) cu altar poliptic şi o capelă din sec. 15. Conacul „Henter" (sec. 18), în stil baroc. Mlaştina Budos, alimentată de izvoare minerale. SÂNZIANĂ s. f. 1. (La pl.) Drăgaică (I 1, 4; II). Numele popular al sărbătorii religioase Sf. Ion de Vară (naşterea Sf. loan). 2. (BOT.) Sânziană albă = plantă erbacee perenă din familia rubiaceelor, înaltă de 25-100 cm, cu frunze lanceolate dispuse în verticile, şi cu flori mici albe, dispuse în panicule (Galium mollugo). SÂNZIENI, com. în jud. Covasna, situată în N depr. Târgu Secuiesc, pe râul Caşin (afl. al Râului Negru); 4 636 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.). Nod rutier. Moară de apă (în satul Valea Seacă). Creşterea ovinelor. în satul S., menţionat documentar în 1332, se află o biserică în stil gotic (datând din 1401, cu transformări ulterioare renascentiste, situată în mijlocul unei cetăţi cu ziduri înalte de 4 m, întărite cu turnuri circulare), o capelă romano-catolică cu hramul Sf. Maria (1686), o biserică ortodoxă cu hramul Adormirea Maicii Domnului (sec. 18) şi casele „Konczey“ (1608, reparată în 1829) şi „Tamâs Elek“ (sec. 19). în satul Petriceni, atestat documentar în 1332, există o biserică romano-catolică (1825) şi un conac din sec. 19. SÂRB, -Ă (< ser.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe terit. Serbiei. Mai trăiesc în Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, România (îndeosebi în Banat), S.U.A., Franţa, Canada ş.a. De religie creştină (în majoritate ortodocşi). ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Serbia. Uneori în România termenul s. (adesea şi cu sens de „legumicultor") s-a extins şi asupra bulgarilor stabiliţi în satele din C. Română ca grădinari. ♦ Limbă oficială în Serbia-Muntenegru şi de comunicare interetnică pe terit. fostei Iugoslavii. Este o limbă indo-euro-peană, din familia slavă, grupul meridional. Iniţial, a folosit cu precădere alfabetul chirilic, adoptând, ulterior, în paralel, şi alfabetul latin. Limba literară sârbă s-a format pe baza dialectului stokavian (numit aşa după forma sto a pronumelui interogativ ,,ce“). Prima gramatică (1814) şi primul dicţionar (1818) îi aparţin lui Vuk Karadzic. 2. Adj. Care aparţine Serbiei sau sârbilor (1), privitor la Serbia sau la sârbi; sârbesc. SÂRBĂ (< sârb) s. f. Dans popular românesc răspândit în toată ţara, cu multiple variante şi numiri (în trei ciocane, la bătaie etc.), cu ritm binar şi mişcare rapidă; melodie corespunzătoare acestui dans. Cunoscut şi în Bulgaria şi fosta Iugoslavie. SÂRBENI, com. în jud. Teleorman, situată în C. Găvanu-Burdea; 1 705 loc. (2005). Nod rutier. Reşed. com. este satul Sârbenii de Jos, în care se află biserica de lemn Sf. Nicolae (1778). SÂRBEŞTE (< sârb) adv. Ca sârbii; în limba sârbă. SÂRBI, com. în jud. Bihor, situată în zona de contact a C. Barcăului cu dealurile Oradei, pe râul Almaş; SÂRBII-MĂGURA 324 2 836 loc. (2005). Satul S. apare mentionat documentar în perioada 1291-1294. SÂRBII-MĂGURA, com. în jud. Olt; 2 159 loc. (2005). SÂRBOAICĂ (< sârb) s. f. Femeie sârbă. SÂRBO-CROAT, -Ă adj. (Substantivat, f.) Limbă oficială, vorbită în fostul spaţiu iugoslav până la dezmembrarea statului iugoslav. SÂRBU, George (n. 1937, Botoşani), compozitor, folclorist şi dirijor român de muzică populară. A promovat un stil de prelucrare a folclorului bazat pe valorificarea timbrelor şi tehnicilor instrumentale tradiţionale. A condus orchestrele ansamblurilor „Ciprian Porumbescu“ — Suceava, „Ciocârlia" — Bucureşti. A publicat folclor muzical din Bucovina şi Moldova. SÂRBU, loan (1865-1922, n. Ru-dăria, azi Eftimiş Murgu, jud. Ca-raş-Severin), istoric român. Specialist în istoria Ev. Med. [„Mateiu-Vodă Basarabăs auswârtige Beziehungen 1632-1654“, „Istoria lui Mihai Vodă Viteazul domnul Ţării Româneşti. Răzmiriţile şi politica lui din afară (dimpreună cu întâmplările atin-gătoare din ţările vecine“)]. SÂRBU, Ion D. (1919-1989, n. Petrila, jud. Hunedoara), scriitor român. Membru al Cercului literar de la Sibiu. Piese de teatru satirice, cronici teatrale, proză scurtă despre viaţa minerilor („Povestiri petrilene“). Romane antitotalitare („Lupul şi catedrala", „Adio Europa"), memorialistică („Jurnalul unui jurnalist fără jurnal"). Deţinut politic. SÂRBU, losif (1925-1964, n. Şibot, jud. Alba), sportiv român. A concurat (Helsinki, 1952) la proba de armă liberă, câştigând prima medalie de aur din istoria participării României la Jocurile Olimpice de vară. SÂRG (< magh.) s. n. De (sau de, în) sârg = repede, imediat, în grabă. SÂRGUINCIQS, -OASĂ (< sârgu-inţâ) adj. Sârguitor. SÂRGUjNŢĂ (< sârgui) s. f. Străduinţă, silinţă; hărnicie; râvnă, zel. SÂRGUITOR, -OARE (< sârgui) adj. Harnic, silitor; sârguincios. SÂRMĂ (< ngr., tc.) s. f. Fir de metal plastic (cupru, aluminiu etc.), subţire (cu dimensiuni transversale maxime sub 16 mm) şi cu secţiune transversală (circulară sau profilată) constantă pe toată lungimea lui. SÂRMULjŢĂ (< sârmă) s. f. 1. Diminutiv al lui sârmă. 2. (BOT.) Orzoaică de baltă. SÂSÂj (onomat.) vb. IV intranz. 1. (Mai ales despre gâşte, şerpi) A scoate un sunet specific, asemănător unui „s" prelungit. ♦ (Despre lemne, obiecte ude care ard) A produce un sunet şuierător din cauza evaporării apei. 2. (Despre oameni) A deforma sunetele şuierătoare; a vorbi peltic. Sb, simbol chimic pentru antimoniu (stibiu). SBÂRCEA, George (pseud. lui Claude Romano) (1914-2005, n. Cluj), muzicolog şi compozitor român. Muzică de teatru, vocală, uşoară („Ionel lonelule"). Monografii („Sibelius", „Jora", „Traian Grozăvescu"); traduceri. SBIERA, Ion G. (1836-1916, n. sat Horodnic de Jos, jud. Suceava), filolog şi folclorist român. Membru fondator al Societăţii Academice Române (1866), prof. univ. la Cernăuţi. Unul dintre organizatorii „Reuniunii Române de Leptură" (1862). Culegeri de folclor din Bucovina („Poveşti şi poezii poporale româneşci", „Colinde, cântece de stea şi urări la nunţi"). Ediţii de texte româneşti vechi („Codicele Voroneţean"). Monografii („Traiul românilor înainte de fondarea staturilor naţionale", „Mişcarea bisericească a românilor din Bucovina"). SBURĂTORUL, revistă literară, apărută în două serii (19 apr. 1919 - 22 dec. 1922 şi mart. 1926-mai/iun. 1927), la Bucureşti, sub conducerea lui E. Lovinescu. Apare (17 sept. 1921— 22 dec. 1922) cu titlul de „Sburătorul literar". A promovat literatura modernistă, impunând scriitori şi critici de valoare: Ion Barbu, L. Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, T. Vianu ş.a. In jurul ei s-a constituit cenaclul cu acelaşi nume, a cărui activitate (cu referiri şi la revistă) e consemnată de E. Lovinescu în „Agende literare" (1923-1943). Sc, simbol chimic pentru scandiu. SCABIE (< lat. scabies) s. f. Boală parazitară a pielii, provocată de ar-tropodul Sarcoptes scabiei; râie sarcoptică. Este foarte contagioasă, pruriginoasă şi produce leziuni carac- lon G. Sbiera teristice fine, cenuşii, cauzate de canalele săpate în piele de parazitul femelă. Se localizează, în special, pe cutele interdigitale de la mâini,’ în regiunea articulaţiilor radio-carpiene, pe abdomen, pe sâni ş.a. Apare şi la mamifere şi păsări, ducând la căderea părului sau a penelor. SCABROS, -OASĂ (< fr.; lat. sca-ber „murdar") adj. Indecent, necuvi-incios; neruşinat, scârbos. SCABRU (lat. scaber = aspru) adj. (referitor la frunze sau tulpini) Acoperit cu peri aspri, rigizi sau cu excrescenţe aspre. SCADENT, -Ă (< scadenţă) adj. (Despre datorii, obligaţii etc.) Ajuns la scadenţă. SCADENŢAR (< it.) s. n. Registru în care se ţine evidenţa scadenţelor. SCADENŢĂ (< it.) s. f. Termen de plată; expirare a perioadei în care trebuie achitată o datorie sau efectuată o operaţie. SCAFANDRU (< fr.; {s} gr. skaphe „barcă" + andros „bărbat") s. n., s. m. 1. Marinar specializat în executarea lucrărilor (de durată) sub apă, cu ajutorul unor aparate speciale. Costum de s. = costum de protecţie etanş, de tip combinezon, confecţionat din pânză cauciucată şi prevăzut cu o cască metalică cu vizor de sticlă (legată cu exteriorul printr-un tub flexibil prin care se pompează aer), mănuşi, bocanci speciali şi o centură cu greutăţi. Primul model a fost construit în 1819 de germanul Augustus Siebe. S. autonom = s. prevăzut cu butelii de oxigen purtate pe spate şi cu labe de cauciuc pentru a uşura deplasarea în apă. Primele încercări de s. autonom au fost executate de francezii Rouqerol şi Denayrousse în 1865. S. de mare adâncime = aparat constituit dintr-o carcasă din oţel închisă la partea superioară cu un capac demontabil, picioare articulate şi braţe terminate cu cleşti manevrabili din interior, cu care se poate lucra până la adâncimi de 110 m. 2. S. n. Costum de protecţie etanş şi izolat faţă de mediul exterior, purtat de aviatorii care zboară la altitudini mari. SCAFĂ (< ngr.) s. f. 1. Strachină mare de lemn. ♦ Căuş de lemn sau de metal cu care se ia făina, grăunţele etc. 2. (ARHIT.) Suprafaţă cilindrică concavă ce racordează faţa unui perete cu aceea a tavanului sau a unui paviment. 3. Piesă prefabricată, din beton sau din gresie ceramică, din care se execută scafe (2), pardoseli etc. 325 SCANDENT SCAFOjD (< fr.) s.n. (ANAT.) Unul dintre oasele carpiene şi, respectiv, tarsiene. SCAI1 (< ser.) s. m. 1. Nume generic dat mai multor plante cu frunze ghimpoase şi fructe cu ghimpi care se agaţă de haine, de lâna oilor etc.; fructul acestor plante. 2. Plantă erbacee bienală din familia astera-cee, înaltă de 50-150 cm, cu frunze acoperite cu spini mici, culcaţi, şi cu flori roşii (Cirsium vulgare). ^ S. mărunt = turiţă. S. vânăt = plantă erbacee perenă din familia apiacee, înaltă de 50-60 cm, cu flori violacee dispuse în capitule ovale (Eryngium planum). Scaiul ciracului = plantă erbacee perenă, meliferă, din familia apiacee, înaltă de 30-50 cm, cu frunze spinoase şi flori albe-verzui (Eryngium campestre). SCAI2 (< engl.) s. n. Imitaţie de piele, făcută din material plastic, maleabilă şi rezistentă la schimbările de temperatură. SCAIETE (< scai) s. m. Nume generic dat mai multor plante, mai ales din familia asteracee, care au frunza sau capitule spinoase (ex. ciulinul, pălămida etc.). SCALA, La - (Teatro alia Scala), cel mai însemnat teatru de operă italian, înfiinţat la Milano în 1776-1778 pe locul fostei bazilici Santa Maria alia Scala, după planurile lui G. Piermarini. Aici s-au reprezentat în premieră opere ale marilor maeştri italieni (Rossini, Bellini, Donizetti şi Verdi). Prima reprezentaţie în 1778 cu o operă a lui A. Salieri, „Europa riconosciuta". Pe scena sa au evoluat cei mai mari cântăreţi ai lumii, printre care şi cântăreţii români Hariclea Darclee, Elena Teodorini, G. Gabrielescu, Nicolae Herlea ş.a. Dintre dirijori: A. Toscanini, care a condus multă vreme orchestra teatrului, Şi românul I. Perlea. SCALAR1 (< fr.) s. m. Peşte tele-ostean de acvariu din familia perci-delor, originar din America de Sud, având corpul discoidal, argintiu cu reflexe aurii şi brune, brăzdat de dungi transversale negre sau gri al căror desen se aseamănă cu o scară (Pterophyllum scalare). SCALAR2, -Ă (< fr. {i}; {s} lat. scalaris „în trepte") adj. Mărime s. (şi substantivat) = mărime definită doar Prin valoarea sa exprimată de un număr (numit măsură sau valoare numerică) şi de unitatea de măsură corespunzătoare (ex. masa, sarcina electrică, aria etc.); poate depinde eventual de o convenţie asupra va-'°rii sale „zero", dar este indepen- dentă de orice caracteristici spaţiale de tipul direcţiei, sensului etc. SCALĂ (< it.) s.f. 1. Scară gradată. 2. Placă gradată la aparate radio pe care se poate urmări lungimea de unde pe care funcţionează aparatul. SCALD (cuv. scandinav „poet") s. m. Nume dat vechilor poeţi nordici (mai ales islandezi), a căror poezie (sec. 8-13) are în general un caracter eroic. Mai importanţi: Bragi Boddason (sec. 8), Haraldr Hârfagri (sec. 9), Egil Skallagrimsson (sec. 10), Snorri Sturluson (1179-1241) ş.a. SCALDĂ (< scălda) s. f. Loc de scăldat; scăldătoare. SCALEN (< fr., gr.) adj. Triunghi ~ = triunghi ale cărui laturi sunt de mărimi diferite. SCAMATOR (după fr. escamoteui) s. m. Actor de circ care face scamatorii; prestidigitator. SCAMATORIE (< scamator) s. f. Faptă, acţiune care pare miraculoasă, dar care se bazează pe dibăcie şi pe iuţeala mişcărilor cu care este făcută; arta de a face astfel de fapte; prestidigitaţie. ♦ Fig. înşelătorie, potlogărie; mistificare. SCAMĂ (cf. lat. squama) s.f. 1. Material constituit din fibre textile scurte, rezultat fie în urma operaţiilor de destrămare a firelor sau a produselor textile, fie prin desprinderea de fibre din produse textile în timpul purtării sau al utilizării lor în procese tehnologice; este folosit pentru straturi termoizolatoare în industrie ca material de umplutură etc. 2. Fir subţire şi scurt, destrămat dintr-o ţesătură. SCALFARO, Oscar Luigi (n. 1918), jurist şi om politic italian. Membru al Partidului Democrat Creştin. Ministru în repetate rânduri: Transporturi (1966-1968, 1972), Instrucţie Publică (1972- 1973) şi Interne (1983-1987). l-a succedat lui Fr. Cosiga la preşedinţia Republicii Italiene (1992-1999). SCALIGERI sau DELLA SCALA, familie de nobili italieni, aflată între 1260 şi 1387 la conducerea Veronei. Mai important: Can Grande I S. (1291-1329), vicar imperial la Verona. Ales de ghibelini căpitan general al Lombardiei (din 1318). Sprijinitor al artelor. L-a găzduit pe Dante. SCALIGERO, Giulio Cesare (pseud. lui Giulio Bordoni) (1484-1558), umanist renascentist italian. Opera sa principală, „Poetices libri septem", în care reia ideile lui Aristotel, a servit la fundamentarea teoretică a clasicismului. Ediţii celebre din operele lui Aristotel şi Teofrast. a SCALOGRAMĂ (< fr., engl.) s. f. (în statistică şi marketing) Reprezentare grafică cu ajutorul căreia se măsoară şi se ilustrează intensitatea opiniilor publice. SCALP (< fr.) s. n. (ANAT.) Pielea care acoperă bolta cutiei craniene, smulsă de pe craniu cu păr cu tot. S. reprezenta la amerindieni un trofeu de luptă. SCALPA (< fr., engl.; {s} lat. scal-pere „a tăia") vb. I tranz. A executa o scalpare. SCALPARE (< scalpa) s. f. îndepărtare accidentală sau chirurgicală a scalpului. SCALPEL (< fr., lat.) s. n. Cuţitaş cu mâner plat şi spatulat, cu care se pot efectua scalpări; utilizat mai ales la disecţii. SCAMONEE (< fr.) s.f. 1. Plantă din Asia Mică, cu frunze triunghiulare şi cu flori galbene (Convolvulus scammonea). 2. Suc răşinos extras din rădăcina acestei plante şi folosit în medicină. SCAMOZZI, Vincenzo (1552-1616), arhitect italian. După Pali adio şi Sansovino - a căror operă a continuat-o - unul dintre marii constructori din vremea Renaşterii. Autor al planurilor bisericii San Gaetano din Padova, ale Palatului Contarini din Veneţia, ale clădirilor ce închid Piaţa San Marco la Veneţia. A scris un important tratat, „Idea dell’architettura universale", foarte influent în epocă. SCAMPOLO (< it.) s. n. Bluză de damă din tricot, cu o deschizătură la gât prevăzută cu nasturi sau fermoar. SCANDA (< fr.) vb. I tranz. A citi sau a recita versuri (greceşti sau latineşti) marcând unităţile metrice ori sila-bice. ♦ A vorbi sau a recita accentuând fiecare cuvânt, fiecare silabă. ♦ (MUZ.) A citi o frază muzicală punând accentul pe timpii tari. SCANDAL (fr., lat.; {s} gr. skanda-lon „obstacol") s. n. 1. Zarvă, vâlvă provocată de o faptă urâtă, ruşinoasă; indignare cauzată de o asemenea faptă. ♦ Zgomot mare, gălăgie, tărăboi. 2. întâmplare care tulbură ordinea; faptă urâtă, rea, care provoacă indignare. ♦ Situaţie ruşinoasă. SCANDALIZA (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. Â (se) indigna, a (se) revolta în faţa unei situaţii sau fapte reprobabile. SCANDALOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Care provoacă scandal (1), care indignează; revoltător. SCANDENT, adj. (referitor la tulpinile plantelor). Agăţător. SCANDINAV 326 SCANDINAV, -Ă (< fr.; de la n. pr. Scandinavia) adj., s. m. şi f. (Persoană) care aparţine unei ţări din Pen. Scandinavă şi populaţiei ei; privitor la ţările scandinave şi la populaţiile lor; limbile s., subgrup nordic al limbilor germanice al fam. de limbi indo-europene, din care fac parte suedeza, daneza, norvegiana, islandeza şi faroeza. SCANDINAVIA, Peninsula Scandinavă, peninsulă în NV Europei, între Marea Baltică, Marea Nordului, Marea Norvegiei şi Oc. Arctic. Delimitată de uscat printr-o linie care uneşte G. Botnic cu M. Barents; 749,8 mii km2 (cea mai mare peninsulă a Europei). Ţărmurile de V şi de N sunt înalte, abrupte, crestate de numeroase fiorduri, iar cele de S şi de E sunt joase. Partea de V este ocupată de Alpii Scandinavici (alt. max. vf. Glittertind, 2 481 m), care se întind paralel cu ţărmul. în S se află o câmpie şi pod. Smâland. Urme bine păstrate ale glaciaţiei cuaternare. Climă subpolară în N, umedă şi moderată în V, şi temperată în rest, cu caractere continentale în E. Reţea hidrografică bogată, cu râuri scurte, dar cu debit bogat şi cădere mare. Numeroase lacuri tectonice şi glaciare. Gheţari în zona înaltă. Păduri de conifere, în SV în amestec cu foioase; în N (Laponia) vegetaţie de tundră. în S. se află Suedia, Norvegia şi o parte din Finlanda. SCANDIU (< fr., germ. {i}; {s} lat. Scandinavia]) s. n. Element chimic (Sc; nr. at. 21, m. at. 44,956) din grupa pământurilor rare, alb-cenuşiu, cu luciu metalic; se găseşte în natură sub formă de oxid. A fost descoperit de suedezul L. F. Nilson, în 1879. Utilizat pentru obţinerea aliajelor uşoare cu mare rezistenţă mecanică şi la coroziuni, în calitate de catalizator al conversiunii para-orto- a hidrogenului la temperaturi înalte, ca filtru de neutroni în tehnica nucleară. SCANER (< engl.; fr.) s. n. Aparat folosit în diferite domenii (medicină, poligrafie, industrie) pentru explorarea şi înregistrarea amănunţită, punct cu punct, a unei suprafeţe, a unui corp, a unei substanţe etc. SCANIA (SKÂNE), peninsulă în S Scandinaviei; 11,3 mii km2. Relief de câmpie cu păduri mixte de molid şi stejar. Culturi de cereale. Zăcăminte de turbă. SCAP (< gr. skapos „tulpină") s.n. Tulpină subţire, lipsită de frunze, pe care se dezvoltă florile sau inflorescenţele unor plante ierboase (ex. păpădie, lalea, ghiocel). SCAPET (< rus.) s.m. Bărbat care a fost castrat. SCAPIN, personaj al comediei renascentiste italiene, tipul valetului viclean. Şi-a făcut apariţia în Franţa în spectacolele de la curtea lui Ludovic al XII Mea. A devenit celebru datorită comediei lui Moliere, „Vicleniile lui Scapin“. SCAPULAR, -A (< fr.; fe} lat. scapulae „umeri") s. f. (ANAT.) Care se referă la scapulă (ex. centură s.). SCAPULĂ (< lat. scapula) s. f. Omoplat. SCARABEU (< fr., lat.) s. m. Denumire dată insectelor coleoptere din genul Scarabaeus, coprofage, cu corpul negru, lăţit şi turtit, răspândite în N Africii, Asiei Anterioare şi Centrale şi în E Europei. Pentru a asigura dezvoltarea larvelor, formează mici bulgări sferici de bălegar pe care îi rostogolesc apoi în adăposturi anume pregătite. în Egiptul antic s. din specia Scarabaeus sacer era considerat sacru. SCARAMOUCHE [skaramuj] (pseud. lui Tiberio Fiori Iii) (1608-1694), actor italian. Creatorul unui personaj pe jumătate soldat, pe jumătate arlechin, de mare succes în epocă. SCARAOŢCHI (< sl.) s. m. (Fam.) Denumire dată căpeteniei dracilor; tartor. SCARĂ (lat. scala) s. f. I. 1. Dispozitiv mobil compus din două bare paralele legate între ele prin bare scurte transversale (fuscei), egal distanţate, folosit pentru urcarea sau coborârea de la un nivel la altul. 2. Element de construcţie compus dintr-un ansamblu de trepte, care leagă două niveluri succesive ale unei construcţii; (la pl.) trepte. -0-(NAV.) S. de pisică = s. flexibilă, formată din două parâme între care se fixează trepte cilindrice de lemn. S. rulantă = s. cu trepte mobile, fixate prin articulaţii pe o bandă rulantă; escalator. Este utilizată în locurile cu circulaţie intensă şi în cele cu diferenţe mari de nivel. S. de peşti = Scarabeu construcţie hidrotehnică executată în zona de separaţie dintre două biefuri, care permite peştilor să treacă din bieful aval în cel amonte şi invers. ♦ Treaptă sau şir de câteva trepte la un vehicul, servind la urcare sau la coborâre. S. Moos (s. minerolagică de duritate) = s. pentru determinarea durităţii relative a mineralelor prin zgâriere cu mineralul etalon. Drept etalon servesc 10 minerale aşezate în ordinea creşterii durităţii: de la talc până la diamant. Propusă în 1811 de către mineralogul german F. Moos. S. muzicală = succesiunea ascendentă sau descendentă a tuturor sunetelor (de la cel grav până la cel acut) a sistemului sonor, mod, precum şi sunetele care pot fi emise de un instrument muzical. 3. Fiecare dintre cele două piese de metal prinse de o parte şi de alta a şeii, în care călăreţul îşi sprijină piciorul. II. 1. (FIZ. TEHN.) Mulţime ordonată de elemente (diviziuni, grade etc.), care serveşte la stabilirea, după o anumită regulă, a valorilor numerice ale unei mărimi. S. de culori = fâşie de hârtie pe care sunt dispuse unul după altul 8 sau 12 dreptunghiuri colorate în nuanţele spectrului luminii solare; este utilizată în tehnica reproducerilor policrome. S. termome-trică v. termometrie. S. gradată = s. (II 1) ale cărei elemente sunt diviziuni ale unei linii, marcate cu valorile numerice ale mărimii raportate corespunzător (ex. s.g. a unei rigle, s.g. a unui instrument de măsură etc.); scală. ♦ Nivel, rang, treaptă socială. ♦ s. lui lacov = (în mistica şi vechea artă creştină) simbol pentru legătura dintre cer şi pământ. ♦ (La ortodocşi) Denumire dată exerciţiilor treptate de perfecţionare spirituală, inspirate după lucrarea „Scara paradisului" a Sf. loan Scărarul, stareţ al mănăstirii Sinai. 2. (TOPOGR.) Raportul dintre o lungime de pe un plan sau o hartă şi lungimea reală a acesteia în natură, care indică gradul de micşorare a detaliilor din natură, reprezentate cartografic; este exprimat printr-o fracţie (s. numerică) sau printr-un segment de dreaptă divizat în unităţi (s. grafică). ^ Loc. La scară = într-un anumit raport, constant faţă de realitate. ^ Expr. A reduce la scară = a reprezenta un obiect redu-cându-i dimensiunile, dar păstrând un raport constant faţă de realitate. Pe (o) scară întinsă (sau largă) = în proporţii mari, în măsură mare. ^ (METEOR.) S. Beaufort = s. convenţională de măsurare relativă a intensităţii vântului pe baza acţiunii luj asupra obiectelor din natură, divizată în grade de la 0 (lipsă totală de vânt) la 12 (uragan). Propusă de 327 SCAUN qeograful englez S. Beaufort în 1806. > (SEISMOLOGIE) S. Mercalli v. Mercalli; S. Richter v. Richter. Forţă de s. = forţă de legătură între două sisteme cuantice, care se datoreşte schimbului reciproc şi permanent de fotoni, de mezoni etc. 3. (CHIM.) S. ionic = proces reversibil prin care se realizează un schimb de ioni cu aceeaşi sarcină electrică între o soluţie (de obicei apoasă) şi un corp solid. Are un rol important în absorbţia şi reţinerea în sol a substanţelor nutritive. Procesul de s.i. este folosit şi în cromatografie. 4. Timpul de lucru, exprimat în ore, al unui lucrător ori al unei echipe dintr-o întreprindere industrială sau dintr-o instituţie în care lucrează mai multe rânduri de angajaţi, constituind o parte a unei zile de 24 de ore; tură1 (1). ♦ Echipa sau totalitatea lucrătorilor care lucrează în aceeaşi întreprindere sau instituţie şi în aceeaşi perioadă de timp în cursul unei zile. 5. (EC.) Circulaţia produselor de la producători la consumatori. S. de produse în scopul asigurării atât a unităţilor economice, cu factorii materiali necesari procesului de producţie, cât şi a asigurării populaţiei cu bunuri şi servicii de consum, atât pe plan intern cât şi pe plan extern. S. valutar = schimbarea unei valute cu alte valute. Loc. în schimb = drept compensaţie, ca echivalent. în schimbul... = în locul..., pentru... 6. Rufărie de corp curată care înlocuieşte pe cea purtată. SCHIMBA (lat. *excambiare) vb. I 1. Tranz. A înlocui pe cineva cu altcineva sau ceva cu altceva. 2. Tranz. A da un lucru în locul altuia; a face schimb. <0* Expr: A schimba o vorbă cu cineva = a sta puţin de vorbă. ♦ A ceda o sumă de bani pentru a primi în loc alta de aceeaşi valoare, dar în alte monede (sau bancnote). 3. Tranz. şi refl. A da sau a lua altă formă, alt aspect, altă direcţie etc.; a (se) modifica, a (se) transforma. ♦ Refl. (Despre oameni) A-şi modifica aspectul, firea, atitudinea etc. ♦ Refl. (Despre starea atmosferică) A se modifica (de obicei în rău). 4. Tranz. şi refl. A (se) îmbrăca cu rufe curate, a (se) primeni; a-şi pune alte haine. 5. Tranz. A muta’ a aşeza în alt loc. SCHIMBABIL, adj. Ion s. = ion adsorbit reversibil, într-o formă în care poate participa la procese de schimb ionic. SCHIMBARE (< schimba) s. f. 1. Acţiunea de a (se) schimba. ♦ Modificare, transformare produsă la cineva sau la ceva; întorsătură. 2. (MAT.) S. de axe = operaţie prin care se trece de la reperarea punctelor în raport cu un anumit sistem de axe la reperarea punctelor în raport cu un alt sistem de axe. S. de variabile = operaţie prin care argumentele de care depinde o funcţie dată se exprimă la rândul lor ca nişte funcţii de alte argumente, astfel încât funcţia iniţială să depindă doar de noile argumente. SCHIMBAREA LA FAŢĂ, sărbă-toare creştină (6 aug.) ce aminteşte episodul relatat de Evanghelii, în care lisus Hristos s-a arătat, pe muntele Tabor, apostolilor Petru, lacov şi loan, în strălucirea sa divină, însoţit de Moise şi llie, personificând legea şi profeţiile, pe care lisus a venit să le împlinească. Glasul din Cer le porunceşte apostolilor să-L asculte pe Hristos ca pe noul Moise. SCHIMBĂRI GLOBALE ALE ME- DIULUI, modificări de mare amploare ale condiţiilor de viaţă la nivelul întregii planete. în trecutul geologic au avut loc numeroase astfel de schimbări, din cauze încă insuficient cunoscute. în prezent există temerea că astfel de modificări se vor produce în scurt timp ca urmare a unor acţiuni antropice care pun în pericol echilibrul natural al Terrei; se consideră chiar că, pe lângă variaţiile climatice normale, au început să se manifeste şi unele tendinţe ale acestor s.g., care vor avea implicaţii profunde asupra societăţii omeneşti. Printre cauze se numără emisiile de gaze cu efect de seră, îndeosebi prin arderea combustibililor fosili, utilizarea unor produse artificiale ca halonii şi clorofluorurile de carbon, care distrug stratul de ozon, distrugerea pe scară largă a pădurilor (îndeosebi a celor tropicale), agricultura intensivă, puternic chimizată şi mecanizată (inclusiv marea extindere a orezăriilor inundate şi a fermelor de bovine, surse de gaze cu efect de seră), eliberarea de gaze din haldele de gunoi. Printre consecinţele prognozate se numără: încălzirea climatică globală, modificarea circulaţiei atmosferice şi deci a 335 SCHITU DUCA regimului pluviometric (şi creşterea frecvenţei şi razei de acţiune a unor fenomene climatice extreme — uragane, tornade, viscole, dar şi a ariilor afectate de deşertificare), modificarea traseelor curenţilor marini, creşterea nivelului oceanului (ca urmare a topirii calotelor glaciare) şi inundarea ins. joase, a deltelor şi câmpiilor lito-rale, reducerea biodiversităţii şi modificări ale ecosistemelor terestre şi marine (afectate şi de acţiuni antropice directe), redistribuirea pe glob a culturilor agricole, creşterea incidenţei cataractei şi cancerului de piele (datorită subţierii stratului de ozon) şi extinderea la latitudini medii a unor boli tropicale. SCHIMBĂTOR, -OARE (< schimba) s. n., adj. I. S. n. 1. Sistem tehnic sau agent care permite realizarea unui transfer de energie între două medii diferite (ex. transferul de căldură de la un mediu cu temperatura mai înaltă la un mediu cu temperatura mai joasă în s. de căldură) sau schimbul de particule cu alte substanţe cu care se află în contact. 2. Dispozitiv sau sistem tehnic cu ajutorul căruia se pot modifica anumiţi parametri ai unui sistem tehnic, direcţia de mers a unui vehicul etc. ^ S. de viteză = mecanism component al sistemului de transmisie al unei maşini constituit din mai multe angrenaje, care prezintă un raport de transformare variabil în trepte pentru a se putea modifica turaţia arborelui de acţionare a maşinii. S. de cale = dispozitiv montat la intersecţia a două linii de cale ferată cu ajutorul căruia se realizează trecerea vehiculului de pe o linie pe cealaltă. Este format, în principiu, din macaz, inimă de încrucişare, şine intermediare şi un aparat de manevră. S. telefonic = echipament de comutaţie dintr-o centrală telefonică, prin intermediul căruia se efectuează legarea liniei chemătoare cu linia postului telefonic chemat. 3. S. de ioni = substanţă chimică, naturală sau sintetică, având proprietatea de a schimba ionii săi cu o cantitate echivalentă de alţi ioni din soluţia cu care vine în contact. II. Adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Care se schimbă uşor; nehotărât, nestatornic. SCHIMNIC, -Ă (SCHIVNIC, -Ă) (< sl.) s. m. şi f. Pustnic, sihastru. SCHIMONOSEALĂ (< schimonosi) s. f. Faptul de a (se) schimonosi; strâmbătură, grimasă; p. ext. capriciu, moft. SCHIMONOSI (< ngr.) vb. IV 1. Tranz. A deforma, a schimba aspectul; a sluţi, a poci, a urâţi. 2. Refl. (Despre oameni) A se strâmba, a face grimase; p. ext. a face mofturi. SCHINDLER [fjndler], Oskar (1908- 1974), industriaş german. A salvat în timpul regimului naţional-socialist viaţa mai multor mii de evrei, acţiune devenită publică mai ales prin filmul „Lista lui S.“ SCHINDUF (et. nec.) s.m. (BOT.) 1. Cimbrişor. 2. Plantă erbacee anuală din familia fabacee (Trigonella foenum graecum), înaltă de c. 50 cm, cu frunze peţiolate, flori gălbui sau pal-liliachii, solitare sau în perechi la sub-suara frunzelor, păstăi de 6-11 cm, cu 10-20 seminţe. Cultivată sporadic ca plantă furajeră, alimentară (condiment) şi medicinală (ca stimulent al metabolismului în anemii, astenie, nevroze etc.). SCHINGIU! (< schingi, înv. „tortură") vb. IV tranz. A supune la mari suferinţe fizice; a chinui, a tortura, a maltrata. SCHINKEL [finkel], Karl Frledrich (1781-1841), arhitect şi pictor german. Arhitect de stat al Prusiei (din 1815). Reprezentant al clasicismului. A construit clădirea Galeriei naţionale (Altes Museum), teatrul din Gendar-menmarkt (ambele la Berlin), Castelul Charlottenhof în parcul Sans-Souci din Potsdam. Lucrări teoretice. SCHIOR, -OARĂ (< fr.) s. m. şi f. Persoană care practică schiul (2). SCHIP (< fr., engl.) s. n. (TEHN.) Vas mare, metalic, prevăzut cu role de rulare, care se descarcă automat, prin basculare, la capătul căii de ghidare. SCHIPA, Tito (1888-1965), tenor italian. A cântat în principal în S.U.A., dar şi în Italia. A excelat în rolurile Cavaradossi din „Tosca“, Edgar din „Lucia di Lammermoor" şi ducele de Mantua din „Rigoletto“. A compus melodii şi piese pentru pian. SCHIPETAR (< n. pr. Shqiperia, denumirea autohtonă a Albaniei) s. m. Denumirea autohtonă a albanezilor. SCHISMATIC, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi subst.) Care s-a rupt de comunitatea bisericească; care nu mai recunoaşte autoritatea unei biserici. SCHISMĂ (< fr., lat.; {s} gr. skhisma „separare") s. f. 1. Sciziune în sânul bisericii, refuzul unui grup de credincioşi de a se supune conducerii oficiale şi adoptarea unor dogme şi a unui ritual propriu. V. Marea Schismă1. 2. P. analog. Dezbinare, neînţelegere, ruptură provocată de o deosebire de păreri între grupuri de persoane sau persoane unite până la un moment dat; sciziune. SCHIT (< sl.) s. n. Mănăstire mică sau aşezare călugărească situată într-un loc retras şi subordonată unei mănăstiri importante; sihăstrie. SCHITU 1. Com. în jud. Giurgiu, situată în C. Burnas, pe râul Câl-niştea; 2 075 loc. (2005). Nod rutier, între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981 a făcut parte din jud. Ilfov. Bisericile Sf. loan Botezătorul (1857) şi Sf. Nicolae (1867), în satele S. şi Cămineasca. 2. Com. în jud. Olt, situată în C. Boian, pe râul Iminog; 3 067 loc. (2005). Nod rutier. Fabrică de bere (în satul Moşteni), inaugurată la 25 ian. 1992. în satul Greci se află biserica având dublu hram — Sf. Nicolae şi Sf. Grigorie Decapolitul (sec. 16, reconstruită după incendiul din 1743, respectiv în anii 1804-1810, cu picturi murale interioare terminate în aug. 1818 şi unele transformări din 1896), iar în satul Moşteni, biserica Sf. loan Botezătorul (1850). SCHITU DUCA, com. în jud. laşi, situată în E Pod. Central Moldovenesc, pe râul Vaslueţ; 4 483 loc. (2005). Exl. de calcar, de greşii şi de lemn. Moară. Centru viticol. în satul S.D., atestat documentar în 1803, se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1802, restaurată în anii 1827-1830 şi pictată în 1924), iar în satul Pocreaca, menţionat documentar în 1772, există biserica Duminica Tuturor Sfinţilor (1853). Biserica de lemn Tăierea Capului Sf. loan Botezătorul (1744), în satul Poiana. Rezervaţie Schitul Valea Neagră din jud. Vrancea SCHITU GOLEŞTI 336 naturală forestieră (pădurea Poieni-Cărbunăriei) incluzând şi o plantaţie de pin, în amestec cu larice şi molid, cu arbori seculari, cu o bogată faună de pădure. SCHITU GOLEŞTI, com. în jud. Argeş, situată în depresiunea cu acelaşi nume din Muscelele Argeşului, pe Râu Târgului; 5 026 loc. (2005). Staţie (în satul S.G.) şi haltă de c.f. (în satul Lăzăreşti), inaugurate la 1 sept. 1887. Expl. de lignit. Termocentrală. Pomicultură^ (pruni, meri, peri). Fermă avicolă. în satul Valea Pechii se află biserica de schit Sfinţii Trei Ierarhi (1676-1680), cu picturi murale interioare originare. SCHIŢA (< it.) vb. I tranz. A face o schiţă (1, 2), a desena ceva în mod schematic. ♦ Fig. A descrie ceva prin câteva trăsături specifice; a contura. ♦ A executa în mod vag un gest, o mişcare etc. 2. A fixa punctele principale ale unei lucrări, a proiecta în linii mari.- SCHIŢĂ (< it.) s. f. 1. Prima formă executată de obicei în creion sau în peniţă, a concepţiei unui tablou, a unei sculpturi, a unui proiect de arhitectură. ♦ Desen rapid, executat după un model, care fixează primele observaţii directe. (GEOGR.) S. panoramică, reprezentare a elementelor esenţiale ale unui peisaj sub forma unui desen realizat dintr-un punct de observaţie care permite o vedere de ansamblu; utilizată îndeosebi pentru a evidenţia particularităţile reliefului. 2. (TEHN.) Desen executat schematic, reprezentând o imagine aproximativă, eventual simplificată (cu reprezentarea elementelor esenţiale), a unui obiect, a unei piese, maşini, instalaţii etc. ♦ Reprezentare sumară a concepţiei unei lucrări. 3. Specie literară a genului epic, de dimensiuni reduse, în care se redă un episod caracteristic din viaţa unuia sau a mai multor personaje. Au scris s.: G. de Maupassant, M. Twain, A. P. Cehov, I. L. Caragiale ş.a. SCHjVNIC, -Ă s. m. şi f. v. schimnic, -ă. SCHIZO- (< fr.; {s} gr. schizein „a împărţi") Element de compunere cu semnificaţia „diviziune", „sciziune", „împărţire", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. SCHIZOFRENIC, -Ă (< schizofrenie) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care se referă la schizofrenie, care aparţine schizofreniei. 2. S. m. şi f. Persoană care suferă de schizofrenie. SCHIZOFRENIE (< fr.; {s} schizo-+ gr. phren „spirit") s. f. Boală mintală cronică, caracterizată prin destruc-turarea progresivă a funcţiunilor psihice (afectivitate, intelect, voinţă), care duce la pierderea contactului cu realitatea. îmbracă numeroase forme clinice, constituind de fapt un grup de afecţiuni cu simptome foarte diverse. Se caracterizează prin disociere mentală, respectiv discordanţă afectivă (lipsă de armonie între sentimente şi expresia lor), limbaj incoerent, dezorganizat. în unele forme apar idei delirante bizare, delir de grandoare sau de persecuţie, halucinaţii auditive, gândire accentuat ilogică, afectivitate neadecvată, repliere autistică (retragere în sine şi ruperea contactului cu lumea exterioară). Prin tratament adecvat (neuro-leptice, psihoterapie, socioterapie) poate fi ţinută sub control, permiţând bolnavului să-şi găsească un anumit echilibru. Psihiatrul german Emil Kraepelin a descris, în 1899, primul simptomele maladiei, distingând-o de psihozele maniaco-depresive. SCHIZOjD, -Ă (< fr.; {s} schizo- + gr. eidos „aspect") adj., s. m. Tip de temperament (după clasificarea lui E. Kretschmer) caracterizat prin tendinţa de izolare şi predominarea vieţii interioare. SCHIZOPODE (< fr.; {s} schizo- + gr. pous, podos „picior") s. n. pl. Ordin de crustacee mici, terestre şi acvatice, cu picioarele bifurcate (Schizopoda). SCHIZOTIMjE (< fr.; {s} fr. schizo-+ gr. thymos „stare de spirit1) s. f. Constituţie psihică predispusă la răceala afectivă şi tendinţă de interiorizare. SCHLEGEL [/legal] 1. August Wilhelm von S. (1767-1845), scriitor, filolog şi istoric al literaturii şi artei german. Prof. univ. la Jena şi Bonn. Unul dintre fondatorii lingvisticii comparate. Alături de fratele său S. (2), teoretician al şcolii romantice de la Jena; a constituit, împreună cu Tieck, Novalis, Fichte şi Schelling, prima grupare romantică germană. A cultivat estetica romantică în opoziţie cu clasicismul („Prelegeri despre beletristică şi artă", „Despre arta dramatică şi literatură"). Sonete, epigrame, elegii. Cercetări asupra limbilor orientale. Traduceri. 2. Friedrich von S. (1772-1829), scriitor, orientalist şi filozof german. Frate cu S. (1). Animator şi teoretician al şcolii romantice de la Jena, care, sub influenţa filozofiei lui Fichte, a promovat o artă deschisă forţelor vizionare creatoare ale omului, visului, feericului, elementului magic şi mistic. împreună cu fratele său S. (1), a editat revista „Athenâum" (1798-1800). Studii asupra elenismului („Istoria poeziei grecilor şi romanilor", „Despre studiul poeziei greceşti"). Aforisme („Fragmente"), de o mare bogăţie de idei, cultivând paradoxul ironiei; romanul „Lucinde". A pus bazele studiului sanscritei („Despre limba şi înţelepciunea indienilor"). SCHLEICHER [flaiger], August (1821-1868), lingvist german. Prof. univ. la Praga şi Jena. Specialist în gramatica comparată a limbilor indo-europene, unul dintre fondatorii studiilor de indo-europenistică. Creator al concepţiei naturaliste în lingvistică şi al teoriei arborelui genealogic în evoluţia limbilor („Compendiu de gramatică comparată a limbilor indo-ger-manice", „Teoria darvinistă şi lingvistica"). SCHLEIDEN [/laiden], Matthlas Jakob (1804-1881), botanist german. Prof. univ. la Jena şi Dorpat. Studii asupra morfologiei şi fiziologiei celulare. împreună cu th. Schwann, a pus bazele teoriei celulare. Tratate („Elemente de botanică ştiinţifică"). SCHLEIERMACHER [flaiermaher], Friedrich Ernst Daniel (1768-1834), teolog şi filolog clasic german. Prof. la Halle şi Berlin. Membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin. întemeietorul teologiei protestante modeme şi al hermeneuticii („Expunere a credinţei creştine", tratat de teologie sistematică). SCHLEMMER [Jlemer], Oskar (1888-1943), pictor şi sculptor german. A conceput opera de artă ca pe o sinteză a imaginilor desprinse din natură şi a structurilor geometrice, concepţie pe care a aprofundat-o după ce a studiat cu mare atenţie pictura lui Cezanne, a lui Seurat şi a cubiştilor. A fost profesor de sculptură şi de scenografie la Bauhaus. SCHLESIEN v. Silezia. SCHLESINGER [Jlesiqger], John Richard (1926-2003), regizor britanic de film. Cineast eclectic care în anii ’60, ai se. 20, asimilează lecţia free cinema-ului („Billy mincinosul", „Departe de lumea dezlănţuită",,,Duminică blestemată"), pe care mai apoi grefează experienţa hollywoodiană. („Cowboyul de la miezul nopţii" — Oscar 1969 pentru film şi regie, „Maratonistul", „Umbre străine"). Excelent descoperitor şi îndrumător de actori, viitoare vedete. SCHLESWIG-HOLSTEIN [/lesvih-hol/tain], land în N Germaniei, pe cursul inf. al fl. Elba, cu ieşire la M. Baltică şi M. Nordului; 15,7 mii km2; 2,8 mii. ioc. (2003). Centrul ad-tiv: Kiei. Expl. de petrol şi de gaze naturale. Constr. navale; produse textile. Culturi de secară, grâu, cartofi, sfeclă de zahăr, orz ş.a. Creşterea bovinelor. Pescuit. Din sec. 15 asupra ducatelor S. şi Holstein şi-au exercitat pretenţiile Danemarca, Suedia, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, Prusia şi Austria. în 1460 ducatul Schleswig şi comitatul (din c. 1106 şi ulterior ducat, din 1474) Holstein, au intrat în proprietatea^ personală^ a regelui Danemarcei. în urma Războiului Austro-Prusian (1866) au fost 337 SCHNEIDER anexate de Prusia. Un plebiscit din 1920 a stabilit ca N Schleswig-ului să revină Danemarcei, iar S.-H., să formeze un land german. SCHLICK [flik], Friedrich Albert Moritz (1882-1936), filozof şi fizician austriac. Prof. univ. la Viena. Reprezentant al neopozitivismului logic („Teoria generală a cunoaşterii", „Spaţiu şi timp în fizica contemporană"). Iniţiatorul Cercului vienez. SCHLIEFFEN [flj:fen], Alfred, conte von (1833-1913), feldmareşal şi teoretician militar german. Ca şef al Statului Major al armatei germane (1891-1905), a elaborat planul de campanie bazat pe purtarea ostilităţilor pe două fronturi (planul S.) folosit de Germania în Primul Război Mondial. SCHLIEMANN [fli:man], Heinrich (1822-1890), arheolog german. Autodidact. încercând să identifice locuri evocate în epopeile homerice, a organizat pe cheltuială proprie mari săpături, descoperind la Hissarlîk (Turcia) cetatea Troia^ şi tezaurul atribuit regelui Priam. în timpul săpăturilor de la Micene şi Tirinth, a făcut importante descoperiri privind culturile preclasice ale milen. 2 î.Hr. din bazinul Mării Egee („Mycenae", „Tirinth"). SCHLONDORFF [flondorf], Volker (n. 1939), regizor german de film. La începutul anilor ’60, ai sec. 20, unul dintre promotorii Tânărului cinematograf vest-german, semnatar al manifestului de la Oberhausen. Sprijinite pe surse literare de prestigiu, filmele sale — realizate în şi în afara Germaniei — se remarcă prin fineţea analizei psihologice şi prin forţa evocării tabloului ambiental („Tânărul Torless", „Onoarea pierdută a Katerinei Blum", „Moartea unui comis voiajor"). Premiul Oscar 1979 („Toba de tinichea"). SCHLUMBERGER [flomberje], Gustav Leon (1844-1929), istoric francez de origine germană. Specialist în istorie bizantină („Sigiliografia Imperiului Bizantin", „Epopeea bizantină la sfârşitul sec. X“, „Bizanţul şi cruciadele"). M. de onoare al Acad. Române (1906). SCHLClTER [fluter], Andreas (c. 1660-1714), sculptor şi arhitect german. Reprezentant al barocului. Sculptor şi arhitect-şef (din 1694) al Curţii marelui elector Frederic III Wilhelm de Brandenburg. Construcţii monumentale (Castelul din Berlin); decoraţii pline de fantezie (sala de marmură a palatului din Potsdam); monumentul ecvestru al marelui elector Frederic III Wilhelm. SCHL0TER [/luter], Poul (n. 1929), °m politic danez. Preşedinte al Parti- Heinrich Schliemann dului Conservator (1974-1977, 1981— 1993). Prim-min. (1982-1993). SCHMALKALDEN [/malkaldan], Liga de la uniune a oraşelor şi principilor protestanţi din Germania, încheiată în 1531, împotriva împăratului Carol Quintul şi a principilor catolici. Carol Quintul a reuşit, în timpul războiului împotriva Ligii (1546-1547), să înfrângă armata principilor la Muhlberg (1547), ceea ce a dus la desfiinţarea Ligii. „Articolele de la lucrare a lui Martin Luther, scrisă la cererea prinţului elector Johann Frederic I cel Mărinimos al Saxoniei, în 1536, pentru pregătirea unui răspuns protestant la conciliul preconizat de papa Paul III. SCHMIDT [/mit], Erhard (1876-1959), matematician german. A introdus conceptul de spaţiu Hilbert şi a creat geometria acestuia. în domeniul algebrei lineare, a rezolvat sisteme infinite de ecuaţii cu o infinitate de necunoscute. SCHMIDT [fmit], Helmut (n. 1918), om politic german. Vicepreşedinte al Partidului Social-Democrat (1968-1984). Ministru al Apărării (1969-1972) şi de Finanţe (1972-1974). Cancelar al R.F.G. (1974-1982). SCHMIDT [fmit], Johannes (1843-1901), lingvist german. Prof. univ. la Graz şi Berlin. Specialist în gramatica comparată a limbilor indo-europene („Raporturile de înrudire dintre limbile indo-europene"). Creatorul teoriei valurilor (Wellentheorie), care propunea o explicaţie diferită de teoria arborelui genealogic a lui A. Schleicher pentru înrudirea limbilor. SCHMIDT [fmit], Maarten (n. 1929), astrofizician american de origine olandeză. A identificat (1963) liniile spectrului quasarilor, constatând o mare deplasare spre roşu; interpretat ca un efect Doppler-Fizeau, acest fenomen a fost explicat prin distanţele uriaşe până la aceste radiosurse cosmice. SCHMIDT [fmit], Nikolaus (1874- 1930, n. Arad), poet şi dramaturg român de naţionalitate germană. Versuri („Cântece de cimpoi ale unei calfe de tâmplar"), poeme satirice, comedii („Ursul", „Lăudărosul") şi tragedii. SCHMIDT [fmit], Wilhelm (1868-1954), misionar şi antropolog german. Preot catolic. Autorul teoriei cercului cultural sau a protomonoteismului („Originea ideii de Dumnezeu"). SCHMIDT-ROTTLUFF [fmit-rotluf], Karl (1884-1976), pictor şi grafician german. Prof. univ. la Berlin. Membru fondator (1905) al grupării „Die Brucke". Compoziţii şi peisaje în culori pure, contrastante, cu dominante de roşu („Nuduri", „Peisaj norvegian", „Casa roşie"). Xilogravuri şi litografii. SCHMITT [fmit], Florent (1870-1958), compozitor francez. Preşedinte (1938-1958) al Societăţii Naţionale de Muzică. Balete („Tragedia Salo-meii"), muzică de scenă („Antoniu şi Cleopatra"), de film şi de cameră, piese simfonice şi corale. SCHNABEL [fnabel], Artur (1882- 1951), pianist, pedagog şi compozitor american de origine austriacă. Stabilit în S.U.A. (1939). Prof. la Academia de Muzică din Berlin. Prof. la Univ. din Michigan. Interpret al muzicii clasice (Beethoven, Schubert, Brahms). A compus muzică de cameră, o simfonie, piese pentru pian. Lucrări despre arta pianistică. SCHNAUZER (< germ.), numele unor rase de câini originare din Germania, cu păr aspru şi des, adesea sârmos, negru sau cenuşiu; conform standardelor rasei este lăsat lung numai în jurul ochilor şi pe bot (formând „sprâncene", „mustăţi" şi „barbă"). S. uriaş (talia: 60-70 cm), cu capul lung, pieptul larg şi adânc, este un bun câine de pază; S. mijlociu (40-50 cm), asemănător cu precedentul, este câine de pază şi companie iar S. pitic (30-35 cm), bine proporţional, folosit în trecut la stâr-pirea micilor rozătoare, este un elegant câine de agrement şi companie. SCHNEIDER [fneder], familie de industriaşi francezi. Mai importanţi: Joseph-Eugâne (1805-1875) şi fratele său Adolphe (1802-1845), care au cumpărat şi dezvoltat uzinele de la Creusot ce au devenit, treptat, una dintre cele mai mari producătoare de oţel şi armament din lume. După al Doilea Război Mondial şi-a pierdut din importanţă. SCHNEIDER [fnaider], Friedrich (1881-1970), pedagog german. Specialist în pedagogia comparată („Introducere în ştiinţa educaţiei", „Ştiinţa comparată a educaţiei"). SCHNEIDER 338 SCHNEIDER [/neder], Hortense (1833-1920), mezzo-soprană franceză. Celebră în operele iui Offenbach, scrise special pentru ea („Frumoasa Elena“, „Pericola“, „Marea ducesă de Gerolstein"). Viaţa sa a inspirat numeroase filme. SCHNEIDER [/naider], Romy (pseud. lui Rosemarie Magdalena Albach-Retty) (1938-1982), actriţă austriacă de film şi teatru. Vedetă internaţională a anilor ’60-’70, ai sec. 20. Depăşeşte rapid registrul filmelor convenţionale, operetistice, care au lansat-o (seria ,,Sissi“), pentru a accede în zona dramelor contemporane sau de epocă în care frapează printr-o frumuseţe somptuoasă, prin vulnerabilitate şi senzualitate ambiguă („Lucrurile vieţii", „Ludwig“, „O poveste simplă", „Banchera") SCHNITZLER [fnitsler], Arthur (1862- 1931), medic şi scriitor austriac. Teatru de rezonanţă freudistă, evocând atmosfera vieneză („Dragoste uşoară", „Papagalul verde", „Anatole", „Vălul Beatricei"); nuvele psihologice („Locotenentul Gustl", „Domnişoara Else"); romane („Tereza"). SCHNOOR VON CAROLSFELD [/nor fon ka:rolsfelt], Julius (1794-1872), pictor şi desenator german. Compoziţii istorice, unele murale, de mari dimensiuni, de factură acade-mizantă („Legenda Nibelungilor" în palatul regal din Munchen). Ilustrator al „Bibliei". SCHOFFER [/ofer], Nicolas (1912-1992), sculptor şi teoretician francez al artei originar din Ungaria. Stabilit în Franţa (1936). Pionier al artei cinetice. Lucrări „spaţiodinamice" din plexiglas sau foi subţiri care reflectau lumina. A realizat prima sculptură „cibernetică", în 1956, un robot numit „CYSP1". Lucrări teoretice („Oraşul cibernetic", „Noua cartă a oraşului"). SCHOLA CANTORUM, şcoală de cânt liturgic şi de muzică religioasă fondată, potrivit tradiţiei, de papa Silvestru I şi reorganizată de Grlgore cel Mare, menţionată în scris în sec. 8. Urmărind învăţătura şi difuzarea melodiilor liturgice adunate în colecţia „Antifonario", erau interpretate de un cor de tineri cărora li se dădea o instrucţie liturgică şi literară. Tradiţia şcolii a fost reluată prin fondarea la Paris, în 1894, a ideii de către compozitorul Vincent d’lndy, dirijorul Ch. Bordes şi organistul Alexandre Guilmaint. Cu timpul a devenit o şcoală superioară de muzică. SCHOLES [/ols], Myron S. (n. 1941), economist american. Prof. univ. la Chicago şi la univ. Stanford. Contri- buţie de pionierat în fundamentarea unei noi metode de calcul a valorii unor instrumente financiare derivate (opţiuni), împreună cu Fischer Black şi Robert Merton, numită formula Black-Scholes. Premiul Nobel pentru economie (1997), împreună cu R. Merton. SCHOLLANDER [/kolander], Donald (Don) (n. 1946), înotător american. în 1964, la Olimpiada de la Tokyo, a obţinut patru titluri (100 m şi 400 m liber, 4 x 100 m şi 4 x 200 m liber). Primul înotător care a parcurs 200 m liber sub 2 minute şi a câştigat patru medalii de aur la olimpiadă. SCHONBEIN [/onbain], Christian Friedrich (1799-1868), chimist german. Prof. la Basel. A studiat fenomenele electrochimice, a identificat ozonul (1839) şi a brevetat, în 1846, explozibilul numit fulmlcoton, fabricat pe bază de nitroceluloză. SCHONBERG [/onberk], Arnold (1874-1951), compozitor austriac. Prof. univ. la Viena, Amsterdam, Berlin, Boston, New York şi Los Angeles. Stabilit în S.U.A (1933). Influenţat iniţial de Wagner, trece printr-o perioadă de atonalism liber (monodrama .Aşteptare", melodrama „Pierrot lunaire"), după care perfectează sistemul „dodecafonic-serial" (opera „Moise şi Aron", „Concert pentru pian", cantata „Supravieţuitorul Varşoviei"), ceea ce conferă operei sale, de orientare expresionistă, un spirit de reformă radicală. SCHONBRUNN [/o:nbrun], palat imperial austriac, în stil baroc, cu 1 440 de camere, situat în cartierul vienez Heitzing, în cadrul unui parc mare, fostă reşed. a Habsburgilor. Construit în anii 1690-1711 după planurile arhitectului Johann Bernhard Fischer von Erlach, ca o replică a palatului Versailles din Paris, a fost modificat în 1737 de către arhitectul Josef Emanuel Fischer von Erlach (fiul precedentului) şi din nou Arnold Schdnberg modificat în 1744 de Nikolaus Pacassi, care a decorat apartamentele în stil rococo pentru Maria Tereza. Parcul palatului (2 km2), amenajat în anii 1705-1706 de Jean-Nicolas Jadot de Ville-lssey şi reamenajat în 1765 de Ferdinand von Hohenberg, a fost deschis pentru public în 1918. Palatul şi grădinile S. au fost incluse (în 1996) în Patrimoniul cultural universal. SCHONGAUER [/pngauer], Martin (1445/1450-1491), pictor şi gravor german. Desen de o mare precizie şi inventivitate compoziţională. Dezvoltând tradiţiile artei gotice (intensitatea expresiei), S. este totodată un exponent al Renaşterii („Moartea Fecioarei", „Naşterea Domnului", „Purtarea crucii", „Noii me tangere"). A exercitat o puternică influenţă asupra lui Durer. SCHOPENHAUER [/p:penhauer], Arthur (1788-1860), filozof german. Iniţiatorul voluntarismului modern („Lumea ca voinţă şi reprezentare"). Respingând hegelianismul, a dezvoltat noţiunea kantiană de noumenal, ca manifestare a voinţei (voluntarism): noi suntem manifestări ale propriilor noastre voinţe, iar pentru a realiza armonia şi pacea, trebuie să eliminăm dorinţa, printr-o viaţă ascetică sau murind. Ideile sale au Palatul Schonbrunn 339 SCHULTZ Arthur Schopenhauer devenit cunoscute în România prin intermediul „Junimii", influenţând literatura şi filozofia românească din a doua jumătate a sec. 19. SCHOTT [fot], Albert (1809-1847) şi fratele său Arthur (1814-1875), filologi germani. Au cules din Banat texte de folclor românesc, publicând în 1845 la Stuttgart şi Tubingen prima colecţie de basme, poveşti şi snoave româneşti („Walachische Mărchen"), precedată de o introducere şi completată de note. SCHOTTKY [fQtki], Walter (1886-1976), fizician german. Prof. univ. la Rostock. Cunoscut pentru cercetările asupra electronilor şi ionilor în tuburi de gaze rarefiate, electronicii solidelor şi unor probleme de electroacustică. A descoperit (1920) efectul (eliberarea unui electron dintr-un solid sub acţiunea unui câmp electric), care-i poartă numele; a inventat (1915) tubul electronic cu grilă-ecran. SCHOUTEN [/houte], Willem Comeliszoon (c. 1580-1625), navigator olandez. în 1615 a întreprins, împreună cu Jakob Le Maire, o expediţie pentru a căuta un nou drum spre Oc. Pacific, traversând Oc. Atlantic prin sudul Americii de Sud. Primul navigator care a ocolit capul Horn (1616), căruia i-a dat numele după locul lui de naştere. Traversând Oc. Pacific, a descoperit arh. Schouten din N Noii Guinee. SCHREIER [fraier], Peter (n. 1935), tenor german. Tenor liric, timbru limpede (potrivit pentru repertoriul de operă mozartian). Stilist desăvârşit. Cântă muzică vocal-simfonică (Bach), excelează în domeniul liedului. SCHRIEFFER [frifer], John Robert (n. 1931), fizician american. Prof. la Univ. din Pennsylvania. Cercetătri de fizica temperaturilor joase şi de magnetism. împreună cu J. Bardeen şi L.N. Cooper, S. a interpretat cuantic fenomenul supraconductibilităţii. Pre- miul Nobel pentru fizică (1972), împreună cu J. Bardeen şi L. N. Cooper. SCHRODER [fro:der], Friedrich Ludwig (1744-1816), actor, regizor şi dramaturg german. Reformator al scenei germane. A elaborat principii inovatoare de regie. Director al Teatrului Naţional din Hamburg (1769-1798, cu întreruperi). SCHRODER [froder], Gerhard (n. 1944), om politic german. Preşedinte al Partidului Social-Democrat (1999-2005). Cancelar al Germaniei (1998-2005). SCHRODER-DEVRIENT, Wilhel-mine (1804-1860), soprană germană. S-a consacrat cu rolul Lenorei din opera „Fidelio" de Beethoven. Pentru ea, R. Wagner a creat operele „Olandezul zburător" şi „Tannhăuser“. SCHRODINGER [jrodiqer], Erwin (1887-1961), fizician austriac. Prof. univ. la Zurich, Berlin, Viena şi Oxford. în 1933, din cauza persecuţiilor la care erau supuşi evreii în Germania, pleacă în exil în Irlanda. Unul dintre fondatorii mecanicii ondulatorii („Tratat de mecanică ondulatorie“); pornind de la ipoteza ondulatorie a lui L. de Broglie, a elaborat o ecuaţie care descrie starea cuantică a particulelor (ecuaţia S.). Contribuţii în cristalografie, optică, fizica matematică, teoria relativităţii, biofizică. Premiul Nobel pentru fizică (1933), împreună cu P. Dirac. SCHUBART Lfuibart], Christian Friedrich Daniel (1739-1791), poet şi publicist german. Reprezentant al mişcării literare preromantice „Sturm und Drang“. Articole şi poezii cu caracter antidespotic („Cavoul principilor", „Soldatul cerşetor", „Cântece din închisoare"); scrieri autobiografice. Poeziile sale au inspirat unele lieduri ale lui Schubert. SCHUBERT [/u:bert], Franz Peter (1797-1828), compozitor austriac. Elev al lui Salieri. De o inepuizabilă Erwin Schrodinger invenţie melodică, a îmbogăţit mijloacele armonice ale clasicilor. A compus peste 600 de lieduri („Regele ielelor", „Călătorul", ciclurile „Frumoasa morăriţă", „Călătorie de iarnă"), care l-au consacrat drept creator ai genului. Opere, singspieluri, muzică de scenă („Rosamunda"), nouă simfonii, muzică de cameră (Cvintetul „Păstrăvul"), piese pentru pian (sonate). SCHUCHARDT [/uhart], Hugo (1842-1927), lingvist austriac. Prof. univ. la Halle şi Graz. Specialist în romanistică („Vocalismul latinei vulgare") şi în lingvistica generală („Breviar Hugo Schuchardt. Un vademecum al lingvisticii generale"). Unul dintre creatorii metodei „cuvinte şi lucruri". A întreţinut o bogată corespondenţă ştiinţifică cu B. P. Hasdeu. M. de onoare al Acad. Române (1877). SCHULLERUS [fulerus], familie de pictori germani din Transilvania: 1. Ludwig Friedrich S. (1826-1906). Portrete şi peisaje într-un stil aca-demizant. 2. Fritz S. (1866-1898). Fiul lui S. (1). Portrete, peisaje, compoziţii evocând viaţa din satele transilvănene. SCHULLERUS [/ulerus], Adolf (1864-1928), filolog, istoric şi etnograf german din Transilvania. Autor al primei tipologii a poveştilor româneşti în sistemul preconizat de A. Aarne („Verzeichnis der rumânischen Mârchen und Mârchenvarianten"). Lucrări etnografice şi folclorice privind cultura populară a saşilor, folclorul românesc şi maghiar. A publicat marele dicţionar al graiurilor săseşti din Transilvania. SCHULTZ [fults], Theodore William (1902-1998), economist american. Reprezentant al şcolii liberale. Cercetări asupra valorii economice în educaţie şi asupra economiei ţărilor în curs de dezvoltare, mai ales asupra dezvoltării lor agricole („Transformarea agriculturii tradiţionale", „Investiţia în capitalul uman"). Premiul Franz Peter Schubert SCHULTZE 340 Nobel pentru economie (1979), împreună cu A. Lewis. SCHULTZE [fultse], Max (1825-1874), biolog german. Prof. univ. la Bonn. Precursor al biologiei moderne; a definit (1861) celula ca masă de protoplasmă cu nucleu şi a identificat asemănările dintre protoplasma animală şi cea vegetală. SCHULZ JJults], Charles Monroe (1922-2000), desenator şi caricaturist american. Creator (1948) al celebrelor benzi desenate „Peanuts“. SCHUMACHER [fuimaher], Michael (n. 1969), pilot de curse german. A câştigat campionatul mondial de Formulai (1994, 1995, 2000-2004), realizând o performanţă unică. SCHUMAN [fuman], Robert (1886-1963), om politic francez. Lider (1946-1963) al partidului Mişcarea Republicană Populară. Prim-min. (1947-1948), ministru de Externe ,(1948-1953) şi de Justiţie (1955-1956) al Franţei. — Planul plan propus de R.S. (apr. 1950) care a stat la baza constituirii (apr. 1951) Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, prima etapă a existenţei Comunităţii Economice Europene (Piaţa Comună) şi din 1991, Uniunea Europeană. Considerat unul dintre „părinţii Europei Unite“. SCHUMAN [[uman], William Howard (1910-1992), compozitor american. Balete, o operă („The mighty Casey“), simfonii, concerte, muzică de cameră şi de film. SCHUMANN [fuman] 1. Robert S. (1810-1856), compozitor german. Elev al lui F. Wieck. Reprezentant tipic al romantismului. A compus patru simfonii, două uverturi, un concert pentru pian, lucrări pentru cor şi orchestră („Paradisul şi Peri", „Pelerinajul Rozei", „Scene din Faust“), opera „Genoveva“, muzică de cameră. Temperament liric, a excelat mai ales în domeniul miniaturilor pentru pian, adesea unite în cicluri („Carnavalul", „Kreisleriana", „Scene din pădure", „Scene din viaţa copiilor"), şi în acela al liedului. 2. Clara S. Wieck (1819-1896), pianistă şi compozitoare germană. Soţia lui S. (1). Interpretă a lucrărilor lui Beethoven, Chopin, Liszt. Un concert pentru pian, muzică de cameră, lieduri. A revizuit, împreună cu Brahms, lucrările soţului ei. SCHUMPETER [fumpeter], Joseph Alois (1883-1950), economist şi sociolog austriac. Prof. univ. la Bonn şi Harvard. Stabilit în S.U.A. (1932). A interpretat dinamica economiei şi ciclurilor economice pe baza rolului decisiv, în accepţiunea sa, a introdu- Michael Schumacher cerii inovaţiilor şi a întreprinzătorului. Istoric al gândirii economice („Capitalism, socialism şi democraţie", „Istoria analizei economice"). SCHUSCHNIGG [fu/nik], Kurt von (1897-1977), om politic austriac. Membru al Partidului Social Creştin. Cancelar federal (1934-1938). A încercat să menţină independenţa ţării în faţa presiunii Germaniei, dar a fost constrâns să cedeze; după ocuparea Austriei de către armata germană, a fost arestat (1938-1945). Din 1948, stabilit în S.U.A. (până în 1967). SCHOSSEL [fusel], Wolfgang (n. 1945), om politic austriac. Lider al Partidului Populist. Ministru al Economiei (1989-1995). Vicecancelar (1996-2000) si cancelar al Austriei (din 2000). SCHUTZ [fOts], Heinrich (1585-1672), compozitor german. Elev al lui G. Gabrieli. A îmbinat în creaţia sa stilul polifoniei corale şi cel al monodiei italiene cu elemente ale coralului protestant. Lucrări religioase â cappella („Psalmii lui David", trei „Pasiuni", „Mici concerte spirituale") sau cu acompaniament instrumental („Concerte religioase", „Magnificat german"). Autorul primei opere Robert S. Schumann germane („Dafne"). Baletul „Orfcu şi Euridice", oratoricul „învierea". SCHUYLER [fuiler], Eugen (1840-1890), diplomat american. Consul în mai multe state europene şi în Turcia. însărcinat cu afaceri al S.U.A. (din 1880) la Bucureşti. Cunoscător al realităţilor româneşti. Lucrări: „Petru cel Mare împărat al Rusiei", „Turkistan. Note dintr-o călătorie în Turkistanul rusesc". M. coresp. al Acad. Române (1885). SCHWANN [[van], Theodor (1810— 1882), fiziolog german. Prof. univ. la Louvain şi Liege. Cercetări asupra contracţiei musculare şi a influxului nervos. în 1839 a formulat teoria celulei ca unitate a organismului animal. împreună cu M. J. Schleiden, a pus bazele teoriei celulare. A identificat (1836) pepsina în sucul gastric. Autor al lucrării „Cercetări microscopice". SCHWARTZ jjvarts], Laurent (n. 1915), matematician francez. Prof. univ. la Paris. Lucrări de analiză armonică, creator al teoriei distribuţiilor („Teoria distribuţiilor"). Medalia Fields (1950). SCHWARTZ [fvarts], Melvin (n. 1932), fizician american. Prof. univ. la Columbia şi Stanford. A descoperit (1957), împreună cu colaboratorii săi, hiperionul 2° şi i-a măsurat (1958) spinul. A propus (1959), independent de B. Pontecorvo, folosirea acceleratoarelor pentru producerea neutri-nilor; experimente importante pentru detectarea neutrinilor minonici, rezultaţi din dezintegrarea pionilor şi kaionilor. Premiul Nobel pentru fizică (1988), împreună cu L. Lederman şi J. Steinberger. SCHWARZENBERG [fvartsenberk], Felix, prinţ von (1800-1852), om politic austriac. Cancelar al Austriei (1848-1852). A încercat să consolideze monarhia habsburgică printr-o politică internă autoritară. Pentru înăbuşirea revoluţiei din Ungaria (1848-1849) a cerut ajutorul Rusiei. A revigorat (1850) vechea Confederaţie germană şi a promovat o politică absolutistă. SCHWARZENEGGER [fvartseneger], Arnold Alois (n. 1947), actor american de film. Campion mondial de culturism (de 4 ori Mister Univers); supervedetă a filmelor hollywoodiene de acţiune („Commando", „Total Recall", „Minciuni adevărate") în care nu recurge doar la muşchi ci şi la un anume simţ al umorului; om politic activ şi eficient (guvernator al statului California din 2003). 341 SCIASCIA SCHWARZKOPF [fvartskopf], Dame Elisabeth (n. 1915), soprană germană naturalizată în Marea Britanie. Soţia lui H. von Karajan. Remarcabilă interpretă de operă şi de lieduri, îndeosebi a muzicii lui Mozart şi R. Strauss. Prezenţă remarcabilă pe scenele din Berlin, Viena, de la Covent Garden, ia Festivalurile de la Salzburg (1949-1964) şi Teatrul La Scala (1949-1963). Recitalurile sale urmate de lieduri au devenit legendare. Opera sa de adio, în 1972, a fost „Cavalerul rozelor11 de R. Strauss, în care a interpretat rolul lui Marscholtin. După 1971 a apărut numai în recitaluri, iar din 1975 s-a retras. SCHWARZKOPF [fvartskopf], Norman (n. 1934), general american. Comandant al coaliţiei forţelor armate multinaţionale contra Iraq-ului în Războiul din Golf (1990-1991). SCHWARZSCHILD [/varts/ilt], Karl (1873-1916), astronom german. Prof. univ. şi director al Observatorului astronomic din Gottingen (din 1901) şi al celui din Potsdam (din 1909). Contribuţii în astronomia statistică, la studiul dinamicii stelare şi în tehnica fotografică (efectul S.). SCHWARZWALD, v. Pădurea Neagră. SCHWEITZER [fvetzer], Albert (1875-1965), teolog protestant, medic misionar, organist şi muzicolog francez. A întemeiat (1913) şi a condus o leprozerie pentru negri în Lambarene (Gabon). Lucrări de teologie: „Mistica apostolului Pavel11, „Marii gânditori ai Indiei11) şi despre arta organistică şi construirea orgilor. Premiul Nobel pentru pace (1952). SCHWEITZER-CUMPĂNA, Rudolf (1886-1975, n. Piteşti), pictor şi grafician român. Prof. univ. la Bucureşti. Peisaje, portrete şi numeroase scene inspirate din viaţa rustică, pictate viguros, modelate într-o pastă abundentă („Iarnă în cartierul Flo-reasca11, „Privelişte din Sibiu11, „Autoportret11). Acuarele („Vederi pariziene11). SCHWEIZERISCHE EIDGENOSSEN-SCHAFT v. Elveţia, Confederaţia Elveţiană. SCHWERIN [fverjn], oraş în N Germaniei, centrul ad-tiv al landului Mecklenburg-Vorpommern (Pomerania de Vest), situat pe ţărmul lacului Schwerin (62 km2; 23 km lungime; 54 m ad. max.), la 100 km E de Hamburg şi 30 km S de ţărmul M. Baltice; 100 mii loc. (2002). Nod feroviar şi rutier. Aeroport. Centru comercial (piaţă pentru animale, orz, °văz, secară). Ind. metalurgică, a constr. de maşini agricole, cabluri, nave de pescuit şi de utilaj naval, chimică (vopsele), electronică şi electrotehnică, farmaceutică, de prelucr. a lemnului şi a tutunului (ţigarete), textilă şi alim. Catedrală în stil gotic (1270-1416, cu turn din 1890), palat ducal (1843-1857). Menţionat documentar în 1018. Sediul unei episcopii (1167-1648). între 1952 şi 1990 a fost centrul ad-tiv al districtului cu acelaşi nume din R.D. Germană. SCHWINGER [Jviqer], Julian Seymour (n. 1918), fizician american. Prof. univ. la Harvard. Unul dintre fondatorii electrodinamicii cuantice, sub forma relativist-invariantă. Contribuţii la studiul interacţiei între particulele încărcate electric şi câmpul electromagnetic. A introdus simetria chirală în teoria interacţiunilor tari. Premiul Nobel pentru fizică (1965), împreună cu R. Feynman şi S. Tomonaga. SCHWPTERS [fvjters], Kurt (1887-1948), pictor, sculptor şi scriitor german. începuturi artistice sub semnul expresionismului şi cubismului; a condus apoi gruparea dadaistă din Hanovra. Autor de colaje (din bilete vechi de tren, sfoară, cutii de ţigări etc.) pe care le-a intitulat „Merz11. Sculpturi constructiviste numite „Merzbau“. Fondator (1932) al revistei „Merz11 de a cărei grafică s-a ocupat. SCHWOB [Jvob], Marcel (pseud. lui Andre Mayer), (1867-1905), scriitor francez. Autor de proză fantastică şi burlescă şi de poeme în proză („Viaţa imaginară11, „Inimă dublă11, „Cruciada copiilor11), drame, traduceri. A scris un „Studiu despre argoul francez11. SCHWYZ [Jvits] 1. Oraş în partea centrală a Elveţiei, centrul ad-tiv al cantonului cu acelaşi nume, situat la poalele m-ţilor Grosser Mythen, la 35 km E de Lucerna; 13,9 mii loc. (2003). Staţiune climaterică estivală. Turism. Ind. de prelucr. a lânii şi alim. Muzeu de istorie. Colegiul Mariahilf. Arhivă federală (1936). Biserica St. Martin (1769-1774), în stil baroc; capelă gotică (sec. 17); Primărie (1642-1645). Case din sec. 16-17. 2. Canton în centrul Elveţiei, cu ieşire la lacurile Lucerna si Zurich; 908 km2; 123,3 mii loc. (2003). Centrul ad-tiv: Schwyz. Relief predominant muntos, cu alt. max. de 2 716 m (vf. Ortstock). Creşterea bovinelor (rasa brună). Hidroenergie. Ind. textilă şi de prelucr. a lemnului. Turism. SCHWYZ (< n. pr. Schwyz) jjvits] subst. Rasă superioară de taurine de culoare brună, originară din Elveţia, crescută pentru producţia de lapte şi de carne. Greutatea corporală a vacilor este de 500-600 kg şi a taurilor de 750-900 kg; producţia medie anuală de lapte variază între 3 200 şi 6 000 I. SCHYGULLA [/igula], Hanna (n. 1943), actriţă germană de teatru şi film. Personalitate învăluitoare şi fascinantă, comparată cu Marlene Dietrich, a cărei trăire interioară adesea la cote paroxistice se sublimează într-o feminitate aparte. Actriţa preferată a regizorului Rainer Werner Fassbinder („Effi Briest11, „Căsătoria Măriei Braun11, „Lili Marleen11, „Berlin Alexanderplatz11). SCIAFjL, -Ă (gr. skia „umbră11; phileo „iubitor de“) adj. (Plantă) adaptată la un grad scăzut de iluminare, care nu suportă insolaţia puternică, trăind de obicei în parterul pădurilor sau pe stâncării umbrite, de exemplu unele specii de ferigă sau de muşchi. (Plantă) de umbră. SCIALOJA [fialoia], Vittorio (1856- 1933), jurist şi om politic italian. Prof. univ. la Roma şi Siena. Ministru al Justiţiei (1909-1910) şi de Externe (1919-1920). A reprezentat Italia la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). A înfiinţat (1888) Institutul de Drept Roman din Roma. Lucrări: „Sistemul dreptului roman actual11, „Probleme ale statului italian după război11, „Studii juridice11, „Teoria proprietăţii în dreptul roman11, „Procedura civilă romană11. Membru de onoare al Acad. Române (1933). SCIASCIA [[a/a], Leonardo (1921-1989), scriitor italian. Reprezentant al neorealismului, a abordat mai ales SCIATIC 342 teme specifice sudului ţării (mafia, politica, istoria). Autor de mici romane, povestiri („Ziua cucuvelei11, „Candide sau Un vis în Sicilia11, „Afacerea Moro11, „Cavalerul şi moartea11) şi piese de teatru („Mafioţii11). Eseuri („Pirandello şi Sicilia11, „Cuvinte încrucişate11). SCIATIC, -Ă (< fr., lat.; {s> gr. iskhion „coapsă11) adj., s. f. 1. Adj. Nerv s. = nerv rahidian care inervează membrele inferioare. 2. Adj. Care se referă la nervul s. (ex. nevralgie s.). 3. S. f. Boală care se manifestă prin dureri de-a lungul nervului sciatic şi contractară musculară. Este provocată de obicei de o compresie exercitată la nivelul celor două rădăcini ale nervului s. sau a uneia dintre ele (ca urmare a unei hernii de disc, unei artroze, îngustării canalului rahidian) sau de o inflamaţie. SCIENCE-FICTION [saiens fik/n] (cuv. engl.) s. n., adj. (Literatură sau film) cu caracter ştiinţifico-fantastic care imaginează lumi, societăţi, situaţii într-un spaţiu-timp fictiv; simbol: SF. Remarcabile sunt creaţiile lui Jules Verne. H.G. Wells, I. Asimov, A.C. Clarke, R. Heinlein ş.a. SCIENTICĂ (cf. lat. scientia) s. f. Ştiinţa despre ştiinţă; scientologie (1). SCIENTISM (< fr.) s.n. Opinie potrivit căreia ştiinţele moderne ale naturii oferă singurul mod de cunoaştere sigură, modelul pentru orice tip de cercetare, norma de apreciere a tuturor rezultatelor cunoaşterii. SCIENTOLOGIE (< fr.; {s} lat. scientia „ştiinţă11 + gr. logos „studiu") s.f. Scientică. SCINCIDE, s.f. pl. Familie de şopârle cu corpul alungit, cu membre scurte, adesea reduse sau absente, solzi netezi; majoritatea speciilor sunt insectivore. Există peste 800 specii larg răspândite pe glob în regiuni cu climat subtropical şi în deşerturi; unele specii se îngroapă în nisip pentru a se proteja. SCINDA (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. 1. Â (se) despărţi în părţile constitutive; a (se) fracţiona, a (se) separa. 2. (Despre combinaţii chimice) A (se) descompune în combinaţii mai simple. SCINTI- (< fr.; {s} lat. scintilla „scânteie11) Element de compunere „scânteie11, „de scânteie11, „de scintilaţie" cu ajutorul căruia se formează substantive. SCINTIGRAFIE (< fr.) s. f. (MED) Metodă de explorare a unui organ intern bazată pe detectarea radiaţiilor emise de o substanţă radioactivă introdusă în organism, care se localizează în organul respectiv; imaginea astfel obţinută. SCINTILATOR (< fr.) s. m. (FIZ.) Material în care se poate produce fenomenul de scintilaţie la bombardarea cu particule neutre sau ionizante; este folosit în construcţia detectoarelor cu scintilaţie şi a fotomultiplicatoarelor. SCINTILAŢIE (< fr.; {s} lat. scintillatio, -onis „scânteiere11) s. f. Scânteiere (2), sclipire. ♦ Impuls luminos de scurtă durată produs în contactul unei particule cu un scin-tilator; fenomenul este utilizat la detectarea radiaţiilor nucleare. SCIPIO, veche familie patriciană romană, din ginta Cornelia. Mai importanţi: 1. Publius Cornelius S. Africanus Maior (235-183 î.Hr.), general roman. Consul (205 î.Hr.). A cucerit Spania în cel de-al Doilea Război Punic (218-201 î.Hr.), a debarcat în Africa (204 Î.Hr.) şi l-a învins pe Hannibal la Zama (202 î.Hr.). 2. Publius Cornelius S. Aemilianus Africanus Numantinus Minor (185-129 î.Hr.), general roman. Nepot prin adopţie al lui S. (1). Consul în 147 şi 134 î.Hr. A cucerit şi a distrus Carta-gina în cel de-al Treilea Război Punic (149-146 î.Hr.). SCITIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aparţine Sciţiei sau populaţiei ei, privitor la Sciţia sau la populaţia ei; provenit din Sciţia. SCjŢI (< fr., lat.) s. m. pl. s. m. pl. Denumire generică a triburilor nomade care populau, în sec. 9-3 î.Hr., terit. cuprins între Marea Neagră, fl. Don, Nipru şi gurile Dunării; vorbeau o limbă care făcea parte din grupul iranian al familiei de limbi indo-europene. în sec. 6-4 î.Hr., epocă de apogeu a civilizaţiei s., se creează şi statul lor; în 514 Î.Hr. campania regelui ahemenid Darius I prin Dobrogea împotriva s. se încheie cu un eşec. în perioada 350-250 Î.Hr. în stepele nord-pontice, în valuri succesive, pătrund sarmaţii, fapt care are ca urmare prăbuşirea hegemoniei politice a s. şi asimilarea lor treptată în sec. următoare de noii cuceritori. Arta scitică şi îndeosebi stilul animalier au influenţat civilizaţiile învecinate. SCIŢIA, denumirea generală a ţinuturilor locuite sau stăpânite de sciţi. — S. Mică (gr. Mikrâ Scythia; lat. Scythia Minoi), denumire antică a Dobrogei, începând din epoca elenistică. Până în sec. 3 d.Hr., S. M. constituie o parte a provinciei Moesia Inferior. După reformele administrative ale lui Diocleţian, a devenit o provincie de sine stătătoare, Scythia. SCIURIDE, s.f.pl. Familie de rozătoare cu coada păroasă, adesea stufoasă, cu patru degete la membrele anterioare şi cinci la cele posterioare, larg răspândită în Eurasia şi America de N. Cuprinde numeroase specii de veveriţă, marmotele, câinii de preerie şi popândăii. SCIZIONA (< sciziune) vb. I tranz. şi refl. A (se) desprinde dintr-un tot organizat; a (se) despărţi, a (se) separa. SCIZIONIST, -Ă (< sciziune) s. m. şi f., adj. î. S. m. şi f. Persoană care aparţine unei fracţiuni sau care urmăreşte să provoace sciziune într-un grup, într-o mişcare organizată. 2. Adj. Privitor la sciziune sau la scizionişti. SCIZIPARITATE (< fr.; {s} lat. scissus „divizat11 + părere „a da naştere11) s. f. (BIOL.) Formă de reproducere asexuată la bacterii, la unele alge şi la protozoare, care constă în diviziunea organismului în două părţi aproximativ egale. SCIZIUNE (< fr., lat.) s. f. Dezbinare, ruptură, desprindere a unui grup dintr-o organizaţie politică, statală sau nestatală, intervenită pe chestiuni de principiu, în urma unor grave disensiuni; fracţionare. Poate genera noi instituţii sau organizaţii politice. ♦ Schismă. SCIZURĂ (< fr.; lat. scisura < scindere „a tăia") s. f. (MED.) Şanţ adânc care străbate suprafaţa unor formaţii anatomice, împărţindu-le în segmente (ex. s. interemisferică cerebrală, s. hepatică, s. pulmonară). SCLAI s. n. Parte componentă a unui joagăr, care poartă buşteanul după ce a trecut de ferăstrău. SCLAV, -Ă (< lat. sclavus) s. m. şi f. 1. Persoană lipsită de mijloace de trai şi de orice drept, aflată în puterea absolută a unui stăpân, pentru care este obligată să muncească. 2. Fig. Persoană care satisface în mod servil, cu supunere oarbă, voinţa altuia. ♦ Persoană stăpânită de o pasiune, de un viciu etc. SCLAVAGISM (< fr.) s.n. Tip de organizare socială bazată pe munca forţată a unor grupuri de oameni, numiţi sclavi, consideraţi marfă, proveniţi din prizonierii de război şi din etnii de naţionalitate şi religie diferită de cea a populaţiei majoritare a statului. SCLAVAGIST, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine sclavagismului, privitor la sclavagism, specific sclavagismului. SCLAVIE (< sclav) s. f. Stare, condiţie de sclav; robie. Pe lângă s. din Antic., în epocile următoare, îndeosebi în sec. 17-19, s. a căpătat 343 SCOARŢĂ o importanţă economică majoră, îndeosebi pe continentul american, unde erau aduşi negri-robi din Africa. S. a fost abolită la date diferite în lmp. coloniale şi în statele care foloseau munca sclavilor. SCLEREjDĂ (< germ. {i}; fe} sclero- + gr. eidos „aspect") s. f. (BOT.) Celulă moartă poliedrică, cu membrană îngroşată, lignificată. S. se găsesc în scoarţă, parenchim, măduvă sau grupate sub formă de nodule pietroase (în pere, gutui), ori constituie ţesutul dur al cojilor (de nucă, de alune) sau al sâmburilor (la piersici, la prune etc.). SCLERENCHţM (< fr. {i}; {s} sclero- + gr. enkyma „amestec") s. n. Ţesut cu rol mecanic sau de susţinere a plantei, format din celule moarte, cu membrane îngroşate, ligni-ficate sau celulozice. S. fibros este format din celule foarte alungite şi subţiri, cu lumen îngust, fiind inclus în ţesutul lemnos sau în jurul acestuia sau în fasciculele conducătoare. La unele plante (in, cânepă, iută, ramia etc.) constituie fibre textile. S. scleros este format din sclereide. SCLERO- (< fr.; {s} gr. skleros „tare, dur“) Element de compunere cu semnificaţia „întăritură", „rigidizare", „sclerotică“, „dur“, cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. SCLERODERMjE (< fr.; {s} sclero-+ gr. derma „piele") s. f. Boală din grupul colagenozelor, caracterizată prin îngroşarea pielii şi a ţesutului celular subcutanat şi prin atrofierea şi fibrozarea tegumentelor. S. este mai frecventă la femei. SCLEROF1TE (sclero + phyton „plantă") s.f. (La pl.), Plante cu frunze persistente, tari, pieloase, bogate în ţesuturi mecanice (ceea ce împiedică ofilirea). Sunt adaptate la un climat cu ierni blânde şi veri secetoase, fiind caracteristice pentru vegetaţia mediteraneană (ex. măslinul, leandrul, unele specii de stejar). SCLEROMETRU (< fr. {i}; {s} sclero- + gr. metron „măsură") s. n. Instrument pentru determinarea durităţii materialelor prin măsurare rezistenţei lor la zgâriere. SCLERONOM, -Ă (< fr.) adj. (MEC.; despre legăturile sistemelor de puncte materiale) Care nu variază în timp. SCLEROPROTEINĂ (< fr. {s} sclero- + fr. proteine) s. f. Proteină animală cu structură fibroasă, insolubilă în apă, cu rol de susţinere Şi mecanic. Diverse s. (colagen, elas-tină, reticulină, cheratină etc.) sunt prezente în ţesuturile conjunctive, osoase şi epidermice. SCLEROSCOP (< fr.; {s} sclero- + gr. skopein „a examina") s. n. Instrument pentru determinarea durităţii materialelor prin măsurarea înălţimii la care sare un percutor cu vârf de diamant, lăsat să cadă liber, de la o anumită înălţime, pe suprafaţa materialului respectiv. SCLEROT (< fr. {i}; {s} gr. sklerotes „duritate") s. m. Organ de rezistenţă, dur, compact, la unele ciuperci ascomicete, format din îngrămădiri de hife în care se acumulează substanţe de rezervă. S. produs de ciuperca Claviceps purpurea, negru violaceu, toxic pentru om şi animale, este numit cornul secarei. SCLERQTICĂ (< fr., lat.; fe} sclero-) s. f. (ANAT.) Membrană fibroasă, rezistentă, reprezentând învelişul extern al globului ocular, exceptând polul anterior, acoperit de corneea transparentă. S. menţine forma globuloasă, caracteristică ochiului, contrabalansând presiunea exercitată de lichidele intraoculare. Sin. albul ochiului. SCLEROZAT, -Ă (< scleroza) adj. Care suferă de scleroză. SCLEROZĂ (< fr. {i}; {s} gr. skierosis „întăritură") s. f. Modificare a structurii normale a unui organ, caracterizată prin proliferarea ţesutului conjunctiv; este însoţită de o creştere patologică a colagenului şi o rarefiere a celulelor. Survine în urma unor procese inflamatorii sau degenerative (ex. s. renală, s. hepatică, s. ova-riană etc.) sau ca stadiu final de cicatrizare a unei plăgi. Modificările sclerotice ireversibile duc treptat la deformarea organelor afectate şi la dereglarea funcţiei specifice a acestora. ^ S. cerebrală = înlocuire a parenchimului cerebral cu ţesut fibros, generată de insuficienţă circulatorie, procese inflamatorii şi degenerative. Impr. senilitate. S. în plăci = boală a sistemului nervos central, având cauză necunoscută, caracterizată prin apariţia unor plăci de demielinizare şi manifestată prin tulburări de mişcare, de vedere, sfincteriene, psihice etc. S. laterală amiotrofică = boală a sistemului nervos, având o cauză necunoscută, caracterizată prin leziuni concomitente ale neuronilor motori periferici şi centrali şi manifestată prin atrofii musculare şi prin exagerarea reflexelor osteotendinoase. SCLIFOSEALĂ (< sclifosi) s. f. 1. Faptul de a se sclifosi. 2. Nazuri, capricii, toane. SCLIFOSI, vb. IV refl. (Fam.) 1. A face mofturi, nazuri; a avea toane, a se fandosi. 2. A plânge în mod forţat, fără motiv; a se smiorcăi, a scânci. SCLIPEALĂ (< sclipi) s. f. Faptul de a sclipi; lucire, sclipire, scânteiere. SCUPEŢI s. m. pl. (BOT.) Mică plantă erbacee, perenă, din familia rozaceelor, cu frunze trifoiiate şi flori mici, galbene (Potentilla erecta). Partea tuberoasă a tulpinei este folosită la fabricarea cernelei roşii şi în vopsitorie. SCLIP! (cf. clipi) vb. IV intranz. A produce o lumină vie şi tremurătoare; a luci, a scânteia. ♦ (Despre ochi, privire) A avea o strălucire deosebită; a scânteia. ♦ (Fig.) A se remarca printr-o inteligenţă deosebită. SCLIPITOR, -OARE (< sclipi) adj. Care sclipeşte; lucitor, strălucitor, scânteietor, ♦ Fig. Care se remarcă printr-o inteligenţă deosebită. SCLIVISEALĂ (< sclivisi) s. f. Strat subţire de tencuială de ciment care se aplică pe suprafaţa unui element de construcţie pentru a-i astupa porii şi a o face impermeabilă. SCLIVIS! (< ngr.) vb. IV tranz. şi refl. 1. Tranz. A netezi, a lustrui; a şlefui; a aplica un strat de scliviseală. 2. Refl. A se îmbrăca cu îngrijire exagerată; a se dichisi, a se spilcui. SCOABĂ (< bg., ser.) s. f. 1. Piesă de oţel în formă de bară scurtă, cu capetele îndoite în unghi drept, utilizată la îmbinarea elementelor din lemn ale construcţiilor provizorii (barăci, schele etc.). 2. Element din sârmă de oţel sau de alamă, folosit la îmbinări în industria confecţiilor de piele. SCOARŢA, com. în jud. Gorj, situată în depr. Târgu-Jiu-Cărbuneşti, la poalele NE ale dealului Bran; 4 959 loc. (2005). Staţie (în satul Copăcioasa) şi halte de c.f. (în satele Scoarţa şi Budieni), inaugurate la 1 iul. 1888. Expl. de petrol. Creşterea bovinelor. în satul Budieni se află biserica Sfinţii Trei Ierarhi (1832), iar în satele Piteştii din Deal, Copăcioasa, Lazuri, Colibaşi, Lintea şi Bobu, bisericile de lemn Sf. Treime (1700), Buna Vestire şi Izvorul Tămăduirii (1719, renovată în 1797 şi 1870), Duminica Tomei (1740), Sf. Nicolae (1781), Sf. Gheorghe (1798) şi Naşterea Maicii Domnului-Gorgaia (ante 1860). SCOARŢĂ (lat. scortea) s. f. 1. (BOT.) Coajă (1). 2. S. terestră = înveliş extern solid al Pământului, cu o grosime care variază între 5 şi 8 km sub oceane (unde cuprinde o SCOATE 344 pătură bazaltică şi una subţire sedimentară) şi între 30 şi 80 km în regiunea continentală (unde prezintă trei pături groase: sedimentară, granitică şi bazaltică). La partea inferioară este delimitată de mantaua Pământului prin suprafaţa de discontinuitate Mohorovicic. S. de alterare = strat foarte subţire de la suprafaţa litosferei (cu grosimi de la câţiva m până la zeci de m, uneori chiar până la c. 100 m) în care, sub acţiunea agenţilor externi (insolaţie, alternanţă îngheţ-dezgheţ, apă din precipitaţii, rădăcinile plantelor, microorganisme etc.), au loc procese de dezagregare şi alterare, ducând la formarea unui material afânat, permeabil, cu proprietăţi noi faţă de rocile din care provine. Constituie materialul pe care se formează solul. 3. (ANAT.) S. cerebrală - pătură de substanţă nervoasă cenuşie, situată la suprafaţa emisferelor cerebrale, care se dezvoltă progresiv pe scara filogenetică, atingând gradul maxim la om. La animalele superioare şi la om s. c. reprezintă nivelul cel mai înalt de integrare a funcţiunilor organismului şi de adaptare a acestuia la mediu, substratul material al activităţii psihice. Celulele şi fibrele s. c. au o dispoziţie stratificată şi o organizare complexă, caracteristică pentru diferitele sale regiuni. Sin. cortex cerebral. 4. Copertă exterioară tare a unei cărţi, a unui registru etc. 5. Denumire dată covoarelor ţesute în tehnica chilimului, cu urzeală din lână sau bumbac şi băteală din lână. S. au în România o importantă funcţie ornamentală în interiorul locuinţelor ţărăneşti; se aştern pe pat, pe laviţe etc. sau se atârnă pe perete. Din punct de vedere decorativ, ele se diferenţiază în funcţie de zonă şi de perioada în care au fost lucrate. Ornamentele sunt geometrice, vegetale sau figurative. Cromatic ele sunt foarte variate (negru, roşu, verde, galben, alb în diverse tonuri). SCOATE (lat. *excotere) vb. lll tranz. I. 1. A lua ceva sau a face să iasă dintr-un anumit loc sau din locul în care se află. 2. A extrage dintr-un spaţiu, dintr-un înveliş, pentru a elibera sau a utiliza. 3. A(-şi) da jos de pe corp un obiect de îmbrăcăminte, de podoabă etc. ♦ A des-hăma sau a dejuga un animal de tracţiune. 4. A îndepărta un obiect care incomodează, care vatămă; a smulge, a extrage, a extirpa. ♦ Fig. A obţine ceva de la cineva cu mare greutate; a stoarce. ♦ Fig. (Cu complementul ochii) A-şi obosi ochii peste măsură, a-şi distruge vederea; a reproşa cuiva un lucru. 5. A da afară dintr-un anumit loc; a alunga, a goni, a izgoni. ♦ A face să iasă în calea sau în întâmpinarea cuiva. 6. A îndepărta pe cineva dintr-o funcţie; a destitui. ♦ A exclude dintr-o serie, dintr-o listă, dintr-un şir; a elimina. ^ Expr. A scoate din circuit = a întrerupe legăturile (unui aparat, unei instalaţii), făcând să nu mai funcţioneze. A scoate cuiva peri albi = a face cuiva mari necazuri, a-l îmbătrâni. 7. A arăta tuturor, a pune la vedere; a înfăţişa, a expune. <0- Expr. A scoate la lumină (sau la iveală) = a face cunoscut, a dezvălui. A scoate în evidenţă (sau în relief) = a sublinia, a reliefa, a accentua. 8. A duce, a conduce, a îndrepta; (despre drumuri) a duce într-un anumit loc. 9. A salva dintr-o situaţie grea, dintr-o primejdie; a face să iasă la liman. 10. A obţine un produs din ceva, a extrage. 11. A redobândi, a recăpăta. ♦ A recupera. ♦ A obţine, a ridica (mai ales acte) dintr-un loc. -0- Expr. A scoate basma curată = a face ca cineva să iasă nevinovat, a-l scăpa de o învinuire. 12. A tipări; a publica (o carte, o revistă etc.). II. 1. A face să iasă la iveală, să devină vizibil. ♦ A emana, a produce. 2. A rosti, a pronunţa; a striga, a ţipa. 3. A crea, a elabora; a inventa. 4. (Despre păsări) A cloci ouă şi a face să iasă pui. 5. (Despre plante) A da naştere la muguri, flori, rod etc. SCOBAR (< bg.) s. m. Peşte teleostean din familia ciprinide, lung de 25-50 cm, greu de 100-400 g, de culoare verde-măslinie pe spate şi argintie pe laturi, cu maxilarul superior mai lung decât cel inferior (ca un ,,nas“) (Chondrostoma nasus). Trăieşte în ape curgătoare, în Europa, în România îndeosebi în râurile mari din reg. de deal şi de podiş, unde se individualizează o „zonă a sco-barului“ în care acesta este dominant, situată în aval de zona lipanului şi în amonte de zona mrenei, dar este frecvent şi în regiuni piemontane şi de câmpie înaltă. (Reg.) poduţ. SCOBj (< scoabă) vb. IV tranz. şi intranz. Â efectua o scobitură într-un corp solid. SCOBINŢI, com. în jud. laşi, situată în C. Jijiei, la poalele SE ale Dealului Mare, pe cursul superior al râului Bahlui; 7 439 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Bădenj). Expl. de gresii, argile şi lemn. în satul S., atestat documentar în 1665, se află biserica Buna Vestire (1849-1856, cu pridvor adăugat în 1945), iar în satul Zagavia, biserica Naşterea Domnului a fostei mănăstiri „Zagavia" (ante 1624, refăcută în 1830). SCOBITOARE (< scobi) s. f. Beţişor foarte subţire de lemn, mai rar din os, din material plastic etc., ascuţit la un capăt şi folosit pentru scoaterea rămăşiţelor de alimente dintre dinţi. SCOBITURĂ (< scobi) s. f. 1. Gol făcut într-un corp solid; parte scobită a unui obiect; cavitate. ♦ Văgăună. 2. Şanţ cu deschidere de 10-15 cm lăţime şi 0,5-3 m adâncime, săpat în frontul minier de abataj, paralel cu vatra şi cât mai aproape de aceasta (preferabil într-o intercalaţie cu duritate mică), cu scopul de a uşura dislocarea ulterioară a rocii. SCOBORÎ vb. IV v. coborî. SCOC (< ser.) s. n. 1. Canal de aducţie a apei la roata morii; lăptoc, uluc (2). 2. Jgheab confecţionat din buşteni ciopliţi, prin care se scurge un curent de apă, folosit la transportul lemnului, prin alunecare pe plan înclinat, din zona exploatărilor forestiere spre punctele accesibile mijloacelor de transport. 3. Jgheab, canal pentru scurgerea unui lichid. 4. Jgheab metalic folosit în exploatările miniere pentru transportul materialului de excavaţie. SCODRA v. Shkoder. SCOFALĂ (< sl.) s. f. (Fam. şi ir.) Pricopseală, folos, ispravă; lucru de preţ sau de folos. SCOFÂLC! vb. IV 1. (Mai ales despre faţă, obraji) A slăbi, a îmbătrâni, a se zbârci. 2. Refl. (Despre obiecte) A se strâmba; a se scoroji, a se coşcovi. SCOFIELD [scoufild], Paul (n. 1922), actor britanic de teatru şi film. Aclamat şi premiat pentru performanţele sale scenice („Amadeus", „Regele Lear", „John Gabriel Borkman"), este unul dintre marii actori ai sec. 20. Se numără printre puţinii câştigători ai premiilor Tony (1962) şi Oscar (1966), pentru acelaşi rol interpretat succesiv în teatru şi în film: Thomas Morus din „Un om pentru eternitate". SCOICAR (< scoică) s.m. Pasăre de ţărm din ordinul caradriiforme, masivă, cu penaj negru pe cap, piept şi spate şi alb pe burtă, cioc lung roşu-portocaliu, picioare puternice (Haematopus ostralegus). Se hrăneşte preponderent cu scoici, dar şi cu alte vieţuitoare acvatice mici; îşi face cuibul direct pe plaje, mai ales în locuri cu multe cochilii de scoici. Puii sunt nidifugi. SCOICĂ (< sl.) s. f. 1. Nume dat moluştelor cu corpul adăpostit într-o cochilie bivalvă; lamelibranhiat. & S. de râu = gen de scoici cu valvele cochiliei alungite, cu pereţi groşi, rezistenţi (Unio). S. de lac = gen de scoici din mâlul bălţilor şi din iazuri, 345 SCOPIE cu valvele mari, subţiri, lipsite de dinţi la ţâţână; carnea este comestibilă, iar din valve se fabrică nasturi; anodontă (Anodonta). S. perliferă = scoică din regiunile marine tropicale, care produce perle (Meleagrina margaritifera). 2. Nume dat cochiliei gasteropodelor şi lamelibranhiatelor. 3. Mic acoperiş în formă de evantai, de obicei din sticlă, cu armătură metalică, fixat deasupra platformei unor scări de intrare. SCOLA, Ettore (n. 1931), scenarist şi regizor italian de film. Considerat a fi „cineastul care, în anii ’70-’80, ai sec. 20, a dat comediei italiene titlul ei de nobleţe". Ştie să facă din discursul său critic la adresa societăţii moderne un divertisment în care umorul, nu o dată grotesc, se imbină cu amărăciunea, lirismul şi fantezia. Rezultatul: un realism magic în care strălucesc marile vedete ale cinematografului italian cu care de regulă lucrează („Drama geloziei", „Cât de mult ne-am iubit", „O zi specială", „Balul", „Familia"). SCOLASTIC, -A (< fr., lat.) s.f., adj. 1. S.f. în sens larg, pregătirea teologică şi filozofică în şcolile universităţilor medievale. S. a constat în studiul „Bibliei", al scrierilor Sf. Părinţi (îndeosebi Augustin) şi al filozofilor antici, cu precădere Aristotel. S. din sec. 11-12 (Anselm, Abelard, Petrus Lombardus) a contribuit la dezvoltarea metodei dialectice şi a pus problema relaţiei dintre credinţă şi raţiune. S. propriu-zisă se afirmă după 1150, odată cu redescoperirea integrală a textelor lui Aristotel; reprezentanţi de seamă: Toma D’Aquino, Duns Scotus, William Ockham. După apogeul atins prin Toma D’Aquino, problema de bază a S. (raportul dintre raţiune şi credinţă) decade într-o abordare sceptică, în special începând cu Ockham. Definitorii pentru s. sunt respectul faţă de autorităţi şi nevoia de a împăca autorităţile aflate în dezacord. Dincolo de reputaţia proastă conferită de reprezentanţii Renaşterii, s. a dezvoltat aproape toate ramurile lingvisticii, logicii şi filozofiei. & Neoscolastică = curent teologic catolic, apărut în sec. 19, ce îşi propune reluarea scolasticii medievale într-o formă adecvată nevoilor intelectuale actuale. ♦ P. ext. Mod de gândire şi de activitate intelectuală formalistă, pedantă, ruptă de viaţă, de experienţă. 2. Adj. Care ţine de scolastică, privitor la scolastică. + P. ext. Pedant, livresc, rupt de realitate. SCOLEX (< fr. {i}; {s} gr. skolex „vierme") s. n. (ZOOL.) Extremitatea anterioară a teniei, care are diametrul de c. 1 mm şi organe de fixare (ventuze, cârlig etc.). SCOLIAST (< fr.) s. m. (Livr.) Autor de scoli. SCOLIE (< fr.;^ {s} gr. skholion „notă") s. f. 1. (în Grecia antică) Cântec care se recita cu acompaniament instrumental. Au compus s. Alceu, Pindar ş.a. 2. Notă gramaticală sau critică pentru înţelegerea textului unui autor din Antic., devenită în epoca alexandrină un amplu comentariu asupra operei respective. SCOLIOZĂ (< fr. fi}; {s} gr. skoliosis „deformare") s. f. (MED.) Deviere laterală a coloanei vertebrale. S. se poate asocia uneori cu cifoză (cifosco/ioză). SCOLOPACIDE s.f.pl. Familie de păsări din ordinul caradriformelor, care cuprinde sitarii, becaţinele, fluie-rarii, fugacii şi culicii. SCOLOPEINDRÂ (< fr„ lat.) s. f. (ZOOL.) Miriapod insectivor, lung de 10-12 cm, cu corpul alcătuit din 21 de inele, fiecare cu câte o pereche de picioare (Scolopendra cingulata). Deoarece este veninoasă, muşcătura, îndeosebi a celei tropicale, este periculoasă, putând fi chiar mortală pentru om. Sin. cârcăiac. SCOMBRIDE, s.f.pl. Familie de peşti marini, răpitori, pelagici, cu corp fusiform, două înotătoare dorsale şi înotătoarea caudală puternic scobită. Din această familie fac parte scrumbia albastră, tonul şi pălămida. SCONCS (< fr., germ., engl.) s. m., s. n. 1. S. m. Mamifer carnivor din America Centrală şi de Nord, de c. 50 cm lungime, cu blana neagră cu dungi albe, cu glande anale care produc o secreţie urât mirositoare cu care îşi împroaşcă atacatorii; crescut şi în captivitate pentru blana lui preţioasă (Mephitis mephitis). 2. S. n. Blana prelucrată a sconcsului (1). SCQNDRU s. m. Prăjină cilindrică sau ţeavă cu lungime mare, folosită pe nave pentru diferite operaţii (ex. pentru menţinerea unei nave ancorate la o anumită distanţă de chei sau de mal). SCONT (< it.) s.n. (FIN.) 1. Dobânda şi comisionul reţinute de o bancă comercială, care cumpără titluri de creanţă pe termen scurt (trate, bilete de ordin, conosamente), înainte de scadenţa acestora. 2. Sumă cu care se reduce preţul unor mărfuri în cazul vânzării acestora cu plata în numerar. <0> Rata scontului = rata dobânzii care stă la baza calculării scontului (dobânzii) perceput(ă) de băncile comerciale la cumpărarea titlurilor de creanţă pe termen scurt, înainte de scadenţa lor. ♦ Rata (taxa) oficială a scontului = rata dobânzii practicată de Banca Centrală (Naţională) pentru creditele de refinanţare acordate băncilor comerciale, necesare pentru acoperirea unor nevoi urgente. Nivelul ratei s. se stabileşte şi se modifică de Banca Centrală, fiind un instrument important al politicii de credit. SCONTARE 1. (FIN.) Cumpărare, de către o bancă comercială, a unor titluri de creanţă pe termen scurt, înainte de scadenţa acestora. 2. A conta pe cineva; a se baza pe ceva. SCOP1 (< ngr.) s. n. Ţintă către care tinde cineva; anticipare mintală a rezultatului pe care doreşte să-l realizeze prin acţiunile sale; ţel. Loc. în scopul = în vederea..., în interesul..., pentru... SCOP2 (< gr. skopein, „a cerceta", „a examina"), element de compunere cu sensul de „indicator", „observator" (de ex. microscop). SCOPAS (SKOPAS) (c. 420-c. 350 î.Hr.), sculptor şi arhitect grec. Important reprezentant al artei greceşti din sec. 4 î.Hr. Creator al unui stil caracterizat prin patetism şi tensiune interioară. A executat decoraţii monumentale la mausoleul din Hali-carnas şi la templul Artemis din Efes şi a reconstruit templul Atenei din Tegea. A exercitat o mare influenţă asupra sculpturii din epoca elenistică. SCOP! (< sl.) vb. IV tranz. A castra, a jugăni un animal. SCOPIE (< gr. skopein, „a cerceta", „a examina"), element de compunere cu semnificaţia „observare", „studiu vizual" (de ex. spectroscopie). Scopas. Menadă dezlănţuită SCOPIT 346 SCOPjT, -Ă (< scopî) adj. Castrat, jugănit. SCOPOLAMjNĂ (< fr.; {s} n. pr. Scopoli + fr. amine „amină") s. f. Alcaloid extras din frunzele şi din seminţele plantei Scopolia japonica sau din mătrăgună (Atropa bella-donna), cu acţiune sedativă, hipnotică şi spasmolitică. SCOR (< fr., engl.) s. n. Rezultat care exprimă raportul dintre punctele pierdute şi cele câştigate, într-o întrecere sportivă. SCORBURĂ (cuv. probabil autohton) s. f. 1. Cavitate, scobitură (mare), gaură în trunchiul unui copac putrezit pe dinăuntru; p. ext. trunchi de copac găunos, putrezit. 2. Adâncitură într-un mal, într-o stâncă; peşteră; p. ext. gaură, scobitură. SCORBUROS, OASĂ (< scorbură) adj. (Despre copaci) Cu scorbură (1); găunos. SCORBUT (< fr., lat.) s. n. Boală cauzată de lipsa din alimentaţie a vitaminei C, care se manifestă prin stare subfebrilă, denutriţie, debilitate, anemie, edeme ale membrelor, rezistenţă mică la efort, hemoragii şi ulceraţii ale gingiilor şi ale altor mucoase, hemoragii în piele etc. SCORDISCI (< fr., lat.) s. m. pl. Populaţie de origine celtică stabilită (sec. 3 î.Hr.) în S Dunării în reg. locuite de traci şi iliri. Incluşi în Imp. Roman (15 d.Hr.), terit. locuit de ei fiind împărţit între prov. Panonia, Dalmaţia şi Moesia. SCORER (< engl.) s. n. şi s. m. 1. Panou de informare vizuală a spectatorilor prezenţi asupra rezultatului unei întreceri sportive. 2. Persoană care ţine evidenţa scorului şi îl afişează pe panou. SCORIE (< fr., lat.) s. f. (TEHN.) 1. Ţunder. 2. Produs al erupţiilor vulcanice cu aspect de zgură. SCORILO, rege geto-dac (probabil între 28/29 şi 68/69 d.Hr.), predecesor al lui Duras-Diurpaneus. Tatăl lui Decebal. SCORMONI (cf. scurma) vb. IV 1. Intranz. A cotrobăi, a scotoci; a căuta insistent şi amănunţit. ♦ Tranz. Fig. A pătrunde cu privirea, a cerceta atent, a scruta. 2. Tranz. A scoate ceva la iveală dintr-un loc ascuns. 3. Tranz. A răscoli în adânc brăzdând, săpând pământul. ♦ Intranz. (Despre păsări) A scurma. ♦ Tranz. Fig. (Despre sentimente, stări sufleteşti) A aţâţa, a zgândări. 4. Intranz. A scobi într-o materie dură. SCORMONITOR (< scormoni) adj., s. n. 1. Adj. Care scormoneşte. 2. S. n. Piesă metalică de forma unei gheare, aplicată la unele pluguri pentru răscolirea pământului. SCORNI (< bg., ucr.) vb. IV 1. Tranz. A plăsmui, a născoci, a inventa. ♦ A născoci ceva cu rea-cre-dinţă, insidios, cu intenţia de a induce în eroare; a ticlui, a urzi (3). 2. Refl. A se isca, a se ivi; a se porni, a se dezlănţui. 3. Tranz. A face să iasă din adăpost, a stârni. SCORNICEŞTI, oraş în jud. Olt, situat în S piem. Cotmeana, pe râul Plapcea Mică; 12 675 loc. (2005). Fermă avicolă. Sere legumicole. Muzeu de istorie. în arealele satelor Mogoşeşti, Jitaru şi Constantineşti au fost descoperite vestigii aparţinând Neoliticului mijlociu (Cultura Sălcuţa) şi Epocii bronzului (Cultura Glina), precum şi urmele a două aşezări dacice (sec. 2-1 î.Hr.) şi o necropolă daco-romană din sec. 3 d.Hr. în satul Teiuş a fost scos la iveală un tezaur alcătuit din c. 6 000 de monede din argint, din care c. 2 000 datează din timpul domniilor lui Vladislav I (1364-c. 1377) şi Radu I (c. 1377-1385). Localit. S. apare menţionată documentar la 29 aug. 1577, iar la 18 apr. 1989 a fost declarată oraş. Monumente: bisericile cu acelaşi hram — Cuvioasa Parascheva, la S. (1817, cu fresce originare), la Mihăileşti-Popeşti (1854) şi Rusciori (1883, din lemn). în satul Şuica se află bisericile Cuvioasa Parascheva (1810-1814, cu picturi originare) şi Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1830), iar în satul Teiuş, biserica Adormirea Maicii Domnului (1866). SCOROJEALĂ (< scoroji) s. f. Faptul de a se scoroji; concr. tencuială, var sau vopsea scorojită. SCOROJI (< coroji, reg., „a (se) coşcovi) vb. IV 1. Refl. şi tranz. A (se) strica (la suprafaţă), a (se) deteriora (de căldură, de uscăciune); (despre piele) a se crăpa, a deveni aspră. 2. Refl. (Despre vopsele, tencuieli şi despre obiectele pe care sunt aplicate) A se coşcovi, a se coji. SCORPIE (< sl.) s. f. 1. (în mitologia populară românească) Monstru zburător feminin cu trei capete care scuipă flăcări, pârjolind vegetaţia. Sângele ei ar avea proprietăţi miraculoase. ♦ Epitet injurios dat unei femei rele. 2. Scorpie-de-mare = peşte teleostean marin din fam. scorpenide, lung de 10-20 cm, cu corpul monstruos ca înfăţişare, greoi, acoperit cu solzi mici, cafenii-cenuşii cu pete întunecate; ţepii înotătoarelor sunt veninoşi (Scorpaena porcus). Trăieşte în apele litorale ale Oc. Atlantic, M. Mediterane şi M. Negre. SCORPIEI, Munţii - (DRAKENS-BERG RANGE), lanţ muntos în SE Africii, extins pe direcţie NE-SV, pe terit. statului Lesotho şi al Rep. Africa de Sud, pe 1 125 km lungime, paralel cu ţărmul Oc. Indian, reprezentând marginea ridicată şi abruptă a Pod. Africii de Sud. Alt. max.: 3 482 m (vf. Thabana Ntlenyana, pe terit. statului Lesotho). Alcătuit din şisturi cristaline şi gresii acoperite uneori de lave bazaltice. Pantele de E sunt acoperite cu păduri dese, iar cele de V mai aride, cu vegetaţie de savană. Din aceşti munţi izv. fl. Orange. SCORPION (< fr., lat.) s. m. (ZOOL.) Arahnid cu glande veninoase, care se deschid în vârful unui ac aflat la postabdomen, şi cu o pereche de palpi maxilari ca nişte cleşti. Există c. 750 de specii de s., grupate în ordinul Scorpiones, considerat cel mai primitiv din clasa arahnide, numărându-se printre primele animale de uscat, cu unele caracteristici rămase neschimbate încă din Silurian: abdomenul este divizat într-o parte anterioară (preabdomen) şi o parte posterioară alungită (postabdomen), alcătuită din mai multe segmente inelare. Trăiesc îndeosebi în regiunile tropicale şi subtropicale (inclusiv în deserturi), dar câteva specii se întâlnesc şi în S Europei (Euscorpius^ flavicaudis, Euscorpius germanus). în sud-vestul României şi în Subcarpaţii Buzăului trăieşte Euscorpius carpathicus. ^ S. de cărţi = arahnid mic, lipsit de postabdomen şi de glandă veninoasă, care trăieşte în biblioteci şi în ierbare şi se hrăneşte cu insectele dăunătoare acestora (Chelifer cancroides)\ chelifer. S. de apă = insectă heteropteră acvatică, de culoarea mâlului, cu corpul turtit dorsoventral şi cu picioarele anterioare asemănătoare cleştilor de rac (Nepa cinerea). SCORPIONS, grup hard-rock german, constituit în 1965 la Hanovra de Rudolf Schenker, avându-l ca solist pe Klaus Meine. în anii ’70 ai sec. 20 evoluează spre rock, excelând şi în balade. Numeroase hit-uri („Rock You Like a Hurricane", „Wind of Change"). SCORPIONUL (Scorpius) 1. Constelaţie zodiacală din emisfera australă, situată între constelaţiile Balanţa şi Săgetătorul. Cea mai strălucitoare stea a sa este Antares. 2. Al optulea semn al zodiacului corespunzând perioadei 24 oct.-21 nov. SCORSESE, Martin (n. 1942), regizor american de film. Face parte 347 SCOTT din generaţia care la începutul anilor 70 ai sec. 20 a regenerat cinematograful hollywoodian schimbând faţa genurilor clasice. Filmele sale sunt în principal variaţiuni pe tema violenţei, componentă a vieţii citadine americane („Crimele din «Mica ltalie»“, „Şoferul de taxi", „Taurul furios", „Băieţi buni“, „Bandele din New York"). SCORŢARU NOU, com. în jud. Brăila, situată în zona de contact a C. Brăilei cu C. Şiretului Inferior, pe cursul inferior al râului Buzău; 1 406 loc. (2005). în arealul satului S.N. a fost descoperit, într-un tumul, un cazan scitic din bronz, datând de la sfârşitul sec. 5 sau începutul sec. 4 î.Hr. Biserică (1856), în satul S.N. SCORŢENI 1. Com. în jud. Bacău, situată în depr. Tazlău, la poalele NV ale culmii Pietricica, pe râul Tazlău; 3 150 (2005). Nod rutier. Bisericile de lemn Sfinţii Voievozi-Merişor (1799, cu picturi interioare din 1841 şi pridvor adăugat în 1885) şi Buna Vestire (1810-1820, rezidită în 1904), în satele S. şi Grigoreni. 2. Com. în jud. Prahova, situată în Subcarpaţii Prahovei, pe cursul superior al râului Dâmbu; 6 236 loc. (2005). Expl. de petrol (în satul Mislea). în satul S. se află biserica Cuvioasa Parascheva (1730, refăcută în anii 1848-1850), iar în satul Bordenii Mici, o biserică de lemn din sec. 19. SCORŢIŞOARĂ (< scoarţă) s. f. Denumire a unor arbori sempervires-cenţi din S Asiei (Cinnamomum zey-lanicum, Cinnamomum cassia)] scoarţa lor este folosită ca aromant în produsele de cofetărie şi în medicină pentru proprietăţile sale terapeutice. SCORŢOASA, com. în jud. Buzău, situată în Subcarpaţii Buzăului, în depr. Policiori-Grabicina, la poalele dealurilor Bocu şi Pâclele, la confl. râului Sărăţel cu Băligoasa; 3 316 loc. (2005). Expl. de petrol (în satele S. şi Plopeasa). Pomicultură (meri, Pruni, nuci, peri). în satul Grabicina de Jos s-au produs (febr. 1998) puternice alunecări de teren care au afectat grav numeroase gospodării ţărăneşti. în raza comunei se află rezervaţia naturală „Vulcanii noroioşi de la Pâclele Mari“. SCORŢONERĂ (< it.) s. f. Plantă perenă din familia compozitelor, cu rizom pivotant, cărnos, brun, frunze ffiari şi fiori galbene (Scorzonera hispanica)] este cultivată în S Europei pentru rădăcinile sale folosite în alimentaţie. SCORŢOS, -OASĂ (< scoarţă) adj. 1. Tare, aspru la suprafaţă; ca scoarţa. ♦ Fig. (Despre oameni) Rigid; distant. 2. Cu pielea îngroşată, bătătorită, crăpată. SCORUŞ (< scoruşă) s. m. Arbore fructifer din familia rozaceelor, înalt de 15-20 m, cu frunze compuse şi fructe mari, comestibile (Sorbus domestica). Fructele conţin zaharuri, acizi organici, vitamine ş.a. Lemnul, foarte dens şi dur, este folosit în industria mobilei. Scoarţa este folosită la fabricarea tananţilor. S. de munte = arbore melifer din familia rozaceelor, înalt până la 10 m, cu frunze imparipenate, flori albe şi fructe sferice roşii, astringente (Sorbus aucuparia). SCORUŞĂ (< bg.) s. f. Fructul comestibil al scoruşului, de culoare galbenă sau brună. Este folosit în industria alimentară la prepararea mar-meladelor, dulceţurilor, compoturilor şi la băuturile alcoolice. SCORZA, Manuel (1928-1983), prozator peruvian. Autor al unui ciclu de cinci romane în care apără cauza indienilor din zona andină („Bat tobele pentru Rancas“, „Garambombo invizibilul", „Cavalerul fără somn“, „Cântec pentru Agapito Robles", „Vâlvătaia"), străbătute de un puternic suflu liric. SCOTĂ (< it.) s. f. (NAV.) Manevră (3) folosită pentru fixarea colţului de jos al unei vele. SCOTCH1 [skoţj] (cuv. engl.) s. n. Fâşie transparentă (sau colorată), lipicioasă, folosită la lipirea hârtiei, pielii, poiietilenei etc. SCOTCH2 [skotj] (cuv. engl.) s. n. Whisky scoţian. SCOTLAND v. Scoţia. SCOTLAND YARD [skotlend ia:d], denumire a sediului central al poliţiei din Londra, aflat pe malul Tamisei, lângă Westminster Bridge. Construit în sec. 17. Din 1967 sediul reconstruit se numeşte „New Scotland Yard"; denumirea s-a extins şi asupra forţelor sale poliţieneşti. SCOTOCI vb. IV intranz., tranz. şi refl. A (se) căuta amănunţit, a (se) cerceta peste tot în scopul de a găsi ceva. SCOTOM (< fr.; {s} gr. skotoma „întunecare") s. n. (MED.) Pierdere a vederii pe o porţiune limitată a câmpului vizual, cauzată de o leziune a nervului optic. SCOTT [skot], bază ştiinţifică neozeelandeză de cercetări antarctice, situată pe ins. Ross, pe ţărmul G. McMurdo, inaugurată în 1957. SCOTT [skot], David R. (n. 1932), cosmonaut american; colonel în retragere al forţelor armate americane. A efectuat zboruri cu nevele „Gemini - 8“ (mart. 1966), „Apolo - 9“ (mart. 1969) şi „Apolo - 15“ (iul.-aug. 1971). SCOTT [skot], George C. (1927- 1999), actor american de teatru şi film. Format la şcoala teatrului shakespearian („Richard al lll-lea", „Neguţătorul din Veneţia"), interpretează pe ecran drama unor personaje solitare, dominate de orgoliu, misantropism, aspiraţii spre idealuri imposibile („Arta de a trişa", „Autopsia unei crime", „Doctor Strangelove", „Metamorfoze", „Gloria"). Premiul Oscar 1970 („Patton") SCOTT [skot], Sir George Gilbert (1811-1878), arhitect britanic. Unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai unei familii de arhitecţi din sec. 19-20. Restaurator de biserici şi catedrale gotice. Constructor al unor edificii neogotice tipice pentru epoca victoriană (Gara Saint Pancras, Albert Memorial în Hyde Park, ambele la Londra). SCOTT [skot], Ridley (n. 1937), regizor britanic de film. Solida sa cultură plastică, rafinamentul său vizual au dat o linie unitară unei cariere în care filmul de artă („Dueliştii") convieţuieşte cu filmul de suspans („Vânătorul de recompense", „Thelma şi Louise", „Hannibal") şi cu superproducţia („1492 — Cucerirea paradisului", „Regatul cerului"). Premiul Oscar 2000 („Gladiatorul"). SCOTT [skot], Robert Falcon (1868-1912), ofiţer naval şi explorator polar britanic. în anii 1901-1904 a condus o expediţie britanică în Antarctica, pe vasul „Discovery", descoperind Ţara Regelui Eduard al Vll-lea şi a reuşit să înainteze în interiorul continentului până la 82°17’ lat. S. în 1910 a pornit din Marea Britanie, într-o nouă expediţie, pentru a atinge Polul Sud. La 24 oct. 1911 a plecat spre Polul Sud de la capul Evans, escaladând gheţarul Beardmore (30 Robert Falcon Scott SCOTT 348 dec. 1911), ajungând la Polul Sud (18 ian. 1912), unde găseşte urmele expediţiei lui R. Amundsen, care îl precedase cu 33 de zile (15 dec. 1911). Pe drumul de întoarcere, S. şi cei patru însoţitori ai săi (E.A. Wilson, H.R. Bowers, L.E.G. Oates şi Edgâr Evans) împiedicaţi de viscol să înainteze au murit din cauza lipsei de provizii. SCOTT [skot], Sir Walter (1771-1832), scriitor romantic scoţian de limbă engleză. Creator al romanului istoric. A exercitat o puternică influenţă asupra creaţiei romantice europene. Romane pline de culoare locală, de o vibrantă forţă narativă, cu o intrigă captivantă şi cu un dialog viu („Guy Mannering“, „Ivanhoe", „Quentin Durward11, „Talismanur). Poeme epice în stil popular („Balada ultimului menestrel"), culegeri folclorice („Cântece de la fruntariile Scoţiei11). Drame istorice. Memorialistică. SCOTTO, Renata (n. 1933), soprană italiană. Temperament dramatic. Vedetă internaţională, se lansează cu marile roluri romantice de operă din „Boema11, „Traviatta11, „Lucia di Lammermoor11 etc. Discografie amplă. SCOTTO, Vincent (1874-1952), compozitor francez. Autor al unor celebre şansonete („Micuţa din Tonkin“, „Sub podurile Parisului", „Cel mai frumos tangou din lume“). Operete („Violete imperiale11). SCOŢI (< fr., lat.) s. m. pl. Triburi celtice care populau la începutul erei creştine părţile de V şi de N ale Irlandei. In sec. 5-6 s-au aşezat în N Marii Britanii, regiune numită ulterior Scoţia. SCOŢIA (SCOTLAND), parte a Marii Britanii, separată de Anglia prin m-ţii Cheviot; 78,7 mii km2; 5,1 mii. loc. (2002). Oraşe pr.: Edinburgh, Glas-gow, Aberdeen, Dundee. Rezerve de cărbuni, min. de fier, cupru şi plumb. Şantiere navale. Maşini agricole, aparataj electrotehnic, produse textile şi alim. (whisky). Creşterea animalelor (ovine, bovine). Culturi cerealiere şi pomicultură. Pescuit intens. Turism. Locuită în Antic, de picţi şi gaeli, reg. a fost invadată de romani în c. 80 d.Hr. La sfârşitul sec. 5 şi începutul sec. 6 aici s-au aşezat scoţii, creştinaţi în sec. 6. în c. 848 regele scot Kenneth Mac Alpin realizează prima unificare a ţării. Eduard lll, regele Angliei, îşi impune protectoratul asupra S. (1292) şi apoi o anexează (1296). Victoria scoţienilor la Bannockburn (1314) şi tratatul de la Northampton (1328) readuc independenţa S. în Sir Walter Scott 1603 se realizează o nouă uniune, când lacob VI, fiul reginei Maria Stuart a Scoţiei şi succesorul ei (din 1567), urmează la tronul Angliei la moartea reginei Elisabeta I, în calitate de stră-strănepot al regelui Henric VII Tudor, ca lacob I Stuart (1603-1625), urmată de fuziunea celor două entităţi şi de crearea Marii Britanii în 1707. SCOŢIAN, -Ă (< n. pr. Scoţia) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit, din scoţi, ca naţiune pe terit. Scoţiei (Marea Britanie). Mai trăiesc în S.U.A., Canada şi Australia. De religie prezbite-riană. ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Scoţia. Limba scoţiană este vorbită de scoţienii de origine celtică. Face parte din ramura celtică a familiei de limbi indo-europene. A evoluat din sec. 11-13 independent de limba irlandeză. Scoţienii vorbesc şi o variantă a limbii engleze, răspândită în Scoţia după sec. 11.2. Adj. Care aparţine Scoţiei sau populaţiei ei, privitor la Scoţia sau la scoţieni. ^ Şcoala s. = şcoală filozofică engleză din sec. 18, întemeiată de Th. Reid (alţi reprezentanţi: J. Beattie, J. Oswald, D. Steward), numită şi „filozofia simţului comun11, „filozofia bunului-simţ“. S-a opus atât idealismului extremist, cât şi materialismului şi ateismului. SCOVARDĂ (SCOVERGĂ) (< sl.) s. f. 1. (Mai ales la pl.) Un fel de gogoaşă din aluat (dospit), prăjită în grăsime (reg., minciunele). 2. Epitet pentru o persoană foarte slabă. SCRABBLE [skrsebl] {cuv. engl.) s. n. Joc logic cu litere, asemănător cuvintelor încrucişate, creat în S.U.A. Jocul, care la origine se numea „Le-xico“, a fost lansat de Alfred Butts, un arhitect care era şomer, în 1931; jocul a fost redesenat şi rebotezat s. de către Butts şi James Brunot în 1948. Se bucură de un mare succes la public, vânzându-se în zeci de mii. de seturi în diferite limbi ale lumii. SCRANTON [skrsenten], oraş în NE S.U.A. (Pennsylvania), situat pe râul Lackawanna, la poalele m-ţilor Pocono; 76,4 mii loc. (2000); 624,8 mii loc. împreună cu suburbiile Wilkes, Barre şi Hazelton. Nod feroviar. Expl. de antracit şi min. de fier. Constr. de utilaj minier şi de echipament electronic; ind. textilă (ţesături, tricotaje), chimică (mase plastice, lacuri, vopsele), de prelucr. a lemnului (mobilă), poligrafică şi alim. Universitate (1888). Muzee de artă şi ştiinţele naturii; Muzeul cărbunelui. Fundat în 1788. S-a mai numit Unionville, Slocum Hollow şi Harrison, iar din 1851 poartă denumirea actuală. SCRĂDIŞ (etimologie necunoscută) s.n. Depunere de nisip sau de pietriş, uneori în amestec cu sfărâmături de cochilii de moluşte, care formează fundul albiei unui râu, al unui fluviu sau al unor bălţi. SCRÂNCIOB s. n. 1. Leagăn de lemn (sau construcţie alcătuită din mai multe leagăne fixate pe acelaşi schelet) care se balansează sau se învârteşte, servind ca mijloc de distracţie; dulap (3). 2. Scândură lungă aşezată pe un suport, pe ale cărei capete se aşază două persoane pentru a se balansa. SCRÂNTEALĂ (< scrânti) s. f. 1. Entorsă. 2. Fig. Tulburare a minţii; nebunie, ţicneală. SCRÂNT! (< sl.) vb. IV 1. Tranz. A suferi o entorsă; a luxa. 2. Refl. Fig. A-şi pierde judecata, a înnebuni, a se ţicni. SCRÂNTITOARE (< scrânti) s. f. Denumire dată unor specii de plante din genul Potentilla, familia roza-ceelor, târâtoare sau cu stoloni, cu frunze trifoliate până la multidigitate sau penate şi flori hermafrodite, galbene, rar albe, roz sau roşii. Se cunosc peste 300 de specii, răspândite în Europa, Asia şi America. SCRÂNTITURĂ (< scrâşni) s. f-Entorsă, luxaţie. SCRÂŞNET (< scrâşni) s. n. Zgomot caracteristic produs de strângerea fălcilor şi frecarea dinţilor de jos cu cei de sus (în momente de supărare, de suferinţă etc.). ♦ Fig. Scârţâit, hârşâit. SCRÂŞN! (< bg., ser.) vb. IV intranz. 1. A strânge convulsiv fălcile şi a freca dinţii de jos cu cei de sus, făcând să se audă un zgomot carac-teriste. ♦ A pronunţa cuvintele printre dinţi, vorbind cu ură, cu mânie, cu ciudă. 2. Fig. A scoate (prin frecare) un sunet aspru, strident; a scârţâi. 349 SCRIPTE SCREPER (< engl.) s. m. (DRUM.) Maşină cu o cupă având capacitatea de c. 25 m3, folosită la săparea pământului, la transportul şi descărcarea pământului săpat, la lucrările de drumuri, la construcţiile de canale etc. SCRIB (< fr.; lat. scribere „a scrie“) s. m. (în Egiptul antic) Grămătic, copist, funcţionar cu atribuţii de contabil. ♦ (La vechii evrei) Nume dat cărturarilor care tălmăceau poporului cărţile lui Moise şi explicau normele de drept. ♦ Copist şi alcătuitor de acte la diferite popoare. ♦ (Peior.) Scriitor, gazetar lipsit de valoare, de personalitate. SCRIBAN, August (1872-1950, n. Galaţi), lingvist român. Preocupări de lexicografie, gramatică, ortografie („Dicţionarul limbii româneşti", „Ortografia românească"). SCRIBAN, loan A. (1879-1937, n. laşi), zoolog român. Prof. univ. la laşi şi Cluj. Cercetări de histologie şi de sistematică a hirudineelor (monografia „Hirudinea"). SCRIBAN, luliu (1878-1949, n. Galaţi), teolog român. Arhimandrit. Misionar şi polemist, precursor al iluminismului creştin („Predici pentru popor"). SCRIBE [skrib], Augustin-Eugene (1791-1861), dramaturg francez. Comedii de moravuri şi istorie de mare succes în epocă („Paharul cu apă", „Povestirile Reginei de Navarra"), librete de operă şi de operetă („Fra Diavolo", „Hughenoţii", „Somnambula", „Elixirul dragostei", „Vecerniile siciliene"). SCRjE (lat. scribere) vb. III 1. Intranz. şi tranz. A reprezenta prin semne convenţionale sunete sau cuvinte. ♦ Tranz. impers. A se afla, a fi scris 2. Tranz. A acoperi o suprafaţă cu semne (grafice), cu linii sau cu figuri. ♦ A completa (un formular) cu textul necesar. 3. Intranz. şi tranz. A-şi expune în scris gândurile, ideile; a compune opere literare; a redacta (1). ♦ Tranz. A spune în scris, a arăta, a descrie, a povesti, a relata. 4. Tranz. A înştiinţa, a comunica în scris; a întocmi, a aşterne pe hârtie un text, o scrisoare. ♦ A adresa, a trimite cuiva o scrisoare; a coresponda (cu cineva). 5. Tranz. A înregistra în scris, a însemna, a nota; a trece numele cuiva Pe o listă, într-o evidenţă; a înscrie. ^ Expr. A scrie ceva pe numele cuiva = a trece în contul cuiva. 6. Tranz. impers. A fi stabilit, a fi prescris; a fi precizat, dispus prin legi, regulamente etc. ^ Expr. A(-i) fi scris cuiva = a-i fi rânduit, hărăzit cuiva (prin soartă), a-i fi sortit. ♦ (Pop.) A prescrie, a indica medicamentul sau tratamentul necesar unui bolnav. SCRIERE (< scrie) s. f. 1. Acţiunea de a scrie şi rezultatul ei. ♦ Sistem de semne grafice convenţionale, prin care sunt reprezentate în scris sunetele, silabele, cuvintele unei limbi. Există 4 tipuri principale de s.: pictografică (cunoscută la unele popoare din Orientul Antic, la amerindieni ş.a.), ideografică (hieroglifele egiptene, chineze, scrisul cuneiform din Mesopotamia, maya), silabogra-fică (sumeriană, devanagari din India, ethiopiană, japoneză, coreeană), alfabetică (feniciană, greacă, ebraică, arabă, armeană, latină, chirilică, georgiană ş.a.). O varietate a s. este stenografia; scris1 (1). ♦ Scris1 (2). ♦ (Inv.) Ortografie. ♦ Mod particular de a caligrafia semnele grafice. 2. Text scris. ♦ Operă literară sau ştiinţifică. SCRIITOR, -OARE (< scrie) s. m. şi f. Autor de opere literare (prozator, poet, dramaturg). SCRIITURĂ (< fr. ecriture), s. f. 1. în teoria şi critica literară modernă, „un fel de a scrie", stil („scriitură artistică", termen propus de fraţii Goncourt; „scriitură feminină" ş.a.). R. Barthes înţelege prin s. ansamblul mijloacelor prin care scriitorul se exprimă „complet", ilustrându-şi fidel raportarea la Istorie, ethosul său, dincolo de normele/convenţiile de limbă şi de stil („Gradul zero al scriiturii"). Sistem de semne grafice convenţionale. 2. Fel (particular) de a scrie. ♦ Sistem de semne grafice convenţionale. 3. Text; p. ext. conţinut al unei scrieri. 4. Aspectul tehnic al unei compoziţii muzicale în raport cu adaptarea ei la un instrument muzical. SCRIJELI (SCRIJELA vb. I) ( Loc. Fără (de) seamăn = fără asemănare, fără echivalent. SEARĂ (lat. sera) s. f. Partea de la sfârşitul zilei, de când începe să se întunece până la căderea nopţii; sfârşitul zilei. Loc. De cu seară = din momentul începerii serii (precedente); în seara precedentă; la începutul serii (precedente). ♦ (Adverbial, art.) în timpul serii; în fiecare seară. SEARBĂD, -Ă (cuv. autohton) adj. 1. (Despre alimente) Fără gust, insipid, fad; (despre gustul alimentelor) nedefinit. 2. Fig. Monoton, neinteresant, plictisitor, anost. 3. (Despre oameni) Cu faţa palidă, lividă; fără vlagă, veştejit. SEARLE [sş:l], John Rogers (n. 1932), filozof american. Cercetări în filozofia limbajului şi a minţii: a dezvoltat o teorie despre limbaj ca expresie a gândirii („Actele limbajului. O încercare de filozofie a limbajului", „Intenţionalitatea. O încercare de filozofia minţii"). S.E.A.T.O. v. Organizaţia Tratatului Asiei de Sud-Est. SEATTLE [sisetl], oraş în NV S.U.A. (Washington), situat între golful Puget (Elliott) şi lacul Washington; 563,3 mii loc. (2000). Nod de comunicaţii. Aeroport. Port comercial. Piaţă pentru lemn şi peşte. Constr. de rachete şi de avioane Boeing, de nave maritime, computere, aparate medicale şi instrumente stomatologice. Ind. metalurgiei feroase şi neferoase (aluminiu), chimică (mase plastice, cauciuc sintetic), electronică, mat. de constr., de prelucr. a lemnului (mobilă), celulozei şi hârtiei, sticlăriei, cosmeticii (parfumuri), textilă, farmaceutică şi alim. (conserve de peşte). Producţie de jucării. Târg internaţional (din 1962). Muzeu de artă. Operă. Teatru-orchestră simfonică. Universitatea Washington (1861), Universitatea Seattle Pacific (1891), Universitatea Seattle (1891). Catedrala romano-catolică St. James (sec. 19); biserica St. Mark’s (sec. 19). Are 150 de parcuri şi grădini (Seward Park, Woodland Park — cu grădină zoologică, Lincoln Park ş.a.) care acoperă c. 2 000 ha. Turism. Primii emigranţi s-au stabilit în această zonă în toamna anului 1851, întemeind aşezarea S.; oraş din 1869. SEBACEU, -EE (< fr.; {s} lat. sebaceus „de seu“) adj. (MED.) Care se referă la sebum. -0- Glandă s. = glandă exocrină care secretă sebum, situată la nivelul tegumentelor, la rădăcina firelor de păr. SEBASTEA v. Sivas. SEBASTIAN, SFÂNTUL ~ (?-c. 288), martir creştin ucis în vremea persecuţiilor din timpul domniei 355 SEBIŞ împăratului roman Diocleţian. Originar din Galia, a venit la Roma pentru a servi în armata romană. Condamnat la moarte pentru că a ajutat pe creştini şi i-a reproşat împăratului că îi persecută pe aceştia. Patron al arcaşilor. Frecvent în arta plastică. Prăz-nuit în Biserica Răsăriteană la 18 dec., iar în cea Apuseană la 20 ian. SEBASTIAN, Mihail (1907-1945, n. Brăila) (pseud. lui losef M. Hechter), scriitor român. Piese de teatru cu tentă lirică („Steaua fără nume", „Jocul de-a vacanţa") sau satirică („Ultima oră"). Romane psihologice şi citadine („Oraşul cu salcâmi", „Accidentul") sau dezbătând condiţia evreului („De două mii de ani"). Memorialistică („Jurnal", apărut postum). Eseuri şi cronici literare. SEBASTIANO DEL PIOMBO (Sebastiano Luciani, zis ~) (1485-1547), pictor italian. Influenţat de Giorgione, Rafael şi Michelangelo. A îmbinat strălucirea picturii veneţiene cu rigoarea proprie celei din Roma. Compoziţii religioase şi portrete („Fornarina", „Crist purtând crucea", „Andrea Doria", „Papa Clement VII"). Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. SEBERG [si :berg], Jean (1938- 1979), actriţă americană de film. A întruchipat pe ecran fata modernă, nonconformistă, dar dezorientată şi vulnerabilă („Bonjour tristesse", „Cu sufletul la gură", „Aeroportul", „Atentatul", „Pisica şi şoarecele", „Raţa sălbatică"). SEBEŞ 1. Râu, afl. stg. al Mureşului la 12 km în aval de municipiul Sebeş; 88 km. Izv., prin pârâul Valea Frumoasă, din S m-ţilor Cindrel, de la 2 060 m alt., de sub vf. Cindrel. Curge mai întâi pe direcţie NE-SV printr-un culoar mărginit de m-ţii Lotrului (la S) şi m-ţii Cindrel (la N), iar după ce primeşte afl. Tărtărău pe stg., râul capătă o direcţie de curgere predominantă către N, făcând o serie de meandre, separând m-ţii Cindrel (în E) de m-ţii Şureanu (în V). în zona montană are o pantă accentuată de scurgere (în medie 18%o, iar în amonte de com. Şugag aceasta ajunge la 29%0), fapt ce a permis construirea, în aval de Gâlceag, a mai multor [acuri de acumulare şi hidrocentrale, în zona montană, la 1 255 m alt., au fost construite (1979-1983) barajul (92 m înălţime) şi lacul de acumulare Oaşa (6 km lungime; supr.: 400 ha; voi.: 136 mii. m3), iar în aval, la 790 m alt., acumularea Tău (81 ha; voi.: 20 mii. m3; barajul are 70 m înălţime), inundată în 1982. Constelaţia hidrocentralelor de pe râul S.: Gâlceag (150 MW), Şugag (150 MW), Săsciori (42 MW), Petreşti (4 MW). Afl. pr. ai S. sunt Bistra, Dobra şi Secaş. Valea S. este însoţită, pe aproape întreg parcursul ei, de drumul alpin Novaci-Oaşa-Sebeş. 2. Munţii ~ v. Şureanu. 3. Municipiu în jud. Alba, situat în V pod. Secaşelor, pe cursul inf. al râului Sebeş; 28 807 loc. (2005). Staţie (Sebeş) şi haltă de c.f. (în satul Răhău). Nod rutier. Hidrocentrală, în localit. componentă Petreşti, dată în folosinţă în 1986. Expl. şi prelucr. lemnului, tricotaje, ciorapi, articole de marochinărie, de hârtie şi materiale de papetărie (în localit. componentă Petreşti) şi de produse alim. Tăbă-cărie. Articole din piele (haine, poşete) în satul Răhău. Moară de cereale (1875). Muzeu cu secţii de istorie, artă şi ştiinţele naturii, adăpostit în casa Zâpolya. Vestit şi tradiţional centru de iconari (în localit. componentă Lancrăm). Vestigii neolitice, din Epoca bronzului (Cultura Coţofeni) şi din sec. 9-10. S. a început să se dezvolte din sec. 12, ajungând în sec. 13-14 o aşezare înfloritoare. Apare menţionat documentar prima oară în 1245 cu numele Malembach (Sacerdos de Malembach), iar în 1300 este consemnat cu toponimul Sebus. în 1341 capătă statut de oraş, iar la 13 nov. 2000 a fost declarat municipiu, în 1376, oraşul avea o intensă activitate meşteşugărească (19 bresle) şi comercială, negustorii de aici întreţinând strânse relaţii comerciale cu cei din Ţara Românească. în 1387 a început construirea zidurilor de apărare ale cetăţii (terminate la începutul sec. 15) împotriva pericolului turcesc, fiind primul oraş din Transilvania care a realizat o fortificaţie. în a doua jumătate a sec. 15, la S. a luat fiinţă un gimnaziu, iar în sec. 16-17 a funcţionat o tipografie de sub teascurile căreia a ieşit, printre altele, „Carte ce se cheamă evanghelie cu învăţătură" (1581), în limba slavonă, Mihail Sebastian Hi aparţinând tipografului Coresi, lucrare ce reprezintă un monument de cultură şi artă tipografică, atât din punctul de vedere al tehnicii şi artei tipografice, cât şi din cel al contribuţiei la dezvoltarea limbii literare. în sec. 18, oraşul S. a fost pentru o perioadă de timp sediul Dietei şi al principilor Transilvaniei. Monumente: ruinele cetăţii S., cu fragmente de ziduri înalte (c. 5 m) şi groase (peste 2 m), străjuite de mai multe turnuri de apărare (Turnul Cizmarilor, sec. 15; Turnul Croitorilor, sec. 15; Turnul semicircular, 1654; Turnul octogonal, 1678); biserica evanghelică, a cărei construcţie a început înainte de anul 1241 ca o bazilică romanică, a fost supusă unor transformări gotice (1361) şi terminată în 1382. Are un altar poliptic decorat cu compoziţii pictate sau sculptate în relief, realizate în anii 1518-1528; biserica romano-catolică Sf. Bartolomeu (sec. 14-15); bisericile ortodoxe Adormirea Maicii Domnului (1778) şi învierea Domnului (1819); casa Zâpolya (a doua jumătate a sec. 15) în care a locuit şi a murit (în 1540) loan Zâpolya; casele „Roth" (sec. 16), „Hettz-Konrad" (sec. 16, renovată în sec. 19), „Schneide/" (sec. 17, renovată în sec. 19). în cimitirul din Lancrăm se află mormântul şi statuia poetului Lucian Blaga, operă a sculptorului Romulus Ladea, dezvelită în 1975. La 3 km NE de S. se află „Râpa Roşie", rezervaţie geologică, geomorfologică şi botanică extinsă pe 10 ha. Aceasta se evidenţiază ca un perete înalt de 125 m şi lung de 800 m, în care apar variate alternanţe de roci (pietrişuri, nisipuri cuarţoase, gresii, argile) asupra cărora au acţionat apele de şiroire provenite din ploi sau zăpezi, dând naştere unor frumoase forme piramidale de culoare roşie. în acest areal se dezvoltă o serie de plante rare: cârcelul (Ephedra distachya), zglăvocul (Centaurea atro-purpurea), o specie panonică de garofiţă (Dianthus serotinus), Cepha-laria radiata şi o feriguţă de stâncărie (Asplenium adiantum nigrum). 4. V. Caransebeş. SEBINO v. Iseo. SEBIŞ 1. Depr. tectono-erozivă, situată în E depr. Zarand (parte componentă a acesteia), la poalele SE ale dealurilor Codru-Moma, limitată de îngustarea epigenetică a văii Crişului Alb din arealul localit. Joia Mare. Depr. S. se deschide larg spre C. Crişurilor, fiind străjuită de o parte şi de alta de măgurile eruptive Mocrea (378 m) şi Gălălău (224 m) şi drenată de râurile Crişu Alb, Teuz, Chişindia, Moneasa, Dezna ş.a. Aceste râuri au creat în cadrul depr. S. o adevărată câmpie aluvionară, etajată, cu alt. cuprinse între 110 şi 200 m. Luncile celor două râuri mari (Crişu Alb şi Teuz) sunt bine dezvoltate (3-5 km lăţime), dar pânza freatică aflată la mică adâncime (sub 50 cm) determină frecvente înmlăştiniri, fapt ce a impus construirea unor canale de drenaj şi a unor lucrări de îndiguire şi regularizare a râurilor. 2. Oraş în jud. Arad, situat în depr. omonimă, la poalele dealurilor Codru-Moma, în zona de confl. a râului Dezna cu Crişu Alb; 6 491 loc. (2005). Staţie de c.f., inaugurată în 1881. Nod rutier. Expl. forestiere şi de andezit. Fabrici de confecţii metalice, de prelucr. a lemnului (mobilă, cherestea) şi a marmurei, textile şi alim. Centru pomicol şi viticol. Muzeu de istorie şi etnografie. Pe vatra actualului oraş a existat în sec. 13 o mică localit. care aparţinea domeniului cetăţii Dezna. Menţionată documentar în 1552, aşezarea a fost cucerită de turci în 1574 şi stăpânită până la sfârşitul sec. 18, după care a trecut sub ocupaţie habsburgică (până în 1918). La 17 febr. 1968, com. S. a fost trecută în categoria oraşelor (înglobând şi fostul sat Prăjeşti). Monumente: castel (sec. 19); casa „Waldstein11 (1814) care adăposteşte azi biblioteca orăşenească. SEBKHA (cuvânt arab), denumire dată în Sahara unor arii depresio-nare, cu sedimente argiloase în care stagnează, permanent sau temporar, apă bogată în săruri; ca urmare a evaporării apei se formează cruste saline. Sunt similare cu takârele din Asia Centrală şi kewirele din Iran. SEBOREE (< fr.; {s} lat. sebum „seu“ + gr. rhein „a curge11) s. f. (MED.) Secreţie excesivă de sebum. Deseori se complică cu acneea, fiind cauza unei dermatite seboreice. SEBOU [sebu], sau SEBU, fl. în NV Marocului; 450 km. Izv. din m-ţii Atlas prin râul Guigou, curge pe direcţie S-N până la Fes, drenând pantele N ale Atlasului Mijlociu, apoi se îndreaptă către NV, străbătând C. Rharb, şi se varsă în Oc. Atlantic, în aval de Kenitra. Navigabil pentru vase oceanice până la Kenitra (16 km) şi pentru nave mici până la Fes. Afl. pr.: Rdom, Beth, Ouerrha, Inaouene. SEBUKTEGIN, Nasr ad-Daula Abu Manşur (c. 942-997), comandant militar şi guvernator al Sâmănizilor în Ghazni (977/978-997). Fondator al dinastiei Ghaznavizilor (977/978-c. 1190). A purtat (979-989) un îndelungat război cu regatele hinduse din Punjab, făcând importante cuceriri. SEBUS v. Sebeş (3). SEBUM (cuv. lat. ,,seu“) s. n. Produsul de secreţie (semifluid) al glandelor sebacee din piele, aflate în legătură cu foliculii piloşi. Este compus din grăsime şi celule epiteliale descuamate. SEC, SEACĂ (lat. siccus) adj. 1. Care nu mai are apă, din care a secat apa; uscat; (despre terenuri) lipsit de umezeală; p. ext. arid, neproductiv. -0- Tuse s. = tuse fără expectoraţii.^ Ger s. = ger uscat, fără zăpadă. 2, în care nu se află nimic; gol, deşert. Sunet s. = sunet scurt, fără rezonanţă. Loc. în sec = în gol; fig. în zadar, fără rost. Expr. (Substantivat, n.) A înghiţi în sec = a înghiţi dorind ceva, fără a avea ceva în gură; fig. a se reţine de la ceva, a-şi înfrâna o dorinţă. ♦ (Despre părţi ale corpului) Atrofiat, paralizat, uscat. 3. Fig. (Despre idei, gânduri etc.) Lipsit de conţinut, de sens; inutil. 4. Fig. (Şi subst.) Prost, fără minte. 5. Fig. (Despre facultăţile şi manifestările oamenilor; şi adv.) Lipsit de sensibilitate, de căldură; aspru, rece. 6. De sec = de post. SECA (lat. siccare) vb. I 1. Tranz. A scoate, a înlătura apa dintr-un teren, dintr-un lac etc. ♦ Fig. A stoarce, a slei de puteri, de vlagă; a secătui. ♦ Intranz. (Despre lichide) A dispărea, a se pierde. 2. Intranz. (Despre seminţe) A-şi pierde conţinutul; a se usca. ♦ (Despre corpul omului sau despre părţi ale lui) A se atrofia, a paraliza. 3. Tranz. Fig. A cauza o durere mare, o emoţie puternică (negativă); a chinui. SECAM (abreviere de la expr. fr. sequentiel â memoire), sistem de televiziune în culori brevetat, în 1956, de Henri de France şi folosit de mai multe ţări; compatibil cu sistemul de televiziune în alb-negru. SECANT, -A (< fr.) s. f„ adj. 1. S. f. Funcţie trigonometrică care, înmulţită cu funcţia cosinus, este egală cu funcţia unitate. 2. Adj. Dreaptă s. = dreaptă care intersectează un cerc sau o curbă (un arc de cerc sau curbă) în două puncte sau care intersectează una sau mai multe drepte Secantă Dreaptă secantă Plan secant sau plane. Plan s.= plan care intersectează o altă suprafaţă (sau chiar mai multe suprafeţe) fără a fi plan tangent. SECARĂ (lat. secale) s. f. Cereală cu tulpini înalte, păioase, frunze liniare, inflorescenţa un spic, iar fructul o cariopsă (Secale cereale). Este cunoscută din Antic.; originară din Asia Mică. Se cultivă ca plantă furajeră şi alimentară în zone cu climat umed şi rece, pe soluri nisipoase. Seminţele de s. conţin 5,67-12,66% substanţe proteice şi 69% hidraţi de carbon. Făina este folosită la prepararea pâinii; boabele servesc ca materie primă în industria amidonului, a glucozei şi alcoolului. Paiele sunt folosite în industria celulozei. Există două forme: de toamnă şi de primăvară. Se cunosc şi câteva specii sălbatice, printre care Secale montanum întâlnită sporadic în Carpaţi. SECAŞ 1. Râu, afl. dr. al Sebeşului, în aval de municipiul Sebeş; 42 km. Izv. din E Pod. Secaşelor, din arealul com. Păuca (jud. Sibiu). 2. Râu, afl. stg. al Târnavei, în aval de municipiul Blaj; 37 km. Izv. din E Pod. Secaşelor, de pe terit. com. Păuca. 3. Podişul Secaşelor, unitate de podiş, cu înălţimi reduse (400-500 m alt.), situată în SV pod. Transilvaniei, la E de cursul mijlociu al Mureşului, între cele două Secase (afl. al Sebeşului, la S, şi afl. al Târnavei, la N). Relieful, cu aspect colinar, este afectat de cute marginale şi de diapirism, fiind fragmentat de văi largi, cu versanţi în cadrul cărora se remarcă ravene şi alunecări de teren. Este alcătuit, predominant, din roci friabile (pietrişuri, nisipuri, argile nisipoase) şi petice de conglomerate, marne, tufuri şi sare. Zonă viticolă. 4. Com. în jud. Timiş, situată în S pod. Lipovei, pe râul Miniş; 331 loc. (2005). Pomicultură. Satele S., Checheş, Crivobara şi Vizma apar menţionate documentar în acelaşi an (1440). Biserica de lemn Naşterea Maicii Domnului (1780), în satul Crivobara. SECĂCIUNE (lat. siccatio, -onis) s. f. Timp uscat, lipsit de ploaie; uscăciune, secetă. SECĂREANU, Nicolae (1901-1992, n. Nanov, jud. Teleorman), bariton român de operă. Activitate pedagogică. Impunătoare prezenţă scenică („Boris Godunov11, „Rusalka11, „Faust11, „Bărbierul din Sevilla11). Roluri în film („Răscoala11, „Dacii11, „Mihai Viteazul11). SECĂRIA, com. în jud. Prahova, situată în cuprinsul m-ţilor Baiu, pe interfluviul dintre râurile Prahova şi Doftana; 1 310 loc. (2005). Expl. de gresii. 357 SECOLUL 20 SECĂRJCĂ (< secară) s. f. Rachiu de secară. SECĂTUI (< secaf) vb. IV tranz. A stoarce pe cineva de bani, de putere etc.; a slei, a vlăgui; a seca, a sărăci un teren. ♦ A epuiza rezervele de substanţe minerale dintr-un zăcământ. SECĂTURA v. Vadu Moţilor. SECĂTURĂ (< seca) s. f. 1. Om de nimic, pe care nu te poţi bizui; netrebnic, lichea. 2. (La pl.) Lucruri fără valoare; fleacuri. SECCHI, Angelo (1818-1878), astronom italian. Iezuit. Profesor şi director al Observatorului astronomic de la Colegiul Roman (din 1849). Observaţii asupra planetei Marte. Pionier al spectroscopiei stelare, a emis pentru prima oară (1868) ideea clasificării stelelor după aspectul spectrului lor şi a sugerat că acesta este legat de temperatura suprafeţei lor. SECENOV [siet/inef], Ivan Mihai-lovici (1829-1905), fiziolog rus. Prof. univ. la Sankt-Petersburg, Odessa şi Moscova. Cercetări originale asupra fiziologiei muşchilor, nervilor, electricităţii animale, asupra mecanismelor reflexe ale sistemului nervos superior („Reflexele creierului", „Fiziologia sistemului nervos"). SECERA (lat. sicilare) vb. I tranz. A tăia de la bază cerealele păioase, în vederea strângerii recoltei. în prezent recoltarea se realizează mecanizat, de obicei concomitent cu treieratul şi balotatul paielor, cu ajutorul combinelor. ♦ Fig. A ucide dintr-o dată şi în număr mare. SECERĂ (lat. sicilem) s. f. 1. Unealtă manuală folosită în trecut la recoltarea cerealelor, compusă dintr-o lamă îngustă de oţel, curbată, cu tăişul dinţat spre interior, şi fixată într-un mâner de lemn. Acum se mai utilizează doar foarte rar, la recoltarea unor cantităţi mici de ierburi pentru hrănirea animalelor. 2. Seceriş (1). SECERĂTOR, -OARE (< secera) subst., adj. 1. S. m. şi f., adj. (Persoană) care seceră. 2. S. f. Maşină agricolă de recoltat care seceră cerealele şi alte plante agricole. <0* S.-legătoare = maşină agricolă de recoltat care seceră şi în acelaşi timp Jeagâ în snopi tulpinele cerealelor păioase. SECERJŞ (< secera) s. n. 1. Acţiunea de a secera; seceră (2). ♦ Recoltă. 2. Perioadă de timp în care se execută recoltarea cerealelor. SECESIONIST, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Participant la o acţiune de secesiune. SECESSION (SEZESSIQN) (< germ.) subst. 1. Denumire dată grupărilor artistice de avangardă din Germania şi din Austria de la sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20. Fără a avea o doctrină comună, ele au susţinut impresionismul, postimpresio-nismul, promovând ulterior expresionismul. Principalele grupări s. au fost fundate în oraşele Munchen (1892), unde s-au manifestat pictorii F. Uhde, F. Stuck, W. Trubner ş.a.; Viena (1897), având ca reprezentant pe G. Klimt, Berlin (1899), unde a lucrat M. Liebermann. 2. Stil în artele decorative corespunzător cu Jugend-stil, Art Nouveau, Modern Style etc. V. şi arta 1900. SECESIUNE (< fr., lat.) s. f. Acţiune a unui grup de indivizi de a se separa de o colectivitate căreia îi aparţine ori acţiune de separare a unui stat sau a unui grup de state de o federaţie sau o confederaţie. V. Războiul de secesiune. SECETĂ (lat. *siccita) s. f. Perioadă de timp dintr-un an când precipitaţiile cad în cantităţi foarte mici sau lipsesc total şi când temperatura aerului este ridicată astfel încât plantele (în special cele de cultură) ajung să se ofilească, absorbţia apei din sol neputând compensa apa pierdută prin evaporare. Se instalează ca urmare a persistenţei formaţiilor anti-ciclonale stabile; vreme uscată, secetoasă, secăciune. SECETOS, -OASĂ (< secetă) adj. (Despre vreme) Fără ploi, cu secetă. ♦ (Despre terenuri, regiuni) arid, uscat, bântuit de secetă. SECHE, familie de lingvişti români. 1. Luiza S. (1926-2005, n. Roman). Contribuţii în domeniul lexicograf iei, având un rol important în elaborarea şi coordonarea marilor dicţionare ale limbii române apărute după 1944 („Dicţionarul Academiei", literele M, N, P, S, în colab., „Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu", „Dicţionar de sinonime") şi al cultivării limbii („Lexicul artistic eminescian în lumina statistică"). 2. Mircea S. (1924-2000, n. Bucureşti). Contribuţii în domeniul lexicografiei („Schiţă de istorie a lexi-cografiei române"), având un rol important în elaborarea şi coordonarea marilor dicţionare ale limbii române apărute după 1944 („Dicţionarul Academiei", literele M, N, P, S, în colab.) şi al limbii române literare („Bibliografia analitică a limbii române literare", în colab., „Istoria lingvisticii româneşti", în colab.). SECHELĂ (< fr.; {s} lat. sequela „consecinţă") s. f. Tulburare funcţională sau organică durabilă, consecutivă unei boli, unui traumatism sau unei intervenţii chirurgicale. SECHESTRA (< fr., lat.) vb. I tranz. (DR.) A pune sechestru asupra unor bunuri ♦ A reţine cu forţa o persoană. SECHESTRU (< fr., lat.) s. n. (DR.) 1. Măsură de conservare a unui lucru cu privire la care există un litigiu, până la soluţionarea acestuia. 2. Măsură de indisponibilizare a unui bun, în vederea executării silite sau a confiscării lui. SECIU, Valeria (n. 1938, Bucureşti), actriţă română de teatru şi de film. Interpretă de mare sensibilitate şi expresivitate (în teatru: „Regele Lear", „Jocul de-a vacanţa", „Richard al lll-lea", „Să-i îmbrăcăm pe cei goi", „Maestrului Margareta", „Pescăruşul"; în film: „înainte de tăcere", „Adela", „Bună seara, Irina", „Vânătoare de vulpi"). SECOL (< lat., it.) s. n. 1. Interval de timp de o sută de ani (de la anul unu până la anul o sută inclusiv); de ex. s. 21 - perioada de la 1 ian. 2001 până la 31 dec. 2100; răstimp de o sută de ani (socotit de la orice dată); veac. ♦ Fig. Perioadă imensă de tip; veşnicie. ♦ (La pl.) Timpul considerat în desfăşurarea lui; p. ext. generaţiile care trăiesc în aceste perioade. 2. Epocă istorică dominată de un eveniment de seamă, de o personalitate excepţională (ex. „secolul luminilor", „secolul lui Pericle"). SECOLUL 20, revistă lunară de literatură universală, editată de Uniunea Scriitorilor din România. Apare la Bucureşti bianual (1957), anual (1958-1960), apoi lunar (din 1961). Din 2001 şi-a schimbat denumirea în Secolul 21, fiind editată de Fundaţia Culturală Secolul 21, sub egida Uniunii Scriitorilor. Revista promovează schimbul de idei, prezintă fenomenul literar românesc în context universal, publică traduceri din literatura universală, însoţite de comentarii. în timpul „Războiului rece" şi al „cortinei de fier", a jucat un mare rol în cunoaşterea literaturii şi artei universale contemporane. Colaboratori: I. Hobana, Ştefan Aug. Doinaş, Zoe Dumitrescu-Buşu-lenga, Ov.S. Crohmălniceanu, Geo Dumitrescu, Gellu Naum, M. Şora, V. Teodorescu, E. Jebeleanu, Fl. Potra, Valeria Seciu SECONDA 358 Dan Hăulică, Tatiana Nicolescu, A. Brezianu, N. Balotă ş.a. SECONDA vb. I v. secunda. SECRET, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. I. Adj. 1. Care este ţinut ascuns; care este puţin sau deloc cunoscut; confidenţial, tainic. Asociaţie s. = asociaţie care are un caracter conspirativ, constituită în ascuns, ilegal. ♦ (Despre stări sufleteşti sau sentimente) Păstrat în taină, nemărturisit. 2. Ascuns vederii; mascat, disimulat. -0- Agent s. v. agent. II. S.n. 1. Ceea ce se ţine în taină; ceea ce nu trebuie spus; taină. ^ S. de stat = documente sau date privind problemele fundamentale ale vieţii politice şi economice, precum şi ale apărării statului, a căror divulgare este pedepsită penal. S. comercial = cunoştinţe legate de un proces de fabricaţie sau de un produs aparţinând unei întreprinderi, a căror dezvăluire poate afecta negativ .rezultatele financiare ale acesteia. S. spovedaniei = dreptul şi obligaţia morală a duhovnicului de a păstra secretul asupra celor mărturisite de credincios în cursul spovedaniei. 2. Sistem (ingenios) care condiţionează reuşita în ceea ce se întreprinde, procedeu special şi eficace pentru a obţine ceva. 3. Ceea ce constituie condiţia particulară a unei ştiinţe, a unei arte. SECRETA (< fr.) vb. I tranz. A elimina o secreţie internă sau externă. SECRETAR1 (< fr.) s. m. Pasărea s. = pasăre răpitoare de zi din fam. sagitaride, din Africa tropicală şi de sud, cu corpul zvelt, cu gâtul, aripile şi coada lungi şi picioarele înalte, cu degete şi gheare relativ scurte (Sagittarius serpentarius). Se hrăneşte în special cu şerpi, mamifere mici şi insecte. SECRETAR2 -Ă (< fr.) s. m. şi f. 1. Persoană care conduce serviciul de secretariat al unei întreprinderi, a! unei instituţii etc. -0* S. de redacţie = persoană din redacţia unei publicaţii însărcinată cu centralizarea şi coordonarea materialului pregătit pentru tipar. ♦ Persoană care rezolvă lucrările curente şi corespondenţa particulară a cuiva. 2. Conducător ales al unei organizaţii social-politice. S. genera! = persoană aleasă în cadrul congresului sau conferinţei unui partid politic pentru coordonarea activităţii acestuia. S. general al O.N.U. = persoană care conduce Secretariatul, principalul organ ad-tiv şi executiv al O.N.U.; numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de cinci ani. Primul s.g. al O.N.U. a fost Trygve Lie (Norvegia) (1946-1952); cel din urmă, Kofi Annan (Ghana), din 1 ian. 1997, reconfirmat la 29 iun. 2001. V. şi Organizaţia Naţiunilor Unite. 3. Demnitar, funcţionar care pregăteşte lucrările şi duce la îndeplinire hotărârile organului suprem al puterii de stat, ale organului suprem al administraţiei de stat, ale unui minister, ale conducerii altui organ central, ale unui departament etc. S. de stat = (în unele ţări) denumirea ministrului Afacerilor Externe (ex. în S.U.A., Vatican ş.a.); om politic sau înalt funcţionar care conduce un departament ministerial. SECRETARIAT (< fr.) s. n. 1. Serviciu într-o întreprindere, într-o instituţie sau într-o organizaţie politică ori obştească ce rezolvă lucrările curente ale conducerii acestora; localul, biroul unde îşi desfăşoară activitatea personalul acestui serviciu. 2. Organ de conducere care coordonează şi controlează activitatea (în special îndeplinirea hotărârilor) unui partid. 3. Organ al unei organizaţii internaţionale având atribuţii administrative şi executive (ex. Secretariatul O.N.U.). 4. Denumire dată persoanelor însărcinate să consemneze dezbaterile unei şedinţe. SECRETER [sekrete:r] (cuv. fr.) s. n. Piesă de mobilier folosită ca masă de scris, având adesea funcţie mixtă (dulap, cabinet) pentru păstrarea actelor, documentelor etc. SECRETSNĂ (< fr.) s.f. Hormon polipeptidic secretat de mucoasa duodenală, cu acţiune stimulatoare asupra secreţiei pancreatice. SECRETOR, -OARE (< fr.) adj. Care secretă; care se referă la secreţie. SECREŢIE (< fr., lat.) s. f. (FIZIOL.) 1. Proces de elaborare şi Secreter de eliminare a unor substanţe rezultate din activitatea specifică a celulelor glandulare. Se poate face la exteriorul corpului sau într-o cavitate a lui (s. externă sau exocrină) sau direct în sânge (s. internă sau endocrină). La plante, s. este realizată de peri, papile, glande sau canale secre-toare, care produc uleiuri volatile, taninuri, răşini, alcaloizi, latex, nectar etc. 2. Produs eliberat de celule glandulare. S. eliminate direct în sânge se numesc hormoni. SECTANT, -Ă (< lat.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Adept al unei secte religioase. 2. Adj. De sectă, propriu sectanţilor; fig. exclusivist, intolerant. SECTAR, -Ă (< fr.) s. m., adj. 1. S. m. Partizan intolerant şi exclusivist al unei doctrine religioase, filozofice sau politice. 2. Adj. Care ţine de sectă; intolerant faţă de cei ce au alte convingeri; fig. exclusivist. SECTARISM (< fr.) s. n. Atitudinea de sectar (1); fig. intoleranţă, exclusivism. SECTAT, -Ă (cf. lat. sectus „tăiaf) adj. (Despre frunze) Care are lobi cu incizii mari, atingând nervura mediană a laminei (la frunzele penat-sectate, ex. la valeriană) sau baza laminei (la frunzele palmat-sectate, ex. la cânepă). SECTĂ (< fr., lat.) s. f. Comunitate religioasă desprinsă dintr-o religie mare (creştinism, islam, budism etc.), în vederea practicii unui cult independent, bazat pe o doctrină proprie. SECTOR (< fr., lat.) s. n. 1. Domeniu sau ramură de activitate. 2. Diviziune, parte, domeniu în cadrul economiei sau al unor unităţi admi-nistrativ-teritoriale. 3. Porţiune limitată dintr-o suprafaţă. ♦ Subîmpărţire administrativă în cadrul unui oraş mare. 4. (MAT.) S. circular = mulţimea punctelor din interiorul unui cerc, situate între două raze. ♦ (TEHN.) Organ de maşină cu profilul în formă de s. circular. S. dinţat = s. cu dantură de angrenaj la periferie, folosit la transmiterea unei mişcări, prin angrenare cu o roată dinţată. 5. (EC.) S. economic = ansamblul activităţilor economice şi sociale din economia naţională care au caracteristici comune în ce priveşte natura şi destinaţia bunurilor produse şi serviciilor prestate, organizarea şi finanţarea producţiei, procesele tehnologice etc. în mod convenţional, activităţile din economia naţională sunt împărţite în: s. primar (industria extractivă, agricultură, pescuit, exploatarea lemnului), s. secundar (industria prelucrătoare, construcţiile) şi s. terţiar (transporturi, comerţ, turism, alte servicii). 6. S. 359 SECUND forma! = cuprinde societăţile comerciale, reglementate prin lege, instituţiile financiar-bancare şi de asigurări, sindicate, partide politice, organizaţii religioase şi alte organizaţii fără scop lucrativ, reglementate prin lege. S. informai = cuprinde unităţile cu un nivel redus de organizare, cu un capital mic şi bazate în principal pe relaţii de familie (asociaţiile familiale şi profesiile libere). S. instituţional = cuprinde ansamblul unităţilor instituţionale care au un comportament asemănător în ce priveşte funcţia economică principală şi sursa de provenienţă a resurselor. S. instituţionale sunt: societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare, instituţii financiare, societăţi de asigurare, administraţia privată, administraţia publică şi menaje (gospodării). SECTORIST (< sector) s. m. înv. Ofiţer sau subofiţer de poliţie, care avea în atribuţie ordinea publică şi evidenţa populaţiei dintr-un anumit sector al unui oraş. SECTORUL AGRICOL ILFOV v. Ilfov (2). SECŢIE (< lat. sectio „tăiere", „împărţire") s. f. 1. Subunitate organizatorică a unei întreprinderi, instituţii etc.; p. ext. locul unde se află o asemenea subunitate. 2. Subdiviziune în cadrul administraţiei sau al poliţiei unui oraş; locul unde îşi desfăşoară activitatea. ♦ S. de votare = fiecare dintre diviziunile în care se împarte o circumscripţie electorală (în raport cu numărul alegătorilor); locul unde votează alegătorii dintr-o asemenea diviziune. SECŢIONA (< fr.) vb. I tranz. A efectua o secţionare; a împărţi, a tăia, a divide. SECŢIONARE (< secţiona) s. f. 1. Operaţie de tăiere în bucăţi a unui obiect, a unui corp. 2. împărţire sau tăiere imaginară a unui întreg în secţiuni în vederea unei utilizări mai bune sau a exploatării în condiţii optime (ex. s. unei linii de cale ferată în zone, s. liniei de contact prin separatoare la o instalaţie de tracţiune electrică etc.). SECŢIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a secţiona; tăietură (transversală) făcută într-un corp; locul unde s-a făcut această tăietură. 2. (TEHN.) Suprafaţă rezultată din intersecţia (imaginară) a unui corp solid cu o suprafaţă plană sau curbă. -0-S. transversală (sau normală) = s. rezultată din intersecţia cu un plan perpendicular pe axa unei bare, a unei piese etc. ♦ Aria secţiunii (2). 3. (TEHN.) Schiţă reprezentând suprafaţa intersecţiei unei piese sau a unui sistem tehnic cu un anumit plan (vertical sau orizontal). 4. (MAT.) Intersecţie a două mulţimi. S. plană = porţiunea comună pe care o are un corp cu un plan dat. 5. (FIZ.) S. eficace = mărime cu dimensiunile unei arii care caracterizează eficacitatea diverselor procese (ca împrăş-tierea, ionizarea, fisiunea etc.) produse prin interacţiunea unui fascicul de particule cu substanţa. SECU 1. Lac antropic, realizat în 1963 pe râul Bârzava, la 10 km E de municipiul Reşiţa, pentru alimentarea cu apă a acestuia. Supr.: 105 ha; voi.: 15,13 mii. m3. 2. Staţiune climaterică şi de odihnă, de interes local (de fapt, un complex turistic), situată într-o zonă împădurită de la poalele NV ale m-ţilor Semenic, pe valea râului Bârzava, la 280 m. alt., în extremitatea estică a lacului Secu (jud. Caraş-Severin). 3. Com. în jud. Dolj, situată în zona piem. Bălăciţei, pe cursul superior al râului Mascot; 1 311 loc. (2005). în satul Comă-nicea se află biserica Sf. Nicolae (1868), iar în satul S., două biserici de lemn, cu acelaşi hram - Sf. Nicolae, una construită în anii 1716— 1718 de Laţcu Glogoveanu (refăcută în 1864 şi reparată în anii 1905 şi 1927), iar alta ridicată în 1831 (reparată în 1864 şi 1936). 4. Mănăstire ~ v. Vânători-Neamţ. SECUI (cf. magh. szekley, germ. Szeklerj s. m. Persoană aparţinând unei populaţii rezultate, probabil, din amestecul unor populaţii turcice, ulterior maghiarizată. Migrând dinspre E, s. s-au alăturat ungurilor în campania de cucerire a C. Panonice (895-896); participând şi la cuceririle regilor arpadieni în Răsărit, s. s-au aşezat, alături de populaţia românească, în Bihor, apoi pe valea Târnavelor, iar la începutul sec. 13 în marginea estică a Transilvaniei. SECUIENI 1. Com. în jud. Bacău, situată în NV colinelor Tutovei, în zona de contact cu Pod. Central Moldovenesc, pe valea Morilor; 4 530 loc. (2005). Nod rutier. Bisericile cu acelaşi hram - Sfinţii Voievozi, în satele Ciutureşti (ante 1809) şi Odo-beşti (ante 1809, rezidită în 1866) şi bisericile de lemn cu acelaşi hram -Sfinţii Voievozi, în satele Tisa-Silvestri (1723, reparată în 1870) şi S. (1778, reparată în 1893-1894). 2. Com. în jud. Harghita, situată în E pod. Târnavelor, pe râul Târnava Mare; 2 725 loc. (2005). Expl. de gaze naturale. în satul S., menţionat documentar în 1448, se află o biserică unitariană (1812-1816), iar în satul Bodogaia, atestat documentar în 1333, o biserică ortodoxă din lemn (1700) şi o biserică unitariană (1791-1796). Conacul „Kemeny" (sec. 18), în satul Eliseni. 3. Com. în jud. Neamţ, situată în lunca şi pe terasele de pe dr. râului Şiret, la poalele Subcarpaţilor Neamţului, pe valea Morilor; 3 542 loc. (2005). Staţie de c. f. (în satul S.). Nod rutier. Staţiune de cercetări agrozootehnice (în satul S.). în arealul satului S. a fost descoperit un cimitir de înhu-maţie (sec. 5-6) în care s-au găsit brăţări din bronz şi alte obiecte de podoabă. Bisericile Cuvioasa Paras-cheva (1762, cu pridvor adăugat în 1866), Sf. Nicolae (1830-1831, reparată în 1858 şi 1892) şi Sf. Nicolae (1869), în satele S., Bogzeşti şi But-năreşti. Biserica de lemn Sfinţii Voievozi (1866-1873, reconstruită în 1902-1903), în satul Bârjoveni. 4. V. Saac. SECUIESC, -IASCĂ (< secui) adj. Care aparţine secuilor, privitor la secui. SECUJME (< secui) s. f. Populaţie secuiască; ţinut locuit de secui. SECUI RE s. f. Secuirea arborilor = crestarea tulpinii arborilor pe circumferinţă la 2-5 cm adâncime (afectând scoarţa şi cambiul), pentru a provoca uscarea lor lentă înainte de doborâre. SECULAR, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care are loc peste sau o dată la o sută de ani ^ An s. = an care încheie un secol (ex.: anii 1800, 1900, 2000 etc.). 2. Care durează de secole, care are o vechime de unul sau mai multe secole; p. ext. străvechi. 3. Laic (de la expresia biblică „oamenii veacului acestuia", cu privire la cei care „nu caută viaţa veşnică"). SECULARjSM (< fr., lat.) s n. Tendinţă specifică epocii moderne şi actualei configuraţii politice europene de a considera viaţa umană în afara implicaţiilor religioase. SECULARIZA (< fr.) vb. I tranz. A face o secularizare; a reda vieţii laice ceea ce aparţine bisericii. V. şi laiciza. SECULARIZARE (< lat. secularis — „laic", „lumesc") s. f. Trecerea averilor bisericeşti sau mănăstireşti în proprietatea statului, în schimbul unei despăgubiri. La 17/29 dec. 1863, Corpurile Legiuitoare ale României votează Legea secularizării averilor mănăstireşti. Moşiile mănăstirilor pământene, cât şi ale celor aparţinând mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte, care reprezentau c. 25% din suprafaţa ţării, reintră în stăpânirea statului român, în schimbul unei mari despăgubiri băneşti. O parte din aceste proprietăţi au trecut în administrarea Eforiei Spitalelor Civile. SECUND, -Ă (< fr., lat.) num. ord. adj., s. m. I. Num. ord., adj. Care se află imediat după primul în ordinea locului, a timpului sau a rangului; al doilea. II. S. m. Ofiţer care îndeplineşte pe navă funcţia de adjunct al comandantului. SECUNDA 360 SECUNDA (SECONDA) (< fr.) vb. I tranz. 1. A ajuta pe cineva în acţiunile sale; a sprijini. 2. (MUZ.) A acompania. SECUNDANT, -Ă (< germ.) s. m. şi f. 1. Persoană care secundează, ajută, însoţeşte pe cineva. 2. Persoană sau echipă care, într-o cursă sportivă (ciclism, alergări, canotaj etc.), urmăreşte îndeaproape adversarul din faţă. SECUNDAR1 (< secundă) Acul ceasornicului care indică secundele. SECUNDAR2, -A (< fr.) adj. 1. Care ocupă locul al doilea într-o succesiune, într-o ierarhie. ^ (GEOL.) Eră s. = Mezozoic. 2. Care se plasează pe al doilea plan din punctul de vedere al importanţei; accesoriu (1). <0- Propoziţie s. (şi subst. f.) = propoziţie subordonată dependentă, în cadrul unei fraze, de propoziţia principală,, din punctul de vedere al sensului. Medic s. = medic admis să se specializeze într-o clinică, după ce a susţinut un concurs. Vegetaţie s. (asociaţie vegetală s.) = vegetaţie care apare (după îndepărtarea prin acţiunea omului a vegetaţiei iniţiale) ca urmare a dinamicii proprii a covorului vegetal (fără a fi semănată sau plantată de om), reflectând în compoziţia ei floristică influenţa condiţiilor locale de mediu. Se menţine ca atare ca urmare a utilizării antropice moderate; dacă utilizarea antropică încetează, tinde să evolueze spre tipul de vegetaţie iniţial, dacă presiunea antropică este prea mare se degradează. Asociaţiile de pajişte folosite ca păşuni şi fâneţe în România au în cele mai multe cazuri caracter secundar, fiind formate în urma defrişării pădurii sau a rariştilor şi tufărişurilor sub-alpine. Sin. vegetaţie seminaturală. Caractere sexuale s. v. sexual. SECUNDARIAT (< secundar^ s. n. Perioadă în care un medic secundar îşi face stagiul. + Examen sau concurs pentru obţinerea gradului de medic secundar. SECUNDĂ (< fr.) s. f. 1. Unitate de măsură a timpului (simbol: s.) egală cu 9 192 631 770 perioade de oscilaţie ale radiaţiei emise la tranziţia între două niveluri hiperfine ale stării fundamentale 3S1/2 a atomului de cesiu 133. Reprezintă fracţiunea 1/31 556 925,9747 dintr-un an tropic fictiv luat pe scara timpului efemeridelor şi început la momentul 0 al lunii ian. 1900 (31 dec. 1899), ora 12. + Interval de timp foarte scurt; clipă, moment. 2. Unitate de măsură a unghiurilor, submultiplu al minutului. V. centezimal, sexagesi- mal. 3. (MUZ.) Interval dintre două sunete la distanţa de două trepte (ex. do-re). SECUNDO (cuv. lat.) adj. (Livr.) în al doilea rând. SECURE (lat. securis) s. f. 1. Unealtă compusă dintr-un corp de oţel cu tăiş, fixat pe o coadă de lemn, folosită pentru doborâtul copacilor, pentru despicatul lemnelor etc.; topor. 2. Armă de luptă folosită în Ev. Med. având formă de s. (1). SECURjST, -Ă (< securitate) s. m. şi f. Lucrător în organele Securităţii (2). SECURjT (< germ.; {s} lat. securita „siguranţă") s. n. Sticlă de siguranţă, foarte rezistentă, care, la spargere, datorită tensiunilor interne obţinute prin tratamentul termic, se transformă în pulbere, fără formare de cioburi şi aşchii; este utilizat mai ales pentru parbrize şi ferestre la autovehicule. SECURITATE (< fr.) 1. Faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de siguranţă pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol; siguranţă. -0- S. europeană = sistem de angajamente ferme din partea tuturor statelor. Actul final al Conferinţei de la Helsinki pentru securitate şi cooperare în Europa (27 iul.—1 aug. 1975) a stabilit principiile care trebuie să guverneze relaţiile dintre statele europene: egalitatea suverană; respectarea drepturilor inerente suveranităţii; nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa; inviolabilitatea frontierelor; integritatea terit. a statelor; reglementarea paşnică a diferendelor; neamestecul în treburile interne ale altor state; respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau convingere; egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele; cooperarea între state, îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate conform dreptului internaţional. S. socială = totalitatea reglementărilor juridice pentru asigurarea stării de siguranţă socială la nivel de persoană, grup social sau populaţie totală precum şi pentru protejarea persoanelor defavorizate şi marginalizate. Măsurile principale de s. socială sunt ajutorul de şomaj, ajutoarele de boală şi maternitate, alocaţiile pentru copii, pensiile şi venitul minim garantat. 2. Organ de stat represiv care avea ca sarcină apărarea prin orice mijloace a sistemului comunist în România (între 1948 şi 1989). SECURIZARE (< securit) s. f. 1. Adoptarea unui complex de măsuri de protecţie împotriva unor potenţiale pericole (ex. securizarea frontierelor împotriva traficului ilegal de bunuri şi persoane). 2. Operaţie de tratare termică a sticlei în vederea obţinerii sticlei securit. SECUSIGIU, com. în jud. Arad, situată în N C. Vingăi, pe râurile Aranca şi Mureş; 6 041 loc. (2005); Staţie (în satul S.) şi haltă de c. f. (în satul Munar). Moară (în satul Sânpetru German). Pe terit. satului Sânpetru German au fost descoperite (1964-1966) o necropolă sarmatică (sec. 2 d. Hr.), în care s-au găsit oglinzi, vase ceramice dacice, coliere ş. a., precum şi un mormânt cu inventar alcătuit din scăriţe de şa, zăbală, amnar de fier, monedă din sec. 7 ş. a. în satul Munar, menţionat documentar în 1219, se află biserica fostei mănăstiri sârbeşti Bezdin, zidită în 1529 prin osârdia fraţilor Ştefan şi Marin losic. Distrusă de turci, biserica a fost reconstruită în anii 1776-1781, în stil baroc simplificat, şi pictată în 1789. După Primul Război Mondial a devenit biserică de parohie. în satul Sânpetru German, atestat documentar în 1335, se află biserica roma-no-catolică Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1774). SECVENŢĂ (< fr., it.; lat. sequens „următor") s. f. 1. (FIZ.) Succesiunea de fenomene fizice sau ordinea de variaţie în timp a mărimilor unui sistem. 2. Grupare unitară de scene şi de imagini într-un film, care formează o unitate, un episod. 3. (MUZ.) Repetare pe trepte diferite a unei formule melodice sau a unei succesiuni de acorduri. 4. Unitate a sintaxei cinematografice formată din succesiunea unor cadre ce au comună unitatea de timp, de loc şi de acţiune. SEDAIN [sede], Michel Jean (1719-1797), autor dramatic francez. Drame burgheze („Filozoful fără cultură"); librete pentru opere comice („Inima lui Ricardo pentru Leona", „Rose şi Colas"). SEDAN [sedă], oraş în NE Franţei, pe Meuse; 20,5 mii loc. (1999). Nod feroviar. Ind. textilă (draperii, covoare, tricotaje). Siderurgie şi constr. de maşini. Prelucr. lemnului; produse chimice şi alim. (ciocolată). în timpul Războiului Franco-Prusian (1870- 1871), principalele forţe franceze, în frunte cu împăratul Napoleon lll, au fost încercuite aici de armatele prusiene şi silite să se predea (2 sept. 1870). înfrângerea de la S. a grăbit căderea celui de-al doilea imperiu în Franţa. SEDARE, s.f. (MED.). Utilizarea unor mijloace medicamentoase (seda- 361 SEFARZI tive), psihologice (tehnici de relaxare, autosugestie, hipnoză) sau fizice (masaje, fizioterapie) pentru calmarea persoanelor bolnave sau aflate în stare de stres, în vederea asigurării confortului fizic şi psihic şi pentru a facilita îngrijirea lor. SEDATjV, s. n. Medicament cu acţiune de sedare. în această categorie sunt incluse numeroase tipuri de medicamente, cu acţiune neuro-leptică, anxiolitică, hipnotică (somnifere), analgezică. SEDENTAR, -A (< fr., lat.) adj. (Despre oameni) Căruia nu-i place să umble, să facă mişcare în aer liber, care stă mai mult în casă; (despre îndeletniciri) care se exercită într-un spaţiu închis, fără deplasare, static. ♦ (Despre populaţii) Stabil, nemigrator. -0- (MILIT.) Parte s. = parte a unităţilor şi marilor unităţi militare care rămâne în timp de război în garnizoană şi are misiunea de a completa efectivele părţii operative, de a ţine registrele şi evidenţa efectivelor, de a caza şi a instrui noile contingente chemate sub arme şi de a îngriji bunurile rămase în cazarmă. ^ Păsări s. = păsări care nu migrează în timpul iernii. Animale s. = animale nevertebrate care stau în galerii săpate în substrat sau în tuburi protectoare de diferite tipuri. SEDENTARISM (< sedentai) s. n. Faptul de a fi sedentar; viaţă sedentară. SEDjLĂ1 (< fr.) s. f. Semn diacritic în formă de virgulă, care se pune sub unele consoane pentru a le da valoarea unui sunet diferit de cel pe care îl reprezintă litera fără acest semn (ex. s-ş; t-ţ - în limba română; c-q pronunţat dur în limba franceză. SEDILĂ2 (SĂDJLĂ) (< bg., ser.) s. f. Sac conic, confecţionat dintr-o ţesătură rară, în care se pune caşul la scurs. SEDIMENT (< fr., lat.) s. n. 1. Depozit format din depunerea corpus-culelor solide dintr-o suspensie. 2. Produsele depunerii rezultate în urma proceselor fizice, chimice sau biologice de la suprafaţa Pământului şi care nu s-au transformat în roci sedimentare. Se întâlnesc îndeosebi pe fundul lacurilor (s. lacustre), mărilor şi oceanelor (unde, în funcţie de locul depunerii, se disting s. litorale, neritice, batiale şi abisale). ♦ (La pl.) Depozit de roci sedimentare. SEDIMENTA (< sediment) vb. I refl. A se depune în straturi; a forma sedimente. SEDIMENTAR, -Ă (< fr.)_ adj. Cu caracter de sediment, format prin sedimentare. ^ Proces s. = proces de formare a sedimentelor. Rocă s. = rocă rezultată prin depunerea materialelor provenite în urma alterării sau dezagregării unor roci preexistente, transportate de vânturi, ape ori gheţari (roci clastice, terigene sau detritice), prin precipitarea chimică în ape (roci de precipitare) sau prin acumularea organismelor moarte sau a unor produse organice (roci bio-gene sau organogene). Principalele r.s. sunt argilele, marnele, gresiile, calcarele, conglomeratele, caustobiolitele. SEDIMENTARE (< sedimenta) s. f. Acţiunea de a se sedimenta. ♦ (GEOL.) Totalitatea proceselor fizice, chimice sau biologice care se desfăşoară la suprafaţa scoarţei terestre şi în urma cărora are loc, în condiţii subaeriene sau subacvatice, depunerea unor particule sau fragmente de minerale, roci, organisme sau acumularea prin precipitarea chimică a sedimentelor, din care rezultă apoi rocile sedimentare. ♦ Depunerea (lentă) a particulelor solide aflate în suspensie într-un lichid prin cădere liberă sau prin centrifugare. Sin. sedimentaţie. -O- Viteză de s. v. viteză. SEDIMENTAŢIE (< fr.) s. f. Sedimentare. SEDIMENTOLOGjE (< fr.) s. f. Parte a geologiei care studiază modul de formare a sedimentelor, iar după unii autori, şi a rocilor sedimentare. SED1ŢIQS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. (Livr.) Care se revoltă împotriva unei autorităţi; care îndeamnă la răzvrătire, înclinat spre răzvrătire; instigator. SEDIŢIUNE (< fr., lat.) s. f. (Livr.) Răzvrătire, revoltă, răscoală. SEDIU (< it.) s. n. Loc în care o organizaţie (persoană juridică) îşi desfăşoară (în principal) activitatea. ♦ Fig. Centru, focar. SEDNA (în credinţele eschimoşilor), zeiţa vieţii marine, reprezentată ca o femeie cu un singur ochi sau ca o morsă, locuind pe fundul oceanului; ea influenţează vânatul şi pescuitul şi prevesteşte iarna polară. SEDOV [sidof], Leonid Ivanovici (1907-1999) fizician. Prof. univ. la Moscova. Specialist în mecanica fluidelor. Lucrări teoretice în domeniile hidrodinamicii şi aerodinamicii, relativităţii, astrofizicii („Introducere în mecanica mediilor continue11). SEDUCĂTOR, -OARE (< seduce) adj., s. m. 1. Adj. Care seduce, captivează, incită prin aspect; încântător, fermecător. 2. S. m. Bărbat care săvârşeşte o seducţie. SEDUCE (< lat. seducere; cf. fr. seduire) vb. III tranz. 1. A atrage, a încânta, a cuceri (prin farmecul vorbelor, prin purtare etc.); a ademeni, a amăgi. 2. (DR.) A săvârşi o seducţie. SEDUCŢIE (SEDUCŢIUNE) (< fr., lat.) s. f. Faptul de a seduce. + (DR.) Infracţiune constând în fapta unui bărbat care, prin promisiuni de căsătorie, determină o minoră să aibă raporturi sexuale cu el. SEDUNUM v. Sion (Sitten). SEEBECK [ze.bek], Thomas Johann (1770-1831), fizician şi inventator german. A descoperit (1821) termoelectricitatea (efectul S.) la contactul cupru- bismut. Lucrări de teoria fosforescenţei şi studii asupra busolei. Numeroase invenţii. SEECKT [zekt], Hans von (1866-1936), general german. A comandat mari unităţi în Primul Război Mondial pe fronturile din Rusia, Serbia şi România. Şeful Marelui Stat Major al armatei otomane (1917-1918). în fruntea Reichswehr-ului (1920-1926), a contribuit la reorganizarea sa. Memorii. SEELAND [ze:lant] (SJ/ELLAND) [sielan], cea mai mare ins. din arh. danez, situată în SV M. Baltice, între pen. lutlanda şi Scandinavă, de care este separată prin str. Beltul Mare (Store Baelt) la V şi 0resund la E; 7,4 mii km2; 130 km lungime; 115 km lăţime max. Oraşe pr.: Copenhaga, Helsingor, Korsor. Relief slab vălurit, de origine glaciară şi fluvioglaciară, cu alt. max. de 126 m. Climă temperată cu nuanţe oceanice. Păduri de fag în NE. Cereale, sfeclă de zahăr, plante furajere. Legumicul-tură şi creşterea animalelor. Pescuit. SEFARZI (< ebr. medievală Sefard, „Peninsula Iberică") s. m. şi f. pl. Membrii ai populaţiei evreieşti şi a descendenţilor lor, care au trăit în pen. Iberică până la expulzarea lor, începând din 1492, în urma unui edict al regilor catolici Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castilia (rămas în vigoare până în 1968). Potrivit acestui act, acei evrei mozaici care nu-şi abandonau credinţa străbună şi nu îmbrăţişau creştinismul ca religie, erau obligaţi să părăsească pen. Iberică. Cei care au plecat, s-au stabilit în Maghreb şi în alte părţi ale lmp. Otoman (îndeosebi în pen. Balcanică), dar şi în diferite reg. din Franţa, Ţările de Jos, Italia, Anglia, chiar şi în „Lumea Nouă". Spre deosebire de Aşkenazi, S. păstrează riturile tradiţionale şi vorbesc iudeo-spaniola (sau ladino). Se estimează că S. constituie 30% din populaţia evreiască mondială (15,1 mii. în 2005). SEFERIS 362 SEFERIS, Gheorghios (pe numele adevărat G. Stylianos Seferiadis) (1900-1971), poet grec. Activitate diplomatică. Lirică neoclasică, esen-ţializând trăirea acută a istoriei şi a peisajului grec, îmbinând vechile mituri cu problematica omului modern („Cotitura", „Strofe", „Poveste legendară", „Jurnal de bord“). Eseuri pe tema artei greceşti; un „Jurnal". Premiul Nobel pentru literatură (1963). SEFEVIZI (SAFAVIZI), dinastie musulmană şiită care a condus (între 1502 şi 1736) un stat din Orientul Mijlociu, ce a cuprins în hotarele sale, parţial sau în întregime, terit. actualelor state Azerbaidjan, Armenia, Iran, Afghanistan (cu excepţia reg. Balkh), Iraq ş.a. Capitala s-a aflat, succesiv, la Tabrîz (până la mijlocul sec. 16), QazvTn (KazvTn) (1548-1597/1598) şi Esfahan (Isfahan) (din 1597/1598). Numele dinastiei vine de la cel al şeihului Safi ad-din Ishak (1252-1334), fondatorul Ordinului Sufiţilor. De-a lungul existenţei sale, statul S., condus de şahi, s-a aflat în conflict cu Imp. Otoman, Hanatul Uzbek, Imp. Marilor Moguli, Rusia ş.a. întemeietorul statului şi al dinastiei S. a fost Ismail (1487-1524), o căpetenie din Ardabil (Azerbaidjan) care, având şi sprijinul armat al triburilor kîzîlbaşilor (din 1499), a repurtat importante victorii asupra vecinilor (Shirvan, Ak Koinlu ş.a.), punând bazele unui stat cu centrul de greutate iniţial în Azerbaidjan, apoi în Iran. Ismail I a proclamat şiismul religie de stat pentru supuşii săi (1501), s-a proclamat şah (1502) şi a lărgit considerabil hotarele statului, ajungând vecin, la V, cu puternicul Imp. Otoman. Războiul cu turcii otomani (1514-1555) a debutat nefericit, oştile s. fiind înfrânte la Chaldiran (1515) şi Kochisar (1516). Cel mai de seamă reprezentant al dinastiei a fost şahul Abbas I cel Mare (1587-1629), în timpul domniei căruia statul S. cunoaşte expansiunea terit. maximă, atinge apogeul puterii politice şi cunoaşte o înflorire culturală fără precedent, monumentele noii capitale - Esfahăn -fiind adevărate capodopere. în a doua jumătate a sec. 17 şi la începutul sec. următor apar semnele decăderii puterii S., la care au contribuit numeroasele răscoale interne, permanentele atacuri ale vecinilor (turcii otomani, ruşii, afghanii ş.a.), precum şi slăbirea accentuată a autorităţii centrale. Nadir (1688-1747), un comandant militar aparţinând tribului afşaral kîzîlbaşilor, din 1726 în slujba şahului Tahmasp II (1722-1732), care s-a remarcat în luptele cu afghanii şi cu turcii otomani, a devenit regent al ultimului sah S., Abbas lll (1732-1736), pe care l-a înlăturat din domnie în 1736, punând bazele unui Imp. Persan efemer. SEGAL, Eugen (n. 1933, laşi), chimist român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domenii fundamentale ale chimiei fizice: cinetica chimică heterogenă, chemosorbţie şi cinetică a reacţiilor chimice („Introducere în chimie fizică", „Cataliză şi catalizatori", „Introducere în cinetica reacţiilor catalitice heterogene"). Numeroase brevete de invenţie. SEGAL, George (1924-2000), sculptor american. A debutat ca pictor figurativ. în anul 1960 începe să creeze lucrările care-l vor face faimos - personaje de gips necolorat, în mărime naturală, de obicei combinate cu obiecte reale, sugerând scene cu adevărat macabre („Staţia de benzină", „Vitrina restaurantului"). Mai târziu, creează şi monumente publice, în bronz: „Memorialul lui 4 mai 1970" şi „Holocaust". SEGALEN [segale], Victor (1878- 1919), scriitor francez. Ins. Tahiti şi viaţa lui Gauguin i-au inspirat romanul „Imemorialele". Monumentele funerare descoperite în China şi misticismul oriental au stat la baza scrierii volumelor de poeme („Stele", „Picturi") şi a romanului „Rene Leys sau Misterul Palatului imperial". SEGANTINI, Giovanni (1858- 1899), pictor italian. Influenţat de simbolism. Adept al diviziunii tonurilor. Peisaje, scene de gen, compoziţii alegorice („Amorul ca izvor al vieţii", tripticul „Viaţă, natură, moarte"). SEGARCEA v. Şegarcea. SEGARCEA-VALE, com. în jud. Teleorman, situată în V C. Boian, pe stg. văii Oltului şi pe cursul inf. al râului Sâi; 3 587 loc. (2005). Staţie de c. f. Primăria (1900) în satul S-V. SEGER (< fr. {i}; {s} n. fr. Seger) subst. (TEHN.) Porţelan ~ = porţelan translucid, constituit din 45% cuarţ, 30% feldspat şi 25% caolin; porţelan japonez. SEGESTA (în mitologia romană), zeiţă ocrotitoare a secerişului şi a grânelor coapte. Numele ei vine de la lat. seges „recoltă", „seceriş". SEGETAL, -Ă, adj. Termen care se referă la plante sau asociaţii vegetale răspândite ca buruieni în culturile agricole. Se deosebesc plante s. legate de culturile de păioase (de ex. nemţişorul, macul de câmp, albăs-triţa, mohorul, pălămida) şi altele care însoţesc culturile prăsitoare (ex. pirul gros, ştirul, zămoşiţa). Pe terenuri cu umiditate mare este frecvent costreiul. SEGHEDIN (SZEGED) [seged], oraş cu regim de comitat în SE Ungariei, port pe Tisa, la confl. cu Mureşul, la 160 km SE de Budapesta; 163 mii loc. (2003). Nod feroviar. Aeroport. Şantier naval. Constr. de maşini; ind. chimică, textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă), cauciucului, sticlăriei, pielăriei, încălţămintei şi alim. Centru comercial şi piaţă agricolă pentru cereale, furaje, tutun. Universitatea Attila Jozsef (1872); Universitate de medicină (1872); Universitate (1921). Teatru Naţional. Institut de cercetări biologice. Târg internaţional estival în aer liber. Catedrală (1912-1929), cu o orgă care are 10 180 de tuburi (a doua din Europa); Turnul Sf. Dumitru (sec. 13); biserica Sf. Francisc (sec. 15) cu campanilă neogotică din sec. 18. Clădirea Primăriei (1883), în stil neobaroc. Oraşul a fost reproiectat şi reconstruit în mare parte după inundaţiile catastrofale din 1879 şi este apărat de diguri puternice. SEGHEDINAŢ, Pero (Petru) din Pecica (7-1735), conducător al răscoalei populare din Banat (1735). învins, a fost executat prin frângere cu roata. SEGHERS [ze:gers], Anna (pseud. lui Netty Reiling Radvanyi) (1900-1983), scriitoare germană. In exil în Franţa şi Mexic în timpul guvernării naziste. După romanul realist cu elemente expresioniste „Răscoala pescarilor de pe Sfânta Barbara", s-a consacrat romanului politic pe tema rezistenţei antifasciste („A şaptea cruce", „Morţii rămân tineri"). Revenită în ţară (pe atunci zona R.D.G.), a publicat nuvele („întâlnire insolită") şi romane („Traversarea"). SEGHERS [se:hers], Hercules Pietersz (c. 1589-c. 1640), pictor şi gravor olandez. Peisaje, într-o viziune dramatică, care transmit un sentiment de gravitate şi dezolare („Vedere a râului Maas", „Peisaj de munte", „Vale cu case roşii"). L-a influenţat pe Rembrandt. SEGMENT (< fr., lat.) s. n., s. m. 1, S. n. Porţiune definită dintr-un întreg, nedetaşată de acesta. 2. S. n. (MAT.) S. de cerc = mulţimea punctelor interioare unui cerc situate între două secante paralele ale acestuia (una dintre ele putând fi tangentă la cerc). S. de dreaptă = mulţimea punctelor dreptei situate între două puncte ale acesteia, eventual conţinând şi aceste puncte. S. orientat = segment de dreaptă pe care s-a fixat un sens. S. sferic = mulţimea punctelor din sferă cuprinse între două plane paralele. 3. S.m. (TEHN.) Garnitură elastică a unui 363 SEIMENI piston, de obicei metalică, de formă inelară, care serveşte la etanşarea interstiţiului dintre piston şi cilindru şi la raclarea uleiului depus pe peretele interior al cilindrului. SEGMENTA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) împărţi în segmente. SEGMENTAR, -Ă (< fr.) adj. Compus sau provenit din segmente. SEGMENTARE (< segmenta) s. f. Acţiune de a (se) segmenta. ♦ (BIOL.) Proces de divizare succesivă a oului fecundat; segmentaţie. SEGMENTATE (< fr.) s. f. Segmentare. SEGNI [seni], Antonio (1891-1972), jurist şi om politic italian. Lider al Partidului Democrat Creştin. Prim-min. (1955-1957, 1959-1960) şi preşedinte (1962-1964) al Republicii Italia. SEGOVIA 1. Oraş în centrul Spaniei (Castilla-Leon), situat pe un platou de la poalele Sierrei de Guadarrama, la 1 000 m alt., pe râul Eresma, la 64 km NV de Madrid; 55,6 mii loc. (2001). Nod feroviar. Ind. chimică (îngrăşăminte, cauciuc sintetic), textilă, a mat. de constr. (ciment), ceramicii, sticlăriei şi alim. (alcool). Piaţă agricolă pentru cereale şi animale. Academie militară. Muzeu de artă. Centru turistic. Monumente: apeductul roman (sec. 2 d. Hr.); palatul fortificat (Alcazar), ridicat de Alfonso VI în sec. 11-12; catedrala gotică (1525-1577), de mari dimensiuni (100 m lungime şi 48 m lăţime), cu turn de 107 m înălţime; bisericile romanice San Martin, San Millân, San Andres, La Trinidad, San Justo (toate din sec. 12), bisericile San Esteban şi Vera Cruz din sec. 13, mănăstirile El Parral (1477) şi Santa Cruz (sec. 15-16). Centrul istoric şi apeductul au fost incluse (din 1985) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în sec. 7 î.Hr., ocupat de romani în anul 80 î. Hr. şi de mauri în sec. 8; recucerit de la mauri de Alfonso VI al Castiliei în anul 1079. La S. a fost încoronată, în 1474, Isabela I de Castilia. în perioada 1586-1730, la S. s-a aflat monetăria Spaniei. 2. V. Rio Coco. SEGOVIA, Andres (1893-1987), chitarist spaniol. A reînviat gustul pentru chitara clasică, promovând un repertoriu tradiţional şi modern. SEGRE, Corrado (1863-1924), matematician italian. Contribuţii în domeniul geometriei algebrice (în domeniul căreia a creat o şcoală) şi în special al geometriei proiective în spaţii multidimensionale. SEGRf=, Emilio Gino (1905-1989), fizician italian. Stabilit în S.U.A. (1938). Prof. univ. la Berkeley (California). Colaborator al lui E. Fermi. Cercetări de spectroscopie atomică, contribuind la descoperirea elementelor artificiale (tehneţiu, astatiniu) şi de fizica particulelor elementare; împreună cu O. Chamberlain a descoperit (1955) antiprotonul. Premiul Nobel pentru fizică (1959), împreună cu O. Chamberlain. SEGREGA (< it., lat.) vb. I intranz. şi refl. A efectua sau a suferi operaţia de segregare; a (se) separa. SEGREGARE (< segrega) s. f. 1. (BIOL.) Fenomen prin care genele alele ale unui organism heterozigot se separă în cursul meiozei, astfel că în gârneţii rezultaţi se păstrează doar unul din cromozomii omologi, dând naştere la descendenţi cu caractere distincte. ♦ Separare a caracterelor materne şi paterne în a doua generaţie hibridă (a doua lege a lui Mendel). 2. (TEHN.) Separare în straturi de consistenţă diferită a materialelor granulare din beton sau mortar în timpul depozitării sau transportării acestora. 3. (METAL.) Separare sau repartizare neuniformă a componenţilor unui aliaj, produsă în timpul solidificării. ♦ Operaţie de afinare a unor metale, care constă în răcirea selectivă în cursul căreia, la solidificare, anumite impurităţi se concentrează în faza topită şi sunt înlăturate. 4. (SOCIOL.) Procese sociale în urma cărora anumiţi indivizi sau grupuri sociale sunt ţinuţi la distanţă, interacţionaând puţin sau deloc. S. rasială = politică de discriminare constând în separarea persoanelor de origini sau rase diferite din interiorul aceleiaşi ţări. V. discriminare; apartheid. SEGREGAŢIE (< fr.) s. f. 1. Acţiunea de a separa de un tot, de a da la o parte. 2. (METAL.) Zonă neomogenă din punct de vedere chimic, produsă în masa unui aliaj ca urmare a fenomenului de segregare. SEGUIDILLA [seghidi^a] (cuv. sp.) s. f. Dans popular spaniol (andaluz), cu ritm ternar şi mişcare vioaie, care se dansează cu acompaniament de chitară sau de castaniete, uneori însoţit de cântec; melodia după care se execută dansul. SEGUIN [sege], Marc (1786-1875), inginer francez. Experienţe (1822) asupra cablurilor metalice, care i-au permis să le utilizeze la construcţia podurilor suspendate. Primul pod peste Ron (1824). A construit (1827) un cazan cu încălzire tubulară care realiza o cantitate rapidă de abur; a fost adaptat pentru prima oară la locomotivele cu abur; a proiectat prima , linie feroviară franceză (Saint-Etienne - Lyon). SEHMET (în mitologia egipteană), zeiţă distrugătoare, cu atribute sângeroase; era patroana morţilor, a molimelor şi războaielor. Reprezentată ca o femeie cu cap de leu. SEGURA DE LA FRONTERA v. Oaxaca (2). SEIF (< engl.) s. n. Casă de bani. ♦ încăpere bine asigurată în care se păstrează banii, hârtiile şi obiectele de valoare. SEIFERT [zjfert], Jaroslav (1901— 1986), poet ceh. Poet proletar, a devenit, alături de V. Nezval, şeful avangardei „poetiste", refuzând compromisurile cu literatura realist-socia-listă. Lucrările sale, publicate clandestin sau în străinătate, evocă viaţa din Praga, opresiunea nazistă şi stalinistă („Mozart la Praga", „Concert în insulă", „Coloana ciumei", „Umbrela din Piccadilly"). Semnatar al „Cartei 77", a luat atitudine împotriva persecuţiilor politice la care erau supuşi scriitorii. Premiul Nobel pentru literatură (1984). SEIGNETTOELECTRICITATE s. f. Feroelectricitate. SEIKAN, tunel feroviar subacvatic situat în str. Tsugaru (Japonia), care face legătura între oraşele Aomori (ins. Honshu) şi Hakodate (ins. Hokkaido); 53,85 km lungime, dintre care 23,3 km sub apă; deschis traficului în 1988. SEIL SOUND (STRATH-CLYDE), cea mai îngustă strâmtoare marină cunoscută pe Glob (6 m), separând ins. Seil de ţărmul scoţian al Marii Britanii. SEjM (< pol.) s. n. Adunare reprezentativă pe stări în Polonia (în Ev. Med. şi în alte câteva state din Europa Răsăriteană), denumită şi parlament sau dietă. Primul s. s-a întrunit în 1493. Azi S. este Camera Inferioară a Parlamentului polonez. SE|MĂ (< fr.) s. f. Crăpătură care apare uneori în peretele cornos al copitelor cailor sau al vitelor. SEIMENI (< tc.) s. m. pl. (în sec. 17-18, în Ţara Românească şi Moldova) Corp de ostaşi mercenari pedeştri (majoritatea sârbi), înarmaţi cu sâneţe, a căror atribuţie era paza Curţii Domneşti. SEIMENI, com. în jud. Constanţa, situată în V pod. Carasu, pe dr. văii Dunării; 2 104 loc. (2005). Haltă de c. f. (în satul Dunărea), inaugurată la 26 sept. 1895. Pescuit. Bisericile Sf. Gheorghe (în satul S.) şi Sf. Dumitru (în satul Seimenii Mici). Rezervaţie geologică (punctul fosilifer Seimenii Mari), extinsă pe 6,7 ha, cu depozite din Cretacicul mediu (Albian) în care SEIN 364 se păstrează o faună bogată de amoniţi, bivalve şi gasteropode foarte bine conservate. SE|N, -Ă adj. (Despre lână sau blană) De culoare cenuşie. SEINE v. Sena. SEINER [zainer] (cuv. germ.) s. n. Navă maritimă de pescuit, prevăzută la pupă cu o platformă pentru manevrarea năvoadelor. SEINI, oraş în jud. Maramureş, situat în C. Someşului, la poalele SV ale m-ţilor Gutâi, pe râul Seinei; 10 166 loc. (2005). Nod rutier. Expl. de andezit, tufuri vulcanice, dolomit şi trahit. Mobilă, confecţii metalice şi produse alim. Moară de cereale (din 1875). Centru pomicol şi viticol. Abator. Muzeu de istorie. Tabără naţională de pictură. Localit. apare menţionată documentar în 1334, iar în 1341 este consemnată în unele documente ca oppidum, care avea paroh, capelan ş. a. Declarat oraş la 18 apr. 1989. Monumente: ruinele unei cetăţi medievale; biserică romano-catolică (1421); biserica reformată/ calvină (1796); biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1882); sinagogă (1904); clădirea fostei şcoli confesionale româneşti (1860-1865). Rezervaţie naturală (pădurea Comja). SEjSM (< fr., gr.) s. n. Cutremur. SEjSMIC, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la seisme, care aparţine seismelor. ♦ Unde s. = unde elastice care se răspândesc în scoarţa terestră, fiind provocate de cutremure sau de explozii artificiale. Staţie s. = clădire în care este instalată aparatură complexă pentru înregistrarea undelor seismice. Regiune s. = regiune în care se produc frecvent cutremure de pământ; reprezintă zone mobile ale scoarţei terestre, în care se produc deplasări bruşte ale diverselor blocuri ale scoarţei în lungul unor fracturi; sunt în general arii unde au avut loc mişcări oro-genice recente şi în care se întâlnesc frecvent şi vulcani activi. Cele mai s. zone sunt brâurile Pacific, Mediteranean, Atlantic de Mijloc şi African de E. Scară s. = unitate de clasificare a cutremurelor de pământ divizată în categorii sau grade de intensitate, după puterea cu care se manifestă şi după efectele pe care le au asupra scoarţei terestre şi asupra construcţiilor. Seismologii G. Mercalli şi C. Richter au întocmit asemenea scări seismologice. Prospecţiune s. (şi subst., f.) = seismometrie. SEISMICITATE (< fr. {i}) s. f. Grad de frecvenţă şi de intensitate a oscilaţiilor seismice dintr-o regiune. SEISMO- (< fr.; {s} gr. seismos „cutremur") Element de compunere cu sensul „(referitor) la seism“, cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. SEISMOGENIC, -A (< fr. {s} seismo- + gr. gennaein „a produce1') adj. Care determină apariţia unui cutremur. SEISMOGRAF (< fr.{i}; {s} seismo-+ gr. graphein „a scrie“) s. n. Aparat pentru înregistrarea momentului, a duratei şi a intensităţii mişcărilor seismice; seismometru. SEISMOGRAFIE (< fr. {i}) s. f. Parte a seismologiei care se ocupă cu înregistrarea undelor seismice şi cu interpretarea acestor înregistrări. SEISMOGRAMĂ (< fr. {i}; {s} seismo- + gr. gramma „desen") s. f. Grafic al mişcărilor seismice înregistrate cu ajutorul seismografului. SEISMOLOGIE (< fr. {i}; {s} seismo- + gr. logos „studiu") s. f. Parte a geofizicii care studiază mişcările seismice ale scoarţei Pământului şi fenomenele legate de acestea. Determină cauzele cutremurelor, legătura cu procesele tectonice şi posibilitatea de a le prevedea. Cercetează, de asemenea, structura internă a Pământului şi stabileşte principalele limite de separare dintre învelişurile „solide" ale Pământului. Efectuează raionarea seismică şi microseismică a terit. seismice. SEISMOMETRIE (< fr. {i}) s. f. Parte a geofizicii aplicate care studiază modul şi viteza de propagare a undelor seismice din scoarţa terestră, provocate prin explozii artificiale, mai ales în scopul prospectării diferitelor substanţe minerale utile şi al detectării structurilor geologice favorabile acumulării acestora; prospecţiune seismică. SEISMOMETRU (< fr. {i}; {s} seismo- + gr. metron „măsură") s. n. Seismograf. SEISMONASTIE (< fr. {i}) s. f. Mişcare a organelor unor plante superioare, provocată de scuturare sau lovire (ex. strângerea frunzelor de mimoză). SEISMOSCOP (< fr. {i}; {s} seismo- + gr. skopein „a examina") s. n. Aparat pentru punerea în evidenţă a cutremurelor de pământ. SEIŞE (< fr.) s. f. pl. Pendulări ritmice ale suprafeţei apei lacurilor, cu o perioadă variată, cauzate de schimbările bruşte ale presiunii atmosferice, de vântul sau ploaia puternică căzute într-o porţiune a bazinului lacustru. SEITZ [saits], Frederick (n. 1911), fizician american. Prof. la univ. Stanford şi Princeton. Studii şi cercetări de fizică a corpului solid („Fizica metalelor", „Teoria modernă a solidelor"). M. de onoare al Acad. Române (1965). SEJO (Yi Yu), rege coreean al statului Choson (1419-1450), condus de dinastia Yi. A efectuat reforme în domeniul agriculturii şi în relaţiile comerciale, îndeosebi cu Japonia. Pentru a preîntâmpina invaziile străine, şi-a consolidat hotarul de N. în timpul domniei sale cultura coreeană a cunoscut o perioadă de înflorire. S., împreună cu alţi învăţaţi coreeni, este creditat cu inventarea, în 1444-1446, alfabetului coreean - hangul. A alungat pe călugării budişti din Seul, reducând puterea şi bogăţiile ierarhiei budiste. SEJUR (< fr.) s. n. 1. Şedere, petrecere a unui anumit timp într-o staţiune balneoclimaterică, într-o localit. etc. 2. Permis de s.: autorizaţie oficială dată unui străin de a locui într-o ţară pentru o perioadă determinată. SEKKA, Ras ben - , cap în extremitatea de N a Tunisiei, situat la 37°21’ lat. N, constituind punctul cel mai nordic al Africii. SEKONDI-TAKORADI, oraş în SV Ghanei, situat pe ţărmul G. Guineii, la 177 km VSV de Accra; 103,7 mii loc. (1988). Port comercial. Nod feroviar. Aeroport. Far maritim. Constr. şi reparaţii navale; reparaţii feroviare. Ind. mat. de constr. (ciment), textilă, de prelucr. a lemnului şi a tutunului şi alim. Exportă min. de mangan, bauxită, lemn, cacao. Pescuit. Oraşul Sekondi a fost întemeiat de olandezi în sec. 16. Actualul oraş s-a format în 1963 prin unirea vechiului oraş Sekondi cu noul oraş Takoradi. SELA, Michael (n. 1924), imunolog israelian. Prof. univ. la Ierusalim. Lucrări consacrate structurii proteinelor şi a unor enzime, caracterizării unor aminoacizi. Importante studii de biologie moleculară („Noi perspective în biologie", „Antigenii", „Rolul imunităţii nonspecifice în prevenirea şi tratamentul cancerului"). Membru de onoare al Acad. Române (1991). SELACIENI (< fr.; {s} gr. selakhos „peşte cariilaginos") s. m. pl. Subclasă de peşti marini (ex. rechinul, vulpea-de-mare etc.) cu scheletul cartilaginos, corpul acoperit cu solzi placoizi şi cu ţepi, iar nările aşezate pe partea ventrală a capului (Selachii)] plagiostom. SELANDRĂ (< fr.) s.f. Navă de transport din timpul cruciadelor. SELANGOR, stat în Malaysia, pe coasta vestică a pen. Malacca; 8 mii km2; 4,1 mii loc. (2000). Centrul 365 SELES ad-tiv: Shah Alam. Expl. de cositor; arbori de cauciuc, orez, bumbac, ananas, cafea, arahide. Creşterea animalelor. SELAT TEBRAU v. Johore. SELBERG [selberg], Atle (n. 1917), matematician american de origine norvegiană. Prof. univ. la Princeton. Lucrări de teoria numerelor şi de analiză matematică. Medalia Fields (1950). SELBY [selbi], Hubert (1928-2004), scriitor american. Romane evocând ritmul nebunesc al vieţii metropolei şi întoarcerea către o lume dezumanizată („Ultima staţie din Brooklyn“, „Recviem pentru un vis“). SELECT, -Ă (< fr., lat.) adj. Deosebit, ales, distins. SELECTA (< select) vb. I 1. Tranz. A selecţiona, a alege. ♦ A remarca dintre mai mulţi, a-şi arăta preferinţa. 2. Tranz. şi refl. A (se) separa dintr-o mulţime o mărime sau un grup cu anumite caracteristici (de ex. o undă electromagnetică de o anumită frecvenţă). SELECTIV, -A (< fr. {i}) adj. 1. Care reprezintă sau efectuează o selecţie, o alegere. 2. (Despre sisteme fizico-chimice sau tehnice) Care efectuează alegerea, după anumite criterii, a anumitor mărimi sau elemente dintr-un grup. 3. (STATIST.) Cercetare s. = cercetare a unei colectivităţi statistice pe baza extragerii unei selecţii ale cărei caracteristici desprinse şi examinate se consideră apoi semnificative pentru întreaga colectivitate. 4. (GEOGR.) Eroziune s. = eroziune care produce efecte diferenţiate în funcţie de rezistenţa rocilor, într-o regiune cu litologie complexă; duce la apariţia martorilor de eroziune şi a inversiunilor de relief. Sin. eroziune diferenţială. SELECTIVITATE (< fr. {i}) s. f. Capacitatea unui radioreceptor de a separa semnalul util din fondul de oscilaţii electromagnetice parazite (perturbaţii). Parametrul ce caracterizează această capacitate din punct de vedere cantitativ. SELECTOR (< fr. {i}) s. n. 1. Dispozitiv care serveşte la efectuarea unei selectări. ^ S. telefonic = dispozitiv de comutaţie în centralele telefonice automate, care are rolul de a selecta conexiunea cerută de abonat. 2. Maşină agricolă pentru separarea seminţelor de impurităţi şi pentru sortarea lor pe calităţi. SELECŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Alegere făcută după un anumit criteriu şi cu un anumit scop. 2. (BIOL.) S. naturală = mecanism fundamental al evoluţiei speciilor animale şi vegetale în urma căruia, în lupta pentru existenţă, dispar indivizii mai slab înzestraţi sau care prezintă variaţii dăunătoare şi supravieţuiesc cei cu caracteristici favorabile din punct de vedere biologic, pe care le transmit urmaşilor. Teoria s.n., formulată de Ch. Darwin şi A. R. Wallace, a demonstrat importanţa mediului şi concordanţei dintre organism şi mediu. -0- S. sexuală = proces în urma căruia masculii cu competitivitate ridicată au acces prioritar la reproducere. Se realizează pe de o parte prin lupta dintre masculii rivali, soldată de obicei cu alungarea celui învins, astfel că învingătorul rămâne în posesia unui grup de femele sau a unui teritoriu cu condiţii favorabile pentru reproducere, care va atrage mai multe femele. O altă formă de s.s. o constituie alegerea preferenţială a partenerului sexual mascul după însuşiri atrăgătoare sau care denotă vitalitate, vigoare (ex. penaj viu colorat, pene^ ornamentale şi cântec la păsări). în unele cazuri a dus la accentuarea extremă a caracterelor respective. S. artificială = alegere conştientă, de către om, ca genitori, a indivizilor cu însuşiri economice sau estetice deosebite prin care se formează soiuri de plante de cultură şi rase de animale domestice. 3. (FIZ.) Reguli de s. = reguli (în teoria cuantică) care determină tranziţiile permise (sau interzise) ale unui sistem între stările sale staţionare. 4. (STATIST.) Parte selectată dintr-o colectivitate statistică spre a servi la o cercetare selectivă. SELECŢIONA (< fr.) vb. I tranz. A face o selecţie; a alege după un anumit criteriu; p. ext. a ameliora speciile animale şi vegetale prin selecţie. SELECŢIONABIL, -A (< selecţiona) adj. Care poate fi selecţionat. SELECŢIONAT, -Ă (< selecţiona) adj. 1. Ales dintr-un ansamblu (după anumite criterii); p. ext. de calitate superioară. ♦ (Substantivat) Persoană sau echipă aleasă, prin selecţie, pentru a participa la competiţii sportive, artistice etc. 2. (Despre plante de cultură şi animale domestice) Cu însuşiri îmbunătăţite prin selecţie (ex. soi s.). SELECŢIONATOR, -OARE (< selecţiona) s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu selecţia şi ameliorarea plantelor de cultură şi a animalelor domestice. SELECŢIONER, -A (< fr.) s. m. şi f. Persoană care face o selecţie (1). ♦ Persoană autorizată care selecţionează sportivii cei mai valoroşi în vederea alcătuirii unei echipe reprezentative. SELENAR, -Ă (n. pr. Selene „numele grecesc al Lunii11) adj. (Livr.) Referitor la Lună; lunar. SELENE (în mitologia greacă), personificare a Lunii, fiică a lui Hipe-rion şi soră cu Helios. Identificată mai târziu cu Artemis (când Apolo va fi identificat cu Helios). SELENGA (SELENGE), râu în centrul Asiei (Mongolia şi Federaţia Rusă), format prin confl. râurilor Ideriin Gol (care izv. din m-ţii Hangai) şi Delger Moron (care izv. din S Saianului de Vest); 1 480 km de la izv. lui Ideriin Gol; supr. bazinului hidrografic: 448 mii km2. Trece prin Ulan-Ude şi se varsă în L. Baikal. Afl. pr.: Orhon Gol, Hanui, Cikoi, Kilok, Uda, Temnik. Navigabil pe 474 km. îngheaţă în perioada nov.-apr. în 1861 delta râului s-a scufundat în L. Baikal, formându-se G. Proval. SELENJT (< fr. {i}) s. m. Varietate fibroasă de gips, de culoare albă-gălbuie, cu luciu mătăsos-sidefos, utilizată pentru confecţionarea unor obiecte decorative. SELENIU (< fr. {i}; {s} n. pr. Selene ,,Luna“) s. n. Element chimic (Se; nr. at. 34, m. at. 78,96) negru-cenuşiu din grupa a Vl-a a sistemului periodic. Se găseşte în natură în combinaţie cu sulful. Se întrebuinţează în industria sticlei, a ceramicii şi la fabricarea celulelor fotoelectrice. Descoperit şi izolat (1817) de J.J. Berzelius, împreună cu chimistul suedez J.G. Gahn (1745-1818) în reziduurile preparării acidului sulfuric. SELENO- (< fr.; (s> gr. Sşlene „Luna") Element de compunere cu sensul „(referitor la) Lună", „al Lunii", „selenar", cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. SELENODEZjE (< fr.; {s} seleno-+ fr. [geo]desie „geodezie") s. f. Disciplină care studiază forma şi dimensiunile Lunii, câmpul său gravitaţional etc. SELENOGRAFjE (< fr.; {i}; {s} seleno- + gr. graphein „a scrie") s. f. Disciplină care studiază Luna sub aspectul elementelor naturale, al structurii, al proceselor fizice etc. SELENOSTAT (< fr.; {s} seleno- + gr. statos „imobil") s. n. Mecanism care urmăreşte automat mişcarea Lunii, trimiţându-i imaginea în aceeaşi direcţie cu ajutorul unui sistem de oglinzi. SELES [selej], Monica (n. 1973), jucătoare de tenis americană de origine sârbă. Câştigătoare a mari turnee (Roland-Garros 1990-1992, Flushing Meadow 1991-1992, Internaţionalele SELEUCIA 366 Australiei 1991-1993, 1996, Masters New York 1991-1993). SELEUCIA (SELEUKEIA), numele a peste 12 oraşe antice în Orientul Apropiat, întemeiate de Seleucos I sau de urmaşii lui (Seleucizi). Cele mai importante erau situate pe ţărmul M. Mediterane (Siria) şi pe malurile Tigrului şi ale Eufratului. SELEUCIZI, dinastie de regi constituită pe terit. asiatic al fostului Imp. Persan (305-64 Î.Hr.). Mai importanţi: 1. Seleucos I Nikator (305-281 î.Hr.), întemeietorul dinastiei, unul dintre generalii lui Alexandru Macedon. în timpul luptei dintre diadohi, după moartea lui Alexandru, a cucerit Siria, Mesopotamia, Armenia şi Asia Mică, întemeind cel mai mare stat elenistic, cu capitala la Antiohia. 2. Seleucos II Kallinikos (246-226 î.Hr.). în timpul lui, regatul, implicat într-un lung război cu Egiptul, pierde controlul asupra Bactriei şi Pârtiei. SELEUŞ, com. în jud. Arad, situată în E C. Crişurilor, pe canalul Morilor şi pe stg. Crişului Alb; 3 121 [oc. (2005). Haltă de c. f. (în satul S.). în satul S., menţionat documentar în 1449, se află un pod din sec. 17. SELFACTOR (< engl. {i}) s. n. Maşină pentru toarcerea firelor de lână, de bumbac, de fibre chimice, de vigonie sau de amestec din aceste fibre. SELFINDUCŢIE (< fr., engl.) s. f. (FIZ.) Autoinducţie. SELGIUCIZI 1. Ramură a triburilor turcilor oguzi, denumită după numele căpeteniei lor Selgiuk ibn Dudak (sec. 10 - începutul sec. 11). Acesta şi-a constituit, prin lupte, o marcă în reg. cursului inferior al fl. Sîrdaria, cu centrul în Djend; a îmbrăţişat Islamul sunnit şi a efectuat campanii de cucerire spre SV. 2. Numele unei dinastii musulmane sunnite (sec. 11-13) care, în perioada de apogeu al puterii politice şi de expansiune terit. maximă, atinse în timpul domniei lui Malik Şah I (1072-1092), cuprindea în hotarele sale, parţial sau în întregime, terit. de azi al următoarelor state: Iran, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Turkmenistan, Afghanistan, Iraq, Arabia Saudită, Israel, Iordania, Liban, Turcia; capitala la Rey şi apoi la Esfahăn (Isfahăn). Numele dinastiei vine de la Selgiuk ibn Dudak. întemeietorul statului condus de dinastia S. este Toghrul I Beg (1037/1038-1063), nepotul lui Selgiuk, care s-a proclamat sultan (1038) - titlu ce i-a fost recunoscut de emirul ghaznavid Masud I, fostul său suzeran, precum şi de califul abbasid al-Kaim. Remarcabile au fost domniile lui Alp Arslan (1063-1072) şi al fiului său Malik Şah I, care l-a avut ca vizir pe reputatul om de stat persan Nizam al-Mulk (c. 1018-1092). Victoria de la Manzikert (19 aug. 1071) a lui Alp Arslan asupra împăratului bizantin Roman IV Diogenis (1068-1071) şi luarea celui din urmă în captivitate au provocat o vie emoţie între contemporani şi au mobilizat forţele creştine pentru cruciade. Unii dintre principii S. cărora le fuseseră încredinţate spre cârmuire diferite terit. sau care reuşiseră să cucerească ei înşişi anumite reg., au întemeiat formaţii statale de sine stătătoare care, cu excepţia Sultanatului de Konia (Konya sau de Rum), din Anatolia, au avut o scurtă existenţă. S. din Rum au purtat lupte cu bizantinii şi cu forţele cruciate, în care s-a remarcat sultanul Kai-Kubad I (1219-1237). Intrând în declin la începutul sec. 13, dinastia S. a suferit repetate înfrângeri din partea mongolilor. în 1243, invadatorii mongoli, comandaţi de noionul Baidu, au repurtat, în marea bătălie (26 iun. 1243) de la Kosedag, nu departe de Sivas, o importantă victorie, sultanul Kai-Khusrau II (1237-1246), înfrânt, a fost nevoit să accepte suzeranitatea mongolă şi plata unui tribut în bani şi animale. La moartea sultanului Masud lll (1307 sau 1308), ultimul sultan de Rum, stăpânirea sa a devenit o provincie a statului mongol al llhanilor (sau Hulaguizilor) din Iran. SELIM, numele a trei sultani otomani: S. I cel Aspru (Yavuz) (1512— 1520); înfrângându-l pe şahul Persiei IsmăTI I la Chăldirăn (1514) şi Ko-chisăt (1515), a cucerit părţi importante din statul Sefevizilor; continuând campaniile de cuceriri, a adăugat Imp. Otoman nordul Iraq-ului, Siria şi Palestina (1516), precum si Egiptul (1517). S. II (1566-1574). în timpul domniei sale flota turcă a suferit o gravă înfrângere la Lepanto (1571) din partea celei veneţiano-spaniole. S. III (1789-1807). A reorganizat armata (1805) după modelul vest-euro-pean. înlăturat de răscoala ienicerilor, care se opuneau reformelor preconizate de el, şi strangulat din ordinul succesorului său, Mustafa IV. SELIŞTE v. Ovidiu. SELKIRK, lanţ muntos în SV Canadei, parte componentă a m-ţilor Stâncoşi, situat în SE prov. Columbia Britanică, la graniţa cu S.U.A., extins pe 320 km lungime şi 130 km lăţime. Alt. max.: 3 533 m (muntele Sir Sandford). Numeroşi gheţari, văi glaciare şi depresiuni adânci. Zăcăminte de aur, argint, cărbune, min. de cupru, mercur şi zinc. Traversat de c. f. transcanadiană prin tunelul Connaught (8 km lungime) din pasul Rogers. Inclus parţial în Parcul Naţional Glacier. SELLA, Quintino (1827-1884), inginer şi om politic italian. Prof. univ. la Torino. Ministru de Finanţe (1862 1864-1865, 1869-1873). Preşedinte al Academiei dei Lincei. Lucrări: „Aprecieri axonometrice“, „Asupra formei cristaline a borului adamantin", „Discursuri parlamentare". M. de onoare al Acad. Române (1883). SELLARS [selerz], Wilfrid Stalker (1912- 1989), filozof american. Cercetări asupra gândirii şi experienţei, domenii în care a dezvoltat descrieri funcţionale ale comportamentului şi cunoaşterii umane („Ştiinţă, percepţie şi realitate"). SELLERS [selez], Peter (pe numele adevărat Richard Henry) (1925- 1980), actor britanic de teatru şi film. Actor pe scenele de varietăţi, la radio şi TV s-a afirmat ca imitator comic. Apariţiile sale în film îl consacră în partitura comico-dramatică, plină de fantezie, personajul inspectorului Clouseau făcându-l celebru („Adevărul gol-goluţ“, „Bătălia sexelor", „Topaze", „Lolita", „Pantera roz“, „Dr. Strangelove sau Cum am învăţat să nu mă tem şi să iubesc bomba", „întoarcerea Panterei roz“, „Pantera roz contraatacă", „Răzbunarea Panterei roz", „Prizonierul din Zenda", „Pe urmele Panterei roz"). SELS|N (< fr.; {s} engl. sel[f\ „auto" + fr. syn[chronizer] „a sincroniza") s. n. Micromaşină electrică folosită ca traducător pentru transmiterea la distanţă (la un s. receptor) a deplasărilor unghiulare ale unor organe de maşină, în aşa fel încât o astfel de maşină să fie cuplată la organul respectiv şi la cele indicatoare; legătura dintre cele două s. se realizează electric sau prin unde electromagnetice. SELTEN, Relnhard (n. 1930), economist şi matematician german. Contribuţii importante în aplicarea teoriei jocurilor în analiza economică, în teoria oligopolului şi în economia experimentală. Premiul Nobel pentru economie (1994), împreună cu John Harsanyi şi John F. Nash. SELVA, Blanche (1884-1942), pianistă franceză. în 1904 a interpretat la pian integrala lucrărilor pentru clavecin de Bach. Interpretă în premieră a unor lucrări de V. d’lndy, Deodat de Severac şi Albeniz („Iberia"). SELVAS (cuv. port. „pădure") subst. pl. Denumirea pădurilor tro- 367 SEMENIC picale umede sempervirescente din C. Amazonului, cuprinzând: ete, varzea şi igapo. Sin. hilea. SELYE [zelie], Hans Hugo Bruno (1907-1982), medic canadian de origine austriacă. Stabilit în Canada în 1932. A elaborat (1936) teoria stresului şi a descris sindromul general de adaptare. Lucrări: „De la vis la descoperire", „Stres fără pericol". SELZNICK [selznik], David O. (1902-1965), producător american. Personalitate de marcă a industriei hollywoodiene din anii ’30-’40, ai sec. 20, care îi datorează transferarea unor nume celebre de actori şi regizori de peste ocean (Ingrid Berg-man, Vivian Leigh, Alfred Hitchcock), precum şi producerea celui mai vizionat film din toate timpurile: „Pe aripile vântului". SEM (în „Vechiul Testament"), fiul cel mai mare a lui Noe; ar fi trăit 600 de ani. Strămoşul legendar al popoarelor semitice. SEMAFQR (< fr.; {s} gr. sema „semn" + phoros „care poartă") s. n. 1. Aparat de semnalizare optică, format din unul sau mai multe braţe articulate, care pot oscila într-un plan vertical, montate la extremitatea superioară a unui stâlp sau a unui catarg. Se instalează în lungul liniilor de cale ferată, pentru dirijarea circulaţiei materialului rulant, sau pe coaste, în vecinătatea porturilor ori a şenalelor navigabile, pentru transmiterea semnalelor privind navigaţia. Primul sistem de s. a fost realizat de inginerul francez Claude Chappe în Franţa, în 1794. 2. Semnalizator, cu lumini colorate, pentru reglementarea circulaţiei în oraşe; stop (2). SEMAFORIZA vb. I tranz. A prevedea cu (sau a instala) semafoare (pe) o cale de rulare, o intersecţie de drumuri. SEMANTEM (< fr.; {s} gr. se-mainem „a însemna") s. n. Cea mai mică unitate semantică a cuvântului, care se identifică adesea cu rădăcina cuvântului şi care este considerată ca purtătoare a sensului lexical. SEMANTIC, -A (< fr.; {s} gr. sema „semn") s. f., adj. I. S. f. 1. Ramură a lingvisticii care studiază sensurile cuvintelor şi evoluţia acestor sensuri; semasiologie, semantism. V. onomasiologie. Noţiunea de s. a fost introdusă în circuitul ştiinţific de lingvistul francez Michel Breal în 1897. + (LOG.) Studiul relaţiei dintre semne şi obiectele la care acestea se aplică; (în logica formală) interpretarea sistemelor formalizate. întemeiată de G. Frege şi dezvoltată de St. Lesniewski, Ch. W. Morris, J. Kemeny ş.a. II. Adj. Care se referă la semantică (1), care aparţine semanticii. SEMANTISM (< fr.) s. n. Semantică (I 1); p. ext. situaţia unui cuvânt din punctul de vedere al sensurilor lui. SEMARANG sau SAMARANG, oraş în Indonezia, pe ţărmul M. Java, la 410 km SE de Jakarta; 1,4 mii. loc. (2000). Aeroport. Port comercial. Nod rutier. Constr. navale. Ind. metalurgică, electrotehnică, textilă, de prelucr. a lemnului şi tutunului, sticlăriei, încălţămintei, alim. Producţie de instrumente muzicale. Pescuit. Exportă cauciuc natural, lemn de teck, cafea, zahăr, tutun, ceai, copra ş. a. Universitate (1956). SEMASIOLOGIE (< fr.; gr. semasia „semn" + logos „studiu") s. f. Semantică (I 1). SEMĂNA1 (lat. seminare) vb. I tranz. 1. A încorpora seminţele plantelor de cultură într-un teren (pregătit în prealabil), pentru a asigura condiţiile necesare încolţirii şi răsădirii plantelor; a însămânţa (1). 2. Fig. A răspândi, a propaga (idei, sentimente etc.) 3. A presăra, a împrăştia. SEMĂNA2 (lat. similare) vb. I intranz. 1. A avea înfăţişare sau unele calităţi, defecte etc. comune cu cineva sau cu ceva, a aduce cu..., a se asemăna, a se asemui. 2. A arăta, a părea, a face impresia de... SEMĂNAT (< semănaj) s. n. Lucrare agricolă prin care seminţele plantelor de cultură se încorporează în sol; însămânţare. SEMĂNĂTOR, -OARE (< semăna1) subst. 1. S. m. şi f. Agricultor care efectuează semănatul. 2. S. f. Maşină care execută semănatul plantelor agricole, introducând seminţele în sol la o adâncime specifică şi cu o repartiţie uniformă. SEMĂNĂTORjSM s. n. v. sămănătorism. SEMĂNĂTURĂ (< semăna1) s. f. 1. Teren agricol semănat. 2. (La pl.) Plantele recent răsărite din sămânţă. SEMBENE [semben], Ousmane (n. 1923), scriitor şi cineast sene-galez. Romane şi nuvele cu caracter politic („O ţară, frumosul meu popor", „Ultimul Imperiu", „Mandatul"). Considerat părintele cinematografului african, a realizat mărturii pline de forţă asupra prezentului Africii, în care evocă represiunea colonială, condiţia femeii, emigraţia, dezrădăcinarea, moravurile politice („Vizitiul", „Mandatul", „Emitai", „Xala", „Guelwaar"). SEMEI, oraş în ENE Kazah-stanului, port pe dr. râului Irtîş; 269,6 mii loc. (1999). Nod feroviar şi rutier. Centru comercial. Reparaţii navale. Ind. metalurgiei neferoase, a mat. de constr. (ciment, azbest, cărămizi), pielăriei şi încălţămintei, de prelucr. a lemnului, textilă, a ceramicii şi alim. (preparate din carne şi lapte, conserve, făină ş. a.). Piaţă agricolă pentru cereale şi animale. Teatru. Muzeu. Fundat în 1718 de ruşi ca centru caravanier prin care se aduceau cereale şi animale din Mongolia şi mutat pe actualul amplasament în 1778. între 1931 şi 1991 s-a numit Semipalatinsk. SEMEN1 (< a semăna) s.m. Persoană care se aseamănă cu alta; orice om, aproapele. SEMEN2 (et. nec.) s.m. Drug de fier folosit de pescari la spargerea gheţii. SEMENIC, 1. masiv muntos în m-ţii Banatului (Carpaţii Occidentali), situat între valea superioară a Pogănişului (la N), culoarul Timiş-Cerna (la E), valea Nerei (la S) şi aliniamentul văilor Poneasca-Bârzava (la V). Alcătuit predominant din şisturi cristaline, intens metamorfozate, şi calcare mezozoice, masivul S. se caracterizează prin culmi prelungi, netede şi rotunjite, separate de văi adânci, dominate de vârfuri care nu depăşesc 1 500 m alt. (vf. Piatra Goznei, 1 447 m, alt. max. a masivului, vf. Semenic 1 446 m, Piatra Nedeii 1 437 m, Nemanu Mare 1 122 m ş. a.). Are întinse suprafeţe de eroziune, etajate la diferite altitudini. Nod hidrografic (de aici izv. râurile Caraş, Timiş, Nera, Bârzava, Goleţ, Mehadica, Teregova ş. a.). Versanţii sunt împăduriţi cu brad şi fag. Zăcăminte de min. de mangan (Delineşti) şi feldspat (Teregova). Centrală electrică eoliană (300 k V) dată în folosinţă în nov. 1993. Importantă zonă turistica inclusiv pentru sporturi de iarnă. Rezervaţia naturală „Izvoarele Nerei" (2 409 ha) situată pe versantul S al masivului S., la 650-1 400 m alt., cuprinde codri seculari cu arbori ce depăşesc 40 m înălţime, reprezentând unele dintre cele mai frumoase păduri de fag din Europa. 2. Vârf în partea centrală a m-ţilor Semenic, alcătuit din granit, cu aspect rezidual, îngropat aproape în întregime într-o masă de grohotiş. Alt.: 1 446 m. 3. Staţiune climaterică şi de odihnă, de interes local, situată în jud. Caraş-Severin, la 1 400 m alt., pe o suprafaţă slab ondulată la baza vf. Semenic, în mijlocul unor păduri seculare de fag, în amestec cu brad şi mesteacăn. Climat mon- SEMENIC-CHEILE CARAŞULUI 368 tan, cu veri răcoroase şi ierni cu zăpadă multă (stratul de zăpadă atinge 60-80 cm grosime), care se menţine în jur de 5 luni pe an. Complex turistic modern, cu hoteluri, pensiuni, vile, club, săli de biliard, cinema ş. a. Pârtii de schi amenajate, cu diferite grade de dificultate, unele deservite de un telescaun (cel mai vechi din ţară, datând din 1944), de un schilift şi de un babylift. Biserică de lemn. SEMENIC-CHEILE CARAŞULUI, parc naţional (36 665 ha) din jud. Caraş-Severin, care cuprinde partea centrală a m-ţilor Semenic şi o mare parte din m-ţii Aninei, întinzându-se în E până la cumpăna de ape dintre Nera şi Timiş iar în V până la limita cu localităţile Anina, Gârlişte, Caraşova şi Doman. Include şi rezervaţiile naturale Izvoarele Nerei, Izvoarele Carasului, Cheile Caraşului şi Cheile Gârliştei, ca şi o serie de peşteri, dintre care sunt declarate rezervaţii speologice peşterile Comarnic (prin care trece pârâul Ponicova), Buhui, Popovăţ şi Peştera Răsunătoarei. Vegetaţie abundentă, îndeosebi frumoase păduri de fag sau de fag cu brad iar în chei şi pe micile masive calcaroase din m-ţii Aninei tufărişuri de cărpiniţă, liliac, mojdrean şi scumpie şi vegetaţie de stâncărie cuprinzând şi o serie de rarităţi floristice. SEMENOLOGIE [< lat. semen (.semenis) — „sămânţă" şi logos „ştiinţă"] s. f. Ramură a fitotehniei care studiază structura şi evoluţia seminţelor de plante agricole, elaborează metode de apreciere şi control al materialului de semănat. Este strâns legată de carpologie. SEMERANO, Giovanni (1907- 2003), chimist italian. Prof. univ. la Bologna. Director al Institutului de chimie „Giacomo Ciamician" şi al Laboratorului Consiliului Naţional de Cercetări din Bologna. Studii asupra chimiei radiaţiilor şi a fotochimiei („Contribuţii la cunoaşterea compuşilor organici"). M. coresp. al Acad. Române (1965). SEMESTRIAL, -Ă (< fr.) adj. Ra-portat la un semestru; care durează un semestru sau care se produce o dată la un semestru. SEMESTRU (< fr.; lat. sex „şase" + mensis „lună") s. n. Interval de şase luni consecutive; jumătate de an. + O jumătate dintr-un an şcolar sau universitar. SEMEŢ, -EAŢĂ (< sl.) adj. 1. (Şi adv.) Mândru, falnic; măreţ. ♦ Trufaş, arogant. 2. îndrăzneţ, curajos; plin de avânt, de elan. SEMEŢ! (< semeţ) vb. IV refl. 1. A fi plin de sine, a-şi da importanţă; a se mândri, a se făli. 2. A căpăta curaj, încredere; a îndrăzni. SEMEŢIE (< semeţ) s. f. 1. Mândrie, fală. ♦ Trufie, aroganţă. 2. îndrăzneală, avânt, curaj. SEMI- (< fr.; {s} lat. semi „jumătate") Element de compunere cu sensul „jumătate de", care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. SEMIARBUST, s.m., v. subarbust. SEMIAR|D, -Ă adj. (Despre ţinuturi) Cu climat tropical uscat, beneficiind totuşi de precipitaţii de 200-500 mm anual. SEMIARTICULAŢIE (< semi- + articulaţie) s. f. Articulaţie a două piese care permite o deplasare relativă a acestora în lungul unei axe. SEMIAXĂ (< semi- + axă) s. f. Porţiune dintr-o axă, mărginită de un punct numit origine, constituită din toate punctele axei ce se află în partea dreaptă (sau stângă) în raport cu originea. SEMICARBONIZARE (< semi- + carbonizare) s. f. Proces de descompunere a cărbunelui la temperaturi de c. 500-600°C, în absenţa aerului, prin care se obţin semicocs, gudron şi gaze; semicocsificare. SEMICENTENAR (< semi- + centenar) s. n. împlinirea a cincizeci de ani de la producerea unui eveniment însemnat; celebrarea unui astfel de eveniment. SEMICERC (< semi- + cerc) s. n. (MAT.) Arcul de cerc subîntins de un diametru. + (SPORT) Linie care trasează şi limitează o suprafaţă semicirculară privilegiată de reguli speciale de joc (la handbal, baschet). SEMICIRCULAR, -A (< fr.) adj. în formă de semicerc. SEMICOCS (< semi- + cocs, după fr. semi-coke) s. n. Produs solid obţinut prin semicarbonizarea huilei sau a cărbunilor inferiori, întrebuinţat drept combustibil sau la fabricarea cocsului metalurgic. SEMICOCSIFICARE (< semi- + cocsificare) s. f. Semicarbonizare. SEMICONDUCTOR, -OARE (< fr., engl.) s. n., adj. 1. S. n. Material solid, cristalin a cărui conductibilitate electrică este mai slabă decât cea a conductoarelor (metalelor) şi mai bună decât cea a izolatoarelor (dielectricilor), fiind mult influenţată de concentraţia impurităţilor conţinute, de microdefectele structurale ale materialului, de variaţia temperaturii, de sensul curentului electric, de valoarea tensiunii aplicate, de iluminare etc. S. se utilizează în construcţia diodelor şi tranzistoarelor, a pilelor fotovoltaice, a laserilor cu joncţiune, a detectoarelor de radiaţii nucleare etc., permiţând microminiaturizarea aparatelor electronice şi de automatizări. V. intrinsec, extrinsec. Cu toate că s. au fost descoperiţi în sec. 19, proprietăţile lor au fost înţelese odată cu apariţia mecanicii cuantice. Primul care i-a studiat a fost inginerul britanic A. Wilson în 1931. 2. Adj. (Despre materiale) Cu însuşiri de semiconductor (1); (despre dispozitive) bazat pe utilizarea semiconductoarelor (1). SEMICONSERVĂ (< semi- + conservă) s. f. Produs alimentar preparat prin procedeele obişnuite de conservare (sărare, afumare etc.), dar cu o durată de păstrare mai mică decât cea a conservelor. SEMICONSOANĂ (< fr.) s. f. Semivocală. SEMIDEPONENT, -A (< fr.) adj. (GRAM.) (în sintagma) Verb s. = verb activ ca sens care are unele forme ce se conjugă după diateza activă, iar altele după diateza pasivă. SEMIDEŞERT (< semi- + deşert) s. n. Tip de mediu caracterizat printr-un deficit pronunţat de umiditate, determinat de cantitatea redusă de precipitaţii şi evapotranspiraţia intensă. Vegetaţia, reprezentată de specii xerofile de arbuşti, subarbuşti, plante suculente sau ierburi este dispersată relativ uniform pe suprafaţa terenului, dar gradul de acoperire este scăzut (în general între 20 şi 50%); prezintă diferenţe^ foarte mari de la o regiune la alta. în zona temperată face de obicei trecerea de la stepă, respectiv preerie sau pampas, la deşert, iar în zona tropicală de la savane sau păduri xerofile la deşert, dar tranziţia este difuză, limitele fiind adesea greu de trasat. Ocupă suprafeţe mari în Asia Centrală (îndeosebi în Kazahstan şi Mongolia), în regiunea aralo-caspică, în V Americii de N, Africa şi Australia. SEMIDOCT, -Ă (< semi- + doct) adj. Care are cunoştinţe puţine şi superficiale (dar care se crede cult); (om) puţin instruit. SEMIDREAPTĂ (< semi- + dreaptă, după fr. semi-droite) s. f. (MAT.) Mulţimea punctelor unei drepte, situate de aceeaşi parte a unui punct al ei. SEMIEN (SIMYEN), masiv vulcanic în N Ethiopiei. Alt. max.: Ras Dashen, 4 620 m, cea mai mare din ţară. SEMIFABRICAT (< semi- + fabricat) s. n. Produs cu un anumit grad de prelucrare, care se livrează unei alte secţii sau întreprinderi, pentru a 369 SEMIPARAZIT fi prelucrat în continuare, în vederea obţinerii unui produs finit. SEMIFINALĂ (< semi- + finală) s. f. Etapă intermediară într-o competiţie sportivă, care precedă finala. SEMIFINAUST, -Ă (< semi- + finalisf) s. m. şi f. Persoană calificată în etapele succesive ale unei competiţii sportive până la faza care precedă finala; participant la o semifinală. SEMIFOND (< semi- + fond, după fr. demi-fond) s. n. Probă sportivă (atletism, ciclism, înot etc.) care se dispută pe distanţe medii. SEMIFONDjST, -Ă (< semifond) s. m. şi f. Persoană specializată în probe sportive clasice pe distanţe medii. SEMIÎNTUNERIC (< semi- + întu-neric) s. n. Semiobscuritate. SEMILUNĂ (< semi- + lună) s. f. 1. Aspect al Lunii aflate în primul sau în ultimul pătrar, când partea sa luminată de Soare se vede sub forma unui semicerc. 2. Semn simbolic al Islamului reprezentând Luna în faza de creştere, în formă de „seceră". ♦ (Fam.) lmp. Otoman; mahomedanismul. S. roşie = ramura musulmană a Organizaţiei Internaţionale a Crucii Roşii şi Semilunei Roşii; numele a fost adoptat în 1906 la solicitarea lmp. Otoman, deoarece simbolul crucii nu era considerat oportun pentru ţările musulmane. Utilizează ca simbol semiluna, în rest are aceleaşi reguli şi atribuţii ca şi Crucea Roşie, cu care colaborează în situaţii de urgenţă, pentru ajutorarea victimelor unor dezastre sau în programele de cooperare internaţională. SEMIMETAL (< semi- + metai, după fr. demi-metal) s. n. Element cu proprietăţi intermediare între metale şi nemetale (ex. bor, siliciu, germaniu, arsen, stibiu, seleniu şi telur). SEMIMIJLOCjU- jE (< semi- + mijlociu) adj., s. m. 1. Adj. Categorie s. = categorie în care intră boxerii cu greutatea de 66,6 kg (profesionişti) sau 67 kg (amatori). 2. S. m. Sportiv care aparţine categoriei semimijlocii. SEMIMUSCĂ (< semi + musca) adj. Categorii s. (şi subst. f.) = categorie în care intră boxerii cu greutatea de 48,9 kg (profesionişti) sau 48 kg (amatori). SEMINAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la spermă; de spermă. ♦ Care se referă la sămânţa plantelor. SEMINAR (< fr., lat.) s. n. 1. Formă specifică de instruire a studenţilor, având drept scop fixarea şi adâncirea cunoştinţelor transmise prin prelegeri, însuşirea tehnicilor de studiu individual şi de cercetare ştiin- ţifică, dezvoltarea inteligenţei şi intereselor lor cognitive pe baza discuţiilor, referatelor, exerciţiilor, analizelor ştiinţifice pe teme de specialitate ş.a. ♦ S. pedagogic = stagiu practic obligatoriu, în trecut, pentru absolvenţii unei facultăţi care îşi alegeau cariera didactică. 2. Şcoală de grad mediu pentru pregătirea preoţilor. SEMINARIST (< fr., germ.) s. m. Elev al unui seminar (2). SEMINATURAL, adj., vegetaţie s. v. secundar. SEMINCER (< sămânţă) s. m. 1. Arbore forestier selecţionat special pentru producerea de seminţe, în vederea regenerării artificiale sau naturale a suprafeţei din jur. 2. Lot dintr-o cultură agricolă destinat producerii seminţelor, pentru asigurarea materialului necesar însămânţărilor. SEMINOLI, trib de indieni din Florida (S.U.A.) care, în urma a trei războaie (1817-1818, 1835-1842 şi 1855-1858), au fost siliţi să-şi părăsească pământurile şi să trăiască în rezervaţii în Florida şi în Oklahoma. SEMINOMADjSM (< fr.) s.n. Fel de viaţă care îmbină creşterea vitelor cu o agricultură sporadică, întâlnit mai ales la marginea deşertului. SEMINŢIE (< sămânţă) s. f. 1. Neam, popor, naţionalitate. 2. Totalitatea urmaşilor care au acelaşi străbun; descendenţi; familie, trib; termen utilizat îndeosebi în „Vechiul Testament" cu referire la cele 12 seminţii (triburi) ale lui Israel (urmaşii lui lacov, nepotul lui Avraam). SEMINŢjŞ (< sămânţă) s. n. Puieţi de arbori forestieri, proveniţi în mod natural din seminţe. SEMIOBSCgR, -Ă (< semi- + obscur) adj. Pe jumătate întunecat; insuficient luminat. SEMIOBSCURITATE (< semi- + obscuritate) s. f. Stare a unui spaţiu incomplet luminat, în care abia se disting obiectele; lumină slabă; penumbră; semiîntuneric. SEMIOCLUSjVĂ {semi- + oclusivă) adj. (în sintagma) Consoană s. = consoană africată. SEMIOFICIAL, -Ă (< fr.) adj. Care provine din surse oficiale, dar care nu are caracter oficial. SEMIOLOGE (< fr.; {s} gr. semion „semn" + logos „studiu") s. f. 1. Parte a medicinei care se ocupă cu studierea şi descrierea simptomelor şi a semnelor diferitelor boli, precum şi a metodelor de a le pune în evidenţă. S. utilizează metode de investigaţie clinică (palpare, percuţie, auscultaţie etc.) şi de laborator. Sin. simptoma- tologie. 2. Denumire propusă de F. de Saussure pentru disciplina care să studieze „viaţa semnelor în sânul vieţii sociale", disciplină din care ar face parte şi lingvistica, ca ştiinţă a semnelor constitutive ale limbajului. Ulterior s-a impus denumirea de semiotică. SEMIONOV [simionef], Nikolai Nikolaevici (1896-1986), chimist rus. Prof. univ. la Sankt-Petersburg şi Moscova. Contribuţii în domeniul cineticii reacţiilor chimice („Cinetica chimică şi reacţiile în lanţ"). A elaborat teoria reacţiilor în lanţ şi teoria termică a combustiei şi a reacţiilor explozive („Reacţiile în lanţ"). M. de onoare al Acad. Române (1965). Premiul Nobel pentru chimie (1956), împreună cu C. N. Hinshelwood. SEMIONOVA [simionefa], Marina Timofeevna (n. 1908), balerină rusă. Prim-solistă a Teatrului Mare (Bolşoi) din Moscova (1930-1953). Remarcabilă interpretă a repertoriului clasic şi contemporan rus. SEMIONOV-TIAN-ŞANSKI [simionef-tian-/anskii], Piotr Petrovici (1827- 1914), geograf şi botanist rus. Explorator al Asiei Centrale. A cercetat m-ţii Altai, Tian-Şan, Alatau, lacul Issîk-Kul (1856-1857, 1888). S-a ocupat de probleme de geografie teoretică şi de raionarea geografică a Rusiei (1880). A elaborat „Dicţionarul geografic şi statistic al Imperiului Rus". SEMIOTICĂ (< fr.) s. f. Studiul general al semnelor, ale cărei principii au fost formulate de Ch. Peirce şi dezvoltate în special de Ch. W. Morris (1938). Cuprinde trei părţi: pragmatica (relaţia semn-om); semantica (relaţia semn-semnificat) şi sintactica (relaţia dintre semne). SEMIPALATINSK, v. Semei. SEMIPARAZjT (< semi- + parazit, după fr. demi-parazite) s. m. Organism vegetal care îşi poate prepara materia organică din cea minerală Nikolai Nikolaevici Semionov SEMIPERMEABIL 370 (fotosinteză), dar preia apa cu săruri minerale din vasele conducătoare lemnoase ale altei plante (ex. vâscul). SEMIPERMEABIL, -Ă (< fr.) adj. (Despre un perete poros, o membrană) Care permite trecerea numai a unora dintre componentele unui amestec lichid sau gazos. SEMIPLAN (< semi- + plan, după fr. demi-plan) s. n. (MAT.) Mulţimea punctelor dintr-un plan situate de aceeaşi parte a unei drepte. SEMIPREŢIOASĂ (< semi + pre-ţioasă) adj. Piatră ~ v. piatră. SEMIRAMIDA, regină legendară a Asiriei şi Babilonului. Identificată cu Sammu-ramat (811-808 î.Hr.), soţia lui Şamşi-Adad V. Tradiţia îi atribuie construcţia „grădinilor suspendate din Babilon11, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice. SEMIREMORCĂ (< fr.) s. f. Remorcă cu o singur^ osie, a cărei parte anterioară se sprijină pe partea din spate a cadrului vehiculului motor, fiind legată astfel încât să permită o pivotare până la un unghi de 90° (faţă de vehiculul motor). SEMISCHjF (< fr., engl.) s. n. Gig. SEMISEMPERVIRESCENT, adj. Pădure s., tip de pădure din regiunile tropicale cu un sezon secetos nu prea lung şi cu o cantitate anuală de precipitaţii destul de ridicată (de obicei în climat musonic); arborii mai înalţi îşi pierd frunzele în sezonul uscat, în timp ce arborii mai scunzi şi arbuştii sunt sempervirescenţi. SEMISON, -Ă (< semi- + son) adj. (Despre vocale) Care se pronunţă ca o semivocală, care nu are valoare silabică (ex. „i“ din voi). SEMISPAŢIU (< semi- + spaţiu) s. n. (MAT.) Mulţimea punctelor din spaţiu situate de aceeaşi parte a unui plan. SEMIT, -Ă (< fr.; {s} n. pr. Sem) s. m. adj. 1. S. m. (La m. pl.) Grup de popoare din SV Asiei şi din N şi E Africii, având aceeaşi origine etnică şi vorbind limbi înrudite, căruia îi aparţin astăzi arabii, evreii etc. + Persoană care face parte dintr-unul din aceste popoare. 2. Adj. Semitic. SEMITIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care aparţine semiţilor, referitor la semiţi. O Limbi semitice = ramură a familiei de limbi hamito-semitice (sau afro-asiatice) cuprinzând grupurile: 1) de E (akkadiana — moartă, cu dialectele asirian şi babilonian); 2) de NV (vii — ivrit şi dialectele neoarameice; moarte — amoreiană, canaaneană, ugarită, feniciano-punică, ebraică veche şi dialectele arameice); 3) de S-central (araba cu dialectele sale şi malteza); 4) de S-periferic (vii — mehri, şhauri ş.a.); moarte — mine-iană, sabeiană ş.a.); 5) ethiopo-se-mitice (vii — tigrina, tigre, amhară ş.a.; moartă — ethiopiană). Cele mai vechi monumente scrise în aceste limbi sunt unele inscripţii cuneiforme akkadiene, antroponime şi toponime palestiniene intercalate în inscripţiile egiptene (milen. 3-2 Î.Hr.). SEMITOLOGjE (< fr.; {s} fr. semite „semit11 + gr. logos „studiu11) s. f. Nume dat ştiinţelor care studiază cultura şi limbile semitice. SEMITON (< it., fr.) s. n. 1. (MUZ.) Cel mai mic interval din sistemul muzical temperat; interval de o jumătate de ton <0 S. diatonic = intervalul dintre două note cu numiri diferite (mi-fa). S. cromatic = interval dintre două note cu aceeaşi denumire dintre care una alterată (do-do diez). 2. Nuanţă care face trecerea de la un ton închis la altul deschis al aceleiaşi culori. SEMITORT (< semi- + tort) s. n. Produs intermediar de filatură, format din bandă fibroasă, căreia i s-a aplicat o torsiune parţială înainte de a o supune laminării şi filării finale. SEMIVOCALĂ (< semi- + vocală, după fr. semi-voyelle) s. f. Vocală scurtă, care nu poate fi rostită decât împreună cu o altă vocală. SEMIZEU (< semi- + zeu, după fr. demi-dieu) s. m. (MITOL.). Erou mitologic, fiu al unui zeu şi al unei muritoare sau al unei zeiţe şi al unui muritor (ex. Herakles, Teseu ş. a.). SEMLAC, com. în jud. Arad, situată în C. Aradului, pe cursul inf. al Mureşului; 3 855 loc. (2005). Staţie de c. f. Satul S. apare menţionat documentar în 1256. SEMMELWEIS [zemelvais], Ignâc Fulop (1818-1865), medic austriac de origine ungară. Prof. la Viena şi Pesta. Cercetări de pionierat în domeniul antisepsiei. A descoperit caracterul infecţios al febrei puerperale („Etiologia şi profilaxia febrei puerperale11, „Salvatorul mamelor11). SEMMERING [zemerif]], pas în Alpii Orientali (Austria), la 986 m alt., care permite comunicarea între bazinul Dravei şi cel al Dunării. Traversat de o c.f. (din 1848-1854) inclusă (în 1998) în Patrimoniul universal şi o şosea (construită în 1728) care face legătura între Viena şi Triest. Primul tunel construit în Europa (1854). Un al doilea a fost inaugurat în 1952. Staţiuni pentru sporturi de iarnă. SEMN (lat. signum) s. n. 1. Element perceptibil prin simţuri şi care reprezintă, indică sau exprimă ceva diferit de sine însuşi. S. pot fi naturale (ex. fumul, focul) sau convenţionale (ex. literele, simbolurile, reperele etc.). ♦ Probă, dovadă. -0- Loc. în (sau ca) semn de (sau că) = dând dovadă de..., ca probă că... 2. Gest, manifestare care exprimă un gând, o stare sufletească sau care sugerează cuiva o intenţie, o acţiune. 3. Trăsătură distinctivă, notă specifică după care poate fi identificat un lucru sau o fiinţă; semnalment. ♦ însemnare făcută pe un lucru sau pe un animal pentru a-l recunoaşte. 4. Obiect care prin poziţia, prin forma sa etc. marcheză ceva; indicator. (înv.) S. de hotar = piatră, stâlp etc. care indică un hotar sau linia de demarcaţie a unui teren. + Loc marcat în care se trage cu arma; ţintă. 5. Urmă lăsată pe ceva prin atingere sau prin apăsare. ♦ Cicatrice. 6. Semne grafice = totalitatea literelor, cifrelor, semnelor de punctuaţie folosite în scriere. Semne de punctuaţie = semne grafice (punct, virgulă etc.) întrebuinţate pentru a despărţi în scris părţile unei propoziţii sau ale unei fraze. Semnele citării = ghilimele. S. diacritic v. diacritic. Semnul moale = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul palatal al consoanei precedente. Semnul tare = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul dur al consoanei precedente. S. matematic = s. grafic cu ajutorul căruia se exprimă diversele operaţii sau relaţii între obiectele matematice. (TOPOGR.) Semne convenţionale = semne prin care se reprezintă, pe planuri şi hărţi, detaliile planimetrice şi de relief şi (în special) obiectele care nu pot fi reduse la scară (ex. case, aeroporturi, izvoare etc.). 7. (ASTR.) Semne zodiacale v. zodiacal. 8. Semn lingvistic = unitatea dintre sens (concept) şi un complex sonor (imagine acustică) sau, în termenii lui F. de Saussure, semnificat şi semnificant. 9. Simbol, emblemă. ^ Expr. Sub semnul (cuiva sau a ceva) = sub egida, sub auspiciile (cuiva sau a ceva). 10. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire. SEMNA (< semn, după fr. signer) vb. I tranz. A iscăli ceva pentru a confirma, pentru a certifica; a-şi pune semnătura. SEMNAL (< fr.) s. n. 1. Semn convenţional sau grup de astfel de semne utilizate pentru transmiterea de informaţii, de avertismente, de comenzi etc. S. de cale ferată = s. acustic, optic etc. prin care se transmite un ordin sau o comandă pentru circulaţia pe căile ferate. S. rutier = indicator de circulaţie. 2. In- 371 s£nancour stalaţie prin care se transmite un semnal (1). S. de alarmă = instalaţie auxiliară de comandă a frânării unui tren, montată în fiecare vagon de cale ferată şi care, în cazuri extreme, poate fi acţionată de orice călător. în vremea din urmă, din dorinţa de a spori securitatea pasagerilor, şi alte mijloace de transport în comun (de ex. tramvaie, autobuze) au fost dotate cu s. de a. 3. (TELEC.) Fiecare dintre fenomenele fizice (acustice, optice sau electromagnetice), manifestate prin succesiuni ale valorilor parametrilor lor caracteristici şi care pot fi utilizate pentru transmiterea la distanţă a mesajelor (ex. sunetele vocii omeneşti, oscilaţiile electromagnetice etc.). ^ S. purtător = oscilaţie electromagnetică de înaltă frecvenţă utilizată în telecomunicaţii, căreia i se poate modifica un parametru (amplitudinea, faza sau frecvenţa) cu ajutorul unui alt semnal (s. modulator), care conţine informaţia. S. modulat = s. purtător, având unul dintre parametri variabil în conformitate cu s. modulator. ♦ Sunet convenţional de recunoaştere a diferitelor posturi de radio sau a diferitelor emisiuni ale unui post de radio. 4. Fig. Tot ceea ce anunţă începerea unei acţiuni ori îi serveşte drept impuls. Expr. A da semnalul = a începe o acţiune, a lua iniţiativa, a da tonul. 5. Excitant sau stimul senzorial care declanşează un reflex condiţionat. SEMNAL M, grup rock românesc constituit în 1977 la Cluj-Napoca. Lider luliu Merca. Succese în anii 70-80 („Bal la Apahida“, „Spune-mi cine eşti", „Vara amintirilor"). SEMNALA (< semnal, după fr. signaler) vb. I tranz. 1. A anunţa ceva prin semne sau printr-un semnal de avertizare. 2. A atrage atenţia asupra unui fapt; a avertiza; a releva. SEMNALIZA (< semnal) vb. I tranz. A emite un semnal; a comunica prin semnale. SEMNALIZARE ( S. unic = sistem de circulaţie a vehiculelor într-o singură direcţie, aplicat în special pe arterele cu mare afluenţă. + (MAT., FIZ.) Fiecare dintre cele două posibilităţi de succesiune a punctelor unei linii (ex. s. de mişcare, s. de rotaţie etc.). -0- S. de referinţă = unul dintre cele două sensuri, considerat direct sau pozitiv, căruia i se opune celălalt sens, considerat invers sau negativ. 4. (MAT.) Fiecare dintre cele două orientări posibile ale unei drepte. ^ S. (trigonometric) direct = sensul de parcurgere a cercului invers acelor unui ceasornic. S. (trigonometric) invers = sensul contrar celui direct. SENSIBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre oameni) înzestrat cu sensibilitate (2); care poate fi uşor mişcat, impresionat; simţitor, emotiv. 2. (Fl-LOZ.) Care poate fi cunoscut cu ajutorul simţurilor. ♦ (Substantivat, m.) Domeniul lucrurilor sensibile (2). ♦ Care se poate constata uşor; evident, simţitor, apreciabil. 3. (Despre instrumente, aparate etc.) Care îşi modifică starea, care reacţionează la acţiunea unui agent exterior de mică intensitate. ♦ (Substantivat, f.; MUZ.) Treaptă a modului situată la interval de semiton faţă de sunetul fundamental (ex. treapta a şaptea a modului major). SENSIBILE (cuv. it.) adv. (Ca indicaţie de execuţie) Cu simţire. SENSIBILITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Capacitate a organismelor animale superioare de a transforma în senzaţii influenţele exercitate de modificările mediului extern şi intern asupra receptorilor nervoşi. S. apare ca o dezvoltare a proprietăţii de iritabilitate (excitabilitate) proprie întregii materii vii. în condiţii patologice, s. poate fi modificată în sensul exaltării, diminuării sau suprimării ei. ♦ Mărime care exprimă capacitatea reactivă a diferitelor organe de simţ (ex. s. vizuală, auditivă etc.). S. este de două feluri: absolută şi diferenţială, corespunzător celor două praguri senzoriale, fiind invers proporţională cu pragul. 2. însuşirea de a fi foarte simţitor; afectivitate, emotivitate accentuată. ♦ Receptivitate artistică. 3. însuşire a 375 SEPARARE unui sistem fizic de a fi sensibil (3). ♦ Mărime egală cu cea mai mică valoare a agentului exterior, care provoacă o schimbare sensibilă sau o anumită modificare a stării sistemului. 4. (CHIM.) Mărimea concentraţiei unei soluţii în substanţa de analizat, care produce, în timpul reacţiei de recunoaştere, un efect situat la pragul perceperii senzoriale. 5. Rezistenţă scăzută la diferiţi agenţi patogeni. SENSIBILIZA (< fr.) vb. I refl. şi tranz. A deveni sensibil sau a mări sensibilitatea (unei structuri, a unui ţesut, organ etc.) faţă de acţiunea unui agent exterior. SENSIBILIZARE (< sensibiliza) s. f. Acţiunea de a (se) sensibiliza. ♦ Scădere a pragului de reactivitate a unei structuri vii (celulă, ţesut, organ, organism) faţă de un anumit agent. ♦ Stare de receptivitate crescută, patologică, a organismului faţă de un agent (fizic, chimic sau biologic) suportat de obicei fără inconveniente, manifestată prin reacţii locale sau generale. V. alergie, anafilaxie. ♦ Mărire a sensibilităţii unui instrument de măsură, a unui aparat, a emulsiilor fotografice etc. SENSIBILIZATOR (< fr.) s. m. Substanţă care se adaugă în emulsiile fotografice cu scopul de a le mări sensibilitatea la anumite culori, îndeosebi la cele din marginile spectrului luminii. SENSITOMETRjE (< fr. {i}) s. f. Ştiinţă despre măsurarea diferitelor caracteristici ale materialelor fotografice: sensibilitatea la lumină, densitatea optică a înnegririi, sensibilitatea spectrală ş.a. Include densitometria, s. integrală, s. spectrală ş.a. SENSITOMETRU (< fr. {i}; {s} lat. sensitivus „sensibil11 + gr. metron „măsură11) s. n. Instrument pentru determinarea sensibilităţii materialelor fotografice în raport cu durata de expunere. SENTA, oraş în Serbia (Voivo-dina), pe dr. Tisei; la 129 km NNV de Belgrad; 20,3 mii loc. (2002). Ind. textilă şi alim. Fabrică de mobilă. Piaţă agricolă. Muzeu. în apropiere de S., la 11 sept. 1697, armata austriacă, comandată de Eugeniu de Savoia, a obţinut o mare biruinţă asupra turcilor. SENTENŢIOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. (Despre stil, ton etc.) Care conţine sentinţe. V. gnomic. ♦ P. ext. Cu caracter, cu ton de sentinţă. ♦ Care se exprimă, care vorbeşte cu un ton emfatic, pretenţios, grav, rigid. SENTIMENT (< fr., it.) s. n. 1. Proces afectiv specific uman, mai durabil şi mai complex decât emoţia (ex. iubire, ură, admiraţie, dispreţ). Există s. morale, intelectuale şi estetice. ♦ Afecţiune. 2. Credinţă, convingere. SENTIMENTAL, -Ă (< fr.), adj. 1. Care exprimă sau care deşteaptă sentimente duioase; (peior.) dulceag. 2. (Despre oameni) Care vădeşte o deosebită sensibilitate, care este uşor impresionat de sentimente duioase. SENTIMENTALISM (< fr.) s. n. 1. Sensibilitate excesivă; afectare sau exagerare a sentimentelor. + Atitudine, gest, comportare de om sentimental. 2. Curent în literatura şi arta europeană şi cea americană din a doua jumătate a sec. 18 - începutul sec. 19. A fost animat de ideile iluminismului, dar spre deosebire de clasicismul iluminist, a dat prioritate sentimentului, l-a fost proprie şi o anumită idealizare a vieţii patriarhale, între reprezentanţi se numără Samuel Richardson, Laurence Sterne, Oliver Goldsmith, Tobias George Smollett, Jean-Jacques Rousseau, Nikolai M. Karamzin, Gh. Asachi, Costache Negruzzi ş.a. SENTIMENTALITATE (< fr.) s. f. Starea unei persoane sentimentale; înclinare, predispoziţie spre exagerarea sentimentelor. SENTINELĂ s f. v. santinelă. SENTjNŢĂ (< după fr. sentence, lat. sententia) s. f. 1. Hotărârea unui tribunal, pronunţată în primă instanţă. ♦ Hotărârea unei comisii de arbitraj. ♦ Oprobriu, stigmatizare. 2. Gândire, reflecţie (mai ales de ordin moral) exprimată într-un stil lapidar şi categoric; maximă; aforism; adagiu; apoftegmă. SENUSRET (SESOSTRIS), numele a trei faraoni ai Egiptului antic din dinastia 12 (2000-1788 î. Hr.). Mai important: S. III (1878-1842 î.Hr.). A cucerit Nubia până la a doua cataractă a Nilului, terit. Egiptului întin-zându-se în timpul domniei lui pe o lungime de 1 000 km de-a lungul fluviului. SENZAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. (PSIH.) Reflectare psihică a unor însuşiri distincte ale obiectelor din realitate care acţionează^ nemijlocit asupra organelor de simţ. în sens restrâns, s. se deosebeşte de percepţii, care reflectă obiectele ca întreguri, ca ansambluri de însuşiri; în sens larg, termenul de s. se foloseşte uneori în literatura filozofică pentru desemnarea cunoaşterii senzoriale în genere. <0* Expr. Â avea senzaţia că... = a simţi, a i se părea că..., a avea impresia că... 2. Ceea ce impresionează în mod puternic simţurile, imaginaţia; ceea ce constituie un prilej de emoţii violente. ^ Loc. De senzaţie = senzaţional. Expr. A face senzaţie = a produce o impresie foarte puternică, a face vâlvă. SENZAŢIONAL, -Ă (< fr.) adj. Care face senzaţie, care impresionează în mod puternic, care uimeşte. SENZAŢION|SM (SENZAŢIONA-LISM) (< fr.) s. n. Teorie asociată lui Ernst Mach, după care senzaţiile sunt componentele reale şi ultime ale lumii şi tot ce este cognoscibil poate fi descoperit prin experienţă senzorială. SENZITIV, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care are facultatea de a simţi. 2. (FIZIOL., PSIH.) Senzorial (2). SENZOR (< engl.) s. m. Dispozitiv sau instrument care absoarbe radiaţii electromagnetice şi le transformă în mărimi fizice măsurabile, obţinând informaţii despre obiectul înregistrat. SENZORIAL, -Ă (< fr.; {s} lat. sensorium „organ de simţ11) adj. 1. Care priveşte organele de simţ, care se săvârseste cu ajutorul organelor de simţ. 2. (FIZIOL., PSIH.) Care are legătură cu producerea senzaţiilor sau cu receptarea stimulilor externi sau interni; senzitiv (2). SENZUAL, -Ă (< fr., lat.) Care se referă la simţuri, propriu simţurilor; care desfată simţurile. ♦ (Despre oameni; şi subst.) înclinat spre plăcerile trupeşti. ♦ (Şi adv.) Care exprimă senzualitate. SENZUALISM (< fr. {i}; (s> lat. sensualis „al simţurilor11) s. n. Senzualitate. SENZUAUST.-Ă (, creatorul scrierii cherokee) subst. Arbore-gigant din California, din familia taxodiaceelor, care poate depăşi înălţimea de 80 m, diametrul de peste 10 m şi vârsta de 5 000 de ani (Sequoia gigantea = Sequoiaden-dron giganteum). Se mai numeşte ar-borele-mamut. Specia înrudită Sequoia sempervirens se întâlneşte tot în California, fiind numită redwood (arborele roşu). Ambele specii au caracter de relict terţiar. SEQUOIA NATIONAL PARK, arie protejată în V S.U.A. (California), situată pe pantele V ale lanţului muntos Sierra Nevada, la 89 km E de Fresno şi 260 km N de Los Angeles; 3 427 km2. A fost declarată parc naţional la 25 sept. 1890, incluzând şi Mount Whitney de 4 418 m alt. (cel mai înalt din California). Parcul ocroteşte arborii giganţi de sequoia. La marginea de E a parcului sunt numeroase lacuri glaciare cu adâncimi de până la 915 m. . SER (< fr., lat.) s. n. Ser sangvin = partea lichidă a sângelui separată în procesul de coagulare de elementele lui figurate şi de fibrină. Din s. sangvin al animalelor şi al oamenilor (donatori) imunizaţi cu anumiţi anti-geni sau care au suferit de o boală oarecare se obţin s. imune folosite pentru serodiagnostic, seroprofilaxie şi seroterapie. Ser fiziologic = soluţie salină diluată (9 g%o) apropiată de compoziţia serului sangvin. SERADELA (cuv. port.) s. f. Plantă anuală din familia leguminoaselor, înaltă de 30-60 cm, cu frunze compuse din 5-15 perechi de foliole (Ornithopus sativus). Este cultivată pentru producerea furajelor. SERAFIC, -Ă (< fr.) adj. De serafim, ca de serafim; îngeresc; fig. pur, candid, neprihănit, nevinovat. SERAFjM (< sl.; cuv. gr.) s. m. pl. 1. (în religia creştină) îngeri de rang superior, constituiţi în prima triadă împreună cu heruvimii şi tronurile, având menirea de a premări pe Dumnezeu, în iconografie sunt reprezentaţi în culoare roşie, cu câte şase aripi, împodobite cu mulţi ochi, ţinând în mâini o ripidă pe care este scris „Sfânt, sfânt, sfânf. V. şi înger. 2. Prapur pe care sunt reprezentate figuri de îngeri; în Biserica ortodoxă se poartă la procesiunile funerare. SERAFIMOVICI [sirefimovitj], Alek-sandr (pe numele adevărat A. S. PopoV) (1863-1949), scriitor rus. Nuvele de observaţie realistă asupra existenţei oamenilor simpli („în noapte", „Acarul", „Sub pământ"). Romane cu temă socială şi tendinţă politică („Un oraş în stepă") sau din anii Războiului civil („Torentul de fier"). SERAI (SARĂY) (< tc.) s. n. Palat al sultanului sau al marilor demnitari musulmani; printre cele mai cunoscute s. sunt: Alhambra (Spania), Topkapî (Turcia) şi cele din Agrâ şi Delhi (India) ş.a.; p. restr. parte a palatului destinată cadânelor. SERAL, -Ă (< it.) adj. De seară. ♦ (Despre forme şi instituţii de învăţământ) Ale căror cursuri se ţin seara, fiind destinate persoanelor încadrate în muncă, care doresc să-şi continue studiile. SERAO, Matilde (1856-1927), ziaristă şi scriitoare italiană. Nuvele şi romane veriste, pline de mişcare şi culoare, evocând îndeosebi lumea micii burghezii din sudul Italiei („Scrise după lumea adevărată", „Pântecul Neapolelui", „Ţara belşugului", „Balerina", „Fantezie"). SERAPIS, divinitate din epoca elenistică. Cultul ei a fost instituit de Ptolemeu I Lagos, regele Egiptului (305-283 î.Hr.), în speranţa că acest cult va contribui la apropierea supuşilor greci şi egipteni din regatul său. îmbina atribute ale zeului egiptean Osiris şi ale zeilor greci Zeus, Hades şi Asclepios. l-au fost închinate temple la Memphis şi Alexandria. SERASCHIER (SERASCHER) ( ' 1 >r:$k^^-sy ’■ V--—..., (1331-1355), cel mai important suveran al Serbiei medievale, hegemonul Pen. Balcanice. După moartea lui Ştefan Duşan (încoronat în 1346 ca „împărat al sârbilor şi grecilor"), statul său se destramă. Armatele sârbe sunt înfrânte de turci în bătăliile de la Cirmen, pe Mariţa (1371) şi Kossovopolje (1389), dar Serbia este transformată abia în 1459, iar Muntenegru în 1499, în prov. ale Imp. Otoman, ce şi-a exercitat dominaţia până în sec. 19, perioadă în care Bisericii ortodoxe i-a revenit rolul esenţial în păstrarea tradiţiilor creştineşti şi culturale. începutul sec. 19 marchează redeşteptarea conştiinţei naţionale, sârbii declanşând, în 1804, sub conducerea lui Karagheorghe, lupta pentru eliberare de sub stăpânirea otomană. în 1812, Serbia obţine autonomia internă, iar, în 1878, împreună cu Muntenegru, îşi dobândeşte, în urma Războiului Ruso-Româno-Turc, deplina independenţă (recunoscută prin Tratatul de Pace de la San Stefano si Congresul de la Berlin). în 1912-1913, S. şi M. participă la cele două Războaie balcanice. Atentatul de la Sarajevo, al lui Gavrilo Princip, asupra moştenitorului tronului austro-ungar, Franz Ferdinand, constituie pretextul declanşării Primului Război Mondial, soldat cu ocuparea Serbiei de Puterile Centrale (1915-1918). După grele încercări în timpul războiului, victoria Antantei şi destrămarea Imp. Austro-Ungar îi permit Serbiei să proclame, la 1 dec. 1918, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, care include Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croaţia, Dalmaţia, Voivodina, Bosnia şi Herţe-govina (la 3 oct. 1929, statui adoptă denumirea de Regatul Iugoslaviei). în cadrul statului iugoslav proclamat în 1918, Serbia a constituit cea mai importantă prov. istorică, iar sârbii elementul etnic cel mai numeros. Prin tratatele de pace din 1919-1920, de la Neuilly-sur-Seine, Saint-Ger-main-en-Laye, Trianon şi Rapallo, sunt fixate graniţele noului stat. SERBIA Şl MUNTENEGRU 380 Domnia regelui Aleksandru I (1921— 1934) se caracterizează printr-un regim autoritar şi centralist. In 1921, I. încheie cu România şi Cehoslovacia Mica Antantă, iar în 1934, împreună cu Grecia, România şi Turcia, înţelegerea Balcanică. în 1934, Aleksandru I şi L. Barthou sunt asasinaţi la Marsilia. Atacată, la 6 apr. 1941, de Germania şi, la 10 iun., de Italia, la care se raliază Ungaria (11 apr. 1941) şi Bulgaria (19 apr. 1941), I. este ocupată şi dezmembrată ca stat în cursul lunii următoare. Mişcarea de partizani, declanşată în iul. 1941, condusă de losip Broz Tito, s-a opus cu succes ofensivelor declanşate de armata germană, terit. I. nefiind niciodată ocupat în întregime de germani, şi a eliberat (1944-1945), întreaga I. Membru fondator al O.N.U. (1945). Constituţia din 31 ian. 1946 proclamă Republica Populară Federativă Iugoslavia (din 1963, Republica Socialistă Federativă Iugoslavă) stat federal alcătuit din republicile Serbia, Muntenegru, Croaţia, Slovenia, Macedonia şi Bosnia şi Herţegovina. I.B. Tito a condus cu iscusinţă I., din 1944 până la moartea sa, în 1980, şi a respins încercarea U.R.S.S. de a subordona politic şi economic ţara, I. devenind unul dintre promotorii mişcării statelor nealiniate. După moartea lui I.B. Tito, situaţia social-economică a I. se deteriorează continuu, tensiunile şi conflictele latente dintre naţionalităţi s-au adâncit treptat, decalajele dintre republicile federale ies la iveală tot mai pregnant, conducerea centrală de la Belgrad nereuşind să găsească soluţii viabile pentru dezamorsarea crizei în care se afundă întreaga societate iugoslavă. în faţa tendinţelor manifestate de Croaţia şi Slovenia, iniţial în direcţia construirii unei confederaţii, apoi a afirmării suveranităţii naţionale, comunităţile sârbe de pe terit. celorlalte republici urmăresc să obţină deplina lor autonomie, cu intenţia de a se alipi ulterior la Serbia. Anul 1990 este decisiv pentru destrămarea unităţii statale. Cel de-al IV-lea Congres al Ligii Comuniştilor Iugoslavi, partidul unic, este întrerupt, la 23 ian. 1990, prin retragerea delegaţiei slovene, în lunile următoare viaţa politică restructurându-se la nivelul republicilor federale. Urmează alegeri parlamentare libere în toate cele 6 republici. Slovenia şi Croaţia se pronunţă pentru o confederaţie de state suverane, în timp ce Serbia, sprijinită de Muntenegru, militează pentru menţinerea vechilor structuri federale. Accentuarea tendinţelor centrifuge, pe fondul exacerbării naţionalismelor, are ca urmare proclamarea independenţei de stat a Croaţiei şi Sloveniei la 25 iun. 1991 şi tentativa eşuată a autorităţilor sârbe de la Belgrad de înăbuşire cu forţa armelor a acestei emancipări. Urmează desprinderea din federaţie a Macedoniei (15 sept. 1991), apoi a Bosniei şi Herţegovinei (3 mart. 1992). Emanciparea reg. locuite majoritar de sârbi din Croaţia şi Bosnia şi Herţegovina de sub autoritatea noilor administraţii şi încercarea de regrupare a lor într-o Serbie Mare, condusă de Belgrad, are ca urmare izbucnirea unui război de o cruzime şi o violenţă nemaiîntâlnite în Europa după al Doilea Război Mondial. Masacre şi distrugeri de neimaginat, deplasări şi deportări de populaţii pe criteriul „purificării" etnice afectează destinul a mili. de oameni. Respingerea de către Belgrad a planurilor de pace avansate de comunitatea internaţională determină votarea de către Consiliul de Securitate al O.N.U. a embargoului asupra livrărilor de arme către Iugoslavia (25 sept. 1991), adoptarea de sancţiuni ec. de către U.E. (8 nov. 1991), trimiterea de forţe de protecţie O.N.U. în Croaţia şi Bosnia (1992). în urma unui acord semnat la 12 febr. 1992 şi aprobat de parlamentele lor, S. şi M. proclamă, la 27 apr. 1992, sub numele de Republica Federală Iugoslavia, noua entitate statală, care cuprindea Serbia (cu reg. Vojvodina, Kosovo şi^ Metohia) şi Republica Muntenegru. în urma tratativelor de pace de la Dayton, mediate de S.U.A., între şefii de stat ai I., Croaţiei şi Bosniei şi Herţegovinei, la 21 nov. 1995 au fost preparate, apoi semnate oficial la Paris (14 dec. 1995) documentele ce reglementează conflictul iugoslav. După acordurile de la Dayton, I. trece la normalizarea relaţiilor cu statele vest-europene şi la reglementarea statutului ţării în organismele internaţionale, precum şi la stabilizarea situaţiei economice interne, afectată de destrămarea statului, de război şi de izolarea provocată de embargo. Slobodan Milosevic, personalitatea cea mai influentă a vieţii politice iugoslave, preşedinte al Serbiei (1989-1997) şi lider al Partidului Socialist, este ales de către camerele reunite ale Parlamentului ca preşedinte al I., la 15 iul. 1997 (asumă funcţia la 23 iul. 1997). în primăvara anului 1998, separatiştii albanezi din prov. Kosovo au început o serie de mişcări politice, urmate de conflicte armate, urmărind desprinderea din cadrul federaţiei. Ca urmare a respingerii de către I. a rezoluţiei Consiliului de Securitate al O.N.U. (23 sept. 1998), care cerea începerea imediată a negocierilor în vederea rezolvării conflictului cu etnicii alba- nezi din Kosovo, ca şi a prevederilor Conferinţei de la Rambouillet (Franţa) pentru kosovo (febr.-mart. 1999), statele N.A.T.O., în frunte cu S.U.A. şi Marea Britanie, au declanşat operaţiunea militară aeriană împotriva I. între 24 mart. şi 10 iun. 1999 forţele aeriene N.A.T.O. au efectuat 38 000 de misiuni dintre care 10 000 de raiduri de bombardament (iniţial împotriva obiectivelor militare apoi extinse asupra instalaţiilor ind. şi a infrastructurii iugoslave), în timpul cărora au pierit 545 de oameni din rândul armatei iugoslave şi 2 000 de victime din rândurile populaţiei civile şi daune de c. 30 miliarde $. După ce guvernanţii iugoslavi au acceptat planul de pace al statelor G8, Consiliul de Securitate al O.N.U. a adoptat o rezoluţie care prevedea staţionarea unei forţe militare internaţionale (K.F.O.R.), dezarmarea Armatei de Eliberare (U.C.K.) şi garantarea respectării autonomiei prov. în cadrul statului iugoslav. Alegerile prezidenţiale anticipate (24 sept. 2000), organizate de Slobodan Milosevic, sunt câştigate de liderul Opoziţiei Democratice din Serbia, Voislav Kostunica, care devine preşedinte (7 oct. 2000) al I. Zoran Djindjic devine prim-min. (25 ian. 2001), în urma victoriei Opoziţiei Democratice în alegerile parlamentare (23 dec. 2000). Acuzat de crime de război şi crime împotriva umanităţii în timpul evenimentelor din Croaţia, Bosnia şi Kosovo de către Tribunalul Internaţional de la Haga, Slobodan Milosevic este arestat (apr. 2001), extrădat (iun. 2001) de guvernul sârb şi transferat într-o închisoare din Olanda, în vederea judecării de către Tribunalul Internaţional de la Haga. După doi ani de audieri a martorilor, procesul împotriva lui S. Milosevic a început în iul. 2004, rechizitoriul împotriva acestuia cuprinzând 66 capete de acuzare; prin moartea acestuia (mart. 2006) procesul s-a încheiat. în Muntenegru, se adâncesc tensiunile politice dintre blocul pro-independenţă, al preşedintelui Milo Djukanovic, şi opoziţia filosârbă. Preşedinte al Muntenegrului (din mai 2003), Filip Vujanovic, este adeptul unui stat independent Muntenegru. Parlamentul iugoslav adoptă (4 febr. 2003) o serie de modificări constituţionale, care transformă statul federal într-o uniune a două state, egale în drepturi, cu o largă autonomie, sub numele de Uniunea Serbia-Muntenegru, cu cap. la Belgrad. După trei ani, printr-un referendum, se poate decide separarea totală a celor două republici componente. Premierul Zoran Djindjic este asasinat (12 mart. 2003), locul 381 SERIAL său fiind luat de Zoran Zivkovic, unul dintre reprezentanţii de frunte ai Partidului Democrat. Preşedinte ales al ţării, democratul Boris Tadic (din iul. 2004); între dec. 2002 şi iun. 2004, Serbia nu a avut un preşedinte ales al republicii, deoarece în cele trei tururi de scrutin niciunul dintre candidaţi nu a obţinut baremul obligatoriu de 50%, fapt care a determinat modificarea legii electorale prevăzând eliminarea baremului de 50%. La 3 iun. 2004, intră în vigoare tratatul referitor la împărţirea patrimoniului R.S.F. Iugoslavia (1945-1991), între cele cinci state urmaşe: Uniunea S. şi M. obţine 36,5% din totalul proprietăţilor, Croaţia 28,5%, Slovenia 16,5%, Bosnia şi Herţegovina 13,2% şi Macedonia 5,4%. Republică federală. SERCLAJ (< engl.) s. n. Tehnică de osteosinteză folosită pentru a solidariza printr-un şurub un fragment osos foarte mic sau greu de menţinut. ♦ Metodă chirugicală de menţinere pe loc a unui organ sau de strângere a unui orificiu prin fixarea cu un fir special. S. colului uterin se practică pentru a împiedica pierderea sarcinii la femeile care prezintă acest risc. SERDAR (< tc.) s. m. (în sec. 17-18, în Ţara Românească şi în Moldova) Dregător domnesc cu atribuţii militare. SERDICA (SARDICA), numele antic al Sofiei (Bulgaria). Aici s-a ţinut Sinodul de la S. (342/343) care a încercat rezolvarea controversei ariene. Deoarece episcopii apuseni l-au acceptat pe Atanasie, episcopii răsăriteni au refuzat să participe. Trei din canoanele sale recunosc episcopului Romei jurisdicţia asupra celorlalte patriarhii. SEREMBAN, oraş în Malaysia, centrul ad-tiv al statului Negeri Sembilan, situat în SV pen. Malacca, pe râul Linggi, la 65 km. SE de Kuala Lumpur; 246,4 mii loc (2000). Nod feroviar. Expl. de staniu şi aur. Piaţă pentru cauciuc natural. Muzeu. SERENADĂ (< fr., it., sp.) s. f. Concert de voci şi de instrumente, dat noaptea, sub ferestrele cuiva (de obicei iubitei) pentru a-i aduce un omagiu. ♦ Compoziţie muzicală, vocală sau instrumentală, alcătuită din mai multe părţi, apropiată ca factură de divertisment. SERENGETI, parc naţional în N Tanzaniei, în câmpia cu acelaşi nume, aflat în cea mai mare parte în zona de savană; 14,8 mii km2. Fundat în 1959. Inclus (din 1981) în Patrimoniul natural universal. Renumit pentru varietatea animalelor sălbatice (35 specii de mamifere — între care numeroase specii de antilope, zebre, lei, leoparzi, elefanţi, rinoceri, hipopotami, girafe, maimuţe —, 200 de specii de păsări etc.). SERENI, Vittorio (1913-1983), poet italian. Lirică intimistă şi ermetică („Frontiera11, „Jurnalul din Alge-ria“), apoi de intensă meditaţie morală şi sobrietate antiretorică („Opţiunea", „Steaua variabilă", „Fragmentele unei înfrângeri"). Eseuri („Lecturi preliminare"); traduceri. SERENISIM, -Ă (< it., fr.) adj. Epitet care însoţeşte unele titluri nobiliare sau bisericeşti din statele Europei Apusene; prealuminat, mărit, în sec. 15-16 S. republică a fost titlul dat Republicii veneţiene. SERENITATE (< fr., lat.) s. f. Seninătate, calm, linişte. SERETOS, denumirea antică a Şiretului. SERGENT (< fr.) s. m. Grad militar urmând, pe scară ierarhică, gradului de caporal. Corespunde ca funcţie de bază comandantului de grupă. ♦ Persoană care poartă acest grad. ^ Sergent-major = primul grad de subofiţer. SERGENT [serjă], Emile (1867-1943), medic francez. Prof. univ. la Paris. Cercetări importante privind insuficienţa glandelor suprarenale, bolile aparatului respirator, în special tuberculoza („Sindroame respiratorii"). A vizitat de mai multe ori România. M. de onoare al Acad. Române (1930). SERGESCU, Petre (1893-1954, n. Turnu Severin, azi Drobeta-Turnu Severin), matematician român. Stabilit în Franţa (1946). M. coresp. al Acad. (1937), prof. univ. la Cluj şi Bucureşti. Lucrări importante de algebră şi teoria numerelor, teoria funcţiilor şi de istoria şi filozofia matematicii („Gândirea matematică", „Matematica la români", „Les mathematiques du Moyen Âge"). SERGHEEV, Konstantin Mihailovici (1910-1992), balerin şi coregraf rus. Director artistic al Teatrului de balet „Kirov" (1951-1970); din 1973, conducătorul artistic al Şcolii de coregrafie din Leningrad. Partenerul Galinei Ulanova în „Romeo şi Julieta", „Fântâna din Bahcisarai". Coregrafia unor importante balete („Cenuşăreasa"). SERGHI, Cella (pseud. Cellei Marcoff) (1907-1992, n. Constanţa), prozatoare română. Cunoscută îndeosebi prin romanul „Pânza de păianjen", care urmăreşte dilema unei existenţe feminine. Alte op.: „Cartea Mironei", „Cantemiriştii". SERGHIEV POSAD, oraş în V Federaţiei Ruse, la 72 km NE de Moscova; 113,6 mii loc. (2002). Ind. uşoară. Oraşul s-a dezvoltat în jurul mănăstirii Sf. Treime-Serghei, întemeiată şi construită în anii 1337-1340 de către Serghei din Radonej (ulterior sanctificat). Seminar teologic (1742). Catedrala Sf. Treime (1422-1423) cu mormântul Sf. Serghei şi icoane pictate de artiştii şcolii lui Andrei Ru-bliov; biserica Sf. Duh (1476- 1477), cu turn; catedrala Adormirea Maicii Domnului (1559-1585) cu fresce din 1684. Muzeul jucăriilor. înainte de 1918 s-a numit Serghievski Posad', între 1918 şi 1930 a purtat numele Serghiev, iar între 1930 şi 1991, Zagorsk. Inclus (din 1993) în Patrimoniul cultural universal. SERGIPE [serjipe], stat în E Braziliei, cu ieşire la Oc. Atlantic; 21,9 mii km2; 1,8 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Aracaju. Zăcăminte de petrol. Trestie de zahăr, bumbac, cacao, orez, tutun, manioc şi agave. Creşterea animalelor. SERGIU, numele a 4 papi. Mai important: S. I (687-701) De origine siriană. A respins unele canoane ale Sinodului quinisext (al V-VI-lea) de la Constantinopol (691-692), fapt pentru care împăratul lustinian II a încercat (fără succes) să-l aresteze şi să-l ducă la Constantinopol. A pus capăt schismei din Aquileia şi a introdus cântarea Agnus Dei în liturghia latină şi procesiunea cu lumânări la sărbătoarea întâmpinării Domnului (2 febr.). Canonizat. SERGIUS, patriarh de Constantinopol (610-638). Sfetnic al împăratului bizantin Heraclius. A organizat apărarea Constantinopolului în timpul asediului avarilor, slavilor şi perşilor (626). Edictul său „Ecthesis" (638) a inaugurat controversa monotelită. SERHAT (< tc.) s. n. (înv.) Cetate turcească la graniţa Ţărilor Române. SERIA (< fr.) vb. I tranz. A aşeza în serie sau pe serii; a clasa, a tria, a orândui obiecte, dându-le un număr de serie. SERIAL, -Ă (< engl.) adj., s. n. 1. Adj. Care formează o serie, care aparţine unei serii. -0- Muzică s. v. serialism. 2. S. n. Roman sau film care apare pe fragmente reprezentate succesiv. 3. (Cinema, tele-vizune) Specie a filmului de ficţiune a cărui formulă compozoţională are în vedere prezentarea în suită a unor episoade. SERIALISM 382 SERIALjSM (< germ., fr.) s. n. (MUZ.) Tehnică de compoziţie constând în folosirea unei serii (9) ca material de construcţie a melodiilor (temelor) şi acordurilor unor lucrări; ordinea succesiunii sunetelor e stabilită de compozitor. S. fiind conceput de A. Schonberg ca un sistem ce nu este bazat pe ierarhia elementelor componente, repetarea fiecărui sunet nu este admisă decât după derularea integrală a seriei. SERIC, -Ă (< set) adj. Care se referă la ser (sangvin, imun, fiziologic). SERICI- (< fr.; {s} lat. sericum „mătase") Element de compunere cu semnificaţia „(referitor la) mătase", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. SERICICOL, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de sericicultură, referitor la sericicultură. SERICICULTOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu sericicultura. SERICICULTURĂ (< fr. {s} serici + lat. cultura „creştere") s. f. Creşterea viermilor de mătase în vederea obţinerii gogoşilor destinate prelucrării. Cunoscută de c. 5 000 de ani în China, a fost introdusă în Europa de aproximativ 1 000 de ani, iar în România începând din 1850. SERIC|NĂ (< fr.; {s} serici-) s. f. Compus chimic de tipul scleropro-teinelor, extras din firele de mătase naturală. SERICjT (< fr. {i}; {s} serici) s. n. Mineral, varietate solzoasă de mică albă (muscovit) întâlnită frecvent în şisturile cristaline slab metamorfozate şi în rocile eruptive bogate în feld-spaţi şi transformate sub influenţa soluţiilor hidrotermale. SERIE (< fr., lat.) s. f. 1. înşiruire de termeni care se succed potrivit unei anumite legi; succesiune de fapte, de lucruri, asemănătoare sau de acelaşi fel; p. ext. mulţime, sumă. ^ Loc. De serie = (fabricat, confecţionat etc.) în multe exemplare, după un anumit tipar; comun, banal. în serie = în număr mare după acelaşi model. ♦ Grup, categorie într-o clasificare. ♦ (Sport) Grupă de concurenţi care dispută o probă de calificare. 2. (MAT.) Sumă infinită de numere ai cărei termeni pot fi puşi în corespondenţă biunivocă cu mulţimea numerelor naturale. *0* S. convergentă = s. pentru care şirul sumelor parţiale obţinut prin însumarea primilor n termeni ai seriei (când n tinde la infinit) este convergent. S. divergentă = s. care nu e convergentă. 3. (FIZ.) S. spectrală = ansamblul liniilor spec- trale produse prin tranziţiile unui atom, ale unei molecule etc. de la toate nivelele energetice către un singur nivel inferior acestora (la spectrele de emisie) sau de la un singur nivel energetic către toate nivelele energetice superioare acestuia (la spectrele de absorbţie). 4. (CHIM.) S. omologă = s. de compuşi organici cu aceleaşi particularităţi structurale, în care termenii succesivi diferă printr-un anumit grup de atomi. Ex., în s. hidrocarburilor saturate aciclice (parafinice), fiecare termen diferă de cei învecinaţi printr-un radical metilen (-Ch2-). S. polimer-omologă = s. de polimeri cu greutăţi moleculare diferite, obţinuţi prin polimerizarea aceluiaşi monomer. 5. S. statistică = şir de valori ale unei caracteristici, ordonată după un anumit principiu, în funcţie de valorile unei alte caracteristici. S. statistică cronologică (de timp) = modificarea valorilor unei caracteristici în raport cu intervalele de timp sau cu o dată. 6. Număr de ordine care se aplică pe mărfurile fabricate într-un număr mare de exemplare de acelaşi tip. <0> Seria zero = primele cantităţi dintr-un produs nou executate de o întreprindere în timpul însuşirii fabricaţiei în serie a produsului respectiv. Producţie în s. v. producţie. 7. (STRAT.) Complex de strate care s-au depus în timpul unei epoci geologice. V. şi epocă (3). 8. (LINGV.) Grup de sunete sau de fenomene caracterizate printr-o trăsătură comună. 9. (MUZ.) Ordine prestabilită constând din cele 12 sunete ale gamei cromatice în care fiecare sunet are o importanţă egală. SERIGRAF|E (< fr.) s. f. Procedeu de imprimare pe lemn, sticlă, textile etc. cu ajutorul unui ecran de mătase. SERjNĂ (< fr. {i}) s. f. Aminoacid esenţial, prezent într-o serie de proteine naturale, mai ales în constituţia fosfoproteidelor. A fost izolată prima oară din produşii de hidroliză ai mătăsii. Are un rol important în manifestarea activităţii catalitice a multor enzime ce scindează proteinele. SERINGĂ (< fr., lat.) s. f. Instrument constituit dintr-un piston şi un corp de pompă cilindric, din sticiă cu metal sau din material plastic, prevăzut cu un ac, cu ajutorul căruia se injectează diferite lichide în organism, se iau probe de sânge etc. Pentru a se evita contaminarea de la un pacient la altul, în prezent s-a generalizat utilizarea s. de unică folosinţă, din plastic. SERIOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. 1. Care are un caracter sobru; aşezat, ponderat, grav. I Cu o înfăţişare gravă, cu un comportament grav, sever. 2. (Şi adv.) Care procedează în activitatea sa cu o deosebită atenţie, conştiinciozitate, răspundere; temeinic. 3. Care trebuie privit cu seriozitate; adevărat, real. ♦ (Despre activităţi, lucruri) Temeinic, profund; conştiincios. ♦ Care poate avea urmări grave; îngrijorător, primejdios. 4. Important, de seamă. Expr. A lua (pe cineva sau ceva) în serios = a acorda toată atenţia unei persoane sau unui lucru. SERIOZITATE (< serios) s. f. 1. însuşirea, calitatea de a fi serios; gravitate; importanţă; însemnătate. ♦ Expresie gravă a figurii, lipsită de veselie. 2. Profunzime, temeinicie. ♦ Calitate a ceea ce necesită o deosebită atenţie, o deosebită grijă; gravitate. 3. Calitate a ceea ce este executat cu mare atenţie, cu conştiinciozitate. SERJ (< fr.) s. n. Ţesătură de mătase (uneori în amestec cu bumbac), folosită pentru căptuşeli. SERLIO, Sebastiano (1475-1554), arhitect şi sculptor italian. A lucrat la Veneţia şi la Fontainebleau, încercând să îmbine regulile arhitecturii romane clasice cu gustul veneţian pentru pitoresc (Castelul de la Âncy-le-Franc). Autor al unui tratat de arhitectură. Novator în domeniul picturii scenografice. SERO- (< fr.; {s} lat. serum ,,ser“) Element de compunere cu semnificaţia „(referitor la) ser“, cu ajutorul căreia se formează substantive şi adjective. SEROASĂ (< fr., lat.) s. f. Membrană formată din două foi subţiri, dintre care una căptuşeşte o cavitate (pericardică, pleurală, peritoneală), iar cealaltă aderă la organul din cavitatea respectivă. SEROCONVERSIE (< fr.) s. f. Apariţia în sânge de anticorpi ca răspuns la un antigen. SERODIAGNOSTIC (< fr.) s. n. Stabilirea diagnosticului etiologic al unei boli infecţioase pe baza prezenţei şi evoluţiei anticorpilor specifici aglutinaţi sau precipitaţi. SEROLOGIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care se referă la serologie. SEROLOGjE (< fr. {i}; {s} sero- + gr. logos „studiu") s. f. Capitol al imunologiei care cuprinde studiul metodelor pentru punerea în evidenţă a anticorpilor din serul sangvin, precum şi studiul antigenelor microbiene şi celulare şi al toxinelor etc. SERONEGATIV, -Ă (< fr.) adj. (Şi subst.) (Persoană) care prezintă un serodiagnostic negativ, în special la virusul HIV. 383 SERRANO Y DOMÎNGUEZ SEROPOZITjV, -Ă (< fr.) adj. (Şi subst.) (Persoană) care prezintă un serodiagnostic pozitiv, în special la virusul HIV; (fiinţă) al cărei ser sangvin conţine anticorpi specifici, în special ai virusului HIV. HIV poate să rămână mult timp latent, înainte de a declanşa Sida, însă în tot acest interval persoana s. îl poate transmite prin contacte sexuale (vaginale şi anale) neprotejate, prin folosirea în comun a seringilor (în grupuri de toxicomani, dar şi ca urmare a unor neglijenţe în mediul spitalicesc), prin instrumente medicale nesterilizate corespunzător, prin transfuzii sangvine sau de la mamă la copil în timpul travaliului sau prin alăptare. Totuşi s. nu trebuie excluşi din colectivitate, deoarece transmisia HIV pe alte căi (aeriană, digestivă) nu este posibilă. Se apreciază că în prezent există pe glob c. 40 mii. de persoane s., dintre care aproape două treimi în ţările africane. SEROPROFILAXjE (< fr.) s. f. Administrare de ser care conţine anticorpi specifici, provenind de la un convalescent sau de la un animal imunizat, pentru a preveni apariţia unei infecţii. Efectele sunt imediate, dar nu de durată (nu dau o imunitate pe termen lung, ca în cazul vaccinării). SEROS, -OASĂ (< fr.) adj. 1. De natura serului sau a serozităţii. -0-Sânge s. = sânge în componenţa căruia predomină serul. 2. (Despre ţesuturi) Care secretă o serozitate. SEROTERAPjE (< fr. {i}; {s} sero-+ gr. therapeia „tratament") s. f. Folosire în scop profilactic sau curativ a serurilor imune provenite de la animale imunizate activ (prin vaccinare) împotriva diverselor boli. Prin s. se realizează o imunizare pasivă. SEROTINAL, adj., referitor la intervalul de timp care, în climat temperat, marchează sfârşitul verii (august-început de septembrie). SEROTONjNĂ (< fr.) s. f. Compus chimic derivat din triptofan, prezent în organism în tromobocite, sistemul nervos central, cu acţiune vasocon-ştrictoare şi neurotransmiţător cu rol în biochimismul funcţional al creierului, în contracţia musculaturii netede, în dilatarea capilarelor şi în sporirea permeabilităţii vaselor mici. Este prezentă în veninul şerpilor şi al unor broaşte. SEROV, oraş în Federaţia Rusă situat pe râul Kavka la E de m-tii Ural; 99,8 mii loc. (2002). Nod feroviar. Expl. de lignit, bauxită, aur, min. de fier, cupru şi mangan. Siderurgie., Prelucr. lemnului. Muzee. Până în 1939 s-a numit Nadejdinsk. SEROV [sierof], Aleksandr Nikolaevici (1820—1871), compozitor şi muzicolog rus. Influenţat de Wagner. A pus bazele muzicologiei ruse. Opere („Judith", „Rogneda", „Forţa răului"), oratorii, cantate, lucrări simfonice şi instrumentale, coruri, romanţe, muzică de teatru. Studii dedicate lui Glinka, Dargomîjski, Mozart, Beethoven, Wagner. SEROV [sierof], Valentin Aleksan-drovici (1865-1911), pictor rus. Elev al lui Repin. Portrete („Fata cu piersici", „Maxim Gorki", „Petru I"). Colorist delicat, sensibil la efecte de lumină. Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. SEROZITATE (< fr.) s. f. Lichid asemănător serului sangvin, secretat de membranele seroase. 2. Secreţie patologică, excesivă sau purulentă, a membranelor seroase (ex. în edem, hidropizie, pleurezie). SERPA PINTO [serpe pîntu], Alexandre Alberto da ROCHA (1846- 1900), explorator portughez. După campania din Mozambic (1868), a explorat (1877) regiunea dintre Congo şi Zambezi, traversând deşertul Kalahari. A deschis drum colonizărilor din Mozambic şi Angola. SERPASjL (denumire comercială) s. n. (FARM.) Rezerpină. SERPENTIN (SERPENTINĂ s. f.) (< fr., germ.) s. n. Silicat natural hi-dratat de magneziu, cristalizat în sistemul monoclinic, uneori amorf, de culoare verzuie, negricioasă, brună sau pestriţă, format prin transformarea hidrotermală a rocilor ultrabazice. SERPENTINĂ (< fr.; {s} lat. ser-pentinus „ca de şarpe") s. f. 1. Traseu şerpuit al unui drum, realizat în regiuni accidentate şi alcătuit dintr-o succesiune de porţiuni rectilinii racordate prin curbe cu raze foarte mici, în scopul micşorării pantelor prin lungirea traseului; fiecare dintre curbele acestui traseu; p. ext. drum cotit. 2. (TEHN.) Tub, de obicei metalic, în formă de spirală, folosit ca schimbător de căldură; transferul de căldură se realizează între fluidul care circulă prin s. şi cel în care aceasta este scufundată. 3. Fâşie îngustă de hârtie colorată înfăşurată strâns, care, aruncată, se desfăşoară în spirală. SERPENTIN|T (< serpentin) s.n. (GEOL.) Rocă -metamorfică ultraba-zică; conţine preponderent serpentin, alături de oxid de crom, nichel, mangan, vanadiu, cobalt, crom, oxizi de fier, minerale din grupa platinei etc. Este utilizat la fabricarea cărămizilor refractare folosite în siderurgie. SERPUHOV [sierpuhef], oraş în Federaţia Rusă, pe râul Oka, la 90 km S de Moscova; 131 mii loc. (2002). Ind. metalurgică, textilă şi alim. Piaţă pentru cereale şi lemn. Observator astronomic. Centru de studii nucleare dotat cu accelerator de particule. Fundat în 1374. Devastat şi jefuit de tătari în 1382 şi 1408. Fortăreaţă construită în 1556 de Ivan IV (cel Groaznic). SERRA, Giandomenico (1885-1958), lingvist italian. Prof. la Univ. din Cluj (timp de 20 de ani). Studii de onomastică şi lexicologie („Elemente ale unei istorii lingvistice a Italiei meridionale"). SERRA DA ESTRELA [serre de i/trele], lanţ muntos hercinic în partea central-nordică a Portugaliei, alcătuit din granit, gnaisuri şi cuarţite, extins pe direcţie NE-SV, între râul Mon-dego la N şi fl. Tejo (Tago) la S, pe 65 km lungime şi 16-24 km lăţime. Alt. max.: 1 991 m (vf. Estrela, cel mai înalt din partea continentală a ţării). Expl. de wolfram. Păstorit. Pârtii de schi. SERRA DA MANTIQUEIRA [serre de metikeire], lanţ muntos în SE Braziliei, alcătuit din roci cristaline şi metamorfice, extins la NE de Săo Paulo, pe direcţie NE-SV, pe 320 km lungime, paralel cu ţărmul Oc. Atlantic. Versantul SE domină printr-un abrupt valea lui Rio Paraiba do Sul, iar cel nordic coboară lin spre interiorul ţării. Alt. max.: 2 787 m (Pico das Agulhas Negros. Aici se află parcul naţional Itatiaia (120 km2, creat în 1937). Pantele sunt acoperite cu păduri până la 2 000 m alt. după care urmează păşunile alpine SERRA DO MAR [serre du mar], lanţ muntos în SE Braziliei, extins pe 2 600 km, de-a lungul ţărmului Oc. Atlantic, alcătuit din graniţe, gnaisuri, cuarţite şi calcare cristaline. Alt. max.: 2 263 m. Versantul de E, abrupt, domină litoralul oceanic, iar cel de V coboară domol spre interiorul ţării. SERRANfA DE LA MACARENA v. Macarena. SERRA PACARAIMA v. Pacaraima. SERRANO Y DOMÎNGUEZ [serrano i domjr]ge0], Francisco, duce de la Torre (1810-1885), om politic şi general spaniol. Lider al partidului Uniunea Liberală (din 1867). Unul dintre conducătorii revoluţiei de la 1868-1874. Şef al guvernului provizoriu (1868-1869) şi regent (1869-1870). Preşedinte al tării (ian.-dec. 1874). SERRAULT 384 SERRAULT [sero], Michel (n. 1928), actor francez de teatru şi film. Roluri comice (un memorabil „Avarul“ pe scenă). Impune în cinematograful francez din anii 70-’90, ai sec. 20 un personaj original, neliniştitor, caustic, capabil de josnicii sub masca de om cumsecade şi neajutorat („Colivia cu nebune", „Arest preventiv", „Cărarea morţii", „Doctor Petiot", „Nelly şi dl. Arnaud"). SERRE [ser], Jean-Pierre (n. 1926), matematician francez. Prof. la College de France. Lucrări de topologie algebrică (spaţii fibrate) şi de teoria algebrică a numerelor. Medalia Fields (1954). SERT, Josep LluiS (1902-1983), arhitect spaniol. în 1939 a emigrat în S.U.A. Discipol al lui Le Corbusier. Prof. univ. la Harvard, unde i-a succedat lui Gropius. Lucrări de orientare funcţionalistă (Pavilionul spaniol republican la Expoziţia Internaţională de la Paris din 1937, Ambasada S.U.A. de la Bagdad, Centrul medical al univ. Harvard). Lucrări teoretice („Pot să supravieţuiască oraşele noastre?"). SERTĂO (< portug.), denumire regională, în NE Braziliei, pentru ţinuturile din interior cu vegetaţie lemnoasă dispersată, xerofilă. SERTAR (< ngr.) s. n. 1. Cutie făcând parte dintr-o mobilă, care se scoate printr-o mişcare de alunecare şi care este folosită pentru păstrarea diferitelor obiecte. 2. Organ de maşină al unui sistem de comandă care, printr-o mişcare de alunecare, deschide sau închide orificiul de acces al unui fluid (ex. în cilindrul unei maşini termice). SERTIZA (după fr. sertir) vb. I tranz. A efectua o sertizare. SERTIZARE (< sertiza) s. f. 1. Sistem de fixare a unei pietre ornamentale într-o montură metalică prin îndoirea marginilor monturii sau a unor gheare ale ei. 2. (TEHN.) Operaţie de reducere, prin deformarea plastică a secţiunii la capătul unei piese tubulare, în vederea asamblării ei cu o altă piesă. SERTORIUS, Quintus (c. 123-72 î.Hr.), general roman. Partizan al lui Marius. După victoria lui Sylla în Războiul civil, a condus rezistenţa armată a popularilor în Spania (80-72 î.Hr.) extinzându-şi autoritatea asupra celei mai mari părţi a peninsulei. Asasinat. SERTURNER, Friedrich Wilhelm (1783-1841), farmacist german. Analizând opiul, a descoperit morfina (1817), împreună cu farmacistul francez J.F. Derosue. SERUMALBUMINĂ (< fr. {i}) s. f. Grup de fracţiuni proteice din plasma sangvină, hidrosolubile, constituind 60% din totalul proteinelor serice. SERUMGLOBUUNĂ (< fr. {i}) s. f. Grup de globuline prezente în plasma sangvină, separabile prin electro-foreză, cu o structură moleculară şi proprietăţi fizico-chimice deosebite; au rol în producerea de anticorpi. SIzRUSl£R [seruzie], Paul (1865-1927), pictor şi estetician francez. Post impresionist. Iniţiator al grupului nabiştilor, partizan al picturii cu tente plate sub influenţa lui Gauguin („Drum de seară", „Ceaţa dimineţii", „Natură moartă"). Eseuri („A.B.C.-ul picturii"). SERV, -Ă (< lat.) s. m. şi f. (în Ev. Med., în Apusul Europei) Ţăran dependent de stăpânul feudal; iobag, şerb. SERVAIS [serve], Raoul (n. 1928), regizor belgian. Personalitate proeminentă a filmului de animaţie europeană. Realizator al unor parabole cu substrat politic, inspirate din problematica actualităţii, care păstrează unitatea stilistică, dar au o grafică radical schimbată de la o operă la alta („Chromophobia", „Sirene", „A vorbi sau a nu vorbi", „Operaţiunea X 70", „Harpya"). SERVAJ (< fr.) s. n. (în Ev. Med., în Apusul Europei) Starea de serv; iobăgie, şerbie. SERVAL (< fr.; cuv. port.) s. m. Felină cu blană cafenie-gălbuie, cu numeroase pete mici negre dispuse relativ regulat, cap mic, urechi mari, coadă relativ scurtă (Felis serva!). Adultul atinge până la 1 m lungime. Trăieşte în Africa (la S de Sahara), îndeosebi în savane şi în ţinuturi muntoase. Se hrăneşte cu şerpi, şo-pârle, mamifere mici, păsări. Sin. pisică-tigru. SERVAN-SCHREIBER [servă-/rebeiir], Jean Jacques (n. 1924), publicist şi om politic francez. Unul dintre fondatorii revistei l’Express (1953). Preşedinte al Partidului Radical (1971-1979). Autor al unor best-se!leruri: „Sfidarea americană", „Sfidarea mondială". SERVANT (< fr.) s. m. Militar care deserveşte o gură de foc sau un alt mijloc de luptă. SERVANTĂ (< fr.) s. f. 1. (Livr.) Servitoare. 2. Bufet mic de sufragerie, pe care se pun tacâmurile şi vesela de schimb pentru masă. SERVER (INFORM.) (< engl.), s.n. Calculator care administrează resursele unei reţele, furnizând servicii multiple utilizatorilor. SERVETO, Miguel (1509-1553), teolog şi medic spaniol. Pasionat de teologie şi de conflictul dintre catolici şi protestanţi; a respins dogma Trinităţii („Despre erorile Trinităţii", „Restaurarea creştinismului"), fapt pentru care a fost considerat eretic şi ars pe rug. De asemenea, este autorul unei lucrări privitoare la profeţii („Biblia sacra ex Santis Pagnini trans-latione"). în domeniul medicinei a descris printre primii circulaţia sângelui prin plămâni (1533). SERV! (< fr-, lat.) vb. IV 1. Tranz. Â îndeplini anumite funcţii, anumite îndatoriri faţă de cineva; a sluji. ♦ Intranz. A funcţiona ca...; a lucra ca om de serviciu. ♦ A acţiona pentru cineva sau în interesul cuiva ori a ceva; a susţine, a sprijini. 2. Intranz. (Despre lucruri) A fi bun la..., a fi de folos la..., a face uz de..., a întrebuinţa. 3. Tranz. A da, a pune la masă bucate, băuturi etc. ♦ A trata pe cineva cu ceva; a da să mănânce. ♦ Refl. A lua din bucatele sau băuturile puse pe masă pentru a mânca. 4. (Despre vânzători, meseriaşi etc.) A oferi solicitanţilor mărfurile cerute; a executa o comandă. ♦ A asigura o prestare de serviciu. 5. Tranz. (La unele jocuri sportive cu mingea) A pune mingea în joc. ♦ (La jocul de cărţi) A pune cărţile în joc. SERVIABIL, -Ă (< fr.) adj. Care face cu plăcere un serviciu; înda-toritor, săritor, amabil. SERVIABILITATE (< fr.) s. f. însuşirea de a fi serviabil. SERVjCIU (< fr., it.) s. n. 1. Acţiunea, faptul de a servi, de a sluji; formă de muncă prestată în folosul cuiva. + Slujbă, post, loc de muncă. 2. Sector al economiei în care se desfăşoară o activitate utilă, menită să satisfacă anumite nevoi sociale fără să se materializeze în produse (ex. comerţ, transport, servicii destinate întreprinderilor şi persoanelor fizice, sănătate, învăţământ etc.). 3. Subdiviziune, fără personalitate juridică, a unei întreprinderi sau instituţii. 4. S. militar = s. la care sunt obligaţi, prin lege, cetăţenii unui stat pentru a se instrui din punct de vedere militar în rândurile forţelor armate. 5. S. divin (sau religios) = cultul divinităţii, exprimat prin cuvinte şi gesturi rituale. 6. Ajutor, sprijin dat cuiva într-o anumită împrejurare. 7. Asortiment de veselă, de lenjerie, de 385 SESSHU tacâmuri etc. pentru masă. 8. Mulţimea ordonată în timp a regimurilor succesive ale unui sistem tehnic. 9. Unitate tehnică sau ansamblu de unităţi tehnice asemănătoare, dispunând de instalaţii tehnice care contribuie la desfăşurarea în bune condiţii a unei activităţi tehnice, industriale sau publice principale (ex. serviciul alimentării cu apă al unei localităţi, serviciile auxiliare ale unei uzine etc.). ^ S. postvânzare = s. oferit de producător clienţilor sub formă de instalare, reparaţii, întreţinere, înlocuire totală în caz de deteriorare majoră. 10. (FIN.) S. de investiţii financiare = activităţi profesionale constând în operaţiuni cu valori mobiliare, instrumente financiare sau drepturi aferente acestora, pe cont propriu sau în numele unor terţi, şi servicii accesorii sau conexe. ^ S. anual al datoriei = sumă de bani necesară pentru plata dobânzii anuale şi pentru rambursarea ratelor de credit scadente în fiecare an, la nivelul unei întreprinderi. SERVIEN [servie], Pius (pseud. lui Şerban Coculescu) (1902-1959), matematician, poet şi estetician român. Stabilit la Paris (1927), cercetător la Centrul Naţional de Cercetări Şţiinţifice (1948). Unul dintre precursorii studiului matematic al limbajului poetic („Les Rythmes comme introduction physique â l’esthetique...", „Esthetique, Peinture, Musique, Poe-sie, Science"). Iniţiator al esteticii ştiinţifice („Estetica", „Ştiinţă şi poezie"). Contribuţii în teoria probabilităţilor. SERVIETĂ (< fr.) s. f. Geantă dreptunghiulară din piele sau din alte materiale, în care se poartă acte, caiete, cărţi, rechizite etc. SERVJL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Slugarnic, linguşitor, supus. 2. Fig. Care urmează îndeaproape un anumit model; care nu are originalitate (ex. imitaţie servilă). ♦ (Despre traducători) Care se ţine în mod formal de original, neglijând (şi alterând) conţinutul. SERVILISM (< fr.) s. n. Stare, atitudine servilă; caracter servil; slugărnicie. SERVITOR, -OARE (< fr.) s. m. şif. Persoană angajată în serviciul cuiva (de obicei pentru treburi casnice); p. ext. orice persoană care lucrează la un stăpân; slugă. SERVITUTE (< lat.) s. f. (în Ev. Med., în Apusul Europei) Condiţia de dependenţă faţă de stăpânul feudal care greva asupra persoanei (ex. capitaţia, legarea de pământ etc.). ♦ Obligaţie, constrângere. ♦ (DR.) Sarcină care grevează asupra unui imobil (casă, teren), numit fond aservit, în favoarea altuia, numit fond dominant, şi care ia naştere, în principiu, prin voinţa proprietarilor celor două fonduri (ex. s. de trecere, de vedere etc.). SERVIUS TULLIUS, al şaselea rege legendar al Romei (578-535 î.Hr.). I se atribuie împărţirea societăţii romane, pe principiul terit., în trei triburi a 10 curii (fiecare cu câte 10 ginţi) şi pe principiul cenzitar, în cinci clase, care alcătuiau fiecare un anumit număr de unităţi militare (centurii). SERVO- (< fr.; {s} lat. servus „sclav"). Element de compunere care intră în denumirea unor sisteme tehnice (sau a unor mărimi caracteristice acestora), în care, cu ajutorul unei energii mici, folosite pentru comandă, se declanşează dezvoltarea unei energii utile mari. SERVOCOMANDÂ (< fr.) s. f. Co-mandă automată sau semiautomată la care forţa de iniţiere este amplificată prin utilizarea energiei produse de o sursă auxiliară. SERVOFRÂNĂ (< servo- + frână, după fr. servofrein) s. f. Mecanism de frânare având rolul de a substitui energia musculară necesară la frânare. SERVOMECANjSM (< fr.) s. n. Mecanism al unui regulator, prin care acesta acţionează asupra mărimii sau a parametrului de reglat. SERVOMOTOR (< fr., engl.) s.n. Motor (electric, hidraulic sau pneumatic) care acţionează elementul de execuţie al unui sistem tehnic, transformând un semnal aplicat la intrare într-o mişcare de cele mai multe ori de rotaţie şi folosind o sursă auxiliară de energie. SERVOREGLARE (< servo- + reglare) s. f. Reglare automată prin care forţa exercitată asupra elementului activ al regulatorului este adusă la valoarea necesară printr-un aport de energie auxiliară (de obicei prin intermediul unui servomotor). SERVUS (< germ., lat.) interj. (Reg.) Formulă familiară de salut. SESAM (< fr.) s.n. (BOT.) Susan. SESAMOID, -Ă (< fr.; fe} gr. sesamon „susan" + edios „aspect") adj. Care seamănă cu un grăunte de susan, -v* Oase sesamoide = oase mici, rotunjite, care se dezvoltă în mod normal în grosimea unor tendoane musculare, în special ale mâinii sau piciorului; sunt în număr variabil. SESCVIOXjD, s.m., oxid cu trei atomi de oxigen, ex. s. de fier (Fe203), s. de aluminiu (Al203); se desprind prin alterare înaintată din reţelele cristaline ale mineralelor, constituind un component important al părţii minerale a solului, adesea şi sub formă de hidroxizi. SESCVIPLAN (< fr.; {s} lat. sesqui „o dată şi jumătate mai mare" + fr. plan) s. n. Avion biplan la care suprafaţa planului inferior reprezintă aproximativ jumătate din suprafaţa planului superior. SESCVITERPENE (< fr.) s. f. Hidrocarburi nesaturate din clasa terpenelor (H15C24), care pot fi considerate ca trimeri ai izoprenului. Se găsesc în diferite uleiuri eterice. SESIE (< lat.) s. f. (în Ev. Med., în Transilvania) Denumire a lotului de pământ, parte dintr-un domeniu, asupra căruia ţăranul dependent avea drept de posesiune în schimbul rentei către stăpânul feudal; putea fi transmis ereditar. SESjL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre frunze) Lipsit de peţiol; (despre flori sau fructe), lipsit de peduncul. SESIUNE (< fr., lat.) s. f. (DR.) Perioadă de timp în care membrii unui organ reprezentativ ai unui for ştiinţific ori ai unei organizaţii internaţionale se întrunesc pentru a discuta şi a rezolva probleme de o deosebită importanţă intrând în atribuţiile lor; p. ext. şedinţele ţinute în această perioadă de timp. ^ S. de examene = (în învăţământul superior) perioadă de timp în cursul căreia se dau examene. SESIZA (după fr. saisir) vb. I tranz. 1. Â pătrunde cu mintea, a pricepe, a înţelege; a observa, a descoperi. ♦ Refl. A lua cunoştinţă, a ţine seama (de ceva). 2. A înştiinţa o autoritate (în scris) despre un caz care trebuie cercetat; a se adresa unui organ de jurisdicţie pentru rezolvarea unei pricini. SESIZABIL, -Ă (< sesiza) adj. Care poate fi perceput, sesizat, cunoscut. SESIZARE (< sesiza) s. f. Acţiunea de a sesiza; pricepere; înţelegere; concr. încunoştinţare (scrisă), aviz. SESIZOR (< sesiza) s. n. (TEHN.) Organ al unui regulator prin intermediul căruia se efectuează sesizarea unei mărimi şi transformarea ei în forma adecvată procesului de reglare. SESOSTRIS v. SENUSRET. SESSHO [ses/u] (Toyo) (1420-1506), pictor peisagist japonez. A studiat în China, fiind influenţat de pictura din epoca Sun. Desen incisiv, gamă cromatică restrânsă, de o mare subtilitate („Cascadă", „Cocor pe stâncă"). Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. SESTERŢ 386 Avers Revers Sesterţ SESTERŢ (< lat.) s. m. Monedă romană la început de argint, mai târziu de bronz. SESTLAV (sec. 11), căpetenie feudală din Dobrogea. Menţionat de Ana Comnena în „Alexiada". SESTQN s. n. (BIOL.) Totalitatea corpurilor vii (bioseston) şi moarte (abioseston) în mediul acvatic. SET (< engl., fr.) s. n. 1. Parte dintr-o întâlnire sportivă, limitată de epuizarea unui timp^sau de realizarea unui scor convenţional (la volei sau la tenis). 2. Garnitură (3; 5). SET, patriarh biblic, al treilea fiu al lui Adam şi al Evei, născut după ce Abel a fost ucis de Cain. Se spune că a trăit 912 ani. SETAVERAJ (< fr.) s. n. Raport între numărul seturilor (1) câştigate şi cele pierdute, în unele jocuri sportive (volei, tenis). SETĂ (< lat. seta), s.f. Formaţiune alungită, ţepoasă sau filiformă, rigidă. Ex. perii aspri, rigizi, prezenţi pe tulpină, frunze, caliciu, la unele plante; proeminenţele ţepoase, goale pe dinăuntru, ale epidermei la unele insecte; perii (cheţii) chitinoşi ai viermilor anelizi. SETCĂ (< rus.) s. f. Unealtă de pescuit (în special pentru scrumbie şi cegă) formată dintr-o plasă mare (cu lungimea de 20-50 m şi lăţimea de 1,5-5 m) confecţionată din aţă subţire şi care este fixată în apă cu ajutorul a două odgoane, cel superior cu plute, iar cel inferior cu greutăţi. SETE (lat. sitis) s. f. Stare fiziologică complexă constând din senzaţia particulară de uscăciune a mucoasei gurii şi a gâtului şi impul-siunea de a bea, determinate de deshidratarea ţesuturilor organismului. ♦ Dorinţă aprinsă; dor. <0> Loc. Cu sete = cu nesaţ; cu forţă, cu violenţă. S^TE [set], oraş în S Franţei (Languedoc-Roussillon), situat pe ţărmul G. Lion al M. Mediterane la poalele m-ţilor Saint-Clair, la 29 km SSV de Montpellier; 66,4 mii loc (1999). Port comercial pentru exportul vinului şi al produselor petroliere. Rafinărie de petrol (Frontignan). Constr. navale. Ind. chimică, a fosfaţilor, cimentului şi alim. (conserve de peşte, alcool). Institut de biologie marină. Muzeu memorial „Paul Valery". Staţiune balneară. Până în 1827 s-a numit Cette. SETH (în mitologia egipteană), zeu al forţelor răului. A fost considerat, iniţial, o divinitate războinică şi protectorul faraonilor; mai târziu a întruchipat principiul răului, personificarea deşertului arid. Asasin al fratelui său, Osiris, a fost asimilat apoi cu acesta. Generaţiile următoare l-au considerat duşmanul tuturor zeilor şi i-au distrus templele. Grecii l-au numit Typhon. SETI, numele a doi faraoni egipteni din dinastia 19. Mai important: S. I (1318-1304 î.Hr.), fiul lui Ramses I. A organizat ample campanii de cucerire în Liban, Palestina şi Fenicia. în timpul lui s-au construit o serie de temple pe valea Nilului, dintre care cel mai cunoscut este sanctuarul de la Abydos. SâTIF (STIF), oraş în N Algeriei, situat la poalele m-ţilor Atlasul Mic (Tell Atlas), la 1 100 m alt., pe Wadi Bou Sellan, la 97 km VSV de Constantine; centrul ad-tiv al villayatului omonim; 211,8 mii loc. (1998). Nod de comunicaţii. Centru comercial. Piaţă agricolă pentru cereale şi animale. Ind. textilă (covoare, ţesături din lână), pielăriei, de prelucr. a lemnului şi alim. Universitate (1978). Ruinele unei fortăreţe bizantine. Necropolă romană. Colonie romană (97 d.Hr.) cu numele Sitifis şi centrul ad-tiv al prov. romane Mauretania Sitifensis, creată în 297. Important oraş în timpul Imp. Bizantin. Aici a avut loc o revoltă antifranceză (1945), când au fost omorâţi peste Seth 100 de europeni, iar ca replică au fost masacraţi între 6 000 şi 8 000 de musulmani. SETILĂ (în mitologia românească), personaj fabulos din basmele populare româneşti, înzestrat cu forţa de a bea heleşteie întregi, din cauza setei nepotolite. îl ajută pe Făt-Frumos în toate acţiunile sale. V. şi însoţitori năzdrăvani. SETONAIKAI sau SETO NO UCHI (MAREA INTERIOARĂ sau MEDI-TERANA JAPONEZĂ), mare cu ţărm neregulat, extinsă pe direcţie SV-NE, pe 435 km lungime şi 6-58 km lăţime, între ins. Honshu la N şi NE, ins. Shikoku la S şi ins. Kyushu la V; 9,5 mii km2; ad.: 20-40 m. Comunică cu Oc. Pacific prin str. Akashi şi Naruto, la NE, şi str. Bungo la SV, iar cu str. Coreei şi M. Japoniei prin str. Shimonoseki la V. Are peste 300 de ins. (mai mari: Awaji, Shodo, Nishi-Nomi, Yashiro) şi mai multe golfuri (osaka, Hiroshima, Beppu ş.a.). Numeroase oraşe industriale sunt situate pe ţărmurile sale (Osaka, Kobe, Wakayama, Tokushima, Taka-matsu, Hiroshima, Matsuyama, Oiţa ş.a); datorită caracterului de mare închisă, este puternic poluată. SETON, Ernest Thompson (1860-1946), scriitor şi pictor animalier canadian de limbă engleză. „Soarta animalelor sălbatice", „Vieţile celor vânaţi" şi „Cartea pădurii" sunt lucrări pline de interes, ilustrate cu desene marginale executate de autor. SETON-WATSON [sj :tn-uotsn], Robert William (1879-1951), istoric britanic. Prof. univ. la Londra. Specialist în istoria Europei Centrale şi de Sud-Est. A susţinut cauza unităţii politice a românilor („Istoria românilor"). M. de onoare al Acad. Române (1923). SETOS, -OASĂ (< sete) adj. Care suferă de sete; însetat. ♦ Avid, dornic de ceva. SETTER (< engl.) s.m. Grup de rase de câini de vânătoare şi companie, cu forme armonioase, părul lung şi ondulat, cu urechi mari, clă-păuge; afectuos şi inteligent, de talie relativ mare (56^68 cm înălţime). S. irlandez, de culoare roşu acaju, este un excelent câine de aret, folosit în special pentru vânat de baltă. S. englez, bicolor sau tricolor (pe fond alb pete şi pigmentaţii negre, galben-ma-ronii, maronii-roşcate) este considerat un câine de vânătoare multilateral, foarte bun la vânatul cu pene. S. Gordon, rasă scoţiană, este negru cu „pete de foc", fiind considerat unul dintre cei mai decorativi câini de companie. 387 SEVASTOPOL SETTERLIND, Bo (1923-1991), scriitor suedez. Original poet al naturii („Poeme din Gotland“, „Călătorie interioară", „Cer înstelat"). Piese de teatru de inspiraţie mistică („Credo"). SETOBAL, oraş în SV Portugaliei, situat în estuarul lui Rio Sado, la 43 km SE de Lisabona; 99,9 mii loc (2001). Port comercial (pentru exportul de vin, portocale, struguri ş.a.). Constr. navale. Ind. chimică (super-fosfaţi), mat. de constr. (ciment), sticlăriei, ceramicii, textilă (prelucr. iutei), farmaceutică şi alim. (conserve de peşte). Viticultură. Plantaţii de portocali. Piaţă agricolă (vin). Pescuit. Staţiune balneoclimaterică. Biserica mănăstirii Jesus Crist (1490, cu refaceri din sec. 17), în stil gotic, cu decoraţii în stil manuelin. Oraşul actual s-a dezvoltat pe vatra oraşului roman Cetobrija, distrus în anul 412 d.Hr. de valuri uriaşe. Reşedinţa favorită a regelui Joăo II (1481-1495). Oraşul a fost distrus în mare parte de cutremurul din 1755 (atunci s-a dărâmat şi castelul Săo Felipe). Turism. SEU (lat. sebum) s. n. Grăsime animală obţinută din ţesuturile grase ale bovinelor, ovinelor şi cabalinelor, utilizată în scopuri industriale (rar în alimentaţie). ♦ Fig. Bunăstare, bogăţie. SEUL (SEOUL, SOUL [seul] sau KYONG SONG), cap. Rep. Coreea, situată în NV ţării, la poalele m-ţilor Pukhan, pe râul Han, la 60 km E de ţărmul Mării Galbene, la 55 km S de zona demilitarizată stabilită între cele două Corei în 1953; 9,8 mii. loc. (2000). Nod de comunicaţii. Aeroportul Kimp’o. Metrou. Pr. centru economic, politic, financiar-bancar, comercial, cultural-ştiinţific şi turistic. Ind. metalurgică (oţel), a constr. de maşini (autovehicule), chimică, electronică şi electrotehnică, de prelucr. a cauciucului, textilă, încălţămintei, tipografică, alim. Muzeul Naţional (1908); Muzeul Naţional al Ştiinţei (1926); Muzeu Naţional de Artă Modernă; Bibliotecă Naţională (1923), cu c. 3 mii. voi.; Biblioteca Universitară (1946), cu c. 2 mii. voi.; Orchestră simfonică; Teatru Naţional; Operă; Institut Naţional de muzică clasică; universităţi, între care: Yonsei (1885), Univ. Coreii (1905); Univ. pentru fete »Ewha“ (1886). Academia Naţională de Ştiinţe (1964); Academia de Studii coreene (1978). Grădină botanică; Grădină zoologică. Stadion olimpic. Complexul sporturilor (construit în 1986). Sediul celei de-a 24-a sdiţii a Jocurilor Olimpice de vară (1988). Palatele imperiale Kyongbok (construit în 1392, în timpul dinastiei Yi, şi reşed. imperială între 1392 şi 1592, azi adăposteşte Muzeul Naţional), Toksu (sec. 15, reşed. imperială în anii 1593-1611), Ch’angdok (1405), care conţine chivotul imperial Chongmyo, datând din 1395, fostă reşed. imperială în perioada 1611-1872; pe ins. Youido de pe râul Han se află clădirea Adunării Naţionale şi Muzeul Războiului; Templele Pong-wunsa şi Shinhungsa; Pagodă (sec. 15); catedrală romano-catolică; Turnul Soul; Primăria; 20 de poduri peste râul Han. Fondat în 1096 cu numele Hanjang. Distrus de invazia mongolă în 1231. Capitala întregii Corei din 1394 şi până în 1910, când a fost instituit protectoratul Japoniei asupra Coreei. Reşed. autorităţilor japoneze de ocupaţie (1910-1945) şi a administraţiei militare americane (1945- 1948). Din 1953 oraşul a început să cunoască o amplă campanie de reconstrucţie. SEUPHOR (Fernand Louis Bercke-laers, zis), Michel (1901-1999), scriitor şi grafician francez de origine belgiană. După 1918 participă la manifestările contestatare din ţara lui de obârşie: înfiinţează la Anvers revista Het Overzicht (Panorama, 1921-1925), care va deveni una dintre principalele publicaţii ale avangardei internaţionale. Stabilit la Paris în 1925, fondează revistele „Documentele spiritului nou", 1927 şi „Cerc şi pătrat", 1930, aceasta din urmă, organ al grupării întemeiate în anul precedent. In afara volumelor de versuri şi a romanelor de clară orientare suprarealistă, va publica, după 1945, mai multe texte critice care îi vor consolida prestigiul unuia dintre principalii teoreticieni ai artei moderne. SEURAT [sora], Georges (1859- 1891), pictor francez. Maestru al neo-impresionismului, iniţiator al divizionis-mului (2). A influenţat pictura fovistă, cubismul şi constructivismul („O duminică după-amiază pe insula La -a Georges Seurat. „Circul" Grande Jatte", „Circul", „Tărăboiul", „Parada"). Remarcabil desenator. SEVAN, lac de origine tectonică situat în E Armeniei, în pod. Armeniei, la 1 905 m alt.; 1,4 mii km2 (cel mai mare din ţară şi din zona Caucazului); ad. max.: 98,7 m. Separat în două de o îngustare: Micul Sevan în NV şi Marele Sevan în SE. Bogat în peşte. Faună şi floră endemice (în 1978 s-a înfiinţat Parcul Naţional S.). Drenat de râul Hrazdan (sau Razdan), afl. al râului Araks, pe care au fost construite (1940-1978) şase hidrocentrale. în Antic, s-a numit Lychnitis. De-a lungul ţărmurilor lacului supravieţuiesc mai multe biserici vechi. SEVASTOPOL, oraş în SE Ucrainei, în SV pen. Crimeea, pe ţărmul golfului omonim al Mării Negre, la 64 km SV de Simferopol; 378 mii loc. (2001). Port comercial şi bază militară navală. Arsenal. Constr. navale. Ind. textilă, de prelucr. a lemnului şi alim. Staţiune balneară. Muzeu de istorie. Teatre. Catedralele Seul. Vedere generală SEVASTRE 388 Sf. Vladimir (1888) şi Sfinţii Petru şi Pavel (1843-1848). Pe un promontoriu din apropierea oraşului se află ruinele coloniei greceşti Chersones, întemeiată în 421 Î.Hr., perioadă în care întreţinea relaţii comerciale cu oraşele Tomis, Histria şi Callatis de pe ţărmul V al Mării Negre. A făcut parte din Regatul Bosporan sau Bosporul Cimmerian, apoi din Regatul Pont; anexat de Imp. Roman în anul 63 î.Hr., iar mai târziu, de la sfârşitul sec. 4, de Imp. Bizantin (până în sec. 10), când a cunoscut o dezvoltare economică remarcabilă; în Ev. Med. s-a numit Herson sau Corsun. Cucerit în 989 de Vladimir I Sveatoslavici, mare cneaz de Kiev (980-1015), care l-a inclus în stăpânirile sale; după 1204 a intrat în dependenţă de Imperiul Bizantin de Trapezunt. Din a doua jumătate a sec. 13 aici s-au aşezat negustori genovezi, ce au făcut un negoţ bănos invidiat de puternicii locului. în 1299 a fost devastat de căpetenia mongolo-tătară Nogai, iar la sfârşitul sec. 14 de către conducătorul Edighei; pentru mai multe sec. s-a aflat sub stăpânirea tătarilor crâmleni. în 1783 Imperiul Rus a cucerit Crimeea, şi la 3 iun. acelaşi an, aici - s-a încheiat construirea unei fortăreţe, iar apoi oraşul modern şi portul - numit S. în amintirea anticului oraş grecesc (10 febr. 1784), inaugurat în 1804, unde a fost instalată o puternică bază militară navală. în timpul Războiului Crimeii (1853-1856) a rezistat aproape un an (1854-1855) asediului anglo-franco-sard. Oraşul devastat de bombardamente a fost reconstruit; în timpul Războiului Civil din Rusia (1918-1920) a fost sediul trupelor albgardiste ce luptau împotriva bolşevicilor. în al Doilea Război Mondial, în 1941-1942, S. a luptat eroic, timp de 250 de zile, împotriva încercuirii armatelor germane, fapt pentru care i s-a decernat titlul de oraş-erou. Reconstruit din nou după distrugerile suferite de pe urma asediului german, a devenit principala bază navală rusească din Marea Neagră. Parlamentul Federaţiei Ruse l-a proclamat oraş rusesc în 1993; mai târziu, la 9 iun. 1995, s-a semnat un acord între Federaţia Rusă şi Ucraina referitor la împărţirea flotei exsovietice din Marea Neagră cu baza la S. (reconfirmat la 28 mai 1997), Federaţiei Ruse revenindu-i 4/5 din flotă, iar Ucrainei 1/5, stipulându-se că baza navală de la S. să fie folosită în comun. Săpăturile arheologice începute în 1827 (sistematic din 1876) au dat la iveală numeroase vestigii ale civilizaţiilor ce s-au succedat aici din sec. 5 Î.Hr. până în sec. 11-13. SEVASTRE, Ştefan (n. 1926, lonă-şeşti, jud. Galaţi), pictor român. Artă ce asociază vigoarea construcţiei cu sensibilitatea cromaticii; atât în pictura de şevalet, cât şi în lucrările de artă monumentală, el se îndreaptă spre o interpretare proprie a constructivismului, despre care s-a spus să dă naturii sensul unei imagini ce se regăseşte în ipostaza spirituală a subiectivităţii umane. şevĂ (< fr.) s. f. Lichid care circulă în vasele conducătoare ale plantelor, transportând substanţele nutritive. Prin vasele lemnoase circulă s. brută (apă şi săruri minerale preluate de rădăcini din sol sau din apă), iar prin vasele liberiene s. elaborată (suc bogat în substanţe organice sintetizate prin procesul de fotosinteză). ♦ Fig. Izvor de energie; vigoare, putere. SEVER, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre oameni; şi adv.) Fără indulgenţă; riguros, exigent; pretenţios. ♦ (Despre aspectul, manifestările oamenilor) Lipsit de blândeţe, aspru, grav; serios, solemn. ♦ (Despre noţiuni abstracte) Care nu admit abateri de la normele stabilite; rigid. 2. Lipsit de ornamente (inutile); sobru, auster. SEVEREANU-DIMITRESCU, Constantin (1840-1930, n. Bălţaţi, azi com. Dumbrava, jud. Mehedinţi), medic român. Prof. univ. la Bucureşti. Promotor al chirurgiei moderne şi al radiologiei medicale în România. A introdus antisepsia şi utilizarea examenelor radiologice pentru precizarea diagnosticului unor boli interne. SEVERI, dinastie de împăraţi romani (193-235), întemeiată de Sep-timiu Sever. SEVERI, Francesco (1879-1961), matematician italian. Prof. univ. la Roma şi Padova. Fondator (1938), la Roma, al Institutului Naţional de Matematică. Promotor al unor noi direcţii de cercetare în geometrie algebrică („Tratat de geometrie algebrică11, „Funcţii cvasiabeliene11). M. de onoare al Acad. Române (1938). SEVERINI, Glno (1883-1966), pictor italian. Reprezentant al futurismului („14 iulie 1913“), a practicat şi cubismul, apoi s-a consacrat decoraţiei religioase în frescă şi mozaic; lucrări influenţate de realismul magic („Maternitate11, „Natură moartă11). Studii teoretice („De la cubism la clasicism11, „Aprecieri asupra artei figurative11). SEVERITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Asprime, exigenţă, stricteţe, rigurozitate. 2. Austeritate; sobrietate. SEVERN [seven] 1. Fl. în S-SE Canadei, în NV prov. Ontario; 980 km. Izv. din lacul Finger, curge pe direcţie SV-NE, drenează lacul Sandy şi se varsă în G. Hudson la Fort Severn. Afl. pr.: Fawn şi Sa-chigo. Descoperit în 1631 de căpitanul englez Thomas James. 2. (în dialectul welsh: Hafren) fl. în SV Marii Britanii; 290 km. Izv. de pe pantele NE ale masivului Plynlimon (Pumlumon) din m-ţii Cambrieni, din pen. Wales, curge pe direcţie SV-NE până la Shrewsbury, după care se arcuieşte puternic, schimbându-şi cursul către SE şi S, trecând prin Worcester, iar în aval de Gloucester se îndreaptă către SV, vărsându-se printr-un lung estuar în G. Bristol al Oc. Atlantic. Afl. pr.: Vyrnwy, Avon, Wye. Comunică prin canale cu Tamisa şi Trent. Navigabil. în Antic, s-a numit Sabrina. SEVERNAIA OSETIA v. Osetla de Nord. SEVERNAIA ZEMLEA, arh. aparţinând Federaţiei Ruse, situat în Oc. Arctic, între M. Kara la V şi M. Laptev la E, în apropiere de capul Celiuskin, de care este separat prin str. Vilkiţki; 37,6 mii km2. Ins. pr.: Oktiabrskoi Revoluţii, Bolşevik, Komsomoleţ, Pionier. C. 48% din supr. uscatului este acoperită cu gheaţă de peste 400 m grosime. Relief vălurit cu alt. max. de 965 m. Climă arctică, aspră, cu precipitaţii reduse (400 mm/an), cu ierni lungi 9-10 luni pe an, cu temp. sub -30°C, şi veri foarte scurte, cu temp. de 1-2°C. Vegetaţie de tundră; faună de tip arctic. Descoperit în 1913. SEVERODVINSK, oraş în NV Fe: deraţiei Ruse, situat pe ţărmul Mării Albe, în delta fl. Dvina de Nord, la 35 km NV de Arhanghelsk; 201,5 mii loc. (2002). Port comercial pentru exportul lemnului. Constr. şi reparaţii navale. Ind. de prelucr. a lemnului (cherestea) şi metalelor, a mat. de constr., a confecţiilor şi alim. Pescuit, între 1938 şi 1957 s-a numit Molotovsk. SâVIGNâ [sevine], Marle de RABUTIN-CHANTAL, marchiză de (1626-1696), scriitoare franceză. Corespondenţa sa (peste 1 500 de scrisori), publicată postum (1726), constituie un preţios document asupra epocii, relevând totodată un subtil scriitor analist, un stilist remarcabil prin spontaneitate şi precizie şi un rafinat portretist. SEVILLA [sevjXa], oraş în SV Spaniei, centrul ad-tiv al comunităţii autonome Andaluzia, situat pe stg. fl. Guadalquivir, la 87 km NNE de ţărmul G. Câdiz al Oc. Atlantic şi 550 km SV de Madrid; 684,6 mii loc. (2001). Port fluvio-maritim pentru exportul de vin, citrice, măsline, fructe ş.a. Aeroport. Nod de comunicaţii. Constr. navale, aeronautice, de maşini agricole, de armament şi de utilaje industriale. Ind. metalurgică, electrotehnică, petrochimică, textilă, SEXISM ceramicii, porţelanului, de prelucr. a lemnului (mobilă), a tutunului, a cânepei şi iutei, farmaceutică, cosmeticii (săpun, parfumuri) şi alim. (ulei de măsline, conserve, vin, ciocolată ş.a.). Piaţă agricolă pentru cereale, orez, tutun, fructe, bumbac, citrice, vin, măsline ş.a. Bursă. Universitate (1502), fundată de regina Isabela I. Muzeu de artă; Muzeu memorial „El Greco“. Vechi centru artizanal de prelucr. a metalelor (bijuterii, arme albe ş.a.). Turism. în 1929, la S. a avut loc Expoziţia ibero-americană, deschisă în parcul Maria Luisa. Noul târg anual ibero-american a fost inaugurat în 1961. în 1992, S. a fost sediul Expoziţiei universale „EXPO ’92“. Monumente: catedrala Santa Maria (episcopală), în stil gotic târziu, cu elemente baroce, construită în anii 1402-1506, pe locul unei vechi moschei, are 126 m lungime, 83 m lăţime 37 m înălţime, ocupând 11 850 m2. Păstrează picturi murale interioare executate de maeştrii Murillo, El Greco, Zurbarân şi Alonso Cano, a fost reconstruită parţial după cutremurul din 1888. Palatul Alcazar, în stil gotic cu elemente maure (1181, cu adăugări din sec. 14), parţial distrus în 1936 şi refăcut ulterior; oraşul are 64 de turnuri, între care se remarcă Torro del Oro (1220) şi Giralda (1184— 1190) - fost minaret, reconstruit în stil gotic după izgonirea maurilor în 1248, înalt de 83 m, cu o statuie din bronz în vârf numită „Giraldilla“; casa La Lonja (1599) devenită (din 1794) „Archivo General de las lndias“; clădirea Primăriei (prima jumătate a sec. 16); numeroase construcţii în stil maur, ziduri de incintă vizigote, porţi, moschei ş.a. La 8 km NV de S. se află ruinele oraşului roman Italica (locul de naştere al împăraţilor romani Traian şi Adrian), cu un impresionant amfiteatru. Centrul istoric şi religios a fost inclus (în 1985) în Patrimoniul cultural universal. întemeiată de fenicieni, S. a devenit un oraş înfloritor (Hispalis). Cucerit de romani (45 î. Hr.) a devenit centrul ad-tiv al prov. romane Baetica, cu numele Julia Romula, apoi oraşul principal al Regatului vandal (428), preluat de vizigoţi în 507; aici a desfăşurat o intensă activitate culturală şi religioasă învăţatul Isidor (c. 560-636), arhiepiscop de S. (ulterior sanctificat). Cucerit de mauri în 712, devenind un important centru comercial şi cultural cu numele Ixvillia, iar din 1026 capitala emiratului omonim, având în frunte conducători Almohazi. La 2 nov. 1248, S. a fost cucerit de creştinii spanioli în timpul regelui Castiliei, Ferdinand III, dată la pare peste 400 000 de mauri au fost 'zgoniţi, luând calea exilului. Din sec. 15 devine un important centru al construcţiilor navale; de aici, din portul S. - Paloş a plecat (în 1492) în prima sa călătorie Cristofor Columb; a deţinut pentru multă vreme monopolul comerţului cu Lumea Nouă. SEVRAJ (< fr.) s. n. 1. încetarea alăptării unui sugar. 2. Privarea unui alcoolic sau a unui toxicoman de drogul său obişnuit. Datorită dependenţei fizice şi psihice dobândite, suprimarea bruscă creează tensiuni psihice şi modificări fiziologice greu de suportat (transpiraţie, lăcrimare, tremurături, greţuri, vomismente, crampe puternice, angoasă intensă, uneori halucinaţii şi stare de şoc). în cazul alcoolului se poate ajunge la delirium tremens. Pentru contracararea acestor stări, în curele de dez-alcoolizare sau dezintoxicare se asigură un control biologic şi sprijin psihiatric şi o susţinere temporară cu medicamente (anxiolitice, analgezice, antidepresive sau, în cazul drogurilor, o substanţă de înlocuire, metadona). ^ SâiVRES [se:vr], oraş în Franţa (île-de-France), situat pe stg. fl. Sena, în conurbaţia pariziană; 22,5 mii loc. (1999). Celebră manufactură de porţelanuri (1756). Ind. electronică şi electrotehnică, constr. de utilaj nuclear; materiale izolante. Muzeu naţional de ceramică (1823). Şcoală Naţională Superioară de Ceramică (1932). Sediul Biroului Internaţional de Măsuri şi Greutăţi. — Tratatul de pace de la unul dintre tratatele de pace ale sistemului Versailles, între Antantă şi Turcia (10 aug. 1920). Prevederile privind posesiunile turceşti din Europa au fost modificate, în urma Războiului greco-turc (1919-1922), la Conferinţa de la Lausanne (1923). SEWARD [si:werd] 1. Peninsulă în partea de V a Alaskăi, situată între G. Kotzebue la N, G. Norton la S şi str. Bering la V; 290 km lungime şi 209 km lăţime max. Ţărm neregulat, cu multe goifuleţe şi relief vălurit, cu alt. max. de 883 m (muntele Brooks). Locuită de eschimoşi. în extremitatea de V a pen. S. se află capul Prince of Wales, aflat la 65°39’ lat. N şi 168°12’ long. V, constituind cel mai vestic punct al continentului America de Nord. 2. Gheţar situat pe pantele S ale m-ţilor Saint Elias, în SE Alaskăi (S.U.A.) şi SV prov. Yukon Territory (Canada); 113 km lungime şi 69 km înălţime. SEX (< fr., lat.) s. n. 1. Diferenţiere morfofiziologică a organismelor în două categorii: masculi şi femele, în vederea reproducerii. Majoritatea animalelor inferioare şi a plantelor prezintă fenomenul de hermafro-ditism, iar animalele superioare şi unele plante fenomenul de gonocho-rism. 2. Fiecare dintre cele două categorii de vieţuitoare diferenţiate după organele genitale; bărbaţi sau femei, masculi sau femele. ^ Sexul tare (sau viril) = bărbaţii. Sexul slab (sau frumos) = femeile. V. şi sexual. SEXAGENAR, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană care a împlinit vârsta de 60 de ani. SEXAGESIMAL, -Ă (< fr.; {s} lat. sexagesimus „al şaizecilea“) adj. Referitor la împărţirea unui întreg în 60 de părţi egale. <0- Grad s. (simbol: °) = unghi egal cu a 90-a parte dintr-un unghi drept. Minut s. (simbol: ‘) = unghi egal cu a 60-a parte dintr-un grad sexagesimal. Secundă s. (simbol: “) = unghi egal cu a 60-a parte dintr-un minut sexagesimal. SEXAPjL (< engl.) s. n. Atracţie deosebită pe care o exercită o persoană asupra sexului opus. Se foloseşte uneori şi forma engl. sex-appeal. SEXISM (< fr.) s. n. Discriminare sexuală care funcţionează, de regulă, împotriva femeilor şi în favoarea bărbaţilor, la nivel individual, dar şi instituţional. SEXOLOG 390 SEXOLOG, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Specialist în sexologie. SEXOLOGjE (< fr.) s. f. Disciplină medicală care studiază sexualitatea şi problemele psihofiziologice. SEX RATIO (< lat.), raportul numeric dintre cele două sexe într-o populaţie. SEX-SIMBQL (< fr.) s. n. Vedetă care reprezintă idealul senzualităţii, al sexualităţii. SEXTANT (< fr. {i}; {s} lat. sextant- „a şasea parte") s. n. Instrument optic care serveşte la determinarea distanţei unghiulare dintre două repere terestre, a înălţimii unui astru deasupra orizontului etc.; principalele sale părţi componente sunt un sector circular gradat de la 0° la 60° şi o lunetă de vizare. SEXTANTUL (Sextans), constelaţie din regiunea Ecuatorului ceresc, situată între constelaţiile’ Leul şi Hidra. SEXTĂ (< germ., it.) s. f. Intervalul dintre două sunete la distanţă de şase trepte (ex. do-la). SEXTET (< germ., it.) s. n. Ansamblu format din şase voci sau din şase instrumente care execută o compoziţie muzicală. ♦ Lucrare muzicală scrisă pentru acest ansamblu. SEXTINĂ (< fr.) s. f. Poezie cu formă fixă, alcătuită din şase strofe şi jumătate, în care aceleaşi cuvinte revin la rimă într-o anumită ordine. Strofă de şase versuri. SEXTOLET (< fr.) s.n. Grup de şase note provenite din unirea a două triolete. SEXTUOR (< fr.) s.n. Bucată muzicală care se execută pe şase voci sau la şase instrumente. SEXTUPLU (< fr., lat.) adj. De şase ori mai mare, înşesit. SEXTUS EMPIRICUS (sec. 2-3), filozof, medic şi astronom grec. Discipol al lui Pyrrhon. Scrierile sale („Principiile filozofiei lui Pyrrhon", „Către matematicieni", „Către dogmatici" ş.a.) reprezintă^ o expunere a scepticismului antic. în medicină a fost partizanul observaţiei şi al analizei experimentale a fenomenelor patologice pentru a se descoperi remediile. SEXUAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la sex; care este privit din punctul de vedere al raportului dintre sexe; referitor la viaţa sexuală. <0* Caractere s. = caracteristici somatice care diferenţiază cele două sexe. C.s. primare cuprind organele legate direct de producerea, eliberarea şi schimbul de gameţi; includ gonadele, Sextant tractul genital, organele de acuplare. La animalele superioare şi la om, ca şi la majoritatea celorlalte specii animale, sunt condiţionate genetic. Există însă şi unele specii la care apariţia c.s. poate fi influenţată de condiţiile de mediu în timpul dezvoltării embrionului. C.s. secundare nu au legătură directă cu reproducerea, apar în general la pubertate, ca urmare a acţiunii hormonilor androgeni sau estrogeni, indicând maturitatea sexuală (ex. dezvoltarea sânilor la femeie, pilozitatea facială masculină). La unele specii de animale pot să apară doar în perioada rutului (ex. colorit specific la unii amfibieni). SEXUALITATE (< fr.) s. f. Calitate conferită oricărui organism de prezenţa caracterelor morfologice, fiziologice şi psihologice legate de sex şi de fenomenul sexual. SEXUAT -Ă (< fr.) adj. Care are unul dintre cele două sexe (mascul sau femelă). ^ Reproducere s. v. reproducere a organismelor. SEXY (< engl.) adj. invar. (Despre oameni) Cu sexapil. ♦ (Despre filme, publicaţii etc.) Cu caracter erotic. SEYCHELLES, Republica - (Re-piblik Sesel/Republic of Seychelles/ Republique des Seychelles), stat insular în Oc. Indian, la NE de ins. Madagascar; 455 km2; 81,1 mii loc. (2005). Limbi oficiale: creolo-franceza, engleza, franceza. Religia: creştină (romano-catolici 82,3%, anglicani 6,4%, alte culte creştine 4,5%). 93,2%, hindusă 2,1%, alte credinţe şi atei 4,7%. Capitala: Victoria (pe ins. Mahe). Arh. este situat la c. 1 000 km NE de ins. Madagascar şi la 1 700 km de continentul african şi este alcătuit din 42 ins. granitice şi 73 ins. coraligene dezvoltate pe un lanţ muntos submarin. Mai mari sunt ins. granitice Mahe (153 km2, alt.max. Morne Seychellois, 905 m), Praslin (40 km2), Silhouette (20 km2) şi La Digue (15 km2). Ins. coraligene sunt grupate la rândul lor în ins. Amirante, Farquhar, Desroches, Fregatte şi Aldabra (atol înscris în 1982 în Patrimoniul natural universal) şi multe altele mai mici. Majoritatea sunt joase, practic nepopulate, constituind locul de depunere a ouălor pentru ţestoasa gigantică (1,5 m înălţime, 300 kg). Clima ecuatorială este moderată (perioada iun.-nov.) de alizeul din SE. Precipitaţiile sunt bogate (peste 2 000 mm/an), înregistrate mai ales în perioada dec.-mart., când ins. sunt sub influenţa alizeului din NV. Vegetaţie de mangrove în regiunile litorale joase, ferigi arborescente şi feluriţi palmieri. Fauna include numeroase specii endemice sau rare (dugongi). Există mai multe arii protejate, de mici dimensiuni (Morne Seychellois, Sainte-Anne Marine, Port Launay Marine ş.a.), între care atolul Aldabra/ Cosmoledo şi rezervaţia naturală Vallee de Mai (ins. Praslin) sunt incluse în Patrimoniul natural universal (1983); rezervaţia din ins. Praslin protejează palmieri cu frunze uriaşe (3,2 m2 fiecare) şi având cele mai mari seminţe existente în regnul vegetal (nuci de 30 kg, faimoasele coco de mei). Economia ţării are ca sector dominant turismul; dezvoltarea sa este strâns legată de inaugurarea în 1971 a aeroportului internaţional Victoria. Pescuitul (ton) şi prelucrarea peştelui asigură o mare parte din exporturile ţării. Un sector dinamic este cel financiar-bancar (sistem off-shore), în S. fiind deja înregistrate c. 13 000 de societăţi. Producţiile agricole cuprind: ananas, banane, mango, portocale, lămâi, manioc, nuci de cocos, ceai, scorţişoară ş.a. Se cresc efective reduse de porcine, caprine şi bovine. Se extrag mici cantităţi de guano. Ind. produce conserve de peşte, ulei de cocos, băuturi nealcoolice, bere, ţigări, confecţii, mobilă, ambarcaţiuni marine, tipărituri ş.a. Turismul rămâne principala sursă de venituri a ţării (peste 130 mil.$, 2002). Principalele obiective: ins. Mahe (70 plaje diferite, parcurile naţionale Morne Seychellois şi Sainte Ânne-Marine — unul din primele parcuri naţionale maritime din lume, 1973), oraşul Victoria cu numeroase obiective naturale şi antropice; ins.Praslin (cu faimoasa rezervaţie Vallee de Mai), ins. La Digue (cu Chateau St. Cloud), ins. Curieuse, Cousin, Aldabra (cu rezervaţii ornitologice sau pentru broaşte ţestoase gigantice), ins. Desroches. Turismul dominant este de cel de cură heliomarină şi ecoturismul. Moneda: 1 Rupee= 100 Cents. Export: conserve de peşte, alte produse marine, copra, mirodenii/scorţişoară ş.a.; reexporturi (produse petroliere). Pr. parteneri: Marea Britanie, Franţa, 391 SFAT Spania, Japonia. Import: produse alim. şi băuturi, combustibili minerali, utilaje ind., produse metalurgice, mijloace de transport ş.a. Pr. parteneri: Arabia Saudită, Spania, Franţa, Singapore, Italia, Rep. Africa de Sud. — Istoric. Nelocuite până la descoperirea lor de către portughezi (1502), ins. S. sunt colonizate de francezi la jumătatea sec. 18 şi anexate Franţei în 1756, dându-li-se numele după cel al contelui Moreau de Sechelles (ins. Mahe după guvernatorul francez, Mahe de la Bourdonnais); pe plantaţii sunt aduşi sclavi negri din Africa. Ocupate în 1810 şi anexate, între 1814 şi 1903, prin tratatul de la Paris, de Marea Britanie, sunt unite ad-tiv cu Mauritius. De la 31 aug. 1903 constituie o colonie separată a Coroanei britanice. La 1 oct. 1975, S. obţin autonomia internă, iar în urma Conferinţei constituţionale de la Londra (19-22 ian. 1976), îşi proclamă, la 28 iun. 1976, independenţa, ca republică în cadrul Commonwealth-ului. Membru al O.N.U. (21 sept. 1976). După independenţă, Marea Britanie retrocedează ins. Aldabra, Farquhar şi Desroches (ataşate, din 1965, Terit. Britanic din Oc. Indian), iar în 1978 încep negocierile cu Franţa privind ins. Tromelin (ocupată de francezi în 1954, cu acordul Marii Britanii). La 5 iun. 1977, preşedintele James Mancham este demis, în timp ce se afla la Conferinţa Commonwealth-ului de la Londra, şi France-Albert Rene (prim-min. din 1976) se proclamă preşedinte (reales în repetate rânduri, ultima oară în 2001). Constituţia din 1993 prevede revenirea la un sistem pluralist, care fusese abolit prin cea din 1979. Procesul de democratizare, amorsat în 1991, continuă, economia de piaţă este încurajată, autorităţile se opun însă dezvoltării necontrolate a turismului (care reprezintă principalul izvor de devize străine), pentru a nu periclita ecosistemele din ins. Alegerile legislative (dec. 2002) sunt câştigate de partidul preşedintelui ţării, Frontul Progresist af Poporului (25 de mandate din cele 25 repartizate direct în urma sufragiului). La 14 apr. 2004, preşedintele France-Albert Rene se retrage, funcţia supremă în stat fiind reluată de vicepreşedintele James Michel. Republică prezidenţială. SEYDLITZ [zaidlits], Friedrich Wilhelm, Freiherr von (1721-1773), general prusian. S-a distins în bătăliile de la Rossbach (1757) şi Zorndorf (1758) din timpul Războiului de Şapte Ani (1756-1763). Considerat de istoricii militari ca fiind unul dintre cei mai mari comandanţi de cavalerie din istorie. SEYMOURIA [seimoria] (< n. pr. Seymour), subst. Gen fosil de amfi-bieni permieni care prezintă şi unele caractere de reptile. SEYSS-INQUART [zais-inkvart], Arthur (1892-1946), om politic austriac. Partizan al Anschluss-ului. Cancelar al Austriei după ocupaţia germană (din 1938). înalt-comisar al terit. ocupate din Polonia (1939-1940) şi Olanda (1940-1945). Judecat în procesul de la Nurnberg (1945-1946) şi condamnat la moarte prin spânzurare ca mare criminal de război. SEZESSION v. Secession. SEZON (< fr.) s. n. Perioadă de timp a anului care corespunde, cu aproximaţie, unui anotimp. ♦ Interval de timp dominat de anumite stări atmosferice (ex. sezon de ploi). ♦ Epocă în care se coc anumite fructe (ex. sezonul cireşelor) sau se recoltează o anumită cultură. ♦ Perioadă a anului caracterizată printr-o intensă activitate în anumite domenii sau favorabilă pentru anumite acţiuni, condiţionate de caracteristicile anotimpului respectiv. <0> Loc. De sezon = care ţine de un anumit sezon; fig. de actualitate. SEZONIER, -A (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de un anumit sezon şi durează cât acesta; privitor la un sezon; potrivit pentru un anumit sezon. 2. S. m. şi f. Lucrător angajat pentru un sezon. SEZONjST, -Ă (< sezon) s. m. şi f. Persoană care face cură într-o staţiune balneară sau climaterică; vilegiaturist. SFACEL (< fr.; {s} gr. sphakelos „cangrenă") s. n. Fragment de ţesut mortificat care se detaşează de ţesuturile sănătoase vecine şi se elimină. SFADĂ (< sl.) s. f. Ceartă, gâlceava. ♦ Conflict, neînţelegere, divergenţă. SFALERjT (< fr. {i}; {s} gr. spha-leros „înşelător") s. n. (MINER.) Blendă (1). SFANŢ (< germ.) s. m. Mică monedă austriacă de argint, care a circulat şi în Ţările Române la începutul sec. 19; sorcovăţ; p. ext. ban, para. SFARĂ (< sl.) s.f. Miros greu (şi fum) rezultat din arderea grăsimilor sau a cărnii, a lumânărilor de seu etc.; fum înecăcios. Expr. A da sfară în ţară = a da de veste. SFARMĂ PIATRĂ, personaj fabulos din basmele populare româneşti, în stare să sfărâme stânci. Reprezintă forţa fizică. îl ajută pe Făt-Frumos în acţiunile sale. V. şi însoţitorii năzdrăvani. SFAT (< sl.) s. n. 1. îndrumare, povaţă, îndemn. <0 Sfat genetic = ansamblu de metode prin care se evaluează riscul unui cuplu (îndeosebi în cazul familiilor în care există un precedent) de a produce urmaşi afectaţi de o boală ereditară. 2. întrunire de persoane care deliberează şi SFAX 392 iau hotărâri; consfătuire. ^ Sfatul domnesc = (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) consiliu format din reprezentanţii marii boierimi care luau parte, alături de domn, la conducerea ţării; participau, de asemenea, şi boierii dregători, iar în anumite circumstanţe şi reprezentanţii clerului. S. popular = denumire dată între 1950 şi 1968, în organizarea administrativ-teritorială a României, organului local al puterii de stat (erau S.p. regionale, raionale, orăşeneşti şi comunale). 3. Consfătuire, consiliu. ♦ Conversaţie, taifas. SFAX (SAFĂQIS), oraş în E Tunisiei, situat pe ţărmul G. Gabes al M. Mediterane, la 209 km S de Tunis; 248,8 mii loc. (1998, al doilea ca mărime după Tunis). Nod de comunicaţii. Aeroport. Port comercial pentru exportul fosfaţilor, fructelor, uleiului de măsline, curmalelor ş,a. Pescuit. Ind. chimică, textilă, pielăriei* alim. (conserve de peşte, ulei de măsline ş.a). Turism balnear. Moscheea Qasbah (849). Oraşul s-a dezvoltat pe vatra a două mici aşezări antice, Taparura şi Thaenae. Ocupat de normanzi în sec. 12 şi de spanioli în sec. 16, iar apoi a servit ca bază de piraţi. SFĂDj (< sl.) vb. IV refl. şi tranz. (Pop.) A (se) certa; a (se) dojeni, a (se) mustra. SFĂRÂMA (SFĂRMA) (< fărâma) vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) fărâmiţa în bucăţi, a (se) mărunţi; a (se) zdrobi. ♦ Fig. A (se) destrăma, a (se) risipi, a (se) împrăştia. 2. Tranz. A omorî, a distruge, a nimici. 3. Refl. Fig. A se zbate, a se frământa, a se strădui să... SFĂRÂMĂTURĂ (< sfărâma) s. f. Bucată, fragment dintr-un obiect spart în bucăţi (mici); brac2; obiect spart, sfărâmat. SFĂRÂMICIQS, -OASĂ (< sfărâma) adj. Care se sfărâmă sau se poate sfărâma uşor; friabil. SFĂŢQS, -OASĂ (< sfat) adj. şi adv. Căruia îi place să dea sfaturi, bun povăţuitor; căruia îi place să povestească. SFĂTOŞENIE (< sfătos) s. f. Calitatea, însuşirea de a fi sfătos; comunicativitate. SFĂTU! (< sfaf) vb. IV 1. Tranz. A da sfaturi, a povăţui, a îndruma. 2. Refl. A cere cuiva un sfat sau o părere; a se consulta, a se înţelege cu cineva. 3. Intranz. A sta la sfat, la taifas; a conversa. SFĂTUITOR, -OARE (< sfătui) s. m. şi f. Persoană care dă sfaturi; povăţuitor, îndrumător. SFÂNT, -Ă (< sl.) adj., s. m. şi f. I. Adj. 1. Epitet dat divinităţii. ♦ Epitet dat celor sanctificaţi de biserică. <0- Sfântul părinte = titlu dat de catolici papii. 2. Care ţine de divinitate, de religie, de cultul divin; care este considerat ca posedând harul divin. ^ Sfântul Duh (în teologia creştină) Al treilea element al Treimii: spiritul divin creator, prezenţă inseparabilă de Dumnezeu-Tatăl, care face posibilă primirea de către oameni a revelaţiei. în iconografie reprezentat în chip de porumbel. La catolici (inclusiv greco-catolici) numit Sfântul Spirit Sfântul Mormânt = mormântul în care a fost depus lisus Hristos. V. şi Locurile sfinte. Sfânta sfintelor = sanctuarul vechiului templu din Ierusalim. Sfânta Treime = dogma care constituie esenţa ortodoxiei. Ea reprezintă o singură fiinţă divină, ca o treime de identităţi distincte: Dumnezeu-tatăl, Fiul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu (Duhul Sfânt). Dumnezeu-tatăl este izvorul şi principiul dumnezeirii; Fiul are existenţă de la Tatăl prin „naştere" din veşnicie, iar Duhul purcede veşnic, ia trup omenesc şi se manifestă în lume. Duhul primeşte existenţă de la Tatăl, dar este dat, trimis şi manifestat prin Fiul. 3. Care constituie un obiect de cult, de veneraţie, care se cuvine cinstit, slăvit, venerat. ♦ (Pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii (ex. Soarelui), zilelor săptămânii etc. 4. Desăvârşit, perfect, infailibil. ♦ Foarte adevărat, indiscutabil. ♦ (Substantivat, urmat de un substantiv introdus prin prepoziţia „de", exprimă ideea de superlativ) Straşnic, zdravăn. II. Subst. 1. S. m. sg., art. (Pop.) Dumnezeu. 2. S. m. şi f. Persoană recunoscută ca exemplu desăvârşit al vieţii creştine şi consacrată ca atare, după moarte, de către biserică. în religiile monoteiste, s. serveşte, datorită caracterului transcendent al divinităţii, drept mijlocitor pentru om, caracterizând, prin propria fiinţă, atributele divine, cel mai des puterea sa fiind specializată. 3. S. f. pl., art. (în superstiţii) lele. 4. S. m. pl. Mucenic (1). SFÂNTA ALIANŢĂ, organizaţie internaţională creată la 26 sept. 1815, la Paris, de către împăraţii Aleksandru I al Rusiei, Francisc I al Austriei şi Frederic Wilhelm lll, regele Prusiei, cu scopul apărării celor convenite la Congresul de la Viena (1815) şi al descurajării mişcărilor cu caracter liberal din Europa, în numele principiilor creştine de pace şi justiţie. La S. A. au aderat majoritatea monarhilor Europei. Marea Britanie a refuzat să adere. A intervenit cu forţa armată în Regatul Neapolelui (1820-1821) şi în Spania (1823). S-a destrămat în urma revoluţiilor de la 1848-1849. SFÂNTA ANA, lac aflat în craterul vulcanic al masivului Puciosu (Car-paţii Orientali), situat în apropiere de Băile Tuşnad, la 950 m alt. Lacul S.A., singurul de acest fel din ţară, are o formă aproximativ circulară, cu aspect de paletă de ping-pong (620 m lungime şi 460 m lăţime max.) şi se alimentează din ploi, zăpezi şi izvoare subterane. Supr.: 22 ha; voi.: 786 360 m3; ad. max.: 7,1 m (în scădere, din cauza infiltrării apei în fisuri: în 1870 avea o ad. max. de 12 m). Transparenţă mare (c. 5 m). în apa lacului s-a aclimatizat, în condiţii bune, somnul pitic (Ictalurus ne-bulosus). Rezervaţie ştiinţifică, inclusă pe lista monumentelor naturii. Obiectiv turistic. în apropiere, la c. 1 km NE de lacul S.A., se află tinovul sau mlaştina Mohoş, numit şi „Lacul cu muşchi", care ocupă cuveta unui alt crater vulcanic. SFÂNTA DUMINICĂ (în mitologia românească), divinitate binevoitoare, având chipul unei bătrâne blânde, care dispune de diverse instrumente magice, cu care îi ajută pe eroi. SFÂNTA ELENA v. (Sairrt Helena). 393 SFÂNTU GHEORGHE SFÂNTA LUCIA v. (Saint Lucia). SFÂNTA MARIA-CRICOV, Schitul - v. Urlaţi. SFÂNTA MIERCURI (în mitologia românească), divinitate folclorică, de obicei silvestră, cu înfăţişare monahală sau de maică bătrână îmbrăcată în alb. Are puteri miraculoase: îngrijeşte şi hrăneşte animale sălbatice, ajută călătorii sau pe cei rătăciţi. Posedă o cutie minunată, din care scoate diverse obiecte magice, ce împlinesc dorinţele eroilor. SFÂNTA SCRIPTURĂ, denumire dată „Bibliei" în scrierile religioase. SFÂNTA SOFIA DIN CONSTANTI-NOPOL, capodoperă a arhitecturii de cult bizantin, construită (532-537) în timpul împăratului lustinian de către arhitecţii Anthemios din Tralles şi Isidor din Milet; refăcută ulterior (558-562). Concepută ca bazilică, este acoperită de o imensă cupolă (32 m diametru) şi de două semi-cupole. Decoraţii interioare în marmură colorată şi mozaic aurit. în sec. 9 i s-a adăugat mozaicul „Fecioara cu Pruncul". Transformată, după căderea Constantinopolului (1453), în moschee; astăzi, restaurată în forma ei iniţială, a devenit muzeu, din 1935. SFÂNTA VINERI (în mitologia românească), divinitate duală. Ca personaj nefast este închipuită ca o văduvă bătrână, uscăţivă şi rea, ce pedepseşte femeile care torc şi cântă vinerea, iar pe cele leneşe le preface în nevăstuici. Ca divinitate fastă este cea mai importantă dintre personificările zilelor săptămânii. Este tot bătrână şi uscăţivă, îmbrăcată în alb şi este protectoarea femeilor, a călătorilor, a animalelor şi păsărilor. Uneori echivalată cu Sf. Parascheva. SFÂNTU GHEORGHE 1. Braţul sudic al Dunării, în Delta Dunării, care se desprinde din braţul Tulcea la al doilea ceatal (ramificaţie), numit ceatalul Sfântu Gheorghe, şi se varsă în Marea Neagră, în zona com. Sfântu Gheorghe (jud. Tulcea), după un curs sinuos, în lungime de 110 km şi o lăţime max. de 550 m (coeficientul de sinuozitate este de 1,60). Braţul S.G. formează în zona de vărsare o deltă secundară, cu despletire conică, în faţa căreia se află ins. Sacalin. Braţul S.G. comunică cu complexul lagunar Razim prin intermediul canalelor Dunavăţ, Lipovenilor, Dranov ş.a., iar prin canalul Ivancea are legătură cu Lacu Roşu şi de aici, prin canalul Potcoava - lacul Puiu -canalul Caraorman, comunică cu braţul Sulina. Braţul S.G. este navigabil numai pentru vase mici deoarece are meandre multe şi strânse. 2. Ceatalul ~ , ramificaţie a braţului Tulcea al Dunării situată la 10 km aval de municipiul Tulcea şi la 110 km amonte de vărsarea braţului S.G. în Marea Neagră. La acest ceatal braţul Tulcea al Dunării se desparte în braţele Sulina şi S.G. 3. Depresiune intracarpatică, de origine tectono-erozivă, în Carpaţii Orientali, reprezentând compartimentul central al depr. Braşov. Acest bazin depresionar se desfăşoară pe o lungime de c. 30 km (NS) şi o lăţime max. de 12 km (EV), pe cursurile râurilor Olt şi Râu Negru (până în zona lor de confluenţă), între m-ţii Baraolt (la V), Bodoc (E) şi m-ţii întorsurii (S). Supr.: c. 300 km2. Relief piemontan cu alt. de 500-580 m în N şi de terase joase şi lunci în S. 4. Municipiu, reşed. jud. Covasna, situat în depresiunea omonimă, pe râul Olt; 62 425 ioc. (2005). Nod feroviar (staţia de c.f. a fost inaugurată în 1891) şi rutier. Termocentrală. Constr. de maşini, de aparataj electric auto şi de motoare electrice. Fabrici de mobilă, mase plastice, confecţii şi de produse alim. Filatură şi ţesătorie de bumbac. Muzeu Naţional Secuiesc cu secţii de istorie, arheologie, etnografie, artă plastică şi ştiinţele naturii (inaugurat la 15 sept. 1879). Muzeu de artă populară cu exponate cu specific local (unelte, mobilă, ţesături, ceramică ş.a.), deschis în 1982; Muzeu de artă plastică cu colecţii aparţinând pictorilor locali. Bibliotecă judeţeană (1927) cu c. 184 mii volume. Teatru maghiar de stat „Tamas Âron“ (1948) şi teatrul românesc de stat „Andrei Mureşanu" (1987). în arealul municipiului S.G. au fost descoperite vestigiile unei aşezări neolitice, suprapusă de o aşezare şi un cimitir de înhumaţie din sec. 4. La poalele dealului Orko a fost identificat un mormânt scitic de înhumaţie (sec. 5 î.Hr.) în care s-au găsit patru brăţări din bronz, mai multe verigi din bronz, mărgele din sticlă ş.a. Situată pe vatra unei aşezări dacice de bordeie (sec. 1 Î.Hr-sec. 1 d.Hr.) peste care s-a suprapus o aşezare din sec. 11-12, localitatea S.G. apare menţionată documentar în 1332, într-un registru papal, cu numele Sacerdos de Sancto Giorgio. în 1461 este consemnată ca oppidum, iar în 1492 ca oraş (civitas). în perioada medievală a fost un important centru meşteşugăresc şi comercial. Devastat şi incendiat de tătari (1658) şi de oastea otomană condusă de Ali-Paşa (1661). în 1764, oraşul a devenit reşed. comandamentului grăniceresc al regimentului de husari, cantonat în clădirea cunoscută sub numele de „Casa cu Arcade". începând cu anul 1782, în afara târgurilor obişnuite care se ţineau în oraş din sec. 16, se organizează târgul de primăvară în ziua de Sfântul Gheorghe (23 apr.), iar târgurile săptămânale au fost fixate în ziua de luni. în sec. 19, activitatea comercială este susţinută de apariţia şi dezvoltarea mai multor bresle, între care cele ale cizmarilor (1808), tăbă-carilor (1829), croitorilor (1836) ş.a. în timpul evenimentelor revoluţionare din 1848-1849, la S.G. se afla sediul Comitetului regional revoluţionar care lupta pentru autoapărarea ţinutului Trei Scaune. în 1876, oraşul a devenit reşed. comitatului Trei Scaune, fapt ce a impulsionat dezvoltarea economică, social-culturală şi edilitară a acestuia. Astfel, au luat fiinţă fabricile de textile (1880) şi de ţigarete (1887), tipografia (1882), Şcoala civilă de băieţi (1872), Şcoala civilă de fete (1874), Orfelinatul de băieţi (1886), Societatea de muzică „Filarmonica", s-au construit numeroase edificii etc. Devenit reşed. jud. Covasna la 17 febr. 1968 (după ce în perioada 1950-1968 fusese oraş raional), S.G. a fost declarat municipiu la 27 iul. 1979, având în subordine ad-tivă 2 sate: Chilieni (atestat documentar în 1334) şi Coşeni (1448). SFÂNTUL IMPERIU ROMAN 394 Monumente: biserica fortificată (sec. 14-15), azi biserică reformată, înconjurată de ziduri de apărare, cu un masiv turn-clopotniţă la intrarea în incintă; supusă unor reparaţii şi modificări atât după jaful tătarilor din 1658, după asediul otoman din 1661, cât şi după cutremurele din 1728, 1738, 1802 ş.a. întărită cu contraforturi, biserica reformată are ferestre gotice, tavan casetat şi pictat şi posedă o orgă din 1894, construită de Angster losif din Pecs; biserica ortodoxă Sf. Gheorghe (1802); „Casa cu Arcade", sec. 18; clădirea bibliotecii judeţene (1832, cu unele transformări din 1897 şi 1902); clădirea fostului Tribunal (1870), azi galeriile de artă; clădirea Primăriei municipale (sec. 18); Monumentul ostaşului român, realizat de sculptorul Balogh Peter ş.a. în satul Chilieni se află o biserică din 1495 (azi biserică unitariană), cu unele ^modificări din sec. 18, o biserică reformată (sec. 18, cu turn din 1914) şi conacul „Szekely" (1720, cu transformări din sec. 19). 5. Com. în jud. Ialomiţa, situată în C. Bărăganului, pe stg. văii lalomiţei; 2 045 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Malu). Produse textile. Fermă avicolă. Satul S.G. a luat naştere în anul 1900. Bisericile Adormirea Maicii Domnului a fostului schit Malu (1837) şi Cuvioasa Parascheva (1994-1996, sfinţită la 9 iun. 1996), în satul Malu. 6. Com. în jud. Tulcea, situată în SE Deltei Dunării, pe ţărmul Mării Negre, la gura de vărsare a braţului Sfântu Gheorghe al Dunării în Marea Neagră; 921 loc. (2005). Centru de pescuit. Cherhana. Instalaţii de preparare a peştelui şi a icrelor negre. Far maritim. Menţionat documentar în 1327, pe harta genovezului Pietro Visconti. în arealul com. S.G. se află rezervaţia Sfântu Gheorghe - Perişor - Zătoane (14 200 ha) care cuprinde o succesiune de grinduri, lacuri izolate, dune de nisip, zone mlăştinoase, bălţi, ghioluri etc. unde cuibăresc egrete mari şi mici, lebede mute, stârci lopătari, cormorani, pelicani ş.a. SFÂNTUL IMPERIU ROMAN (SFÂNTUL IMPERIU ROMANO-GER-MAN, de la sfârsitul sec. 15 — SFÂNTUL IMPERIU ROMAN DE NAŢIUNE GERMANĂ), denumire oficială, începând din sec. 12, a imperiului întemeiat în 962 de Otto I. Cuprindea terit. Germaniei, precum şi o parte din Italia, Cehia, Burgundia, Ţările de Jos şi alte terit. care, în diferite perioade, nu erau subordonate împăratului decât nominal. A existat formal până în 1806, când a fost desfiinţat de Napoleon I. SFÂNTUL LAURENŢIU v. Saint Lawrence. SFÂNTUL MUNTE v. Athos. SFÂNTUL VINCENŢIU v. Saint Vincent. SFÂNTUL VINCENŢIU Şl GRENA-DINELE v. Saint Vincent şi Grenadinele. SFÂRÂ! (< sfâr, onomatopee) vb. IV intranz. 1. (Despre obiecte) A produce un zgomot uşor, caracteristic, din cauza vitezei cu care se învârteşte sau cu care se deplasează: p. ext. a se mişca, a se deplasa cu viteză mare. Expr. A-i sfârâi (cuiva) călcâiele = a fugi foarte repede. 2. (Despre grăsimi sau alimente) A produce un zgomot caracteristic când se prăjeşte. SFÂRC s. n. 1. (Pop.) Vârf elastic sau moale al unor organe. ♦ Spec. Mamelon. 2. Terminaţia flexibilă a unor lucruri, în special a biciului. SFÂRLEAZĂ (< sfârlă, reg. „bo-bârnac“) s. f. 1. Titirez. ♦ Fig. Persoană care lucrează, care se mişcă foarte repede. 2. Rotiţă de lemn fixată la capătul de jos al fusului, pentru ca acesta să se învârtească mai uşor. 3. Placă metalică fixată pe un ax şi având rolul de giruetă. SFÂRŞEALĂ (< sfârşi) s. f. Senzaţie de leşin, de slăbiciune. SFÂRŞI. (< sl.) vb. IV 1. Tranz. A duce ceva la îndeplinire; a isprăvi, a termina, a încheia. Expr. (Intranz.) A sfârşi cu ceva = a nu se mai ocupa de ceva. A sfârşi cu cineva = a termina de vorbit, a nu mai avea nimic de spus. ♦ A consuma până la sfârşit; a epuiza. 2. Refl. şi intranz. A ajunge la capăt, a înceta de a mai exista; a se termina, a se isprăvi. + Refl. A se termina cu... sau la... ♦ ^ntranz. (Despre oameni) A ajunge într-o anumită .situaţie; a ajunge să... 3. Refl. A-şi pierde viaţa, a se prăpădi, a muri. ♦ A fi istovit, sleit de puteri. SFÂRŞjT (< sfârşi) s. n. 1. Faptul de a (se) sfârşi; locul, partea unde se termină sau cu care se termină ceva; încheiere, final. 2. Moarte. ^ Expr. A-şi da sfârşitul (sau obştescul sfârşit) = a fi pe moarte; a muri. SFÂRTICA (SFÂRTECA) (lat. *exfracticare < fractus) vb. I tranz. A rupe în bucăţi, a sfâşia. SFÂŞIA (lat. *exfasciare) vb. I tranz. 1. A rupe în fâşii (o pânză), fără a folosi unelte tăietoare. ♦ A muşca, a sfârteca. 2. Fig. A critica cu răutate; a defăima, a bârfi. SFÂŞIETOR, -OARE (< sfâşia) adj. Care sfâşie. ♦ Fig. Dureros, tânguios, jalnic. SFÂŞIETURĂ (< sfâşia) s. f. Locul unde s-a rupt, s-a sfâşiat ceva; ruptură. SFECLĂ (< sl.) s. f. Nume dat unor plante anuale, bienale şi perene din genul Beta, familia chenopodia-ceelor. Se cunosc 15 specii. ^ S. de zahăr = plantă erbacee, originară din bazinul mediteranean, cultivată în zona temperată, cu rădăcină cilindrică sau conică alungită şi frunze mari, oval-alungite sau cordiforme (Beta vulgaris var. altissima); rădăcinile conţin 14-22% zahăr şi sunt utilizate în industria zahărului şi a alcoolului. Frunzele şi coletele sunt folosite ca furaj. Cultivată din Antic., cu c. 2000 de ani î.Hr., fiind folosită în alimentaţie. S. furajeră = plantă erbacee, meliferă, de origine mediteraneană, cu rădăcină voluminoasă, ovală, cilindrică sau sferică, cu un conţinut de 4-5% zahăr (Beta vulgaris var. crassa)\ cultivată pentru hrana animalelor. Frunzele şi rădăcinile au proprietăţi terapeutice. S. roşie = plantă erbacee, legumicolă, originară din regiunile învecinate M. Mediterane, cultivată pentru rădăcinile sale tuberizate, rotunde sau alungite, de culoare roşie, bogate în substanţe nutritive (Beta vulgaris var. conditiva). Folosită mult în alimentaţie, în industria conservelor. Rădăcinile şi frunzele sunt folosite în medicina umană tradiţională (bactericide, citostatice, tonifiante, laxative etc.). S. pentru frunze şi peţiol = mangold. SFECL! (cf. sfeclă) vb. IV tranz. (în expr.) A o sfecli = a ajunge într-o situaţie neplăcută, a o păţi, a se speria. SFEN (< fr. {i}; {s} gr. sphen „colţ") s. n. Silicat natural de titan şi de calciu, cristalizat în sistemul mo-noclinic. Are culoarea galbenă-brună, luciul adamantin sau gras şi apare frecvent ca mineral accesoriu al rocilor eruptive şi metamorfice; fiind un mineral chimic stabil, se acumulează în aluviuni. Poate servi ca materie primă pentru obţinerea oxidului de titan. SFENOJD (< fr. {i}; {s} gr. sphe-noeidos „în formă de coif) s. n. Os median, nepereche, situat în partea mijlocie a bazei craniului, între etmoid şi occipital; separă cutia craniană de cavităţile vecine. SFERĂ (< fr., lat.; {s} gr. sphaira) s. f. 1. (MAT.) Mulţimea punctelor din spaţiu care se află la o distanţă constantă, numită rază, de un punct fix, numit centru. *0- S. deschisă = mulţimea punctelor din spaţiu care se află la o distanţă mai mică decât raza faţă de centru. S. închisă = mulţimea punctelor din spaţiu, care se află la o distanţă mai mică sau 395 SFINX egală cu raza faţă de centru. ♦ Obiect care are forma sferei (1). 2. S. cerească = s. imaginară cu centrul într-un punct al spaţiului şi raza arbitrară, pe care, aparent, se află toţi aştrii (ex.: s. c. topocentrică, cu centrul într-un punct de pe Pământ, s. c. geocentrică cu centrul în centrul Pământului, s. c. heliocentrică cu centrul în centrul Soarelui). Se foloseşte în astronomie la studierea poziţiei reciproce şi mişcării obiectelor cosmice pe baza determinării coordonatelor pe s.c. 3. Fig. Limitele în care acţionează sau se dezvoltă cineva sau ceva. ^ S. de influenţă = a) domeniu, spaţiu în cadrul căruia se exercită o anumită influenţă; b) zonă geografică sau grup de state asupra cărora o anumită putere îşi rezervă sau îşi exercită o anumită influenţă (economică, politică sau militară). ♦ Mediu (social). 4. (LOG.) Sin. extensiune, denotaţie. SFERIC, -Ă (< fr.) adj. în formă de sferă (1); care se referă la sferă (1)- ^ Triunghi s. = porţiune din suprafaţa sferei mărginită din trei arce de cercuri mari (care se intersectează două câte două în puncte diferite). Zonă s. = porţiune din suprafaţa sferei cuprinsă între două plane paralele. Sector s. = mulţimea punctelor interioare unei sfere, situate în interiorul conului având ca bază un cerc mic al sferei, iar ca vârf centrul sferei. SFERICITATE (< fr.) s. f. însuşirea de a fi sferic. SFERO- (< fr.; {s} lat. sphaera, gr. sphaira „sferă") Element de compunere cu sensul „(referitor la) sferă", „sferic", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. SFEROjD (< fr.; {s> sfero- + gr. eidos „aspect") s. n. Corp geometric asemănător cu o sferă dar cu o uşoară turtire la capete; De ex. Pământul poate fi considerat, ca formă generală, un s. de rotaţie (turtirea la Poli se datorează forţei centrifuge care a acţionat în timpul formării lui cu o intensitate mai mare la Ecuator, scăzând spre cei doi Poli, astfel că axa polară este cu 43 km mai mică decât diametrul Ecuatorului). Totuşi, datorită neregularităţilor suprafeţei terestre, nu este un s. perfect, ci o formă particulară a acestuia numită geoid. SFEROIDAL, -Ă (< fr.) adj. în formă de sferoid. SFEROIDIZARE (după fr. spheroi-disation) s. f. Tratament termic (re-coacere) aplicat unor obiecte din oţel pentru a se obţine carburi cu structura globulară. SFEROMETRU (< fr. {i}; {s} sfero-+ gr. metron „măsură") s. n. Instrument de forma unui trepied cu un şurub micrometric central, care se utilizează pentru determinarea curburii suprafeţelor sferice sau pentru măsurarea grosimii pieselor mici. SFERT (< sl.) s. n. 1. A patra parte dintr-un întreg. 2. (în sec. 18, în Ţara Românească şi în Moldova) Dare în bani reprezentând a patra parte din bir, instituită de domnul Constantin Mavrocordat; se percepea de patru ori pe an. SFEŞNIC (< sl.) s. n. Suport pentru lumânări avânţi unul sau mai multe braţe. Obiect de cult folosit în biserică. SFEŞTANIE (< sl.) s. f. (La ortodocşi) Slujbă religioasă, constând din rugăciuni şi stropirea cu apă sfinţită, oficiată de preot cu diverse prilejuri, la cererea credincioşilor (ex. la inaugurarea unei construcţii). SFEŞTOC (cf. rus. svitok) s. n. Mănunchi de busuioc folosit pentru stropirea cu apă sfinţită. SFETNIC (< sl.) s. m. înalt dregător sau boier cu care se sfătuia domnul; (azi, arhaizant) sfătuitor, consilier. SFIALĂ (< sfii) s. f. Atitudine sfioasă, lipsă de încredere în sine, de îndrăzneală; timiditate, jenă (faţă de cineva sau de ceva); ruşine, teamă, sfiiciune. SFIDA (< it.) vb. I tranz. A înfrunta cu dispreţ, cu ostentaţie; a desfide, a brava. SFIDĂTOR, -OARE (< sfida) adj. (Şi adv.) Care sfidează. SFIELNIC, -Ă (< sfii) adj. Sfios, timid. SFIGMOGRAF (< fr. {i}; {s} gr. sphygmos „puls" + graphein „a scrie") Sfeşnice s. n. Aparat cu ajutorul căruia sunt înregistrate grafic bătăile pulsului. SFI! (< sl.) vb. IV refl. A avea o atitudine rezervată din cauza timidităţii, a unui sentiment de jenă, de ruşine, de teamă; a fi sfios; a se intimida, a se ruşina. SFIICIQS, -OASĂ (< sfii) adj. Sfios. SFIICIUNE (< sfii) s. f. Atitudinea persoanei sfioase; sfială. SFINCTER (< fr., lat.) s. n. Muşchi cu fibre circulare care înconjură un orificiu natural şi care-i determină închiderea şi deschiderea în funcţie de gradul de contracţie sau de relaxare (ex. s. piloric, s. anal). SFINEAC s. m. (BOT.) Cărpiniţă. SFINGOMIEUNE ({s} gr. sphingo „a strânge, a lega" + myelos „măduvă") s. f. pl. Substanţe lipidice de o constituţie complexă, prezente în organism mai ales în sistemul nervos, cu rol important în excitabilitatea lui şi în conducerea influxului nervos. SFINŢEŞTI, com. în jud. Teleorman, situată în C. Găvanu-Burdea, pe râul Tinoasa; 1 333 loc. (2005). In arealul com. S. au fost descoperite urmele unei aşezări din sec. 6 d.Hr., aparţinând populaţiei locale purtătoare a culturilor Ipoteşti -Ciurel - Cândeşti. Localit. apare trecută în catagrafia anului 1741. SFINŢp (< sl.) vb. IV tranz. (REL.) 1. A trece pe cineva în rândul sfinţilor; a sanctifica. 2. A efectua un ritual prin care se conferă unor obiecte caracter sacru. 3. A târnosi (o biserică). 4. A hirotonisi un preot. 5. Fig. A cinsti, a respecta, a venera. SFINŢ!2 (< asfinţi) vb. IV intranz. (Pop.; despre aştri) A apune, a asfinţi. SFINŢjE (< sfânt) s.f. (Art. şi urmat de un adj. pos.) Epitet sau titlu de respect care se dă clericilor, sfinţilor şi (rar) lui Dumnezeu. SFINŢjRE s.f. (REL.) Efectuarea unui ritual menit să confere unor lucruri un caracter sacru. SFINX (< fr., gr.) s. m. 1. (în mitologia greacă), personaj feminin malefic (leoaică înaripată cu cap şi tors de femeie) care, stând la răspântii, cerea trecătorilor să dezlege o enigmă sau o ghicitoare, ucigându-i pe cei ce nu găseau răspunsul. + Fig. Personaj enigmatic. 2. (în Egiptul antic.) Monstru fabulos înaripat, în general reprezentat cu corp de leu şi cu cap de om (adesea cu trăsăturile faraonului); întruchipa puterea regală. Cel mai cunoscut s. se află în vecinătatea marii piramide de la SFINX Sfinx (1.) Giseh, lung de 37,50 m şi înalt de 17 m. Intrarea în unele temple era străjuită de perechi sau şiruri de s. SFINX, grup rock românesc, format în 1963, avându-l ca solist în perioada de maxim succes pe Dan Andrei Aldea („Şir de cocori", „Verde crud", „Om bun"). Opera rock „Zamolxe". După 1990, se transformă în Sfinx Experience. SFINXUL, stâncă uriaşă, alcătuită din conglomerate, situată în m-ţii Bucegi, alături de un grup de stânci numite Babe. Acţiunea îndelungată şi combinată a agenţilor modelatori (vânturi, ploi, zăpezi, îngheţ, dezgheţ etc.) a determinat o puternică erodare a acestuia, în urma căreia a rezultat aspectul actual (privită dinspre lateral, stânca are înfăţişarea unui cap uriaş de om). SFIQS, -OASĂ (< sfii) adj. (De-spre oameni) Lipsit de îndrăzneală; timid, ruşinos, rezervat, sfiicios; (despre manifestări, gesturi) care manifestă timiditate, teamă, jenă. SF|TĂ (< sl.) s.f. Veşmânt preoţesc larg şi fără mâneci care se poartă în timpul slujbei peste celelalte haine. SFOARĂ (< ngr.) s. f. 1. Mănunchi de fire răsucite (de cânepă, de in, de bumbac etc.), cu lungime mare şi diametru relativ mic (de ordinul câtorva milimetri), folosit în special la legat obiecte. Expr. A trage pe sfoară = a înşela, a păcăli. A trage sforile = a unelti în ascuns, cu abilitate. ♦ Fâşie fibroasă extrasă din unele plante, cu care se leagă ceva. ♦ (Inv.) Unitate de măsură folosită pentru suprafaţa de teren agricol (cu valoare variabilă). Expr. Sfoară de moşie = moşie mică. 2. Poziţie acrobatică în gimnastică, în care membrele inferioare se deplasează până la 180° din artipulaţia coxo-femurală; se poate executa pe sol sau în aer, în plan antero-pos-terior sau lateral pe linie orizontală şi verticală; şpagat. SFOIAG (< bg.) s. m. 1. Larvă a gândacului morar (Tenebria molitar), de culoare gălbuie, care consumă şi degradează făina, făcând-o inutilizabilă. 2. (Reg.) Mucegai. SFOR1 (onomat.) interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o persoană care sforăie. SFOR2 (< ser.) s. n. 1. Curent în mijlocul unei ape curgătoare; firul apei. 2. Loc în care ţâşneşte apă din pământ, formând o mocirlă. SFORĂj (< s/br1) vb. IV intranz. A respira cu zgomot în timpul somnului. SFORĂIT (< sforăi) s. n. Zgomotul produs de cel care sforăie. Printre cauze se numără: conformaţia aparte a căilor respiratorii, deviaţia septului nazal, rinita, polipii sau hipertrofia amigdalelor. O formă deosebită o constituie s. cu apnee (scurte şi repetate opriri ale respiraţiei), care provoacă tulburări ale somnului urmate de somnolenţă şi dificultăţi de concentrare în timpul zilei. SFORĂITOR, -OARE (< sforăi) adj. 1. Care sforăie. 2. Fig. (Despre modul de exprimare al cuiva) Declamator, emfatic şi fără conţinut. SFORŢA (< it.) vb. I refl. A face un efort (fizic sau intelectual); a se strădui, a se căzni, a se sili. SFORZA [sfortsa], familie de nobili italieni, care a condus ducatul Mila-nului între 1450 şi 1535. Mai importanţi: 1. Francesco I S. (1401-1466), condotier şi duce (1450-1466). A cucerit (1450) Milanul la cererea soţiei sale, Bianca Maria Visconti. 2. Lodovico S. (zis Maurul) (1452-1508), duce (1494-1499; 1500); aliat şi apoi adversar al Franţei. înfrânt şi făcut prizonier (1500) de regele Franţei, Ludovic XII. Patron al lui Leonardo da Vinci. 3. Francesco II Maria S. (1495-1535), ultimul duce (1521-1535) din această familie. La moartea lui, ducatul a trecut în stăpânirea împăratului Carol Quintul care l-a cedat fiului său, Filip II, regele Spaniei. SFORZANDO [sfortzando] (cuv. it.) adv. (MUZ.; ca indicaţie de execuţie) Evidenţiind, prin accentuare, un anumit sunet; forţat. SFRAGISTICĂ (< fr. {i}; fe} gr. sphragistikos < sphragis „sigiliu") s. f. Disciplină auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studierea sigiliilor; sigilo-grafie. SFRÂNCIQC (< ser.) s. m. Numele mai multor specii de păsări migratoare din fam. laniide, din ordinul paseriformelor, mai mari decât vrăbiile, cu cioc încovoiat şi cu gheare puternice, care se hrănesc cu insecte, păsărele şi mici rozătoare 396 (Lanius). S. mare = pasăre cenuşie pe spate, alburie pe pântece, cu pete negre pe coadă, pe aripi şi în dreptul ochilor (Lanius excubitor); lupul-vrăbiilor. S. roşiatic = pasăre maro-castanie pe spate, alburie pe pântece, femela şi juvenilii cu linii transversale semilunare pe spate şi pe piept, masculul cu coada neagră cu alb (Lanius collurio). S. cu frunte neagră = pasăre asemănătoare cu s. mare, dar de dimensiuni mai mici şi cu pata neagră din dreptul ochilor extinsă şi pe frunte (Lanius minor). SFREDEL (< bg.) s. n. 1. Burghiu pentru lemn. 2. Unealtă prevăzută la un capăt cu muchii ascuţite, folosită la executarea găurilor de mină, asigurându-se totodată evacuarea materialului rezultat. SFREDELI (< sfredel) vb. IV tranz. 1. A găuri (cu sfredelul). 2. Fig. A pătrunde cu privirea, a străbate; a scormoni. SFREDELITOR, -OARE (< sfredeli) adj. 1. Care sfredeleşte (1). 2. Fig. (Despre sunete) Care pătrunde, care străbate; ţipător; (despre ochi, privire) pătrunzător, iscoditor, scormonitor. ♦ (Despre idei, sentimente, dureri etc.) Care chinuieşte, care torturează, care roade. SFRIJI, vb. IV refl. A-şi pierde vlaga; a se usca, a se jigări, a slăbi. SFUMATO (it. sfumato, „nuanţat", „estompat") subst. (în pictură) Estomparea conturului figurilor şi obiectelor printr-un sistem de gradaţii fine de penumbră. Creează impresia cufundării obiectelor într-un văl de fum, intensificând astfel iluzia perspectivei aeriene. Folosit de Leonardo da Vinci, Rafael, Correggio ş.a. SGRAFFjTO (cuv. it.) subst. Procedeu decorativ constând în zgârie-rea cu un vârf metalic a unui desen, într-un strat de material colorat, lăsând să apară, contrastant, stratul de fond. S. s-a folosit mai ales în ceramica bizantină, islamică, în pictura murală a Renaşterii şi în ceramica populară medievală românească etc. ’s-GRAVENHAGE v. Haga. SHAANXI, prov. în centrul Chinei, pe fl. Huang He; 195,8 mii km2; 35,3 mii. loc. (2000). Centrul ad-tiv: Xi’an. Zăcăminte de cărbune, mangan, min. de fier, azbest şi petrol. Grâu, orez, porumb, tutun, fasole, fructe, bumbac, plante oleaginoase. Creşterea animalelor. SHABA [/a:ba], re9- de podiş, cu horsturi şi grabene, în Africa Ecuatorială, între râul Kasai, L. Tanganyika şi interfluviul Congo-Zambezi, cu alt. de 900-1 900 m; c. 500 mii km2. Zăcăminte de min. de cupru, de aur, SHANDONG argint, radiu, uraniu, cobalt, platină şi cositor. Culturi de manioc. Creşterea animalelor. în această reg. se află parcurile naţionale Kundelungu şi Upemba. Până în 1972 în această zonă, în SSE R. D. Congo a existat 0 unitate terit. ad-tivă numită Katanga cu cap. la Lubumbashi, iar până în 1997, întreaga reg. de podiş a purtat numele Katanga. SHABBAT v. sabat. SHABEELLE sau SHEBELE, râu în E Africii (Ethiopia şi Somalia), afl. stg. al fl. Juba, la Jilib, în cursul inferior; 2 011 km (după alte surse: 1 820 km). Izv. din m-ţii Ahmar, din partea central-estică a Ethiopiei, curge pe direcţie NV-SE până la Jawhar (Somalia), după care se îndreaptă către SV, curgând paralel cu ţărmul Oc. Indian, pe ^322 km lungime, până la vărsare. în cursul inf. are un debit intermitent, străbătând o zonă mlăştinoasă din zona subecuatorială. SHACKLETON, [/aeklten], Sir Ernest Henry (1874-1922) 1. Explorator antarctic britanic. A participat, ca voluntar, la expediţia antarctică din anii 1901-1904, condusă de Robert F. Scott. în ian. 1908 a ajuns din nou în Antarctica, în fruntea unei expediţii britanice (1907-1909), la bordul vasului „Nimrod“, înaintând 156 km către Polul Sud, escaladând vulcanul Erebus (1908), atingând latitudinea de 82°16’33“ S şi apoi zona Polului Sud Magnetic al Pământului, stabilindu-i poziţia la acea dată la 72°25’ lat. S şi 154° long. E. A organizat şi a condus (1914-1916) expediţia imperială trans-antarctică cu nava „Endurance" pentru traversarea continentului pe jos, dar în 1915 a fost prins de gheţuri în M. Weddell şi blocat 10 luni, fiind nevoit să abandoneze proiectul. Autor al lucrărilor „Inima Antarcticii" şi „Sudul" A repornit spre Antartica (1921) dar a murit la bordul navei sale. 2. Gheţar de şelf în Antarctica, în Ţara Queen Mary, la 66° lat. S şi 100° long. E; 265 km lungime. SHĂFN, Abu ‘Abd Allăh (Muhammad ibn Idris) ash~ (767-820), teolog musulman cu rol important în formarea gândirii juridice islamice; fondator de şcoală, care a aprofundat doctrina privind viaţa şi învăţăturile Profetului. SHAFTESBURY [/a:ftsberi], Anthony Ashley Cooper conte de (1671-1713), om politic şi filozof englez. Elev al J. Locke. Inspirându-se din tradiţia antică, a preconizat ca ideal moral dezvoltarea deplină şi armonioasă a individualităţii („Caracteristicile oamenilor: tipuri, opinii, vremuri"). SHAH ALAM, oraş în S Malaysiei, la SV de Kuala Lumpur, centrul ad-tiv al statului Selangor; 319,6 mii loc. (2000). Centru comercial. Reşedinţa sultanului. SHĂH ‘ALAM II (Jalal ad-dln Aii Jauhar), împărat al Indiei (1760-1788, 1788-1806) din dinastia Marilor Moguli. S-a sprijinit în actele sale de guvernare pe Compania Engleză a Indiilor Orientale. SHĂH JAHĂN I (Khurram Shlhab ad-din Muhammad), împărat al Indiei (1628-1657) din dinastia Marilor Moguli. în timpul domniei sale, Imperiul a atins maxima extindere teritorială. Protector al artelor, a construit Tâj Mahal, Marea moschee din Delhi. Fondator al oraşului modern Delhi. înlăturat de pe tron de fiul său Aurangzeb şi ţinut prizonier la Agra până la moarte (1666). SHĂH ROKH (MlRZĂ) (1377-1447), emir din Asia Centrală (din 1405). Fiu al lui Tamerlan. Patron al artelor, a făcut din cap. sa Herăt un centru cultural renumit. SHAHIN, Yussef (n. 1926), regizor egiptean de film. Cineast militant care, de peste trei decenii, pune în discuţie varianta oficială a adevărului despre realităţi prezente şi trecute („Cerul infernului", „Cairo: gara centrală", „Pământul", „Alexandria, de ce?", „Destinul"). SHAKA (CHAKA) (c. 1787-1828), căpetenie zulu, fondator al Imperiului Zulus (1816). A reorganizat armata şi a întreprins expediţii de noi cuceriri în S Africii. Asasinat. SHAKESPEARE [/eikspie], William (1564-1616), dramaturg şi poet englez. Autorul unei vaste opere dramatice, incomparabile prin mulţimea şi diversitatea socială şi, psihologică a personajelor, prin profunzimea reflecţiei filozofice şi viziunea modernă asupra caracterului contradictoriu al naturii umane, prin stilul de o rară poezie. A introdus viaţa în teatru, amestecând tragicul cu burlescul, visul cu realitatea, înţelepciunea contemplativă cu bufoneria. Cele 37 de William Shakespeare piese ale sale cuprind drame de evocare istorică („Henric al V-lea“, „Richard al ll-lea", „Richard al lll-lea", „Regele loan"), comedii axate pe ideea distincţiei dintre aparenţă şi realitate („Visul unei nopţi de vară", „Mult zgomot pentru nimic", „Nevestele vesele din Windsor", „Femeia îndărătnică", „Cum vă place"), tragedii relevând probleme esenţiale ale condiţiei umane („Romeo şi Julieta", „luliu Cezar", „Hamlet", „Othello", „Regele Lear", „Macbeth", „Antoniu şi Cleopatra"), lucrări dramatice în care adoptă o atitudine de resemnare senină („Cymbeline", „Poveste de iarnă", „Furtuna"). Sonete consacrate prieteniei şi dragostei, de o remarcabilă forţă de sugestie; poeme (;,Venus şi Adonis", „Necinstirea Lucreţiei"). SHAKTI subst. (< cuv. sanscrit = forţă, energie) (în India) energia de tip feminin a divinităţii prin care întreprinde o anumită acţiune. Iniţial, principiu demiurgic universal; ulterior, personificată ca fiinţă divină, determinând şi apariţia cultului. SHAMIR [[amir], Moshe (n. 1921), scriitor israelian. Romane realiste descriind viaţa din chibuţuri („El traversează câmpul") sau relatând episoade istorice, în care descrie societatea israeliană cu conflictele şi realizările ei („Un rege în carne şi oase"). SHAMIR, Yitzhak (pe numele adevărat Yitzhak Jazernicki) (n. 1915), diplomat şi om politic israelian. Originar din Polonia, din care a emigrat în Palestina (1935), unde a luptat împotriva autorităţilor coloniale britanice, fiind arestat în două rânduri (1941, 1946). După ce statul Israel şi-a dobândit independenţa (1948), el a lucrat în Mossad (până în 1965); speaker al Knessetului (1977-1980) şi ministru de Externe (1980-1983). Preşedinte (din 1975) al Comitetului Executiv al partidului Herut (Mişcarea pentru Libertate). Prim-min. (1983-1984, 1986-1992). SHAN, stat în E Uniunii Myanmar, în bazinul fl. Salween; 155,8 mii km2; 4.4 mii. loc. (1994). Centrul ad-tiv: Taunggyi. Expl. forestiere (teak). Culturi de orez, mac, ceapă ş.a. Numele statului vine de la populaţia omonimă, care este cel mai mare grup minoritar din Uniunea Myanmar, majoritar în acest stat. SHANDONG [/andor]] sau SHANTUNG. 1. Pen. în E Chinei între G. Bohai şi Marea Galbenă; 29.4 mii km2, care ocupă E provinciei omonime. Ţărmuri abrupte şi fragmentate, cu mai multe golfuri şi insuliţe. Relief de dealuri şi munţi joşi, cu alt. max. de 1 170 m, câmpii intracolinare şi litorale. Grâu, tutun. SHANGHAI 398 Pomicultură. Pescuit. Expl. de min. polimetalice. 2. Provincie în NE Chinei; 153,3 mii km2; 89,9 mii. loc. (2000). Centrul ad-tiv.: Jinan. Expl. de cărbuni, aur, de min. de fier, cupru şi mangan. Orez, grâu, porumb, citrice. Creşterea animalelor. Pescuit. SHANGHAI jjaqhai], oraş cu regim de provincie (6,2 mii km2), situat în ESE Chinei, pe râul Huangpu, la 21 km de gura de vărsare a acestuia în estuarul lui Yangtze; 9,8 mii. loc. (oraşul propriu-zis) şi 16,7 mii. loc. (2000) arealul provincial. Nod de comunicaţii. Port fluvio-maritim. Aeroporturile Lunghua (pentru curse interne) şi Hungchiao (pentru curse externe). Important centru economic, comercial, financiar-bancar, cultural şi turistic al ţării. Termocentrală. Rafinărie de petrol. Constr. şi reparaţii navale, de autovehicule, motoare pentru autovehicule, maşini şi utilaje agricole, maşini grele, maşini-unelte, tractoare, camioane, de utilaje textile şi poligrafice, generatoare electrice şi cabluri, instrumente de precizie, computere, ceasuri, aparate fotografice, radiouri ş.a. Ind. metalurgiei feroase şi neferoase, chimică (îngrăşăminte, mase plastice, fibre sintetice, vopsele, coloranţi, pesticide, detergenţi), cimentului, de prelucr. a cauciucului şi tutunului, sticlăriei, textilă, pielăriei şi încălţămintei, farmaceutică şi alim. Studiouri cinematografice. Universitate (1895); Universitate de medicină (1952). Muzeu de artă şi istorie. Teatrul Kuang-ming; conservator; orchestră simfonică; operă; sală de concerte. Observatorul astronomic Zikawei. Templul budist Lunghua. Fundat în timpul dinastiei Song (960-1279). A devenit în sec. 12 unul dintre principalele porturi ale ţării. A devenit în timpul dinastiei Ming (1368-1644) unul dintre principalii producători de bumbac. Prin Tratatul de Pace de la Nanjing (29 aug. 1842), care punea capăt primului Război al opiului (1840-1842), S. se număra printre cele cinci porturi chineze care şe deschideau pentru navele engleze. în 1854-1855, în timpul războiului ţărănesc al taipinilor, aici a avut loc o puternică răscoală. în primele decenii ale sec. 20 a ajuns unul dintre ceje mai mari centre ind. ale Chinei. în timpul mişcării de la „4 mai“ 1919, în S. a avut loc o puternică grevă; în 1920, aici a fost creat unul dintre primele cercuri marxiste chineze, iar în iul. 1921 a avut loc Congresul I al Partidului Comunist Chinez. în 1925, la S. a început mişcarea antiimpe-rialistă de la „30 mai“. Ocupat de trupele japoneze (1937-1945), a fost eliberat de Armata Populară de Eliberare. Pudong Xlnqu [Phu-tung sin-tsu] — „Noul district Pudong“, district subordonat municipiului Shanghai, situat la limita E a acestuia. Important centru financiar al Chinei (fondat în 1992). Supr. 518 km2. Agricultură, prelucrarea ţiţeiului, ind. navală, ind. uşoară. Acces facil la căile de navigaţie exterioare, reţea de navigaţie interioară dezvoltată. Aeroport (din 1999). Cel mai lung pod arcuit din lume (3 900 m) din 2002. C. 1,8 mii. loc. (2004). SHANKAR [fankar], Ravi (n. 1926), compozitor indian. Remarcat şi apreciat de Y. Menuhin. Fondator al Orchestrei Naţionale a indiei. Propagator al muzicii indiene peste hotare prin turnee în Europa şi S. U. A., în care a interpretat concerte de sitar, pe care le-a şi compus. Muzică de film. Memorialistică. SHANKAR, Uday (1900-1977), dansator şi coregraf indian. Partener al Annei Pavlova, pentru care a creat „Nuntă Indiană". A înfiinţat propria sa compania de dans (1929) cu care a făcut numeroase turnee în străinătate. SHANKARA (c. 788-820), filozof indian, adept al doctrinei advaita. Reprezentant al şcolii vedanta. Predicator itinerant şi comentator al „Brahma-sutrelor" şi „Vedelor".. Shanghai. Piaţa Pudong - ; - - Lujiazui SHANNON [faenen], fl. în partea central-nordică şi SV a Irlandei; 370 km. Izv. din m-ţii Cuilcagh, curge pe direcţie generală S-SV, drenează lacurile Allen, Boderg, Bofin, Ree şi Derg, trece prin Limerick şi se varsă în Oc. Atlantic printr-un estuar de 113 km lungime. Afl. pr.: Boyle Water, Suck, Fergus, Camlin, Inny. Legat prin Royal Canal cu Dublin şi implicit cu M. Irlandei. Navigabil pentru vase mici. Hidrocentrale. SHANNON [faenen], Claude Elwood (1916-2001), matematician american. Unul dintre fondatorii ciberneticii. împreună cu W. Weaver este autorul teoriei informaţiei. Lucrarea lor („Teoria matematică a comunicării") are aplicaţii importante în domeniul inteligenţei artificiale. Elaborează teoria mecanismelor automate („Analiza simbolică a circuitelor cu relee şi contacte"). SHANTOU [fantou], oraş în SE Chinei (Guangdong), situat la gura de vărsare a fl. Han în Marea Chinei de Sud, la 275 km NE de Hong Kong; 941 mii loc. (2001). Port comercial pentru exportul orezului, zahărului, tutunului ş.a. Şantier naval. Ind. metalurgică, cimentului, chimică, hârtiei, textilă, pielăriei, de prelucr. a tutunului şi alim. (zahăr, conserve, prelucr. ceaiului, decorticarea orezului). în 1980, S. a căpătat statutul de zonă economică specială, cu multe privilegii, cu intenţia încurajării comerţului exterior şi a investitorilor. SHANXI [[ansi], prov. în N Chinei, în bazinul mijlociu al fl. Huang He; 157,1 mii km2; 32,4 mii. loc. (2000). Centrul ad-tiv.: Taiyuan. Expl. de cărbuni şi min. de fier şi cupru. Ind. siderurgică, constr. de maşini şi textilă. Orez, bumbac, tutun, grâu. Creşterea animalelor. SHAO YONG (sau Shao Yung) (1011-1077), filozof chinez, care a avut o mare influenţă asupra dezvoltării şcolii filozofice neoconfucianiste. A dezvoltat o teorie a numerelor, în special numărul patru, conform căruia acestea sunt la baza oricărei existenţe. A introdus în confucianism conceptul budist al ciclurilor repetabile ale Universului. Formulările sale matematice l-au influenţat pe Leibniz în argumentarea sistemului binar aritmetic. SHAPLEY [/eipli] Harlow (1885- 1972), astrofizician american. Director al Observatorului de la Harvard (1921-1952). A calculat (1917) pentru dimensiunile galaxiei noastre valori apropiate de cele admise astăzi. A stabilit existenţa mai multor galaxii în Univers. A studiat Norii lui Magellan. SHARI v. Chari. 399 SHEFFIELD SHARIF [farjf], Omar (pseud. lui Michael Shalhoub) (n. 1932), actor american de film de origine egipteană. Vedetă a anilor '60-70 ai sec. 20, mizează pe farmecul său masculin de sorginte orientală care îi asigură popularitatea internaţională („Lawrence al Arabiei“, „Doctor Jivago", „Călăreţii", „Demonii", „Domnul Ibrahim şi florile Coranului"). SHARJAH (ASH-SHĂRIQAH), emirat în Emiratele Arabe Unite, pe ţărmul G. Persic; 2,6 mii km2; 599 mii loc. (2002). Centrul ad-tiv: Sharjah. Pescuit de perle. Expl. de petrol. Turism. SHARON, Ariei (n. 1928), general şi om politic israelian. Unul dintre fondatorii şi apoi preşedinte al Likud. A demisionat (2005) din partid creând o nouă formaţiune politică Kadima. A comandat mari unităţi militare în conflictele cu statele arabe din 1967, 1973 şi 1982. De mai multe ori ministru. Prim-min. (2001-2006). înlocuit în funcţie de Ehud Olmert din motive de sănătate. SHARP [/a:p], Phillip (n. 1944), biochimist american. Prof univ. la Institutul Tehnologic din Massachusetts. A descoperit, independent de R. Ro-berts, structura discontinuă a genelor la eucariote. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1993), împreună cu R. Roberts. SHARPE, William F. (n. 1934), economist american. Prof. la Univ. „California" şi Stanford. Autorul modelului de evaluare a activelor financiare. A contribuit la elaborarea criteriilor de formare a unui portofoliu de active financiare în scopul minimizării riscului investitorului. Premiul Nobel pentru economie (1990), împreună cu Harry Markowitz şi Merton Miller. SHASTA [faeste] 1. Masiv muntos vulcanic în V S.U.A. (m-ţii Cascadelor) alcătuit din andezite. Alt. max.: 4 317 m. Pantele şi vârful sunt acoperite cu zăpezi veşnice şi gheţari. Descoperit în 1827 de căpitanul Peter Skene Ogden, care i-a atribuit această denumire după numele indienilor locali, iar în 1854 a fost escaladat pentru prima dată de E. D. Pearce. 2. Lac de acumulare în California (S.U.A.), creat în 1945 pe fl. Sacra-mento; 119 km2 (înălţimea barajului: 183 m); lungimea barajului: 1 055 m; lungimea lacului : 56 km; volum: 5,6 miliarde m3). Hidrocentrală. SHATT AL-ARAB [fot], fl. navigabil format prin confl. Tigrului şi Eufratului în aval de Al Qurnah; 193 km. Se varsă în G. Persic printr-o deltă. Formează graniţa dintre Iraq şi Iran în aval de Abâdăn. Irigaţii. Hidrocentrale; pe el sunt situate oraşele Basra şi Abădân. A constituit motivul conflictului iraqiano-iranian (1980-1988) şi a fost scena unor lupte sângeroase. SHAUQI (SHAWQT), Ahmad (1868-1932), scriitor egiptean. Lirică de tradiţie arabă clasică, influenţată de romantismul francez („Cântecele lui Shawqf, poemul „Faptele arabilor"). Drame istorice în versuri şi proză („Cleopatra", „Cambise", „Antara", „Prinţesa andaluză"). Povestiri în genul maqama („Frunză de mirt"). SHAW [/o:], George Bernard (1856-1950), dramaturg englez de origine irlandeză. Unul dintre fondatorii mişcării fabienilor. Teatru de idei, manifestând gustul pentru paradox, spiritul ironic, independent şi scânteietor („Maiorul Barbara", „Sfânta Ioana", „Pygmalion", „Casa inimilor sfărâmate"). Ciclul „Piese neplăcute" dezvăluie adevărata faţă a societăţii moderne, ascunsă în spatele respectabilităţii („Profesiunea doamnei Warren", „Casele văduvilor"); ciclul „Piese plăcute" cu caracter antieroic, demistificator, atacă ipocrizia puritană („Nu se ştie niciodată", „Candida"). Cele „Trei piese pentru puritani" demitizează personalităţile istorice („Discipolul diavolului", „Convertirea căpitanului^ Brassbound", „Cezar şi Cleopatra"). Romane („Lipsă de maturitate", „Legătura fără noimă"). Eseuri („Chintesenţa ibsenismului", „Wagnerianul perfect"). Cronici muzicale. Premiul Nobel pentru literatură (1925). SHAW [fo:], Irvin (1913-1984), scriitor american. Romane („Leii ti-neri", ecranizat, „Atmosferă încărcată", „Balul blestemaţilor") şi piese de teatru („îngropaţi morţii") de inspiraţie socială. SHAW [fo:], Richard Norman (1831-1912), arhitect britanic. Unul dintre principalii exponenţi ai eclectismului romantic, a exercitat o influenţă puternică asupra contemporanilor (New Scotland Yard, inspirat de vechile castele scoţiene, Piccadilly Hotel, Holy Trinity Church — toate la Londra). SHAWN [fo:n], Edwin Myers, zis Ted (1891-1972), balerin şi coregraf american. împreună cu soţia sa, Ruth Saint Denis, a fondat (1915) Denishawn School, prima mare şcoală de dans american. Creator al primului festival de dans (1933, Jacob’s Pillow, Massachusetts). SHAYS [feiz], Daniel (c. 1747-1825), fermier american. Participant la Războiul pentru Independenţa Coloniilor Engleze din America de Nord (1775-1783). Conducător (1786-1787) al răscoalei fermierilor din statele New Hampshire şi Massachusetts George Bernard Shaw pentru reîmpărţirea pământurilor şi anularea datoriilor. SHEARER [fjerer], Norma (1900— 1983), actriţă americană de film. Vedetă a filmului sonor antebelic joacă în melodrame de salon şi istorice interpretând doamne frumoase, distinse, suflete tandre, adesea lovite de o soartă nedreaptă („Prizoniera dragostei", „Fecioarele din Wimpole Street", „Romeo şi Julieta", „Mărie Antoinette"). Premiul Oscar 1930 („Divorţata"). SHEARER [fierar], Sybil (1918- 2005), dansatoare şi coregrafă canadiană. Importantă personalitate a dansului modern din S.U.A. A format numeroşi dansatori, conducând o trupă proprie, împreună cu care a realizat filme de dans. SHEBELE v. Shabeelle. SHEFFIELD [fefi:ld], oraş în Marea Britanie (Yorkshire), în centrul Angliei, la poalele m-ţilor Rennini, în zona de confl. a râului Don cu râul Sheaf, la 260 km NV de Londra; 513,2 mii loc. Sheffield. Turnul artelor SHELLEY 400 (2001). Nod de comunicaţii. Aeroport. Expl. de cărbuni şi de min. de fier. Important şi vechi centru al ind. siderurgice (oţeluri speciale, laminate), renumit prin producţia (din 1742) de cuţite şi tacâmuri din argint. Constr. de locomotive şi vagoane de c.f., de maşini textile, utilaj minier, aparataj electrotehnic, biciclete, instrumente optice. Ind. chimică (mase plastice, lacuri, vopsele), a confecţiilor, hârtiei, obiectelor de uz casnic (ferăstraie, cuie) şi alim. Universitate (1905). Muzeu cu colecţii de cuţite şi tacâmuri. Galerie de artă. Două teatre (1972; 1978). Castel şi biserică de parohie construite în sec. 12 de lordul William de Lovetot; catedrala Sfinţii Petru şi Pavel (sec.14-15). Primăria veche (1897) şi Primăria nouă (1932). Aşezare întemeiată în jurul anului 1000. în 1568, Maria I Stuart, regină a Scoţiei (1542-1567) a fost închisă aici, în castelul normand (acum în ruine). ^ SHELLEY [feli], Percy Bysshe S. (1792-1822), poet englez. Persecutat pentru ideile sale, a trăit în Elveţia şi Italia. Unul dintre cei mai mari poeţi romantici englezi. Lirică vizionară, cu accente de revoltă, exaltând libertatea („Cântec pentru fiii Angliei", „Mascarada anarhiei", „Crăiasa Mab", „Revolta Islamului"); poeme închinate frumosului etern („Imn frumuseţii intelectuale"), eroului romantic („Âlastor sau duhul singurătăţii"); ode şi imnuri dedicate vieţii, dragostei şi naturii („Odă ciocârliei", „Norul", „Odă vântului din Apus", „Imnul lui Apolo", „Imnul lui Pan"). în drama lirică „Prometeu descătuşat", capodopera sa, valorifică mitul grecesc al titanului, care apare ca un simbol al omenirii ce triumfă asupra tiraniei. Eseul „Apărarea poeziei" dezvăluie convingerile lui privitoare la funcţia socială a poeziei şi la rolul profetic şi revoluţionar al poetului. 2. Mary S. (1797-1851), scriitoare engleză. Soţia lui S. (1). Autoare a celebrului roman „Frankenstein sau Prometeul modern". A publicat postum scrierile soţului său. SHELTERDECK [feltedek] (cuv. engl.) s. n. (NAV.) Navă maritimă cu două punţi, având la partea superioară şi în bordurile interpunţii deschideri, numite deschideri de tonaj, care pot fi închise etanş şi care servesc la încărcarea şi la descărcarea navei. ♦ Puntea superioară a unei astfel de nave. SHENYANG [feniaq], oraş în NE Chinei, centrul ad-tiv ai prov. Liaoning; 3,9 mii. loc. (2001). Mare nod feroviar şi rutier. Trei aeroporturi. Expl. de cărbuni şi de min. de fier. Percy Bysshe Shelley Constr. de avioane, tractoare, generatoare electrice, maşini-unelte, utilaj minier, turbine, transformatoare, aparate electrice. Ind. metalurgiei feroase (cabluri, sârmă) şi neferoase (cupru, zinc, plumb), chimică, textilă, a hârtiei, farmaceutică şi alim. Universitate. Palatul imperial (sec. 6) a fost inclus (în 2004) în Patrimoniul cultural universal. Atestat din sec. 2 î.Hr. De-a lungul istoriei a purtat mai multe nume: Houcen, Sencijou (sec. 8-13), Senyang (în timpul dinastiei Yuan, sec. 13-14). Cucerit de man-ciurieni în 1621, între 1625 şi 1912 a purtat numele de Mukden, fiind capitala dinastiei manciuriene Quing (1625-1644), iar din 1644 - a doua capitală a aceleiaşi dinastii. Cucerit (18 sept. 1931) şi ocupat de japonezi până în 20 aug. 1945, când a fost eliberat de Armata Roşie. Vezi şi Mukden. SHEOL (în „Vechiul Testament"), locul morţilor, un fel de Infern, dominat de întuneric şi nemaiavând legătură cu lahve, unde se retrag sufletele în aşteptarea judecăţii de apoi. SHEPARD [feperd], Alan Bartlett Jr. (1923-1998), astronaut american. Pilot în aviaţia militară americană, a devenit la 5 mai 1961 primul american lansat în spaţiu (cabina Mercury, la bordul căreia s-au aflat şi astro-nauţii Stuart A. Roosa şi Edgar D. Mitchell). în ian. 1971 a aselenizat, fiind comandant al navei „Apollo 14"; prima expediţie geologică selenară, care a cules 54,4 kg mostre de sol selenar şi a instalat un laborator de cercetări astrofizice ALSEP. SHEPARD (Samuel Shepard Rogers Jr., zis), Sam (n. 1943), dramaturg, actor şi scenarist american. După un debut timpuriu („Cowboy”, 1964), foarte bine primit de critică şi de public, a urmat o producţie literară fertilă (aproape 50 de piese în 40 de ani) care i-a stabilit statutul celui mai important dramaturg contemporan al Americii. Creaţia sa, construită cu mijloace avangardiste, constituie o acerbă polemică cu „visul american” şi cu poncifurile sale. E, de asemenea, autorul unor scrieri sumbre, înfăţişând imaginea Statelor Unite de după războiul din Vietnam. Autor al mai multor scenarii de film (cel al peliculei Paris, Texas a fost distins cu Premiul Palmierul de Aur la Festivalul de la Cannes din 1985). A apărut, ca actor, în mai multe filme, între care şi unele al căror scenariu îl scrisese el. SHEPP, Archie (n. 1937), saxofonist tenor şi sopran american. Muzician de avangardă, compozitor original. Concerte în S.U.A. şi Europa. Discografie selectivă: „Yasmina/ Poem for Malcolm", „A Sea Of Faces". SHERATON [feretn], Thomas (1751-1806), ebenist şi decorator englez. Creator al unui stil neoclasic, cu preferinţe pentru liniile simple, delicate. Lucrări despre tehnica decorării mobilierului. SHERBROOKE [/e:bruk], oraş în ESE Canadei (Quebec), la 137 km E de Montreal, la confl. râurilor Magog şi Saint-Frangois, în apropiere de graniţa cu S.U.A.; 141,2 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Centru industrial, comercial, cultural şi turistic. Hidrocentrală. Ind. metalurgiei neferoase (cupru), mat. de constr. (azbest), de prelucr. a cauciucului şi a lemnului (mobilă, crose pentru hochei), celulozei şi hârtiei, pielăriei şi încălţămintei, textilă (ţesături), a confecţiilor şi alim. (băuturi răcoritoare, ciocolată, produse lactate). Constr. de turbine, utilaj minier, aparate medicale ş.a. Universitate (1954). Muzeu de artă (1982); Muzeu de ştiinţele naturii (1879). Orchestră simfonică. Catedrala romano-catolică St. Petru (1844). Fundat în 1796 de loialistul Gilbert Hyatt, cu numele Hyatt’s Mills, iar în 1802 s-au stabilit aici numeroşi colonişti veniţi din statul Vermont (S.U.Â.). în 1818 i s-a atribuit numele actual în onoarea guvernatorului general al Canadei, lordul Sir John Coape Sherbrooke. Oraş din 1875. SHERIDAN [fş ridn], Richard Brinsley Butler (1751-1816), dramaturg şi om politic englez de origine irlandeză. A cumpărat de la D. Garrik, teatrul Drury Lane, pe care. l-a reconstruit (1760) şi l-a condus. Exponent în teatru al orientării iluministe. Comedii de moravuri de mare succes în epocă („Rivalii", „Şcoala calomniei", „Criticul"). Orator strălucit, intră în politică, de partea cea mai radicală a whigilor; în 1780 devine parlamentar; trezorier al Marinei (1783). 401 SHING-TUNG SHERMAN [/ş:rmen]f William Tecumseh (1820-1891), general american. Unul dintre conducătorii armatei Nordului în timpul Războiului de Secesiune (1861-1865). A efectuat celebrul „marş spre mare11 (1864), obţinând victorii importante asupra sudiştilor. SHERPA v. şerpaş. SHERRINGTON [fşrigten], Sir Charles Scott (1857-1952), fiziolog britanic. Prof. univ. la Oxford. A descoperit rolul reflexului în coordonarea mişcărilor. Studii asupra fiziologiei sistemului nervos, coordonării nervoase, reflexelor motorii („Acţiunea integrală a sistemului nervos11, „Tratat de fiziologie"). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1932), împreună cu E. D. Adrian. ’sHERTOGENBOSH v. Hertogen-bosh. SHERWOOD [fe:rud], Robert Emmet (1896-1955), dramaturg american. Comediile („Drumul spre Roma11, „Soţul reginei11) şi dramele sale („Reuniune la Viena11, „Pădurea împietrită11) atestă un temperament ironic, deziluzionat şi o tendinţă spre paradoxul istorico-moral. Scenarii de film („Cei mai frumoşi ani ai vieţii noastre11). SHETLAND [fetlend] (cuv. engl.) subst. Stofă fină, foarte moale, ţesută din fire de lână lungi, pieptănate sau cardate. SHETLAND [/etland], arh. britanic în Oc. Atlantic, alcătuit din peste 100 de ins. (din care doar 20 sunt locuite), situat la 210 km NE de ţărmul Scoţiei; 1,4 mii km2. Ins. pr.: Main-land, Unst, Whalsay, Fetlar, Yell, Foula, Papa Stour, Bressay. Centrul ad-tiv: Lerwick. Relief vălurit, cu alt. max. de 45 m. Climă temperat-ocea-nică. Pajişti; mlaştini. Creşterea ovinelor şi cabalinelor (ponei de S.). Pescuit. SHETLAND DE SUD (SOUTH SHETLAND ISLANDS) [sau0 Jştlend ailendz], arh. brit. nelocuit, situat în S Oc. Atlantic, în Teritoriul Antarctic Britanic, între Ţara de Foc şi Ţara Graham, la 150 km N de Pen. Antarctică şi 885 km SE de capul Horn, între 61° şi 63° lat. S şi între 54° şi 63° long. V, extins pe 510 km lungime; 4,7 mii km2. Este alcătuit din 11 ins. mari şi numeroase insuliţe de origine vulcanică. Ins. pr.: Livingston, King George, Deception, Elephant. Relief muntos de origine vulcanică, acoperit în mare parte cu zăpezi persistente şi gheţari. Alt. max.: 2 300 m. Climă subpolară. Bază de pescuit. Descoperit în 1819 de marinarul englez William Smith. SHIBATA [/îbata] Yuji (1882-1980), chimist japonez. Prof. univ. la Tokyo şi Nagoya. Cercetări în domeniul spectrochimiei, chimiei coordinative şi geochimiei. M. de onoare al Acad. Române (1965). SHIGA [figa] Naoya (1883-1971), scriitor japonez. Romane psihologice cu implicaţii autobiografice („Reconciliere11, „Drumuri prin noaptea întunecată11, capodopera sa) şi nuvele („Lună cenuşie11) de mare rafinament stilistic. SHIGELLA, gen de bacterii care se numără printre agenţii care produc dizenteria. Se răspândesc prin apă, alimente contaminate sau datorită muştelor care au luat contact cu dejecţiile bolnavilor. Provoacă ample epidemii, îndeosebi în rândul comunităţilor care trăiesc în condiţii precare de igienă. Boala se manifestă prin diaree severă şi deshidratare, iar în lipsa unui tratament medical poate fi letală. SHI HUANGDI, v Qinwang. SHIJIAZHUANG [sîdziadjuar]], oraş în E Chinei, situat la 260 km SV de Beijing, centrul ad-tiv al prov. Hebei; 1,6 mii. loc. (2001). Nod feroviar. Expl. de cărbune. Ind. siderurgică, cocsochimică, constr. de maşini agricole, electrotehnică, sticlăriei, textilă şi alim. (zahăr). Atestat din Antic., a cunoscut o importantă dezvoltare în Ev. Med., îndeosebi în timpul dinastiei Tang (618-907), devenind un important centru comercial. 0 nouă perioadă de prosperitate a început după 1905. SHIKOKU [fikoku], ins. în SE arh. japonez, între Oc. Pacific la E, Setonaikai (Mediterana japoneză) la V, str. Kii la N şi str. Bungo la S; 18,7 mii km2. Relief muntos, cu vulcani vechi erodaţi, cu alt. max. de 1 981 m (vf. Ishizuchi); înguste câmpii litorale. Climă subtropicală musonică, cu precipitaţii bogate (c. 3 000 mm/an) şi umiditate accentuată. Frecvente taifunuri. Expl. forestiere şi de min. de cupru. Culturi de orez, grâu, secară, tutun, soia ş.a. Plantaţii de mandarini, portocali, pruni, peri ş.a. Pescuit. Oraşe pr.: Kochi, Matsu-yama, Tokushima, Takamatsu, Imbari. SHI LIN v. Pădurea de Piatră. SHILLING v. şiling. SHILLONG pot]] 1. Masiv muntos în NE Indiei; lungime: 300 km; lăţime: 100 km. Alt. max.: 1 961 m. (vf. Shillong). Zăcăminte de cărbuni şi de min. de fier. Pe versanţii lui de S cad cele mai multe precipitaţii de pe glob (12 000-20 000 mm/an — la Cherrapunji). 2. Oraş în NE Indiei, centrul ad-tiv al statului Meghălaya, situat pe versantul N al înălţimilor Kăshi-Jaintia din m-ţii Shillong, la 1 520 m alt., la 498 km NE de Calcutta; 132,8 mii loc. (2001). Aeroport. Nod de comunicaţii. Hidrocentrala Barpăni. Ind. textilă, de prelucr. a lemnului şi alim. Centru comercial şi piaţă agricolă pentru orez şi ceai. Institutul Pasteur. Bază militară. Staţiune climaterică. Distrus de cutremurul din 1897 şi reconstruit în întregime. SHIMAZAKI [/imazaki] Toson (Haruki) (1872-1943), scriitor japonez. Lirică romantică („Tinere mlă-diţe11, „Iarbă de vară11, „Flori căzute din prun11); romane naturaliste cu implicaţii sociale („Trădarea11, „Primăvara11, „Casa11). Eseuri; literatură pentru copii. SHIMIZU [fimizu], oraş în Japonia (Honshu), situat pe ţărmul NV al G. Suruga al Oc. Pacific, la NE de Shizuoka; 235,2 mii loc. (2002). Port comercial pentru exportul ceaiului verde, orezului, peştelui congelat ş.a. Nod feroviar. Rafinărie de petrol. Constr. navale, de motociclete şi de instrumente muzicale. Ind. siderurgică, a metalurgiei neferoase (aluminiu), petrochimică, textilă, de prelucr. a lemnului (placaj) şi alim. (conserve de peşte). A luat fiinţă în 1924 prin unificarea a trei localit. rurale. SHIMONOSEKI [/imonoseki] 1. Strâmtoare între ins. HonshG (la N) şi ins. Kyushu (la S), care face legătura între bazinul maritim Suo al Mării Setonaikai (Mediterana japoneză) şi str. Coreii; lăţimea: 0,4 km. 2. Oraş în SV Japoniei (Honshu), situat pe ţărmul strâmtorii cu acelaşi nume, vizavi de oraşul Kitakyushu de pe ins. KyOshu, cu care comunică printr-un tunel subacvatic (feroviar, rutier şi pietonal), lung de 2,4 km, dat în folosinţă în 1958; 246,9 mii loc. (2002). Aeroport. Port comercial. Constr. navale, de utilaj greu, de locomotive şi vagoane de c.f. Rafinărie de petrol. Ind. chimică (îngrăşăminte), electrotehnică, a mat. de constr. (ciment), de prelucr. a lemnului şi a tutunului, textilă şi alim. (prelucr. peştelui). Acvariu. Până în 1902 s-a numit Akamagaseki. A mai purtat şi numele de Bakan. SHINDO Kaneto (n. 1912), regizor şi scenarist japonez de film. Operă eclectică mergând de la ficţiune la documentar sau ancorată în realitatea cotidiană („Insula11 - capodopera sa, „Văgăuna11, „Kurone Ko“, „A trăi azi, a muri mâine11). SHING-TUNG, Yau (n. 1949), matematician american de origine chineză. Prof. univ. la Princeton. Lucrări SHINRAN 402 de ecuaţii cu derivate parţiale şi varietăţi complexe. Medalia Fields (1982). SHINRAN (Matsuwaka-Maru) (1173— 1263), călugăr, filozof, scriitor şi reformator religios japonez. întemeietorul sectei budiste Jodo, ale cărei principii se bazează pe ideea renaşterii în Ţinutul Pur prin credinţă („Tratat despre adevărul fundamental ai lucrurilor"). SHINTOISM s. n. v. şintoism. SHlRÂZ [/ira0], oraş în SV Iranului, la poalele V ale m-ţilor Zagros, la 1 585 m alt., la 56 km SV de ruinele oraşului antic Persepolis şi la 700 km S de Teheran; centrul ad-tiv al provinciei Fărs; 1,1 mii. loc. (1996). Aeroport. Nod de comunicaţii. Rafinărie de petrol. Ind. chimică (îngrăşăminte), electrotehnică, a mat. de constr. (ciment), textilă şi alim. (zahăr). Piaţă agricolă pentru porumb, orz, orez, bumbac, animale, lână, piei ş.a. Artizanat (covoare "din mătase, obiecte din lemn, mozaicuri, orfevrărie). Universitate (1962). Şcoală teologică (medresa) din sec. 17. Moscheile Amr ibn Layth (sec. 9), Masjid-i-Jami sau moscheea congre-gaţională (875) - azi în ruină, Noua Moschee (1218), moscheea Vakil (1773-1774). Mausoleul Bibi Dukh-taran. Aşezare atestată din timpul domniei Sasanizilor, a devenit oraş în sec. 7, după cucerirea arabă. A cunoscut o importantă dezvoltare în sec. 10-11, devenind unul dintre centrele statului condus de dinastia Buizilor. La sfârşitul sec. 14, marele cuceritor mongol Timur cel Şchiop a pus stăpânire pe S. în două rânduri, încercând să facă din acest oraş un mare centru musulman, capabil să rivalizeze cu Bagdadul. în 1724 a fost devastat în urma unei invazii pornite din Afghanistan. Capitală a statului persan condus de dinastia Zengizilor (1750-1796). Cunoscut prin vinurile, grădinile şi moscheile sale. Locul de naştere al vestiţilor poeţi persani Sa’adi şi Hafiz, care-şi au mausoleele în acest oraş. A avut mult de suferit de pe urma inundaţiilor din 1668 şi a cutremurelor de pământ din 1813, 1824 şi 1853. SHIRE B|re] (port. CHIRE [fire]), râu în Africa Orientală (Malawi şi Mozambic), afl. stg. al fl. Zambezi în amonte de localit. Caia (Mozambic); 402 km. Izv. din lacul Nyasa (Malawi), curge pe direcţie N-SSE, formând în cursul superior şi mijlociu mai multe cataracte şi cascade (mai importante sunt cascadele Kholom-bidzo - fostă Murchison Rapids - şi Tedzana). în cursul superior poartă denumirea de Malombe sau Pa-Malombe. Navigabil pe 80 km, în aval de cascada Kholombidzo. Hidrocentrala Nukula situată la 8 km aval de cascada Tedzana. SHIZUOKA [fisuoka], oraş în Japonia (Honshu), situat în delta fl. Abe, în apropiere de ţărmul G. Suruga al Oc. Pacific, la 89 km SV de Tokyo; centrul ad-tiv al prefecturii omonime; 468,7 mii loc. (2002). Port comercial. Nod feroviar. Constr. aeronautice. Ind. metalurgică, electrotehnică, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi a ceaiului, sticlăriei, hârtiei şi alim. (conserve de fructe). Centrul unei importante reg. de cultură a ceaiului (70% din producţia japoneză de ceai). Universitate (1949). SHKODEzR [fkoder] (în albaneză LIQEN i SHKODRES; în sârbo-croată SKADARSKO JEZERO), lac tectonic în Pen. Balcanică, în extremitatea sudică a Alpilor Dinarici, la graniţa dintre Albania şi Muntenegru; 356-390 km2 (în funcţie de sezonul secetos sau ploios). Ad. max.: 44 m. Navigaţie. Pescuit. în el se varsă râul Moraca şi izv. râul Buene (Bojana). Cunoscut şi sub denumirea italiană de Scutari. SHKOD6R (SHKODRA sau SCUTARI), oraş în NV Albaniei, situat în apropierea ţărmului SE al lacului cu acelaşi nume, între râurile Buene la V şi Drin la E; centrul ad-tiv al districtului omonim; 82,4 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. metalurgiei neferoase (sârmă de cupru), mat. de constr. (ciment), de prelucr. a lemnului (mobilă) şi a tutunului, sticlăriei, textilă, pielăriei şi încălţămintei, cosmeticii (săpun) şi alim. (ulei de măsline, conserve de peşte ş.a.). Piaţă pentru cereale, tutun, fructe, struguri, animale, lână ş.a. Fortăreaţa Rozafat, ridicată de veneţieni în sec. 15; catedrală romano-catolică; moschee. Fundat de traci; a fost capitala lliriei în milen. 1 î.Hr., cu numele Scodra, şi apoi colonie romană (c. 168 î.Hr.). Stăpânit de veneţieni (1396-1479), turci (1479-1913) şi de austrieci (1916-1921). SHKODRANI, Vaso Paşa (pe numele adevărat Paşco Vasa) (1825- 1892), scriitor albanez. Tratatul sociologic „Adevărul despre Albania şi albanezi", romanul „Barda Temal, scene din viaţa Albaniei". SHOCKLEY [fokli], William Brad-ford (1910—1989), fizician american. Prof. univ. la Stanford. Lucrând împreună cu W. H. Brattain şi J. Bardeen, a descoperit efectul de câmp, fundamentând astfel teoria şi tehnica tranzistorilor. A propus (1949) realizarea triodei cu contact pn şi tranzistorul pnp. A prevăzut (1951) efectul saturării şi o metodă de determinare a masei efective a purtătorilor (1953). Premiul Nobel pentru fizică (1956), împreună cu J. Bardeen şi W. H. Brattain. SHODDY [/odi] (cuv. engl.) subst. Material fibros obţinut prin destrămarea resturilor de fire şi de ţesături de lână şi utilizat ca material de amestec în filatura de lână cardată. SHOGUN [/ogun] (cuv. japonez), s. m. Titlu purtat de conducătorii militari japonezi între 1192 şi 1867, care sub autoritatea nominală a împăratului au deţinut efectiv puterea. Iniţial, abrevierea lui sei-i-tai shogun, în sec. 8, desemna un „generalisim care lupta cu succes împotriva barbarilor " din N Japoniei. Titlul în accepţiunea lui deplină i-a fost acordat în 1192 lui Yoritomo Minamoto-no. Au existat patru dinastii shogunale: Minamoto (1192-1219), Fujiwara (1226-1252), Ashikaga (1338-1573) şi Tokugawa (1603-1867). Persoană având acest titlu. SHOGUNAT, formă de guvernământ în Japonia între 1192 şi 1867. SHOLAPUR sau SOLAPUR, oraş în V Indiei (Maharashtra), situat în pod. Deccan, la 350 km SE de Mumbay şi 274 km VNV de Hyderăbăd; 873,1 mii loc. (2001). Nod rutier. Centru comercial pentru bumbac. Ind. de prelucr. a bumbacului (al doilea centru de acest fel după Mumbay) şi a tutunului. Produse alim. Fort (sec. 17). SHOLES [fQuIz], Christopher Latham (1819-1890), inventator american. împreună cu Samuel W. Soule şi Carlos Glidden, a construit (1867) prima maşină de scris, cu bare independente pentru fiecare caracter, pe care a îmbunătăţit-o continuu timp de mai mulţi ani. începând din 1873, compania Remington, căreia i-au vândut brevetul, a produs-o industrial şi a comercializat-o în serie. SHOPPING [[opif]] cuv. engl. Vizitarea magazinelor şi centrelor de vânzare a produselor în vederea unor eventuale cumpărături. SHORAN [forsen] (< fr.; {s} engl. shortrange „cu bătaie scurtă") subst. (NAV.) Sistem de radar pentru navigaţie, constând dintr-un emiţător radar instalat la bord şi din două radiobalize pe uscat; un indicator aflat la bord arată distanţa navei faţă de cele două balize. SHORTENING [fo:tnig] (cuv. engl.) subst. Specie de grăsimi animale sau vegetale de consistenţa unturii, folosite în industria alimentară. 403 SIBARIT SHORTER [forter], Wayne (n. 1933), compozitor, saxofonist sopran şi tenor american. Tehnică şi viteză a execuţiei. Compoziţii interpretate de Miles Davis. Membru fondator al grupului Weather Report. „Night Dreamer", „Adam’s Apple". SHORTHORN [/o:tho:n] (cuv. engl.) subst. (ZOOT.) Durham. SHOSHONE FALLS, cascadă formată de râul Snake, în S statului Idaho (S.U.A.), cu o cădere de 65 m. SHOSHONE LAKE, lac în VNV S.U.A., în NV statului Wyoming, în Parcul Naţional Yellowstone, la V de lacul Yellowstone, la 2 377 m alt.; 19 km lungime şi 13 km lăţime. De aici izv. râul Snake. SHOTOKU Taishi (iniţial sa numit Umayado no Miko) (574-622), poet, om de cultură şi regent, aparţinând clanului Soga. Al doilea fiu al împăratului Yomei (585-587) şi nepot al împărătesei Suiko (593-628), alături de care a administrat treburile statului japonez în calitate de regent (din 593). Autor al „Constituţiei în 17 articole" (604), adevărat manifest religios şi politic menit să reglementeze viaţa internă şi să consolideze autoritatea imperială, după ce anterior, în 603, a iniţiat sistemul ţinutei vestimentare la Curte. Susţinător al budismului. Pe plan extern a iniţiat relaţii diplomatice cu reprezentanţii dinastiei chineze Sui (589-618) şi a intenţionat cucerirea (în 602) a statului coreean Silla. SHOW [/ou] (cuv. engl. „spectacol") s.n. Spectacol de varietăţi susţinut de o vedetă sau de o formaţie. ^ Show-Business (fam. Show-Biz), industria spectacolului. SHOWA, „Era păcii strălucitoare”, epocă istorică japoneză, care corespunde domniei împăratului Hirohito (1926-1989). SHQIPERIA, denumirea autohtonă a Albaniei. SHREVEPORT [Jrhvport], oraş în SE S. U. A. (Louisiana), situat pe Red River, la 338 km NV de Baton Rouge şi 29 km E de graniţa cu statul Texas; 200,1 mii loc. (2000). Aeroport. Centru comercial pentru bumbac. Expl. de petrol (din 1906) şi de gaze naturale. Rafinărie de petrol. Ind. constr. de maşini şi de prelucr. a metalelor, chimică, textilă, hârtiei, sticlăriei, ceramicii, a confecţiilor, tipografică, de prelucr. a lemnului şi alim. Constr. de camioane şi de echipament telefonic. Universitate (1965). Galerie de artă. Planetariu. Observator astronomic. Fundat în 1833 de exploratorul american Henry Miller Shreve (1785-1851); oraş din 1870. SHUANGLIAO [juaqliao], oraş în NE Chinei (Jilin), pe dr. râului Liao, la 185 km NE de Shenyang; 354,1 mii loc. (1990). Expl. de cărbuni de calitate superioară (din 1911). Ind. electrotehnică (generatoare electrice), chimică (îngrăşăminte), textilă (ţesături din mătase şi bumbac), hârtiei şi alim. Vechea denumire: Liaoyuan. SHUMWAY [foumuei], Norman Edward (n. 1923), chirurg american. Prof. la Univ. Stanford. A elaborat în 1966, prin studii experimentale, tehnica transplantului de inimă. Operaţiile pe care le-a efectuat au constituit un mare progres în chirurgia inimii (transplantul de valvă). în 1968 a realizat primul transplant de inimă în S.U.A., al patrulea din lume. SHUTERIQI [/uter'iki], Dhimiter (n. 1915), scriitor albanez. Poeme („Enveri", „O, Ptolemeu!"), romane („Eliberatorii"), povestiri („Drumul tineretului") cu caracter eroic. Si, simbol chimic pentru siliciu. Sl (< it.) s. m. invar. (MUZ.) Una dintre cele şapte denumiri simbolice ale sunetelor muzicale, corespunzătoare notaţiei literale H. Sl (METR.), abreviere folosită pentru Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură. V. unitate. SIACHEN, gheţar în m-ţii Kara-korum, în Pakistan, la frontiera cu India; 1 150 km2; 74 km lungime; 3,2 km lăţime. SIAD BARRE, Mohammed (1919- 1995), general şi om politic somalez. Şef al statului, preşedinte al Consiliului Revoluţionar Suprem şi al Consiliului Secretarilor de Stat (şef al guvernului) al Republicii Democrate Somalia (1969-1976). Secretar general al Partidului Revoluţionar Somalez (1976-1991). Preşedinte şi prim-min. al Republicii Democrate Somalia (1976—1991). Regim dictatorial sprijinit de U.R.S.S. înlăturat în urma unui război civil. S-a refugiat în Nigeria. SIAJ (< fr.) s. n. Dâră de spumă lăsată de o navă în urma ei pe mare calmă, în timpul înaintării. SIAL (< fr., germ.; {s} fr. si[licium] + a{uminium]) s. n. Partea superioară a scoarţei terestre, alcătuită în majoritate din compuşi ai siliciului şi aluminiului (roci granitice, gnais, porfir); foarte groasă în domeniul continental (10-15 km în regiuni de platformă şi depresiuni, 30-40 km în regiuni de orogen), dar subţiindu-se până la dispariţie în domeniul oceanic. Este situat deasupra păturii ba-zaltice a scoarţei terestre (sima). SI ALIC (< sial) adj. Referitor la sial, care aparţine sialului. SIALKOT, oraş în NE Pakistanului, situat pe stg. văii Chenab, la 113 km N de Lahore; 421,5 mii loc. (1998). Nod feroviar. Centru comercial şi piaţă agricolă pentru grâu, orez, bumbac, iută, tutun, fructe ş.a. Constr. de piese pentru motociclete, de aparate şi instrumente chirurgicale şi de instrumente muzicale. Ind. cauciucului, textilă, a hârtiei, ceramicii, pielăriei şi alim. Producţie de articole sportive (rachete de tenis, crose pentru hochei ş.a.) şi de echipament militar. Universitate. Fort. Mausoleul lui Nănak. Turism. SIALOREE (< fr.; {s} gr. sialon „salivă" + rhein „a curge") s. f. (MED.) Scurgere pasivă de salivă în afara gurii, întâlnită în unele boli (parkinsonism, turbare). Apare fie din cauza paraliziei faciale, fie datorită unor dificultăţi de deglutiţie. SIAM 1. v. Thailanda (1). 2 Golful - v. Thailanda SIAMEZ, -Ă (< n. pr. Siam) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Thailandei (Siam). Mai trăiesc în Malaysia, Uniunea Myanmar ş.a. 2. Adj. Care aparţine siamezilor (1), privitor la siamezi. ^ Fraţi siamezi sau surori siameze = gemeni care la naştere au corpurile lipite total sau parţial, adesea având şi unele organe comune. Primii asemenea gemeni cunoscuţi s-au născut în Siam (1911), de unde şi denumirea. în cele mai multe cazuri gemenii s. nu supravieţuiesc. La cei rămaşi în viaţă operaţia de separare este foarte dificilă, cu grad mare de risc şi nu se poate realiza decât atunci când nu sunt implicate organe de importanţă vitală, mulţi gemeni s. fiind condamnaţi să-şi petreacă întreaga viaţă în această situaţie. S-au înregistrat însă şi unele reuşite spectaculoase, inclusiv cazul unor surori s. din România operate în străinătate. Pisică s. = rasă de pisici originară din SE Asiei, de culoare brună-închis pe cap, spate şi labe, brună-deschis pe piept şi pântece şi cu ochii albaştri. SIAN v. Xi ’an. SIAULIAI, oraş în N Lituaniei, la 121 km NNV de Kaunas; centrul ad-tiv al districtului omonim; 131,1 mii loc. (2004). Ind. pielăriei şi încălţămintei şi alim. Fundat în sec. 13. SIBARIT, -Ă (< fr., lat.; cf. n. pr. Sybaris, oraş antic în Italia) adj., s. m. şi f. (Persoană) care se dedă plăcerilor (rafinate) şi trăieşte în trândăvie. SIBELIUS 404 SIBELIUS, Jean (Johan, Julius) (1865-1957), compozitor finlandez. Prof. la Conservatorul din Helsinki. Şeful şcolii muzicale naţionale. A compus şapte simfonii, poeme simfonice („Kullervo11, „Finlandia“, „Lebăda din Tuonela"), patru legende după Kalevala, un concert pentru vioară şi orchestră, un cvartet, numeroase piese instrumentale şi vocale. §IBENIK [fibeni :k], oraş în SV Croaţiei, situat pe coasta dalmată, în estuarul fl. Krka, la 48 km NV de Şplit; centrul ad-tiv al cantonului Sibenik-Knin; 37 mii loc. (2001). Port comercial şi de pescuit. Bază militară la M. Adriatică. Hidrocentrală. Şantier naval. Ind. metalurgiei feroase şi neferoase (aluminiu la Lozovac), chimică (vopsele, carbid), textilă (ţesături din lână), alim. (vin, conserve). Exportă bauxită, lemn, vin, lichior ş.a. Pescuit. Centru turistic. Fortăreaţa Sf. Ana (sec. 12-13); catedrala romano-catolică Sf. lacob (1431-1536), în stil gotic cu elemente renascentiste, declarată (în 2000) ca fiind inclusă în Patrimoniul cultural universal; bisericile Sf. Anton (sec. 12) şi Sf. Fran-cisc (sec. 14); Primăria (sec. 16). Menţionat documentar în 1066. A primit statut de oraş în 1167. SIBERIA (SIBIR5) 1. Vastă regiune naturală în partea central-nordică a Asiei, cu cea mai mare extindere pe terit. Federaţiei Ruse şi în mai mică măsură în N Kazahstanului, cuprinsă între m-ţii Ural la V, mările Kara, Laptev şi a Siberiei Orientale la N, mările Bering, Ohotsk, Japoniei la E şi deserturile Asiei Centrale, graniţele Federaţiei Ruse cu China şi Mongolia la S. S. se desfăşoară pe 130° long. E şi pe 30° lat. N, ocupând c. 13,5 mii. km2. Din punct de vedere geologic, S. corespunde fundamentului cristalin, Paleozoic, al Platformei Siberiene, iar din punct de vedere morfologic se împarte în două: Siberia de Vest, la V de fl. Enisei, şi Siberia de Est, la E de acesta. Siberia de Vest cuprinde o mare câmpie joasă, slab fragmentată, şi stepa semiaridă din Kazahstan, drenate de fl. Obi, precum şi lanţul m-ţilor Altai, cu vf. Beluha (4 506 m), iar Siberia de Est, numită şi S. Orientală, care include şi Extremul Orient Rusesc, se desfăşoară pe c. 2 000 km de la V (de la fl. Enisei) la E (mările mărginaşe ale Oc. Pacific) şi pe c. 2 400 km de la N la S, având un relief predominant de platou şi de munţi care acoperă 75% din totalul Siberiei de Est, respectiv platoul Siberiei, m-ţii Saian, lablonovîi şi Stanovoi în S, şi Verhoiansk, Cerski, Kolîma, Sihote-Alin şi m-ţii Kamceat- Jean Sibelius kăi (cu vf. Kliucevski de 4 750 m alt., cel mai înalt din întreaga Siberie). S. cuprinde patru peninsule mari (lamal, Taimîr, Ciukotsk şi Kamceatka), este drenată de numeroase fluvii şi râuri mari, în mare parte navigabile (Obi, Enisei, Irtîş, Işim, Tobol, Tunguska, Lena, Amur, Vitim, Aldan, Indighirka ş.a.), are în cuprinsul ei cel mai adânc lac de pe glob (Baikal, 1 620 m; după alte surse 1 940 m), precum şi numeroase oraşe cu importanţă economică (Novosibirsk, Omsk, Kras-noiarsk, Irkutsk, Novokuznetsk, Tomsk ş.a.). Clima S. este variată, zonată latitudinal, de la climatul arctic şi subarctic în N până la temperat în S, cu un grad ridicat de continentalism. Caracteristic pentru S. este faptul că în această zonă se dezvoltă, atât iarna, cât şi vara, o vastă arie anticiclonală, numită anticiclonul siberian, care generează vânturi puternice şi temp. foarte scăzute iarna (-40; -68°C; minima absolută a fost înregistrată la Oimiakon, -77,8°C) şi veri călduroase (32-38°C) şi aride. Vegetaţia este zonată tot pe latitudine, în N des-făşurându-se tundra, urmată spre S de zona pădurilor de conifere sau taigaua, iar în partea de S a S. se extinde stepa. S. dispune de însemnate şi variate zăcăminte de subsol (petrol, gaze naturale, cărbuni, diamante, min. de fier, plumb, zinc, cupru, bauxită, uraniu ş.a.), precum şi de mari resurse hidroenergetice. S. este traversată de calea ferată trans-siberiană, construită în anii 1891— 1916, de mare importanţă economică în legăturile Rusiei europene cu Extremul Orient Rus. - Istoric. în 1582 cazacii conduşi de Ermak Timofeevici i-au învins pe tătarii din Hanatul Siberiei. Astfel a început penetrarea treptată a cazacilor şi explorarea Siberiei de către ruşi şi supunerea populaţiei locale obligate să plătească tribut în blănuri. Din sec. 17 loc de exil şi colonie penală a ţarilor ruşi; în sec. 20, colonizare rusească pe scară largă. S. a constituit în timpul regimului stalinist, în special în anii 1930-1940, un înspăimântător loc de exil pentru adversarii politici. 2. Marea Siberiei Orientale, mare din bazinul Oc. Arctic situată pe platforma continentală, între ţărmul de NE al Asiei, arh. Novosibirsk la V şi ins. Vranghel la E, care comunică cu M. Laptev prin strâmtorile Sannikova şi Laptev şi cu M. Ciukotsk prin str. Longa; 936 mii km2. Ad. medie: 58 m; ad. max.: 160 m. în ea se varsă fl. Kolîma şi Indighirka. SIBILANT, -Ă (< fr.; {s} lat. sibilare „a fluiera") adj. Consoană s. sau sunet s. (şi subst. f.) = consoană care se articulează prin apropierea vârfului limbii de alveola superioară; consoană siflantă sau şuierătoare. SIBjLĂ (< fr., lat.) s. f. Nume dat în Antic, greco-romană unor femei legendare cărora li se atribuia darul profeţiei dat de zei. Cea mai vestită a fost Sibila din Cumae (Italia). SIBjLIC, -Ă (< fr.) adj. (Şi adv.) De sibilă, profetic; p. ext. enigmatic, vag, neclar; sibilin. SIBILIN, -Ă (< fr., lat.) adj. (Rar) Sibilic. ^ Cărţi sibiline = (la romani) cărţi păstrate în templul lui Jupiter de pe Capitoliu, în care erau reunite prezicerile Sibilei din Cumae şi despre care se credea că dezvăluie destinele Romei. Oracolele sibiline = profeţii având ca obiect viitorul Romei. SIBjR (n. pr. Siberia) s. n. Ţesătură de bumbac executată dintr-o urzeală şi două bătături de culori diferite şi care prezintă pe faţă desene de altă culoare decât fondul, iar pe dos negativul desenului de pe faţă; se foloseşte pentru căptuşeli, pijamale etc. SIBIRSCHI, Constantin (1928— 1990), matematician român. Prof. univ. la Chişinău. Specialist în domeniul teoriei calitative a ecuaţiilor diferenţiale, al teoriei dinamicii topologice şi al teoriei sistemelor semidi-namice („Metoda invarianţilor în teoria calitativă a ecuaţiilor diferenţiale"). SIBIU 1. Depr. de eroziune (parte componentă a Mărginimii Sibiului), situată în zona de contact a pod. Transilvaniei cu Carpaţii Meridionali, între m-ţii Cindrelului şi m-ţii Lotrului (la S), pod. Secaşelor (la NV), pod. Hârtibaciului (N şi NE) şi valea Oltului (SE). Supr.: c. 350 km2. Relieful, sculptat în formaţiuni mio-plio-cene, este reprezentat printr-o câmpie piemontană cu două trepte: una mai înaltă (500-600 m alt.), respectiv piemontul colinar, şi alta mai joasă 405 SIBIU (380-500 m alt.), formată din conuri aluvionare întinse, terase şi lunci. Depr. S. este drenată de râul Cibin cu afl. săi Ruscior, Sibiel, Orlat, Sebeş, Sadu, Hârtibaci ş.a. Climă moderată (media termică anuală este de 7-8°C) şi precipitaţii ce însumează, în medie, 600-700 mm anual. Vegetaţia naturală este reprezentată prin pâlcuri de păduri de stejar, gorun şi fag ce alternează cu păşuni şi fâneţe naturale. Culturi de cereale, plante tehnice şi de nutreţ, cartofi, sfeclă de zahăr ş.a. Pomicultură. Creşterea ovinelor, bovinelor şi bubalinelor. Importantă zonă etnografică şi folclorică, renumită prin portul, dansurile şi cântecele populare de o deosebită frumuseţe şi autenticitate. 2. Municipiu, reşed. jud. omonim, situat în depresiunea cu acelaşi nume, la 410-430 m alt., pe râul Cibin; 154 201 loc. (2005). Aeroport. Nod feroviar (staţia de c.f. a fost inaugurată în 1897) şi rutier. Important centru ind., cultural-ştiinţific şi turistic al ţării. Unităţi ale ind. constr. de maşini şi utilaje, piese de schimb, aparate de măsură şi control (singurul producător de balanţe din ţară), confecţii, tricotaje, stofe, covoare, pături, ciorapi, mobilă, cherestea, încălţăminte, articole de marochinărie şi de sport, instrumente muzicale, rechizite şcolare şi de birou, mase plastice, produse ceramice şi alim. Abator; antrepozite frigorifice. Tipografie. Universităţile „Lucian Blaga“ şi „Dimitrie Cantemir“ şi Institutul Teologic Ortodox. Teatrul dramatic „Radu Stanca" (1948), cu secţii în limbile română şi germană; Teatrul de păpuşi; Filarmonica de stat (1 ian. 1949), cu o orchestră de muzică simfonică şi alta de muzică populară; Ansamblul folcloric „Cindrelul“. Studio local de radio-emisie. Cinematografe, o casă de cultură a sindicatelor, biblioteci (între care se remarcă ASTRA, înfiinţată în 1861, cu peste 700 mii volume), biblioteca Muzeului Brukenthal, 1817, cu peste 280 mii volume şi muzee: Muzeul Brukenthal — prima instituţie muzeală din România — deschisă publicului în 1817, din iniţiativa şi pe cheltuiala baronului Samuel Brukenthal, guvernator al Transilvaniei (1777-1787) în care acesta avea să-şi strângă colecţia de tablouri, antichităţi, numismatică, minerale, cărţi ş.a. adăpostite în Palatul Brukenthal, în 1790, cu galerii de artă românească şi străină, colecţii de artă medievală transilvăneană şi de artă populară, colecţii de incunabule şi tipărituri vechi (sec. 15-17) ş.a.; Muzeul Civilizaţiei Populare (1963) din parcul natural „Dumbrava Sibiului" cuprinde case vechi ţărăneşti, tehnică populară preindustrială din sec. 18-20, unele obiecte de uz casnic, ceramică, mobilier, ţesături şi cusături populare etc.; Muzeul Căilor Ferate; Muzeul Farmaciei ş.a. Grădină zoologică. Hipodrom. La S. au loc anual Festivalul internaţional de jazz (din 1970) şi Târgul creatorilor populari (din 1983), iar din 1990, Expoziţia internaţională de artă fotografică. Parcul natural „Dumbrava Sibiului" (30 ha) a fost amenajat în 1929 în partea de SV a municipiului. Popas turistic („Hanul „Dumbrava"). Monumente: Biserica Sf. Maria (sec. 13-15, azi biserică evanghelică), monument reprezentativ al stilului gotic transilvănean (amplă bazilică cu trei nave şi transept), care păstrează picturi murale interioare din 1445 (datorate lui Johannes de Rosenaw) şi din 1665 (executate de Georg Hermann), o orgă, precum şi peste 60 de pietre funerare sculptate artistic (între care se remarcă piatra funerară a domnului Mihnea Vodă cel Rău); bisericile Spitalului (1292), Minoriţilor (sec. 13, refăcută în jurul anului 1638), Ursulinelor (1479, în stil gotic); Biserica romano-catolică (1726-1733), cu absida altarului decorată cu o amplă frescă executată în 1777 de pictorul vienez Anton Steinwald; bisericile ortodoxe Buna Vestire (1778-1786), Sfinţii Apostoli Petru si Pavel (1778-1788) şi Sf. Luca (1791); biserica fostei mănăstiri a franciscanilor (1716); biserica reformată/calvină (1786); catedrala ortodoxă mitropolitană cu hramul Sf. Treime, construită în anii 1902-1906 (pe locul unei biserici din 1778-1790) după planurile arhitecţilor Virgil Nagy şi losif Kommer din Budapesta, în stilul bisericii Sf. Sofia din Istanbul. Biserica a fost restaurată şi repictată în anii 1963-1964; Sinagogă (1899); cazarma „Kempel" (Arsenalul) datează din sec. 15, cu unele transformări din 1784, cu turn de apărare. Dintre vechile fortificaţii din sec. 14-16 au mai rămas câteva bastioane, mai multe turnuri de pază şi apărare şi unele fragmente de ziduri, cum sunt: zidul cu arce (1357-1366) din Pasajul Scărilor, zidul de apărare de deasupra Pasajului Scărilor (sec.13), zidul de apărare (incinta a lll-a), sec. 14-19, turnurile Pulberăriei (1485), Pilarilor (1485, refăcut în sec. 16-17), Archebuzierilor (sec. 14-16), Olarilor (sec. 14-18), Bărbierilor (sec. 14-19, cu zid de apărare), Turnul Sfatului (începutul sec. 15, refăcut în anii 1586-1588 şi 1826), Turnul de Sibiu Biserica evanghelică Piaţa Mare şi Muzeul Brukenthal SIBIU 406 apărare al porţii (1357-1366) ş.a., bastioanele „Gros“ (1540), în care a functionat Teatrul orăsenesc în perioada 1788-1945, „Haller“ (1556), „Soldish“ (1627). Numeroase case vechi: Casa artelor (1370), casele „Thomas Altemberger“ (1470-1491, cu turn-locuinţă şi ancadramente specifice fazei de trecere de la gotic la Renaştere, în care a funcţionat Primăria veche (1545-1948), „Johann Lula“ (1501-1514) - reşedinţă somptuoasă, cu ample spaţii de reprezentare, „Weidner" (1571), „Haller“ (sec. 16), în stilul Renaşterii, cu elemente de arhitectură gotică, „Reissen" (sec. 16), „Siebenardf (sec. 16-17), casa Episcopiei evanghelice (1804), clădirea şcolii fostei mănăstiri a Ursulinelor (1733), clădirea Liceului Brukenthal (1779-1781), hanul „La mielul alb“ (sfârşitul sec. 16) ş.a.; Palatul Brukenthal - o adevărată emblemă a municipiului S. - este o construcţie amplă, cu trei niveluri şi un frumos portal baroc, realizată în anii 1778-1788. Alte monumente: Podul metalic (1839), statuia lui Daniel Teutsch (operă a sculptorului A. von Donndorf din 1899), bustul Măriei Tereza (1909, autor C. Kleber), monumentele lui Gheorghe Bariţiu (1926, sculptor Oscar Spâthe) şi Mihai Eminescu (1938, autor Radu Moga) ş.a. Sub actuala vatră a oraşului, cu urme vechi de locuire (mărturii arheologice din Neolitic, identificate în cartierul Turnişor, şi din Epoca fierului, în cartierul Guşteriţa), au fost descoperite vestigiile unei aşezări daco-romane, cunoscută sub numele Cedonia (azi cartierul Guşteriţa). în perioada 1141-1162, perimetrul actual al oraşului a constituit terit. primelor colonizări cu populaţie germană (saşi) în Transilvania. Localit. este menţionată documentar prima oară la 20 dec. 1191, cu denumirea Cibinium, într-un act papal emis la Roma cu prilejul înfiinţării prepositurii (administraţie ecleziastică de rit catolic). Ulterior, aşezarea apare consemnată în diferite documente cu numele Prepositus Cibiniensis (1192-1196), Prepositus Scibiniensis (1211), Villa Hermani (1223), Hermannstadt (1366) ş.a. în 1224, localitatea figura ca sediu al unui comite, iar în 1302 este amintită în documente ca reşedinţă a unui scaun. După pustiirea provocată de marea invazie a mongolo-tătarilor în apr. 1241, aşezarea se reface repede şi-şi construieşte prima incintă fortificată (în jurul bisericii evanghelice de astăzi). în 1366 devine oraş (civi-tas), iar fortificaţiile (zidurile de incintă ale oraşului) se extind, cuprinzând, până la sfârşitul sec. 15, atât Oraşul de Sus, cât şi Oraşul de Jos. în Ev. Med., meşteşugurile şi comerţul au cunoscut o intensă dezvoltare (în 1376 existau 19 bresle, în cadrul cărora se practicau 25 de meserii, iar în sec. 17-18, breslele depăşiseră cifra 40), oraşul întreţinând legături economice, comerciale şi culturale permanente cu Ţara Românească şi cu Moldova. Comerţul oraşului S. cu Apusul a cunoscut o permanentă şi înfloritoare dezvoltare (la S. îşi avea sediul o Companie grecească de comerţ pentru facilitarea schimburilor de mărfuri între Apus şi Răsărit), multe dintre produsele sibiene erau întâlnite la Viena, Praga, Leipzig, Gdansk. Din cauza frecventelor năvăliri ale turcilor în sec. 15-16 (aceştia l-au asediat în anii 1432, 1437, 1438, 1442, 1552, fără să-l cucerească), oraşul S. a recurs la construirea (în sec.16-17) a unor puternice ziduri de cărămidă roşie (fapt ce i-a atras la un moment dat denumirea de Oraşul Roşu sau Cetatea Roşie), străjuite de numeroase turnuri de apărare şi bastioane, înconjurate de un ingenios sistem de şanţuri. în 1699, în S. existau 39 de turnuri de pază şi apărare şi patru bastioane, din care astăzi se mai păstrează câteva. După ce Transilvania a intrat sub administraţie habs-burgică (1699), oraşul S. s-a dezvoltat continuu, vechiul burg medieval transformându-se treptat într-un oraş modern. Se construiesc numeroase edificii în stilul barocului vienez, se efectuează lucrări de sistematizare şi modernizare (au fost secate lacurile şi a fost amenajată promenada), a fost fundat un gimnaziu (1692) etc. în perioadele 1703-1791 şi 1849-1865, S. a fost reşed. guvernatorilor şj cap. voievodatului Transilvania. între 1836 şi 1865 au fost demolate cele cinci porţi ale oraşului (Poarta Turnului, Poarta Ocnei, Poarta Cisnădiei, Poarta Sfânta Elisabeta şi Poarta Leşurilor). în sec. 18-19, S. a fost un important centru cultural şi politic al românilor transilvăneni. Aici îşi desfăşurau activitatea patru tipografii, în cadrul cărora se tipăreau numeroase periodice româneşti şi germane, printre care „Gazeta de Transilvania" (apărută la S. în perioada 1881-1946, după ce fusese publicată mai întâi la Braşov, din 1838), „Telegraful român“, „tribuna", „Siebenburger Zeitung", „Siebenburger Bote" ş.a., precum şi numeroase asociaţii, societăţi şi instituţii culturale, cum sunt Muzeul Brukenthal, Societatea ASTRA (1861), un seminar ortodox (1811), Academia de Drept (1844), un teatru şi o bibliotecă publică (sfârşitul sec. 18), „Societatea Jransilvană de Ştiinţele Naturii" ş.a. în timpul Revoluţiei de la 1848-1849, la S. şi-au avut sediile Comitetul Naţional Român, Comitetul de paci-ficaţiune şi Comandamentul gene- ralului Bem, iar la sfârşitul sec. 19, Memorandiştii îşi stabiliseră sediul tot la S. După unirea Transilvaniei cu România, la 1 dec. 1918, la S. a fost instalat Consiliul Dirigent. Locuitorii oraşului S. au protestat împotriva Dictatului de la Viena, din 30 aug. 1940, prin care se răpea României partea de NV a Transilvaniei, care era cedată Ungariei. în timpul evenimentelor din dec. 1989, care au determinat prăbuşirea regimului comunist, în municipiul S. s-au înregistrat 90 de morţi şi nenumăraţi răniţi. La 17 febr. 1968, oraşul S. a fost declarat municipiu şi a devenit reşed. jud. cu acelaşi nume. în prezent, municipiul S. are în subordine ad-tivă localit. Păltiniş. 3. Judeţ în centrul României, situat în partea central-sudică a Transilvaniei, la poalele de N ale Carpaţilor Meridionali, în pod. Transilvaniei, în bazinele râurilor Olt, Târnava Mare, Hârtibaciu şi Cibin 5 432 km2: (2,28% din supr. ţării) 422 980 loc. (2005), din care 68,1% în mediul urban; densitatea: 81,6 loc./km2. Reşed.: municipiul Sibiu. Oraşe: Agnita, Avrig, Cisnădie, Copşa Mică, Dumbrăveni, Mediaş (municipiu), Miercurea Sibiului, Ocna Sibiului, Sălişte, Tălmaciu. Comune: 53 Relief variat, reprezentat prin trei trepte principale (munţi, podişuri, depresiuni) care coboară de la 2 535 m alt. (vf. Negoiu) până la 285 m (în lunca Târnavei Mari, la Mediaş), rezultând o diferenţă de nivel de 2 250 m. Succesiunea pe verticală a marilor unităţi de relief, precum şi particularităţile lor morfologice imprimă jud. S. un caracter predominant montan şi de podiş. Zona muntoasă, extinsă în partea de S a jud. S., ocupă 30% din suprafaţa sa, fiind formată din masive şi culmi aparţinând m-ţilor Făgăraş, Lotrului şi Cindrel. M-ţii Făgăraş, situaţi în marginea SE a jud. S., la limita cu jud. Argeş şi Vâlcea, se prezintă sub forma unui bloc unitar, alungit pe direcţie V-E, cu o creastă zimţată, dominată de mai multe vârfuri ce depăşesc 2 000 m alt. (Negoiu 2 535 m, al doilea vârf ca înălţime din Carpaţii româneşti, după vf. Moldoveanu, Vânătarea lui Buteanu 2 506 m). M-ţii Lotrului şi Cindrel (sau m-ţii Cibinului), amplasaţi în colţul SV al jud. S., la V de valea Oltului, se caracterizează prin platforme de eroziune bine individualizate, în mare parte acoperite cu păşuni naturale, prielnice dezvoltării păstoritului. Cele mai înalte vârfuri din aceşti munţi se află pe terit. jud. S. (Cindrel 2 244 m, Ştefleşti 2 242 m, Clăbucet 2 054 m). Partea central-nordică a jud. S., în proporţie de 50% din terit. său, este ocupată de pod. Transilvaniei, reprezentat prin 407 SIBIU JUDEŢUL SIBIU | Băgaciu (J J {Viişoa^ra^ţn 0 5 O' 10 20 km Cetatea de Baltă I "s;emr.^i /r V'^dumbrâveni,"0^1^03^ 6aida Usy I subunităţile: pod. Hârtibaciului, pod. Secaşelor şi pod. Târnavelor. Zonele depresionare, extinse pe 20% din terit. jud. S., includ marile depresiuni Făgăraş şi Sibiu şi câteva mici bazinete depresionare şi culoare de vale (Sălişte, Miercurea-Âpold, Roşia-Vurpăr, Bazna-Balta ş.a.). Climă temperat-continentală, moderată (cu diferenţieri legate de formele de relief), cu temp. medii anuale cuprinse între 9,4°C pe valea Oltului (la Boiţa), 4,3°C pe pantele m-ţilor mijlocii (la Păltiniş) şi sub 0°C pe crestele cele mai înalte. Desele fenomene de inversii termice din arealele depresionare, manifestate în sezonul rece, determină o individualizare topoclimatică specifică pentru aceste zone. Aşa se explică faptul că temp. minimă absolută (-34,4°C) s-a înregistrat la Sibiu (2 ian. 1888), deci în aria depresionară şi nu pe crestele m-ţilor. Cantitatea medie anuală de precipitaţii oscilează între c. 650 mm în zonele depresionare, c. 800 mm în reg. de podiş şi peste 1 300 mm pe culmile m-ţilor. Vân- turile predominante bat dinspre V şi SV. La sfârşitul iernii şi începutul primăverii, în depr. Făgăraş şi depr. Sibiu, bate, neregulat, dinspre munte, un vânt cald (cu caracter de fohn) numit local Vântul Mare, care provoacă încălziri accentuate ce determină topirea rapidă a zăpezii. Reţeaua hidrografică aparţine în proporţie de 2/3 bazinului Olt şi de 1/3 bazinului Mureş. Râul Olt drenează partea de S pe 56 km lungime, colectând pe partea stg. toate râurile care coboară din m-ţii Făgăraş, respectiv Arpaş, Cârţişoara, Râu Mare, Avrig, Moaşa ş.a., iar pe dr. apele Pârâului Nou şi ale Cibinului (cu afl. săi Hârtibaciu, Sadu, Sebeş ş.a.). Numeroşii afl. pe care-i primeşte Oltul pe partea stg., atât în perimetrul jud. S., cât şi în cel al jud. vecin Braşov, fac ca în depr. Făgăraş să se înregistreze cea mai mare valoare a densităţii râurilor din ţară, respectiv 1,4 km/km2. Partea de N şi NV a jud. S. este traversată de Târnava Mare (aparţinând bazinului Mureş), pe o distanţă de 72 km, iar partea de V şi SV este drenată de cursul superior al râului Sebeş şi de cursurile superioare ale celor două Secase (Secaşu Mic şi Secaşu Mare). Potenţialul hidroenergetic ridicat al râurilor Sadu şi Sebeş a determinat construirea pe cursurile lor superioare a unor lacuri de acumulare. Lacurile naturale, răspândite în totalitate în zonele montane, aparţin tipului glaciar (Podragu, Podrăgel, Bâlea, Avrig, Lacu Doamnei, lezeru Mare, lezeru Mic ş.a.), iar lacurile antropice, în număr mare, au fost create în scop hidroenergetic (Negovanu, Gura Râului, Brădeni I şi II, Ighiş, Oaşa, Tău), piscicol şi pentru irigaţii (Sopa, Rusciori, Valea Sălciilor, Tocile) sau au luat naştere în urma prăbuşirii tavanelor unor saline, aşa cum sunt lacurile sărate, cu valoare terapeutică de la Ocna Sibiului. Resurse naturale: zăcăminte de gaze naturale, cu conţinut ridicat de metan (99%), exploatate la Bazna, Copşa Mică, Nou Săsesc, llimbav, Ghijasa de Jos, zăcăminte de sare gemă, exploatate până nu demult la Ocna Sibiului şi Miercurea Sibiului. Marmura se extrage din carierele de la Porumbacu de Jos, argilele din arealele localit. Dumbrăveni, Agnita, Şura Mare, Bazna, Mediaş ş.a., nisipurile la Aţei, Şeica Mare, Brateiu ş.a. O bogăţie aparte o reprezintă pădurile, care la sfârşitul anului 2000 ocupau o supr. de 186 391 ha. Industria produce: energie electrică şi termică (termocentralele de la Sibiu şi Cisnădie şi hidrocentralele Sadu II, Sadu V, Turnu Roşu, Avrig, Arpaşu de Jos), autobasculante, autotrenuri frigorifice, cisterne pentru carburanţi, maşini şi utilaje, piese auto, aparate de măsură şi control, biciclete, arcuri, şuruburi, acid sulfuric, plexiglas (Sibiu, Mediaş, Cisnădie, Copşa Mică, Avrig), confecţii, tricotaje, stofe, covoare pluşate, mochete, pături, ciorapi, mobilă, cherestea, încălţăminte, articole de marochinărie şi de sport, instrumente muzicale, rechizite şcolare şi de birou, vase emailate pentru uz casnic, geamuri, sticlărie pentru menaj, porţelanuri, faianţă, produse ceramice şi alim. ş.a. (Sibiu, Mediaş, Copşa Mică, Cisnădie, Agnita, Avrig, Dumbrăveni, Tălmaciu, Râu Sadului, Ocna Sibiului, Cristian ş.a.). Un aport deosebit îl are ind. casnică textilă, cu veche tradiţie, dezvoltată cu precădere în satele de oieri de la poalele munţilor (Jina, Răşinari, Să-lişte, Orlat, Gura Râului, Tilişca ş.a.). Agricultura beneficiază de un cadru natural favorabil dezvoltării, îndeosebi creşterii animalelor (ramură cu veche tradiţie). Deşi particularităţile generale ale reliefului dau jud. S. caracterul unui jud. de munte şi de podiş, acesta dispune, totuşi, de suficiente terenuri ^agricole (c. 57% din supr. totală). în anul 2000, terenurile arabile erau cultivate cu porumb (30 585 ha), plante de nutreţ (25 249 ha), grâu şi secară (9 237 ha), cartofi (5 710 ha), orz şi orzoaică (3 823 ha), legume (3 370 ha), ovăz (1 851 ha), plante tehnice ş.a. Pomicultura, în cadrul căreia predomină merii, prunii, perii, nucii ş.a., se practică în special în zonele de podiş, formând bazine pomicole compacte în arealele localit. Cisnădie, Răşinari, Orlat, Dumbrăveni, Apoldu de Sus, Slimnic, Miercurea Sibiului, Mediaş ş.a. La acestea se adaugă o importantă cantitate de fructe de pădure (afine, zmeură ş.a.). Viticultura are condiţii favorabile de dezvoltare în pod. Târnavelor, unde se găsesc mai multe podgorii în localit. Axente Sever, Apoldu de Sus, Mediaş, Şeica Mică, Valea Viilor, Aţei, Miercurea Sibiului, Biertan ş.a. Soiurile predominante de struguri sunt: Traminer, Fetească, Riesling, Pinot Gris, Muscat-Ottonel. Sectorul zootehnic are vechi tradiţii. La începutul anului 2001, sectorul zootehnic cuprindea 45 mii capete bovine, 85 mii capete porcine, 299 mii capete ovine, 17 mii capete cabaline, 10 mii capete caprine; avi-cultură (802 mii. capete păsări), apicultură (13 mii familii de albine). Jud. S. se remarcă şi printr-o tradiţie de creştere a unui număr însemnat de bubaline (bivoli şi bivoliţe). Ca urmare a numărului mare de ovine, crescute în special în gospodăriile particulare (99,3%), jud. S. ocupă locul 6 pe ţară în ceea ce priveşte producţia de lână (612 t). Căile de comunicaţie. La sfârşitul anului 2000, lungimea reţelei feroviare era de 235 km (din care 11 km linii electrificate), cu o densitate de 43,3 km/1 OOOkm2 de terit. şi cu trei noduri de c.f. (Sibiu, Copşa Mică şi Podu Olt), iar lungimea drumurilor publice sibiene totaliza 1 601 km (din care 329 km drumuri modernizate), cu o densitate de 29,5 km/100 km2 de teritoriu. în afara drumurilor publice care împânzesc terit. jud. S., există şi un segment al şoselei naţionale de altitudine (Transfăgărăşan), care asigură legăturile rutiere ale Transilvaniei cu Muntenia, pe o rută mai scurtă, dar mai dificilă. Transporturile aeriene de mărfuri şi călători sunt efectuate prin intermediul aeroportului din Sibiu. Turism dezvoltat. Farmecul priveliştilor montane (creste şi vârfuri semeţe, circuri glaciare delimitate de versanţi impunători, lacuri glaciare etc.), m-ţilor Făgăraş, Lotrului şi Cindrel (peste 15 cabane, printre care Negoiu, Podragu, Bâlea-Cascadă, Arpaş ş.a., şoselele transalpine peste crestele m-ţilor Făgăraş şi Cindrel, prezenţa liniei de teleferic Bâlea-Lac—Bâlea-Cascadă, numeroasele poteci de munte, marcate) au stimulat un flux turistic local şi de tranzit foarte intens. La valorile peisagistice se adaugă multitudinea şi diversitatea altor obiective şi elemente de interes turistic, printre care: monumentele medievale din Sibiu şi Mediaş (turnuri, bastioane, fortificaţii, case vechi, biserici, palate etc.), ruinele cetăţilor de la Tălmaciu şi Miercurea Sibiului şi cele ale turnului de pază de la Turnu Roşu (Tălmaciu), cetăţile de la Biertan şi Slimnic, bisericile evanghelice de la Cisnădie, Cisnădioara, Miercurea Sibiului, Cristian, Avrig, Cârţa ş.a., satele din Mărginimea Sibiului, staţiunea climaterică Păltiniş şi staţiunile balneoclimaterice Ocna Sibiului, Bazna şi Miercurea Sibiului, numeroasele rezervaţii naturale şi monumente ale naturii (rezervaţia paleontologică de la Turnu Roşu, rezervaţia complexă Bâlea, rezervaţia hidrogeologică „Lacul fără fund” de la Ocna Sibiului ş.a.), monumentul de la Şelimbăr, ridicat în amintirea victoriei repurtate în oct. 1599 de Mihai Viteazul asupra armatelor lui Andrei Bâthori, Parcul Dumbrava din Sibiu, cu un interesant muzeu etnograf, Muzeul Păstoritului din Poiana Sibiului, manifestările etnofolclorice din Jina, Răşinari, Cisnădie, Agnita, Dumbrăveni, podgoriile din pod. Târnavelor etc. SIC (cuv. lat. ,,aşa“) adv. Cuvânt care înseamnă „aşa“, scris de obicei între paranteze (adesea urmat de semnul exclamării) şi folosit, într-un text reprodus, ca indicaţie pentru a avertiza pe cititori că eroarea din text aparţine originalului. SIC, com. în jud. Cluj, situată în zona dealurilor Şicului; 2 697 loc. (2005). Pjscicultură în iazuri şi heleşteie. în arealul com. S. se află o rezervaţie ornitologică (biocomple-xul acvatic „Stufărişurile de la Sic“), care constituie loc de pasaj pentru păsările migratoare. în satul S., menţionat documentar în 1291, se află o biserică din sec. 13 (azi biserică reformată), cu forme de tranziţie de la arhitectura romanică la cea gotică, ce păstrează fragmente de picturi murale interioare din sec. 14, bisericile de lemn Sf. loan Gură de Aur (1707), cu decor sculptat şi turn-clo-potniţă cu foişor pe pronaos, şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1731) şi o biserică romano-catolică (1758-1795). SICAŞ, pas în Carpaţii Orientali, pe cursul superior al râului Şicăşău (afl. dr. al Târnavei Mari), între m-ţii Gurghiu (la V) şi m-ţii Harghita (la E), la 1 000 m alt., care face legătura între depr. Giurgeu şi depr. Odorhei. SICATIV, -Ă (fr., lat. < lat. sica-tivus „care usucă11) adj. Care se usucă repede. ♦ (Substantivat, n.) Catalizator ce accelerează uscarea lacurilor şi vopselelor ce conţin uleiuri vegetale (de ex. firnisul). S. sunt de obicei săruri ale acizilor naftenici cu plumb, mangan sau cobalt. S|CĂ s. f. Denumire dată plantelor erbacee perene din genurile Statice (= Goniolimon) şi Limonium, familia plumbaginacee, cu tulpini ramificate, frunze mari, dispuse în rozete, flori mici, în spiculeţe, şi fructe capsule; sunt răspândite prin stepe, deşerturi şi pe litoral. SICHEVIŢA, com. în jud. Caraş-Severin, situată pe stg. văii Dunării şi pe malul lacului de acumulare Porţile de Fier I, la poalele m-ţilor Almăj şi Locvei, la graniţa cu Serbia; 2 677 loc. (2005). Expl. de granit. Pescuit în regim natural. Pomicultură. Muzeu cu colecţii de arheologie, etnografie şi numismatică (în satul Gornea). In arealul satului Gornea au fost descoperite vestigiile unei aşezări neolitice datând din milen. 5-4 î.Hr. (Cultura Vinca-Turdaş), urme materiale din Epoca bronzului şi din prima Epocă 409 SIDEF a fierului, precum şi vestigiile unui castru roman din piatră (60x60 m) şi ale unei aşezări civile romane. Satul S. apare menţionat documentar în perioada 1690-1700. SICHUAN [sîtziuan], prov. în SV Chinei, în bazinul superior al fl. Yangzi; 487 mii km2; 82,3 mii. loc. (2000). Centrul ad-tiv: Chengdu. Expl. de cărbuni, min. auroargenti-fere, min. de fier, cupru, stibiu şi molibden, de sare şi forestiere. Cereale, legume, fructe, citrice, bumbac, tutun, trestie de zahăr, batate; creşterea animalelor. Sericicultură. SICILIA 1. Ins. italiană în M. Medi-terană, constituind una dintre cele 20 de reg. ale Italiei, despărţită de Pen. Italică^ prin str. Messina; 25,7 mii km2. în NE se desfăşoară Apeninii Sicilieni cu alt. max. de 3 323 m (vulcanul Etna). Vulcani noroioşi şi izv. termale. Câmpii litorale. Reg. cu seismicitate ridicată. Climă mediteraneană în N, cu nuanţe semiaride în S şi cu precipitaţii neregulate. Cereale, citrice, migdali, măslini, viticultură (reg. Marsala). Legumicultura. Creşterea cornutelor mari şi mici, a porcinelor. Expl. de petrol, gaze naturale, sulf. Oraşe pr.: Palermo, Catania, Messina. S. reprezintă patria-mamă a Mafiei. Cartaginezii au întemeiat în S. cele dintâi colonii în prima jumătate a sec. 8 Î.Hr., iar grecii în a doua jumătate a sec. 8 î.Hr. oraşe-polis, ca Messana, Naxos, Siracuza, Himera, Gela, Acragas. în urma Primului Război Punic S., cu excepţia Siracuzei, a fost transformată în prov. romană. Din sec. 5 s-a aflat în stăpânirea vandalilor, ostrogoţilor, bizantinilor (sec. 6-9), arabilor (sec. 9-11) şi apoi a normanzilor, care încep cucerirea ei în c. 1061. în 1127 Roger II reuşeşte să unifice stăpânirile normande din S. şi S Italiei şi este recunoscut ca rege de către Papalitate (1130). La sfârşitul sec. 12, S. a devenit posesiune a împăraţilor germani, iar în 1268 a Angevinilor francezi. în 1282, în urma Vecerniilor siciliene, francezii au fost izgoniţi şi S. ^a devenit posesiune aragoneză. în 1442, regele Aragonului Alfons V (rege al Siciliei, sub numele de Alfons I, din 1416), a unit (până la 1457) S. şi Neapole. între 1504 şi 1860 (cu unele întreruperi), împreună cu Regatul Neapolelui, a făcut parte din Regatul Celor Două Sicilii, aflat sub dominaţia spaniolă. în urma Războiului de Succesiune la Tronul Spaniei (1701-1714), intră în posesia lui Victor- Amedeo de Savoia, iar în 1720, în urma păcii de la Haga, trece în stăpânirea Austriei, pentru ca prin Pacea de la Viena (1735) să revină, împreună cu Neapole, Bour-bonilor spanioli. în 1816 este restau- rat Regatul Celor Două Sicilii până în 1860, când, în urma acţiunii lui Gari-baldi, este înglobată Regatului Sardiniei, parte componentă a Italiei unificate (din 1861). La 10 iul. 1943, trupele aliate au debarcat în S., începând eliberarea Italiei. Din 1948, reg. autonomă cu statut special. 2. Canalul Siciliei, str. în partea centrală a M. Mediterane, între coasta nordică a Africii (Tunisia) şi Sicilia. Lăţime max.: 148 km. Ad. max.: 1 305 m. Cunoscut şi sub numele de Canalul Tunis. SICILIAN, -A (< fr., it) subst., adj. I. 1. S. m. şi f. Locuitor din Sicilia. 2. Adj. Care aparţine sicilienilor (I 1) sau Siciliei, privitor la sicilieni sau la Sicilia. II. Subetaj de trecere de la Pleistocenul inferior la cel mediu în bazinul M. Mediterane. SICILIANA (cuv. it.) s. f. art. 1. Vechi dans italian cu caracter pastoral, originar din Sicilia, în ritm binar cu diviziuni ternare (6/8) şi mişcare lentă; melodia corespunzătoare acestui dans. 2. (în sec. 17-18) Parte lentă a lucrărilor instrumentale (sonată, concert); formă a ariilor lirice. SICKERT [sjkat], Walter Richard (1860-1942), pictor şi grafician britanic. în 1889 a organizat la Londra prima expoziţie a impresioniştilor englezi. Instalat (1905) la Comden, periferie a Londrei, a format aici gruparea cu acelaşi nume, care în 1913 a devenit „London Group". A pictat scene de gen, portrete şi peisaje impresioniste şi expresioniste (,,Ennui“). SICKINGEN [zikigenj, Franz von ~ (1481-1523), cavaler german, favorabil Reformei, a devenit conducătorul cavalerilor renani, suabi şi franconi din Germania (1522-1523) împotriva principelui^ elector, arhiepiscopul de Trier. înfrânt, a murit, după o apărare eroică, în castelul său Landstuhl. SICOFANT (< fr.; {s} gr. sykon „smochină“ + phainein „a arăta") s. m. Nume dat la Atena şi în alte oraşe ale Greciei antice celor care denunţau pe contrabandiştii de smochine; p. ext. denunţător. SICOMOR (< fr.; cuv. gr.) s. m. Arbore exotic din E Africii, de talie înaltă, uneori cu diametrul coroanei de peste 30 m, cu frunze strălu- citoare, ovale şi fructe comestibile, asemănătoare smochinelor (Ficus sycomorus). SICONĂ (< fr.) s.f. Tip de fruct compus la alcătuirea căruia participă şi receptaculul floral; se prezintă în forma unei urne cărnoase, în care se află achene (ex. smochina). SICRIU (< magh.) s. n. Obiect de lemn, sau metal, de forma unei lăzi, în care se aşază mortul pentru a fi înmormântat; coşciug; (pop.) raclă. V. şi sarcofag. SICULENI, com. în jud. Harghita, situată în depr. Ciuc, pe cursul superior al râului Olt, la poalele m-ţilor Harghita şi Ciuc; 2 801 loc. (2005). Nod feroviar (staţia din satul Ciceu). Expl. de andezit (Ciceu). Izv. cu ape minerale, carbogazoase; în satul Ciceu, atestat documentar în 1566, există o biserică romano-catolică (1850), iar în satul Satu Nou o biserică reformată (1801). Satul S. este menţionat documentar în 1567. în noaptea de 6 spre 7 ian. 1764, trupele imperiale habsburgice au tras cu tunul de pe Dâmbu Bogat în locuitorii secui ai satului S. (pentru că bărbaţii de aici refuzaseră să se înroleze în regimentele grănicereşti înfiinţate din ordinul Vienei), omorând peste 200 de oameni. în amintirea victimelor, în 1899 a fost ridicată Columna memorială „Siculicidium". Până la 17 febr. 1968, satul şi com. S. s-au numit Harghita. SICULI (< lat.) s. m. pl. Populaţie preindo-europeană din Sicilia (milen. 2-1 Î.Hr.). SIDA (< fr.; engl. AIDS; prese, de la s[yndrome] /[mmuno] d[eficitaire] a[cquis]) s. f. Afecţiune gravă provocată de virusul imunodeficienţei umane dobândite (HIV), care distruge apărarea imunitară a organismului şi îl expune infecţiilor grave, cu sfârşit letal. Virusul se transmite prin sânge, lichid vaginal şi spermă. Cei mai expuşi subiecţi sunt: toxicomanii (prin seringi contaminate), homosexualii, prostituatele; transmiterea prin transfuzii sangvine este limitată prin cercetarea seropozitivităţii la donatori. Primele manifestări (pre-SIDA) constau în: pusee febrile repetate, diaree, pierdere serioasă în greutate, limfoadenopatii. Primele cazuri de s. au fost descrise în S.U.A., în 1979, la homosexuali; ulterior s-a dovedit că boala poate apărea şi la hetero-sexuali. S. se extinde rapid, îndeosebi în SE Asiei şi în ţările africane; în unele dintre ele a devenit cea mai frecventă cauză a deceselor. V. şi seropozitiv. SIDDHARTHA, GAUTAMA, nume al lui Buddha. SIDDONS [sjdnz], Sarah (1755-1831), actriţă engleză. Tragediană de stil clasic, remarcabilă în arta declamaţiei, interpretă a rolurilor shakespeariene (Lady Macbeth). SIDEF (< tc.) s. n. Strai intern al valvelor şi al cochiliilor de moluşte, secretat de manta; dur, alb, lucios şi cu irizaţii, se foloseşte pentru fabricarea de nasturi, mânere, ornamente etc. Sin. nacru. ♦ P. ext. Obiect, încrustaţie de sidef. SIDEFIU 410 SIDEFiU, -|E (< sidef) adj. Ca sideful; de culoarea sidefului. SIDELCĂ (< ucr., rus.) s. f. Perniţă fixată de hamuri pentru a proteja spinarea calului de rosături. SIDERAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Referitor la aştri, considerat în raport cu poziţia acestora (ex. an s., lună s., timp s., zi s.); astral. V. an, lună, timp, zi. SIDERJT (< fr. {i}; {s} gr. sideros ,,fier“) s. h. (MINER.) Sideroză (1). SIDEROFjL, -A (< fr. {!}; {s} gr. sideros „fier“ + philos „iubitor") adj. (Despre unele elemente chimice) Care, după unele ipoteze, se consideră că au un rol important în alcătuirea părţii centrale a globului pământesc (ex. fierul, cobaltul, nichelul, platina etc.). SIDEROLjT (< fr. {i}; {s> gr. sideros „fier11 + lithos „piatră11) s. m. Denumire generică a meteoriţilor feroşi-pietroşi, având^ .un conţinut ridicat de fier cu nichel, silicaţi (piroxeni, olivină, anortit) etc. SIDEROSTAT (< fr.; {s} lat. sidus, siderit „astru11 + gr. statos „nemişcat11) s. n. Aparat destinat observării aştrilor, care anulează deplasarea lor aparentă. SIDERQZĂ (< fr. {i>; {s} gr. sideros „fier11) s. f. 1. (MINER.) Carbonat natural de fier care cristali- zează în sistemul romboedric; siderit. Are culoarea cenuşie gălbuie sau brună şi luciu sticlos. Este un minereu de fier. 2. (MED.) Formă de pneumoconioză cauzată de inhalarea de pulberi de fier sau de compuşi ferici. SIDERURGIC, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de siderurgie, privitor la siderurgie. SIDERURGIE (< fr.; {s} gr. side-rurgos „fierar11) s. f. 1. Metalurgia fierului; extragerea fierului, elaborarea aliajelor sale (industriale), precum şi prelucrarea acestora în semifabricate (pentru laminare şi forjare). 2. Ştiinţă care se ocupă cu studiul proprietăţilor fizice şi chimice ale fierului şi ale aliajelor lui, precum şi cu studiul metodelor siderurgiei (1). SIDGWICK [sidjuik], Henry (1838-1900), filozof britanic. Prof. univ. la Cambridge. Preocupat de filozofia morală, S. a dezvoltat un utilitarism pe baze intuiţioniste („Metodele eticii"). Promotor al educaţiei femeilor. SIDI (cuv. arab sTdî „stăpânul meu") s.n. Apelativ folosit înaintea numelor persoanelor în Africa de Nord, în semn de consideraţie. SIDI-BEL-ABBE=S, oraş în NNV Algeriei, situat la poalele N ale m-ţilor Atlasul Saharian, pe râul Mekkera, la 65 km S de Oran; 180,2 mii loc. (1998). Piaţă agricolă (cereale, vin, măsline, tutun). Constr. de maşini agricole. Ind. cimentului, de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă şi alim. Fundat în 1843. Oraş din 1849. Sediu al Legiunii străine (1843-1962). SIDLEY, vârf în m-ţii vulcanici din Ţara Mărie Byrd (Antarctica); 4 181 m. Descoperit în 1934. SIDNEY [sjdni], Sir Philip (1554-1586), scriitor renascentist şi om politic englez. Poet, soldat, membru al Parlamentului (1581-1586) în timpul Elisabetei I. A întruchipat idealul renascentist al omului perfect. Autorul suitei de sonete „Astrophei şi Stella" şi al romanului pastoral „Arcadia"; lucrări programatice în spirit umanist („în apărarea poeziei"). SIDON, oraş-stat în Fenicia antică, centru economic înfloritor la jumătatea milen. 2 î.Hr. Azi Şaidă (Liban). SIDRA, v. Sirta. SIEBENBORGEN, numele săsesc al Transilvaniei. SIEGBAHN [sj:gba:n] 1. Karl Manne Georg S. (1886-1980), fizician suedez. Prof. univ. la Lund şi Uppsala. Director (1937-1964) al Institutului de Fizică „Nobel11 din Stockholm. Cercetări şi descoperiri în spectroscopia radiaţiilor X. Fondatorul spectroscopiei nucleare. M. corespondent (1947) şi de onoare al Acad. Române (1965). Premiul Nobel pentru fizică (1924). 2. Kai S. (n. 1918), fizician suedez. Fiul lui S. (1). Prof. univ. la Uppsala şi Stockholm. Cercetări în fizica moleculară, fizica nucleară şi spectroscopie electronică. Studii de spectroscopie electronică pentru analiza chimică. Realizator (1950) al unui spectrometru (3 perfecţionat, care-i poartă numele. Premiul Nobel pentru fizică (1981), împreună cu N. Bloemberger şi A. Schawlow. SIEGFRIED (SIGURD), erou al mitologiei germane şi scandinave. Cunoscut din „Cântecul Nibelungilor" şi „Edda Veche11, pentru uciderea balaurului Fâfnir, păstrătorul aurului nibelung. Ucis de Hagen, fratele Brunhildei, logodnica sa, pe care o părăsise căsătorindu-se cu Gudrun. SIEGFRIED [sigfrid], linie de fortificaţie construită de germani (1936- 1940), la frontiera occidentală, pentru a contracara o eventuală ofensivă. Străpunsă de Aliaţi în 1944. SIEMENS [zhmens] (< fr., germ.; {s} n. pr. W. Siemens) s. n. Unitate de măsură a conductanţei electrice (simbol: S), egală cu conductanţa unui conductor a cărui rezistenţă este de un ohm; mho. SIEMENS [zi.mens] 1. Werner von S. (1816-1892), inginer şi industriaş german. între 1848 şi 1849 a instalat prima mare linie telegrafică europeană între Berlin şi Frankfurt am Main. A inventat metode de acoperire galvanică, indusul pentru maşini electrice (1854), principiul auto-excitaţiei maşinilor electrice (1867), fotometrul cu seleniu (1887) şi a realizat prima linie experimentală de tramvai (Berlin, 1879). împreună cu J. G. Halske (1814-1890) a creat, la Berlin, în 1847, societatea electrotehnică Siemens & Halske. 2. Sir Wilhelm S. (1823-1883), inginer german, naturalizat în Anglia (1844). Fratele lui S. (1). A inventat (1861) cuptorul cu vatră şi recuperator (cuptorul Siemens-Martin), un regulator inerţial pentru maşinile cu abur. După al Doilea Război Mondial numeroase companii S. au prosperat; după 1966 s-au unit în firma „Siemens A. G.“. SIENA, oraş în centrul Italiei (Toscana), la 53 km S de Florenţa; 52,7 mii loc. (2003). Nod feroviar. Expl. de marmură. Constr. de maşini agricole. Ind. chimică (îngrăşăminte), electronică, textilă, farmaceutică, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi alim. (vin Chianti). Artizanat (articole de feronerie, ceramică şi sticlărie). Universitate (1240). Muzeu de arheologie. Pinacotecă, în palatul Bonsignori construit în sec. 14, cu lucrări aparţinând maeştrilor şcolii sieneze (Duccio di Buonisegna, Simone Martini, Pietro şi Ambrogio Lorenzetti ş.a.). Festival anual cu paradă de rase de cai şi de costume medievale. Biblioteca Piccolomini, fundată în 1495 de Francesco Piccolomini (viitorul papă Pius III), cu fresce de Pinturicchio. Monumente: fragmente de ziduri medievale. Dom, iniţial în stil romanic (sec. 12), cu transformări gotice din sec. 13, cu faţada acoperită cu marmură policromă şi cu o campanilă din sec. 14; bisericile San Domenico (1225-1254), San Francesco (1326-1475), Santa Maria dei Servi (sec. 13-1526), San Giovanni (sec. 15) ş.a.; Palazzo Pubblico/Primăria (1297-1342), în stil gotic, decorat cu fresce de Simone Martini şi Ambrogio Lorenzetti, dominat de un turn zvelt (Torre del Mangia), înalt de 102 m, construit în anii 1338-1348. Turism. Centrul istoric al oraşului a fost inclus (în 1995) în Patrimoniul cultural uni- Werner von Siemens 411 SIERRA LEONE versal. Fundat de etrusci, a trecut sub stăpânire romană şi apoi longobardă. Oraş liber (din 1179), important centru comercial şi bancar înglobat Marelui Ducat al Toscanei (1557), până la unificarea Italiei (1861). SIENjT (< fr.; {s} gr. syenites „de la Syene", oraş din Egipt) s. n. Rocă intrusivă alcătuită din ortoză, plagio-claz, amfibol sau biotit, piroxeni etc., uneori cu feldspatoizi. Se utilizează ca material de construcţie. SIENKIEWICZ [fegkieviţ/], Henryk (1846-1916), scriitor polonez. Romane istorice, caracterizate prin amploarea suflului epic şi pitorescul naraţiunii, în care documentul şi ficţiunea se întrepătrund („Prin foc şi sabie", „Potopul", „Pan Wotodyjowski"; „Cavalerii teutoni", „Quo vadis?"); nuvele pline de un dramatism zguduitor sau străbătute de o ironie benignă, caldă („Schiţe în cărbune", „lanko muzicantul", „Paznicul farului", „Hania"). Premiul Nobel pentru literatură (1905). SIERPIlQSKI [ferpjrjski], Waolaw (1882-1969), matematician polonez. Unul dintre fondatorii revistei „Fundamenta Mathematicae". Contribuţii în domeniul teoriei mulţimilor şi al teoriei numerelor („Numere cardinale şi ordinale", „Introducere în topologia generală"). M. corespondent (1932) şi de onoare (1934) al Acad. Române. SIERRA DE GREDOS, culme muntoasă în Spania central-vestică, la SV de Sierra de Guadarrama. Lungime: 150 km. Alt. max.: 2 592 m (Pico de Almanzor). Păduri mixte. SIERRA DE GUADALUPE, culme muntoasă în Spania Centrală, între Tajo şi Guadiana, la V de Montes de Toledo. Alt. max.: 1 736 m (Cabeza del Moro). Păduri mixte. SIERRA DE GUADARRAMA, lanţ muntos în partea central-nordică a Spaniei, la NV de Madrid. Lungime: 180 km/Alt. max.: 2 430 m (Pico de Penalara). Alcătuit din roci cristaline. Pe înălţimi, păduri de foioase şi mixte. Henryk Sienkiewicz SIERRA DE PERIJA [perjha], culme muntoasă în N Anzilor, la graniţa Columbiei cu Venezuela, în V L. Maracaibo. Alt. max.: 3 750 m (Cerro de las Tetas). SIERRA LEONE 1. Pen. în V Rep. Sierra Leone; 45 km lungime; 20 km lăţime max. Aici se află cap. tării, Freetown. 2. SIERRA LEONE, Republica ~ (Republic of Sierra Leone), stat în Africa de Vest, cu ieşire la Oc. Atlantic; 71 740 km2; 6,01 mii. loc. (2005). Limba oficială: engleza. Religia: islamică (sunniţi) 45,9%, creştină 11,4%, credinţe tradiţionale 40,4%, alte credinţe 2,3%. Capitala:Freetown. Oraşe pr.: Koidu, Makeni, Bo, Kenema. Este împărţit în 3 prov. şi o zonă specială (a Capitalei). Terit. S.L cuprinde: o câmpie litorală cu o lăţime până la 100 km, mlăştinoasă şi cu mangrove; o reg. deluroasă cu aspect de podiş (500 m alt.), dezvoltată pe roci vechi, granitice şi o reg. muntoasă (alt. max. Loma Mansa/Mt. Bintimani, 1 945 m, cel mai înalt vârf din întreaga Africă Occidentală) mai restrânsă, în E ţării, dată de prelungirile spaţiului montan dezvoltat mai mult pe terit. ţării vecine, Guineea. Climă subecuatorială şi tropicală cu temperaturi constant ridicate (moderate de altitudine în partea E a ţării) şi precipitaţii bogate (Freetown, peste 3 000 mm/an) înregistrate cu deosebire în perioada mai-nov. în sezonul mai uscat se face simţit harmattan-ul, un vânt puternic, încărcat cu nisip ce bate - Falaba o v ▲ ^ // OKabafaS ^ JJ clamata \ &I IE jR/R.A) ambia / ) L 1949 U Wagburaka> J ^ Pendembu Kenema Sumbuya/g Pujehunf ^' / O / OZimi X© 12° DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincie/zonă (1) Suprafaţa (km2) Populaţia (1985) Centrul ad-tiv Eastern 15 553 960 551 Kenema Northern 35 936 1 259 641 Makeni Southern 19 694 741 377 Bo Western Area(1) 557 554 243 Freetown SIERRA MADRE 412 dinspre Sahara. Vegetaţia naturală, forestieră, a făcut loc, în bună parte, plantelor de cultură şi pajiştilor secundare, azi pădurea ocupând spaţiu mai ales în câmpia litorală şi în spaţiul montan. Savana cu pâlcuri de arbori este specifică spaţiilor deluroase. Există o serie de arii protejate care pot deveni zone de mare interes turistic (foto-safari). S.L dispune de variate resurse de subsol: bauxită, minereu de fier, minereuri rare — rutiliu (cel mai bogat zăcământ din lume) - diamante (majoritatea pentru bijuterii, restul diamante industriale, principala sursă de valută a ţării), aur, crom, platină, gips ş.a. a căror valorificare este mult îngreunată de instabilitatea politică. Se cultivă pe mai puţin de 10% din supr. ţării: orez, manioc, batate, porumb, mei, sorg, palmieri de ulei şi de cocos, bananieri, citrice, arbori de cafea şi de cacao, arahide, mango, trestie de zahăr, -legume ş.a. Se cresc efective reduse de bovine, ovine, caprine şi porcine. Ind. prelucrătoare a fost şi ea puternic afectată de instabilitatea politică internă. Se produc: energie electrică, produse petroliere, cherestea, ciment, ulei de palmier şi de palmist, lapte, zahăr, ţigări, bere, mobilă, încălţăminte ş.a. Principalul centru ind. este Capitala. Infrastructura căilor de comunicaţii este subdezvoltată; căile ferate însumează 84 km (cu folosinţă industrială, inoperabile după 2001), cele rutiere (11 330 km) sunt în mică măsură modernizate, flota maritimă practic lipseşte şi un singur aeroport (Lungi/Freetown) este inclus în traficul internaţional. Turismul are o slabă dezvoltare (explicabilă); potenţialul este însă remarcabil. Pr. zone şi obiective: Capitala ţării, Freetown, a cărui emblemă este Cotton Tree, un arbore de 500 de ani situat în piaţa centrală a oraşului, cu numeroase muzee (între ele Muzeul Naţional cu o valoroasă colecţie de măşti), catedrala romano-catolică, „Scara Portugheză" amintind de „îmbarcarea11 sclavilor africani pentru America, plajele din împrejurimile Capitalei, oraşele Bo, Kenema şi Kabala şi mai ales parcurile naţionale şi rezervaţiile naturale. Moneda: 1 Leone = 100 Cents. Un rol decisiv în veniturile guvernului îl joacă ajutorul financiar extern. Export: diamante, cacao, reexporturi ş.a. Pr. parteneri: Belgia, Germania, S.U.A. Import: produse agro-alimentare, combustibili, echipamente ind., produse chimice ş.a. Pr. parteneri: Germania, Cote d’lvoire, Marea Britanie, S.U.A. — Istoric. Navigatorul portughez Pedro da Cintra explorează, în 1462, coasta stâncoasă din G. Guineii, pe care o numeşte Sierra Leone („Muntele Leului11). Europenii — francezi, olandezi şi, din sec. 17, englezi — sunt angrenaţi, până la începutul sec. 19, în comerţul de sclavi spre America. Triburi vest-sudaneze se stabilesc în migraţia lor spre S în S.L, iar dinspre SE pătrund triburi mende, sporind marea diversitate etnică a reg. O societate filantropică britanică achiziţionează, în 1787, pe litoral, o fâşie de teren, pe care colonizează negri originari din Indiile de Vest şi din America de Nord, eliberaţi din sclavie. Oraşul astfel fondat ia numele de Freetown şi devine în sec. 19 principala bază navală engleză din G. Guineii. Marea Britanie proclamă, în 1808, fâşia de coastă a S.L. colonie britanică, extinzându-şi, în 1896, protectoratul şi asupra terit. din interior. S.L. dobândeşte, în 1958, autonomia internă, iar la 27 apr. 1961 îşi proclamă independenţa în cadrul Commonwealth-ului. Membru al O.N.U. (27 sept. 1961). La 19 apr. 1971, S.L se proclamă republică. Siaka Probyn Stevens (prim-min. în perioada 1968-1971) este ales preşedinte, conducând în mod autoritar, până la retragerea sa din 1985, în pofida frecventelor puciuri militare (1968, 1971 şi 1974), un stat care nu reuşeşte să-şi găsească o stabilitate internă durabijă. între 1978 şi 1991, Congresul întregului Popor devine partid unic în S.L. Succesorul lui S.P. Stevens, generalul Joseph Momoh, este înlăturat în 1992 de o lovitură de stat militară. Noul şef al statului, Valentine Strasser, este, la rândul său, înlăturat în ian. 1996 de un puci militar. Alegerile prezidenţiale organizate în febr.-mart. 1996, în condiţiile de război civil generalizat, sunt câştigate de Ahmad Tejan Kabbah, al cărui regim civil este răsturnat de o altă lovitură militară de stat în mai 1997. Războiul civil din Liberia vecină se extinde şi în S.L Rebeli grupaţi în Frontul Revoluţionar Unit (FRU), sprijiniţi de unităţi militare liberiene ale lui Charles Taylor, operează din 1991^ împotriva autorităţilor din Freetown. în 1995, jumătate din suprafaţa ţării era câmp de luptă între forţele guvernamentale şi cele rebele, peste un sfert din pop. fiind obligată să se refugieze. Trupe din Nigeria şi Guineea sunt staţionate în S.L., în ajutorul unor autorităţi centrale care pierd controlul asupra unei ţări ce se cufundă într-un cumplit haos, soldat deja cu zeci de mii de victime. Războiul civil izbucnit în 1991 răbufneşte în 1999 cu o vigoare sporită. Rebelii din FRU, sprijiniţi de preşedintele Liberiei, Charles Taylor, cuceresc capitala Freetown, pe care, după lupte grele, trupele ECOMOG (Comunitatea Economică a Statelor Africii Occidentale) o reocupă (ian. 1999). Armistiţiul încheiat la Lome (Togo) între şeful rebelilor, Foday Sankoh, şi preşedintele Ahmad Tejan Kabbah (ales în 1996, înlăturat de militari şi reinstalat în 1998 de trupele ECOMOG) este urmat de un acord de pace (7 iul. 1999), care prevede formarea unui guvern cu participarea tuturor părţilor angajate în conflict. Procesul de pace început în iul. 1999 între Frontul Unit Revoluţionar şi autorităţile guvernamentale de la Freetown, sprijinite de miliţiile paramilitare ale Forţelor Civile de Apărare, este continuat de armistiţiul semnat la 11 nov. 2000 la Abuja (capitala Nigeriei) şi completat, după noi tratative, la 2-3 mai 2001, tot la Abuja. în 1999, Frontul Unit Revoluţionar controla aproape jumătate din terit. ţării. în prezenţa celor 17 500 de militari sub mandat O.N.U., începe, în 2001, dezarmarea, demobilizarea şi aplicarea programului de reintegrare a miliţiilor participante în conflict. Alegerile prezidenţiale şi parlamentare (14 mai 2002) sunt câştigate de preşedintele în exerciţiu, Ahmad Tejan Kabbah, iar partidul său, Partidul Poporului din S.L, obţine 83 de locuri din cele 112 ale Camerei Reprezentanţilor. Republică prezidenţială. SIERRA MADRE 1. Sistem muntos în America de Nord (Mexic), format din trei lanţuri montane care înconjură Pod. Mexican, acoperind c. 75% din suprafaţa Mexicului. Climă tropicală montană, uscată spre podiş şi umedă spre ocean. Vegetaţie xerofilă (în N) şi păduri tropicale (în S) care trec spre păduri de conifere la altitudini mai mari (în special diferite specii de pin). Cele trei lanţuri montane sunt: Sierra Madre Oriental, format din culmi paralele ce se întind de la NNV spre SSE, pe 1 130 km lungime, paralel cu ţărmul G. Mexic, cu versanţi abrupţi către E, care domină câmpia din partea de E a Mexicului cu c 1 500 m, şi pante domoale spre V, care coboară spre Pod. Mexican. Munţii din acest lanţ sunt alcătuiţi din calcare, gresii şi lave vulcanice. Alt max.: 4 056 m (vf. Pena Nevada); Sierra Madre Occidental, constituit din şisturi cristaline, calcare, gresii şi lave vulcanice, se desfăşoară sub forma unor culmi paralele, extinse pe direcţie NV-SE, pe c. 1 600 km lungime şi 160-480 km lăţime, paralel cu ţărmul G. Californiei şi cel al Oc. Pacific, fragmentat de canioane adânci de c. 2 000 m. Alt. max.: 3 992 m (vf; Cerro de Mohinora); Sierra Madre del Sur, extins de-a lungul ţărmului pacific din partea de S a Mexicului, de la Rio Balsas în NV şi până la istmul Tehuantepec, respectiv pâna la Rio Tehuantepec în SE, pe terit. statelor mexicane Guerrero şi Oaxaca. Alt. max.: 3 850 m. 2. Lanţ muntos situat în extremitatea de SE 413 SIGHETU MARMAŢIEI a Mexicului şi în partea de VNV a Guatemalei, la E de istmul Tehuantepec, care se desfăşoară paralel cu ţărmul G. Tehuantepec al Oc. Pacific. Alt. max.: 4 220 m (vf. Tajumulco, situat în VNV Guatemalei). 3. Lanţ muntos în Filipine, în NE ins. Luzon, extins pe 345 km lungime, de-a lungul ţărmului Oc. Pacific. Alt. max.: 1 850 m. SIERRA MAESTRA, lanţ muntos în SE Cubei, care domină litoralul printr-un abrupt. Alt. max.: 1 993 m (Pico Turquino). Relief carstic. Zăcăminte de min. de fier, cupru, mangan, crom, argint. SIERRA MORENA, lanţ muntos în SSV Spaniei, între fl. Guadalquivir (la S) şi Guadiana (la N). Lungime: 320 km. Alt. max.: 1 323 m. (Estrella). Reprezintă o întinsă peneplenă cu câteva creste muntoase şi versantul sudic abrupt. Climă mediteraneană. Vegetaţie de tip maquis. Expl. de cărbune, cupru, plumb, mercur şi argint. SIERRA NEVADA 1. Masiv muntos în extremitatea de S a Spaniei, în Cordillera Betica, alcătuit din roci cristaline, dolomite şi calcare, extins pe 150 km lungime şi 41 km lăţime; alt. max.: 3 478 m (vf. Mulhacen, cel mai înalt din Pen. Iberică). Relief variat, cu forme rotunjite şi cu câteva vârfuri ascuţite de tip alpin. Mici gheţari şi zăpezi persistente la peste 3 000 m alt. Expl. de pirite şi mercur. 2. [siere nevaede] Lanţ muntos în V S.U.A., cuprins între depr. internă a Californiei şi pod. Marelui Bazin, orientat NV-SE, reprezentând un horst format din granodiorite, asimetric ridicat, extins pe 692 km lungime şi 80-140 km lăţime. Versantul de V, abrupt, domină depr. internă a Californiei cu c. 1 500 m, cel de E, mai domol, coboară treptat spre Marele Bazin. Vârfurile sunt peneplenizate şi păstrează urme ale glaciaţiei cuaternare. Alt. max.: 4 418 m (vf. Whitney). Reprezintă o reg. de seismicitate ridicată, cu numeroase izv. termale şi vulcani noroioşi. Climă de tip mediteranean montan cu precipitaţii abundente iama. Versantul de V este acoperit cu păduri de foioase şi conifere, local arborete de sequoiaA iar cel de E cu păduri rare de pin. Intre c, 2 200 şi 2 800 m se desfăşoară pajiştile alpine, iar la peste 3 000 m alt. este domeniul zăpezilor persistente şi al gheţarilor. în acest lanţ muntos se găsesc numeroase cascade, lacuri, canioane adânci, păsuri (Sonora 2 935 m, Ebbetts 2 680 m, Carson 2 620 m, Donner 2 175 m ş.a.) şi parcuri naţionale (Yosemite, Sequoia, Kings Canyon). Zăcăminte de minereuri polimetalice. Descoperit în mart. 1772 de căpitanul Pedro Fages şi explorat în 1874 de Josiah D. Whitney (1819-1896). Staţiuni ale sporturilor de iarnă. SIERRA NEVADA DE SANTA MARTA, masiv muntos în extremitatea de N a Columbiei, între culmile Anzilor şi M. Caraibilor, acoperit cu păduri tropicale până la c. 2 200 m alt. Alt. max.: 5 775 m (Pico Cristobal Colon, cel mai înalt din ţară). Zăpezi persistente şi mici gheţari la peste 3 000 m alt. SIESTA (< fr.) s. f. Odihna, repausul de după prânz. S|EŞI (< sie + şi) pron. refl. Lui însuşi, ei înşişi. SIEVERT (de la numele fizicianului suedez Rolf Sievert, 1896-1966), în Sistemul internaţional de unităţi (SI), unitate de măsură pentru doza echivalentă de radiaţie. Corespunde valorii de 1 J/kg a dozei de radiaţie înmulţită cu factorii adimensionali stipulaţi de Comisia Internaţională pentru protecţie radiologică. Simbol Sv. SIEYâiS [sieies], Emmanuel Joseph (1748-1836), om politic francez. Abate. Participant la Revoluţia Franceză (1789-1794), unul dintre deputaţii moderaţi ai Convenţiei. Cunoscut mai ales prin broşura „Ce este starea a treia..(1789), un veritabil program politic al burgheziei franceze. A fost membru al Directoratului. împreună cu Napoleon Bona-parte a organizat lovitura de stat de la 18 Brumar (9 nov. 1799), devenind consul. Exilat (1816-1830) ca regicid. SIFILjDĂ (< fr.) s. f. Erupţie apărută pe piele şi pe mucoase în faza a doua a sifilisului. SJFILIS (< fr. {i}; {s} lat. Syphilus, numele unui păstor legendar) s. n. Boală venerică contagioasă, cauzată de spirocheta Treponema pallidum, transmisă în general pe cale sexuală, prin obiecte utilizate de o persoană infectată, sau, în cazul s. congenital, prin infectarea pe cale sangvină a fătului în cursul vieţii intrauterine. Perioada de incubaţie durează în medie 32 de zile. în evoluţia bolii se disting trei perioade: primară, secundară şi terţiară. O formă deosebită o constituie s. nervos, care se manifestă tardiv prin boli ca tabesul, paralizia generală progresivă etc. Sin. lues. SIFILOM (< fr.) s. n. Tumoare care apare în faza a treia a sifilisului. SIFLANT, -Ă (< fr.) adj. Şuierător. ^ (LINGV.) Consoană (sau sunet) s. (şi subst., f.) = consoană fricativă dentală; sibilant. SIFON (< fr.) s. n. 1. Tub în formă de U răsturnat, folosit pentru scurgerea unui lichid de la un nivel superior la altul inferior, trecând peste un obstacol mai înalt decât nivelul superior. 2. Tub în formă de S sau de U, montat la instalaţiile sanitare sau pe conducte, care conţine o cantitate de apă cu scopul de a opri trecerea gazelor dintr-o parte într-alta. 3. Butelie etanşă de sticlă, de material plastic etc. pentru păstrarea apei gazoase; aceasta poate fi evacuată pe la partea superioară a buteliei, datorită presiunii gazelor degajate când se deschide o supapă. ♦ P. ext. Apă gazoasă şi acidulată obţinută prin saturarea, sub presiune, cu bioxid de carbon a apei potabile. 4. Organ de locomoţie sau de circulaţie a apei în formă de pâlnie, la unele animale acvatice (ex. la sepie, scoică, ascidie). 5. Galerie îngustă, cu traseu în linie frântă, prin care se realizează circulaţia apei în unele peşteri; constituie obstacole greu de trecut în cercetările speologice. SIFONA (< fr.) vb. I tranz. A trece un lichid dintr-un vas într-altul cu ajutorul sifonului (1). SIFONĂRjE (■ Valvulă s. = fiecare dintre cutele membranoase situate la originea arterei aorte şi a arterei pulmonare. Colonul s. (sau pelvin) = ultima parte a colonului care urmează porţiunii descendente şi care precede rectul; măsoară c. 40 cm lungime şi formează o ansă de formă variabilă (amintind de litera sigma). SIGNAC [sinak], Paul (1863-1935), pictor francez. Reprezentant al neoimpresionismului, a teoretizat divi-zionismul („De la Eugene Delacroix la neoimpresionism"). Vederi din porturi („Portul Saint-Tropez", „Portul Saint-Nicolas", „Venise"). Remarcabil acuarelist. Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. SIGNAL (< fr.) s. n. 1. Semnal convenţional emis de un fluier, de o sirenă etc. 2. Fluier mic de metal (cu care se dau aceste semnale). SIGNATURĂ (< fr., lat. m.) [sinatură] s. f. 1. (POLIGR.) Număr de ordine tipărit pe fiecare pagină de la începutul colii de tipar, servind la ordonarea finală a colilor care compun o lucrare. 2. (MAT.) Signatura unui număr real = funcţie care SIGNORELLI 416 asociază oricărui număr real semnul său. Se notează: sign. f -1 dacă x < 0 x = J 0 dacă x = 0 [ 1 dacă x > 0 SIGNORELLI [sinorelli], Luca (c. 1450-1523), pictor italian. Elev al lui Piero della Francesca şi precursor al lui Michelangelo. Fresce remarcabile prin tensiunea dramatică şi îndrăzneala compoziţiei („Testamentul lui Moise“ în Capela Sixtină); a pictat numeroase tablouri („Şcoala lui Pan“, „Sfânta familie", „Martiriul Sf. Sebastian"). SIGNORET [sinore], Simone (pe numele adevărat Simone Henriette Charlotte Kaminker) (1921-1985), actriţă franceză de teatru şi film. Fascinantă prin forţa cu care trăieşte drama complexă a personajelor sale, femei capabile de pasiuni devastatoare în ciuda efortului lucid de a-şi controla destinul („Casca de aur“, „Therese Raquin", „Vrăjitoarele din Salem", „Corabia nebunilor", „Madame Rosa"). Premiul Oscar 1958 („Drumul spre înalta societate"). ^ SIGNORSE (< it.) [sinorie] s. f. 1. (în Ev. Med., în Pen. Italică) Organ de conducere în unele oraşe-republici (ex.^ Florenţa); clădirea, reşedinţa s. 2. (în Ev. Med. târziu şi Fienaştere, în Pen. Italică) Formă de guvernământ instituită în unele oraşe (sec. 13-16), caracterizată prin concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane (ex. Milan-Visconti, Ferrara-Este, Verona-Delia Scala, Padova-Carrara); tiranie. SjGUR, -Ă (< ngr.) adj., adv. I. Adj. 1. De care nu te poţi îndoi; cert, neîndoielnic. ♦ Convins, încredinţat. 2. Pe care te poţi baza, în care poţi avea toată încrederea. ♦ Care este lipsit de primejdie, care nu prezintă nici un pericol. -0- Expr. A pune (pe cineva sau ceva) la loc sigur = a pune (pe cineva sau ceva) într-un loc lipsit de orice primejdie; a ascunde. 3. Care nu dă greş; precis. -0* Expr. A merge (sau a se duce) la sigur = a merge direct la ţintă; a nu da greş. ♦ Hotărât, ferm. ♦ Care produce efectul dorit; eficace. II. Adv. 1. Da. 2. în mod precis, negreşit. Expr. (Fam.) Mai mult ca (sau decât) sigur = fără nici un fel de îndoială. SIGURANŢĂ (< sigur) s. f. 1. Lipsă de primejdie; securitate (1). ♦ Formă de asigurare a trupelor proprii împotriva unui atac prin surprindere sau a pătrunderii cercetării inamicului în dispozitivul propriu etc. 2. Lipsă de îndoială, convingere neclintită; certi- Simone Signoret tudine. ♦ Fermitate, precizie; îndemânare, pricepere. 3. Stare a unui sistem tehnic care este protejat împotriva surprasolicitărilor sau care este asigurat împotriva desfacerii sau a deplasării în timpul serviciului. 4- S. în funcţionare = fiabilitate (2). 4. Organ de maşină, dispozitiv sau aparat care serveşte la protejarea unui material sau a unui sistem tehnic etc. prin acţiune directă (ex. împiedicarea sau limitarea unei mişcări, a unei anumite mărimi de stare etc.) împotriva unor acţiuni dăunătoare sau nedorite, interioare sau exterioare sistemului protejat. S. electrică = aparat care asigură protecţia unui circuit electric împotriva supracuren-ţilor, mai ales a acelora de scurtcircuit, prin întreruperea curentului. Se construiesc: s. fuzibile (întrerup circuitul prin fuziunea unui conductor metalic) şi s. automate (întrerup circuitul printr-un sistem de contacte acţionate electromagnetic). ♦ Dispozitiv care se introduce în broasca unei uşi pentru ca uşa să nu poată fi deschisă cu o cheie falsă. ♦ Dispozitiv la armele de foc, care împiedică descărcarea accidentală a acestora. ♦ Ac de s. = ac prevăzut cu o mică închizătoare care îi acoperă vărful, pentru a evita desprinderea de locul unde este fixat sau înţeparea cu el. SIHANOUKVILLE v. Kompong Som. SIHASTRU, -Ă (< ngr.) s. m. şi f. Persoană care trăieşte retrasă de lume, în post şi rugăciuni; pustnic, schimnic. ♦ P. ext. Persoană care trăieşte izolată de societate. SIHASTRU, Mănăstirea ~ v. Homocea. SIHĂSTR! (< sihastru) vb. IV 1. Intranz. A duce viaţă de sihastru; fig. a trăi retras, ca un sihastru. 2. Refl. A se face, a deveni sihastru; p. ext. a se izola de societate. SIHĂSTRIA, Mănăstirea ~ v. Vânători-Neamţ. SIHĂSTRIE (< sl.) s. f. 1. Viaţă, stare de sihastru; ascetism, schim-nicie. 2. Loc unde trăieşte un sihastru; schit. ♦ Fig. Singurătate, pustietate. SIHLA, Schitul - v. Vânători-Neamţ. S|HLĂ (< sl.) s. f. Hăţiş. SIHLEA, com. în jud. Vrancea, situată în zona de contact a C. Râmnicului cu Subcarpaţii Vrancei; 5 432 loc. (2005). Staţie (în satul S.) şi haltă de c.f. (în satul Voetin), inaugurate la 13 iun. 1881. în satul S. se află un^ conac (sec. 19) şi biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1850-1854), iar în satul Voetin, biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorie din 1808 a serda-rului Arsache Robescu. SIHLOAIA, vârf în Obcina Mare, reprezentând alt. max. a acesteia (1 224 m). SiHOT v. Sighetu Marmaţiei. SIHOTE-ALIN, lanţ muntos în extremitatea de SE a Federaţiei Ruse, în Siberia Orientală, extins pe direcţie NE-SV, pe c. 1 200 km lungime, paralel cu ţărmul M. Japoniei, delimitat la SV, V şi NV de râul Ussuri şi de cursul inf. al fl. Amur. Alt. max.: 2 077 m (vf. Tordokiijani). Climă cu influenţe musonice. Se remarcă prin interferenţa dintre speciile subtropicale şi cele de taiga. Rezervaţie naturală în care sunt ocrotiţi tigrii de Amur, zibelina, cocorul de Ussuri şi cedrul coreean. Zăcăminte de min. de plumb, zinc şi de staniu. Zona centrală a m-ţilor este inclusă (în 2001) în Patrimoniul natural universal. SIIMANN, Mart (n. 1946), istoric şi om politic estonian. Director general (1989) al Radioteleviziunii estoniene; din 1992 conduce primul canal privat de televiziune (RTV).; prim-min. al Estoniei (1997-1999). ăiK, Ota (1919-2004), economist elveţian de origine cehă. S-a exilat în Elveţia în 1970. Membru al C. C. al P. C. Cehoslovac (1962-1969), a fost autorul unor reforme economice vizând raţionalizarea producţiei şi creşterea responsabilităţii muncitorilor. Lucrări: „A treia cale", „Sisteme economice, teorie critică comparativă", „Dezvoltare şi crize". SIKELIAN6S, Ânghelos (1884-1951), poet şi dramaturg grec. Lirică simbolistă de factură orfică, pătrunsă de cultul mitic al naturii („Vizionarul", „Prolog vieţii", „Discurs delfic", „Mater Dei"). Tragedii lirice („Dedal în Creta", „Sybila", „Moartea lui Dighenis"). 417 SILEZIA SIKHI (SICHI) (cuv. sanscrit „discipol") s. m. pl. Adepţii unei secte mistice hinduiste influenţată de Islam, cu revendicări sociale, întemeiată la sfârşitul sec. 15 de către Guru Nănak. Cu timpul, secta s-a transformat într-o religie monoteistă de sine stătătoare. Marea majoritate a credincioşilor s. (în prezent numărul lor depăşeşte 18 mii.) trăiesc în prov. Punjab şi în terit. învecinate (azi în India şi Pakistan), în cursul sec. 19 statul s., constituit în sec. 18, a purtat două războaie (1845-1846, 1848-1849) împotriva colonialiştilor britanici, încheiate cu înfrângerea s. şi cucerirea statului lor, inclus în India britanică. SIKKIM, stat în extremitatea de NE a Indiei, la poalele de S ale m-ţilor Himalaya, la graniţa cu China, Nepal şi Bhutan; 7,1 mii km2; 540 mii loc. (2001). Centrul ad-tiv: Gangtok. Relief muntos cu alt. medii de peste 1 500 m. Alt. max.: 8 598 m (vf. Kănchenjunga). Climă foarte umedă. Păduri de conifere şi foioase, păşuni alpine. Zăcăminte de cupru, grafit, fier, aur, argint, plumb, zinc şi gips. Se cultivă orez, mei, porumb, grâu, secară, cartofi, orz. Unul dintre pr. producători de nucşoară. Pomicultură. Creşterea bovinelor, ovinelor şi iacilor. Prod. meşteşugărească dezvoltată.Terit. independent, s-a aflat în cursul sec. 18-19 în conflict deschis cu Bhutanul şi Nepalul, intrând, din 1817, sub influenţa Marii Britanii, care l-a folosit drept stat tampon între coloniile sale indiene şi Tibet. Din 1950 devine un protectorat al Indiei, iar din 1975, unul dintre cele 25 de state ale Uniunii Indiene. SIKORSKI, Wladisfaw (Eugeniusz) (1881-1943), general şi om politic polonez. Fondatorul Legiunii poloneze care a participat împotriva Rusiei în Primul Război Mondial. A luptat în Războiul Sovieto-Polon (1920-1921). Prim-min. şi ministru de Interne (1922-1923). Ministru de Război (1924-1925). Adversar al guvernului condus de J. Pitsudski (din 1928). între 1939 şi 1943 a condus guvernul polonez constituit în emigraţie, cu sediul la Paris şi apoi la Londra. Mort într-un accident de avion. SIKORSKY [sekprski], Igor Ivano-vici (1889-1972), inginer american de origine rusă. Pionier al aviaţiei. A construit (1910) unul dintre primele bombardiere („llia Muromeţ"), folosit în Primul Război Mondial. Emigrat (1919) în S.U.A., a fondat (1923) propria societate (pe care a condus-o personal între 1929 şi 1957), consa-crându-se construcţiei de elicoptere; a construit primul elicopter practic utilizabil (1939); cu elicopterul „S-52“ a bătut, în 1949, recorduri de viteză şi de altitudine. SILABĂ (< fr., lat.) s. f. (LINGV.) Segment fonetic al cuvântului, alcătuit dintr-unul sau din mai multe foneme, al cărui centru sonor este de obicei o vocală şi care este pronunţat într-un singur efort respirator. <0- S. închisă = silabă care se termină în consoană. S. deschisă = silabă care se termină într-o vocală. SILABIC, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de silabe, privitor la silabe; alcătuit din silabe, care poate forma o silabă. Scriere s. (sau cu caracter s.) = scriere în care fiecare silabă este notată printr-un semn. Versificaţie s. = tip de versificaţie bazată pe numărul silabelor independent de locul accentelor. SILABISj (< ngr.) vb. IV tranz. A pronunţa sau a citi cuvintele despărţindu-le în silabe; p. ext. a pronunţa, a citi rar. ♦ Fig. A citi cu greutate. SILABO-TONICĂ (< silabă + tonic) adj. Versificaţie ~ = versificaţie care se bazează deopotrivă pe numărul silabelor dintr-un vers şi pe repartizarea accentelor. SILAJD2I6, Harris (n. 1945), om politic musulman din Bosnia şi Herţegovina. Ministru de Externe (1990). Prim-min. (1993-1996) al Bosniei şi Herţegovinei independente. Prim-min., împreună cu Boro Bosic (1997-1999) si împreună cu Svetozar Mihajlovic (1999-2000). SILAN (< fr. {i}) s. m. Combinaţie a siliciului cu hidrogenul, având formula generală SinH2n + 2. Din mo-nosilan (SiH4), care este un gaz, se obţine siliciu pur pentru tehnica semi-conductorilor. SILARD, Andrei P. (1944-1993, n. Timişoara), inginer român. M. coresp. al Âcad. (1993), prof. univ. la Bucureşti. Studii privind dispozitivele electronice, fizica conductoarelor, circuitele electronice şi optoelectronice. Realizări bazate pe concepte originale; elaborarea unei noi teorii (realiste) a joncţiunii liniar gradate. SILAŞ, Gheorghe (1914-2001, n. Căianu Mic, jud. Bistriţa-Năsăud), inginer român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Timişoara. Cercetări de mecanică generală şi analitică; contribuţii la studiul vibraţiilor în domeniul construcţiilor („Mecanica. Vibraţii mecanice", „Sisteme vibroper-cutante"). SILAŞI, Grigore (1836-1897, n. Beclean), filolog şi folclorist român. M. de onoare al Acad. (1877), prof. univ. la Cluj. Unul dintre întemeietorii Societăţii „România Jună" la Viena. A militat pentru afirmarea naţiunii române. Lucrări de limbă şi literatură română („Renaşterea limbei româ- neşti în vorbire şi scriere"), de teorie literară şi estetică („Românul în poe-sia poporală. Studii asupra tuturor ramurilor poesiei populare române din punct de vedere etic, istorico-mito-logic şi lingvistic"). A editat manuscrise vechi. SILĂ (< sl.) s. f. 1. Aversiune, dezgust, scârbă, repulsie faţă de cineva sau de ceva. *0- Loc. în silă = fără tragere de inimă, fără interes, fără plăcere. 2. Constrângere, abuz săvârşit împotriva cuiva. ♦ Loc. Cu de-a sila = cu forţa, prin abuz. SILBERG, loan-Alexandru (n. 1937, Cluj), chimist român. M. coresp. al Acad. (1996), prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuţii în chimia heterociclurilor (fenotiazina), a radicalilor liberi, a electrosintezei organice (metode de sinteză cu aplicaţii industriale în tehnologii neconvenţionale). Lucrări: „Metode magnetice de analiză", „Chimie organică", „Chimia organică a produşilor naturali", în colab. SILEN (< n. pr. Silen) s. m. (MITOL.) Nume generic dat satirilor bătrâni. Alteori acest nume desemnează pe învăţătorul zeului Dionysos. SILENŢIOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Care nu face zgomot; tăcut, liniştit. SILEPSĂ (< fr., gr.) s. f. Con-strucţie sintactică bazată pe folosirea acordurilor în frază după asociaţii logice şi nu după normele gramaticale obişnuite; p. ext. figură de stil în care cuvântul este considerat atât în sensul propriu, cât şi în cel figurat. SILES ZUAZO, HERNÂN (1914- 1996), om politic bolivian. Preşedinte al Boliviei (1956-1960 şi 1982-1985) şi preşedinte al partidului Mişcarea Naţionalistă Revoluţionară de Stânga (din 1978). SjLEX (< fr., lat.) s. n. Formaţie silicioasă foarte fin cristalizată sau amorfă, de formă lenticulară sau neregulată, cu dimensiuni centime-trice sau decimetrice, care ia naştere în rocile calcaroase. Este dur şi are culoarea cenuşie, gălbuie sau brună şi spărtura concoidală. în Paleolitic a fost folosit pentru confecţionarea uneltelor şi armelor şi mult timp pentru obţinerea focului datorită scânteilor pe care le produce prin izbire cu un corp ascuţit. în prezent se foloseşte la prepararea emailului, faianţei şi ca abraziv. Fragmentele de s. sunt numite popular cremene. SILEZIA (în Ib polonă âLASK; în Ib. cehă SLEZSKO; în Ib. germ. SCHLESIEN), reg. naturală, cu importanţă istorică şi economică, situată în Europa central-estică, pe cursul superior al Odrei şi Vistulei, cu extindere mai mare în SV Poloniei şi în mai mică măsură în Rep. Cehă şi SILF 418 Germania. în S şi SV se întind Carpaţii, Sudeţii şi dealurile submon-tane, în partea centrală şi în NV C. Sileziei, iar în E şi NE o zonă deluroasă. Expl. de huilă, lignit, min. de fier, polimetale, sare gemă. Oraşe pr.: Katowice, Opole, Wroclaw, Zie-lona Gora. Locuită de slavi (sec. 5), a intrat sub stăpânire polonă (sec. 10). Posesiune a Sfântului Imp. Roman din 1335, a trecut în stăpânirea Habsburgilor austrieci (1526) şi apoi a Prusiei (1742). După Primul Război Mondial a fost împărţită între Polonia, Cehoslovacia şi Germania, iar după al Doilea Război Mondial cea mai mare parte a S. a intrat în componenţa Poloniei, o mică parte fiind dată Republicii Democrate Germane, în al Doilea Război Mondial S. poloneză a fost ocupată de trupele germane, naziştii săvârşind numeroase atrocităţi faţă de populaţia locală. SILF (< fr., lat.) s. m. (în mitologia popoarelor germanice) Fiecare dintre duhurile uşoare, agile care întruchipau elementul aerului şi al căror corespondent feminin erau silfidele. SILFjDĂ (< fr., germ.) s. f. 1. (în mitologia popoarelor germanice) Silfă (v. silf). + Femeie tânără, suplă, graţioasă. 2. (La pl.) Familie de insecte coleoptere ale căror larve se hrănesc cu cadavre sau cu leguminoase, producând pagube în culturi (Silphidae)', (şi la sg.) insectă din această familie (ex. groparul). SIU (< sl.) vb. IV 1. Tranz. A constrânge pe cineva la ceva; a forţa. ♦ A îndupleca; a determina. 2. Intranz. şi refl. A-şi da toată osteneala, a depune toate eforturile, a se strădui (pentru a realiza ceva). ♦ A se grăbi, a da zor. SILICAGEL (< fr.) s. n. Produs obţinut prin deshidratarea gelului de bioxid de siliciu în anumite condiţii, întrebuinţat ca absorbant; gel de silice. SILICAT (< fr. {i}) s.m. Compus oxigenat al siliciului cu diferite metale, care se găseşte în natură în numeroase minerale (feldspaţi, mice, piro-xeni, amfiboli, olivină, epidot, granaţi etc.) şi care se foloseşte ca materie primă la ind. ceramică, a cimentului, chimică, metalurgică etc.; s. alcătuiesc una dintre cele mai importante clase de minerale, care reprezintă 75-80% din scoarţa terestră. SILICATARE (< silicat) s. f. (CONSTR.) Procedeu de consolidare şi de impermeabilizare a unor terenuri de fundaţii, prin introducerea în zona respectivă a unei soluţii de silicat de sodiu şi a unei soluţii de electrolit (de obicei de clorură de cal- ciu), care formează un gel de silice coloidală şi acţionează ca un agent de cimentare a particulelor. SIL|CĂ (< silice) s. f. Cărămidă refractară silicioasă. SILjCE (< fr., lat.) s. f. Dioxid de siliciu. Poate avea formă cristalină sau amorfă; cea mai răspândită formă cristalină este cuarţul. SILICERE (< siliciu) s. f. Tratament termochimic prin care se obţine difuzarea siliciului în stratul superficial al unor piese de oţel sau de fontă pentru a le face mai rezistente la coroziune. SILICIC (< fr.) adj. Acid ~ = acid oxigenat al siliciului. Se mai numeşte acid ortosilicic. SILICICOL, -Ă (< fr.; {s} lat. silex, silicis „cremene" + colo „a locui") adj. (Despre plante) Adaptat la un sol bogat în siliciu (ex. viţa de vie, hrişcă, secara, salcâmul) sau la roci silicioase. SILICIFIERE (< siliciu) s. f. Proces de îmbogăţire relativă în siliciu a rocilor prin îndepărtarea altor compuşi sau prin aportul de bioxid de siliciu. SILICIOS, -OASĂ (SILICOS) (< fr.) adj. Care conţine siliciu. SILjCIU (< fr. {i}; {s} lat. silex, silicis „cremene") s. n. Element chimic (Si; nr. at. 14, m. at. 28,086), semimetal din grupa carbonului. Este cel mai răspândit element din natură după oxigen (constituind 27,6% din masa scoarţei terestre); se găseşte numai combinat, ca silice şi silicaţi. Se prezintă cristalizat în sistemul cubic şi în stare amorfă. Se obţine prin aluminotermie sau prin reducerea silicei cu cărbune în cuptorul electric. Este puţin reactiv din punct de vedere chimic. în combinaţii este tetravalent. Se întrebuinţează ca agent de reducere în metalurgie, la prepararea ferosiliciului şi la fabricarea dispozitivelor semiconductoare. A fost descoperit (1823) de J. J. Berzelius. SILICQN (< fr. {i}) s. m. Compus macromolecular constituit din lanţuri sau cicluri de atomi de siliciu care alternează regulat cu atomi de oxigen şi având radicali organici legaţi la atomii de siliciu. Se caracterizează prin rezistenţă la apă şi la oxidare şi printr-o mare stabilitate la temperaturi înalte. Poate fi fluid (ex. uleiuri) sau solid (ex. răşini sau cauciucuri). S. fluid este utilizat pe cale orală ca pansament digestiv în gastrită, duo-denită, colită. Intră în compoziţia unor proteze, ex. pentru înlocuirea unui sân amputat sau pentru mărirea sânilor (implant mamar) sau pentru înlocuirea unei articulaţii sau a unui tendon (proteză articulară). SILICON VALLEY (VALEA SILICIULUI), reg. în California cen-tral-vestică, între San Jose şi Palo Alto, cunoscută, după 1980, pentru corporaţiile industriale de înaltă tehnologie în electronică şi computere. SILICOTERMjE (< fr; {s} lat. silicum „siliciu" + gr. thermos „cald") s. f. (METAL.) Procedeu de reducere a unor oxizi metalici greu reductibili, folosind ca agent de reducere pulberea de siliciu sau de ferosiliciu. SILICOZĂ (< fr. {i}) s. f. Boală pulmonară profesională din grupul pneumoconiozelor, care apare în urma inhalării prelungite a pulberilor de bioxid de siliciu. SIUCULÂ (< fr., lat.) s. f. Fruct uscat dehiscent, rar indehiscent, caracteristic multor specii din familia cruciferelor (= brasicacee), alcătuit din două cârpele, despărţit la interior în două loji printr-un perete fals, subţire, membranos, de care se prind seminţele; s. are diametrele longitudinal şi transversal aproximativ egale (ex. la traista-ciobanului). SILjCVĂ (< lat., fr) s. f. Fruct uscat dehiscent având lungimea cel puţin de patru ori mai mare decât lăţimea (ex. la varză, ridichi etc.). SILIMANjT (< fr. {i}; {s} n. pr. Silliman) s. n. Silicat natural de aluminiu, cristalizat în sistemul rom- bic. Este cenuşiu, brun sau verde, dur, sticlos, şi apare ca un constituent al unor şisturi cristaline intens metamorfozate. SIL|NŢĂ (< sili) s. f. Stăruinţă îndelungată, osteneală pentru a realiza ceva, pentru a atinge un scop; sâr-guinţă, strădanie, râvnă, zel. SILISTRA, oraş în NE Bulgariei, pe dr. Dunării, la 113 km ENE de Ruse, vizavi de municipiul românesc Călăraşi; 42,1 mii loc. (2001). Port fluvial, specializat în traficul de cereale, vin, lemn. Constr. de maşini; ind. textilă (ţesături de bumbac), a mat. de constr. (cărămizi, ţigle), de prelucr. a lemnului (mobilă), celuloză şi alim. (conserve, vin). Fundat de romani în sec. 2 d.Hr. cu numele Durostorum. Cucerit de turci în sec. 15, a revenit Bulgariei în 1878. în perioada 1913-1940 s-a aflat în hotarele României. SILIŞTE (< sl.) 1. (în Ev. Med., în Ţările Române) Loc pe care fusese sau pe care era aşezat un sat; vatra satului. 2. (înv.) Loc necultivat sau plantat cu pomi. 419 SILONE SILIŞTEA 1. Com. în jud. Brăila, situată în zona de contact a C. Brăilei cu C. Şiretului inferior, pe dr. văii Şiretului; 1 855 loc. (2005). Satul S. apare menţionat documentar în 1756. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. S. s-au numit Nazâru. 2. Com. în jud. Constanţa, situată în V pod. Carasu, pe râul Ţibrind; 1 437 loc. (2005). Nod rutier. 3. Com. în jud. Teleorman, situată în C. Găvanu-Burdea, pe cursurile superioare ale râurilor Glavacioc şi Sericu; 2 701 loc. (2005). Nod rutier. Expl. de petrol şi gaze. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. S. s-au numit Grosu. Bisericile de lemn Sf. Dumitru (1799) şi Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1800-1810), în satele Buteşti şi Puranii de Sus. 4. v. Siliştea-Gumeşti. SILIŞTEA CRUCII, com. în jud. Dolj, situată în C. Desnăţuiului, pe râul Baboia; 1 821 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul S.C.). Biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1850-1852, reparată în 1904), în satul S.C. SILIŞTEA-GUMEŞTI, com. în jud. Teleorman, situată în C. Găvanu-Burdea, pe cursul superior al văii Râu Câinelui; 2 761 loc. (2005). Moară de cereale (1926). în perioada 1 ian. 1965-17 febr. 1968 satul şi com. S.-G. s-au numit Siliştea, iar între 17 febr. 1968 şi 20 mai 1996 au purtat numele Siliştea Nouă. SILIŞTEA SEACĂ v. Seaca de Pădure. SILIŞTEA-STĂNILEŞTI v. Stănileşti. SILjT, -Ă (< sili) adj. 1. Constrâns, forţat, obligat. ♦ Lipsit de naturaleţe, de sinceritate. 2. (Despre mişcări, acţiuni etc.) Grăbit, zorit. SILITOR, -OARE (< silit) adj. Care îşi dă toată osteneala; harnic, sârguincios. SILjTRĂ (< rus.) s. f. (Pop.) Azotat de potasiu.+ (înv.) Praf de puşcă. SILIUS ITALICUS, Tiberius Catius (25-101), poet latin. A evocat luptele romanilor cu cartaginezii (epopeea „Punica"). SILIVAŞ, sat în com. Hopârta (jud. Alba), pe terit. căruia a fost descoperit mormântul unui luptător celt (sfârşitul sec. 4 — începutul sec. 3 î.Hr.). In cadrul inventarului arheologic, mai importante sunt coiful cu apărătoare de ceafă decorat în stil liber şi o sica (pumnal curbat) geto-dacică. SILIVAŞU DE CÂMPIE, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată în zona de contact a colinelor Comlodului cu cele ale Mădăraşului, pe cursul superior al râului Şaeş; 1 221 loc. (2005). Nod rutier. Satul S. de C. apare menţionat documentar în 1329. Bisericile de lemn Adormirea Maicii Domnului (1662, refăcută şi pictată în 1842) şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 17), în satele S. de C. şi Fânaţele Silivaşului. SIUAN [sjlian], lac în partea centrală a Suediei la 161 m alt.; supr. 290-355 km2 (după anotimp); 40 km lungime; 1,6-11 km lăţime; ad. max.: 125 m. în el se varsă râul Oster-dalâlven. Ins. pr.: Solleron. Pe ţărmul NV se află staţiunea turistică Mora. SILLA, unul din cele trei regate antice coreene, care a cuprins în hotarele sale partea de SE a Pen. Coreea, avându-şi nucleul în actuala prov. Kyong sang-Pudko (azi în Republica Coreea); capitala în apropiere de actualul oraş^ Kyongju (la 64 km N de Pusan). întemeiat, potrivit tradiţiei, de către regele Hyokkose (c. 57 î.Hr-4 d.Hr). în sec. 5-7 a luptat cu celelalte două state coreene - Koguryo şi Paekche (Paekje) pentru supremaţie în Pen. Coreea. în anul 668, regele Munmu (661-681) al statului S., având susţinerea trupelor chineze trimise de împăratul chinez Gaozong (650-683) din dinastia Tang, a cucerit Regatul Koguryo în 668, iar în 669-672 Regatul Paekche, unificând Pen. Coreea pentru mai bine de două sec. (în 935 a fost cucerit de statul Koryo). SILLANPĂĂ [sjlanpae], Frans Eemil ,(1888-1964), scriitor finlandez. Exponent de seamă al prozei finlandeze din prima jumătate a sec. 20. Romane de o construcţie impecabilă evocând universul rural („Viaţa şi Soarele", „O soartă zbuciumată", „Sfânta mizerie"), pline de sensibilitate lirică şi deosebit rafinament („Silja", „Moartă de tânără", „Oameni în noaptea de vară", „Frumuseţea şi mizeria vieţii"). Premiul Nobel pentru literatură (1939). SILLITOE [sjlitou], Allan (n. 1928), scriitor englez. Reprezentant al valului „tinerilor furioşi". Proză de analiză a revoltei individuale („Sâmbătă seara, duminică dimineaţa", „Singurătatea alergătorului de cursă lungă", „Aventurierii din Aldebaran") şi de protest antirăzboinic („Generalul"). Poezie şi proză pentru copii. Note de călătorie. SILLS [silz], Beverly (pe numele adevărat Belle Silberman) (n. 1929), soprană americană. Considerată una dintre cele mai mari voci de coloratură ale sec. Carieră de mare succes pe marile scene ale lumii, în peste 50 de opere (Bellini, Donizetti, Masenet, Mozart, Rossini, Verdi). Roluri în opere transpuse pe marele ecran. Beverly Sills După retragerea de pe scenă (1979) conduce New York City Opera. SjLNIC,-Ă (< sl.) s. m. adj. I. S. m. Nume dat plantelor erbacee perene, melifere, din genul Glechoma, familia labiatelor, cu tulpini târâtoare şi flori albastre-liliachii (ex.: G. hederacea şi G. hirsuta); se cunosc 12 specii, răspândite prin pădurile din Europa şi Asia. Frunzele sunt folosite în medicina tradiţională. II. Adj. Care se face prin constrângere sau de nevoie. ♦ Apăsător, penibil. ♦ Care este ilegal. SILNICIE (< silnic) s. f. 1. Constrângere, oprimare; violenţă, abuz. 2. (înv.) Forţă, putere. SILOGISM (< fr., gr.) s.n. Tip de deducţie în care o propoziţie numită concluzie rezultă din două sau mai multe propoziţii numite premise. Logicienii se ocupă mai ales cu silogismele formate din propoziţii ce pot fi exprimate sub forma categorică subiect-predicat (s. categoric). S. cel mai simplu constă din trei propoziţii: 1) premisa majoră, care conţine predicatul concluziei (termenul major); 2) premisa minoră, care conţine subiectul concluziei (termenul minor); 3) concluzia se deduce din prima judecată prin intermediul celei de-a doua. A fost descoperit de Aristotel. V. figuri silogistice, mod silogistic, deducţie, raţionament. SILOGISTIC, -Ă (< fr., gr.) adj. Care aparţine silogismului, privitor la silogism. ♦ (Substantivat, f.) Parte a logicii clasice care se ocupă cu studiul silogismului. SILON (denumire comercială) s.n. Fibră textilă poliamidică, folosită la fabricarea confecţiilor. SILONE, Ignazio (pseudonimul lui Secondo Tranquilli) (1900-1978), scriitor şi om politic italian. Unul dintre fondatorii (1921) Partidului Comunist Italian din care a fost exclus în 1931. Persecutat de regimul fascist, se refugiază (1930-1945) în Elveţia. Operă romanescă de nuanţă SILOZ umanitarist-creştină, surprinzând lumea ţăranilor dominată de un fatalism dureros („Fontamora", „Pâinea şi vinul", „Vulpea şi cameliile"). Eseuri. SILOZ (< it.) s. n. 1. Construcţie specială, cu înălţime şi volum mari, destinată depozitării unor materiale pulverulente, granulare sau în formă de bulgări şi echipat cu instalaţiile necesare atât încărcării sau descărcării materialelor, cât şi păstrării în bune condiţii (de climă şi umiditate) a acestora. 2. Amenajare pentru însilo-zarea porumbului sau a altor plante destinate conservării prin murare. SILUETĂ (< fr.) s. f. 1. Contur al unei fiinţe, al unui lucru etc. care se proiectează ca o umbră pe un fond mai luminos. ♦ Desen reprezentând o astfel de imagine. 2. Talie zveltă, bine proporţionată; corp suplu; p. gener. talie, corp. Expr. A face siluetă = a deveni zvelt, a slăbi. 3. Desen special din carton sau placaj, reprezentând, de obicei, o siluetă omenească, pe care sunt fixate ţintele la tir. SILU! (< sl.) vb. IV tranz. A uza de forţă faţă de cineva; a constrânge; spec. a viola (3), a necinsti. ♦ Fig. A denatura, a falsifica. SILUMjN (< fr.{i}; {s} fr. si{icium] + [al\uminium) s. n. Aliaj de aluminiu cu 4,5-13% siliciu şi cu alte adaosuri (cupru, mangan, magneziu etc.), folosit la turnarea unor piese rezistente la coroziune sau la temperaturi înalte. De asemenea, se foloseşte la fabricarea unor piese cu o configuraţie complicată, mai ales în construcţia de automobile şi avioane. SILUR (< germ.) s. m. Nume dat speciilor de plante erbacee scunde din genul Euphrasia, familia scrofula-riaceelor, cu frunze mici, dinţate şi cu flori mici, bilabiate, palid-violacee, albe sau palid-liliachii, în inflorescenţe terminale, spiciforme. SILURIAN, a treia perioadă (sistem) a Paleozoicului, situată între Ordovician şi Devonian, care a durat c. 40-45 de milioane de ani. S-a caracterizat prin sedimentări de calcar, gresie şi şisturi argiloase, prin apariţia peştilor primitivi şi a primelor plante terestre şi dezvoltarea nevertebratelor marine. SILVA, Jose Asunci6n (1865-1896), poet columbian. Precursor al modernismului pe continentul sud-ame-rican. A influenţat puternic dezvoltarea poeziei moderne americane cu remiscenţe romantice („Nocturne", „Crepuscul"). SILVANER (< germ.) s. m. Soi de viţă de vie originar din Germania, cu ciorchini mijlocii ca mărime, cilindro-conici, cu boabe dese şi cu pieliţa groasă. SILVANjT (< germ.) s. n. Telurură naturală de aur şi argint cristalizată în sistemul monoclinic. Are culoarea argintie-cenuşie, luciu metalic, este moale şi reprezintă un minereu valoros. SILVANIEI, Dealurile şi depresiunile complex de dealuri (Dealurile Sălajului, Codrului, Sărmă-şagului ş.a.), piemonturi şi depresiuni care alcătuiesc partea centrală şi dâ V a dealurilor Silvano-Someşene (la V de Someş). Sunt dealuri joase (150-400 m alt.) dominate local de muncei cristalini (Măgura Şimleului, 569 m, Culmea Codrului, 579 m) şi separate de culoare largi de vale (ale Crasnei, Sălajului, Someşului, Barcăului) şi depresiuni (Zalău, Şimleu, Plopiş). SILVANO-SOMEŞENE, dealurile ~, denumirea generică sub care este cunoscută marea unitate de relief deluros (c. 5 050 km2) situată în partea de N a Dealurilor Vestice, cuprinsă între m-ţii Plopiş (la S), aliniamentul culmilor Meseş-Prisnel-Preluca-Şatra (ia E) şi rama munţilor vulcanici (la N), şi care se desfăşoară sub forma unei zone de legătură între C. Someşului şi Barcăului (la V) şi Pod. Someşan (la E). Unii cercetători includ această reg. deluroasă în aria Platformei Someşene. Este o unitate foarte complexă, care include mai multe sectoare de dealuri, măguri cristaline (părţi componente ale „jugului intracarpatic" care leagă M. Apuseni de N Carpaţilor Orientali) şi depresiuni. Se subdivide în unitatea dealurilor Chioarului (inclusiv masivele Preluca şi Prisaca şi depresiunile Baia Mare şi Copalnic) şi dealurile şi depresiunile Silvaniei. SILVANUS (în mitologia romană), zeu arhaic, considerat protector al vegetaţiei sălbatice, mai ales al dumbrăvilor şi pădurilor. Era închipuit ca o fiinţă cu faţă bestială, cu corpul păros, cu picioare şi coarne de ţap. Mai târziu a fost confundat cu Faunus. SILVASSA, oraş în V Indiei, la N de Mumbay, centrul ad-tiv al terit. unional autonom Dădra şi Nagar Haveli; 21,8 mii loc. (2001). Centru comercial (tutun, bumbac). SjLVĂ (< lat.) s. f. (Rar) Pădure. SILVESTRI, Constantin (1913— 1969, n. Bucureşti), dirijor şi compozitor român. Stabilit în Marea Britanie (1963). Figură de anvergură internaţională a muzicii româneşti. Activitate intensă de pianist concertist, 420 Constantin Silvestri dirijor şi director al Operei, Filarmonicii şi Orchestrei Radio din Bucureşti. Lucrări simfonice („Trei piese pentru orchestră de coarde"), muzică de cameră, pentru pian şi vocală. SILVESTRU, numele a doi papi şi a doi antipapi. Mai important: S. II (Gerbert d’Aurillac) (999-1003), cel dintâi papă francez. Filozof şi matematician, unul dintre marii învăţaţi ai timpului. SILVESTRU, Valentin (1924-1996, n. Bucureşti), publicist şi critic român de teatru („Caligrafii pe cortină"). Schiţe umoristice („Tufă de Veneţia"). Memorialistică. SJLVIC, -Ă (< lat. silva) adj. Care ţine de pădure sau de silvicultură, privitor la pădure sau la silvicultură; forestier. SILVjCOL, -Ă (< fr.; {s} laţ. silvicola „care locuieşte în păduri") adj. (Despre specii de plante) Care cresc de obicei în păduri. SILVICULTOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f. Lucrător specializat în silvicultură (ex. inginer silvic), SILVICULTURĂ (< fr.; {s} lat. silva „pădure" + cultura „creştere") s. f. 1. Ştiinţă pe care se bazează gospodărirea şi cultivarea pădurilor, metodele şi procedeele tehnice de sporire a producţiei forestiere, tehnica plantării şi a regenerării pădurilor. 2. Ramură a economiei care are ca obiect cultura, refacerea şi protecţia pădurilor, recoltarea de produse accesorii ale pădurilor (fructe de pădure, plante medicinale etc.), activităţile organizate de vânătoare şi cele de pescuit în apele de munte. SjLVIE (< lat. Sylva) s.f. Nume dat mai multor păsări preponderent insectivore din familia sylviide, ordinul paseriforme, de mici dimensiuni, care se caracterizează prin ciocul scurt şi ascuţit, cu peri la colţuri, picioare puternice,^ aripi ascuţite şi coada retezată. în Europa se întâlnesc 15 421 SIMBOLISM specii de s. dintre care s. porumbacă (Sylvia nisoria) este mai rară, pe când s. de zăvoi (S. borin), s. cu cap negru (S. atricapilla), s. de câmp (S. communis), şi s. mică (S. curruca) sunt foarte larg răspândite, iar alte specii au un areal restrâns. SILVjNĂ (< fr. {i}; {s} Sylvius, numele latinizat al lui J. Dubois) s. f. Clorură naturală de potasiu, cristalizată în sistemul cubic; este asemănătoare cu sarea gemă, dar are un gust sărat-amar astringent. Se utilizează la fabricarea îngrăşămintelor potasice, la extragerea potasiului etc. SjLVO- (SILVI-) (< fr.; {s} lat. silva „pădure") Element de compunere care înseamnă „păduros", „de pădure" şi care serveşte la formarea unor substantive şi adjective. SILVOAMELIORAŢIE (< silvo- + amelioraţie)) s. f. Ansamblu de procedee şi de lucrări pentru îmbunătăţirea regimului hidrologic, pentru prevenirea şi combaterea degradării solurilor pe terenurile patrimoniului forestier. SILVOSTEPĂ (< silvo + stepă.) s. f. (GEOGR.j Zonă de tranziţie între pădure şi stepă; antestepă, în care vegetaţia ierboasă alternează cu petice de păduri^ compacte sau cu păduri poieniţe. în s. tipică de pe terit. Ucrainei şi părţii europene a Federaţiei Ruse, ca şi în N Moldovei şi în Câmpia de Vest pădurile sunt alcătuite preponderent din stejar sau gorun; în Câmpia Română, sudul Moldovei şi Dobrogea esenţele lemnoase predominante în s. sunt stejarul pufos, stejarul brumăriu şi cerul (constituind tipul sudic de s., cu influenţe submediteraneene). în Siberia pădurile de s. sunt alcătuite din conifere, în special pin. în prezent vegetaţia naturală de s. a fost în mare parte înlocuită de culturi agricole, iar pădurile care s-au mai păstrat sunt adesea puternic transformate ca urmare a acţiunilor silviculturale. Solurile tipice de s. sunt cernoziomurile cambice. SILVOTUNDRĂ ({s> silvo- + tundră) s.f. Fâşie zonală din S tundrei în care apar şi tufişuri (mesteacăn pufos, anin de munte etc.), arbori chirciţi (în special molizi, iar în E Siberiei larice) şi apoi o alternanţă de pădure şi tundră. SjMA (< fr.; {s} sfrlicium] + ma[gnesium]) subst. înveliş al Pământului, aflat sub sial, alcătuit în special din compuşi ai siliciului şi ai magneziului (bazalte, diorite, gabrouri) şi care se întinde atât în domeniul continental (unde are 15-17 km grosime), cât şi în cel oceanic (cu grosimi de 6-10 km). SIMA, Horia (1907-1993, n. Mândra, jud. Făgăraş), om politic român. Membru al mişcării legionare (din 1927) şi comandant al acesteia (din sept. 1940). Vicepreşedinte al guvernului (sept. 1940-ian. 1941). Urmărind să preia întreaga putere, S. declanşează rebeliunea legionară (ian. 1941); s-a refugiat în Germania. După lovitura de stat de la 23 aug. 1944, S. împreună cu alţi legionari, sprijinit de autorităţile germane, formează, la Viena, aşa-numitul „guvern naţional român, în exil". SIMA, Ion (1898-1985, n. Pericei, jud. Sălaj), pictor român. Portrete, peisaje şi naturi moarte, evidenţiind remarcabile calităţi de colorist şi sensibilitate lirică („Flori roşii", „Colţ de atelier"). SIMANDICOS, -OASĂ (< ngr.) adj. (Azi fam. sau peior.) Respectabil, distins; p. ext. care corespunde unor pretenţii sau gusturi deosebite. SIMA QIAN (SSU-MA CH’IEN) (145 sau 135 î.Hr.-?), istoric chinez din timpul dinastiei Han de Apus (206 î.Hr.-25 d.Hr.), pionier al istoriografiei chineze. Cartea sa, „însemnările istoricului", se referă la peste 3000 de ani de istorie, începînd cu împăratul Galben (legendar), până în epoca împăratului Han Wu (140-86 î.Hr.). Lucrarea este interesantă, de asemenea, pentru calităţiile sale literare şi pentru biografiile cuprinse. SIMBIONT (< germ.) s. m. Organism animal sau vegetal care trăieşte în simbioză cu altul. SIMBIOTIC, -A (< fr. ») adj. Care se referă la simbioză sau la simbionţi. SIMBIOZĂ (< fr.; {s} gr. syn „cu" + bios „viaţă") s. f. Formă de convieţuire a două specii diferite de organisme, de regulă bazată pe relaţii reciproc favorabile, în care ambele organisme cooperează la satisfacerea nevoilor de hrană (ex. lichenii sunt simbioza unei alge cu o ciupercă). în multe cazuri este o relaţie obligatorie (participanţii nu pot să supravieţuiască independent). Există şi s. antagonistă care se manifestă prin parazitism. SIMBIRSK, oraş în SE părţii europene a Federaţiei Ruse, pe dr. fl. Volga, la 780 km ESE de Moscova; 635,6 mii loc. (2002). Port comercial. Nod feroviar. Constr. de autovehicule; ind. electrotehnică, de prelucr. a lemnului, textilă şi alim. în perioada 1924-1991 s-a numit Ulianovsk, deoarece aici s-a născut V.l. Lenin (Ulianov). Fundat în 1648. SIMBOL (< lat., fr., germ.; cuv. gr.) s. n. 1. Semn, obiect, imagine etc. care reprezintă sau evocă altceva decât ceea ce este în realitate (ex. drapelul, s. al patriei). ♦ Procedeu artistic expresiv prin care se sugerează o idee sau o stare sufletească şi care înlocuieşte o serie de reprezentări. ♦ Semn convenţional, folosit mai ales în ştiinţă şi în tehnică, pentru notarea anumitor noţiuni, operaţii, mărimi, obiecte etc. S. matematic = semn care reprezintă noţiuni, operaţii sau obiecte matematice. S. chimic = mod convenţional de notare a elementelor chimice, folosit în scrierea formulelor şi a ecuaţiilor chimice (ex. oxigenul are simbolul O, hidrogenul H, azotul N, carbonul C etc.). 2. (REL.) Simbolul credinţei = crez (2). SIMBOLIC, -Ă (< lat., fr., germ.) adj., s. f. 1. adj. Care este folosit ca simbol; care are caracterul unui simbol; care este exprimat printr-un simbol. 2. S. f. Exprimare a unor idei sau a unor sentimente cu ajutorul simbolurilor; ansamblul simbolurilor proprii unei religii, unei culturi, unei arte. 3. S. f. Ştiinţă care studiază şi explică simbolurile; teorie asupra simbolurilor; simbolistică. 4. S. f. Ramură a teologiei consacrată studiului comparativ al simbolurilor de credinţă ale diferitelor confesiuni. SIMBOLjSM (< fr.) s. n. 1. Curent literar apărut în Franţa în 1885 şi răspândit apoi în toate literaturile europene. Anunţat prin unele laturi ale romantismului târziu (Novalis, Tieck, E.A. Poe, Gerard de Nerval), dar mai ales prin poezia lui Baudelaire, s. a apărut ca o reacţie faţă de tendinţele pozitiviste, de scientismul naturalist şi de „obiectivismul" parnasienilor. Considerând lumea reală drept un ansamblu de simboluri, senzaţiile nefiind decât semne ale ideilor în sens platonician, poetul simbolist caută să interpreteze semnificaţiile profunde ale lumii intuind în corelaţiile acestor semnificaţii unitatea ideală a Universului. De aici interesul pentru poezia sinestezică a „corespondenţelor". Cultivând valenţele muzicale ale cuvântului, virtualităţii sale incantatorii şi sugestive, orchestraţia savantă a versificaţiei, s. a investigat zone tematice noi, specifice (oraşul tentacular, taverna, spleenul şi nevrozele, nostalgia plecărilor, melancoliile autumnale etc.). Mişcare artistică complexă, neomogenă, s. a înglobat tendinţe şi grupări diverse, de la poeţii „blestemaţi" (Rimbaud, Corbiere, Mallarme, Ver-laine), care au premers de fapt constituirea curentului, până la grupul SIMBOLIST 422 simbolist propriu-zis (G. Kahn, Viele-Griffin, Stuart Merill) şi la „instrumentalismul" lui Rene Ghil. în celelalte ţări europene, s. a cunoscut trăsăturile distincte, condiţionate de tradiţiile literaturilor naţionale, fiind reprezentat, printre alţii, de Verhaeren, Rodenbach, Swinburne, T. S. Eliot, Yeats, Rilke, Trakl, Block, Esenin, Briusov, Ruben Dario, M. Machado y Ruiz, Ungaretti, Montale. în literatura română s. a fost anunţat de creaţia lui Mace-donski (care l-a şi teoretizat) şi de revista şi cenaclul său „Literatorul". După 1900, s. s-a dezvoltat în climatul literar posteminescian şi ca o reacţie antisămănătoristă, fiind susţinut teoretic îndeosebi de Ov. Densu-sianu. S. românesc a cultivat ca motive predilecte tristeţea oraşului provincial, dorinţa evadării în necunoscut, lumea circului, compasiunea pentru dezmoşteniţii vieţii etc. şi a îmbogăţit tehnica şi universul poetic, numărând printre reprezentanţii săi pe: G. Bacovia, I. Minulescu, D. Anghel, Ştefan Petică, N. Davidescu, Elena Farago, Emil Isac ş.a. S. literar a avut ecou şi în artele plastice, unde, respingând spiritul pozitivist şi observaţia atentă a lumii senzoriale manifestate de impresionism, s. se caracterizează prin primatul acordat imaginaţiei, evocărilor unor trăiri afective prin imagini simbolice. Manifestul s., publicat de A. Aurier, în 1891, la Paris, îl socotea pe Gauguin drept un reprezentant ideal.; G. Moreau, Puvis de Chavannes, O. Redon se încadrează de asemenea în acest curent. Dezvoltat în mai multe direcţii, în primul rând a căutărilor tematice, dar şi a constituirii unui limbaj plastic specific, s. a adus o serie de contribuţii originale, care se regăsesc în unele manifestări artistice de la sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20: Şcoala de la Pont-Aven, nabiştii, arta 1900, expresionismul\ suprarealismul, pictura metafizică ş.a. Ecouri ale s. se găsesc şi în arta plastică românească, de ex. în operele de tinereţe ale lui Şt. Luchian, la D. Paciurea, la Cecilia Cuţescu-Storck. 2. S. fonetic = capacitate a structurii fonetice a unor cuvinte de a sugera sau de a întări noţiunea pe care o desemnează sau o anumită atitudine faţă de ea, legătura dintre un sunet sau un grup de sunete şi o anumită semnificaţie; este mai evident la interjecţii şi, în special, la onomatopee. SIMBOLjST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine simbolismului, care se încadrează în acest curent, privitor la simbolism. 2. S. m. şi f. Adept al simbolismului. SIMBOLISTICĂ (< simbol) s. f. Simbolică (3). SIMBOLIZA (< fr.) vb. I tranz. A exprima, a reprezenta printr-un simbol (1); a constitui un simbol. SIMBRjE (< sâmbră) s. f. Plată în bani (ori în natură) care se dă unei persoane angajate pentru un timp în serviciul unui particular; salariu, leafă. SIMCOE, lac în ESE Canadei (Ontario), la 64 km N de Toronto; 725 km2; 48 km lungime; 32 km lăţime max. Legat cu G. Georgian al lacului Huron prin râul Severn (72 km lungime). Pe malul său se află oraşele Barrie şi Orillia. SIMEDIANĂ (< fr. {i}; {s} fr. sy[metrique] + mediane) s. f. (MAT.) Simetrică a unei mediane în raport cu bisectoarea care trece prin acelaşi vârf al unui triunghi. SIMENON [simno], Georges (1903-1989), romancier belgian de limbă franceză. Peste 200 de romane poliţiste, psihologice şi de atmosferă, în care creează personajul comisarului Maigret („Afacerea Saint-Fiacre", „Maigret", „Maigret şi negustorul de vin", „Familia Pitard", „Trei camere în Manhattan", „Zăpada era murdară"). Scrieri autobiografice („Memorii intime", „Cartea lui Marie-Jo“). SIMENSCHY, Theofil (1892-1968, n. laşi), filolog român. Studii de limbă şi literatură clasică, de gramatică comparată indo-europeană („La con-struction du verbe dans Ies langues indo-europeennes", „Gramatica limbii sanscrite"). Traduceri din sanscrită („Panciatantra"). Autor al unui „Dicţionar al înţelepciunii". SIMEON ŞTIUTUL (STÂLPNICUL), (c. 390-459), ascet siriac. Sfânt. Şi-a petrecut ultimii 30 de ani din viaţă în vârful unui stâlp, predicând şi convertind la creştinism. SIMEON I, cneaz (din 893) şi ţar (917-927) bulgar. în timpul lui, Primul Ţarat Bulgar atinge apogeul puterii. A purtat războaie cu bizantinii (894-896, 914-917 şi 919-927) şi cu ungurii. Sprijinitor al culturii. SIMERIA, oraş în jud. Hunedoara, situat în culoarul Mureşului (în depr. Simeria-Deva), pe stg. văii Mureşului; la 9 km E de Deva; 13 854 loc. (2005). Nod feroviar (staţia de c. f. a fost inaugurată în 1866) şi rutier. Expl. de travertin (în satul Cărpiniş). Ateliere de reparat locomotive şi vagoane de c.f. întreprinderi de prelucr. a marmurei şi lemnului; fabrici de cărămidă şi ţiglă (în satul Bârcea Mare), de ulei, produse lactate şi de panificaţie. Staţiune experimentală de cercetări forestiere (din 1866). Parc dendrologic (70 ha) cu peste 550 de specii de plante, din care multe rarităţi, ca de exemplu: 13 specii de magnolii (Magnolia macrophylla, Magnolia virginiana ş.a.), eucaliptul, arborele-mamut (Sequoia gigantea), ienupărul de Vir-ginia (Juniperus virginiana), chiparosul (Cupressus sempervirens), arborele pagodelor (Ginkgo biloba) ş.a. în 1957, Parcul dendrologic din S. a fost declarat rezervaţie naturală. în apropiere se află rezervaţia naturală Măgura Uroiului. Localit. S. a luat fiinţă în 1866 ca aşezare feroviară în apropierea satului Simeria Veche (menţionat documentar în 1276) şi în jurul depoului de locomotive şi al atelierelor de reparat material rulant feroviar. Declarat oraş în 1956. în prezent, S. are în subordine ad-tivă 6 sate: Bârcea Mare, Cărpiniş, Sântandrei, Simeria Veche, Şăuleşti şi Uroi. Monumente: Castelul din parc (sec. 19). SIMERIA-DEVA, Depresiunea ~ v. Mureş (3). SIMERIA VECHE v. Simeria. SIMERjNG (< germ.) s. n. (TEHN.) Garnitură (2) elastică montată pe axele autovehiculelor. SIMETRIC, -Ă (< fr. {i}) adj. 1. Care prezintă simetrie, care are simetrie; cu simetrie. 2. (MAT.) Relaţie s. = relaţie între elementele unei mulţimi în care, dacă un anumit element este în relaţie cu un al doilea element, atunci al doilea element este în relaţie cu primul element. SIMETRjE (< lat., fr.; {s} gr. syn „cu" + metron „măsură") s. f. 1. Proprietate a unui ansamblu spaţial de a fi alcătuit din elemente reciproc corespondente şi de a prezenta pe această bază o anumită regularitate, ordine şi armonie. Cea mai elementară este s. a două puncte situate de o parte şi de cealaltă parte, la distanţe egale, de un alt punct, de o axă sau de un plan. Figurile geometrice prezintă o simetrie simplă când sunt alcătuite din puncte simetrice două câte două. Ansamblurile cu s. mai complexă se obţin repetând periodic, prin rotaţie sau prin translaţie, elemente de s. simplă. *0- (MAT.) S. faţă de un punct = operaţie prin care unui punct din plan sau din spaţiu se asociază un alt punct (numit simetricul punctului iniţial faţă de punctul dat) situat pe dreapta care uneşte punctul iniţial cu punctul dat, de cealaltă parte a acestuia, la distanţă egală de punctul dat. S. faţă de o axă = operaţie prin care unui punct din plan sau din spaţiu i se asociază un alt punct (numit simetricul pune- 423 SIMION tului iniţial faţă de axa dată), situat în planul determinat de punctul iniţial şi de dreaptă, de cealaltă parte a dreptei, la distanţă egală de dreaptă ca şi punctul iniţial. S. faţă de un plan = operaţie prin care unui punct din spaţiu i se asociază un alt punct aşezat de cealaltă parte a planului (numit simetricul punctului iniţial faţă de planul dat), la distanţă egală de plan ca şi punctul iniţial. 2. (FIZ.) Proprietate a funcţiei de undă care descrie starea unui sistem de particule identice de a nu-şi schimba semnul prin permutarea coordonatelor unei perechi de particule. 3. (ANAT.) S. axială (= bilaterală) Corespondenţa a două structuri organice la dreapta şi la stânga corpului (simetric faţă de o axă antero-posterioară). S. radială = dispunere a părţilor unui organism simetric în jurul unui ax central punctiform. SIMEZĂ (< fr.) s.f. 1. Panou într-o galerie de tablouri. 2. (ARHIT.) Mu-lură la partea de sus a unei cornişe. SIMFEROPOL, oraş în SE Ucrainei, situat în partea central-su-dică a pen. Crimeea, pe râul Salgir, la 65 km NE de Sevastopol; 343,6 mii loc. (2001). Centrul ad-tiv al Republicii autonome Crimeea. Aeroport. Nod de comunicaţii. Constr. de maşini-unelte şi utilaje; ind. electrotehnică, textilă, pielăriei şi încălţămintei, de prelucr. a lemnului şi a tutunului , cosmetică, alim. (conserve, vin). Piaţă agricolă. Universitate (1973). Două muzee; trei teatre. Centru turistic. în Antic., la SE de actualul S., a existat oraşul Neapolis Scythica, centrul Regatului scitic (sec. 3-1 î.Hr.) din gen.; distrus de huni în sec. 4 d.Hr. în sec 15-16 a fost o aşezare de tătari, cu numele Ak Mehet. Oraşul modern a fost întemeiat de ruşi în 1784, după anexarea Crimeii. SIMFjZĂ (< fr.; {s} gr. symphysis „unire") s. f. 1. (MED.) Fuziunea între două părţi, care în mod normal sunt separate, în special între două foiţe ale unei membrane seroase. Ex. s. pleurală. 2. (ANAT.) Tip de articulaţie între două isase caracterizat printr-o mobilitate redusă. Ex. articulaţiile dintre vertebre, s. pubiană din cadrul centurii pelviene. SIMFONIC, -Ă (< fr. {i}) adj. 1. Care ţine de simfonie, privitor la simfonie; cu însuşiri de simfonie. ♦ (Despre orchestre, formaţii) Care execută simfonii. 2. Fig. Armonios, melodios (ca o simfonie). SIMFONjE (< fr., lat.; {s} gr. syn „cu" + phone „sunet") s. f. Gen muzical constituit în sec. 18, de pro- porţii ample, care, în forma clasică cuprinde trei sau patru părţi, din care prima este în formă de sonată, a doua lentă, în formă de lied sau temă cu variaţii, a treia menuet sau scherzo şi a patra în formă de rondo sau de sonată. Romanticii şi modernii au adaptat s. necesităţilor lor de expresie (printre reprezentanţi: Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, Brahms, Berlioz, Honegger, Şostakovici, Enescu). <0> S. concertantă v. concertant. SIMFONIETĂ (< it.) s. f. Gen de muzică orchestrală, de tipul simfoniei, dar de proporţii şi componenţă interpretativă reduse. SIMFONjSM (< simfonie) s. n. Totalitatea principiilor care stau la baza creaţiei simfonice şi a muzicii instrumentale în general. SIMIAN (< fr.; {s} lat. simius „maimuţă") s.m. Animal din subordinul simieni. SIMIENI (< fr.; {s} lat. simius „maimuţă") s. m. pl. Subordin de mamifere primate evoluate, cu encefalul foarte dezvoltat, orbita separată de cavitatea temporală, o pereche de mamele pectorale şi faţa în mare parte fără păr, expresivă, cu musculatura mimicii foarte dezvoltată (Simioidea)’, (şi^ la sg.) animal din acest subordin. în sens larg cuprinde maimuţele platirine din America, cercopitecii (inclusiv babuinii, mandrilii şi numeroase alte specii de maimuţe „cu coadă" din Africa şi Asia), gibonii, pongidele (urangutanul, cimpanzeul, gorila) şi hominizii (omul actual şi precursorii săi fosili). In sens restrâns nu cuprinde şi hominizii. SjMIC (< sima) adj. Referitor la sima, care aparţine simei. SIMIGERIE (< simigiu) s. f. Local în care se fac şi se vând simiţi, covrigi, plăcinte; de obicei este prevăzut cu un cuptor de brutărie. SIMIG|U (< tc.) s. m. Persoană care prepară şi vinde produse de simigerie. SIMILAR, -Ă (< fr.; {s} simiti) adj. De acelaşi fel, de aceeaşi natură; analog, asemănător. SIMILEA, Angela (n. 1946, com. 1 Decembrie, jud. Ilfov), cântăreaţă română de muzică uşoară. Stil interpretativ propriu, de mare succes în anii 70-80 ai sec. 20. Lansează numeroase şlagăre („Un albastru infinit", „Amurgul", „Să mori din dragoste rănită"). SIMILI- (< fr.; {s} lat. similis „asemănător") Element de compunere care înseamnă „asemănător", „la fel cu" şi care serveşte la formarea unor substantive şi adjective. SIMILIGRAVURĂ (< fr.) s. f. 1. Procedeu de fotogravură folosit la obţinerea unui clişeu pentru tipar înalt, împărţit în puncte pe cale foto-chimică sau fotomecanică. 2. Clişeu obţinut prin acest procedeu. SIMILIPIATRĂ (< simili- + piatră, după fr. similipierre) s. f. Material artificial de construcţie, folosit pentru executarea tencuielilor şi care, în forma finală, capătă aspectul pietrei naturale. SIMILITUDINE (< fr., lat.) s. f. 1. Asemănare, potrivire. ♦ (MAT.) Asemănare. 2. (FIZ.) Proprietate a două fenomene sau obiecte de a putea fi puse într-o anumită corespondenţă, permiţând astfel uşurarea studierii lor teoretice sau realizarea modelelor şi a machetelor pentru cercetarea lor experimentală. SIMINICEA, com. în jud. Suceava, situată în SE pod. Dragomirnei, pe dr. văii Şiretului; 3 112 loc. (2005). Biserică cu hramul Duminica Tuturor Sfinţilor (1830), în satul S. SIMINICHIE (< tc.) s. f. 1. Arbust de talie mică, cu frunze compuse, foliole oval-alungite şi flori galbene (Cassia angustifolia); frunzele uscate se utilizează ca purgativ şi diuretic. 2. (FARM.; pop.) Sena. SIMINOC (SIMINIC) (cf. ucr. se-meniak) s. m. Plantă erbacee perenă din familia compozitelor, înaltă de 10-30 cm, păroasă, de culoare cenuşie şi cu flori galbene dispuse în capitule (Helichrysum arenarium). Florile au utilizări terapeutice în medicina tradiţională umană şi veterinară. SIMION, Eugen (n. 1933, Chioj-deanca, jud. Prahova), critic, istoric literar şi eseist român. Acad. (1991), vicepreşedinte (1994-1998) şi preşedinte (1998-2006) al Academiei Române. Rubrici permanente la „Contemporanul", „România literară". Eugen Simion SIMION 424 Fondator (1983) şi director al revistei „Caiete critice". Vaste panorame critice animate de idealul „plenitudinii şi totalităţii" şi al „rezistenţei prin cultură" („Scriitori români de azi", „Fragmente critice"); monografii de mari scriitori (E. Lovinescu, M. Eliade) sau despre vârsta „aurorală" a literaturii române („Dimineaţa poeţilor"). Lucrări teoretice şi aplicative privind relaţia operă-autor („întoarcerea autorului") şi literatura subiectivă („Ficţiunea jurnalului intim", „Genurile biograficului"). Jurnale intelectuale revelând un talent evocator şi portretistic („Timpul trăirii, timpul mărturisirii", „Sfidarea retoricii"). Discurs critic limpede, de o dezinvoltură şi eleganţă naturală, stil polemic urban, ironie fină. Susţinute pledoarii pentru recuperarea şi apărarea valorilor naţionale. Coordonează colecţia „Opere fundamentale" a Editurii Univers Enciclopedic. Membru al mai multor asociaţii şi academii străine. SIMION, Ştefan (7-1656), mitropolit al Transilvaniei (1643-1656). Prin grija lui s-a efectuat prima traducere integrală în limba română a „Noului Testament", apărut la Bălgrad (Alba lulia) în 1648, în prefaţa căruia, pornindu-se de la ideea unităţii poporului român, se formulează necesitatea unei limbi scrise comune pentru românii din toate provinciile. SIMIONESCU, Bogdan (n. 1948, laşi), chimist român. M. coresp. al Acad. (2000), prof. univ. la laşi. Studii şi cercetări privind compuşii macromoleculari semiconductori, fenomenele metacromatice induse de polimeri în soluţii diluate de coloranţi, sinteza precursorilor materiei vii în condiţii abiotice simulate, procesele neconvenţionale de polimerizare, copolimerii bloc şi grefaţi etc. SIMIONESCU, Cristofor I. (n. 1920, Dumbrăveni, jud. Suceava), chimist român. Acad. (1963), prof. univ. la laşi. Vicepreşedinte al Acad. Române (1974-1990). Contribuţii în domeniul chimiei produşilor macromoleculari naturali şi sintetici şi în domeniul tehnologiei chimice a celulozei, hârtiei şi fibrelor artificiale („Chimia lemnului şi a celulozei", „Chimia stufului", „Tratat de chimia compuşilor macromoleculari", „Fracţionarea compuşilor macromoleculari"). Monografii („Figuri de chimişti români"); eseuri („Gânduri"). Membru al mai multor societăţi ştiinţifice şi academii străine. SIMIONESCU, Ion Th. (1873- 1944, n. sat Fântânele, jud. Bacău), geolog şi paleontolog român. Acad. (1911), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Preşedinte al Acad. Române (1941-1944). Lucrări de paleontologie şi de Cristofor Simionescu stratigrafie a diferitelor regiuni ale României („Studii geologice şi paleontologice în Dobrogea"). Lucrări de popularizare a ştiinţelor naturii („Din viaţa Pământului", „Flora României", „Fauna României"). SIMIONESCU, Maya (n. 1937, Bucureşti), biolog român. Acad. (1991). Vicepreşedintă a Acad. Române (din 1998). Director (din 1995) al Institutului de Biologie şi Patologie Celulară „Nicolae Simionescu" din Bucureşti. Cercetător şi profesor asociat la univ. Rockefeller şi Yale. Cercetări în domeniul biologiei celulare, moleculare şi al patologiei sistemului cardiovascular, cu precădere al alterărilor care au loc în aterioscle-roză şi diabet („The Cardiovascular System in Histology", „The Vascular Endothelium in Diabetes-lnduced Accelerated Atherosclerosis"). A contribuit la introducerea şi definirea unor termeni şi concepte noi împreună cu soţul ei, N. Simionescu („transcitoza" şi mecanismele ei, „transcitoza mediată de receptor", lipoproteine modificate şi reasamblate). SIMIONESCU, Mircea Horia (n. 1928, Târgovişte), scriitor român. Proză parodică şi satirică, utilizând referinţa livrescă într-un sens demi-tizant (tetralogia „Ingeniosul bine temperat"; nuvele, schiţe: „Banchetul", „După 1900 pe>la amiază"). Maya Simionescu Ion Simionescu SIMIONESCU, Nicolae (1926-1995, n. Bucureşti), medic român. Acad. (1991). Prof. univ. la Bucureşti. Director (din 1973) al Institutului de Biologie şi Patologie Celulară din Bucureşti. Prof. la univ. Yale şi Rockefeller. Specialist în biologia şi patologia celulară a sistemului cardiovascular şi în biopatologia glandelor endocrine. împreună cu Maya S., soţia sa, a introdus termenii de „transcitoză" şi „transcitoză mediată de receptor" Lucrări: „Vascularizaţia organelor interne", „Histogeneza cancerului tiroidian", „Endothelial Cell Biology in Health and Disease", „Endothelial Cell Dysfunction". SIMIONESCU-RÂMNICEANU, Marin (1883-1964), scriitor şi istoric literar şi de artă român. M. coresp. al Acad. (1919). Sub titlul „Propilee artistice" a lăsat mai multe studii de critică literară şi de artă. Alte lucrări: „Istoria artelor. Scurtă expunere asupra evoluţiei stilurilor şi a caracteristicilor celor mai însemnaţi artişti", „Bucureşti. Metropola culturii", „Marti-rolog profan" (nuvele), „Libertate". SIMjT (< tc.) s. m. Specialitate de simigerie asemănătoare unui covrig turtit, preparat din cocă mai moale şi presărat cu seminţe de susan. Nicolae Simionescu 425 SIMPATIZA SIMITIS, Konstantinos (n. 1936), jurist şi om politic grec. In exil în Germania (1969-1974), în timpul dictaturii coloneilor. Membru al PASOK (din 1974), al cărui preşedinte devine în 1996. De mai multe ori ministru; prim-min. al Republicii Elene (1996-2004). SIMLA, oraş în NV Indiei, centrul ad-tiv al statului Himăchal Pradesh, situat la poalele SV ale m-ţilor Himalaya, la 2 180-2 440 m alt., la 270 km N de Delhi; 142,1 mii loc. (2001). Centru comercial şi meşteşugăresc (ţesături manuale). Ind. alim. (bere). Staţiune climaterică şi a sporturilor de iarnă. Sanatoriu. Hoteluri, cluburi, clădiri în stil victorian. întemeiat de englezi în jurul anului 1816. Capitala de vară a Indiei britanice în anii 1865-1939 şi centru al provinciei Punjab (1947-1953). SIMMEL [zjmel], Georg (1858-1918), filozof şi sociolog german. Prof. univ. la Berlin şi Strasbourg. Contribuţii în axiologie („Filozofia banului", „Problemele filozofiei istoriei"). A conceput sociologia ca studiu formal al relaţiilor dintre indivizi (Beziehungslehre), reductibile la câteva tipuri („Sociologia", „Probleme de bază ale sociologiei"). SjMMENTHAL (< Simmenthal, vale în Elveţia, în Alpii Bernezi) ^subst. Rasă de taurine originară din Elveţia, cu corpul alb cu pete brune-roşcate, având greutatea de c. 700 kg (vacile) şi 900-1 000 kg (taurii). Producţie anuală de 3 000-5 000 I de lapte. Prin încrucişări cu rase locale a dat rasa bălţata românească. SIMON [simo], Claude (1913— 2005), scriitor francez. Reprezentant al „noului roman" („Drumul Flandrei", „Bătălia de la Pharsala", „Acacia", „Invitaţia"). Eseuri („Orion orb"), în care teoretizează şi ilustrează o nouă practică literară. Premiul Nobel pentru literatură (1985). SIMON, Emil (n. 1936, Chişinău), dirijor şi compozitor român. Turnee în ţară şi străinătate cu lucrări simfonice româneşti contemporane în primă audiţie. A compus lucrări simfonice şi vocal-simfonice. SIMON, Frangois, zis Michel (1895-1975), actor elveţian de teatru şi film. Timp de o jumătate de sec. vedetă a scenei şi ecranului francez. Creatorul unor personaje memorabile, adesea oameni solitari, ciudaţi şi revoltaţi, nelipsiţi de o anume înţelepciune şi de simţul umorului („Căţeaua", „Boudu salvat de la înec", «Atalanta", „O dramă nostimă"). SIMON [saimen], Herbert A. (1916-2001), economist american. Contribuţii în economia matematică, psihologia cunoaşterii, inteligenţa artificială. Teoretician al informaticii („Forme ale automatizării"); a experimentat diverse soft-uri în domeniul psihologiei. Premiul Nobel pentru economie (1978). SIMON MAGUL (sec. 1 d.Hr.), magician descris în „Noul Testament" şi unele scrieri gnostice; a încercat să cumpere harul de la apostoli; socotit întemeietorul gnozei creştine. SIMON [saimen], Paul (n. 1941), cântăreţ şi compozitor de folk-rock american. Personalitate reprezentativă în anii ’60-’70. Formează cu Art Garfunkel duetul Simon & Garfunkel. Carieră solo de succes („Mother and Child Reunion", „50 Ways To Leave Your Lover"). SIMON, Zeno Virgil Gheorghe (n. 1935, Timişoara), chimist român. M. coresp. al Acad. (1997), prof. univ. la Timişoara. Cercetări în domeniul chimiei cuantice; a aplicat metoda orbitalelor moleculare la probleme de chimie; a elaborat o metodă originală pentru tratarea efectelor de corespondenţă sterică în cadrul relaţiilor QSÂR (metoda MTD). Lucrări: „Specific Interactions", „Quantum Bioche-mistry and Specific Interactions". SIMONESCU, Dan (1902-1993, Câmpulung), istoric literar şi bibliograf român. M. de onoare al Acad. (1992), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Ediţii şi studii consacrate literaturii române vechi („Literatura românească de ceremonial", „Romanul popular în literatura română medievală"). Autor de lucrări fundamentale în domeniul bibliografiei: „Bibliografia românească veche" (voi. lll şi IV, în colab.), „Curs de teorie a bibliografiei", „Pagini din istoria cărţii româneşti" (în colab.); lucrări referitoare la istoria cărţii şi a tiparului. Editor de scrieri vechi. SIMONETTI, Stela (1913-1974, n. sat Cârneşti, jud. Hunedoara), cântăreaţă română. Roluri de soprană din repertoriul clasic. Activitate didactică. SIMONIDES din Amorgos (c. sec. 7 î.Hr.), poet grec. Autor de iambi şi elegii. SIMONIDES din Keos (c. 556-467 Î.Hr.), poet grec. Maestru al lirismului coral, a lăsat o operă variată (epi-nicii, elegii, ode eroice, epigrame). SIMONE (< fr.{i}; {s} n. pr. Simon [Magul\) s. f. Trafic cu lucrurile pe care biserica le consideră sfinte (bunuri spirituale), pedepsit cu caterisirea şi excomunicarea personalului ecleziastic. SIMONOV, Konstantin (Kirill) Mihailovici (1915-1979), scriitor rus. Corespondent de presă în timpul războiului. Versuri de dragoste („Jurnal liric") şi romane de evocare dramatică a celui de-al Doilea Război Mondial („Zile şi nopţi", „Viii şi morţii"); piese de teatru („Chestiunea rusă"). SIMPATETIC, -Ă (< germ.) adj. Care trezeşte sau provoacă stări sufleteşti (tainice); sugestiv. SIMPATIC, -Ă (< fr. {i} {s} gr. syn „cu" + pathos „afecţiune") adj. 1. Care inspiră simpatie; plăcut, atrăgător. 2. (FIZIOL.; MED.) Sistem nervos s. = parte a sistemului nervos vegetativ care îşi are originea în neuronii vegetativi preganglionari, situaţi în măduva toraco-lombară. Terminaţiile sale eliberează noradre-nalină şi adrenalină ca neurotrans-miţători, acţionând antagonic faţă de sistemul nervos parasimpatic. Accelerează ritmul cardiac, produce constricţia vaselor de sânge, inhibă peristaltismul tubului digestiv etc. Sin. ortosimpatic. 3. Cerneală s. = cerneală de scris întrebuinţată la scrierea secretă; poate fi citită după developare chimică sau printr-o încălzire uşoară a hârtiei. SIMPATICOTOMjE (< fr. {i}; {s} fr. sympathique „simpatic"+ gr. tome „tăiere") s. f. Intervenţie chirurgicală constând în secţionarea şi îndepărtarea unei părţi a lanţului ganglionar simpatic. <0- S. periarterială = îndepărtare a filetelor nervoase simpatice din jurul unei artere, în scopul provocării vasodilataţiei în regiunea respectivă. SIMPATICOTONIE (< fr.) s. f. Stare de dezechilibru a funcţionării sistemului nervos vegetativ, cauzată de activitatea exagerată a sistemului nervos simpatic. SIMPATjE (< fr.; {s}, gr. sym-patheia < syn „cu" + pathein „a resimţi") s. f. 1. înclinare, atracţie, afinitate pentru o persoană, o cauză etc.; afecţiune; p. ext. obiectul acestui sentiment. ♦ Sprijin, aprobare, asentiment. 2. (MED.) Legătură, raport dintre (două) organe simetrice, care face ca, atunci când unul este afectat, să sufere şi celălalt. SIMPATjNĂ (< fr.) s. f. Substanţă secretată de terminaţiile fibrelor nervoase ale sistemului nervos simpatic, care mediază chimic acţiunea acestuia; prezintă analogie cu noradre-nalina. SIMPATIZA (< fr.) vb. I tranz. A avea sentimente de simpatie (faţă de o persoană, o cauză etc.). ♦ Intranz. (Cu determinări introduse prin prepoziţia „cu") A împărtăşi aspiraţiile, SIMPATIZANT 426 ideile sau sentimentele cuiva; a susţine o grupare sau o mişcare (politică). SIMPATIZANT, -A (< fr.) s. m. şi f. Persoană care împărtăşeşte ideile şi aspiraţiile unei grupări politice, artistice, asociaţii sportive etc., fără a fi în mod oficial membru al acestei grupări. SjMPLEX (< engl.; {s} lat. simplex „simplu") s. n. Sistem de telecomunicaţie care asigură legătura bilaterală simultană a două posturi. SIMPLICITATE (< fr., lat) s. f. Simplitate SIMPLICIUS, papă (468-483). S-a opus politicii promonofizite a lui Zenon, împărat al lmp. Roman de Răsărit. Canonizat. SIMPLICIUS (prima jumătate a sec. 6), filozof grec. Neoplatonician. Autorul unor influente comentarii la operele lui Aristotel în care se găsesc şi multe citate din lucrările filozofilor presocratici şi stoici. SIMPLIFICA (< lat., fr.) vb. I tranz. 1. A face mai simplu; a schematiza. 2. (MAT.) A transforma o egalitate (inegalitate, fracţie) într-o egalitate (inegalitate, fracţie) echivalentă, de formă mai simplă (de obicei cu ajutorul împărţirii). SIMPLISM (< fr.) s. n. Mod superficial şi unilateral de a privi sau de a înţelege lucrurile; nivel intelectual scăzut. SIMPLIST, -Ă (< fr.) adj. (Despre raţionamente, concepţii, teorii etc.) Care prezintă sau înţelege lucrurile unilateral, superficial; bazat pe simplism, sărac. ♦ (Despre oameni şi manifestările lor) Care judecă superficial; care este unilateral. SIMPLITATE (< simplu) s. f. însuşirea de a fi simplu; simplicitate. ♦ Lipsă de artificialitate, de afectare, de prefăcătorie, de rafinament artificial. SIMPLON, pas în Alpi, între Alpii Lepontini şi Alpii Pennini, prin care trec autostrada Berna-Milano (2 005 m alt.) şi două tunele de c.f.: S. I (lungime: 19 801 m; alt. 705 m) şi S. II (lungime: 19 824 m; alt.: 2135m) construite în anii J 898-1906 şi, respectiv, 1918-1922. în perioada oct.-apr. este blocat de zăpezi. SjMPLU, -A (< fr., lai.) adj. 1. Constituit, format dintr-un singur element sau din (puţine) elemente omogene: neamestecat. ^ (GRAM.) Timp s. = formă verbală temporală alcătuită dintr-un singur verb. Perfectul s. v. perfect. Probă s. (şi subst., n.) = probă sportivă la care participarea într-o competiţie este strict individuală. ♦ (Adverbial, precedând substantivul) Numai, doar; nimic mai mult. 2. Lipsit de artificialitate, necăutat; fără ornamente. ♦ Uşor de priceput, de făcut, de manevrat etc. ♦ (Despre oameni şi manifestările lor) Lipsit de afectare; sincer. ♦ Lipsit de cultură. 3. Care este într-un singur plan; care se petrece o singură dată. SIMPLY RED, grup soul britanic, constituit în 1982. îl are ca lider şi solist vocal pe Mick Hucknall („Holding Back The Years“, „If You Don’t Know Me By Now“). SIMPODIU (< fr. {i}; {s> gr. syn „cu" + pous, podos „picior") s. n. Mod de ramificaţie a tulpinii, în care mugurele terminal dispare la sfârşitul sezonului de vegetaţie şi creşterea în lungime a axului se produce în anul următor prin mugurele axilar imediat inferior astfel că se realizează o succesiune de axe secundare (ex. la măr, păr, cais, salcie etc.). SIMPOZION (< ngr., germ.; {s} gr. syn „împreună" + posis „băutură") s. n. 1. (în Antic.) Continuare a unui banchet cu cântece, dansuri şi discuţii variate. 2. Discuţie organizată pe baza unor scurte expuneri, făcute de către mai mulţi vorbitori în faţa şi cu participarea publicului, pe teme literare, ştiinţifice, de actualitate etc. SIMPSON [sjmpsn], George Gaylord (1902-1984), biolog şi paleontolog american. Prof. la univ. Columbia şi Harvard. Autor al unei noi sinteze a teoriei evoluţioniste, în care a încorporat rezultatele cercetărilor proprii asupra evoluţiei mamiferelor; studii de taxonomie animală, zoogeografie istorică („Pe urmele vieţii", „Evoluţia şi geografia"). SIMPSON [sjmpsn], Thomas (1710-1761), matematician englez. Prof. la Acad. Regală din Woolwich. Contribuţii în domeniul geometriei sintetice, al analizei matematice şi al calculului numeric (formula lui S. pentru calculul aproximativ al integralelor). Preocupări de astronomie. SIMPTOM (< fr.; {s} gr. syn „împreună" + ptoma „cădere") s. n. Fenomen morbid, tulburare funcţională sau senzaţie anormală resimţite de o fiinţă şi care pot indica prezenţa unei boli. ♦ Fig. Semn, indiciu al unei stări anormale, individuale sau sociale. SIMPTOMATIC, -A (< fr. ») adj. Care indică simptomul unei boli; care se referă la simptom. ♦ Tratament s. = tratament care urmăreşte vindecarea unei boli prin înlăturarea simptomelor şi nu a cauzelor. ♦ Fig. Care indică existenţa unei anumite stări de lucruri; semnificativ. SIMPTOMATOLOGIE (< fr. {i}; {s} fr. simptome „simptom" + gr. logos „studiu") s. f. Semiologie (1). SIMŢ, s.n. Funcţie de relaţie cu lumea exterioară prin intermediul organelor de s. Cele cinci s. sunt văzul, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul (s. tactil). Figurat se vorbeşte de „al şaselea s." cu referire la intuiţie sau la percepţii extrasen-zoriale. -0- Organe de s. = organele periferice ale recepţiei senzoriale. Organele de s. periferice, căile nervoase şi terminaţia lor în scoarţa cerebrală reprezintă un sistem anato-mofiziologic unitar, denumit de Pavlov analizator. V. şi organe. ♦ (Mai ales la pl.) Instinct, pornire senzuală; senzualitate. 2. Capacitate a omului de a înţelege, de a judeca, de a aprecia ceva; înclinare, aptitudine pentru ceva. S. practic = îndemânare în a rezolva diferite chestiuni concrete. S. moral = facultate de a distinge spontan binele de rău. S. comun = bun-simţ. SIMŢĂMÂNT (< simţi, după fr. sentiment) s. n. Sentiment. SIMŢ! (lat. sentire) vb. IV 1. Tranz. Â avea, prin intermediul organelor de simţ, senzaţia sau percepţia unui lucru, a unui fapt, a unei calităţi; a prezenta sensibilitate. ♦ Refl. A fi conştient de starea, de însuşirea, de dispoziţia în care se află; a se crede capabil de ceva. 2. Tranz. A cunoaşte sau a recunoaşte, a înţelege o acţiune, o situaţie etc. bazându-se atât pe elemente logice, cât şi pe intuiţie, instinct sau legături afective cu altă persoană; (despre animale) a adulmeca. 3. Refl. A dovedi bun-simţ. 4. Tranz. A fi cuprins de o stare afectivă, a încerca un sentiment, o emoţie etc.; a fi impresionat agreabil sau dezagreabil de ceva. ^ Expr. A simţi lipsa cuiva (sau a ceva) = a suferi din cauză că cineva sau ceva lipseşte. A simţi nevoia să... = a dori să... ♦ A avea impresia că..., a încerca sentimentul că... SIMŢjRE (< simţi) s. f. 1. Faptul de a simţi; sensibilitate. 2. Sentiment. 3. Stare normală a organismului în care omul e conştient de ce se petrece în jurul lui, fiind stăpân pe simţurile şi pe facultăţile lui intelectuale. Loc. Fără simţire = fără cunoştinţa, leşinat. <0> Expr. A-şi reveni în simţire (sau în simţiri) = a-şi reveni dintr-un leşin; a-şi yeni în fire. ♦ (Rar) Simţ (1). 4. (înv. şi pop.) Bun-simţ. SIMŢjT, -Ă (< simţi) adj. 1. Izvorât dintr-o profundă stare afectivă, dintr-un sentiment puternic; plin de 427 SINAIA simţire, de sensibilitate. 2. (Despre oameni) Care dă dovadă de bun-simţ, plin de bun-simţ. SIMŢITOR, -OARE (< simţi) adj. 1. Care este predispus, înclinat spre sensibilitate; emotiv (2), sensibil. 2. (Şi adv.) Considerabil, apreciabil, important. SIMU, Anastase (1854-1935, n. Brăila), colecţionar de artă român. M. de onoare al Acad. (1933). Fondator al Muzeului Simu din Bucureşti (1910), demolat în 1957, a cărui colecţie de artă românească şi străină a donat-o statului în 1927. SIMULA (< fr., lat.) vb. I tranz. A face să pară real ceva inexistent, a da în mod intenţionat o impresie falsă; a se preface (3). SIMULACRU (< fr., lat.) s. n. Aparenţă falsă, imitaţie înşelătoare; acţiune simulată; obiect, fapt care dă o impresie falsă (a realităţii). SIMULARE (< simula) s.f. 1. (INFORM.) S. pe calculator = realizarea, cu ajutorul unor programe speciale, a modelului unui sistem real, pe baza unui număr mare de parametri, pentru a putea prognoza modul de funcţionare a acestuia. Prin modificarea parametrilor se pot obţine diverse variante, pentru a o selecţiona pe cea optimă. Gradul de precizie a s. este influenţat de complexitatea sistemului real; de ex. pentru prognozarea consecinţelor posibile ale acumulării în atmosferă a gazelor cu efect de seră, numărul de variabile este atât de mare încât orice s. implică o simplificare care afectează puternic precizia rezultatelor. 2. Imitarea simptomelor unor afecţiuni pentru a induce în eroare pe examinator (de ex. în vederea obţinerii unor certificate medicale) sau pentru a impresiona asistenţa. SIMULATOR (< fr.) s. n. 1. Sistem tehnic destinat rezolvării ecuaţiilor care caracterizează un anumit obiect sau fenomen; este construit astfel încât să existe o corespondenţă biunivocă între elementele funcţionale ale sistemului şi elementele constitutive principale ale obiectului sau fenomenului studiat. 2. Ansamblu de aparate şi dispozitive care simulează situaţiile posibile dintr-o activitate, folosit pentru antrenarea şi verificarea reacţiilor omului (de exemplu pentru piloţii auto, de avion etc.). SIMULAŢIE (< fr., lat.) s. f. Faptul de a simula; prefăcătorie; falsificare; simulare. ♦ (DR.) Folosire de către o persoană a unui înscris constatator al unui act juridic care nu corespunde unei operaţii reale, fie că această operaţie nu a avut loc (în cazul ficţiunii), fie că operaţia reală este alta decât aceea arătată în înscris (în cazul deghizării), fie că operaţia reală a intervenit între alte persoane decât cele indicate în înscris ca fiind părţi (în cazul interpunerii de persoane). SIMULTAN, -Ă (< germ., după fr. simultane < simultaneus) adj., s. n. 1. Adj. (Despre evenimente, acţiuni etc.) Care are loc sau se petrece în acelaşi timp cu altul sau cu altele; concomitent. 2. S. n. (La şah) Ansamblu de partide jucate de un jucător în acelaşi timp cu mai mulţi adversari, de obicei de categorie inferioară. SIMULTANEITATE (< fr.) s. f. Proprietate a două sau mai multe evenimente, fenomene, acţiuni de a exista sau de a se produce în acelaşi moment; sincronism (1). SIMUN (< fr. {i}); cuv. arab) s. n. Vânt puternic, cald şi uscat, care bate de la S la N, caracteristic Saharei şi Arabiei. SIN- (< fr.; {s} gr. syn „cu“, „împreună") Element de compunere cu semnificaţia „cu“, „împreună cu“, cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. SINAGOGĂ (< fr.; gr. syn „împreună" + agoge „aducere") s.f. 1. (La mozaici) Organizaţie religioasă, asemănătoare parohiilor creştine, apărută în condiţiile diasporei. 2. Loc de adunare şi oficiere a serviciului divin; s. era construită cu faţa spre Templul din Ierusalim şi în apropierea unei ape, pentru spălări ritualice. SINAI 1. Pen. de formă triunghiulară în NE Egiptului, mărginită de M. Mediterană la N, graniţa Egiptului cu Israelul la E, G. ‘Aqaba la SE, M. Roşie la S si golful si canalul Suez la V şi NV; 60,7 mii km2. în NV pen. S. se află istmul Suez. Relief predominant muntos şi de podiş, cu alt. max. de 2 637 m (vf. Jabal Katrinah). Climă tropicală uscată; vegetaţie xerofilă. Zăcăminte de petrol şi mangan. Creşterea ovinelor şi caprinelor. în această zonă s-au desfăşurat luptele între armatele arabe şi cele israeliene, în iun. 1967, în urma cărora Israelul a ocupat pen., retrocedată în 1982, cu excepţia enclavei Taba, înapoiată în 1989. 2. Muntele ~ (HOREB sau JABAL MOSĂ), masiv muntos în S pen. Sinai, cu alt. de 2 285 m, menţionat în „Biblie", unde Moise a primit de la Dumnezeu Tablele Legii după ieşirea poporului lui Israel din Egipt. Aici se află mănăstirea creştină Sf. Ecaterina (sec. 6), una dintre cele mai vechi din lume (declarată în 2002 ca făcând parte din Patrimoniul cultural universal) unde a fost descoperit un vechi manuscris, „Codex sinaiticus", una dintre sursele principale pentru reconstituirea textului original al „Bibliei". SINAIA, oraş în jud. Prahova, situat pe cursul superior al râului Prahova, la poalele SE ale m-ţilor Bucegi si cele SV ale m-tilor Baiului, la 798-971 m alt., 12 253 loc. (2005). Staţie de c.f. (inaugurată la 10 iun. 1879). Expl. de calcar, întreprindere mecanică (din 1953) profilată pe producţia de pompe de injecţie pentru echiparea motoarelor Diesel, de pompe de ulei şi de distribuitoare hidraulice. Fabrici de cherestea, de conserve şi de preparate din carne (salam, din 1897). S. este una dintre cele mai importante şi mai frecventate staţiuni balneoclimaterice ale ţării. Are un climat de culoar montan, cu veri răcoroase şi ierni puţin friguroase, tonic, cu aer curat, lipsit de praf şi alergeni şi izvoare cu ape minerale sulfuroase, bicarbona-tate, calcice, magneziene. Localit. S. apare menţionată documentar în 1690, când, în preajma Mănăstirii Sinaia, au fost construite primele locuinţe ale unor scutelnici, care apoi au format o populaţie stabilă. Iniţial, aşezarea s-a numit Izvorul, iar din 1874 poartă denumirea actuală. Declarat oraş în 1880, când localit. a devenit reşedinţa de vară a regelui Carol I. în prezent, S. este un important centru turistic şi de desfăşurare a unor conferinţe internaţionale şi naţionale, în cadrul căruia, alături de numeroase hoteluri moderne (Alpin, Palas, Sinaia, Montana, Păltiniş, Cota 1400 ş.a.), vile cu arhitectură specifică aşezărilor de munte, hanuri, popasuri turistice, cabane ş.a., există amenajări speciale destinate practicării sporturilor de iarnă: pistă de bob cu 13 viraje şi 132 m diferenţă de nivel, pârtii de schi cu diferite grade de dificultate, pârtii pentru săniuş ş.a. Numeroase poteci marcate, şoseaua cu acces auto până la Cota 1400, telefericul (dat în folosinţă în 1971) între Sinaia şi Cota 1400 şi în continuare până la Vârful cu Dor, tele-scaunul Cota 1400 - cabana Vârful cu Dor asigură legăturile turistice între zona centrală a oraşului şi platoul m-ţilor Bucegi. S. reprezintă punctul de plecare spre cabanele şi obiectivele turistice din m-ţii Bucegi şi din m-ţii Baiului. Monumente: Mănăstirea Sinaia, cu biserica veche, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (15 m lungime şi 6 m lăţime), a fost construită în anii 1690-1695 din iniţiativa şi prin strădania marelui spătar Mihail Cantacuzino (fiul postelnicului Constantin Cantacuzino şi fratele domnului Şerban Cantacuzino) SINALAGMATIC 428 Sinaia. Mănăstirea Sinaia după modelul unei mănăstiri de pe Muntele Sinai, pe care o vizitase cu puţin timp înainte; de aici provine şi numele localităţii. Biserica veche a fost pictată iniţial de renumitul zugrav de biserici Pârvu Mutu, reparată şi repictată în anii 1792-1795, când s-a scris şi pisania (16 sept. 1795), sub domnia lui Alexandru Moruzi. Biserica veche a fost supusă unor lucrări de consolidare şi de spălare a picturilor în anii 1994-1995. Alături de chiliile construite la adăpostul unor ziduri înalte, se află biserica-paraclis, datând din aceeaşi perioadă (1690-1695) şi refăcută în 1792, sub stă-reţia monahului Damaschin. Biserica nouă, cu hramul Sf. Treime, este o construcţie elegantă, începută în 1843 de stareţul loasaf şi terminată în 1846 de stareţul Paisie, împreună cu chiliile laterale. între 1897 şi 1903, Biserica nouă şi chiliile au fost restaurate sub conducerea arhitectului francez Emile Andre Lecomte du Nouy, pe cheltuiala Eforiei Spitalelor Civile din Bucureşti, realizându-se o sinteză de elemente stilistice moldoveneşti şi munteneşti. Atunci s-a efectuat ornamentaţia exterioară cu ceramică policromă, smălţuită, şi s-au executat picturile murale interioare, în stil neobizantin, de către danezul Aage Exner. în pronaos, se află şi portretele regelui Carol I, reginei Elisabeta şi a fiicei lor principesa Maria. Clopotniţa a fost ridicată în 1892. Muzeu de artă religioasă (înfiinţat în 1895), primul de acest fel din ţară, care funcţionează şi astăzi. La mănăstirea Sinaia se află cavoul lui Take lonescu, iar în cimitirul oraşului, la Izvorul Rece, este înmormântat, Badea Cârţan; Castelul Peleş, construit între 1873 şi 1883 (etajul întâi) şi între 1896 şi 1914 (etajul II), în stilul Renaşterii ger- mane, după planurile arhitectului vienez Wilhelm von Doderer şi ale celui german Johann Schultz din Lemberg (Lvov), cu transformări şi adăugiri gotice efectuate de arhitectul ceh Karel Liman, în anii 1896-1914, este compus din 160 de camere şi are un turn central de 66 m înălţime. Castelul a fost reşedinţa regală de vară (până în 1947), iar în prezent adăposteşte un muzeu cu colecţii de pictură şi sculptură, de armuri, covoare, mobilă, tapiserii ş.a. în apropierea castelului Peleş se află castelul Pelişor, destinat iniţial prinţului Ferdinand, astăzi muzeu; clădirea Cazinoului, construită în 1912 după planurile arhitectului Petre Antonescu. în cartierul Cumpătul, pe stg. văii Prahova, se află rezervaţia complexă Aninişul de la Sinaia (1,4 ha) în care este ocrotit pâlcul de pădure de foioase, în cadrul căruia aninul [Alnus incana) are o frecvenţă mare. în zona centrală a oraşului S. se află un frumos parc natural. SINALAGMATIC, -Ă (< fr.; {s} sin-+ gr. allagma „schimb") adj. (DR.) Contract ~ = contract care dă naştere unor obligaţii reciproce între părţi, chiar de la data încheierii acestuia. SINALEFĂ (< fr., lat.) s. f. (LINGV.) Reunirea, în timpul pronunţării, a două silabe într-una singură prin contracţie, eliziune sau sinereză. SINALOA, stat în NV Mexicului, extins pe c. 560 km lungime de-a lungul ţărmului G. California al Oc. Pacific, la poalele V ale munţilor Sierra Madre Occidental; 58,3 mii km2; 2,5 mii. loc. (2000). Centrul ad-tiv: Culiacân. Expl. forestiere şi de min. auroargentifere, de cupru, min. de fier şi de plumb. Culturi de bumbac, trestie de zahăr, tutun, cereale, legume ş.a. Creşterea animalelor. Plantaţii de arbori de cauciuc, de cafea şi de fructe tropicale. SINĂN, Mi'mar (1489-1588), arhitect turc. Considerat cel mai mare arhitect al ţării sale, a fost în serviciul casei imperiale otomane, realizând numeroase edificii religioase (moscheile Suleymaniye, Rustem Paşa, Şehzade, la Istanbul, Selimiye, la Edirne). SINĂN PAŞA (7-1596), mare vizir al lmp. Otoman (1580-1596, cu întreruperi). Conducător al armatei turceşti înfrânte de Mihai Viteazul la Călugăreni (13/23 aug. 1595) şi la Giurgiu (15/25 oct. 1595). SINANTROP 1. (< gr. syn „împreună cu" + anthropos „om"), adj. (Despre specii sau comunităţi de plante sau animale), care se răspândeşte spontan în terit. locuite sau puternic modificate antropic, fiind favorizate de coexistenţa cu omul. Nu sunt specii nou apărute, ci specii care şi-au lărgit mult arealul sau au pătruns în noi habitate pe măsură ce omul le-a creat involuntar condiţii favorabile. Aşa sunt unele rozătoare ca şoarecele de casă şi şobolanul cenuşiu, păsări ca vrabia şi guguş-tiucul, o serie de nevertebrate şi numeroase buruieni. Extinderea unora a început încă din Neolitic, dar în decursul timpului s-au înregistrat diverse modificări, gradul de favorizare fiind influenţat de evoluţia modului de trai şi de utilizare a terenurilor. 2. (< fr. {i}; lat. Sina „China" + gr. anthropos „om") s. m. Om fosil din grupul Homo erectus ale cărui oseminte au fost descoperite (1927-1937) lângă Beijing; prezintă un amestec de caractere primitive (frunte teşită, arcade puternice, mandibulă fără apofiză mentonieră [a bărbiei], staţiune bipedă imperfectă) şi de caractere evoluate (capacitate craniană de 1 100-1 200 cmâ). Cunoştea şi utiliza focul. A trăit acum 700 000 de ani. SINAPjSM (< fr.; cf. lat. sinapis „muştar") s. n. Cataplasmă cu făină (sau hârtie) de muştar aplicabilă pe piele, în scop revulsiv. SINAPSĂ (< fr. {s} gr. synapsis „legătură") s. f. (ANAT., FIZIOL.) Denumire dată locurilor de contact reciproc atât dintre celulele nervoase (neuroni), cât şi dintre neuroni şi celulele organelor efectoare. S. inter-neuronale se formează, de regulă, între ramificaţiile terminale ale axo-nului unui neuron şi corpul celular, dendritele sau axonul altui neuron; la nivelul lor se face transmiterea influxului nervos de la o celulă nervoasă la alta. SINARHjE (< fr.) s.f. Guvernare simultană a mai multor căpetenii, care conduc fiecare câte o parte a unui stat. 429 SINCRONIC SINARMONjSM (< fr.) s. n. (LINGV.) Asimilare progresivă a vocalelor dintr-un cuvânt, specifică limbilor turco-tătare. SINARTROZĂ (< fr.; {s} sin- + gr. arthrosis „articulaţie") s. f. (ANAT.) Articulaţie imobilă, fixă, între oase (ex. articulaţia dintre oasele bolţii craniene). SINATRA [sina:tre], Frank (pe numele adevărat Francis Albert Sinatra) (1915-1998), cântăreţ şi actor american. Personalitate de seamă a industriei muzicale americane. Voce suplă, caldă, charismatică. Cântă jazz, apoi muzică pop („Strangers In The Night“, „New York, New York", „My Way", „For Once In My Life"). Celebritatea dobândită este transferată pe ecran în comedii muzicale de consum, dar şi în drame unde nu se sfieşte să fie dur, cinic, amoral („înalta societate", „Amicul Joey", „Candidatul din Manciuria", „Expresul colonelului von Ryan"). Premiul Oscar 1953 („De aici în eternitate"). SINAXAR (< ngr.) s. n. 1. Carte care cuprinde pe scurt viaţa unuia sau a mai multor sfinţi. 2. Calendar creştin în care sunt trecute (pe zile) numele sfinţilor. SINAXĂ(< fr., ngr.) s.f. Nume dat adunărilor primilor creştini. ^ SINCATEGOREMATIC (< fr.) adj. (în logica tradiţională) Orice cuvânt care nu poate figura independent, ci numai alăturat unui termen categorematic (de exemplu, „toţi", „unii", „şi" etc.). S|NCER, -Ă (< fr.; lat. sincerus „fără pată") adj. Neprefăcut; deschis, cinstit, franc. SINCERjCĂ s. f. Mică plantă erbacee, perenă, din familia cariofila-ceelor, cu frunze liniare şi flori mici, albe-verzui, fără petale, aşezate în glomerule (Scleranthus perennis). Creşte prin locuri stâncoase şi nisipoase. SINCERITATE (< fr., lat.) s. f. însuşirea de a fi sincer, caracterul celui care este sincer; francheţe, neprefăcătorie. SINCHISI (< ngr.) vb. IV refl. (Fam.; mai ales în construcţii negative) A purta grijă, a-i păsa cuiva de cineva sau de ceva; a se îngrijora. SINCIPUT (< fr.; {s} sin- + lat. caput „cap") s. n. Punctul cel mai înalt al cutiei craniene; creştetul capului; vertex. SINCjŢIU (< fr.; {s} sin- + gr. kytos „celulă") s. n. Masă de citoplasmă conţinând un număr mare de nuclei, provenită prin fuziunea mai Frank Sinatra multor celule sau printr-o multiplicare foarte activă, fără a fi însoţită de separarea corpurilor celulare (ex. ţesutul embrionar). SINCLAIR [sinkleer], Upton Beall (1878-1968), scriitor american. Romane realist-satirice inspirate din actualitatea politică, economică, socială a vieţii americane („Jungla", „Metropola", „Boston", „Petrol!"), realizând o frescă a politicii mondiale („Sfârşitul lumii"); memorialistică („Viaţa mea în scrisori"). SINCLINAL (< fr.; {s> sin- + gr. kiinein „a se înclina") s. n. (GEOL.) Cută a stratelor din scoarţa Pământului având aspectul unei albii cu concavitatea îndreptată în sus. în partea centrală a unui s. se găsesc roci mai tinere. în cazul reliefului conform cu structura, este legat de forme de relief negative (văi, depresiuni). Totuşi, prin eroziune diferenţială sau în urma unor mişcări de înălţare în bloc, s. poate să rămână în relief ca o culme înălţată faţă de ariile din jur, sub forma unui s. suspendat (ex. masivul Bucegi este un vast s. suspendat). SINCLINORIU (< fr.; {s} sin- + gr. kiinein „a se înclina" + oros „munte") s. n. (GEOL.) Asociaţie de cute în care cele din partea centrală sunt mai coborâte decât cele din părţile laterale. SINCOPAT, -Ă (< fr.) adj. 1. (Despre muzică) Cu sincope (2). 2. (LINGV.; despre vocale sau silabe) Dispărut prin sincopă (3). SINCOPĂ (< fr., lat.; {s} gr. synkope < syn „cu" + koptein „a tăia") s. f. 1. (MED.) Pierdere bruscă a cunoştinţei, cauzată de întreruperea activităţii inimii (s. albă) sau a centrilor respiratori (s. albastră). 2. (MUZ.) Formulă ritmică cu efect dinamic obţinută prin legato şi constând în deplasarea accentului de pe un timp tare pe timpul slab anterior. 3. (LINGV.) Fenomen fonetic care constă în dis- pariţia unei vocale sau a unei silabe întregi, de obicei neaccentuată, între două consoane ale unui cuvânt. SINCRETIC, -A (< fr.) adj. Privitor la sincretism, care ţine de sincretism. SINCRETISM (< fr. {i}; {s} gr. synkretismos „uniune a cretanilor") s. n. Stare de nediferenţiere care caracterizează un fenomen la etapele iniţiale ale dezvoltării sale. De ex. contopire a unor elemente aparţinând domeniilor unor arte diferite (literatură, muzică, dans), caracteristică folclorului şi, în general, fazelor primitive de dezvoltare a culturii, când artele nu erau încă diferenţiate. Manifestări de s. se întâlnesc şi în unele curente ale artei moderne. ♦ Reunire a unor elemente eterogene aparţinând unor doctrine filozofice diferite sau unor religii diferite. ♦ (PSIH.) Stare de nediferenţiere a funcţiilor psihice la stadiile timpurii ale dezvoltării copilului. SINCRO- (< fr.; {s} gr. synkhronos „din acelaşi timp") Element de compunere cu sensul „sincronic", „sincron", care serveşte la formarea unor substantive şi adjective. SINCROCICLOTRQN (< fr.) s. n. Accelerator ciclic pentru particule grele cu sarcină electrică (ex. protoni), mai puternic decât ciclotronul şi având capacitatea de a menţine sincronismul dintre mişcarea particulelor şi variaţia tensiunii acceleratoare, prin modificarea frecvenţei acesteia; fazotron. SINCROFAZOTRON (< fr.) s. n. Accelerator ciclic pentru particule grele cu sarcină electrică (ex. protoni), al cărui principiu de funcţionare îmbină elemente ale sincrotronului cu elemente ale fazotronului; este mai puternic decât ciclotronul şi poate avea dimensiuni de la zeci până la sute de metri. SINCRQN, -A (< fr., lat.; fe} syn-+ gr. chronos „timp") adj. (Şi adv.) Sincronic (1). ♦ (Despre sisteme fizice sau tehnice) în care au loc fenomene periodice cu evoluţie sincronică (ex. motor electric s.)- ^ Maşină s. = maşină electrică de curent alternativ (mono- sau trifazat) a cărei turaţie de regim este constantă şi proporţională cu frecvenţa tensiunii la borne. SINCRONIC, -A (< fr. {i}) adj. 1, (Despre fapte, evenimente sau fenomene) Care există sau se produc în acelaşi timp, în aceeaşi perioadă; simultan, concomitent; sincron. + (FIZ., TEHN.; despre evoluţia fenomenelor periodice) Care prezintă sincronism (D; care se produce în SINCRONIE 430 mod sincron. 2. Considerat independent de evoluţia istorică; static. SINCRONjE (< fr.) s. f. (LINGV.) Ansamblul fenomenelor lingvistice considerate într-o anumită perioadă a istoriei unei limbi. SINCRONISM (< fr.) s. n. 1. (FIZ.) Proprietate a două sau a mai multor fenomene revolutive sau, p. ext, a unor fapte ori evenimente identice sau asemănătoare de a se petrece în acelaşi timp, având o desfăşurare paralelă; simultaneitate. 2. Identitatea frecvenţelor şi corespondenţa fazelor explorării imaginii în două puncte ale lanţului de transmisiune a imaginii la televiziune. 3. (LIT.) Principiu derivat din teoria „imitaţiei" a lui G. de Tarde, susţinut în cultura română de E. Lovi-nescu. Potrivit s., în epoca modernă, datorită multiplelor mijloace de legătură dintre popoare, cultura (şi toate instituţiile) unui popor se dezvoltă prin imitaţie şi adaptare, într-o strânsă interdependenţă cu celelalte culturi, ceea ce ar determina un ansamblu unitar de trăsături materiale şi spirituale, un „spirit al veacului". S. devine astfel baza teoretică a modernismului lovinescian. A fost combătut de adepţii tradiţionalismului. SINCRONIZA (< fr. {i}) vb. I tranz. A face ca două sau mai multe acţiuni, fenomene ori evenimente să se petreacă în acelaşi timp. ♦ A face ca două sau mai multe fenomene periodice să se desfăşoare în mod sincron; a realiza sincronismul fenomenelor periodice. + A elimina pierderile de timp între două operaţii tehnologice succesive la lucrul în bandă rulantă. ♦ A efectua operaţiile necesare pentru ca o maşină sincronă să fie adusă în starea de a funcţiona în paralel cu un generator sincron sau cu o reţea electrică de curent alternativ. ♦ A realiza într-un film concordanţa dintre imagine şi sunet; a efectua montarea sincronă a benzii de imagine cu banda de sunet corespunzătoare. SINCRONIZATQR (< sincroniza) s. n. 1. Aparat care realizează concordanţa dintre pelicula cinematografică pe care este imprimată imaginea şi banda sonoră. 2. Ansamblu de dispozitive folosit pentru sincronizarea automată a maşinilor sincrone. SINCRONOSCOP (< fr. {i}; {s} fr. synchrone „sincron" + gr. skopein „a examina") s. n. Aparat pentru determinarea momentului în care sunt îndeplinite condiţiile de funcţionare sincronă a două maşini sincrone în vederea cuplării lor. SINCROTRON (< fr. {i}; {s} sincro-+ fr. [cycio]tron) s. n. Accelerator ciclic pentru electroni, mai puternic decât betatronul, de care se deosebeşte prin capacitatea de a menţine sincronismul dintre mişcarea electronilor şi variaţia tensiunii acceleratoare. SIND (SINDH), reg. istorică în valea cursului inferior al fl. Indus şi actuală prov. în SE Pakistanului; 140,9 mii km2; 30,4 mii. loc. (1998); centrul ad-tiv în oraşul Karâchi. în Antic. reg. a făcut parte din aria de civilizaţie a Indusului, apoi s-a aflat sub stăpânirea dinastiei persane a Ahemenizilor (sec. 6-4 î.Hr.); cucerită de Alexandru Macedon (325 î.Hr.), mai târziu a fost inclusă în statul indian condus de dinastia Maurya (sec. 4-3 Î.Hr.), iar la începutul primului milen. stăpânită de puternicul stat al Kuşanilor (sec. 1-3 d. Hr.). Cucerită de arabi în 711-712, S. s-a aflat într-o dependenţă formală faţă de Califatul abbasid. După o scurtă stăpânire a Ghaznavizilor (1025-1054) şi a mai multor dinastii locale, în 1561 S. a fost cucerită de Akbar şi inclusă în Imperiul Marilor Moguli (până în sec. 18). Cucerită de britanici în 1843 a rămas în stăpânirea colonială a acestora, în ciuda răscoalelor din 1896-1908 şi 1941 prin care se urmărea înlăturarea jugului colonial. După dobândirea independenţei Pakistanului (1947), a devenit prov.; din 1955 a făcut parte din prov. West Pakistan, iar din 1970 a devenit prov. de sine stătătoare S. SINDACTILIE (< fr.; {s} sin- + gr. daktylos „apărător") s. f. Malformaţie congenitală a mâinii sau a piciorului, constând în lipirea a două sau mai multor degete între ele prin sudarea părţilor moi (piele şi muşchi), oasele rămânând separate. SINDIC (< fr.; {s} sin- + gr. dike „apărător") s. m. 1. Persoană însărcinată cu administrarea patrimoniului unei instituţii, corporaţii, societăţi etc.; administrator provizoriu al unei întreprinderi aflată în stare de suspendare a plăţilor. în unele ţări din Europa Occidentală şefi din administraţia locală. 2. S. (de bursă) = conducător al agenţilor de schimb ori al mijlocitorilor oficiali care prezidează camera lor sindicală (asociaţia, corporaţia); face parte din organele de conducere a bursei şi execută ordinele de bursă ale justiţiei şi ale altor organe de stat. SINDICAL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la sindicat, care aparţine sindicatului. SINDICALISM (< fr. {i}) s. n. Mişcare care are ca obiectiv gruparea persoanelor care exercită aceeaşi profesie pentru apărarea intereselor comune. & Doctrină vizând promovarea activităţii sindicale în viaţa unei societăţi. SINDICAT (< fr.) s. n. 1. Organizaţie profesională, având drept scop apărarea intereselor sociale, economice etc. ale membrilor ei. Primele s. au apărut în Marea Britanie în a doua jumătate a sec. 18. 2. Totalitatea membrilor unui sindicat; sediul unei organizaţii sindicale. 3. (EC.) Uniune monopolistă superioară cartelului în cadrul căreia întreprinderile membre îşi menţin independenţa de producţie, dar şi-o pierd pe cea de desfacere, vânzarea mărfurilor, uneori şi achiziţionarea materiilor prime făcându-se printr-un oficiu comun. SINDING [sindit]], Christian (1856- 1941), compozitor şi pianist norvegian. Opere („Muntele Sfânt"), simfonii, un concert pentru pian şi două concerte pentru vioară, numeroase melodii, coruri, sonate şi alte piese pentru pian („Fruhlingsrauschen"). SINDIPA, roman oriental anonim de origine indiană, răspândit în literatura bizantină (sec. 11) şi apoi, prin intermediul prelucrării latineşti a călugărului Jehan de Alta-Silva (sec. 12), în toată Europa. Cea mai apropiată versiune de prototipul pierdut este cea grecească. Este alcătuit dintr-un ciclu de povestiri ţesute pe firul unei intrigi comune, menite să demonstreze abilitatea şi nestatornicia femeilor. Cea mai veche tălmăcire românească păstrată într-o copie mai târzie este miscelaneul dascălului Costea din Braşov ce datează din 1703. SINDROFIE (< ngr.) s. f. (Fam.) Petrecere, reuniune de invitaţi (în familie). SINDROM (< fr.; {s} gr. syn- + gr. dromos „cursă") s. n. (MED.) Grup de semne şi de simptome care apar împreună în cursul unui proces mor- bid, dându-i nota caracteristică (ex. s. infecţios, hemoragie, toxic etc.). Uneori s. este denumit după numele autorului sau autorilor care l-au descris (ex. s. Down). S. general de adaptare v. adaptare. Sindromul imuno-deficienţei umane dobândite v. SIDA. S|NE (lat. se, după mine, tine) pron. refl. (Forma accentuată de acuzativ pers. 3 pentru toate genurile şi numerele) 1. Precedat de prep. „pe" are funcţie ^de complement direct al unui verb reflexiv; nu se mai recunoaşte pe sine, atât e de schimbat. 2. Precedat de prep., are funcţie de atribut, de complement indirect sau de complement circumstanţial; a zâmbit mulţumit de sine. -0* De la sine: a) în mod firesc, natural; b) cu propriile forţe; din proprie iniţiativă. (Substantivat) în ~ mea (sau a 431 SINGAPORE ta etc.) = în conştiinţa, în gândul meu (sau al tău etc.). 3. (PSIHOL.) Complex de instincte şi impulsuri care ne orientează inconştient acţiunile. SINECDOCĂ (< lat., ngr.; fe} gr. sinekdokhe „înţelegere simultană") s. f. Figură de stil constând în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părţii (şi invers), prin particularizarea generalului sau generalizarea particularului etc. Este un caz particular al metonimiei. SINECHjE (< fr., engl. {i}; {s} gr. synekhes „unit, legat") s. f. (MED.) Aderenţă patologică a irisului la faţa posterioară a corneei sau la cristalin; p. ext. orice aderenţă patologică între formaţiuni anatomice vecine (ex. s. uterină). SINECUZĂ (< fr., < gr. syn „împreună" şi enklisis „înclinare") s. f. (GEOL.) Depresiune vastă în scoarţa terestră (până la câteva sute de km în diametru), umplută cu sedimente şi cu formaţii sedimentare de mare grosime, cu flancurile slab înclinate (zecimi de grad) şi formă rotundă sau ovală cu contur neregulat. Se dezvoltă pe platforme. în s. sunt localizate în mod obişnuit zăcăminte importante de cărbuni, petrol, gaze ş.a. SINECOLOGjE (< gr. syn „împreună" şi ecologie), s.f. Parte a ecologiei care studiază comunităţile de plante şi animale (biocenoze), relaţiile reciproce dintre indivizii care intră în alcătuirea biocenozelor şi relaţiile biocenozelor cu mediul înconjurător, spre deosebire de auto-ecologie, care studiază acţiunea factorilor mediului înconjurător asupra unor organisme individuale. V. şi ecologie. SINECURĂ (< fr.; loc. lat. [beneficium] sine cura „[venit] fără grijă") s. f. Slujbă, funcţie foarte bine remunerată, pentru care cel plătit nu trebuie să muncească deloc sau munceşte foarte puţin. SINEDRIU (< {s}, gr. synedrion «consens") s. n. 1. (în Grecia antică şi statele elenistice) Adunare, consiliu cu atribuţii deliberative şi judecătoreşti. 2. Tribunal penal la vechii evrei, instituit după întoarcerea din exilul babilonian (536 Î.Hr.), cu scopul de a Păstra şi continua vechile rânduieli. Era constituit din 72 de preoţi în frunte cu Marele Preot; sanhedrin. -0-Marele s. = (în sec. 1 î.Hr.—1 d.Hr.) autoritatea supremă din Ierusalim, cu funcţii judecătoreşti, politice şi de interpretare a legii. SINEREZĂ (< fr.; {s> gr. synairesis «apropiere" „contractare") s. f. 1. (LINGV.) Fenomen fonetic constând în fuziunea într-un diftong ascendent a două vocale învecinate, prin transformarea primei vocale într-o semivocală. 2. (CHIM.) Micşorare spontană a volumului gelurilor şi al dispersiilor macromoleculare însoţită de separarea din ele a fazei lichide. Are o deosebită importanţă în tehnologia cauciucurilor, fibrelor chimice, maselor plastice, la fabricarea caşcavalului, brânzei de vacă, la coacerea pâinii. SINERGIDĂ (< fr. {i}; fe} gr. sinergos „colaborator") s. f. (BOT.) Fiecare dintre cele două celule ale sacului embrionar situate de o parte şi de alta a oosferei. SINERGIE (< fr. {i}; {s} gr. synergia „conlucrare") s.f. 1. Fenomen prin care acţiunea a două sau mai multor elemente se asociază producând efecte amplificate. 2. (FIZIOL.) Asociaţie a mai multor organe sau ţesuturi pentru îndeplinirea aceleiaşi funcţiuni. 3. (EC.) Creşterea performanţei unei firme, după fuzionarea acesteia cu o altă firmă, peste nivelul însumat al performanţelor aşteptate de cele două firme, în cazul în care nu ar fi fuzionat. Sursele principale ale s. sunt creşterea veniturilor, reducerea costurilor, extinderea aplicării îmbunătăţirilor tehnologice şi economii financiare. SINESCU Ionel (n. 1951, laşi), medic român. Prof. univ. la Bucureşti; director al Centrului „Chirurgie Urologică Dializă şi Transplant Renal" de la Institutul Fundeni. A efectuat numeroase operaţii de transplant renal, cu o rată de supravieţuire şi funcţionalitate de peste 97%. A introdus în 1985-1986 microchirurgia urologică în România. SINESTEZIE (< fr. {i>; {s} gr. synaisthesis „senzaţie simultană") s. f. Fenomen psihologic în care se asociază senzaţii de natură diferită, pornind de la acelaşi stimul. Fenomenul de s. cel mai frecvent este audiţia colorată (denumită şi sinop-sie), când unor sunete li se asociază culori. SINEŞTI 1. Com. în jud. Ialomiţa, situată în C. Vlăsiei, pe cursul superior al râului Mostiştea; 2 304 loc. (2005). Abator (în satul Hagieşti). Fermă piscicolă (în satul Cătruneşti). în satul S., menţionat documentar în 1709, se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1855), iar în satul Hagieşti, atestat documentar în 1624, există bisericile Sf. Nicolae (1704, cu fresce originare în pridvor şi picturi murale interioare din 1884), Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1810) şi Sfinţii Voievozi-Măriuţa (1873). în satul Boteni se află biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1820-1823, cu fragmente de picturi murale originare), iar în satul Hagieşti, conacul lui Mihail Marghiloman, construit în anii 1869-1874 de meşteri italieni, ruinat în anii ‘80 ai sec. 20 şi reparat în anii ‘90 sub îngrijirea Direcţiei Monumentelor Istorice. Intre 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. S. a făcut parte din jud. Ilfov. Pe terit. com. S. se află pădurea cu acelaşi nume (în trecut s-a numit Ţiganca), extinsă pe o supr. de 304 ha, alcătuită din stejar, gârniţă şi salcâm. Popas turistic (în pădurea Sineşti), pe şoseaua Bucureşti-Urziceni. 2. Com. în jud. laşi, situată în zona de contact a C. Jijiei Inferioare cu pod. Central Moldovenesc; 4 369 loc (2005). Viticultură. în satul S., menţionat documentar în 1458, se află bisericile Buna Vestire (c. 1717) şi Adormirea Maicii Domnului (1820, cu pridvor adăugat la mijlocul sec. 19 şi picturi murale interioare din 1827; renovată în anii 1956- 1958). 3. Com. în jud. Vâlcea, situată în zona piemontului Olteţului, pe cursul mijlociu al râului Olteţ; 2 620 loc. (2005). Centru pomicol. în satul S. se află un spital din sec. 19 şi biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1746, extinsă în 1839), în satul Popeşti biserica Sfinţii Voievozi (1693, refăcută în 1834), iar în satul Ciucheşti biserica de lemn Sfinţii Voievozi (1806). SINFAZIC, -A (< engl.) adj. (Despre procese periodice) Care au aceeaşi fază. ^ Antenă s. = antenă alimentată în fază cu celelalte antene ale unui sistem radiant. SINGAMIE (< fr.) s. f. (BIOL.) Fecundaţie. SINGAPORE 1. Ins. în SE Asiei, parte componentă a statului omonim, în extremitatea sudică a pen. Malacca (541 km2). Are o formă alungită pe direcţie V-E şi este separată de continent (pen. Indochina) printr-o îngustă str. — Johor (640-914 m lăţime), iar de restul ins. ce formează imensul arh. al Indoneziei prin str. Singapore, una dintre cele mai aglomerate căi de navigaţie din lume. 2. SINGAPORE, Republica - (Xinjiapo Gongheguo; Republik Singapura; Singapore Kudiyarasu; Republic of Singapore), stat insular în Asia de Sud-Est; 683 km2; 4,425 mii. loc. (2005). Limbi oficiale: chineza, malaeza, tamil şi engleza. Religia: budistă 42,5%, islamică 14,9%, creştină 14,6%, taoistă 8,5%, hindusă 4%, credinţe tradiţionale 0,6%; atei 14,9%. Capitala: Singapore. Aglomeraţia urbană S. concentrează întreaga populaţie a SINGAPORE 432 ţării. Terit. statului S. este format din ins. omonimă şi alte 59 de ins. mai mici (Pulau Bukun, Pulau Tekong, Pulau Ubin, Sentosa ş.a.). Ins. S. este alcătuită din graniţe ce îmbracă forma unui platou scund (alt. max. Bukit Timah, 176 m). Aşezată în apropierea Ecuatorului (1°-2° lat. N) ins. are un climat tropical aflat în dec.-mart. sub influenţa musonului din NE, iar în iun.-sept., a musonului din SV. Temperaturile medii lunare sunt în jurul a 24°-27°C, iar precipitaţiile se apropie de 2 400 mm/an. Există şi câteva lacuri, iar din vegetaţia forestieră au mai rămas doar câteva pâlcuri însumând 2 800 ha; pentru ocrotirea elementelor valoroase de floră, faună şi peisaj fiinţează 5 rezervaţii naturale Unul dintre cei mai redutabili „tigri“ asiatici, S. şi-a dezvoltat în decursul ultimelor patru decenii o ec. modernă, valorificând plenar avantajele poziţiei sale geografice care au condus, între altele, la înscrierea portului S. drept cel mai mare port (ca trafic), din lume. Ec. sa este puternic orientată către export. Ind. prelucrătoare, extrem de diversificată, are ca repere specifice electronica şi microelectronica, construcţiile navale şi de utilaj petrolier (inclusiv platforme de foraj marin), rafinarea petrolului (în S. este operaţional unul dintre cele mai mari complexe de rafinare a petrolului din lume) şi petrochimia (instalaţiilor existente li s-a adaugat în 2004 un uriaş complex în V ţării, în zona Jurong, extins pe 31 km2 — inclusiv pe terenuri recuperate de sub apele mării). Principalele produse: energie electrică, oţel, nave maritime, produse electronice, produse petroliere, bitum, ciment, materiale plastice, cherestea, hârtie şi carton, ulei de arahide, ulei de palmist ş.a. Din lipsă de spaţiu, S. a implantat unele unităţi ind. în Malaysia (zona Johor) şi Indonezia (ins. Riau). Agricultura — legume şi fructe, porcine şi păsări ş.a.) - are un caracter intensiv, cu o notabilă participare la export. Pentru marochinărie se cresc în ferme specializate crocodili. Pescuitul contribuie la aprovizionarea pieţei interne. în ultimul deceniu S. s-a trasformat într-o veritabilă metropolă reg. financiară şi a tehnologiilor de vârf. Concurează cu Rotterdam pentru primul loc între porturile lumii şi întreţine legături cu c. 750 de porturi din 130 de ţări ale lumii. O pondere însemnată o au în activitatea portului feriboturile. Infrastructura căilor de comunicaţii, dominată de uriaşul port, mai cuprinde un sistem modern de transport călători, 3 130 km căi rutiere (inclusiv 150 km autostrăzi), o flotă comercială importantă la nivel mondial (923 nave dintre care 487 aparţinând unor armatori din alte 24 ţări, 276 nave singaporeze circulă la rândul lor, sub alte pavilioane). Dispune şi de 10 aeroporturi, între care Changi, unul dintre cele mai active — atât în privinţa transporturilor de călători cât şi a celui de marfă — din lume. Turismul, dispune de o infrastructură modernă (inclusiv 28 000 camere de hotel). Oferta turistică este completată de varietatea localurilor de alimentaţie publică, a hotelurilor, terenurile de golf, spaţiile de practicare a pescuitului (inclusiv subacvatic) ş.a. Moneda: 1 Dollar S. = 100 Cents. Export: componente electronice — inclusiv circuite integrate şi semiconductori, calculatoare şi subansamble ale acestora, produse chimice, petrol brut şi produse petroliere, echipamente de telecomunicaţii ş.a. Pr. parteneri: Malaysia, S.U.A., China-Hong Kong, China, Japonia, China-Taiwan. Import: componente electronice, petrol brut şi produse petroliere, calculatoare şi subansamble ale acestora, produse chimice, echipamente de telecomunicaţii, produse agroalimentare ş.a. Pr. parteneri: Malaysia, S.U.A., Japonia, China, China-Taiwan. — Istoric. Fundat de malaiezieni în 1160 şi distrus de regatul indonezian Madjapahit în 1377, S. rămâne, în următoarele sec., o aşezare neînsemnată de pescari şi piraţi. Marea Britanie (prin Sir Stamford Raffles) reîntemeiază, în 1819, oraşul, pe care-l declară, în 1867, colonie a Coroanei. Situat la răscrucea căilor comerciale dintre India, China şi Indonezia, S. cunoaşte, în sec. 19-20, o rapidă dezvoltare, devenind principalul port al Asiei de SE, transformat de Marea Britanie într-o puternică bază navală („Gibraltarul Orientului"), desfiinţată în 1971. Ocupat de trupe japoneze (1942-1945), separat ad-tiv de Malaysia (1946), S. obţine, în 1959, dreptul la autoguvernare internă. De la 16 sept. 1963, S. este membru al Federaţiei Malaysia, din care se retrage şi se proclamă, la 9 aug. 1965, republică independentă în cadrul Commonwealth-ului. Membru al O.N.U. (21 sept. 1965). Viaţa politică din S. este controlată, din 1959 şi până astăzi, de partidul Acţiunea Populară, liderul acesteia, Lee Kuan Yew, conducând neîntrerupt guvernul între 1959 şi 1990, când îşi desemnează succesorul în persoana lui Goh Chok Tong. S. este puţin afectată de criza economică asiatică. Un aparat de stat paternalist şi autoritar, omniprezent şi omniscient, a asigurat o deplină stabilitate social-politică, iar industrializarea şi modernizarea rapidă şi judicioasă din anii ’80 ai sec. 433 SINGLE Singapore. Vedere generală 20 au creat una dintre cele mai dinamice şi competitive economii ale Asiei, situând S. în fruntea clubului „celor 4 dragoni sud-est asiatici11. La 1 sept. 1999, Sellapan Rama Nathan, neavând contracandidat, este ales preşedinte al ţării. La alegerile legislative anticipate (3 nov. 2001), partidul Acţiunea Populară, la putere de decenii, obţine o răsunătoare victorie, ocupând 82 din cele 84 de locuri parlamentare. Graţie dezvoltării ind., comerciale şi fin. (pr. centru al Asiei de SE), S. (membru fondator, 1967) este astăzi o voce influentă în cadrul Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN). La 12 aug. 2004, Goh Chok Tong cedează funcţia de premier vicepreşedintelui Lee Hsien Loong, fiul fostului premier Lee Kuan Yew. Republică parlamentară. 3. Cap. statului cu acelaşi nume, situată în S ins. S., pe ţărmul str. S., la gura de vărsare a râului Rochor; 3,2 mii. loc. (2000). Aeroport internaţional. Mare centru ind., ban-car-financiar, comercial şi turistic. Piaţă a cauciucului natural, cositorului, mirodeniilor. Două universităţi. Institut politehnic. Bibliotecă (1823). In ultimele decenii oraşul S. s-a transformat într-o metropolă ultramodernă cu câteva imobile care depăşesc cea mai mare cotă naturală a ţării (166 m): OUB Piaza 280 m (66 etaje), OUB Center 280 m (60 etaje), Republic Piaza 280 m (66 etaje), Treasury 238 m (52 etaje). „Zestrea11 turistică tradiţională include: Grădina botanică (fondată în 1859), Templul Virtuţii (budist), ş.a. Muzeul Civilizaţiei Asiatice. Biserica anglicană St. Andrew (1862), templul hindus Mariamman, Moscheea Albă. Oraşul a fost întemeiat, potrivit tradiţiei, în 1160 de către un principe din statul indonezian Srivijaya; a cunoscut o importantă dezvoltare în sec. 13 şi în prima jumătate a sec. următor; distrus de javanezi în 1377. în sec. 15 a fost cucerit şi inclus în Sultanatul de Malacca, până în 1511, când a început să se exercite asupra S. controlul colonialiştilor portughezi, apoi, din 1641 al celor olandezi. în ian. 1819, T.S. Raffles, guvernatorul stăpânirilor engleze din V Sumatrei (1818-1824), şi Compania Britanică a Indiilor de E, au întemeiat la S. o factorie, Iar în 1824 sultanul din Johore a cedat puterii protectoare întregul S. Oraşul întemeiat de Raffles s-a transformat într-un puternic centru comercial britanic al Asiei de ^ SE, înlocuind astfel Penangul. în 1826 S., împreună cu Penang şi Malacca au alcătuit colonia britanică Straits Settlements, a cărui capitală a fost din 1832, formulă colonială menţinută până la cucerirea japoneză (15 febr. 1942). în 1946 S. a devenit capitala coloniei Coroanei britanice, iar în 1965 a statului independent. 4. Str. între ins. S. în N şi arh. Kepulantan (Riau) în S, care uneşte M. Chinei de Sud cu str. Malacca. Lungime: 105 km. Lăţime max.: 16 km. Ad. minimă: 26 m. SINGENETIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre minerale din rocile sedimentare) Care s-a format concomitent cu sedimentele. SINGER [siqger], Isaac Bashevis (1904-1991), scriitor american de expresie idiş, originar din Polonia. Stabilit în S.U.A (1935). Romanele şi nuvelele sale, cele mai multe inspirate din propria sa existenţă, descriu viaţa dramatică din ghetourile evreieşti poloneze şi greutăţile pe care le întâmpinau emigranţii care soseau în America („Familia Mosca11, „Magicianul din Lublin", „Conacul", „Moşia", „Dragoste târzie11). Premiul Nobel pentru literatură (1978). SINGER [sjqger], Isaac Merrltt (1811- 1875), inventator american. Constructor (1851) al unei maşini de cusut perfecţionate, prototip al celei actuale. SINGER, Ivan (n. 1929, Arad), matematician român. M. coresp. al Acad. (1992); cercetător ştiinţific la Institutul de Matematică al Acad. Române. A ţinut cursuri la universităţi din Canada, Germania, Marea Britanie, Olanda, S. U. A. Lucrări în domeniul analizei funcţionale, al teoriei aproximării, al teoriei optimizării, al teoriei laticelor, în analiza idem-potentă; a introdus metode geometrice noi în analiza funcţională; a obţinut primele teoreme de dualitate pentru aproximarea neconvexă. A introdus noţiunile de bază simetrică, bază de tip P şi bază de tip P* în spaţii Banach. SINGH [sir]], Giani Zail (1917- 1994), om politic indian. Membru al partidului Congresul Naţional Indian-Indira (din 1978). Preşedinte al Republicii India (1982-1987). SINGHALEZ, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Populaţie majoritară în Sri Lanka (c. 12 mii.), de origine indo-europeană, care s-a stabilit în ins. Ceylon începând din milen. 2 î. Hr. Mare parte din s. sunt agricultori, iar din punct de vedere religios, sunt adepţi ai budismului Theravada. ♦ Persoană care aparţine acestui popor. 2. Adj. Care aparţine singhalezilor, privitor la singhalezi. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană înrudită cu pali, pe care o vorbesc s. din Sri Lanka. SjNGHEL (< ngr.) s. m. Titlu de onoare acordat călugărilor, inferior protosinghelului; persoană care poartă acest titlu. SINGIDUNUM v. Belgrad. SINGIDAVA, localit. în Dacia, situată, potrivit coordonatelor date de Ptolemeu, în V României. Neidentificată. SINGLE [sjqgl] (cuv. engl.) s. n., adj. 1. (Cameră într-un hotel sau cabină într-un vagon de dormit) pentru o singură persoană. 2. (Disc) single = (disc) care conţine o singură piesă pe fiecare faţă. SINGLET 434 SINGLET (< fr.) s. m. (FIZ.) Linie spectrală unică, produsă prin tranziţia unui sistem cuantic între două niveluri energetice, la care nu poate fi pusă în evidenţă o anumită structură fină de subniveluri. SINGONIE (< gr. syn „împreună" şi gonia „unghi") s. f. Subdiviziune în clasificarea cristalelor după criteriul de simetrie a celulei elementare a cristalului. S. se caracterizează prin raporturile dintre lungimea muchiilor şi mărimile unghiurilor celulei elementare. Există şapte s.: cubică, hexagonală, tetragonală, trigonală, rombică, monoclinică, triclinică. SINGSPIEL (cuv. germ.) [zjr]fpil] s. n. Operă germană de tip popular, cristalizată în sec. 18, în care muzica alternează cu episoade vorbite (printre autori: Johann Adam Hiller, Jiri Antonin Benda şi, mai ales Mozart, cu „Răpirea din serai"). SINGULAR, -Ă (< lat. singularis) adj. 1. Adj. (LINGV.) Număr s. (şi subst., n.) = categorie gramaticală care arată că este vorba de un singur exemplar dintr-o categorie de obiecte, fiinţe etc. 2. Adj. (MAT.) Punct s. = punct al unei suprafeţe (sau al unei curbe) în care planul tangent (sau tangenta) nu este unic determinat(ă). Matrice s. = matrice pătrată al cărei determinant asociat este nul. 3. Adj. Neobişnuit, aparte, deosebit; p. ext. bizar, ciudat. SINGULARITATE (< fr., lat.) s. f. (Rar) Calitatea de a fi singular; p. ext ciudăţenie, bizarerie. SINGULARIZA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) evidenţia, a (se) distinge, a (se) deosebi (printr-o trăsătură puţin obişnuită, ieşită din comun). SjNGUR, -Ă (lat. singulus) adj. 1. Neînsoţit de altcineva, fără nimeni alături. ♦ Retras, singuratic, solitar. 2. Cu forţe proprii, fără ajutorul, amestecul altuia; din proprie iniţiativă. 3. (Precedând^ substantivul) Numai unul, unic. ♦ (în construcţii negative) Nici un. ♦ (Determinând de obicei un subiect exprimat prin pronume) Numai, doar, exclusiv. 4. în persoană, personal, însumi (însuţi etc.). SINGURATIC, -Ă (< singur) adj. (Despre fiinţe) Care trăieşte izolat, departe de alte fiinţe, de societate; retras. ♦ (Despre lucruri, aşezări omeneşti) Care se află departe de alte lucruri, de alte aşezări; izolat, retras, solitar; p. ext liniştit. SINGURĂTATE (< singur) s. f. Faptul de a fi singur, starea celui care trăieşte singuratic; spec. izolare morală. ♦ Loc unde nu se află vieţuitoare (mai ales oameni); pustietate; p. ext izolare. SINGURENI, com. în jud. Giurgiu, situată în C. Găvanu-Burdea, pe cursul inf. al râului Neajlov; 3 205 loc. (2005). Nod rutier. Spital (1910), în satul^ S. Centru viticol şi de vini-ficaţie. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. S. a făcut parte din jud. Ilfov. în satul S. se află biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1854). Bisericile Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (prima jumătate a sec. 18) şi Sf. loan Botezătorul (1856), în satele Stejaru şi Crânguri. SINGUROV (SUNGUROV), Mihail (sec. 19), arhitect şi inginer rus. Stabilit la laşi în 1832; profesor de inginerie la Academia Mihăileană. A realizat „Obeliscul leilor" de la Copou şi a reconstruit în stil neoclasic palatul domnesc şi palatul Mihail Sturdza din laşi. SINHUA (XINHUA) v. China Nouă. SINIAVSKI, Andrei Donatovici (pseudonimul lui Abram Terţ) (1925- 1997), scriitor şi critic literar rus. Stabilit la Paris (1973). A publicat în Occident scrierile sale, într-o manieră grotesco-satirică privind fenomenele sociale şi psihologice ale statului totalitar („Judecata continuă", „Preferaţii"). Pentru publicarea în Occident, S. a fost condamnat (1966), împreună cu scriitorul rus luli M. Daniel (1925-1988). în cartea de memorii („O voce din cor"), înfăţişează viaţa sa trăită în lagăr timp de şase ani. A mai publicat un roman autobiografic („Noapte bună") şi eseul „Plimbări cu Puşkin". Redactor al revistei „Sintaksis", apărută la Paris (din 1978). SIN|E (< tc.) s. f. 1. Tavă mare şi rotundă de metal, folosită pentru copt plăcinte sau pentru servit la masă. 2. Masă ţărănească de lemn, rotundă şi joasă, cu trei picioare. SINING v. Xining. SINISTRAT, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care a suferit pagube mari de pe urma unei calamităţi (incendiu, inundaţie, război etc.). SINjSTRU, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care provoacă spaimă, groază; groaznic, înspăimântător; oribil. ♦ Funest. 2. S. n. (Rar) Calamitate, dezastru care provoacă pagube însemnate. 3. Realizarea în asigurări a riscului asigurat (ex. dauna la bunuri, decesul, invaliditatea la persoane). SINKIANG UIQUR v. Xinjiang Uigur. SINN Ff=IN (< cuv. gaelic „Noi înşine"), mişcare republicană naţionalistă irlandeză. A preluat tradiţia fenianilor, organizându-se în 1902. S-a radicalizat în preajma Primului Război Mondial, organizând insurecţia de Paşti din 1916. A pus bazele partidului Fianna Fâil (1926). Prin înăsprirea luptei împotriva britanicilor a devenit, după 1980, aripa politică a IRA. După ruptura între autorităţi şi IRA, din 1996, a căpătat o poziţie dificilă în viaţa politică irlandeză. SINOD (< sl.; din gr. synodos „adunare") s. n. 1. Adunare de ierarhi care constituie forul suprem al Bisericii (sau al unei eparhii) ortodoxe şi care se întruneşte periodic pentru a rezolva probleme de administraţie bisericească. 2. Adunare episcopală care se convoacă pentru a hotărî în chestiuni de dogmă, de morală şi de administraţie bisericească; sobor; (la catolici) conciliu. ♦ S. ecumenic = adunare episcopală pe întreaga Biserică creştină, înainte de divizarea acesteia pe confesiuni. Biserica ortodoxă recunoaşte şapte s. e.: Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol (553), Constantinopol (680-681), Niceea (787). Biserica romano-catolică numără încă 14 s. e. ţinute numai cu episcopii săi. Ultimul, Vatican II (1962). SINODAL, -A (< fr.) adj. Care aparţine sinodului, privitor la sinod. Care emană de la un sinod, care face parte dintr-un sinod; sinodic (2). SINODIC, -Ă (< fr.) adj. 1. Refe-ritor la intervalul de timp după care se repetă aceeaşi poziţie relativă a Pământului, a Soarelui, a unei planete (sau a Lunii). -0- Lună s. v. lună. 2. Sinodal. SINOIE 1. Liman marin (fost golf de mare), situat în E Dobrogei, în cadrul complexului lagunar Razim; 171,5 km2; ad. max.: 1,6 m; voi.: 210,7 mii. m3. Despărţit de lacurile Zmeica şi Goloviţa prin Grindul Lupilor, care barează alimentarea lui cu ape dulci aduse în lacul Razim de canalele Dranov şi Dunavăţ din braţul Sfântu Gheorghe al Dunării. Din această cauză, lacul S. prezintă o concentraţie mai mare de săruri (16-18 g/l). Lacul S. comunică cu Marea Neagră prin intermediul gurii Periboina din grindul Chituc, fapt ce-i măreşte gradul de salinitate. Pe malul SV al lacului S. se află ruinele cetăţii Histria. Inclus, împreună cu grindurile care îl mărginesc, în Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. 2. Sat în com. Mihai Viteazul (jud. Constanţa) în apropierea căruia, pe malurile lacurilor Sinoie şi Zmeica, s-au descoperit vestigii aparţinând mai multor aşezări antice, geto-da-cice, greceşti şi romane. 435 SINTERIZARE SINOLOG (< fr. {i}) s. m. Specialist în sinologie. SINOLOGE (< lat. Sina „China" + gr. logos „studiu") s. f. Disciplină care are ca obiect de studiu lumea chineză în general. în particular, specialistul în s. cercetează mitologia, istoria, gândirea, literatura sau religiile Chinei, condiţia fundamentală fiind competenţa lingvistică (în special accesul la texte în limba chineză veche), iar obiectivul urmărit este traducerea unor asemenea texte în limba maternă sau într-o limbă de circulaţie internaţională, comentarea şi popularizarea lor. SINONIM, -Ă (< fr.; {s} sin- + gr. onoma „nume") s. n., adj. 1. S. n. Element lingvistic (cuvânt, afix, formă flexionară sau construcţie sintactică) echivalent ca sens cu altul. 2. Adj. (Despre cuvinte, afixe, expresii etc.) Care are (aproape) acelaşi înţeles cu altul. ♦ P. gener. Asemănător, similar; identic; corespunzător. SINONIMIC, -Ă (< fr. {i» adj., s. f. 1. Adj. Referitor la sinonime sau la sinonimie, care aparţine sinonimelor sau sinonimiei. -0- Derivaţie s. = procedeu stilistic potrivit căruia două sau mai multe cuvinte din aceeaşi sferă semantică ajung să desemneze, pe plan figurat, acelaşi lucru. 2. S. f. Totalitatea sinonimelor unei limbi; sistemul de sinonime al unei limbi. SINONIMIE (< fr., lat. de la gr. synonimus „acelaşi nume") s. f. însuşire pe care o au unele cuvinte, expresii etc. de a fi sinonime cu altele; posibilitatea înlocuirii unui cuvânt, a unei expresii etc. prin sinonimul lor. ♦ P. gener. Asemănare, similitudine; identitate; corespondenţă. SINOP (SINOPE), oraş în N Turciei, port la Marea Neagră, situat pe ţărmul pen. Boztepe; 30,5 mii loc. (2000). Centrul ad-tiv al prov. („iller") omonime. Reparaţii navale. Expl. şi prelucr. lemnului. Piaţă agricolă. Export de tutun, lemn şi fructe. Ruinele unei fortificaţii bizantine. Moscheea Aladin Cami (1214). Mausoleul de aici (sec. 15), capodoperă a artei turceşti, aparţine conducătorului Izzedin Isfendiyar (m. 1443), care a întreţinut interesante rejaţii cu domnul Mircea cel Bătrân al Jării Româneşti. întemeiat în c. 630 î-Hr. de milesieni, a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în sec. 2-1 î.Hr., când a fost capitală a Regatului Pont. Cucerit de romani în 70 î.Hr., în anul 63 Î.Hr. a devenit colonia romană cu numele Julia Felix. Până în 1204 s-a aflat în componenţa Imperiului Bizantin; după o scurtă stăpânire a basileului din Trapezunt (1204-1214), a fost cucerit de către turcii selgiucizi, făcând parte, între 1214 şi 1307, din Sultanatul de Konya (Rum). La sfârşitul sec. 14 a fost cucerit de sultanul Baiazid I, apoi de Timur cel Şchiop (începutul sec. 15), la mijlocul sec. 15 a intrat definitiv în componenţa Imperiului Otoman. în cadrul Războiului Crimeei (1853-1856), aici, la 30 nov. 1853, escadra rusă, condusă de amiralul Nahimov, a înfrânt şi scufundat flota turcă. SINOPOLI, Giuseppe (1947-2001), compozitor şi dirijor italian. Prof. de muzică contemporană şi electronică. Se impune ca dirijor de muzică simfonică, dar excelează mai ales în operă. Creaţie pentru orchestră, operă, muzică de cameră. SINOPTIC, -Ă (< fr., gr. synoptikos „care se vede dintr-o singură privire") adj. 1. (Despre tabele, rubrici) Care permite să se vadă dintr-o privire diferitele părţi ale unui tot. 2. Meteorologie s. = ramură a meteorologiei care se ocupă cu studiul legilor circulaţiei generale a atmosferei, al factorilor care determină timpul şi care elaborează metodele de prognozare a timpului. 3. Evanghelii sinoptice = primele trei evanghelii canonice (ale lui Matei, Marcu şi Luca), foarte asemănătoare între ele, fapt explicat prin „teoria celor două izvoare": Matei şi Luca au avut ca sursă de inspiraţie textul lui Marcu; cei trei au folosit şi un „izvor oral", de unde au preluat cuvântările lui lisus. SINOSTOZĂ (< fr. {i>; {s} sin- + gr. osteon „os") s. f. Fuziunea (patologică sau chirurgicală de necesitate) a două oase care normal există şi funcţionează separat şi bine individualizate. SINO-TIBETANE adj. Limbi ~ = familie de limbi vorbite în Asia şi cuprinzând două mari ramuri: thai chineză sau thino-siameză (limba chineză şi grupul thai) şi tibeto-bir-mană (limbi vorbite în Tibet, Nepal, NE Indiei, E Bangladeshului şi în Uniunea Myanmar). Sin. chino-tibetane. SINOVIAL, -Ă (< fr.) adj. (ANAT.) Care se referă la componenta internă a capsulei articulare; membrana s. are rol protector şi secretă sinovie. Articulaţie s. = articulaţie cu mobilitate mare, căptuşită cu o membrană s.; oasele care o formează sunt prinse între ele prin ligamente. SINOVjE (< fr., lat.) s. f. (ANAT.) Lichid incolor, transparent, prezent în cavitatea sinovială, care asigură buna funcţionare a articulaţiilor. Sin. lichid sinovial. SINOV|TĂ (< fr.) s. f. Inflamaţie acută sau cronică a membranei sino-viale; provoacă dureri şi împiedică funcţionarea articulaţiei respective. SINOWATZ [sinovaţs], Fred (n. 1929), om politic austriac. Vicepreşedinte (1981-1983) şi preşedinte (din 1983) al Partidului Socialist. Cancelar federal (1983-1986). SINTACTIC, -Ă (< ngr.) adj. Pri-vitor la sintaxă, care aparţine sintaxei, de sintaxă. SINTAGMĂ (< fr. {i}; {s} syntagma „grup organizat") s. f. (LINGV.) Unitate semantică-sintactică stabilă, formată dintr-un grup de două sau de mai multe cuvinte între care există raporturi de subordonare, uneori într-un anumit context exprimă una şi aceeaşi noţiune. în plan gramatical se identifică cu un cuvânt compus din elemente distincte, cu o locuţiune sau cu o parte de propoziţie. SINTAXĂ (< fr.; {s} + gr. taxis „ordine") s. f. 1. (LINGV.) Parte a gramaticii care studiază funcţiile cuvintelor şi ale propoziţiilor în vorbire şi care stabileşte regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în frază. 2. (LIT.) S. poetică = ansamblu de procedee stilistice (repetiţia, interogaţia şi invocaţia retorică, antiteza etc.) care, uzând de topica propoziţiei şi a frazei, sporesc expresivitatea iimbii literare. 3. (LOG.) Parte a logicii simbolice, respectiv a semioticii, constituind expunerea derivării expresiilor logice; ia în considerare exclusiv regulile de formare şi de transformare a expresiilor, făcând abstracţie de orice interpretare a lor. SINTAXONOMjE (< gr. sin + taxis + nomos), s.f. Taxonomia comunităţilor vegetale sau animale. Principalele unităţi sintaxonomice ordonate ierarhic sunt: asociaţia, alianţa, ordinul şi clasa. încadrarea în aceste unităţi se realizează pe baza speciilor caracteristice şi diferenţiale. Sin. cenota-xonomie, clasificare fito/zoo geografică. SINTEA MARE, com. în jud. Arad, situată în S C. Crişurilor, pe dr. văii Crişului Alb şi pe râul Teuz; 3 698 loc. (2005). Nod rutier. Satul S.M. apare menţionat documentar în 1337, iar satul Adea în 1202. Zonă de interes cinegetic (în arealul satului Adea). SINTEAZE s. f. pl. (BIOCHIM.) Enzime care catalizează unele procese de sinteză din organism. SINTERIZA (cf. germ. sinter) vb. I tranz. A efectua operaţia de sinte-rizare. SINTERIZARE (< sinteriza) s. f. Fenomen de lipire a pulberilor metalice, ceramice etc. în urma încălzirii şi presării lor. ♦ Operaţie de realizare a unor piese prin încălzirea unor pulberi (la o temperatură inferioară temperaturii de topire a cel puţin unuia dintre componenţi) şi presarea lor în forme speciale; concre-ţionare (1). SINTETIC 436 SINTETIC, -Ă (< fr.) adj. 1. Care ţine de sinteză, privitor la sinteză; obţinut prin sinteză. -0- Spirit s. = spirit care face uşor sinteza lucrurilor, care operează cu precădere prin sinteză. Limbă s. = limbă flexionară în care raporturile gramaticale se exprimă de obicei prin adăugarea de afixe la tema cuvintelor (de ex. latina, germana, rusa şi alte limbi indo-europene). 2. (Despre compuşi chimici) Care se obţin pe cale artificială (prin sinteză chimică). SINTETIZA (< fr.) vb. I tranz. A face o sinteză, a lega, a uni prin sinteză. SINTEZĂ (< fr.; (s> sin- + gr. thesis „aşezare") s. f. 1. (FILOZ.; în corelaţie cu analiză) Metodă generală, materială (naturală, artificială etc.) sau mintală (psihologică, logică) de reunire într-un tot a elementelor date la început în mod separat (uneori rezultate dintr-o analiză prealabilă). ♦ Unitate dialectică între laturi, tendinţe etc. contrare. ♦ (La Hegel) Moment final al triadei teză-anti-teză-sinteză; reprezintă fuziunea tezei şi a antitezei într-o unitate superioară. + Concr. Lucrare, operă care abordează datele esenţiale ale unei probleme, ale unei discipline etc. 2. S. chimică = operaţie prin care se obţine un compus chimic pornind de la elementele chimice componente sau de la compuşi mai simpli. SINT-NIKLAAS (în fr.: Saint-Nicolas), oraş în N Belgiei, la 21 km SV de Antwerpen; 68,7 mii loc. (2003). Nod feroviar. Piaţă agricolă. Centru comercial şi turistic. Ind. textilă. Muzeu cu exponate aparţinând lui Gerardus Mercator. Bisericile Sint-Niklaas (sec. 16, restaurată şi completată în 1696 şi renovată în 1900) şi Notre Dame (1844); Primăria Veche (1663), în stil flamand, azi Curtea de Apel; Primăria Nouă (1876); castelul Walburg (sec. 16). Oraş din 1513. Mistuit în mare parte de incendiul din 1690. SINTONIE (< fr., engl.; {s} sin- + gr. tonos „tensiune") s. f. 1. Egalitate a frecvenţelor de oscilaţie ale mai multor sisteme fizice oscilante; acord (3). 2. Caracteristică temperamentală care constă în capacitatea de adaptare afectivă la mediul ambiant. SINTONIZA (< fr., engl.) vb. I tranz. A realiza o sintonie; a acorda (3). SINUCIDE (< sine + ucide, după fr. suicidet) vb. lll refl. A-şi lua singur viaţa; a se omorî. SINUCIDERE s.f. Provocarea intenţionată a propriei morţi; în unele religii, s. este considerată jertfă de sine (la azteci); budismul o respinge, iar în creştinism este păcat de moarte. SINUCIGAŞ, -A (< sine + ucigaş, după fr. suicide) s. m. şi f. Persoană care şi-a luat (sau a făcut tentativa de a-şi lua) singură viaţa. SINUIJU [sinîidju], oraş în NV R.P.D. Coreene, port pe fl. Amnok-kang, la graniţa cu China; 326 mii loc. (1993). Nod feroviar. Ind. chimică, a cimentului, de prelucr. a lemnului, textilă, alim., a celulozei şi hârtiei; constr. de maşini. SINULESCU, Benone (n. 1937, Siriu, jud. Buzău), cântăreţ român de muzică populară, romanţe, muzică etno. Vocea cald vibrată, cu un timbru tenoral foarte deschis şi melodica de largă respiraţie lirică a creaţiilor sale reprezentative pentru zona Siriului l-au consacrat între vedetele scenei folclorice. SINUOS, -OASĂ (< fr.; cf. lat. sinus „îndoitură") adj. Care are o linie şerpuitoare; cotit. ♦ Fig. (Despre firea, caracterul oamenilor) Şovăielnic, nehotărât, schimbător; cu reticenţe. SINUOZITATE (< fr.) s. f. Cotitură, curbură, curbă. SjNUS (< fr., lat.) s. n. I. (ANAT.) 1. Cavitate neregulată în grosimea unui os cranian (ex. sinusurile feţei: s. frontal, s. sfenoidal, s. maxilar, s. etmoidal). 2. Canal dilatat cu rol de colector al sângelui venos din reg. respectivă (s. venos). -O S. carotidian = porţiune dilatată a arterei carotide primitive, situată la nivelul bifurcării sale, bogată în preso- şi chemo-re-ceptori. S. c. menţine constantă presiunea sangvină. II. (MAT.) Funcţie trigonometrică având ca domeniu de definiţie mărimea unghiurilor, cu valori numere reale, egală cu ordonata punctului de pe cercul centrat în origine, de rază egală cu unitatea, a cărui rază vectoare formează cu axa absciselor un unghi egal cu unghiul dat. Se notează sin x. -O S. hiperbolic = funcţie egală cu semidiferenţa dintre funcţia exponenţială ex şi funcţia exponenţială e_x. SINUSOIDAL, -A (< fr.) adj. Care aparţine sinusoidei, privitor la sinusoidă; care are formă de sinusoidă; armonic (1). SINUSOIDĂ (< fr.) s. f. (MAT.) Graficul funcţiei sin x într-un sistem de coordonate ortogonale. SINUZAL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la sinus (I), care aparţine sinusului. SINUZjTĂ (< fr.) s. f. Inflamaţie acută sau cronică a mucoasei (uneori şi a peretelui osos) sinusurilor paranazale (cavităţile anexe ale foselor nazale) (s. maxilară, s. frontală), a sinusului sfenoidal (sfenoidită), sinusului etmoidal (etmoidită). S. acută se manifestă prin scurgere nazală, alterare a stării generale cu oboseală şi febră, dureri locale. Poate afecta un sinus izolat sau ansamblul sinusurilor. Netratată, poate da complicaţii grave. SION, colină fortificată din vechiul Ierusalim; sinonim biblic al Ierusalimului. Cucerită de regele David, care şi-a instalat aici reşedinţa. SION [sio] (germ. SITTEN [ziton]), oraş în SV Elveţiei, centrul ad-tiv al cantonului Valais, situat pe fl. Ron, la 80 km S de Berna; 27,1 mii loc. (2000). Piaţă pentru flori, fructe şi vin. Ind. electrotehnică, de prelucr. a lemnului şi a tutunului, textilă şi alim. Muzeu de istorie adăpostit în castelul Vaiere. Staţiune climaterică şi centru turistic. Bisericile Notre Dame de Vaiere (1055) şi Saint-Theodule (1516). Ruinele castelului Tourbillon (sec. 13); catedrala gotică Notre Dame du Glarier (sec. 15); Primăria (1660); casa Supersaxo (1505); Turnul Sionului, azi Muzeu de arte frumoase. Cunoscut în timpul Imperiului Roman cu numele Sedunum. Sediul unei episcopii din sec 6. Capitala comitatului Vallese (din 979). SION, George (1822-1892, n. Mamorniţa, azi în Ucraina), scriitor român. Acad. (1868). Secretar general al Societăţii Academice Române (1876-1879) şi vicepreşedinte al Acad. (1879-1880). Bogată activitate publicistică pe teme politice, sociale, economice, culturale. Memorialistică („Suvenire contimpurane"), relevând remarcabile calităţi de evocator, şi impresii de călătorie („Peregrinagiu la Neamţ"); traduceri din Voltaire, Moliere, Lamartine ş.a. SION|SM (< fr. {i}; {s} n. pr. Sion sinonim biblic al Ierusalimului) s. n. Mişcare politică şi religioasă, cu caracter naţionalist, apărută în rândurile evreilor din ţările europene la sfârşitul sec. 19 (şi extinsă apoi şi în America), având drept scop întemeierea unui stat evreiesc pe terit. Palestinei, realizat în 1948. Termenul a fost folosit prima dată în 1890 de publicistul Nathan Birnbaum şi a fost adoptat de mişcarea sionistă la primul ei congres mondial din aug. 1897 de la Basel, din iniţiativa lui Th. Herzl. SIONIST, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Partizan al sionismului. 2. Adj. Care se referă la sionism, care aparţine sionismului. SIOUX [su:z] (< fr.) subst. Uniune de triburi amerindiene, aparţinând 437 ŞIRET familiei de limbi hakasioux; populau ţinutul dintre fl. Mississippi, Missouri şi m-ţii Stâncoşi. Se estimează că azi mai trăiesc c. 75 000 s., marea majoritate în rezervaţii din statele Dakota de N şi de S, Montana şi Nebraska din S.U.A. SjPET (< tc.) s. n. Cufăr de lemn cu capac boltit (uneori bogat ornamentat) şi ferecat cu benzi metalice, în care se păstrează haine şi obiecte de valoare. SIPHONAPTERE, s.f. pl. Ordin de insecte cu metamorfoză completă, aptere, din care fac parte diverse specii de purice. SIPJCĂ (cf. sl. sipuku „trandafir") s. f. Numele unor plante din familia dipsa-cacee. 1. Plantă erbacee bienală, înaltă de 30-100 cm, cu tulpina şi frunzele păroase şi flori albe-albăstrui, dispuse în capitule (Cephalaria trans-silvanica). 2. Plantă erbacee perenă, înaltă de 50-95 cm, cu flori alb-găl-bui, dispuse în capitule (Scabiosa orchroleuca). SIQUEIROS [sikeros], David Alfaro (1896-1974), pictor şi grafician mexican. Participant la Revoluţia mexicană (1911-1918) şi la Războiul civil din Spania (1936-1939). Militant comunist, a fost acuzat de participare la un atentat împotriva lui Troţki. în anii ’20 ai sec. 20 teoretician al artei, care în concepţia sa trebuia să fie naţională şi populară. Lucrările sale sunt vaste compoziţii murale, cu tematică revoluţionară, influenţate de arta precolumbiană („Noua democraţie", „Alegoria egalităţii dintre rase", „Moarte cotropitorilor", „Comunitatea umană în America Latină"). Foloseşte cu îndrăzneală racursiurile, obţinând efecte patetice. SIR [se:] (cuv. engl.) s. m. 1. (în Marea Britanie) Titlu care precedă prenumele cavalerilor şi al baronilor; persoană având acest titlu. 2. (în ţările de limbă engleză) Termen de adresare corespunzător lui „domnule". SIRACUSA, oraş în SE Siciliei, pe ţărmul M. Ionice, la 209 km SE de Palermo; 122,8 mii loc. (2003). Port comercial. Nod feroviar. Piaţă agricolă pentru cereale, vin, măsline ş.a. Ind. cimentului, chimică, textilă, a hârtiei, de prelucr. a lemnului şi alim. Pescuit. Staţiune balneară. Turism. Muzeu de arheologie. Monumente: teatrul grec (sec. 4 î.Hr.), templul lui Apolo (sec. 6 î.Hr.), ruinele amfiteatrului roman (sec. 2 d.Hr.), catacombele creştine (sec. 4-6); catedrală (sec. 7, restaurată în sec. 17-18), biserica San . Filippo Neri (1652- 1770), palatele Chiaramonte, Nava şi Abela (toate din sec. 14), Lanza (sec. 15), Episcopal (1618-1751) şi al Senatului (1633); castelul Maniace (sec. 13). Oraş-stat (polis) întemeiat în anul 734 î.Hr. pe ţărmul estic al Siciliei de coloniştii greci din Corint. Unul dintre cele mai importante oraşe din Grecia Mare (în sec. 6-5 Î.Hr.), reuşind să respingă o forţă de invazie ateniană (415^13 î.Hr.) şi să cunoască o dezvoltare deosebită în timpul domniei lui Dionysios cel Bătrân (405-367 î.Hr.). Cucerit de romani după un memorabil asediu (213-212 î.Hr.). A cunoscut ocupaţia ostrogoţilor (sfârşitul sec. 5), bizantinilor (din 535), arabilor (din 878), iar din 1085 pe cea a normanzilor. Istoria medievală a oraşului se confundă cu cea a ins. Sicilia. Ş. a avut de suferit de pe urma a două cutremure de pământ (1542 şi 1693), precum şi a unei epidemii de ciumă (1729). SjRE (< fr.) s. m. Titlu de adresare către un cap încoronat (împărat sau rege). SIREAP, -Ă (< sl) adj. (Despre cai) Greu de stăpânit, iute; sălbatic. SIRENĂ (< fr., it., lat.) s. f. I. (în mitologia greacă) Făptură fabuloasă închipuită ca o femeie cu picioare şi aripi de pasăre (reprezentarea s. ca femeie cu coadă de peşte e mai târzie). Prin cântecul lor fermecat, s. atrăgeau pe corăbieri, în locuri primejdioase, unde corăbiile lor se sfărâmau de ţărmul stâncos al ins. De cântecul lor magic au scăpat doar argonauţii, care, avându-l pe Orfeu, n-au auzit decât cântecul acestuia, şi echipajul lui Ulise, pentru că marinarii şi-au astupat urechile cu ceară. ♦ (Fam.) Femeie seducătoare. II. (TEHN.) Aparat pentru emiterea unor vibraţii sonore (sau ultrasonore) de mare intensitate şi de frecvenţă constantă sau reglabilă între anumite limite, utilizat pentru atragerea atenţiei în caz de pericol. SIRENIEN1 (< fr.) s. m. pl. Ordin de mamifere placentare acvatice ierbivore (Sirenia), cu corpul în formă de torpilă, buza superioară foarte dezvoltată, coada dispusă în plan orizontal şi membrele anterioare (cele posterioare lipsesc) transformate în lopeţi înotătoare cu articulaţia de la cot mobilă. Cuprinde două familii actuale, Trichechide, în care sunt incluşi iamantinii şi Dugongide, cu o singură specie, dugongul, exclusiv marin, întâlnit din Marea Roşie şi până în mările din Extremul Orient şi apele litorale ale Australiei de N. Vaca de mare a lui Steller, dintr-o familie înrudită, întâlnită până în sec. 18 în str. Behring, a dispărut din fauna Globului ca urmare a vânării excesive. ŞIRET 1. Culmea Şiretului, zonă deluroasă în E pod. Sucevei (parte componentă a acestuia), alcătuită din numeroase masive înalte (peste 500 m alt.) care se succed pe direcţie NV-SE, sub forma unei culmi prelungi, în imediata apropiere a văii Şiretului (pe stg. acesteia). Este o reg. bine individualizată între culoarul Şiretului (la V) şi C. Moldovei (la E), extinsă pe c. 130 km lungime (de la graniţa cu Ucraina în N şi până în dreptul municipiului Roman în S) şi c. 20 km lăţime max. (în dreptul oraşului Hârlău). Alcătuită predominant din depozite sarmaţiene (marne argiloase, gresii, argile, nisipuri ş.a.); această zonă deluroasă se prezintă sub forma unei alternanţe de masive (bine împădurite) cu şei largi (intens populate), cum sunt: dealul Bour, şaua Lozna, dealul Hăpăi, şaua Bucecea, dealurile Vorona, şaua Vo-rona, Dealu Mare, şaua Ruginoasa, colinele Ruginoasa-Strunga, şaua Strunga. Alt. max. este de 587 m (dealul Tudora). Structura monoclinală a straturilor şi comportarea diferită a rocilor faţă de agenţii modelatori externi au determinat orientarea şi înclinarea culmilor pe direcţie NV-SE, precum şi apariţia unor platouri structurale largi, a cuestelor şi a abrupturilor. 2. Râu în E României, cu direcţie generală de curgere NNV-SSE, afl. al Dunării la S de Galaţi; 706 km, din care 559 km pe terit. României; supr. bazinului hidrografic: 44 835 km% din care 42 890 km2 pe terit. României (cel mai mare bazin hidrografic din ţară, care ocupă 18,8% din supr. României, având o dezvoltare asimetrică). Izv. din Carpaţii Păduroşi (Ucraina), de sub vf. Lungu, de la 1 238 m alt. şi, după ce îşi croieşte o vale transversală, tipic montană, cu pantă medie de c. 10%o, intră în România în amonte de oraşul Şiret, de unde începe să aibă o vale largă, cu aspect de culoar, cu o pantă medie de 0,60%o, colectând majoritatea râurilor care coboară de pe pantele estice ale Carpaţilor Orientali. Drenează mai întâi partea de E a pod. Sucevei, în cadrul căruia valea sa (adâncită cu peste 150 m faţă de nivelul general al podişului) separă pod. Dragomirnei şi pod. Fălticenilor (situate la V de Şiret) de culmea Şiretului (situată la E, la contactul cu C. Moldovei). Formează apoi limita dintre Subcarpaţi (la V) şi pod. Central Moldovenesc şi colinele Tutovei (la E), printr-o luncă largă, iar la Cosmeşti (jud. Vrancea) intră în C. Română (mai precis în compartimentul acesteia numit C. Şiretului Inferior), unde are un curs leneş, foarte meandrat şi o luncă de SIREŢEL 438 c. 40 km lăţime. Debitul mediu mul-tianual în cursul superior este de 12,7m3/s, în cel mijlociu de 40-70 m3/s, iar la vărsare de 230 m3/s (cel mai mare debit lichid dintre râurile interioare ale ţării; locul 2 după debitul Dunării). Debitul mediu solid este de c. 21 mii. tone/an. Pe valea S. au fost construite mai multe lacuri de acumulare, cu scop hidroenergetic, ale căror ape pun în mişcare turbinele hidrocentralelor de la Bucecea (1,2 MW, 1981), Galbeni (29,15 MW,1983), Răcăciuni (45 MW, 1985), Bereşti (43,5 MW, 1986), Călimăneşti (44 MW, 1995). Pe malurile şi în lunca S. se află oraşele Şiret, Paşcani şi Mărăşeşti. Afl. pr.: Suceava, Moldova, Bistriţa, Trotuş, Putna, Râmnic, Buzău (pe dreapta) şi Bârlad şi Geru (pe stânga). în Antic, s-a numit Seretos. 3. Culoarul Şiretului, denumirea sub care mai este cunoscută valea Şiretului între graniţa României cu * Ucraina (în amonte de oraşul Şiret) în N şi confl. râului Şiret cu Dunărea în S. Situat între unităţi fizico-geografice distincte, culoarul Şiretului se caracterizează prin lăţimi variabile (de la 2-3 km în cursul superior, 4-18 km în zona mijlocie şi c. 40 km în zona de vărsare) şi printr-o accentuată asimetrie, cu versanţi mai înalţi şi abrupţi pe partea stângă şi o largă desfăşurare a luncilor şi teraselor pe dreapta văii. în perimetrul com. Răcăciuni se constată o îngustare puternică a văii-culoar (din cauza unui orizont dur de cinerite andezitice care rezistă la eroziune), ajungând la c. 2,5 km lăţime, pe care George Vâlsan a denumit-o „defileu", iar alţi geografi i-au atribuit numele de „Poarta de la Răcăciuni11. în cadrul C.S., albia minoră a Şiretului este sculptată în aluviuni şi prezintă numeroase mean-drări (în special în aval de confluenţa cu Zăbrăuţul, de unde panta râului se atenuează foarte mult, până la 0,25%o), iar lunca este dominată de grinduri, belciuge, bălţi, sectoare mlăştinoase şi mici cursuri paralele ale unor braţe părăsite, numite local Sireţele. Lunca Şiretului se continuă cu câmpurile de terase (ajungând în porţiunea dintre Bacău şi Roman la opt terase în total). Diferenţele de altitudine între luncă şi versanţi sunt mai mari pe partea stângă a văii. Versantul stâng al văii Şiretului este puternic înclinat şi are aspect de cuestă, fiind afectat de intense procese de alunecare şi de eroziune torenţială. 4. Oraş în jud. Suceava, situat în extremitatea NE a României, în N pod. Dragomirnei, pe dr. râului Şiret, la 5 km S de graniţa cu Ucraina; 9 396 loc. (2005). Staţie de c.f. Nod rutier. Punct de frontieră (vamă). Fabrici de confecţii, covoare pluşate, brânzeturi şi de produse de panificaţie. Vechi oraş moldovenesc, menţionat documentar ca târg la 15 iun. 1340, iar într-un document din 1345 apare consemnat ca aşezare de misionari franciscani. între 1365 şi 1388 a fost reşed. domnească (cap. Moldovei). în 1388, domnul Petru I (Muşat) a mutat cap. Moldovei de la S. la Suceava. La 9 mart. 1371, S. a devenit sediul unei episcopii catolice, primind atributul de civitas (atunci avea două cetăţi: una pe dealul Ruina şi alta pe dealul Sasca). în Ev. Med. a fost un însemnat centru comercial şi punct de vamă pe drumul care venea dinspre Lvov spre Marea Neagră. Consemnat din nou ca târg în 1759, îşi menţine acest statut şi în timpul ocupaţiei habsbur-gice (1775-1918) a nordului Moldovei, perioadă în care a avut funcţii comerciale şi meşteşugăreşti slab dezvoltate, cunoscând o activitate economico-socială mai accentuată abia în a doua jumătate a sec. 20. în prezent, oraşul S. are în subordine ad-tivă 2 localit. componente: Mănăstioara şi Pădureni. Monumente: ruinele cetăţii voievodului Sas de pe dealul Sasca; biserica Sf. Treime (16,50 m lungime şi 11 m lăţime), ctitorie atribuită de unii cercetători voievodului Sas (c. 1354-c. 1363), iar de alţii, domnului Petru I (Muşat) (c. 1375-c. 1391). Monument de arhitectură. Este prima biserică de plan triconic din Moldova, construită din piatră brută, iar pereţii exteriori sunt împodobiţi cu discuri de ceramică smălţuită policromă. Iniţial a fost lipsită de pictură. Reparată în 1873 şi restaurată în anii 1937-1940, biserica Sf. Treime păstrează un iconostas din 1841. Zvoniţa (clopotniţa) bisericii Sf. Treime a fost construită în sec. 18; Biserica catolică francis-cană cu hramul Maica Domnului (ante 1371), în cadrul căreia şi-a stabilit sediul (1371-1435) episcopia catolică; Biserica Sf. loan Botezătorul, ctitorie din anii 1672-1674 a domnului Ştefan Petriceicu, zidită pe locul unei biserici construită înainte de anul 1384 şi rămasă în ruină după anul 1646. Biserica Sf. loan Botezătorul are un pridvor adăugat în anul 1800 şi turn-clopotniţă pe pridvor ridicat în 1831; clădirea fostei Primării (1826), azi policlinică; han (sfârşitul sec. 19). în oraş a existat o biserică armenească zidită înainte de anul 1507 şi dărâmată în 1551 din ordinul lui Ştefan Rareş. în localit. componentă Mănăstioara se află biserica Sf. Onufrie a schitului omonim, zidită în jurul anului 1617, reclădită în 1673 şi restaurată în anii 1899 şi 1921. SIREŢEL, com. în jud. laşi, situată la poalele dealului Mare, pe râul Sireţel; 4 143 loc. (2005). Expl. de gresii şi de lemn. Moară. Satul S. apare menţionat documentar în 1436. SIREŢELE v. Şiret (3). SIRIA, Republica Arabă Siriană (AI-JumhurTyah al-‘Arabîyah as-Surîyah), stat în Asia de Sud-Vest (Orientul Apropiat), cu ieşire la M.Mediterană; 185 180 km2; 18,4 mii. loc. (2005). Limba oficială: araba. Religia: islamism (sunniţi — 74%, alawiţi/şiiţi, druzi, ismailiţi — 16%) 90%, creştinism c. 10%, mozaism. Capitala: Damasc/ Dimashq, Esh Sham. Oraşe pr.: Halab/Alep, Homs, AI-LădhiqTyah/ Latakia, Hamăh, Al-Qâmishfi. Este împărţit în 13 districte şi o municipalitate (Capitala), cu rang similar. Trei elemente dau specificul cadrului natural al S. : M. Mediterană (în V) cu un ţărm de 193 km însoţit de o îngustă câmpie litorală bine populată, deşertul Siriei — un podiş alternând porţiunile cu dune de nisip cu cele pietroase, şi fluviul Eufrat/Al Furat ce traversează ţara de la NV spre SE. Sectoare mai înalte, muntoase se întâlnesc în extremitatea sud-vestică unde m-ţii Antiliban (Jabal ash-Shaykh/ Mt. Hermon, 2 814 m, alt. max. din S.) reprezintă o adevărată barieră în calea maselor de aer umed dinspre M. Mediterană. La poalele răsăritene ale acestora se află depresiunea Ghouta. Unele culmi izolate (Jebel ad-Duruz, 1 801 m, Jebel al-Bishri) domină suprafeţele aride ale deşertului Siriei. Clima este subtropicală în treimea vestică, cu veri toride (temperaturi ce trec frecvent de 40°C) şi ierni blânde ploioase (precipitaţiile trec de 1 000 mm/an pe versanţii m-ţilor Antiliban) şi temperat continental uscată, cu ierni foarte reci, veri caniculare şi precipitaţii extrem de scăzute (în jurul a 200 mm/an; în deşertul Siriei sub 150 mm/an) în restul terit. Principalele cursuri de apă: Eufratul (cu izvoarele în Turcia) şi Al Asi/anticul Orontes (571 km) ale căror ape sunt folosite în irigaţii. Două lacuri sunt mai importante, L. Asad (lac de acumulare pe Eufrat) şi L. Tiberiada/ Kinneret (în SV la graniţa cu statul Israel), lac tectonic (165 km2, alt.min. -212 m) „străbătut11 de râul Iordan ce izvorăşte de sub Mt. Hermon. Vegetaţia este predominant ierboasă (xerofită şi discontinuă în spaţiul deşertic), pâlcurile forestiere (pin mediteraneean, stejar de plută ş.a.) ocupând sub 3% din terit. Fauna este reprezentată de gazele, antilope, 439 SIRIA AHQămishlî -pc-AI-^Q Vi ^ Lădhmivah O -1 -(Latakia)^} *pi~8ăn/yâs -Tartus'~ u,_3l Dayr az-Zawr „ Hamali (Deir.ez-zor) X ^ Abi} Kami!/ . (Himş) O ■ ■-r... Tudmur A\ UTH/ (Palmyra) / V 0 | 100 km I DAMASC (ESH SHAM) _> -Suwaydih^ \ 1.LIBAN 2.ISRAEL 3.IORDANIA 35" 37» 41" DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincie/ Suprafaţa Populaţia Centrul ad-tiv municipalitate* (km2) (2002) Dar’ă 3 730 780 000 Dar’ă Dayr az-Zawr 33 060 919 000 Dayr az-Zawr/Deir-ez-Zor Dimashq/Damasc 18 032 2 235 000 Damasc/Dimashq Dimashq/Damasc* 105 1 653 000 Damasc/Dimashq Halab/Alep 18 500 3 719 000 Halab/Alep Hamâh 8 883 1 335 000 Hamăh/Hama Al-Hasakah 23 334 1 265 000 Al-Hasakah Hims/Homs 42 223 1 490 000 Hims/Homs Idlib 6 097 1 120 000 Idlib Al-Lădhîqiyah/Latakia 2 297 876 000 Al-Lâdhiqîyah/Latakia Al-Qunaytirah 1 861(1) 66 000 Al-Qunaytirah/Quneitra Ar-Raqqah 19 616 691 000 Ar-Raqqah/Raqqa As-Suwaydâh 5 550 307 000 As-Suwaydâh/Sweida Tartus 1 892 674 000 Tartus Notă: (1) este inclus un terit. de 1 285 km2 de pe înălţimile Golan, recunoscut internaţional ca parte a Siriei. cameleoni ş.a. S. dispune de variate resurse de subsol valorificate mai mult fiind cele de petrol (381 mil.t rezerve sigure, 26,3 mil.t producţie, 2003, din care peste 60% ia calea exportului) şi de fosfaţi (2,4 mii. t, 2003, locul 10 pe glob). însemnate sunt de asemenea resursele de gaze naturale (240,7 md.m3 rezerve sigure, 2005), valorificate integral în ţară. Se mai extrag cantităţi relativ reduse de gips, sare, azbest şi marmură. Ind. produce: energie electrică, oţel, tractoare, televizoare, frigidere, benzină, amoniac, îngrăşăminte fosfa-tice, îngrăşăminte azotoase, superfos-faţi, ciment hidraulic, cherestea, ţesături din bumbac şi din lână, lapte, brânzeturi, unt, zahăr brut, ulei de măsline (165 mii t, 2003, locul 4 pe glob), bere. Agricultura foloseşte pe scară largă irigaţiile (1 333 mii ha, 2002). Principalele zone agricole sunt câmpia litorală, depresiunea tectonică din lungul râului Al Asi şi spaţiile irigate din lungul fl. Eufrat. Se recoltează grâu, orz, porumb, legume, bumbac, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, soia, arahide, măsline (locul 5 pe glob), smochine, curmale, struguri, citrice, migdale (locul 2 pe glob), fistic (locul 5 pe glob), mere, caise, prune ş.a. Se cresc ovine, caprine, bovine şi cămile. Infrastructura căilor de comunicaţii include 2 711 km căi ferate (91% cu ecartament normal), 45 697 km căi rutiere (inclusiv peste 1 000 km autostrăzi), 900 km căi navigabile interne (fl.Eufrat, în principal), c. 4 500 km de conducte magistrale, o flotă maritimă comercială remarcabilă la nivelul reg. (120 nave cu c. 447 mii t.r.b., 2005), la care se adaugă alte 73 nave ale armatorilor sirieni aflate sub pavilioane străine şi 92 aeroporturi şi aerodromuri, dintre care 26 modernizate (5 putând opera orice fel de aeronavă). Pr. porturi sunt Băniyăs, Latakia, Tartus şi Jablah. Turismul dispune de un potenţial remarcabil (cu deosebire cel cultural-istoric), dar climatul internaţional reg. este departe de a fi unul favorabil circulaţiei turistice. Pr. zone şi obiective: Damasc — cel mai vechi oraş-capitală din lume — cu monumente din perioada de glorie a Califatului arab (moscheea Umayyad, sec. 8, Mausoleul lui Salah ad-Din/Saladin, sec.12 ş.a.); vestigiile unor civilizaţii antice precum Ugarit — lângă Latakia, Mari şi Dura Europos în deşert, pe fl. Eufrat, faimosul oraş Palmyra, având între obiective Templul lui Baal (cu trei porţi monumentale şi ziduri lungi de 205 m), Termele lui Diocleţian, Teatrul roman ş.a. Alte obiective amintesc de prezenţa cruciaţilor (citadela Krak des Chevaliers, sec.12-13, lângă Homs). în S. se află şi cea mai veche aşezare urbană în funcţiune (locuită fără întrerupere din Antic., milen. 2 î.Hr.), oraşul Alep cu faimoasa sa cetate din sec. 13, Marea Moschee El Kebir din sec. 8-12 ş.a. Partea veche a oraşelor Damasc, Alep şi Bosra (în SV ţării, oraş foarte vechi şi el menţionat pe vremea faraonului Tutmes III), ca şi vestigiile oraşului Palmyra au fost incluse (în 1979, 1980 şi 1986) în Patrimoniul cultural universal. Balanţa comercială este excedentară (20,7%, 2004) datorită petrolului, principalul articol de export. Moneda: 1 Liră S. = 100 Piaştri. Export (2002): petrol brut (64,9%), produse petroliere (7,1%), animale vii (5,3%), bumbac brut (4,2%), cereale (2%), legume, textile şi confecţii. Pr. parteneri (2004): Germania (16,5%), Italia (13,5%), SIRIAN 440 Emiratele Arabe Unite (8,6%), Liban (7,7%), Franţa (6,3%), Turcia (5,1%). Import (2002): produse agroali-mentare (14,6%), produse chimice (12,9%), echipamente ind. (10,9%), produse siderurgice (10,7%), fire textile (7,5%), mase plastice ş.a. Pr. parteneri (2004): Turcia (9,4%), Ucraina (8,7%), China (7,8%), Rusia (5,4%).—Istoric. Terit. S., străvechi focar al civilizaţiei din Orientul Apropiat, s-a dezvoltat în strânsă legătură cu civilizaţia mesopotamiană şi egipteană. La jumătatea milen. 2 Î.Hr., S. devine obiect de dispută între Egiptul faraonic, regatul Mitanni şi statul hitit. în sec. 9 î.Hr. este cucerită de Asiria, în 605 î.Hr. de Regatul Noului Babilon, în 333 î.Hr. de Alexandru cel Mare, devenind, până la cucerirea romană (64 î.Hr.), nucleul Regatului Seleucid. Prosperă prov. romană, apoi bizantină, S. este cucerită, în 634-636, de arabi şi devine, odată cu stabilirea, la Damasc a capitalei Califatului Onheiad, pentru un sec. (661-759), centrul lumii arabe. Stăpânită de Tulunizi (878), Fatimizi (976), Selgiucizi (1076), ma-melucii egipteni (1260-1516), S. devine, între 1516 şi 1918, o prov. a Imp. Otoman. După destrămarea Imp. Otoman, la sfârşitul Primului Război Mondial (1918) şi eşecul proclamării unui regat al Siriei Mari (1920), S. este declarată, în 1920, terit. sub mandat al Societăţii Naţiunilor, administrat de Franţa. Mişcarea naţională împotriva dominaţiei străine atinge apogeul în^ timpul răscoalei din 1925-1926. în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, S. este ocupată de trupe britanice şi franceze care, sub presiunea forţelor naţionaliste, proclamă, la 27 sept. 1941, Republica independentă S. şi predau, la 1 ian. 1944, guvernului sirian atribuţiile puterii. Membru fondator al O.N.U. (1945). Independenţa reală şi deplină este dobândită însă la 17 apr. 1946, odată cu retragerea trupelor străine de pe terit. S. Pe plan politic, S. cunoaşte o puternică instabilitate (4 lovituri de stat militare între 1949 si 1954 şi alte 4 între 1962 şi 1970). între 1958 şi 1961, S. este unită cu Egiptul, în Republica Arabă Unită. La 8 mart. 1963, puterea este preluată de Partidul Baas (fondat în 1947), care iniţiază o politică de orientare radicală, socialistă, panislamică (reforma agrară, naţionalizarea întreprinderilor ind.). La 12 mart. 1971, gen. Hafez al-Assad, ales preşedinte al statului, pune capăt perioadei de instabilitate politică şi transformă S. într-un factor activ în frontul statelor arabe radicale, aliat al U.R.S.S. Hafez al-Assad a condus cu o mână de fier destinele S., urmărind ideea constituirii Siriei Mari. S. participă la conflictele armate arabo-israeliene din 1948-1949, iun. 1967 (în urma căruia Israelul ocupă înălţimile Golan) şi oct. 1973 („Războiul de Yom Kippur"). în urma conflictului din Liban (apr. 1975-oct. 1976), S. trimite contingente în Forţele Arabe de Descurajare instalate pe terit. libanez, însărcinate cu supravegherea încetării ostilităţilor (c. 30 000 militari staţionează în Liban), devenind arbitrul confruntărilor interne. Un tratat de fraternitate şi cooperare siriano-libanez, semnat la Damasc (22 mai 1991), consfinţeşte poziţia predominantă a S. în Liban. După ce sprijină Iranul în conflictul său cu Iraqul (1980-1988), S. se raliază în Războiul din Golf (ian.-febr. 1991) coaliţiei antiiraqiene a O.N.U., condusă de S.U.A., apoi acceptă să participe la reluarea tratativelor arabo-israeliene, fără a se realiza însă până astăzi un acord în privinţa retrocedării de către Israel a înălţimilor Golan ocupate în 1967. La 10 febr. 1999, Hafez al-Assad este confirmat de 99,98% dintre votanţi pentru un nou mandat prezidenţial de 7 ani, al 5-lea de la venirea sa la putere în 1970, dar încetează din viaţă la 10 iun. 2000. Fiul său, Başar al-Assad (34 ani), îi succede în funcţiile de lider al Partidului Baas, comandant suprem al forţelor armate şi preşedinte al statului, validat de plebiscitul din 10 iul. 2000, pentru un mandat de 7 ani. Noul conducător al statului a trecut la promovarea unui proces de democratizare internă (de ex., partidele cooptate la guvernare primesc dreptul de a edita propriile ziare, dar pentru organizarea de dezbateri sunt obligate să solicite în prealabil aprobarea autorităţilor), care progresează însă extrem de lent şi sinuos. Prezenţa forţelor militare ale coaliţiei în Iraq (din 2003) a tensionat relaţiile S. cu S.U.A. S. a fost acuzată că sprijină organizaţiile teroriste, fapt pentru care administraţia Bush a impus S. o serie de sancţiuni economice şi militare. De asemenea, Consiliul de Securitate al O.N.U. a solicitat S. (sept. 2004) să-şi retragă militarii din Liban, cerea acceptată de S. în apr. 2005. Republică prezidenţială. SIRIAN, -Ă (< n. pr. Siria) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f.. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe terit. Siriei. De religie islamică (c. 85%) şi creştină. ♦ Persoană care aparţine acestui popor. 2. Adj. Care aparţine Siriei sau sirienilor (1), privitor la Siria sau la sirieni. SIRINX (SYRINX) (< lat.) s.n. Organ fonator al păsărilor, aflat în general la nivelul bifurcării traheei. Cuprinde un schelet de susţinere alcătuit din inele ale traheei şi membrane vibratoare puse în mişcare de muşchi. Este mai complex, cu muşchi mai numeroşi, la păsările frumos cântătoare, la care schimbarea poziţiei membranelor produce diversele modulaţii ale cântecului. SIRIU 1. Munţii ~ , masiv muntos în SE Carpaţilor Orientali (Carpaţii de Curbură), în grupa m-ţilor Buzăului, cu orientare generală NV-SE, delimitat de cursurile superioare ale râurilor Buzău (la E) şi Bâsca Chiojdului (la V). Alcătuit din gresii dure („gresia de Siriu“), şisturi şi marne cretacice. Versanţii, cu pantă mare şi abrupturi sălbatice, au la bază trene de grohotişuri, iar în S şi SE sunt afectaţi de frecvente alunecări. Pe platourile din partea de V a vf. Mălâia există mai multe lacuri nivale. Alt. max.: 1 663 m (vf. Mălâia). Acoperit cu păduri de fag în amestec cu brazi seculari, molizi şi pini, iar la peste 1 500 m alt. sunt păşuni montane cu ţăpoşică (Nardus stricta) şi păiuş (.Festuca rubra commutata). Rezervaţia naturală complexă din masivul S., situată pe dr. râului Buzău, cuprinde un relief pitoresc (abrupturi stâncoase, ţancuri, curmături, depozite de grohotişuri, microdepresiuni, între care una situată la 1 450- 1 460 m alt., extinsă pe 2,5 ha, cunoscută sub numele de Lacu Sec), o mare varietate de plante, printre care se remarcă stânjenelul de munte (Iris ruthenica) şi numeroase specii lemnoase, ca de exemplu afinul, ienu-părul, arinul, merişorul, coacăzul ş.a. Aici se mai întâlnesc şi mici areale mlăştinoase, cu rogoz şi roua cerului. 2. Vârf în N m-ţilor Siriu. Alt.: 1 657 m. Cunoscut şi sub numele de Bocâr-nea. 3. Lacul - v. Vulturilor, Lacul 4. Com. în jud. Buzău, situată pe cursul superior al râului Buzău, la poalele E ale m-ţilor Siriu şi cele V ale m-ţilor Podu Calului; 3 186 loc. (2005). Reşed. com. S. este satul Lunca Jariştei. Staţiune balneoclimaterică sezonieră (în satul Gura Siriului), cu climat montan şi izv. cu ape sulfuroase, bicarbonatate, cloru-rosodice şi termale (31 °C), indicate în tratarea afecţiunilor aparatului locomotor, cele ale sistemului nervos periferic şi cele hepato-biliare. în arealul com. S., pe cursul superior al râului Buzău, a fost finalizat (1985) un baraj, în urma căruia s-a format un lac de acumulare de 10 km lungime (supr.: 500 ha; voi.: 155 mii. m3), ale cărui ape pun în mişcare turbinele unei hidrocentrale cu o 441 SISTEM putere instalată de 42 MW, dată în folosinţă în 1988. SIRIUS, cea mai strălucitoare stea de pe bolta cerească, de mărimea -1,6, situată în constelaţia Câinele Mare, la 8,6 ani-lumină distanţă de Soare. Are un satelit de mărimea stelară 10. Nume populare: Zorilă, Ochiul Dulăului. SIROCO (SIRQCCO) (< fr.) s. n. Vânt cald şi foarte uscat care bate asupra M. Mediterane, sudul Europei şi în Orientul Apropiat, unde aduce cantităţi mari de praf dinspre deserturile Africii de Nord şi ale Arabiei. Uscând vegetaţia, provoacă pagube însemnate. SiROP (< fr.; cuv. arab) s. n. Soluţie densă de anumite zaharuri (zaharoză, glucoză ş.a.) în apă sau în sucuri vegetale, folosită ca băutură răcoritoare (în amestec cu sifon sau apă minerală), la prepararea unor dulciuri şi a unor medicamente. SIROPOS, -OASĂ (< sirop) adj. Care are consistenţa, aspectul sau gustul siropului. ♦ Fig. (Peior.) Sentimental, dulceag. SIR SANDFORD, Mount - , vârf în lanţul muntos Selkirk din SV Canadei, constituind alt. max. a acestora (3 533 m). SIRTA (SIDRA), numele a două golfuri ale M. Mediterane, pe ţărmul de N al Africii: S. Mare (în arabă: Khalij Surt), golf larg deschis (443 km lăţime) pe ţărmul de N al Libiei, cu ad. max. de 1 085 m; S. Mică v. Gabes. SIRTAKI (cuv. gr.) s.n. Dans popular grecesc în ritm binar, care se execută de o singură persoană sau în grup. SISAL (< fr. {i}; {s} n. pr. Sisal, port în Yucatân) s. m. Plantă perenă textilă din familia amarilidaceelor, cu tulpină foarte scurtă şi frunze lungi, crescute în rozetă (Agave sisalana); este cultivată în zone calde şi uscate pentru fibrele sale rezistente. ♦ Fibră textilă asemănătoare cu cânepa de Manila, obţinută din frunzele plantei descrise mai sus şi folosită pentru confecţionarea frânghiilor, a sforilor etc. Tanzania şi Brazilia sunt mari producători de s. SISI6, Ferdo (Ferdinand) (1896-1940), istoric croat. Prof. univ. la Zagreb. Studii privind istoria slavilor meridionali („Episcopul Strossmayer şi gândirea slavilor de sud“, „Istoria Croaţiei"). Colaborări la publicaţiile româneşti. M. coresp. al Acad. Române (1930). SISIF (în mitologia greacă), rege al Corintului, fiu al lui Eol. Osândit după moarte, de Zeus, pentru nelegiuirile din timpul vieţii, la o pedeapsă eternă: în Infern, să urce neîncetat pe un povârniş o stâncă uriaşă, care, ajunsă pe culme, se rostogoleşte din nou în vale. Mitul lui S. este considerat ca fiind simbolul condiţiei umane, acela de muncă mereu reîncepută, valorificat în literatură. SISINEI s. m. pl. (BOT.) Dediţei. SISLEY [sisle], AHred (1839-1899), pictor francez de origine engleză. Reprezentant al impresionismului. A pictat mai ales împrejurimile Parisului („Drum la marginea pădurii", „Mica piaţă din Argenteuil", „Ninsoare într-un sat francez", „Pe Sena"). Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. SISMONDI [sismodj] (SIMONDE [simod]), Jean Charles Leonard de (1773-1842), economist şi istoric elveţian de origine franceză. întemeietorul romantismului economic. A analizat critic capitalismul din vremea sa, preconizând reîntoarcerea la situaţia economică depăşită a importanţei micilor producători („Noi principii de economie politică"). SISTA (< lat., germ.) vb. I tranz. şi intranz. A (se) opri, a (se) întrerupe, a (se) suspenda (o acţiune, o lucrare etc.). SISTEM (< fr., lat.; cuv. gr.) s. n. 1. Ansamblu de elemente (materiale sau ideale) care sunt în interdependenţă, alcătuind un întreg organizat. > S. de ecuaţii = ansamblu de ecuaţii cu mai multe necunoscute ale cărui soluţii trebuie să verifice simultan toate ecuaţiile sistemului. S. fizic = s. constituit din corpuri şi din câmpuri, delimitate spaţial, considerat din punctul de vedere al proprietăţilor fizice; un s. f. considerat şi din punctul de vedere al proprietăţilor chimice se numeşte s. fizico-chimic. S. tehnic = s. fizic care este constituit, cei puţin în parte, din corpuri solide produse prin mijloace tehnice, destinat îndeplinirii unor funcţii utile în ind., în agr., în gospodărie etc. (ex. maşini de lucru, aparate, instrumente, vehicule, clădiri, diguri, apeducte, şosele, tuneluri etc.). S. cibernetic = s. dinamic (îşi modifică starea în timp) deschis (legături complexe cu mediul), autoreglabil (cu posibilitatea de a-şi corecta independent oscilaţiile de la o anumită stare de echilibru datorită existenţei conexiunii inverse — feed-back), manifestând tendinţe antientropice (de menţinere şi perpetuare a propriei identităţi organizate). Numeroase s. naturale funcţionează după modelul unui s.c. (ecosistemele, geosistemele etc.). Inclusiv un organism (uman, animal sau vegetal) în relaţiile sale cu mediul extern poate fi conceput ca un s.c. ♦ Totalitatea relaţiilor pe baza cărora este constituit un sistem (1). -O Sistem de referinţă v. referinţă. 2. (STRAT.) Totalitatea depozitelor formate în decursul unei perioade geologice. ♦ S. cristalografie = grupare a poliedrelor cristaline pe baza elementelor de simetrie comune (axe cristalografice) şi a constantelor cristalografice (unghiuri axiale); se disting 7 s.c. (cubic, hexagonal, pătratic sau tetragonal, romboedric sau trigonal, rombic, mo-noclinic, triclinic) care cuprind 32 de clase de simetrie. 3. Ansamblu ordonat care apare ca rezultat al unei clasificări (ex. s. periodic al elementelor, s. ştiinţelor). S. planetar v. planetar. 4. Ansamblu coerent de idei ştiinţifice sau filozofice. 5. Mod de organizare a unui proces, a unei operaţii, a unei activităţi etc.; metodă de lucru, fel de a lucra; normă, obicei. 6. Model, tip, tipar. 7. S. informaţional = ansamblu de procedee şi mijloace de colectare, prelucrare şi transmitere a informaţiei necesare procesului de conducere a unei unităţi administrative, economice etc.; s. geologic, subdiviziune principală a scării stratigrafice generale, care corespunde perioadei geologice din istoria dezvoltării geologice a Pământului. V. şi perioadă. 8. Sistemul economic = ansamblul instituţiilor şi mecanismelor producţiei, repartiţiei şi consumului ca şi un anumit stil de viaţă. Cel mai cunoscut s. economic este sistemul economiei de piaţă. 9. (BIOL.) Ansamblu de ţesuturi şi organe care îndeplinesc o anumită funcţie în organism (ex. s. nervos, s. circulator, s. digestiv, s. reproducător, s. urinar); s. limfatic = totalitatea vaselor şi ganglionilor limfatici, precum şi a ţesuturilor limfoide la animalele vertebrate şi la om. Asigură circulaţia limfei, protecţia organismului ş.a. 10. Sistem geografic informaţional = s. informatic care urmăreşte stocarea şi prelucrarea datelor (din hărţi, imagini satelitare, date topografice sau statistice etc.), analiza şi vizualizarea lor; acestea sunt structurate tematic pe straturi, care permit operaţii complexe de corelare a diverselor elemente. Utilizarea acestui sistem permite gestionarea rapidă a unui număr foarte mare de informaţii, permiţând luarea de decizii rapide şi alegerea soluţiilor optime în probleme legate de utilizarea resurselor, amenajarea terit., intervenţii de urgenţă în terit. etc. în mod curent denumit prin SISTEMATIC 442 iniţiale în Ib. franceză (SIG) sau în engleză (GIS). 11. Sistemul internaţional de unităţi (Sl) = s. de unităţi de măsură a mărimilor fizice, adoptat de cea de-a 11-a Conferinţă generală de măsuri şi greutăţi (1960y. S.l. de U. include şapte unităţi de măsură fundamentale: metrul - pentru lungime, kilogramul - pentru masă, secunda - pentru timp, am-perul - pentru intensitatea curentului electric, kelvinul - pentru temperatura termodinamică, candela - pentru intensitatea luminoasă, molul -pentru cantitatea de substanţă. 12. Sistemul metric de măsuri (cu sistemul zecimal de măsuri) = s. de unităţi de măsură a mărimilor fizice, care are la bază metrul - unitatea de măsură pentru lungime. Multiplii şi submultiplii din S.m. de m. se află în raporturi zecimale. SISTEMATIC, -Ă (< fr.) adj., s. f. 1. Adj. Care se produce în conformitate cu un sistem sau în vederea constituirii unui sistem; referitor la un sistem. ♦ (Şi adv.) Potrivit unui plan chibzuit dinainte; metodic, organizat. ♦ P. ext. Care se exercită cu stăruinţă, cu perseverenţă. 2. S. f. (BIOL.) Ştiinţă care studiază diversitatea organismelor vegetale şi animale fosile şi a celor actuale, diferenţierea lor în grupuri naturale de diferite ranguri şi înrudirile dintre ele. Bazele acestei ştiinţe au fost puse de naturalistul britanic John Ray şi de botanistul suedez Cari von Linne. V. taxonomie. ♦ Concr. Mod de sistematizare, de împărţire. SISTEMATIZA (< fr.) vb. I tranz. A aranja, a dispune, a clasa ceva după sau într-un anumit sistem; a organiza o activitate după un anumit plan, după o anumită metodă. ♦ A reorganiza, a transforma un sistem tehnic existent pentru a-l face corespunzător unor cerinţe moderne. SISTEMATIZARE (< sistematiza) s. f. 1. Acţiune de a sistematiza şi rezultatul ei; ordonare, clasare după un anumit sistem. 2. Ansamblu de măsuri tehnice, economice şi legislative relative la spaţiile de locuit, la desfăşurarea activităţii, la repaus, la circulaţia oamenilor şi a materialelor etc., având ca scop asigurarea unor condiţii de viaţă optime pentru populaţia de pe un anumit terit. ♦ Ramură a urbanismului care se ocupă cu proiectarea şi reorganizarea ştiinţifică a aşezărilor urbane şi rurale. SISTEMIC (< sistem), adj. Care are caracter de sistem cibernetic (inclusiv în cazul sistemelor naturale de acest tip), care se referă la sau se încadrează în astfel de sisteme. SjSTOLĂ (< fr.; {s} gr. systole „contracţie") s. f. Contracţie fiziologică periodică, ritmică a musculaturii cavităţilor inimii, având drept efect expulzarea sângelui din ventricule în aortă şi în artera pulmonară (s. ventriculară) şi din atrii în ventricule (s. atri-ală). La om se produc 60-80 s. pe minut. împreună cu diastola (fază de relaxare a atriilor şi ventriculelor) s. formează un ciclu de activitate a inimii. SISTOLIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care ţine de sistolă, privitor la sistolă (ex. suflu s.). SIT (< fr.) s.n. 1. Peisaj pitoresc. 2. Configuraţia unui loc, a unui teren unde se ridică un oraş; modul în care este aşezat din punct de vedere al facilităţilor destinate oamenilor. S. arheologic = loc unde se află vestigii de interes arheologic. S. de conservare = arie naturală protejată. SITA BUZĂULUI, com. în jud. Covasna, situată pe cursul superior al râului Buzău, la poalele N ale m-ţilor Siriu; 4 836 loc. (2005). Expl. de gresii. Fabrică de cherestea. Păstrăvărie. Pe terit. satului Crasna a fost descoperit (1887) un tezaur alcătuit din bare de aur, turnate la Sirmium (azi Sremska Mitrovica în Serbia), cu efigii de împăraţi romani, dintre care cea mai recentă este aceea a lui Graţian. Satul S.B. apare menţionat documentar în 1533. SITALCES, rege al odrizilor (431-424 î.Hr.). în timpul său, regatul trac al odrizilor s-a întins de la M. Egee, Bosfor şi Dardanele, până la gurile Dunării. Aliat al Atenei în timpul Războiului peloponesiac (431-404 î.Hr.). SITAR s. m. 1. Numele mai multor păsări de mărime mijlocie din familia Scolopacide. Sitar de pădure = pasăre călătoare, de mărimea unui porumbel, cu picioare scurte, cu pene brune cu dungi mai închise şi cu cioc lung, drept şi subţire fSco-lopax rusticola). Trăieşte prin păduri de foioase umede, hrănindu-se cu mici nevertebrate din sol sau litieră. Este vânat pentru carnea lui gustoasă. S. de mal = pasăre de c. 40 cm lungime, cu cioc şi picioare lungi, cu penaj brun-cenuşiu cu dungi albe pe marginea penelor (Limosa limosa). La mascul vara pieptul, gâtul şi capul sunt roşcate. Trăieşte pe malul apelor (la noi mai ales în Delta Dunării şi în preajma lacurilor litorale) şi se hrăneşte cu mici animale din mâl. O specie înrudită, Limosa lapponica, cuibăreşte în tundră. Alte specii trăiesc în America de N. 2. (cuv. indian) s.n. Instrument muzical cu coarde originar din N Indiei. S|TA (< sl.) s. f. 1. Dispozitiv format dintr-o ţesătură rară de fire textile ori metalice sau dintr-o piesă de tablă perforată, cu ochiurile având dimensiuni de c. un mm, folosit în operaţiile de cernere sau de ciuruire pentru separarea granulelor de diferite dimensiuni dintr-un amestec granular sau pulverulent. ♦ Unealtă sau organ de lucru al unui utilaj, constituit dintr-o sită (1), şi folosit în operaţia de cernere sau de ciuruire (ex. s. plane ale maşinilor de cernut din industria morăritului). ♦ Pânză deasă de sârmă, aşezată ca protecţie la ferestre, la dulapuri etc. ♦ Os cu s. = bucată de os de vită cu aspect poros. 2. S. fotografică = raster. 3. (CHIM.) Site moleculare = silicaţi naturali sau sintetici care au proprietatea de a reţine în golurile reţelei cristaline diferite molecule. Se utilizează la separarea din petrolul lampant a unor hidrocarburi destinate fabricării detergenţilor. SITIOFOBjE (< fr.; {s} gr. sition „aliment" + phobos „teamă") s. f. Stare patologică caracterizată prin frica de mâncare; apare în unele boli psihice. SITNA, râu, afl. dr. al Jijiei; 69 km. Izv. din dealul Bour (E pod. Sucevei), din arealul com. VăcuIeşti şi drenează părţile de V şi S ale C. Jijiei. Pe cursul inf. a fost construit lacuj Dracşani, unul dintre cele mai mari iazuri din jud. Botoşani (440 ha). SITOLOGjE (< fr.) s.f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul alimentelor. SITOMANjE (< fr.) s.f. Dorinţa de a mânca continuu. SITRONADÂ s. f. v. citronadă. SITTEN v. Sion. SITTER [sitsr], Willem de (1872-1934), astrofizician olandez. Director al Observatorului din Leyda (1919-1934). A aplicat pentru prima dată (1917) teoria relativităţii generalizate pentru astronomie (emisa in 1916 de A. Einstein), deducând ca Universul este într-o continuă expansiune. A presupus că Universul conţine c. 80 de mii de mii. de galaxi. SITTWE (AKYAB), oraş în V Uniunii Myanmar, port la G. Beng . centrul ad-tiv al statului Arata" (Rakhine), 137,6 mii loc. Constr. de motoare Diesel electric ? de mori pentru decorticarea orez Ind. hârtiei şi alim. SITUA (< fr.) vb. I refl. A deţine, a ocupa un loc anumit într-o ,er jfJ într-o ordine; p. ext. a lua o anumita atitudine faţă de o problema cia 443 SKAGGERAK Tranz. A aşeza într-un anumit loc; a indica, a desemna locul cuiva. SITUAT, -A (< situa) adj. (Despre oameni) Bogat, cu avere. ^ A fi bine situat = a avea o situaţie materială bună. SITUAŢIE (< fr.) s. f. 1. Ansamblu de împrejurări în care se află la un moment dat o colectivitate, o persoană, o activitate etc. din punct de vedere economic, politic, social etc.; stare de fapt care decurge de aici pentru cineva sau ceva. S. limită = s. excepţională, aparent fără ieşire, care impune găsirea de urgenţă a unei soluţii. ♦ Poziţie oficială, materială sau morală în care se află cineva. ♦ Concr. Avere. Expr. A-i face cuiva o s. = a-i înlesni cuiva să ajungă într-o poziţie socială, materială şi morală bună. ♦ Fig. Dispoziţie, stare sufletească. 2. (CONT.) Situaţii financiare ale întreprinderii = un set complet de s. financiare include următoarele componente: bilanţul, contul de profit şi pierdere, s. modificării capitalului propriu, s. fluxurilor de numerar, precum şi politicile contabile şi notele explicative. SIUN-TZI v. Xunzi. SIUTGHIOL, lac de tip liman situat pe ţărmul Mării Negre, la 5 km N de centrul municipiului Constanţa, despărţit de Marea Neagră printr-un cordon litoral pe care se află staţiunea Mamaia. Supr.: 19,56 km2; voi 88,7 mii m3; ad. max.: 18 m. Deşi comunică cu Marea Neagră prin intermediul lacului Tăbăcăriei, lacul S. are apă dulce datorită puternicei alimentări subterane cu ape ascensionale (printr-o dolină de 16 m adâncime). Lacul S. reprezintă o excelenţă bază nautică a staţiunii balneoclimaterice Mamaia, pe care se practică schiul nautic, canotajul, yahtingul, pescuitul subacvatic ş.a. în apropierea ţărmului vestic se află ins. Ovidiu, pe care s-a construit un complex turistic rustic. Obiectiv turistic. SIVĂJT BHONSLE, rege indian (1674-1680), fondator al Regatului maraţilor din Mahărăshtra. Adept al vechilor tradiţii hinduse, pe care a încercat să le revigoreze, s-a remarcat *} 'upta împotriva persecuţiilor reli-pe care le exercitau auto-taţiie musulmane din Sultanatul de Jjapur (1658-1661) şi pentru apă-mI8" ind6Pendenţei ameninţate de warn Moguli (începând din 1660). .fîercaiea marelui mogul Aurangzeb p înfrânge şi captura, a eşuat. ntru faptele sale este considerat rou naţional de către maraţi. oraş în partea central-es-a Turciei, în pod. Anatoliei, la 1 275 m alt., pe cursul superior al fl. KFzTI Irmak, la 362 km E de Ankara; 250,3 mii loc. (2000). Aeroport. Nod feroviar şi rutier. Piaţă pentru tutun, fructe, legume şi animale. Expl. de min. de fier, mangan, cupru şi plumb. Ind. cimentului, textilă (ţesături de lână şi bumbac), de prelucr. a lemnului si alim. Medresele Sifaiye (1217-1218) şi Albastră/Gok (1271). Moschee (sec.13). Cunoscut în Antic, romană cu numele Sebastea (sau Megalopolis), fiind cap. prov. Armenia Minor, din 63 î.Hr. Unul dintre principalele oraşe din Asia Mică în timpul lmp. Roman (sub Diocleţian) şi al celui Bizantin. Cucerit de musulmani în 1080, a devenit înfloritor în timpul turcilor selgiucizi (sec. 12). în campania din 1400 a marelui conducător mongol Timur cel Şchiop împotriva otomanilor, cetatea S., asediată, s-a predat cu condiţia să nu se verse sângele asediaţilor. La predarea cetăţii (26 aug. 1400), crudul conducător a ordonat îngroparea de vii a 4 000 de locuitori din S. La mijlocul sec. 15 S. a reintrat în stăpânirea Imperiului Otoman. SIWA, oază în NV Egiptului, în V depr. Qattăra din N deşertului Libiei, în apropiere de graniţa cu Libia; 90 km2. Locuită de berberi. Plantaţii de curmali. în Antic, s-a numit Ammo-nium, deoarece aici s-a aflat sediul oracolului templului zeului Amon. S-au descoperit fragmente de inscripţii datând din sec. 4 î.Hr. SIWĂLIK, m-ţi în partea de S a Himalayei, ce se desfăşoară pe direcţia V-E, pe terit. Indiei şi Nepalului, pe c. 1 600 km lungime şi c. 16 km lăţime, între graniţa de NE a Pakistanului (în V) şi râul Tista în E (Sikkim). Alt. medie: 1 100 m; alt. max.: 3 647 m (vf. Chaur, în N Indiei). Sunt alcătuiţi din gresii şi conglomerate; puternic fragmentaţi de ape. Versanţi acoperiţi cu păduri tropicale. Resturi fosile de mamifere. SjXTĂ (< fr.; {s} lat. sextus „al şaselea") s. f. Poziţie a braţului înarmat în scrimă, la probele de floretă şi de spadă. Devine paradă (2) în momentul când, cu ajutorul poziţiei respective, se înlătură un atac al adversarului. SIXTUS, numele a cinci papi. Mai importanţi: 1. S. IV (Francesco della Rovere) (1471-1484). S-a aflat în război cu Florenţa (1478-1480), i-a sprijinit pe regii Spaniei Ferdinand de Arâgon şi Isabela de Castilia şi a stabilit relaţii cu Ştefan cel Mare, domnul Moldovei. în timpul său a fost ridicată Capela Sixtină. 2. S. V (Felice Peretti) (1585-1590). în timpul pontificatului său a fost construit Pa- latul Lateran şi s-au reconstruit numeroase monumente din Roma. A restabilit ordinea în Statul papal. în 1590, a publicat o nouă ediţie a „Vulgatei“. SIZjGIE (< fr. {i}; {s} gr. syzygia „unire") s. f. Conjuncţia sau opoziţia unei planete cu Soarele. SÎKTÎVKAR, oraş în NV Federaţiei Ruse, cap. Republicii Komi (din 1991), situat pe râul Sisola, în zona de confl. cu Vîhegda; 230 mii loc. (2002). Nod de comunicaţii. Constr. şi reparaţii navale. Montaj de automobile. Ind. celulozei şi hârtiei, mat. de constr., textilă, pielăriei şi încălţămintei, de prelucr. a lemnului (cherestea, placaj ş.a.). Universitate (1972). Fundat în 1586; oraş din 1780. Până în 1930 s-a numit Ust’-Sisolsk. SÎRDARIA, fluviu în partea cen-tral-vestică a Asiei, în Tadjikistan, Uzbekistan şi Kazahstan, format prin unirea (în depr. Fergana) râurilor Narîn şi Karadaria, care izvorăsc din gheţarii m-ţilor Tianshan; 2 206 km (3 013 km de la izv. râului Narîn). Străbate deşertul Kîzîlkum, trece prin oraşele Hodjent şi Kzîl-Orda şi se varsă printr-o deltă în lacul Arai. Hidrocentrale. Irigaţii (peste 2 mjl. ha). Navigabil în cursul inferior. în Antic, s-a numit laxartes. SJ/ELAND v. Seeland. SJOBERG, Alf (1903-1980), regizor suedez de teatru şi film. Personalitate de marcă a „Teatrului regal din Stockholm" unde timp de 50 de ani montează spectacole după Cehov, Gogol, Lorca, Sartre, Dosto-evski şi nu în ultimul rând Shakes-peare („Cum vă place", „Neguţătorul din Veneţia", „A 12-a noapte"), demonstraţii ale inventivităţii şi rafinamentului său vizual. Aceleaşi căutări sunt prezente şi în discursul filmic („Spasme", „Domnişoara lulia", „Tatăl"). SJOSTROM [fo:strom], Victor (1879-1960), actor şi regizor suedez de film. Unul dintre marii maeştri ai filmului mut („Proscrişii", „Căruţa fantomă", „Vântul"). Părinte al şcolii cinematografice suedeze în care impune filonul realismului liric susţinut prin tema comuniunii dintre om şi natură, sentimentul ineluctabiIităţii destinului şi credinţa în necesitatea mântuirii. De la sfârşitul anilor ’30 ai sec. 20, se consacră în exclusivitate actoriei („Cuvântul", „Către bucurie", „Fragii sălbatici"). SKADARSKO JEZERO v. Shkoder. SKAGERRAK [ska:gerag], strâmtoare care desparte pen. Scandinavia de pen. lutlanda, unind apele M. SKANDERBEG 444 Nordului (prin str. Kattegat) cu cele ale M. Baltice. Lungime: 240 km; lăţime max.: 145 km; ad. max.: 809 m. Aici s-a desfăşurat în cursul Primului Război Mondial (31 mai-1 iun. 1916) o importantă bătălie navală între flota germană, condusă de amiralul R. Scheer, şi cea engleză, coordonată de amiralul J. Jellicoe, terminată nedecis. Este cunoscută şi sub numele de „Bătălia lutlandei". SKANDERBEG (pe numele adevărat Gjergj Kastrioti) (c. 1405-1468), comandant de oşti, erou naţional al Albaniei. A condus între 1443 şi 1468 lupta împotriva Imp. Otoman, obţinând victorii la Torvioll (1444), Oranik (1456), Mokra (1462), eliberând o mare parte din terit. albanez, cu centrul în oraşul Kruje. SKARN (< germ.) s. n. Rocă endogenă de contact metasomatic, alcătuită din silicaţi bine cristalizaţi (granat, epidot, piroxen etc.), adesea cu minereuri de fier, cupru, molibden etc. SKATING [skeitin] (cuv. engl. de la to skate „a patina) s. n. Patinaj cu patine pe rotile. SKATEBOARD (< engl.) s. n. Placă alungită, prevăzută cu role, utilizată pentru deplasare rapidă prin alunecare, în scop de agrement şi sport. SKEET [ski:t] (cuv. engl.) s. n. (SPORT) Probă de tir constând în ochirea talerelor aruncate din şanţ. A devenit o probă olimpică începând din 1968. SKELETTI, Gheorghe (1836-1887), compozitor român. Elev al lui J. Strauss. Prof. la Conservatorul din laşi. Valsuri („Grangurul", „Iluzii pierdute") şi romanţe („Ce te legeni codrule"). SKIKDA, oraş în NE Algeriei, situat pe ţărmul G. Stora al M. Mediterane, la gura de vărsare a râului Safsaf, la 60 km ENE de Constantine; 152,3 mii Ioc. (1998). Aeroport. Nod de comunicaţii. Port pentru exportul de cereale, petrol, lână, fructe. Din 1970 este legat prin conducte de petrol şi gaze naturale cu Hassi R’Mel. Rafinărie de petrol. Uzină pentru lichefierea gazelor naturale. Ind. chimică (superfosfaţi, materiale plastice), textilă şi alim. (prelucr. peştelui). Prelucr. iutei; produse de aluminiu. Vestigii romane (cimitir, amfiteatru). Oraşul modern a fost fundat în 1838 de mareşalul francez Sylvain-Charles Valee. Până în 1962 s-a numit Philippeville. SKINNER [skiner], B(urrhus) F(rederic) (1904-1990), psiholog american. Prof. la Harvard şi la univ. Skanderbeg Minnesota. Contribuţii în teoria beha-viorismului (cutia lui S.). Lucrările sale, destul de controversate, au influenţat metodele de studiere a comportamentului („Ştiinţă şi comportament uman", „Libertate şi demnitate", „Despre behaviorism"). SKIROS v. Skyros. SKLADANOWSKI, Max (1863-1939), pionier al cinematografului mondial, fotograf şi pictor german. Creatorul aparatului Bioskop cu care, în 1895, concurează aparatul fraţilor Lumiere. SKOBELŢÎN, Dmitri Vladimirovici (1892-1990), fizician rus. Fondatorul şcolii ruse de fizică nucleară şi a cercetării razelor cosmice (pe care le-a fotografiat prin metoda camerei Wilson). SKODA, firmă cehă de construcţii de maşini, creată de Emil Ritter von S. (1839-1900), în 1866, la Plzen. Până la al Doilea Război Mondial cunoscută pentru producţia de armament; ulterior s-a reprofilat pe fabricarea de autoturisme. După 1990 colaborează cu Fiat. SKOK, Petar (1881-1956), lingvist croat. Specialist în romanistică, s-a ocupat mai ales de romanitatea balcanică, dând o atenţie deosebită limbii române şi relaţiilor dintre limba latină şi limbile slave („Fenomene de limbă latină vulgară în inscripţiile provinciei romane Dalmaţia", „Elemente de lingvistică romanică", „Slavismul şi romanitatea în insulele din M. Adria-tică"). M. coresp. al Acad. Române (1929). SKOLIMOWSKI, Jerzy (n. 1938), regizor polonez de film. Talent promiţător al Noului Cinematograf Polonez din anii ’60 ai sec. 20 („Walkover", „Bariera"). Carieră internaţională în care preia şi dezvoltă o temă enunţată încă de la debut: singurătatea individului în societatea contemporană şi condiţia sa de outsider, sursă de nemulţumire şi agresivitate („Strigătul", „Succesul e cea mai bună răzbunare", „Farul"). SKOPAS v. Scopas. SKOPJE [skopie], capitala Macedoniei, situată în N ţării, pe valea fl. Vardar, într-o depresiune înconjurată de m-ţii Suna, Crina şi Jakupica; 467,2 mii loc. (2002). Aeroport. Nod feroviar şi rutier. Ind. siderurgică (oţel, crom), constr. de maşini agricole, chimică, electrotehnică, a mat. de constr. (ciment, cărămizi), de prelucr. a lemnului, textilă, pielăriei, sticlăriei, poligrafică, cosmeticii (săpun), alim. (zahăr, bere, ţigarete, conserve de legume şi fructe). Producţie de covoare. Artizanat. Piaţă pentru cereale, fructe, tutun. Târg internaţional de mostre. Universitate (1949). Academia macedoneană de Ştiinţe şi Arte (1967). Muzeul Macedoniei (1924); Muzeu de ştiinţele naturii (1926). Teatru Naţional. Bazar. Fragmente din apeductul roman. Biserica mănăstirii bizantine Nerezi (1164), cu fresce din sec. 12; bisericile Sf. Pan-telimon (sec. 12) şi Sf. Spas (sec. 19); moscheea Isa-beg (1476); baia turcească; vestigiile unei fortăreţe; han medieval turcesc. Capitala lliriei antice cu numele Scupi, oraşul a fost cucerit de romani la sfârşitul sec. 1 Î.Hr. şi inclus în prov. romană Moesia (apoi Moesia Superior), a cărei principal centru urban a fost, cu rangul de colonia; din timpul domniei împăratului Diocleţian (din c. 297). Scupi a devenit centrul prov. romane de sine stătătoare Dardania. în anul 518, oraşul a fost distrus total de un cutremur şi refăcut în acelaşi sec. de către împăratul bizantin lustinian I, în apropierea vechiului S. Cucerit de slavi (sfârşitul sec. 7), a intrat în componenţa Imp. Bulgar (din sec. 9), apoi, din 976, în Imp. Macedonean a lui Samuil, iar după căderea aces- Skopje. Vedere generală 445 SLATINA tuia, a revenit lmp. Bizantin. în 1282 a fost inclus în statul sârb, devenind în sec. 13-14, un important centru comercial, iar din timpul domniei lui Ştefan Duşan (1331-1355), capitala imperiului acestuia, unde s-a proclamat, în 16 apr. 1346, împărat. Cucerit (în 1392) de turcii otomani, care l-au numit Uskiib şi l-au stăpânit până în 1912. între 1912 şi 1918 a făcut parte din statul sârb, apoi din cel iugoslav. Centrul ad-tiv al Macedoniei în cadrul federaţiei iugoslave (din 1945), din 1991 a devenit capitala statului macedonean suveran. Reconstruit după cutremurul din 26 iul. 1963, când peste 80% din clădirile oraşului au căzut în ruină, 1 070 de persoane au murit şi peste 120 000 oameni au rămas fără adăpost. SKORZENY, Otto (1908-1975), ofiţer SS de origine austriacă. Folosit în diferite misiuni speciale, cele mai cunoscute fiind eliberarea din captivitate a lui Mussolini (sept. 1943) şi arestarea lui Horthy (oct. 1944) SKOVORODA, Grigori Sawici (1722-1794), filozof, poet, muzician şi pedagog ucrainean. In concepţia filozofică problematica biblică se împleteşte cu ideile platonismului şi stoicismului. („Un dialog între cinci călători despre adevărata fericire a vieţii"). Autor de versuri şi basme în proză. SKRjABIN, Aleksandr Nikolaevici (1871/1872-1915), compozitor şi pianist rus. La început influenţat de Chopin, a devenit apoi unul dintre inovatorii de seamă în domeniul armoniei. Trei simfonii, poeme simfonice („Prometeu", „Poemul extazului", „Poem divin"), un concert pentru pian, zece sonate, studii, preludii, poeme, mazurci pentru pian. SKYE [scai], insulă în arh. Hebride, în NV Arh. britanic; 1,7 mii km2; 80 km lungime. Localit. pr.: Portree. Relief variat, mai ales bazal-tic, cu alt. max. de 993 m (Cuillin Hills). Ţărmuri cu numeroase golfuri. Creşterea ovinelor, bovinelor şi a câinilor de rasă (Skye terrier). Pescuit. SKYLAB (< engl. „Laborator ceresc”), staţie orbitală americană, lansată la 14 mai 1973 pe o orbită aflată la 434,5 km de Pământ. Aici au lucrat succesiv trei echipe de astro-nauţi, realizând cercetări diverse dar, mai presus de toate, demonstrând posibilitatea organismului uman de a trăi vreme îndelungată în spaţiul cosmic. A intrat din nou în atmosferă la 11 iul. 1979 şi s-a dezintegrat. SKYLITZES, loan (sec. 11), demnitar şi cronicar bizantin. Autorul unei istorii a lmp. Bizantin, cuprinzând perioada dintre 811 şi 1079. Cea mai mare parte a cronicii sale se află inserată în cronograful lui Kedrenos. SKYROS (SKfROS), insulă gre-ceaşcă în M. Egee (arh. Sporadelor de Nord), la NE de ins. Eubeea; 210 km2; 29 km lungime. Localit. pr.: Skyros. Relief colinar cu alt. max. de 792 m. Cariere de marmură. Culturi de grâu. Plantaţii de măslini şi citrice. Expl. de min. de fier şi de crom. Creşterea ovinelor. Pescuit de bureţi. Legenda spune că aici ar fi fost izolat Achile de către mama sa, în efortul ei de a-l opri să plece în Războiul troian. SLAB, -Ă (< sl.) adj. 1. (Despre fiinţe) Lipsit de forţă fizică, de vlagă, de vitalitate; debil. ♦ Neconvingător, fără eficienţă (ex. argument s.). 2. Cu intensitate scăzută (ex. lumină s.); (despre obiecte) fără trăinicie, fără rezistenţă. ♦ (Despre soluţii, amestecuri) Diluat. 3. Fără valoare deosebită, lipsit de talent, mediocru (ex. un scriitor s., o carte s.). ♦ (Despre oameni) fără o pregătire temeinică într-un anumit domeniu. 4. Lipsit de tărie sufletească, de fermitate morală, de autoritate. 5. Lipsit de grăsime. ♦ (Despre fiinţe) Uscăţiv. ♦ (Despre carne) Fără grăsime, macră. 6. (Despre pământ) Puţin roditor. SLAD (< bg., ser.) s. n. Malţ. SLÂDKOVlC, Andrej (pseud. lui Ondrej Braxatoris) (1820-1872), poet slovac. Poeme romantice lirico-epice, de inspiraţie filozofică („Convorbiri în familia lui Spiritan") şi erotică („Marina", „Detvan") în care pune accent pe realizarea artistică. SLAI s. n. 1. Oplean. 2. Scândură care formează marginea de sus a luntrii. SLALOM (< fr.; cuv. norvegian) s. n. Coborâre pe schiuri, constând dintr-o succesiune de viraje. ♦ Probă din schiul alpin în care concurentul Aleksandr Nikolaevici Skriabin este obligat să coboare o pantă trecând prin anumite puncte obligatorii, numite porţi, în două manşe (în funcţie de gradul de înclinare a pantei şi de numărul şi distanţa dintre porţi, există s. special, s. uriaş şi s. su-per-uriaş). S. a fost inventat de sportivul britanic Sir Arnold Lunn în 1920. *0* S. nautic = subramură a sporturilor nautice care constă în parcurgerea unui traseu, cu caiacul sau cu canoea, pe ape curgătoare şi tumultuoase, printre obstacole (jaloane) suspendate deasupra apei. SLAMA-CAZACU, Tatiana (n. 1920, Bucureşti), psiholog şi lingvist român. Soţia lui B. Cazacu. Prof. univ. la Bucureşti. Preşedintă a Grupului român de lingvistică aplicată (din 1971). Vicepreşedintă a Asociaţiei Internaţionale pentru Limbajul Copilului (1972-1975). Fondatoare a revistei „International Journal of Psycholinguistics" (Haga, 1972). Iniţiatoare a cercetărilor româneşti de psiholingvistică („Limbă şi context", „Introducere în psiholingvistică"). SLÂNSKf, Rudolf (1901-1952), om politic ceh. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost, la Moscova, unul dintre organizatorii rezistenţei cehoslovace împotriva ocupanţilor germani. Secretar general al Partidului Comunist Cehoslovac (1945-1951), victimă a epurărilor ordonate de Stalin, a fost condamnat la moarte şi executat. âLASK v. Silezia. SLATINA 1. Lac de acumulare pe cursul inf. al râului Olt (finalizat în 1980), la S de municipiul Slatina, construit cu scop hidroenergetic (apele lui pun în mişcare turbinele hidrocentralei de la Slatina), de alimentare cu apă a municipiului Slatina, pentru irigarea terenurilor din zona înconjurătoare şi pentru regularizarea cursului Oltului. Supr.: 540,7 ha; voi.: 19,24 mii. m3. A devenit loc de popas şi de iernat pentru diverse păsări de apă, fiind declarat în 2004 arie de protecţie specială avifaunistică. 2. Municipiu, reşed. jud. Olt, situat pe terasele de pe stg. râului Olt, pe pârâul Şopot, în zona de contact a prelungirilor piemontului Cotmeana cu C. Boian; 80 282 loc. (2005). Staţie de c.f. (inaugurată la 5 ian. 1875). Nod rutier. Expl. de balast. Termocentrală. Hidrocentrală (26 MW) dată în folosinţă în 1981. întreprindere de aluminiu (intrată în funcţiune în 1965), care transformă alumina în blocuri, bare şi plăci de aluminiu, şi o întreprindere de prelucr. a aluminiului (inaugurată în 1970), care produce cabluri electrice, piese turnate din SLATINA-TIMIŞ 446 aluminiu ş.a. Constr. de utilaje ind., de ţevi din oţel şi de pistoane pentru autovehicule. Fabrici de rulmenţi, mobilă, confecţii, tricotaje, mat. de constr. şi alim. Muzeu judeţean (1956), cu secţii de istorie, arheologie, paleontologie şi etnografie. Biblioteca judeţeană „Ion Minulescu“ (1950), cu peste 155 mii voi. Centru de cercetări şi proiectări pentru tehnologia aluminiului. La sfârşitul lunii aug. are loc anual Festivalul folcloric „Căluşul". Cele mai vechi urme de locuire descoperite în arealul oraşului datează din Neolitic, aparţinând culturilor Sălcuţa şi Vădastra (milen. 4-3 î.Hr.). în 1960 au fost scoase la iveală vestigii din Epocile bronzului şi fierului, din perioada daco-romană şi din timpul migraţiei popoarelor. Prima menţiune documentară a localităţii datează din 20 ian. 1368, consemnată într-un act emis de Vladislav I (Vlaicu), în care se aminteşte existenţa unui punct vamal pe drumul care leagă Sibiul de Piteşti. în timpul domniei lui Vlad Vintilă (1532-1535) S. a fost reşedinţă domnească. în a doua jumătate a sec. 16, S. a decăzut, rămânând timp îndelungat un modest târg agricol, dezvoltându-se cu precădere în a doua jumătate a sec. 20. Declarat municipiu la 27 iul. 1979, S. are în prezent în subordine ad-tivă localit. componentă Cireaşov. Monumente: Mănăstirea Clocociov (de maici), datând de la începutul sec. 16, a fost refăcută de Mihai Viteazul. Forma actuală a aşezământului monahal datează din 1645, când marele agă Diicu (Dinicu) Buicescu a reconstruit biserica cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil după modelul bisericii Mănăstirii Dealu de lângă Târgovişte, cu o turlă pe naos şi două turle pe pronaos. Biserica a fost refăcută după cutremurul djn 1838, când i s-au prăbuşit turlele. în timpul Primului Război Mondial mănăstirea a fost distrusă de un incendiu şi părăsită. Restaurată în 1958, biserica mănăstirii Clocociov păstrează fragmente de picturi murale interioare din 1862, printre care se remarcă un tablou votiv cu portretele domnului Matei Basarab şi ale lui Diicu Buicescu cu soţia sa, compoziţia „Judecata de Apoi“ ş.a. La această mănăstire a trăit călugărul Naum Râmniceanu, autor al unei „Cronici a Ţării Româneşti de la începuturi şi până în 1834“ (apărută în limba română); Schitul Strehareţ (amintit în documentele anilor 1478, 1531, 1578, 1607, 1620, 1665), cu biserica Adormirea Maicii Domnului, a cărei înfăţişare actuală datează din anii 1668-1671, este ctitoria epis- copului Serafim al Râmnicului. în 1672 a fost construit zidul de incintă, iar biserica pictată şi sfinţită. Aşezământul monahal a fost refăcut după stricăciunile provocate de cutremurele din 1802 şi 1838. Biserica a fost renovată în 1844 şi a fost supusă unor modificări în anii 1930-1936, când i s-a adăugat pridvorul şi a fost pictată la interior; bisericile Sf. Treime (1641-1645, reparată după incendierea ei de către turci în 1784, apoi renovată în 1851 şi pictată în 1886), Adormirea Maicii Domnului (1734-1736), Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (începutul sec. 18, refăcută în 1793), Sf. Nicolae (1760, reparată şi pictată în 1824), Sf. Nicolae-Obrocari (1820, refăcută în 1877), Sf. Nicolae-lonaşcu (1782-1787, reparată în 1843, demolată şi reclădită în 1872-1877 şi pictată de Gheorghe Tattarescu, atribuindu-i-se hramul Sf. Gheorghe); clădirile fostei Prefecturi (1886), Tribunalului judeţean (1890) şi liceului „Radu Greceanu" (1891); statuia din bronz înfăţişându-l pe Alexandru loan Cuza, dezvelită la 24 ian. 1993. în localit. componentă Cireaşov se află biserica Sfinţii Voievozi (1802-1806, pictată în 1831). 3. Com. în jud. Suceava, situată în zona de contact a pod. Sucevei cu m-ţii Stânişoarei, pe râul Suha Mică; 5 283 loc. (2005). Până la 17 febr. 1968, satul şi com. S. s-au numit Drăceni. în satul Slatina se află mănăstirea cu acelaşi nume (de maici), ctitorie din anii 1554-1561 a domnului Alexandru Lăpuşneanu, cu biserica Schimbarea la Faţă, construită din piatră brută şi cărămidă (sfinţită la 14 oct. 1558), situată în mijlocul unei vaste incinte patrulatere, întărită cu ziduri înalte de 7 m şi groase de 1,80 m, străjuite de turnuri de pază şi apărare, la colţuri. în pronaosul bisericii există un remarcabil tablou votiv care înfăţişează întreaga familie a lui Alexandru Lăpuşneanu. Picturile murale au fost refăcute cu ocazia renovării bisericii, în anii 1826-1828. Biserica a mai fost restaurată în anii 1960-1961 şi 1968-1973. Lângă biserică se află Casa Domnească (1558) şi o fântână ornamentală, cu bazin de marmură, realizate în stil renascentist. în biserică sunt înmormântaţi Alexandru Lăpuşneanu (călugărit în 1568 cu numele Pahomie), soţia acestuia, Doamna Ruxandra (m. 12 nov. 1570) şi fiica lor Teofana, precum şi mitropolitul Veniamin Costache (îngropat aici la 16 dec. 1846, ale cărui oseminte au fost strămutate în 1887 la Mitropolia din laşi). Tot aici există racla cu moaştele (capul) Sf. Grigore Teo- logul, care în perioada 1968-2001 a fost depusă la Muzeul Naţional din Bucureşti (readusă la mănăstire la 11 febr. 2001). SLATINA-TIMIŞ, com. în jud. Caraş-Severin, situată în N culoarului Timiş-Cerna, la poalele NE ale m-ţilor Semenic şi cele V ale m-ţilor Ţarcu, pe cursul superior al râului Timiş; 3 187 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.-T.). ^Expl. de lignit (llova). Pomicultură. în satul S.-T., menţionat documentar în 1433, se află o biserică ortodoxă din sec. 18. Aici au fost descoperite vestigiile unei aşezări romane (Masclianis). SLATINĂ (< sl.) s. f. Izvor de apă sărată. ♦ Porţiune de teren mlăştinoasă şi sărată. SLAV, -Ă (< fr.) subst., adj. 1. S. m. pl. Comunitate de triburi din marea familie a popoarelor de limbă indo-europeană, grupul satem; înrudite cu bălţii, cu care alcătuiau comunitatea lingvistică balto-slavă. Aria de locuire a s. către 500 d.Hr. se întindea între bazinul mijlociu al Vistulei şi Niprul mijlociu şi superior, ajungând spre N până la Pripet, iar spre S până la Bug şi Nistru. Aflaţi în stadiul de destrămare a Comunei primitive, s. practicau acele îndeletniciri pe care le favorizau caracteristicile terit.: agricultura, vânătoarea, pescuitul, meşteşugurile casnice etc., după cum aşezările lor erau adaptate aceloraşi condiţii. Primele ştiri scrise despre strămoşii s. (printre care veneţii) datează din sec. 1-2 (Pliniu, Tacit, Ptolemeu), dar sub denumirea de s. (împărţiţi în trei grupuri mari: veneţii, anţii, sclavinii) sunt menţionaţi în sec. 6 d.Hr. (lordanes, Procopiu). în sec. 5 d.Hr., ca urmare a puternicei dezvoltări demografice, a început marea expansiune a s., aceştia ajungând în cursul sec. următoare spre N şi V până la M. Baltică şi fl. Elba, în Europa Centrală până la Alpi şi M. Adriatică, în S — după destrămarea puterii hunilor — până la M. Egee, iar în NE în teritoriul din taiga. Limba s., indo-europeană, iniţial unitară, s-a diferenţiat, începând din sec. 9-10, putându-se vorbi de trei grupuri de popoare de limbi slave: s. de V (poloni, cehi, slovaci) şi sorbiaba, s. de E (ruşi, ucraineni şi belaruşi) s. de S (sloveni, sârbi, croaţi, macedoneni, bulgari), la această diferenţiere un rol important jucându-l substratul etnic diferit cu care au venit în contact (germanic, tracic, iliric). Pe terit. României, pătrunderea s. se plasează în sec. 6-7, având mai mult un caracter militar. Treptat, enclave stabile de s. (grupul sclavinilor) au intrat în contact cu 447 SLĂBI populaţia autohtonă daco^romană, de la care au preluat o serie de elemente caracteristice civilizaţiei romane provinciale, integrându-se în complexul social- economic autohton şi sfârşind prin a fi asimilate (sec. 9-10). O mare parte (nouă triburi) a coborât în sec. 7 în Pen. Balcanică, ocupând-o în cea mai mare parte şi slavizând populaţiile găsite, cu excepţia grupurilor romanice (vlahii) şi a populaţiei greceşti din statul bizantin. 2. S. m. şi f. Persoană care face parte din populaţiile slave (1). 3. Adj. Care aparţine slavilor (1), privitor la slavi; slavon, slavonesc. Limbă s. (şi susbt. f.) = fiecare dintre limbile popoarelor slave (1). ♦ (Substantivat) Slavă veche (bisericească) = limba traducerilor slave ale cărţilor greceşti de cult, efectuate de Chirii şi Metodiu şi de ucenicii lor în a doua jumătate a sec. 9 şi având la bază graiul slav din reg. Salonicului. Au utilizat două sisteme de scriere: glagolitic şi chirilic. SLAVA CERCHEZĂ, com. în jud. Tulcea, situată în pod. Babadag, pe cursul superior al râului Slava; 2 644 loc. (2005). Expl. de calcar. Pe terit. satului Slava Rusă au fost descoperite urmele unei aşezări urbane ro-mano-bizantine, fortificate (sec. 2-7), cunoscută sub numele Libida (Libidion polis). în satul Slava Rusă se află două mănăstiri aparţinând cultului creştin de rit vechi, una de călugări - Uspenia (Adormirea Maicii Domnului) înfiinţată în sec. 17 şi alta de maici - Vovidenia (Intrarea în Biserică a Maicii Domnului). Mănăstirea Uspenia a fost înfiinţată în sec. 17. Biserica actuală a mănăstirii Uspenia a fost construită în anii 1860-1883, pe locul vechii biserici de lemn, renovată şi pictată în 1996-1997. Mănăstirea Vovidenia a fost întemeiată în sec. 17 de câţiva călugări ruşi, care au adus de la Kazan icoana Maicii Domnului de la care provine denumirea mănăstirii. Aflată în părăsire la sfârşitul sec. 18, mănăstirea Vovidenia a fost reînfiinţată de o văduvă bogată din Rusia, care a venit aici împreună cu slujnica ei şi cu câteva maici. Distruse de inundaţie în 1850, chiliile şi biserica au fost refăcute pe un alt loc, mai înalt, ferit de inundaţii. SLAVĂ (< sl.) s. f. 1. Glorie, renume. ♦ Proslăvire, laudă. 2. Cer, văzduh. 3. (REL.) Măreţie a divinităţii. SLAVEIKOV 1. Petko S. (1827— 1895), poet şi om politic bulgar. Participant la lupta pentru independenţa Bulgariei. Considerat unul dintre fondatorii poeziei naţionale. Lirică socială şi erotică de forţă şi inspiraţie folclorică („Izvorul fetei frumoase", „Boico-voievod", „Culegere de cântece11, „Fabule"). Teatru satiric („Malacovul").; epigrame, publicistică. 2. Pencio S. (1866-1912), scriitor bulgar, cu studii de filozofie în Germania. Fiul lui S. (1). Influenţat de realismul rus, de Goethe, Heine şi Nietzsche. Lirică spiritualistă a setei umane de perfecţiune („Lacrimi de copilă", „Cântece epice", „Pe insula fericiţilor"); eseuri („Literatura bulgară înainte şi acum"). SLAVIANOV, Nikolai Gavrilovici (1854-1897), inginer rus. Autorul unui procedeu original de sudură prin arc electric cu electrod fuzibil în formă de vergea (1888). SLAVICI, loan (1848-1925, n. Şiria, jud. Arad), scriitor român. M. coresp. al Acad. (1882). Redactor la ziarul „Timpul", director al „Tribunei" din Sibiu (1884-1890); fondator, alături de Coşbuc şi Caragiale, al revistei „Vatra". A făcut parte din cercul „Junimii". Teoretician al „realismului popular", care indica drept surse de inspiraţie pentru literatură tradiţia folclorică şi viaţa poporului, a realizat un tablou autentic al satului transilvănean („Novele din popor"). Remarcabil analist, a urmărit, uneori în tonalităţi idilice, dragostea tinerilor („Scormon", „Pădureanca", „La crucea din sat"), dezumanizarea sub imperiul setei de înavuţire („Moara cu noroc", „Comoara"), ridicarea intelectualităţii rurale („Budulea taichii"). Romanul social şi psihologic, de formulă obiectivă, „Mara", una dintre cele mai valoroase creaţii epice româneşti; romane istorice („Din bătrâni"); comedii („Fata de birău"); drame („Gaspar Graţiani"); poveşti de inspiraţie folclorică („Zâna zorilor"); memorialistică („închisorile mele", „Lumea prin care am trecut"); scrieri didactice şi de popularizare. SLAVIK, Frantisek (1876-1957), mineralog ceh. Prof. univ. la Praga. loan Slavici Cercetări asupra mineralelor şi zăcămintelor din Transilvania şi Banat, scop în care a făcut multe călătorii în România, publicând şi rezultatele sale în diverse studii. Autor al unui tratat de „Mineralogie". M. de onoare al Acad. Române (1937). SLAVjSM (< germ., fr.) s. n. Cuvânt, expresie sau construcţie, împrumutat dintr-o limbă slavă de o altă limbă (şi neasimilat de aceasta). SLAVjST, -Ă (germ., fr.) s. m. şi f. Specialist în slavistică. SLAVISTICĂ (< germ.) s. f. Totalitatea disciplinelor care studiază limbile, literaturile, folclorul, cultura şi istoria popoarelor slave. SLAVKOV u BRNA v. Austerlitz. SLAVON, -Ă (< fr.) adj. Slav (3). -0- Limba s. (şi subst., f.) = limba bisericească şi literară, dezvoltată din vechea slavă; a fost folosită în Ev. Med. ca limbă de cult şi de cancelarie în Rusia, Bulgaria, Serbia şi în Ţările Române. ♦ (Despre caractere grafice) Chirilic. SLAVONIA (în Ib. sârbo-croată: Slavonija), reg. naturală şi istorică în E Croaţiei, cuprinsă între Sava (la S), Drava şi Dunăre (la N şi E); 41,4 mii km2. Relief muntos cu alt max. de 1 200 m (Papuk Gorje). De-a lungul râurilor şi fl. Dunărea se extind lunci şi câmpii fertile, propice culturilor agricole. Zona este locuită în majoritate de croaţi, dar şi de sârbi (în S şi V) şi de maghiari. Oraşe pr.: Osijek, Bosanski Brod. în această reg. s-au aşezat triburile slavilor de S în sec. 7, iar în sec. 10 s-a format Regatul Croaţiei. în timpul Războiului civil din 1991-1992, terit. S. a fost scena luptelor dintre sârbi şi croaţi. SLAVONISM (< slavon) s. n. Element de limbă de origine slavonă pătruns în altă limbă (şi neasimilat). SLĂBĂNOG, -OAGĂ (< bg.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Cu corpul slab; uscăţiv. ♦ Care nu are putere, vlagă; debil. 2. S. m. Plantă erbacee anuală din familia Balsaminacee răspândită în reg. montană, înaltă de 40-120 cm, cu tulpina cărnoasă, frunze ovale dinţate şi flori galbene cu puncte roşii, cu un pinten (Impatiens noli-tangere). Fructul, o capsulă cilindrică, se deschide brusc la maturitate împrăştiind seminţele. Are proprietăţi diuretice. SLĂBI (< slab) vb. IV 1. Intranz. (Despre fiinţe) A pierde din greutate, din grăsime, a deveni slab (1). 2. Intranz. A pierde din forţă, din vigoare. ♦ (Despre organe ale corpului, facultăţi fizice, psihice etc.) SLĂBICIUNE 448 A nu mai funcţiona normal, a se uza, a se debilita. ♦ (Despre procese, acţiuni etc.) A scădea în intensitate; a se domoli, a-şi încetini ritmul, a se diminua. 3. Tranz. A face să fie mai puţin încordat, mai puţin strâns; a da drumul, a slobozi. ■0* Expr. A nu slăbi pe cineva = a nu lăsa pe cineva în pace, a urmări cu insistenţă. SLĂBICIUNE (< slăbi) s. f. 1. Faptul de a fi slab (1). ♦ Senzaţie de pierdere a puterilor, de sfârşeală; lipsă de forţă fizică, de vigoare. 2. Fig. Lipsă de energie, de capacitatea de a acţiona, de fermitate. 3. Scădere, defect. 4. înclinaţie, afecţiune deosebită pentru cineva sau ceva. SLĂDĂRjE (< slad) s. f. încăpere, împreună cu aparatura necesară, pentru pregătirea malţului. SLÂNIC 1. Râu, afl. stg. al Buzăului pe terit. com. Săpoca, jud. Buzău; 65 km. Izv. din S m-ţilor Vrancei, de sub vf. Furu, curge mai întâi pe direcţie N-S, intră apoi în reg. subcarpatică la Lopătari, unde îşi schimbă direcţia către E, drenează un areal cu depozite salifere, care-i îmbogăţeşte apele în săruri, iar în aval de localit. Vintilă Vodă îşi îndreaptă cursul către S. 2. Oraş în jud. Prahova, situat în Subcarpaţii Prahovei, pe râul Slănic (afl. al râului Vărbilău); 6 958 loc. (2005). Staţie finală de c.f. (inaugurată la 10 dec. 1883). Expl. de sare gemă (din sec. 17 până în 1969), de gips şi de tufuri dacitice. Produse alim. Muzeu cu secţii de istorie şi artă. Muzeul sării (amenajat în salina „Unirea"). Staţiune balneoclimaterică de interes general, cu funcţionare permanentă, cu climat de dealuri, cu izvoare de ape minerale cloruro-sodice, sulfatate, calcice (puse în valoare în 1885) şi cu lacuri cu apă cloruro-sodică cu concentraţie ridicată (170-300 g/l) -lacurile Baia Baciului, Baia Roşie, Baia Porcilor, Lacu Verde. Staţiunea este recomandată pentru tratarea afecţiunilor reumatismale, a celor posttraumatice, neurologice periferice (pareze uşoare), ginecologice, dermatologice, a unor boli vasculare (varice în stadiu incipient), respiratorii (bronşite, astm alergic) ş.a. în interiorul salinei vechi (salina „Unirea"), Ia 210 m adâncime, unde temp. este constantă (12°C) tot timpul anului, este amenajat un sanatoriu destinat tratamentului astmului bronşic, într-un microclimat cu aer sărat. Din cauza unor infiltraţii puternice de apă (în iul. 1995) sanatoriul a fost inundat. După refacerea stricăciunilor provocate de inundaţie şi a consolidărilor necesare, sanatoriul a fost redeschis pentru tratamente la sfârşitul lunii aug. 1995. în oraş există un complex balnear cu bază proprie de tratament. în perimetrul actual al oraşului au fost descoperite vestigii dacice şi romane. Localitatea apare menţionată documentar, prima dată, în 1532, iar apoi la 22 iun. 1556, într-un hrisov al domnului Pătraşcu cel Bun. în 1685, spătarul Mihai Cantacuzino a iniţiat deschiderea primei ocne de sare la Slănic, iar la 16 nov. 1791, un zapis al domnului Mihai Suţu consemna că ocnele de sare de la Slănic şi Telega erau un apanaj al Domniei Sale. în sec. 18, S. a fost ridicat la rang de târg, în 1879 figura ca aşezare urbană (comună urbană), în 1886 este recunoscută ca staţiune balneară, iar în 1892 declarată oraş. în prezent oraşul S. are în subordine ad-tivă localităţile componente Gro-şani şi Prăjani. Monumente: bisericile Sf. loan Botezătorul (1724, refăcută în 1774), Sf. Gheorghe (1732), Sfinţii Trei Ierarhi (1799-1800), Sf. Maria (1851), Sf. Ilie (1865). Turism intens, legat atât de tratamentul balnear, cât şi de prezenţa în oraş a salinei şi a unui „Munte de sare" dezvelit de pământ, înalt de câteva zeci de metri, brăzdat de lapiezuri, declarat rezervaţie şi monument al naturii la 2 iun. 1952. Rezervaţia, extinsă pe o supr. de 1,8 ha, cuprindea „Muntele de sare" cu lacul Grota Miresei din interiorul său, precum şi zona învecinată care include Lacu Porcilor şi lacul Baia Baciului (acesta din urmă cantonat într-o ocnă prăbuşită în sec. 19, cu o supr. de 6 100 m2 şi o adâncime de 7,62 m). Cutremurele din 4 mart. 1977, 30 aug. 1986 şi 30 mai 1990 au provocat crăpături mari şi adânci în pereţii „Muntelui de sare", iar infiltraţiile puternice de apă dulce la baza acestuia au pricinuit prăbuşirea (în iul. 1995) a unei părţi a „Muntelui de sare". Prăbuşirile s-au accentuat în 1999, ştirbindu-i astfel măreţia şi frumuseţea şi făcând să dispară peretele care încercuia Grota Miresei, în apropierea „Muntelui de sare", pe solurile sărăturate se dezvoltă o vegetaţie specifică halofilă, reprezentată prin: sărărica (Salicornia euro-paea), pelinul de sărătură (Artemisia salina), steluţa (Aster tripolium), tufişuri de cătină ş.a. SLĂNICEANU, Gheorghe (1835-1885, n. Bucureşti), general român. Ministru de Război (1876-1877, 1880-1881). Şef de Stat-Major (din apr. 1877) al Armatei române de operaţii, pe frontul de la Plevna, iar din sept. comandă detaşamentul dintre Vid şi Iskăr, care prin lupte grele cucereşte Rahova (nov. 1877). SLĂNIC-MOLDOVA, oraş în jud. Bacău, situat în depresiunea omonimă, la poalele SE ale m-ţilor Nemira, la 530 m alt., pe cursul superior al râului Slănic (afl. al Trotuşului); 5 097 loc. (2005). Expl. de gresii. Fabrică de confecţii. Staţiune de îmbuteliere a apelor minerale. Releu de televiziune (din 1964). Parc dendrologic. Staţiune balneoclimaterică de interes general, cu funcţionare permanentă, cu climat de depresiune intramontană şi cu numeroase izvoare minerale carbogazoase, bicarbonatate, slab sulfuroase, cloru-rate, sodice, unele oligominerale. Valoarea terapeutică a apelor minerale de la S.-M. a fost confirmată de-a lungul timpului de unele medalii obţinute la expoziţiile internaţionale de la Viena (medalie de aur, 1873), Frankfurt pe Main (medalie de argint, 1881), Paris (medalie de aur, 1889) ş.a., fiind comparate de către specialişti cu apele minerale de la Karlovy Vary, Vichy, Aix-les-Bains ş.a. Supranumită „Perla Moldovei", staţiunea balneoclimaterică S.-M. oferă posibilitatea efectuării unor tratamente pentru vindecarea bolilor tubului digestiv şi ale celor hepato-biliare ş.a. TT»**!,ft Slănic Moldova. V *! * * * *i? Z* Vedere generală 449 SLIVILEŞTI în cură externă, apele minerale de la S.-M. sunt recomandate pentru tratarea afecţiunilor reumatismale, a celor cardiovasculare, endocrine, ginecologice ş.a. Prima menţiune documentară a localităţii datează din 1757, fiind consemnată într-un hrisov al domnului Constantin Racoviţă, în care se specifică dăruirea întregii văi a Slănicului Epitropiei spitalului „Sf. Spiridon“ din laşi. Odată cu descoperirea (la 20 iul. 1800) unui izvor de apă minerală de către serdarul Mihalache Spiridon, aşezarea cunoaşte o evoluţie ascendentă din punct de vedere balnear. Primele analize ale apelor minerale de la S.-M. au fost făcute în 1832, iar după anul 1877 au fost introduse primele instalaţii balneare. Până la 17 febr. 1968, localitatea a purtat numele Băile Slănic. în prezent, S.-M. are în subordine ad-tivă localităţile componente Cerdac şi Cire-şoaia. Monumente: clădirea Primăriei (1870-1890, cu unele refaceri din 1927); clădirea Cazinoului, construită în 1894 după planurile arhitecţilor români George Sterian şi H. Rick. SLĂNINĂ (< bg., ser.) s. f. Strat de grăsime la porcine; întrebuinţată ca aliment, se consumă după conservare (cu adaos de sare şi de boia, ori afumată) sau se topeşte, devenind untură. SLĂTINARU-NISTOR, Maria (n. 1938, laşi), soprană română. Prof. univ. la Bucureşti. Repertoriu cuprinzând marile roluri de soprană, dar şi roluri wagneriene (Elsa, Sieglinde, Elisabeth). Carieră internaţională (Viena, Metropolitan Opera). Activitate pedagogică. SLĂTINEANU 1. Alexandru S. (1873-1939, n. Bucureşti), medic român. Prof. univ. la laşi. Lucrări în domeniul epidemiologiei şi bacterio-logiei, poliomielitei, febrei tifoide. 2. Barbu S. (1895-1969, n. Paris), cercetător şi colecţionar de artă populară românească. Fiul lui S. (1). Studii în domeniul ceramicii („Ceramica românească", „Ceramica feudală românească", „Ceramica din Curtea de Argeş"). Fondator al „Colecţiei de artă comparată" din Bucureşti. SLĂTIOARA 1. V. Măgura Slă-tioarei. 2. Com. în jud. Olt, situată în N C. Romanaţi, pe dr. văii Oltului, pe malurile lacurilor de acumulare Arceşti şi Slatina; 2 719 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.). Nod rutier. Expl. de balast. Hidrocentrală (53 MW), intrată în funcţiune în 1986. Bisericile Sf. Treime (1805) şi Sfinţii Voievozi (1854), în satul S. 3. Com. în jud. Vâlcea, situată în depr. subcarpatică olteană, la poalele NV ale Măgurii Slătioara, la confl. râului Cerna cu Pârâu Plopilor; 3 566 loc. (2005). Nod rutier. Moară de cereale. Centru de ceramică populară nesmălţuită, de culoare roşie, decorată simplu cu humă albă. în satul S. se află o biserică de lemn cu dublu hram - Buna Vestire şi Cuvioasa Parascheva (sec. 18) şi o biserică de zid cu hramul Naşterea Maicii Domnului (1705, cu picturi murale interioare din 1802); în satul Goruneşti există biserica Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1781, cu fragmente de picturi murale datând din 1807), iar în satul Milostea, biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1906). în perimetrul com. S. se află rezervaţia geomorfologică Măgura Slătioarei (769 m alt.) cu aspect de cuestă (abruptă spre N), afectată de ravene. 4. Codrul secular - v. Stulpicani. SLĂTIOARELE, Schitul ~ v. Ocnele Mari. SLĂVEIU, lac glaciar situat pe versantul de S al masivului Retezat, la 2 015 m alt.; 3,3 ha. Ad. max.: 6,1 m. Obiectiv turistic. SLĂVENI, sat în com. Gostavăţu (jud. Olt), pe terit. căruia a fost identificată o aşezare civilă şi un castru roman situate pe Limes Alutanus. SLĂVESCU, Victor (1891-1977, n. Rucăr, jud. Argeş), economist şi om politic liberal român. Acad. (1939), prof. univ. la Bucureşti. Ministru de Finanţe (1934-1935) şi al înzestrării Armatei (1939-1940). Specialist în domeniul creditului, monedei, tehnicii bancare şi al istoriei băncilor („Organizaţia de credit a României", „Băncile comerciale mici din România", „Istoricul Băncii Naţionale a României", „Politica bancară şi depresiunea economică mondială"). Monografii („Viaţa şi opera economistului A. D. Xenopol"). Memorii. SLĂVI (< sl.) v. IV tranz. 1. A preamări, a lăuda pe cineva pentru merite excepţionale. 2. (înv.) A iubi peste măsură, a adora, a venera. SLEIT, -Ă (< slei) adj. 1. (Despre substanţe grase) Solidificat (prin răcire). 2. (Despre fântâni) Secate de apă (spre a fi curăţate). ♦ Fig. Epuizat, secătuit (de putere). 3. (Despre fasole) Bătut, frecat. SLEVOGT [slefokt], Max (1868-1932), pictor şi grafician german. Iniţial atras de curentul Secession, apoi de impresionism („Actorul D’Andrade în rolul lui Don Juan", „Autoportret", „Samson distrugând templul"). A ilustrat „lliada", „Faust". SLEZSKO v. Silezia. SLIEMA, oraş în Malta, situat pe ţărmul de E al ins. Malta, port la G. St. Julian, la NV de Valletta; 12,5 mii loc. (2003). Staţiune balneoclimaterică. SLIMNIC, com. în jud. Sibiu, situată în pod. Hârtibaciului, pe râul Slimnic; 3 638 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Veseud). Creşterea bovinelor (în satul Ruşi). Pe terit. satului S. au fost descoperite (1900-1920) vestigiile unei aşezări din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca bronzului, aparţinând Culturii Coţofeni (2500-1800 Î.Hr.), un depozit de bronz de la începutul primei Epoci a fierului, o aşezare dacică şi apoi daco-romană (sec. 2 î.Hr-3 d.Hr.) în care s-au găsit vase ceramice dacice, modelate cu mâna şi la roată, vase ceramice romane, precum şi un tezaur de podoabe dacice, din argint (sec. 1 î.Hr.-1 d.Hr), format din brăţări, colane, lanţ ş.a. în satul S., menţionat documentar în 1282, se află cetatea Stolzemburg (sec. 14-16, refăcută în sec. 18), cu biserică de incintă (sec. 14-15, cu unele transformări din 1792) şi o biserică ortodoxă de la sfârşitul sec. 18 (renovată în 1912). în satul Ruşi există o cetate (sec. 16-17) cu o biserică evanghelică de incintă (1749-1782), iar în satul Veseud, un conac de la începutul sec. 19. SLIN (< ser.) s. n. Strat de murdărie de pe anumite obiecte, de pe pielea nespălată etc.; jeg. SLINQS, -OASĂ (< slin) adj. Plin de slin, jegos. SLIP1 (< engl.) s. n. Chiloţi de baie foarte scurţi. SLIP2 (< engl.) s. n. Plan înclinat pe care se coboară în apă hidro-avioanele aşezate, în general, pe un cărucior acţionat mecanic. SLIVEN, oraş în partea central-estică a Bulgariei, situat la poalele S ale m-ţilor Balcani, la 96 km V de Burgas; 100,6 mii loc. (2001). Constr. de maşini textile şi de aparataj electrotehnic; montaj de automobile. Vechi centru al ind. textile (din 1834), profilat pe ţesături de lână şi mătase; prelucr. lemnului; sticlărie; produse alim. Artizanat. Teatru; muzeu; orchestră simfonică. Case vechi din sec. 18. Menţionat documentar ca oraş în 1153. Stăpânit de turci în sec. 15-19, când s-a numit Enidze Kariesi (Oraşul Nou). SLIVILEŞTI, com. în jud. Gorj, situată în zona dealurilor Jiului, pe râul Jilţu; 3 907 loc. (2005). Muzee etnografice (în satele Slivileşti şi Şiacu). în satul Miculeşti se află biserica Sf. Nicolae (1872), iar în SLOBOD 450 satul Şiacu, cula „Grecescu" (sec. 18). Bisericile de lemn cu acelaşi hram - Sf. Nicolae, în satele Sura (1805), Ştiucani (1877) şi S. (1880). SLOBOD, -A (< bg.) adj. (înv. şi pop.) 1. (Despre oameni) Care se bucură de toate drepturile cetăţeneşti şi politice; liber (1). ♦ (Despre state sau popoare) Independent, neatârnat. ♦ (Despre oraşe) Autonom. 2. (Despre oameni) Care are posibilitatea de a acţiona după voinţa proprie, care nu este constrâns, îngrădit. ♦ (Adverbial) Nestânjenit, nestingherit. 3. Care nu este întemniţat, prins, reţinut, care este liber. 4. (Despre oameni şi manifestările lor) Care întrec măsura, care încalcă regulile bunei-cuviinţe; licenţios. 5. (Despre timp) De care se poate dispune, care este în afara obligaţiilor obişnuite 6. (Despre lucruri care leagă, fixează etc.) Care nu strânge, care permite mişcările; larg. SLOBOZENIE (< slobozi) s. f. (Pop.) 1. Starea celui care are posibilitatea să faca ce vrea; libertate, (4). ♦ Independenţă, neatârnare. 2. Voie, îngăduinţă, permisiune. SLOBOZj (< slobod) vb. IV tranz. (POP.) 1. A elibera, a pune în libertate. ♦ A desface dintr-o legătură strânsă care imobilizează. ♦ Refl. (Despre obiecte care leagă) A se desface, a se slăbi. 2. A da permisiunea cuiva să se depărteze, să plece. 3. A lăsa să cadă, a da drumul. 4. A descărca o armă de foc; a arunca săgeţi cu arcul. 5. A degaja, a scoate. ♦ A emite un sunet, un cuvânt etc. SLOBOZIA 1. Municipiu, reşed. jud. Ialomiţa, situat în C. Bărăganului, pe stg. râului Ialomiţa; 52 631 loc. (2005). Nod feroviar (staţia de c.f. a fost inaugurată la 20 sept. 1887) şi rutier. Expl. de gaze naturale şi de balast. Termocentrală. Combinat de îngrăşăminte azotoase (dat în folosinţă în 1972). Fabrici textile, de mat. de constr., de asamblare a televizoarelor color (din 1994) şi de produse alim. (ulei vegetal, din 1968, brânzeturi, unt, lapte praf, biscuiţi, produse de panificaţie, preparate din carne ş.a.). Moară de cereale. Abator. Silozuri de cereale. Ferme de creştere a porcinelor, bovinelor şi păsărilor. Muzeu judeţean (1971), cu colecţii de arheologie, istorie, artă şi etnografie; Muzeul Agriculturii (1996), cu exponate ce cuprind maşini, utilaje şi unelte agricole. Bibliotecă judeţeană (1951), cu peste 132 mii volume. Centrul cultural judeţean „Ionel Perlea“, inaugurat la 31 mart. 1992. La S. se află (din 1993) sediul Episcopiei Sloboziei şi Călăraşiului. Popas turistic. în perimetrul actual al oraşului au fost descoperite vestigii neolitice, aparţinând Culturii Boian (milen. 4 î.Hr.). în localit. componentă Bora a fost scos la iveală (1960) un tezaur monetar alcătuit din 22 de monede (emise în perioada 1522-1602), din care 18 taleri din argint şi 4 ducaţi din aur. Cunoscută ca sat de clăcaşi în prima jumătate a sec. 14, localit. apare menţionată documentar în mart. 1614, într-un act emis la Târgovişte de Radu Mihnea, prin care acesta întărea marelui postelnic lanache Caragea „seliştea satului ce se cheamă Vaideei‘ din jud. Ialomiţa — aşezare mai veche ce fusese pustiită de invazia turco-tătară cu 20 de ani în urmă (în 1594), în timpul domniei lui Mihai Viteazul. Ulterior, satul Vaideei s-a contopit cu aşezarea Slobozia lui lanache (nume derivat de la postelnicul lanache Caragea), rezultând o singură localit., numită Slobozia lui lanache, care s-a dezvoltat (în sec. 17-18) ca târg pentru negoţul cu vite şi ca centru meşteşugăresc, subordonat domnului Ţării Româneşti. în cursul sec. 17, localit. Slobozia lui lanache este frecvent menţionată în documente, iar din a doua jumătate a sec. 18 figurează cu toponimul Slobozia. Totodată, un document emis de domnul Matei Basarab la 12 iul. 1633, specifica faptul că acesta face o danie „mănăstirii ce se cheamă Vaideei, cu hramul Arhanghelii Mihail şi Gavriil,^ făcută de lanache postelnicul...". în perioada 1832-1925, S. a fost reşed. plasei Ialomiţa, iar între 1925 şi 1950 a plasei Slobozia. Construirea căii ferate (1887-1912) spre Bucureşti şi spre Ţăndărei stimulează începutul urbanizării Sloboziei (în 1895 s-a construit spitalul, în 1905 a fost introdus iluminatul electric etc.); în 1912 a fost declarat oraş. în 1952, oraşul S. a devenit reşed. raionului cu acelaşi nume, iar la 17 febr. 1968 reşed. jud. Ialomiţa. Declarată municipiu la 27 iul. 1979, S. are în prezent în subordine ad-tivă localităţile componente Bora şi Slobozia Nouă. Monumente: biserica Sfinţii Voievozi a fostei mănăstiri Slobozia (sau Vaideei), ctitorie din 1618 a postelnicului lanache Caragea, amplificată de domnul Matei Basarab în 1634. Distrusă de cutremurul din 11 ian. 1838, biserica a fost refăcută din temelii şi pictată în anii 1842-1848 prin strădania egumenului Gavriil din Smirna. Turnul-clopotniţă datează din 1836. După secularizarea averilor mănăstireşti în 1863, ansamblul monahal a decăzut treptat; biserica Adormirea Maicii Domnului (1864); catedrala episcopală cu dublu hram - înălţarea Domnului şi Sf. Alexandru; Monumentul eroilor Primului Război Mondial; bustul domnului Matei Basarab (dezvelit în 1932). La 9 km NV de S. se află staţiunea balneoclimaterică Amara, iar la marginea oraşului există satul de vacanţă „Hermes“, cu terenuri de sport, de călărie, piscine ş.a. 2. Com. în jud. Argeş, situată în N C. Găvanu-Burdea, pe cursul superior al râului Dâmbovnic; 5 034 loc. (2005). Viticultură. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. S. s-au numit Slobozia-Trăznitu. în satul S. se alfă biserica Cuvioasa Parascheva (sec. 19) şi conacul „Sturdza" (sec. 19). 3. Com. în jud. Giurgiu, situată în S C. Burnas, pe stg. văii Dunării; 2 596 loc. (2005). Expl. de balast. Produse alim. La 12/24 aug. 1807, la S. s-a încheiat armistiţiul ruso-turc, pe care ţarul Aleksandru l a refuzat să-l ratifice, ostilităţile fiind reluate în mart. 1809. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. S. a făcut parte din jud. Ilfov. Biserica Sf. Gheorghe (1864), în satul S. SLOBOZIA BRADULUI, com. în jud. Vrancea, situată în SE Subcarpaţilor Vrancei, în zona de contact cu C. Râmnicului; 5 419 loc. (2005). Centru pomicol şi viticol. în arealul satului Coroteni au fost descoperite vestigii neolitice (fragmente de vase ceramice), aparţinând Culturii Boian. în satul S.B. se află mănăstirea Rogoz (de maici), reînfiinţată după 1989, cu biserica Naşterea Sf. loan Botezătorul, ctitorie de la începutul sec. 19 a lui Constantin şi Gheorghe Robescu, precum şi biserica Sf. Nicolae, ctitorie din 1808 a vistiernicului lordache Niculescu. Biserica Sf. loan (1830), în satul Coroteni. SLOBOZIA CIORĂŞTI, com. în jud. Vrancea, situată în N C. Râmnicului, pe râul Râmna; 2 080 loc. (2005). Muzeu de istorie (în satul Jilişte). în satul Jilişte, oastea lui loan-Vodă cel Viteaz a învins (la 24 apr. 1574) armata turco-munteană care urmărea să-l instaleze domn pe Petru Şchiopul. Aici se află bustul lui loan-Vodă cel Viteaz (dezvelit în 1959), operă a sculptorului Marius Butunoiu. în satul S.C. se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1873, reparată în 1879). SLOBOZIA CONACHI, com. în jud. Galaţi, situată în S C. Covurlui, pe râul Suhu; 7 128 loc. (2005). Nod rutier. Satul S.C. a fost înfiinţat în perioada 1800-1810 de către Constantin Conachi, care a adus pe moşia sa mai mulţi clăcaşi, întemeind 451 SLOVACIA o slobozie (1), iar satul Cuza Vodă, a luat naştere în 1879, ^ prin împroprietărirea însurăţeilor. în satul S.C. se află biserica Sf. Treime, zidită în anii 1814-1818, prin osârdia lui Constantin Conachi (reparată în 1873). Satul Izvoarele a fost puternic afectat de alunecările de teren din 22 aug. 1993, fiind distruse numeroase gospodării şi case. SLOBOZIA LUI IANACHE v. Slobozia (1). SLOBOZIA MÂNDRA, com. în jud Teleorman, situată în V C. Boian, pe râul Sâiu; 2 102 loc. (2005). Biserica Sf. Nicolae (sec. 19), în satul S.M. SLOBOZIA MOARĂ, com. în jud. Dâmboviţa, situată în C. Titu, pe interfluviul Dâmboviţa-Ilfov; 2 366 loc. (2005). între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981 a făcut parte din jud. Ilfov. SLOBOZIA-TRĂZNITU v. Slobozia (2). SLOBOZjE (< slobod) s. f. 1. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) Sat stăpânit de boieri sau de mănăstiri, întemeiat pe loc pustiu sau refăcut după fuga locuitorilor, având anumite privilegii domneşti. 2. Scutire de dări pe care domnii o acordau satelor în scopul repopulării lor. SLOBOZITOR (< slobozi) s. n. Ax de lemn care fixează sulul de dinapoi al războiului de ţesut. SLOCUM HOLLOW v. Scranton. SLOCUM, Joshua (1844-1909), navigator canadian. A realizat prima călătorie în jurul lumii de unul singur, în 3 ani, 2 luni şi 2 zile (1895-1898) ei a parcurs 74 000 km; a plecat din Boston şi a revenit la Newport. SLODTZ, Rene Michel (1705-1764), sculptor francez de origine germană. A trăit multă vreme (1728— 1747) la Roma, unde a fost influenţat de viziunea plastică a lui Bernini. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai barocului târziu în Franţa. SLOGAN (< fr., engl.) s. n. (Uneori peior.) Formulă pregnantă, concludentă care exprimă interesele, ţelurile (politice, economice) unui grup, ale unei organizaţii etc. sau o problemă de actualitate. SLOI (< ngr., bg.) s. n. 1. Bloc de gheaţă care pluteşte pe apele curgătoare şi stătătoare. ♦ Ţurţur de gheaţă. 2. Fig. Persoană lipsită de căldură sufletească, om rece, nepăsător, indiferent. SLON, sat în com. Ceraşu (jud. Prahova), în apropierea căruia au fost descoperite două cetăţi din piatră (sec. 9-10) aparţinând populaţiei româneşti. StONIMSKl, Antoni (1895-1976), scriitor polonez. Poezie reflexivă, cerebrală de atitudine critică faţă de nedreptate („Primăvara neagră", „Alarma"). Comedii satirice în maniera lui Shaw („Turnul Babei", „Medic fără casă", „Familia"). Proză polemică („O faţă a medaliei"); publicistică; critică teatrală. SLOPS (< fr., germ.) s.n. Produs petrolier de calitate inferioară. SLOVAC, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe terit. Slovaciei. Mai trăiesc în Ungaria, Serbia şi Muntenegru, Ucraina, România, Polonia, Federaţia Rusă, S.U.A. şi Canada. De religie creştină (catolici). ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Slovacia. 2. Adj. Care aparţine Slovaciei sau populaţiei ei, privitor la Slovacia sau la populaţia ei. ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Slovacia. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-euro-peană din familia slavă, grupul occidental, vorbită în Slovacia, dar şi în Republica Cehă, Ungaria, N Serbiei şi în S.U.A. de slovaci. Fondul lexical de bază, moştenit din slava comună, corespunde în mare măsură celui din cehă; a suferit influenţe latine; are multe împrumuturi germane. Cele mai vechi texte datează din sec. 16. Ca limbă literară modernă se dezvoltă abia în sec. 20, pe baza dialectului central. Alfabet latin. SLOVACIA, Republica Slovacă (Slovenskâ Republika), stat în centrul Europei, fără ieşire la mare; 49 034 km2; 5,4 mii. loc. (2005). Limba oficială: slovacă. Reiigia: creştină (romano-catolici 68,9%, protestanţi 9,2%, reformaţi 2%, greco-catolici 4,1%, ortodocşi 0,9%) 85,1%, alte credinţe 8,2%, atei 6,7%. Capitala: Bratislava. Oraşe pr.: Kosice, Presov, Nitra, Zilina, Banskâ Bystrica. Este împărţit în 8 reg. S. este o ţară predominant muntoasă, zonele mai coborâte, nu foarte extinse, întâl-nindu-se în S şi în E. în V se află m-ţii scunzi Carpaţii Mici (alt. max. 768 m) şi Carpaţii Albi (alt. sub 1 000 m), iar în N, la graniţa cu Polonia, se află munţii Tatra înaltă (alt. max. vârful Gerlachovky Stit, 2 655 m) — cel mai înalt sector al întregului lanţ carpatic, care păstrează întinse urme ale glaciaţiunii cuaternare. Ei sunt continuaţi spre S, între râurile Vâh şi Hron de masivul cristalin Tatra Joasă (alt. max. vf. Dumbier, 2 043 m). M-ţii Tatra sunt fragmentaţi de numeroase văi şi depresiuni longitudinale care adăpostesc o populaţie relativ densă şi numeroase centre ind. Secţiunea muntoasă a ţării este completată de M-ţii Metaliferi ai S., de origine vulcanică şi având alt. max. 1 477 m, şi de unele masive izolate şi scunde ce abia trec de 1 000 m (Slanske, 1 092 m, Vihorlat 1 076 m). Reg. colinare sunt reprezentate de podişul Ondavei (alt. max. 557 m) din extremitatea răsăriteană şi de unele podişuri calcaroase în S, spre graniţa cu Ungaria, cu numeroase fenomene carstice (inclusiv peşteri, unele incluse în Patrimoniul natural universal). Câmpiile de pe terit. S. sunt în fapt două secţiuni nordice ale Marii Câmpii a Dunării de Mijloc numite aici Podunajskaja Nizina şi respectiv Vychodoslovenska Nizina. Dunărea (172 km pe teritoriul S.) este principalul curs de apă şi are ca afluenţi principali Morava (la graniţa cu Cehia şi Austria), Vâh (cu amenajări hidroenergetice), Nitra, Hron şi Ipel (la graniţa cu Ungaria). Pe Dunăre s-a realizat la Gabcikovo, în anii ’80 ai sec. trecut, un contestat (de partea ungară) complex hidroenergetic (producţie 2,65 miliarde Kwh/an) şi de navigaţie. în Tatra sunt numeroase lacuri glaciare ce măresc oferta turistică a reg. Clima este temperat continentală, de tip central-european, influenţată de altitudine. Precipitaţiile sunt bogate în munţi (c. 2 000 mm/an în Tatra înaltă) şi suficiente pentru practicarea agr. în câmpii (600-800 mm/an). Vegetaţia forestieră (peste 1/3 la nivelul ţării) s-a păstrat remarcabil în ariile montane, în schimb în câmpii a fost în mare parte înlocuită de culturi agricole. Fauna, tipică Europei Centrale (lupi, urşi, vulpi, dar şi capre negre, râşi ş.a.) este ocrotită, alături de alte elemente valoroase de peisaj şi floră, în numeroase rezervaţii şi parcuri naţionale între care Tatra înaltă este unul dintre cele mai întinse din Europa. Admisă în U.E, la 1 mai 2004, S. s-a numărat în deceniile postbelice între zonele puternic marcate de industrializarea socialistă (în cadrul Cehoslovaciei reprezenta reg. mai puţin dezvoltată), direcţionată spre ind. grea (siderurgie — un mare combinat la Kosice şi metalurgie neferoasă — uzină de aluminiu la Ziar nad Hronom — construcţii de maşini, industria chimică — rafinărie de petrol şi combinat petrochimic la Bratislava). Anii ’90 ai sec. 20 au fost marcaţi de procesul dificil al tranziţiei de la ec. centralizată la ec. de piaţă, iar primii ani ai actualului deceniu au consolidat elementele modernizării ţării; marea privatizare a fost practic încheiată, iar sectorul bancar este SLOVACIA 452 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiune Suprafaţa Populaţia Centrul ad-tiv (km2) (2003) Banskobystricky 9 455 660 110 Banskâ Bystrica Bratislavsky 2 052 599 736 Bratislava Kosicky 6 752 767 685 Kosice Nitransky 6 344 711 002 Nîtra Presovsky 8 981 793 182 Presov Trenciansky 4 502 603 494 Trencin Ţrnavsky 4 147 550 911 Ţrnava Zilinsky 6 801 693 041 Zilina inclus în mari corporaţii financiare străine. Investiţiile străine sunt prezente şi în sectorul ind. care a înregistrat ritmuri susţinute după anul 2000 (+7,3%, 2003). Resursele de subsol sunt limitate: lignit (3,4 mil.t, 2002), petrol (49,9 mii t, producţie, 2002), gaze naturale (212 mil.m3, 2002), cupru, zinc, minereu de fier (300 mii t, 2003), plumb, stibiu, mercur, aur, magnezit, gips, sare, caolin, baritină, talc, bentonită, silicaţi, S. fiind nevoită să apeleze la importuri masive (importurile de petrol spre exemplu acoperă 98,8% din consumul ţării). Pr. produse ind. (2004): energie electrică (32,4 miliarde kWh, 2002), cocs metalurgic (1,5 mii. t, 2001), oţel (4,5 mil.t), fontă (3,8 mil.t), feroaliaje (116 mii t, dintre care 5,7 mii t ferocrom, 2002), aluminiu (133,7, 2001), cupru, zinc, autoturisme (281,3 mii buc., 2003), autovehicule comerciale (204 mii buc., 2002), motociclete (22 mii buc., 2001), biciclete, tractoare, nave fluviale, frigidere, televizoare, benzine, amoniac, îngrăşăminte azotoase, fire şi fibre sintetice, materiale plastice, sodă caustică, anvelope, celuloză, hârtie şi carton, ciment, cherestea, placaje, furnire, PAL, PFL, încălţăminte (9 mii. perechi, 2001), zahăr brut, ulei de rapiţă, ulei de floarea-soarelui, carne, lapte, brânzeturi, unt, vin, bere, ulei de in ş.a. Atrage atenţia ponderea ridicată (55,9%) a centralelor nucleare în producţia de energie electrică (S. este un exportator net de energie electrică, 2 miliarde kWh, 2003). Agricultura este axată pe cultura plantelor (mii t, 2004): grâu (1 822,6), orz (967,6), porumb (845,8), secară (125,2), ovăz (64,1), sfeclă de zahăr (1 460), cartofi (493), floarea-soarelui (215), rapiţă (205,7 mii t), legume. Pomicultura (mere, pere, prune, piersici ş.a.) şi viticultura ocupă un rol secundar. Creşterea animalelor are ca specific (mii capete, 2004): creşterea porcinelor (1 443, 2003) şi a bovinelor (645); se cresc, de asemenea, ovine, caprine şi cabaline. Apicultura valorifică bogata bază meliferă (2 650 t miere, 2003), iar fj î ^ C V \ -V.. .... * f"‘\ pescuitul are semnificaţie locală. Infrastructura căilor de comunicaţii este complexă, cu accent pe căile rutiere (43 mii km, inclusiv 302 km autostrăzi, 2002) şi cele feroviare (3 662 km, 2004). Există 34 aeroporturi şi două porturi (la Dunăre — Komârno şi Bratislava); S. dispune şi de o flotă comercială maritimă (24 nave), pavilionul slovac fiind arborat şi de 18 nave ale unor armatori străini. Datoria externă este apreciabilă, iar balanţa comercială este echilibrată, comerţul exterior dublându-se practic în ultimii trei ani. Serviciile au devenit sectorul dominant al economiei (66,4 % din PIB, 2004); alături de serviciile financiar-bancare, turismul a cunoscut o dezvoltare remarcabilă, cu deosebire turismul montan şi de sporturi de iarnă (1,4 mii. turişti străini). Pr. zone şi obiective turistice: Capitala ţării, Bratislava, cu numeroase monumente între care Catedrala Sf. Martin (sec. 11, reconstruită în sec. 14-15), Mihalska brâna/Turnul lui Mihai, Stara Sladovna (unul din cele mai mari complexe de comercializare a berii din lume), Muzeul Naţional şi muzeul Jan Nepomuk; valea Dunării, Carpaţii Mici, m-ţii Tatra înaltă cu parcul naţional omonim şi numeroase staţiuni turistice şi de sporturi de iarnă; oraşe vechi inclusiv siturile incluse (în 1993) în Patrimoniul cultural universal (Spissky Hrad — cel mai mare castel din ţară şi unul dintre cele mai mari din Europa central-răsăriteană; Bardejov cu un nucleu urban medieval fortificat bine prezervat; Banskâ Stiavnica — sediul primei Academii miniere din lume, 1762 ş.a.), oraşele Trnava, Komârno şi Kosice cu vechi catedrale din sec. 14-15 şi tradiţii meşteşugăreşti remarcabile (ex. Kosice în fabricarea porţelanului). Moneda: 1 Koruna = 100 Halura. Export (2004): autovehicule (25,9%), echipamente ind. (21,3%), produse chimice (15,5%), produse metalurgice (14,6%). Pr. parteneri (2004): Germania (35,7%), Cehia (13,4%), Austria (8,6%), Italia (5,6%), S.U.A. (4,8%). 453 SLOVEN Import (2004): echipamente ind. (25,6%), semifabricate (19,3%), combustibili minerali (12,3%), produse chimice (9,8%). Pr. parteneri (2004): Germania (29,6%), Republica Cehă (17,1%), Federaţia Rusă (9,5%), Austria (7,1%), Ungaria (4,3%), Italia (5,4%) — Istoric. Pe terit. S., locuit în a doua jumătate a milen. 1 î.Hr. şi în primele sec. d.Hr. de celţi, triburi dacice şi germanice (suebi, vandali, marcomani, quazi, longobarzi) şi rămas în afara hotarelor lmp. Roman, se stabilesc, în sec. 6, triburi ale slavilor de apus, supuse în sec. 7-9 autorităţii politice a avarilor, apoi francilor. în sec. 7, S. face parte din efemerul stat slav condus de Samo (623-659), un dinast de origine francă. Părţi ale S., între care principatul de la Nitra (S. de Apus), sunt incluse, după 830, în Marele Cnezat al Moraviei; acum se răspândeşte creştinismul propovăduit de misionarii Chirii şi Metodiu (863-864). S. va fi inclusă însă în sfera de influenţă catolică şi nu ortodoxă. După prăbuşirea Marelui Cnezat al Moraviei sub loviturile ungurilor stabiliţi în C. Panoniei (906), S. face parte din statul ceh, condus de dinastia Premysl, constituit în Boemia la sfârşitul sec. 9, apoi este ocupată de către Regatul Ungar (1025). Coroana maghiară aduce în S. colonişti germani, cehi, polonezi şi unguri, oraşele fiind dominate, până în sec. 15, de populaţia germană. După prăbuşirea Regatului Ungar în urma bătăliei de la Mohâcs (1526), S. intră în componenţa lmp. Habs-burgic. în urma pactului dualist din 1867, S. este inclusă în Ungaria, populaţia fiind supusă unei politici de maghiarizare forţată (interzicerea Asociaţiei Matica Slovenskâ — 1875). în condiţiile destrămării lmp. Aus-tro-Ungar, la 28 oct. 1918, este proclamată, la Praga, Republica Cehă independentă, care se uneşte, la 30 oct. 1918, cu S. între 30 oct. 1918 şi 1 ian. 1993, cu o întrerupere în anii 1939-1945, istoria S. evoluează în cadrul statului cehoslovac. în noul stat, S., mai puţin urbanizată şi industrializată decât Cehia, nu obţine autonomia sperată (Constituţia cehoslovacă din 29 febr. 1920 fiind considerată la Bratislava prea centralistă), iar slovacii se simt discriminaţi. După Acordul de la Munchen (30 sept. 1938), S. dobândeşte, la 6 oct. 1938, autonomia internă, prelatul catolic Jozef Tiso devenind şef al guvernului. In condiţiile desfiinţării de către Germania a statului cehoslovac, S. se proclamă republică independentă (14 mart. 1939-4 apr. 1945), în realitate un stat satelit al celui de-al Treilea Reich. în urma „primului arbitraj de la Viena“ (2 nov. 1938), Ungaria anexează S. meridională şi S Ucrainei Subcarpatice (12 000 km2, 1 mii. loc.), iar în 15-17 mart. 1939 ocupă întreaga Ucraină Subcarpatică. în aug.-oct. 1944, în S. are loc o puternică răscoală armată antigermană, la care participă 60 000 de soldaţi şi 12 000 de partizani, înăbuşită însă de Wehrmacht. După eliberarea Cehoslovaciei de sub dominaţia germană (9 mai 1945), guvernul de coaliţie constituit sub patronaj sovietic (1945) acaparează treptat, până în 1948, întreaga putere, Cehia şi S. cunoscând în următoarele decenii destinul statelor est-europene intrate în sfera de influenţă sovietică. în 1945, partea răsăriteană a Ucrainei Subcarpatice este anexată de către U.R.S.S. şi inclusă în R.S.S. Ucraineană. Politica reformistă iniţiată în cursul „Primăverii de la Praga", al cărei lider este slovacul Alexander Dubcek, este curmată brutal de intervenţia armată a statelor (minus România) Tratatului de la Varşovia (20/21 aug. 1968), ordonată de Leonid I. Brejnev. La 1 ian. 1969, Cehoslovacia este proclamată stat federal compus din două republici egale în drepturi, R. Socialistă Slovacă şi R. Socialistă Cehă (din 20 apr. 1990, R. Federativă Cehă şi Slovacă), în contextul radicalelor transformări ce se petrec în 1989 în Europa de Est, în urma demonstraţiilor populare din oct.-nov. de la Praga, „Revoluţia de catifea", are loc înlăturarea regimului comunist şi constituirea unui guvern de uniune naţională şi alegerea fostului disident Vâclav Havel ca preşedinte al Republicii Cehoslovace (29 dec. 1989). Alegerile parlamentare din 5-6 iun. 1992 sunt câştigate în S. de Mişcarea pentru o Slovacie Democrată, condusă de Vladimir Meciar, artizanul desprinderii din federaţia cu Cehia. în urma tratativelor bilaterale cehe şi slovace, se adoptă, la nivel parlamentar, decizia separării Cehoslovaciei în două state, măsură care intră în vigoare la 1 ian. 1993, odată cu proclamarea Republicii Slovace ca stat independent. Membru al O.N.U. (19 ian. 1993). în reg. de graniţă cu Ungaria, trăieşte o importantă minoritate maghiară. Tratatul de bună vecinătate dintre S. şi Ungaria, semnat în 1995, este ratificat de către Parlamentul slovac în 1996. De la proclamarea independenţei şi până la alegerile parlamentare din sept. 1998, viaţa politică a ţării este dominată de liderul Mişcării pentru o Slovacie Democrată, VI. Meciar, care conduce neîntrerupt guvernul (cu excepţia perioadei mart.-dec. 1994). Intrat în conflict cu preşedintele statului, Michal Kovâc (1993-1998), autoritarul VI. Meciar blochează, după expirarea, în mart. 1998, a mandatului prezidenţial, alegerea unui şef al statului, asu-mându-şi temporar şi această funcţie. Alegerile parlamentare din 25-26 sept. 1998 sunt câştigate de forţele aflate în opoziţie, în frunte cu alianţa creată în 1997, de către cinci partide, şi intitulată Coaliţia Democrată Slovacă (care obţine 26,3% din voturi). Liderul acesteia, Mikulâs Dzurinda, formează, la 19 nov. 1998, un guvern de coaliţie de centru-stânga, în care intră şi partidul minorităţii maghiare. în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 29 mai 1999, Rudolf Schuster, candidatul coaliţiei aflate la putere, obţine 57,2% din voturi, devansându-l astfel pe contracandidatul său VI. Meciar, revenit în arena politică. După 14 luni de criză, S. are din nou un şef al statului ales democratic. Noua putere instalată în urma alegerilor din 1998 îşi propune restabilirea unei democraţii credibile, accelerarea reformei în ec., depăşirea izolării internaţionale provocate de regimul autoritar al lui VI. Meciar şi aderarea S. la N.A.T.O. şi U.E. Şapte partide trec pragul de 5% şi acced în Parlament după alegerile din 20 şi 21 sept. 2002. Deşi se situează pe locul întâi — 19,5% din sufragii — Mişcarea pentru o Slovacie Democrată a fostului premier VI. Meciar (36 din cele 150 de mandate) este complet izolată pe scena politică slovacă; Uniunea Democratică şi Creştină Slovacă a premierului M. Dzurinda, situată pe locul doi (15% din voturi), preia iniţiativa^ formării noului guvern de coaliţie. în urma celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale (17 apr. 2004), liderul partidului Mişcarea Democratică, Ivan Gasparovic, obţine victoria (59,9 din sufragiile electoratului) împotriva contracandidatului VI. Meciar (până în 2002, colegi de partid în Mişcarea pentru o Slovacie Democrată). Republică parlamentară. SLOVĂ (< sl.) s. f. (înv. şi pop.) 1. Literă (chirilică). ♦ Scriere; alfabet. ♦ Mod de a scrie caracteristic unei persoane. 2. învăţătură, ştiinţă de carte. SLOVEN, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe terit. Sloveniei. Mai trăiesc în Italia, Austria, Ungaria şi S.U.A. De religie creştină (catolici). + Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Slovenia. 2. Adj. Care aparţine Sloveniei sau populaţiei ei, privitor la Slovenia sau la populaţia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-euro-peană din familia slavă, grupul meridional, vorbită de sloveni. Este cea SLOVENIA 454 mai occidentală limbă din grupul meridional, cu multe elemente latine şi împrumuturi germane. în sec. 15 apar primele fragmente de texte scrise. în 1584 este tipărită prima gramatică care codifică limba literară scrisă. Alfabet latin. Se mai vorbeşte în Italia, Austria şi Ungaria. SLOVENIA, Republica ~ (Repu-blika Slovenija), stat în Europa sudică (în NV Pen. Balcanice), cu o îngustă ieşire la M. Adriatică; 20 256 km2; 2,1 mii. loc. (2005). Limba oficială: slovena; uzuale sârba şi croata. Religia: creştină (romano-catolici 57,8%, ortodocşi 2,3%, alţi creştini 0,9%) 61%, islamică 2,4%, alte credinţe 26,5%, atei 10,1%. Ca-p\\a\a: Ljubljana. Oraşe pr.: Maribor, Celje, Kranj, Koper. Este împărţit în 12 reg. statistice cu 183 comune (şi 11 comunităţi/municipalităţi urbane). S. reprezintă sub raport geomorfo-logic un spaţiu de întâlnire a Alpilor cu C. Panonică şi Mt Adriatică, iar sub raport antropogeografic unul de tranziţie între Europa Centrală şi Europa Balcanică; se deosebesc trei reg. naturale cu desfăşurare latitudi-nală: a) în N (spre graniţa cu Austria şi Italia) Alpii, cu următoarele sectoare locale: între râurile Drava şi Sava, Alpii Savici (vf. Grintavec 2 558 m), parte a Alpilor Karawanken (dezvoltaţi spaţial şi în Austria), la V de râul Sava Alpii lulieni (cu Veliki Triglav 2 864 m, alt. max. din ţară), iar în S acestor două sectoare înalte (în total 145 vârfuri peste 2 000 m, 31 dintre ele cu mai mult de 2 500 m) se desfăşoară Pohorje, o treaptă montană mai scundă (alt. max. Crni vrh, 1 543 m); b) în partea centrală un spaţiu deluros, bine populat, cu aspect depresionar (mai importante fiind depresiunile Ljubljana şi Celje); c) în S Alpii Dinarici cu o faimoasă reg. calcaroasă Kras/Karst cu forme specifice ale reliefului de suprafaţă (lapiezuri, doline, polii) şi ale celui de adâncime, forme care — studiate pentru întâia dată în această parte a Europei, acum un sec. — au fost numite carstice. S. are în SV o restrânsă zonă litorală (c. 40 km în NV pen. Istria), iar în NE un îngust sector al C. Panonice. Clima temperată îmbracă nuanţe mediteraneene în reg. litorală şi continentale (cu variaţii de temperatură ridicate) în reg. deluroasă centrală şi răsăriteană; precipitaţiile sunt abundente în aria alpină (până la 3 000 mm/an în Alpii lulieni) şi în jurul a 1 000-1 500 mm/an în restul ţării. Apele curgătoare mai importante — Drava (cu afl. Mura/ Mur) şi Sava aparţin bazinului Dunării; altele, mai mărunte şi având adesea cursuri subterane sunt spe- cifice reg. calcaroase Kras; cunoscut este râul Reka cu un traseu subteran de 40 km, în arealul peşterilor Skocjan, areal inclus (în 1986) în Patrimoniul natural universal. Zona alpină prezintă şi numeroase lacuri (mai mari Bled, Bohinj). Pădurea de tip central-european ocupă încă suprafeţe importante (peste 45% din terit., una din cele mai mari valori de pe continentul european); ei i se adaugă formaţiuni arbustive de tip mediteraneean (pe litoral) şi pajişti alpine (în zonele înalte). Elementele valoroase de floră, faună şi peisaj sunt ocrotite în numeroase parcuri naţionale şi rezervaţii naturale, între care parcul naţional Triglav (fondat în 1924, 82 000 ha). Cea mai dezvoltată dintre republicile iugoslave (cu 10% din pop. şi supr. ea asigura c. 20% din PIB Iugoslaviei şi 25% din exporturile acesteia) S. s-a înscris în cel mai mare val de extindere al UE, fiind acceptată ca membru cu drepturi depline, la 1 mai 2004. Un alt semn al maturităţii ec. a venit în mart. 2004 când S. şi-a modificat — prima dintre ţările cu economie în tranziţie — statutul în cadrul Băncii Mondiale prin trecerea în rândul membrilor-donatori de fonduri (pentru împrumuturi ale ţărilor afiliate). Structura ec. slovene este una modernă, în care ind. ocupă un rol însemnat având o producţie diversificată (de la siderurgie şi metalurgie neferoasă — la construcţii de maşini — inclusiv -, bunuri de folosinţă îndelungată — cunoscuta firmă Gorenje -, chimie — medicamente — firma Lek -, mobilă bine apreciată la export, textile şi confecţii, variate produse alim.j. Resursele proprii de subsol sunt modeste, mai importante fiind cele de lignit (3,9 mii. t, 2002); Pr. produse ind.: energie electrică (13,85 miliarde kWh, 2002), oţel (543 mii t, 2003), feroaliaje (8,2 mii t, 2002), aluminiu (76,6 mii t, 2001), plumb (15 mii t, 2002), autovehicule (118,2 mii buc., 2003), aparate telefonice, televizoare, maşini de spălat, biciclete, acid sulfuric, anvelope, celuloză, hârtie, cherestea, placaje, furnire, PAL, ciment hidraulic, ţesături din bumbac, ţesături de in, încălţăminte, zahăr, ulei de măsline, carne, lapte, brânzeturi, unt, vin, bere ş.a. Majoritatea unităţilor ind. sunt de dimensiuni mici şi mijlocii. Pr. centre ind. sunt Maribor, Ljubljana, Celje, Ptuj ş.a. O parte din energia electrică necesară este obţinută în atomocentrala (comună cu Croaţia) de la Krsko, S. fiind şi un exportator net de energie electrică (peste 2 miliarde kWh/an). Agricultura are ca sectoare principale creşterea animalelor (mii capete, 2004): bovine (450), porcine (621) şi ovine (94); un sector tradiţional este cel al creşterii cabalinelor (14,3), faimoşi fiind caii lipiţani (rasă formată în arealul localit. Lipica). Apicultura valorifică bogata floră meliferă (2 350 t miere, 2004). Se cultivă, cereale (grâu, porumb, orz ş.a.), sfeclă de zahăr, cartofi, legume, viţă de vie, pomi fructiferi. Se obţin mici cantităţi de măsline şi smochine. Infrastructura căilor de comunicaţii este alcătuită din 1 229 km căi ferate (ecartament normal), 20 236 km căi rutiere modernizate (inclusiv 456 km autostrăzi), 3 porturi şi 6 aeroporturi pr. Se remarcă turismul balneoclimateric (cunoscute staţiuni de cură heliomarină şi montane) urmat de cel cultural-istoric. Pr. zone şi obiective: Capitala ţării, Ljubljana (cu biserica franciscană, sec. 16, castelul cetăţii sec.12, refăcut ulterior, palatul Krijân, Podul Dragonilor, Fântâna barocă ş.a.), oraşul Maribor cu numeroase monumente istorice şi de artă (Primăria veche, 1515, Catedrala Sf. Ion Botezătorul, sec. 12, Biserica Sf. Magdalena, sec.13 ş.a.); litoralul Mării Adriatice (40 km lungime), M-ţii Alpi (staţiunile Bled, Bohinj, Kranjska Gora, Planica ş.a.); staţiunile balneare Moravske Teplice, Rogaska Slatina, Dobrna, Rimske Teplice ş.a.; cel mai cunoscut dintre obiectivele turistice majore rămâne însă peştera Postojna, una dintre cele mai frumoase şi mai bine amenajate peşteri de pe continent (20 km de galerii, o sală de 40 m înălţime unde „încap“ simultan 10 mii persoane, o stalagmită uriaşă de 1 400 m3 ş.a.). Datoria externă apreciabilă în termeni absoluţi (20,6 miliarde $, 2005) este cu 10% superioară exporturilor (18,5 md. $ 2004). Moneda: 1 Tolar = 100 Stotin. Export (2002): echipamente ind. şi mijloace de transport (37,1%), dintre care autovehicule (14,4%), produse electrotehnice, inclusiv bunuri electrocasnice (11,5%), produse chimice (12,4%), dintre care medicamente şi produse farmaceutice (5,8%), mobilă şi alte produse din lemn (7%) ş.a. Pr. parteneri (2004): Germania (18,4%), Austria (11,4%), Italia (11,1%), Croaţia (7,6%), Franţa (7,5%). Import (2002): utilaje ind. şi mijloace de transport (34%), dintre care autovehicule (10,7%), produse chimice (13,4%), combustibili minerali (7%), produse alim. (5,2%) ş.a. Pr. parteneri (2004): Germania (20,1%), Italia (17%), Austria (14,1%), Franţa (10,4%). — Istoric. Locuit în Antic, de triburi ilire şi celtice, terit. S. devine, în sec. 2-1 Î.Hr., prov. a lmp. Roman, rămânând după 395 d.Hr. între hotarele lmp. Roman de Apus. 455 SLOVENIA 15° DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni statistice Suprafaţa Populaţia Centrul ad-tiv (km2) (2002) Gorenjska 2 137 Goriska 2 325 Jugovzhodna Slovenija 2 683 Koroska 1 041 Notranjsko-kraska 1 456 Obalno-kraska 1 044 Osrednjeslovenska 2 547 Podravska 2 170 Pomurska 1 337 Savinjska 2 384 Spodnjeposavska 885 Zasavska 264 în sec. 6-7 se stabilesc aici triburile slovenilor, ^ aparţinând slavilor meridionali. în sec. 7 se constituie Marele Ducat al Karantaniei (Karinthiei), dependent de Bavaria (c. 750), apoi de Regatul francilor (c. 788), temporar supus de unguri (907-955). în sec. 8-10 este adoptat creştinismul; slovenii, stabiliţi în extremitatea de NV a lumii slave meridionale, şi-au dus existenţa într-un spaţiu cuitural-politic german. Comitatele şi ducatele ce se constituie din sec. 10, dependente de Sfântul Imp. Roman, sunt anexate treptat de Casa de Habsburg: Steiermark (Stajertska — 1280), Karinthia / Kârnten (Koroska — 1335), Kraina (Kranjska — 1335), Triest (Trst — 1383), Gorz (Gorica — 1500), cunoscând, în sec. 15-17, o puternică colonizare germană. După o efemeră 194 476 Kranj 117 235 Nova Gorica 135 484 Novo Mesto 72 739 Râvne na Koroskem 50 014 Postojna 100 238 Koper 485 843 Ljubljana 307 273 Marîbor 120 397 Murska Sobota 251 493 Celje 67 873 Krsko 45 185 Trbovlje includere în Provinciile llire, sub controlul lui Napoleon l (1809-1813), S. reintră sub stăpânirea Austriei, statut menţinut şi după instituirea dualismului austro-ungar din 1867. Mişcarea de emancipare naţională, dezvoltată în sec. 19, impune, după prăbuşirea Imp. Austro-Ungar, la sfârşitul Primului Război Mondial, aderarea, la 1 dec. 1918, la Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (din 1929, Regatul Iugoslavia). Etnici sloveni trăiesc după 1918 şi în Italia (Triest) şi Austria (Steiermark şi Kârnten). Potrivit Constituţiei Republicii Populare Federative Iugoslavia din 31 ian. 1946, S. devine una dintre cele 6 republici care alcătuiesc statul federal postbelic (din 1963, R.S.F.I.). în urma unui arbitraj al O.N.U., din 1954, portul Triest este atribuit definitiv Italiei, iar reg. Istria învecinată cu portul Rijeka (în italiană Fiume), cu pop. majoritară slovenă, revine Iugoslaviei şi, implicit, Sloveniei. Cea mai industrializată şi dezvoltată republică a federaţiei iugoslave (1/10 din populaţie şi 1/5 din PIB), totodată cea mai omogenă etnic, S. se desprinde şi cel mai lin din statul federal şi depăşeşte fără convulsii sociale şi ec. momentul destrămării Iugoslaviei, în condiţiile crizei pe care o traversează Iugoslavia la sfârşitul deceniului 9 a sec. 20, S. şi Croaţia se pronunţă pentru restructurarea radicală a federaţiei, apoi pentru independenţă, S. fiind prima care introduce, în ian. 1989, sistemul pluri-partit şi renunţă, în mart. 1990, la apelativul „socialist" din titulatura oficială a republicii. în urma referendumului din 23 dec. 1990, când 95% dintre votanţi se pronunţă pentru suveranitate, S. îşi proclamă, la 25 iun. 1991, independenţa şi obţine, după o serie de ciocniri armate, retragerea tuturor unităţilor armatei federale iugoslave până la 26 oct. 1991. Milan Kucan, preşedinte din 1990/1992, este reales în 1997, pentru un nou mandat de 5 ani ca şef al statului. La 15 ian. 1992, independenţa S. este recunoscută de statele U.E., la 22 mai 1992, S. este admisă în O.N.U. şi la 14 mai 1993 în Consiliul Europei. Alegerile parlamentare din 10 nov. 1996 situează în frunte Partidul Liberal Democrat (25 din cele 88 de mandate ale Parlamentului), iar Janez Drnovsek, liderul Partidului Liberal Democrat, prim-min. din 1992, formează un nou guvern de coaliţie. în 1999, S. este vizitată de preşedintele S.U.A., Bill Clinton (iun.), şi de papa loan Paul ll (sept.); cu acest prilej fostul episcop romano-catolic Anton Martin Slomsek (1800-1862), o figură emblematică a trezirii conştiinţei naţionale slovene, este beatificat de suveranul pontif. După retragerea premierului Janez Drnovsek, în urma unui vot de neîncredere, Parlamentul îl desemnează, în mai 2000, pe Andrej Bajuk în SLOW 456 calitate de nou prim-min. Programul noului guvern enumeră printre priorităţi reforma ec. şi aderarea la N.A.T.O. şi U.E. Scrutinul legislativ din 15 oct. 2000 este câştigat de partidul de centru-stânga al fostului premier J. Drnovsek, ales preşedinte, în locul lui Milan Kucan, care a exercitat această funcţie neîntrerupt de la proclamarea Republicii S. Dintre toate fostele republici iugoslave, S. a cunoscut, după destrămarea statului federal, cea mai rapidă dezvoltare economică. Ca urmare a alegerilor parlamentare (1 oct. 2004) se formează un guvern de centru-dreapta, condus de liderul Partidului Democrat Sloven, Janez Jansa, fapt care marchează încheierea a 12 ani de guvernare de centru-stânga. Republică parlamentară. SLOW [slou] (cuv. engl.) s. n. Dans modern, lent; melodia după care se execută acest dans. StOWACKI [suovafski], Juliusz (1809-1849), poet şi dramaturg polonez. După 1839 a trăit la Paris. Lirică romantică vizionară („Beniowski") şi reflexivă („Ceasul meditării"). Creator al dramaturgiei naţionale moderne de inspiraţie istorică („Kordian“, „Balladyna“, „Horsztynski“, ,,Mazepa“). Proză alegorică (,,Anhelli“); satire. SLUGARNIC, -Ă (< slugă) adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Lipsit de demnitate, servil, umil. SLUGĂ (< sl.) s. f. I. 1. Persoană care slujeşte pe cineva şi care este retribuită pentru acest lucru. ♦ Fig. Persoană care susţine orbeşte interesele cuiva în schimbul unor beneficii. 2. (înv.) Slujitor înarmat de pe lângă casa sau din suita unui boier. II. Suport de lemn folosit pentru sprijinirea panourilor, a scândurilor etc. în lucrările de tâmplărie şi de dulgherie, împreună cu dispozitivele de strângere a bancului de tâmplărie. SLUGĂRI (< slugar, înv. ,,slugă“) vb. IV 1. Intranz. A munci în calitate de slugă (I 1) la un stăpân; a sluji (1). ♦ Fig. A fi servil faţă de cineva; a se umili, a se înjosi. 2. Tranz. A servi pe cineva, îndeplinându-i cu umilinţă ordinele, dorinţele. SLUGĂRNICIE (< slugarnic) s. f. Atitudine servilă, linguşitoare faţă de persoane de la care se primesc sau se aşteaptă anumite avantaje materiale; servilism, ploconire SLUGER s. m. v. sulger. SLUIS (cuv. engl. {i}) s. n. Jgheab de lemn cu secţiunea de obicei dreptunghiulară, prevăzut la bază cu o căptuşeală de bolovani, grinzi de lemn, ţesături păroase, cauciuc striat etc. (care favorizează depunerea şi concentrarea particulelor minerale grele în spaţiile dintre elementele căptuşelii) folosit la spălarea nisipurilor aurifere, platinifere, stanifere etc. SLUJBAŞ, -Ă (< slujbă) s. m. şi f. Persoană care este angajată într-o slujbă. SLUJBĂ (< sl.) s. f. 1. Ocupaţie, îndeletnicire pe care cineva o are ca angajat la o întreprindere de stat sau particulară şi care este salariată; serviciu, post, funcţie. & Expr. A fi (sau a se pune) în slujba cuiva (sau a ceva) = a servi interesele cuiva sau ale unei cauze, a se pune la dispoziţia cuiva. ♦ Lucru, ocupaţie, treabă. 2. însărcinare, misiune, sarcină. 3. Oficiere solemnă de către preot a ritualurilor prevăzute de canoanele bisericeşti pentru anumite ocazii; serviciu religios. SLUJJ (< sl.) vb. IV 1. Tranz. şi intranz. (Despre oameni) A munci, ca angajat, la cineva; a servi la un stăpân; (înv.) a ocupa o funcţie publică. ♦ Refl. A se servi de cineva sau de ceva. 2. Intranz. A servi, a folosi la ceva. 3. Intranz. A oficia o slujbă religioasă. SLUJITOR, -OARE (< sluji) s. m. şi f. 1. (în Ev. Med., în Ţara Româ-nescă şi în Moldova) Denumire a subalternilor marilor dregători (ex. spătărei, postelnicei etc.), aşezaţi la sate ca oameni (ţărani) liberi; ei constituiau o categorie fiscală cu anumite privilegii; ♦ (La pl.) Denumire a corpurilor de oaste ale călăraşilor şi dorobanţilor. ♦ Nume dat ostaşilor de ţară (sec. 16-18), spre a-i deosebi de lefegiii străini. ♦ P. gener. Denumire dată tuturor slujbaşilor statului feudal. 2. Slugă, servitor. SLUJITORII-ALBOTEŞTI v. Zăvoaia. SLUJNICĂ (< sl.) s. f. Femeie angajată pentru a efectua treburi casnice; servitoare. StUPSK [suupsk], oraş în N Poloniei, situat pe râul Sfupia, la 18 km de ţărmul M. Baltice, la 105 km VNV de Gdansk; 99,9 mii loc. (2002). Nod feroviar. Ind. metalurgică, a constr. de maşini agricole, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi alim. Castel (sec. 16). Menţionat documentar în sec. 13; oraş din 1310. A făcut parte din Liga hanseatică. Până în 1648 a aparţinut ducilor de Pomerania, dată după care a intrat sub control german (până în 1945) şi numit Stolp. SLUT, -Ă (< ucr.) adj., s. f. (Om) mutilat, infirm, schilodit; p. ext. (om) foarte urât, pocit, diform. SLUTER [sluter], Claus (c. 1340/1350-c. 1406), sculptor francez de origine flamandă. Reprezentant al şcolii burgundo-flamande. Prin forţa de expresie şi monumentalitate, unul dintre premergătorii Renaşterii (mormântul lui Filip cel îndrăzneţ, „Fântâna lui Moise“, statuile portalului mănăstirii Champmol din Dijon). SLUŢENIE (< slut) s. f. Urâţenie mare (fizică sau morală). ♦ (Concr.) Fiinţă pocită, urâtă; monstru, pocitanie. SLUŢI (< slut) vb. IV tranz. A mutila, a ciopârţi. ♦ Tranz. şi refl. A (se) urâţi foarte tare, a (se) poci. ♦ Refl. A se schimonosi, a se strâmba. SMÂLAND [smo:land], podiş în S Suediei, parte componentă a scutului baltic, format din graniţe şi gresii dure, puternic faliate. Relief glaciar cu alt. reduse. Alt. max.: 378 m. Reţeaua hidrografică urmează în mare parte jiniile tectonice. Numeroase lacuri. în E sunt păduri de conifere. Expl. forestiere şi de turbă. SMALE [smeil], Stephen (n. 1930), matematician american. Prof. univ. la Berkeley. Lucrări de topologie, analiză matematică, ecuaţii diferenţiale. Medalia Fields (1966). SMALTjNĂ (< fr. {i}) s. f. Arse-niură naturală de cobalt, cristalizată în sistemul cubic. Este alb-argintie şi se utilizează ca minereu de cobalt. SMALŢ (< ngr.; cf. germ. Schmalz) s. n. 1. înveliş vitrificat prin coacere (din litargă amestecată cu nisip şi piatră albă măcinată) pus pe vasele de pământ. în olăria populară românească s. se aplică pe vasele angobate, împodobite cu motive decorative şi arse odată cu el. Email (1); glazură (1). 2. Substanţă de culoare albă, compactă şi dură, care acoperă suprafaţa vizibilă a dinţilor; conţine 97% elemente minerale. SMARALD (SMARAGD) (< it., ngr.) s. n. Mineral, varietate transparentă de berii, colorat într-un verde aprins. Cristalele limpezi reprezintă o piatră preţioasă. S. sintetice se folosesc în electronica cuantică. SMARJD (< lat.) s. m. Peşte marin migrator, lung până la 20 cm, cu botul ascuţit şi gura largă (Spicara smaris flexuosa). SMART [smart], Christopher (1722- 1771), poet englez. Traducător din Horaţiu, a scris pe zidurile închisorii unde era deţinut pentru datoriile neplătite un „Imn lui David” a cărui inspiraţie îl apropia de lirica lui Young şi a lui Blake. SMĂLŢA (< smalţ) vb. I tranz. (Rar) A împodobi cu variate culori; a smălţui (2). SMĂLŢU! (< smalţ) vb. IV tranz. 1. A emaila. 2. A smălţa. 457 SMIRNĂ SMĂLŢUITQR, -OARE (< smălţui) s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu emailarea obiectelor; emailor. SMĂRĂNDESCU, Paul (1881- 1945, n. Bucureşti), arhitect român. Elev al lui Ion Mincu. A conceput, în stilul „neoromânesc“, preconizat de acesta, vile (Sinaia, Balcic şi Bucureşti), imobile administrative (clădirea fostei societăţi „Astra Română", Bucureşti). SMÂNTÂNĂ (cf. bg. smetana) s. f. Produs lactat consistent, de culoare albă-gălbuie, extras din laptele nefiert. SMÂRC (< sl.) s. n. Loc mocirlos (acoperit cu vegetaţie); ochi de apă, băltoacă rămasă în urma ploilor; bahnă. SMÂRDAN 1. Com. în jud. Galaţi, situată în SE C. Covurluiului, pe cursul inf. al râului Mălina; 4 211 loc. (2005). Viticultură. 2. Com. în jud. Tulcea, situată pe dr. braţului Măcin (sau Dunărea Veche), vizavi de municipiul Brăila; 1 110 loc. (2005). Monument închinat eroilor din timpul Războiului de Independenţă. 3. V. Smîrdan. SMÂRDAR (cf. bg. smradljak) s. m. Arbust din familia Ericacee, înalt până la 50 cm, bogat ramificat, cu flori roşii-purpurii, roz, rar albe; formează tufişuri întinse în partea superioară a etajului subalpin, până la 2 100-2 300 m, pe soluri acide, adesea scheletice. (Rhododendron myrtifolium = kotschyi). Specie car-pato-balcanică, înrudită cu speciile de rododendron din Alpi. în România creşte în Carpaţii Orientali şi Meridionali. Frunzele conţin substanţe ta-nante. Specie ocrotită. Important rol antierozional. Florile folosite, sub formă de infuzie, împotriva tusei şi bronşitei şi în afecţiuni renale. Sin. bujor de munte. SMÂRDIOASA, com. în jud. Teleorman, situată în zona de contact a C. Boian cu C. Burnas, la confl. râului Vedea cu Teleorman; 2 612 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.). Nod rutier. Produse alim. Viticultură. Biserica Sfinţii Voievozi (1824), în satul S. SMEAD^J (< rus.) s. n. Nadă aruncată în apă pentru a atrage peştii înainte de începerea pescuitului cu undiţa. SMEAD2, -Ă (< sl.) adj. Cu pielea feţei de culoare închisă şi palidă. SMEATON [smi.tn], John (1724-1792), inginer britanic. Descoperă (1756), explică şi utilizează proprietăţile sărurilor hidraulice, cercetări care au dus la fabricarea cimentului Portland; realizează (1765) maşina de alezat cilindrii metalici; foloseşte betonul (1759) la reconstrucţia farului Eddystone, lângă Plymouth. Considerat fondatorul ingineriei civile în Marea Britanie. SMECI (< engl. smash „lovitură violentă") s. n. Lovitură de atac decisivă a mingilor înalte, care se execută în timpul jocului la tenis de câmp şi la tenis de masă. SMECTITE, s.f.pl. Grup de minerale argiloase prezente în argile, mâluri argiloase şi în partea minerală a solului. SMEDEROVO 1. Oraş în NNE Serbiei, situat pe dr. Dunării, la 40 km ESE de Belgrad; 62,8 mii loc. (2002). Port fluvial. Ind. siderurgică (oţel), de prelucr. a petrolului, textilă şi ceramicii. Viticultură. Piaţă agricolă pentru cereale, fructe, vin. Centru comercial. Ruinele unei fortificaţii care a fost construită în anii 1429-1430 (cu ziduri groase, străjuite de 20 de turnuri de apărare), dar cucerită de turci în 1459 şi stăpânită până în 1809. S. a fost capitala Serbiei în anii 1430-1439 şi 1444-1459. 2. V. Roman. SMEENI, com. în jud. Buzău, situată în zona de contact a C. Bărăganului cu C. Buzău-Călmăţui, pe râul Călmăţui; 7 030 loc. (2005). Nod rutier. Produse textile. Muzeu sătesc. Bisericile Sf. Nicolae (1847-1852), Sf. Dumitru (1855-1857) şi Sf. Nicolae (1926), în satele Udaţi-Lu-cieni, Albeşti şi S. SMERENIE (< sl.) s. f. Atitudine, comportare supusă, respectuoasă, plină de bună-cuviinţă. ♦ Cucernicie, evlavie, pioşenie. SMERI. (< sl.) vb. IV refl. A lua o atitudine plină de respect, de umilinţă, de supunere. ♦ A se arăta plin de evlavie, de cucernicie; a se pocăi (1). ♦ Tranz. (înv.) A înfrânge orgoliul cuiva. SMETANA, Bedrich (1824-1884), compozitor ceh. Alături de Dvorak, Bedrich Smetana creatorul şcolii muzicale naţionale. Opere („Mireasa vândută", „Sărutul", „Dalibor"), poeme simfonice (ciclul „Patria mea"), lucrări pentru formaţii de cameră, piese pentru pian, piese corale şi vocale. SMETONA, Antanas (1874-1944), publicist şi om politic lituanian. Primul preşedinte al Lituaniei (1919-1920); din nou preşedinte al ţării (1926-1940). în faţa invaziei sovietice a fost nevoit să se refugieze în S.U.A. SMICEA (lat. sumicella) s. f. (HORT.) Ramură roditoare la măr şi la păr, lungă de 10-30 cm. SMIDAR (< smidă) s. n. Loc cu smidă. SM|DĂ s. f. Desiş de arbori tineri sau de arbuşti cu spini. SMIGELSCHI, Octavian (1866-1912, n. Ludoş, jud. Sibiu), pictor şi grafician român. Picturi murale inspirate din tradiţia picturii monumentale vechi din Ţara Românească şi din Moldova (Catedrala ortodoxă mitropolitană din Sibiu), scene cu ţărani, portrete de factură academică. SMINTEALĂ (< sminti) s. f. Pierdere a judecăţii, tulburare a minţii, nebunie; p. ext greşeală, abatere. SMINTj (< sl.) vb. IV 1. Refl. şi tranz. A-şi pierde sau a face să-şi piardă dreapta judecată; a înnebuni (1) sau a face pe cineva să înnebunească. 2. Tranz. A păcăli, a înşela. 3. Intranz. A greşi. 4. Tranz. A mişca, a clinti. SMINTIT, -Ă (< sminti) adj. 1. (Şi subst.) Care şi-a pierdut dreapta judecată; ieşit din minţi; nebun (1). ♦ Care denotă lipsă de judecată, tulburare a minţii; nebunesc. 2. Mişcat din loc, clintit, deplasat; fig. deranjat. SMIORCĂ) (SMÂRCÂ!) (cf. slavon smrukati) vb. IV 1. Intranz. şi refl. A plânge sau a se preface că plânge, scoţând sunete înăbuşite; a scânci. 2. Intranz. A trage în mod repetat aerul pe nas (producând un zgomot specific). SMIORCĂIALĂ (< smârcâi) s. f. Faptul de a se smiorcăi. SMIRDAR v. smârdşr. SMIRKE, Robert (1780-1867), arhitect britanic. Exponent al stilului neoclasic (Clădirile operei Covent Garden şi a lui British Museum). SMIRNA v. Izmir. SMjRNA (< rus) adv. în poziţie de drepţi; nemişcat. SMIRNĂ (< sl.) s. f. (CHIM.) Benzoe. SMITH 458 SMITH [smiQ], Adam (1723-1790), economist şi filozof scoţian. Prof. univ. la Edinburgh şi Glasgow. Fondator al economiei politice moderne prin tratatul „Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei“. A fundamentat teoria valorii-muncă, conform căreia munca este sursa tuturor avuţiilor. Schimbul de produse are la bază, în concepţia sa, tot munca, deoarece aceasta determină valoarea relativă sau valoarea de schimb a mărfurilor. Promotor al unui sistem economic de libertate economică, pe baza autoreglării acesteia prin cunoscuta sintagmă „mâna invizibilă", în care statul trebuie să intervină numai în unele domenii, cum ar fi plafonarea ratei dobânzii, protejarea anumitor domenii, asigurarea învăţământului obligatoriu etc. SMITH [smi0], Bessie (pe numele adevărat Elizabeth Smith) (1894-1937), cântăreaţă americană de jazz şi blues. Voce amplă. Carieră scurtă, dar plină de succes, supranumită „împărăteasa bluesului" („Empty Red Blues"). SMITH [smi0], Dame Maggie (n. 1934), actriţă britanică de teatru şi film. De la începutul anilor ’50 ai sec. 20, strălucită carieră teatrală în Anglia şi S.U.A., abordând marile roluri ale repertoriului clasic şi modern, de la Shakespeare şi Ibsen la Eugen lonescu şi Noel Coward, făcând dovada inteligenţei sale ascuţite şi a capacităţii de a trece cu uşurinţă de la dramă la comedie. în paralel, filmul o consacră vedetă internaţională („Călătorie cu mătuşa mea", „Cameră cu vedere", seria „Harry Potter"). Premiul Oscar 1969 („Profesoara") şi 1978 („Apartamentul California"). SMITH [smi0], David (1906-1965), sculptor american. Influenţat la început de Picasso, a evoluat spre o viziune suprarealistă, iar mai târziu a realizat o sculptură de factură ab-stracţionistă, în care folosea colajele de metal - mai ales de oţel. Construcţiile sale au avut un puternic impact în arta americană din cea de-a doua jumătate a sec. 20. SMITH [smi0], Hamilton (n. 1931), microbiolog american. Prof. univ. la Baltimore. Studii şi cercetări în domeniile geneticii umane, microbio-logiei, biologiei moleculare, în special asupra structurii şi funcţiei enzimelor de restricţie şi utilizarea acestora în domeniul geneticii moleculare. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1978), împreună cu W. Arber şi D. Nathans. Adam Smith SMITH [smi0], lan Douglas (n. 1919), om politic rhodesian. Prim-min. (1964- 1979). S-a erijat în rolul de apărător al privilegiilor politice ale minorităţii albe, a proclamat (1964) unilateral independenţa Rhodeziei faţă de Marea Britanie. SMITH [smi0], John (1579-1631), navigator, explorator şi colonizator englez. în 1607 a întemeiat Jamestown în Virginia, prima aşezare permanentă. A participat la explorarea Noii Anglii (1612). SMITH [smi0] (SMYTH), John (7-1612), pastor englez. A părăsit Biserica Angliei (1606) şi a devenit întemeietorul Bisericii baptiste în Olanda (1609). S. se opunea botezului copiilor deoarece ei nu sunt capabili să facă o mărturisire conştientă a credinţei. SMITH [smi0J, Michael (n. 1932), biochimist canadian. Cercetări fundamentale în domeniul biotehnologiei. A propus o metodă nouă (mutageneza dirijată) de producere a proteinelor din aminoacizi. Premiul Nobel pentru chimie (1993), împreună cu K.B. Mullis. SMITH [smi0], Theobald (1859- 1934), microbiolog american. A iniţiat imunizarea animalelor prin injectarea unor culturi de microorganisme patogene inactivate termic. A stabilit rolul căpuşelor de vector al febrei de Texas la vite (prima confirmare a rolului unor artropode în transmiterea unor maladii infecţioase) şi a izolat bacteria care provoacă tuberculoza la bovine. SMITH [smiQ], Tony (1912-1980), sculptor american, unul dintre fondatorii minimalismului. SMITH [smi0], Wîll (n. 1968), cântăreţ şi actor american de film. Idol al generaţiei rap, expresie a vitalităţii, ritmului şi optimismului, calităţi care le transferă şi pe ecran („Băieţi răi", „ID4", „Bărbaţi în negru", „Inamicul statului") SMITH [smi0], William (1769- 1839), inginer şi geolog britanic, fondatorul stratigrafiei. A realizat datarea stratelor cu ajutorul fosilelor şi a întocmit (în 1815) prima hartă geologică a Angliei şi Walesului, punând astfel bazele cartografierii geologice moderne. SMITHSON [smi0sn], Robert (1938-1973), artist plastic american. A evoluat de la o pictură expresionistă spre o sintaxă ce implica intervenţiile directe în peisaj, creând astfel aşa-numita „artă a pământului” (land-art). SMÎRDAN, sat în Bulgaria. Aici, în timpul Războiului pentru Independenţă, armata română a repurtat o strălucită victorie asupra turcilor printr-un atac energic şi fulgerător (12/24 ian. 1878). Eroismul ostaşilor români în lupta de la S. i-a inspirat pictorului Nicolae Grigorescu compoziţia „Atacul de la Smîrdan". SMOALĂ (< sl.) s. f. Produs solid de culoare neagră, termoplastic, casant, rezultat ca reziduu la distilarea gudroanelor de cărbuni sau prin oxidarea păcurii. Se întrebuinţează ca liant în asfaltul rutier, la brichetarea cărbunilor, la hidroizolaţii etc. SMOC (cf. ser. smotak) s. n. 1. Mănunchi de păr sau de pene pe care îl au unele animale pe cap, urechi etc. 2. Cantitate de fire (de păr, de iarbă, flori etc.) care se poate prinde sau smulge deodată. SMOCHjN (< smochină) s. m. Arbore fructifer din familia moraceelor, înalt de 2-10 m, cu frunze mari lobate, flori închise în cupe care la maturitate devin fructe cărnoase, dulci, comestibile (Ficus carica). Este cultivat intens în S Europei şi în N Africii. SMOCHINĂ (< bg.) s. f. Fruct al smochinului, suculent, bogat în vitamine, calciu şi zaharuri. Se consumă Smochine 459 SMURD deshidratate şi prelucrate (gemuri, dulceţuri) şi mai puţin proaspete. Au şi proprietăţi terapeutice (astrin-gente, laxative, tonice, vermifuge, relaxante etc.). SMOCHINĂ, Nichita P. (1894- 1980, n. Mahala-Tiraspol), jurist, istoric, etnograf, folclorist şi om politic român. M. de onoare al Acad. (1924). Director al revistei „Moldova nouă“ şi al ziarului „Transnistria“; a colaborat la „Cercetări istorice", „Revista Fundaţiilor Regale", „Viaţa Basarabiei". A făcut cunoscute cercurilor internaţionale problemele românilor din Trans-nistria. Studii despre istoria economică, socială şi culturală a românilor transnistreni („Anul Nou la moldovenii de peste Nistru", „Din trecutul românesc al Transnistriei", „Din literatura populară a românilor de peste Nistru", „Din anuarul românilor transnistreni. Masacrele de la Nistru"). SMOCHING (< engl.) s. n. Haină bărbătească de gală, din stofă şi cu o croială specială, foarte deschisă în faţă şi cu reverele de mătase. SMOCHIN! (< smochină) vb. IV refl. A se încreţi, a se zbârci ca o smochină. SMOG (cuv. provenit din combinarea cuv. engl. smoke „fum" şi fog, „ceaţă") s.n. 1. S. reducător (de tip londonez). Ceaţă deasă amestecată cu fum şi diverşi poluanţi, sau aer puternic poluat, cu transparenţă redusă, care se formează în unele condiţii atmosferice în reg. puternic industrializate sau în marile centre urbane. Termenul de s. a fost folosit pentru prima dată de climatologul britanic H.A. Des Voeux în 1905 pentru condiţiile atmosferice din Londra. 2. S. fotochimic (s. oxidant) (de tip Los Angeles), concentrare în atmosferă a unor produşi chimici iritanţi, ca urmare a unor reacţii chimice ce au loc între diverşi poluanţi gazoşi, în condiţii de insolaţie puternică, calm atmosferic şi circulaţie auto intensă. SMOKTUNOVSKI, Innokenti Mihai-lovici (1925-1994), actor rus de teatru şi film. Prestigioasă carieră scenică, care pune în valoare un stil de joc reţinut, simplu, modern, bazat pe inteligenţă, stăpânire de sine şi chiar o anume detaşare. Cinematograful anilor ‘60-80 ai sec. 20 îi oferă roluri pe măsură („Hamlet", „Ceaikovski", „Unchiul Vania", „Azilul de noapte", „Croitor de damă"). SMOLENSK, oraş în V Federaţiei Ruse, pe stg. cursului superior al fl. Nipru, la 418 km V de Moscova; 325,5 mii loc. (2002). Nod feroviar. Aeroport. Port comercial. Constr. de aparataj electrotehnic, de autovehicule şi de utilaje textile. Ind. chimică, a mat. de constr. (ciment), textilă (ţesături din lână), de prelucr. a lemnului (mobilă), a tutunului şi a inului, sticlăriei, ceramicii (olărit), pielăriei şi încălţămintei, alim. (bere, alcool, făină). Producţie de tananţi. Muzeu de istorie. Monumente: fragmente din zidurile de apărare ale oraşului, construite din ordinul lui Boris Godunov în anii 1595-1602; catedrala Adormirea Maicii Domnului (sec. 12, distrusă în 1611 şi refăcută în stil baroc în anii 1772-1775); bisericile Sfinţii Petru şi Pavel (sec. 12), Sf. loan Teologul (sec. 12), Sf. Arhanghel Mihail (sec. 12), înălţarea Domnului (sec. 17); statuia compozitorului Mihail Glinka (1885). Fundat la începutul sec. 9, a fost menţionat documentar în anii 862-865; cucerit de cneazul Oleg al Kievului, în 882, a fost înglobat în Rusia Kieveană până în sec. 12, când a devenit capitala cnezatului omonim de sine stătător. Unul dintre cele mai vechi şi mai importante oraşe ruseşti care a beneficiat de pe urma faptului că era situat pe drumul comercial dintre Marea Baltică şi Imp. Bizantin. Pustiit de invaziile mongolo-tătarilor (1237-1240). Disputat de Lituania, Polonia şi Rusia, S. a fost anexat în 1404 de către Marele Ducat al Lituaniei, preluat de ruşi în 1514, de Rzeczpospolita Polska în 1611 şi cedat Rusiei prin armistiţiul de la Andrusovo (ian. 1667), care punea capăt Războiului ruso-polon (1654-1667). Incendiat de armatele lui Napoleon I în 1812 şi distrus în mare parte de trupele germane în retragere în sept. 1943. SMOLj (< smoală) vb. IV tranz. A acoperi, a unge cu smoală topită; a cătrăni. SMOLI AN, oraş în S Bulgariei, la 64 km S de Plovdiv, în m-ţii Rodopi; 33,1 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Ind. tutunului, textilă şi alim. Fabrică de mobilă. Piaţă agricolă. SMOLLETT [smolit], Tobias George (1721-1771), scriitor scoţian. Romane pitoreşti remarcabile prin satira acidă, umorul grotesc, reprezentarea caricaturală a personajelor şi folosirea jargonului profesional („Aventurile lui Roderick Random", „Istoria şi isprăvile unui atom", „Expediţia lui Humphry Clinker"). Traduceri. SMOtUCHOWSKI [smoluhofski], Marian (1872-1917), fizician polonez. Prof. univ. la Lvov şi la Cracovia. A elaborat (1904) teoria fluctuaţilor de densitate într-un gaz şi a explicat opalescenţa critică, ca fiind datorată fluctuaţiilor moleculare. în baza aceleiaşi teorii, a fost interpretarea culorii albastre a cerului. A teoretizat fenomenul de coagulare a soluţiilor coloidale. SMOTOC! vb. IV tranz. A bate zdravăn pe cineva, a chelfăni. SMUCj (< sl.) vb. IV 1. Tranz. A trage brusc şi puternic pentru a desprinde, a deplasa (ceva sau pe cineva). ♦ Intranz. (Despre arme de foc) A recula. 2. Refl. A se zbate, a face mişcări scurte şi repezi pentru a scăpa din locul unde este prins sau imobilizat. SMUC|T, -Ă (< smuci) adj. 1. Mişcat brusc încoace şi încolo; care este tras brusc şi cu putere. 2. (Fam.) Nebun, ţicnit, smintit. SMUCIŢI,)RĂ (< smuci] s. f. Faptul de a smuci; mişcare repezită. SMULGE (lat. *exmulgere) vb. lll 1. Tranz. A extrage, a scoate ceva, trăgând cu putere. ♦ (Reg.) A jumuli o pasăre. ♦ Tranz. şi refl. A (se) desprinde (brusc). 2. Tranz. Fig. A obţine ceva cu greutate şi insistenţă; a lua cu forţa. 3. Tranz. şi refl. A (se) îndepărta brusc, a (se) da la o parte. 4. Tranz. şi refl. A (se) despărţi, a (se) dezlipi. 5. Tranz. A efectua o smulgere (2). SMULGERE (< smulge) s. f. 1. Acţiunea de a (se) smulge, smuls. 2. Mod de rupere a materialelor la care, înainte de rupere, apar alungiri în zona centrală. SMULS, -Ă (< smulge) adj. 1. (Despre plante) Trasă afară din pământ (cu rădăcină). 2. (Despe obiecte) Scos, deplasat cu forţa din locul în care este fixat. 3. (SPORT; despre stiluri la haltere) Care constă în ridicarea halterei cu ambele braţe printr-o singură mişcare continuă. SMULJI, com. în jud. Galaţi, situată în S pod. Covurlui, pe cursurile superioare ale râurilor Geru, Gologan şi Suhu; 1 567 loc. (2005). Centru viticol. în satul S., menţionat documentar prima dată la 15 iul. 1448, se află bisericile Sf. Nicolae (1810, refăcută în anii 1870-1873), Sfinţii Voievozi (1831) şi Sf. Gheorghe (din lemn, 1849-1850). SMURD (Serviciul Mobil de l/rgenţă, Re animare şi Descarcerare), unitate de intervenţie publică având în structura sa echipe integrate de reanimare specializate în acordarea asistenţei medicale şi tehnice de urgenţă (inclusiv terapie intensivă mobilă), precum şi echipe cu personal paramedical specializat în acordarea de prim ajutor calificat. Are în vedere toate urgenţele care pun viaţa unor persoane în pericol imediat SMUTS 460 (accidente rutiere, explozii, accidente de muncă sau casnice, stări de urgenţă ca stopul cardiorespirator, suspiciune de infarct, insuficienţă respiratorie acută). Foloseşte ambulanţe de reanimare, elicoptere şi avioane (inclusiv pentru transferul unor pacienţi în stare critică între diverse centre medicale), personal medical şi auxiliar specializat în domeniul asistenţei medicale de urgenţă şi colaborează cu pompierii militari (sub aspect operativ). Prima unitate de acest fel, iniţiată în 1992, sub egida clinicii de anestezie şi terapie intensivă din Târgu Mureş, a devenit centru-pilot naţional. în prezent unităţile SMURD din ţară funcţionează în cadrul Inspectoratelor pentru Situaţii de Urgenţă, unităţii speciale de intervenţie în situaţii de urgenţă (având ca operator aerian structurile de aviaţie ale Ministerului Administraţiei şi Internelor) în colaborare cu autorităţile publice locale sau cu spitale judeţene şi regionalâ de urgenţă. SMUTS [smats], Jan Christiaan (1870-1950), mareşal şi om politic din Africa de Sud. Unul dintre conducătorii burilor în Războiul anglo-bur (1899-1902). A devenit ulterior partizan al înţelegerii cu Marea Britanie. Prim-min. al Uniunii Sud-Africane (1919-1924 şi 1939-1948). SNACK-BAR [snaekba:] (cuv. engl.) s.n. Mic restaurant deschis permanent în hoteluri, gări etc., unde se servesc aperitive, gustări etc. SN/EFELLSJOKULL, masiv muntos vulcanic în partea de V a Islandei, pe o pen. care mărgineşte la N G. Faxa; 1 446 m. Aici se găseşte gheţarul omonim. A constituit sursa de inspiraţie a lui Jules Verne, care şi-a plasat acţiunea romanului său „Călătorie spre centrul Pământului" în această zonă. SNAGOV 1. Râu, afl. dr. al lalo-miţei, pe terit. com. Gruiu, jud. Ilfov; 46 km. Izv. din E C. Titu, din arealul com. Butimanu, jud. Dâmboviţa, şi străbate zona de N a C. Vlăsiei. Pe cursul superior a fost construit heleşteul Butimanu, iar pe cursul mijlociu şi inferior se află limanul fluviatil S. 2. Lac (liman fluviatil) de formă alungită, foarte sinuos, cu multe golfuleţe, situat în N C. Vlăsiei, pe cursul mijlociu şi inferior al râului Snagov; 575 ha; lungime: 16,5 km; lăţime max.: 400 m; ad. max.: 9 m; voi. 17,3 mii m3. Comunică cu râul Ialomiţa printr-un emisar. Este cel mai mare şi mai important liman fluviatil din bazinul lalomiţei, cu o bogată faună piscicolă (somn, crap, ştiucă, plătică, biban ş.a.) şi unele specii rare, relicte ponto-caspice (ex.: lamelibranhiatul Dreissena polymor-pha) şi interesante plante acvatice, printre care otrăţelul (Aldrovanda vesiculosa, relict terţiar), săgeata apei (Sagittaria latifolia), nufărul alb (Nymphaea alba) şi nufărul indian (Nelumbo nucifera), introdus de om. Pe fundul lacului se dezvoltă o bogată vegetaţie de brădiş, iar pe luciul apei plutesc plauri, unii atingând grosimi de 1,5 m. Pe o mică ins. din mijlocul lacului se află Mănăstirea Snagov. Lacul S. este o importantă bază nautică şi sportivă, destinată competiţiilor sportive pe apă, naţionale şi internaţionale, şi, totodată, un atrăgător obiectiv turistic şi loc de agrement pentru locuitorii Capitalei. în jurul său s-au construit numeroase case de vacanţă. Lacul S. face parte din rezervaţia naturală complexă Snagov. 3. Pădure de şleau, rest al vechiului Codru al Vlăsiei, situată pe malul lacului Snagov. Supr.: 1 727 ha. Este alcătuită predominant din stejar (Quercus robur) şi carpen (Carpinus betulus) în amestec cu frasin (Fra-xinus excelsior), tei (Tilia tomentosa), arţar tătăresc (Acer tataricum), jugastru (Acer campestre) ş.a. Subar-boretul este bine dezvoltat, cele mai frecvente specii fiind sângerul (Cor-nus sanguinea), lemnul câinesc (Li-gustrum vulgare), păducelul (Crataegus monogyna) ş.a., iar pătura erbacee include specii interesante (unele rare), ca brânduşa aurie (Crocus moesiacus), stânjenelul cu frunze subţiri (Iris graminea), spânzuj mirositor (Helleborus odorus) ş.a. în partea de V a pădurii S. se află rezervaţia ştiinţifică (100 ha), în cadrul căreia apar şi exemplare de fag caucazian (Fagus orientalis) şi fag comun (Fagus sylvatica) o raritate în pădurile de câmpie ş.a. Pădurea S., împreună cu partea de E a lacului S., a fost declarată (2 iun. 1952) rezervaţie naturală complexă. 4. Com. în jud. Ilfov, situată în N C. Vlăsiei, pe malul dr. al lacului Snagov; 5 705 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.). Confecţii metalice. Prelucr. lemnului. Fabrici de confecţii şi de ţesături din lână şi bumbac. Pomicultură (piersici, cireşi, caişi). Piscicultură. în satul Tâncăbeşti se află o antenă de radioemisie, dată în folosinţă în 1952. între 23 ian. 1981 şi 10 apr. 1997, com. S. a făcut parte din Sectorul Agricol Ilfov, iar la 22 dec. 1994 a fost declarată staţiune climaterică. Satul Vlădi-ceasca din com. S. a fost demolat în întregime (1987) şi reînfiinţat în anii ’90 ai sec. 20. In satul Ghermăneşti se află biserica Sf. Nicolae (1790), iar în satul Tâncăbeşti biserica Sf. Nicolae-Ciofliceni (sec. 19), un han (sec. 19) şi Monumentul eroilor căzuţi pe câmpurile de luptă din timpul Primului Război Mondial (sculptor D. Măţăoanu). 5. Mănăstirea Snagov, mănăstire de călugări situată pe o mică ins. din lacul Snagov, în arealul satului Siliştea Snagovului din com. Gruiu, jud. Ilfov. Mănăstirea S. a fost întemeiată în sec. 14 de Mircea cel Bătrân. Biserica actuală, cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului a fost construită în anii 1517-1521 din iniţiativa domnului Neagoe Basarab şi pictată în 1563 prin grija domnului Petru cel Tânăr. Biserica a fost restaurată în anii 1904, 1941, 1953, 1966. Aici a funcţionat o tipografie înfiinţată de Antim Ivireanul. SNAKE RIVER [sneik rjve], râu în NV S.U.A., afl. stg. al fl. Columbia, la Kennewick; 1 670 km; supr. bazinului: 282 mii km2. Izv. din m-ţii Stâncoşi, de sub vf. Grand Teton, din Parcul Naţional Yellowstone, traversează Parcul Naţional Grand Teton şi lacurile Jackson şi Lewis, formează canionul Jackson de 64 km lungime, străbate C. Snake şi un platou de lavă, unde creează cascadele American Falls (15 m înălţime), Twin Falls (60 m) şi Shoshone Falls (64 m), după care se îndreaptă către NV, traversând m-ţii Owyhee şi Wallowa, unde îşi sapă canionul Snake sau Hells Canyon, pe 200 km lungime (cu adâncime ce variază între 1 200 şi 2 448 m, cel mai adânc canion), cu pereţi abrupţi de lavă neagră, de interes geologic, după care trece printr-o zonă semiaridă, vărsându-se în fl. Columbia. Hidrocentrale (barajele American Falls, Minidoka, Palisades, Brownlee, Oxbow, Teton ş.a.). în 1976, barajul Teton s-a rupt, provocând un dezastru ecologic în cursul superior. Irigaţii în cursul inferior. Navigabil pe 440 km. Bogat în peşte (somon). Afl. pr.: Heise, Henrys Fork, Blackfoot, Raft, Big Wood, Payotte, Owyhee, Grande Ronde. Descoperit în 1805 de Meriwether Lewis şi William Clark. SNEFRU, faraon egiptean, întemeietorul dinastiei a 4-a (2613-2494 î.Hr.). A organizat campanii pentru cucerirea Nubiei şi a pen. Sinai. SNEGUR, Mircea (n. 1940, Trifăneşti, jud. Soroca), om politic român. Membru al Biroului C.C. al P.C. Moldovenesc, secretar al C.C-al P.C.M. în probleme de agricultură (1985-1989). Preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti (1989-1990); preşedinte al Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova 461 SOAŢĂ (1990), preşedinte al Republicii Moldova (1990-1996). SNELL [snel], George Davis (1903-1996), biolog, imuno-genetician american. Autor al unor lucrări asupra geneticii şi imunologiei tisulare la şoarece. A descoperit factorii ereditari care reglează posibilitatea efectuării homogrefelor. A studiat legităţile compatibilităţii ţesuturilor şi a descris antigenul H (de histocompatibilitate). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1980), împreună cu B. Benacerraf şi J. Dausset. SNELL VAN ROIYEN, Willebrord (zis şi SNELLIUS) (1580 sau 1591-1626), astronom şi matematician olandez. Prof. la Univ. din Leyden. Contribuţii în optică (a descoperit legea refracţiei luminii în 1621, legea lui S.), geometrie, trigonometrie şi topografie (a imaginat în 1617, metoda triangulaţiei, baza oricărei măsurători topografice sau geodezice moderne). SN&2KA, vârf în masivul Krkonose, cel mai înalt din lanţul m-ţilor Sudeţi (1 603 m). SNOAVĂ (< sl.) s. f. Scurtă povestire folclorică cu conţinut anecdotic, inspirată din viaţa de toate zilele, având o largă circulaţie orală. SNOB, SNOABĂ (< fr.) s. m. şi f. Persoană care admiră şi imită fără discernământ tot ce este la modă (în felul de a se îmbrăca, de a vorbi, de a se comporta şi în sfera noutăţilor culturale). SNOBjSM (< fr.) s. n. Atitudine, conduită de snob. SNOOKER [snu:ker] (< engl.) s. n. Joc sportiv, variantă a biliardului apărută în India, ca modalitate de relaxare pentru soldaţii britanici (1870). Se joacă cu 15 bile roşii şi şase de culori (valori) diferite. Jucătorii încearcă să introducă în cele şase buzunare ale mesei o bilă roşie urmată de una de altă culoare. S. se referă la posibilitatea de a ascunde bila albă în spatele alteia pentru a-şi pune în dificultate adversarul. în ultimii ani a căpătat o mare dezvoltare, organizându-se numeroase campionate şi competiţii. SNOP (< sl.) s. m. 1. Mănunchi de cereale păioase secerate şi legate. 2. Legătură de diferite obiecte de acelaşi fel; fig. fascicul de lumină, de raze luminoase. 3. Totalitatea alicelor, a schijelor care se împrăştie dintr-un proiectil la explozie. SNOPEALĂ (< snopi) s. f. Bătaie straşnică, chelfăneală. SNOP| (< snop) vb. IV tranz. A bate foarte rău pe cineva. SNORKELING (< engl.) s. n. Practicarea înotului la suprafaţa sau imediat sub suprafaţa apei echipat cu 0 mască transparentă şi un tub scurt pentru respiraţie (numit în engleză snorkel). Se practică în ape liniştite, fără valuri mari (d. ex. în lagune şi în zone cu recifi de coral), îndeosebi în scopul observării animalelor marine. SNORRI STURLUSON [snori sturluson] (1179-1241), poet islandez. Autor al unei cronici poetice a regilor Norvegiei, în care glorifică faptele acestora, şi al „Eddei în proză", numită şi „Edda nouă" sau „Edda lui Snorri". I se atribuie şi „Saga despre Egill". Asasinat din ordinul regelui Norvegiei Haakon IV cel Bătrân (1217-1263). SNOW [snou], Sir Charles Percy (1905-1980), scriitor englez. Ca fizician, a lucrat la Univ. Cambridge. Ciclul romanesc „Străini şi fraţi", cuprinzând zece romane, este o epopee a Angliei contemporane, în care se dovedeşte un fin observator şi portretist şi un stilist de limpezime clasică. SNOW-BOARD [snoubo:d] (cuv. engl. „planşă de zăpadă") s.n. Variantă a schiului pe zăpadă practicată pe o placă specială, inventată în 1973 de sportivul american Mike Doyle. Probele clasice sunt slalomul, inclusiv cel paralel şi acrobatic („halfpipe") — sărituri şi figuri libere. Prima competiţie olimpică a avut loc în 1998. SNOWDON [snoudn] (în dialectul welsh: Y Wyddfa), vârf în m-ţii Cam-brieni (Wales), alcătuit din porfire, cel mai înalt din Anglia şi Wales; alt.: 1 085 m. SNYDERS [sneiders], Frans (1579-1657), pictor flamand. Elev al lui Pieter Brueghel cel Tânăr; prieten şi colaborator al lui Rubens (a pictat vulturul din lucrarea acestuia „Pro-meteu"), de care a fost influenţat. Pictor animalier, autor de spectaculoase scene de vânătoare („Vânătoarea de mistreţi", „Lupul"). Naturi moarte. Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti şi în Muzeul Brukenthal din Sibiu. SOACRĂ (lat. socra) s. f. Mama fiecăruia dintre cei doi soţi în raport cu celălalt soţ. & S. mare = mama mirelui; (la pl.) părinţii mirelui. S. mică = mama miresei; (la pl.) părinţii miresei. SOAMI (1455-1525), pictor şi curator japonez. Influenţat de pictura japoneză tradiţională Yamato-e, a introdus un stil nou de realizare a peisajelor, fiind socotit întemeietorul „Şcolii de Sud”. Contribuţii la istoria artei japoneze prin comentarii originale. SOARE (lat. solem) s. m. 1. (Cu valoare de nume propriu) Astrul central al sistemului nostru planetar, în jurul căruia gravitează planetele, asteroizii, cometele. Astru cu lumină proprie, face parte din categoria stelelor; energia sa, de provenienţă termonucleară (prin transformarea hidrogenului în heliu), este radiată sub formă de lumină sau de alte radiaţii. O fracţiune a acestei energii (a doua miliarda parte) ajunge şi pe Pământ, constituind principala sursă de energie primară, fără de care viaţa nu ar fi posibilă. Masa S. este de c. 2 • 1080 kg, iar diametrul de 1 392 000 km; temperatura sa este de c. 6 000 K, la suprafaţă, şi de c. 15 000 000 K, în centru. Perioada de rotaţie (sinodică) a S. este de 25,4 zile la Ecuator, crescând spre poli. Depărtarea medie a Pământului faţă de S. este de 149 600 000 km, lumina străbătând această distanţă în 8 min. şi 18 s. V. fotosferă, cromo-sferă, coroană solară, activitate solară. <0- Expr. A fi rupt din Soare = a fi deosebit de frumos. A vorbi (sau a spune) câte-n lună şi-n Soare = a vorbi vrute şi nevrute, a sporovăi. *0-Compuse: (pop.) soare-răsare = răsărit, est; soare-apune (sau sca-pătă) = apus, vest. ♦ Lumina şi căldura venită de la Soare. ♦ Loc. Cu Soare = cât este ziuă, pe lumină. 2. Nume dat oricărui corp ceresc care are lumină proprie şi care poate constitui centrul unui sistem planetar. SOARE, Soare Z. (1894-1944, n. Bucureşti), regizor român. Elev şi asistent al lui Max Reinhardt. Repertoriu variat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Fast şi policromie scenografică („Hamlet", „Othello" de Shakespeare, „Despot Vodă" de V. Alecsandri, „Faust" de Goethe, „Strigoii" de Ibsen). SOARES [suarij], Marlo Alberto Nobre Lopes (n. 1924), jurist şi om politic portughez. Socialist. Prim-min. (1976-1978 şi 1983-1985); preşedinte (1986-1996) al Portugaliei. SOARTĂ (lat. sortem) s. f. 1. Forţă sau voinţă supranaturală despre care se crede că hotărăşte tot ce se petrece în viaţa oamenilor; destin, fatalitate (1); (pop.) dată, scrisă, ursită. 2. Situaţie, concurs de împrejurări existente la un moment dat. ♦ Desfăşurare, evoluţie; deznodământ, sfârşit. SOAŢĂ (lat. socia) s. f. Soţie, nevastă. ♦ Pereche. SOBAR 462 SOBAR (< sobă) s. m. Lucrător specializat în construcţia sau în repararea sobelor. SOBAT, râu în E Africii, 740 km. Se formează prin unirea râurilor Baro şi Pibor care îşi au izvoarele în pod. Ethiopiei şi confluează cu Bahr el Jebel în Sudan, dând naştere Nilului Alb. SOBĂ (< tc.) s. f. Generator de căldură (metalic, de teracotă, de zid etc.), folosit pentru încălzirea încăperilor sau a unor cantităţi mici de apă; se construiesc s. cu combustibili (solid, lichid sau gazos) şi s. electrice. ^ S. de gătit = maşină de gătit. SOBHUZA II (1899-1982), rege al Swazilandului proclamat în 1899 şi instalat formal în 1921; suveran (1968-1982) al regatului independent Swaziland. SOBIESKI, Jan (1629-1696), comandant de oşti polonez. Rege al Poloniei sub numele de loan (Jan) III (1674-1696). A înfrânt pe turci la Hotin (1673) şi a avut un rol hotărâtor în despresurarea Vienei, asediată de turci (1683). A avut raporturi amiabile cu domnii români Şerban Cantacuzino şi Ştefan Petriceicu, dar în timpul domniei lui Constantin Cantemir a întreprins două campanii în Moldova (1686 şi 1691). Sprijinitor al ştiinţelor şi literaturii. SOBOL s. m. 1. (< ucr.) (ZOOL.) Cârtiţă. 2. (< lat.) (BOT.) Stolon subteran lung şi subţire, cu internoduri lungi şi noduri puţin umflate, din care pornesc rădăcini adventive. Se formează din mugurii rizomilor şi servesc la înmulţirea vegetativă (ex. s. de la pir, laptele cucului). SOBOLEV, Serghei Lvovici (1908-1989), matematician rus. Lucrări în domeniul teoriei elasticităţii, al teoriei ecuaţiilor cu derivate parţiale de tip hiperbolic, al ecuaţiilor poliarmonice şi analizei funcţionale. SOBOR (< sl.) s. n. 1. (înv.) Adunare, întrunire, consfătuire; sfat. ♦ (REL.) Sinod. 2. Slujbă religioasă ortodoxă oficiată de un număr mare de clerici. SOBRERO, Ascanio (1812-1888), chimist italian. Prof. la Torino. A descoperit (1846) nitroglicerina, care, însă, nu a fost folosită, până în 1867, când Alfred Nobel a inventat dinamita. SOBRIETATE (< fr., lat.) s. f. 1. însuşirea a ceea ce este sobru (1); simplitate, austeritate. 2. Cumpătare în comportament, în alimentaţie etc.; moderaţie, măsură, temperanţă. SOBRU, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Lipsit de ornamente inutile; simplu. 2. Care evită excesele; cumpătat, moderat. SOC (lat. sabucus) s. m. Denumire dată arborilor şi arbuştilor din genul Sambucus, familia Caprifolia-cee, cu frunze imparipenat-compuse, cu flori hermafrodite dispuse în panicule sau umbele şi cu fructe bace negre (socul negru, Sambucus nigra, răspândit în reg. de deal şi de câmpie) sau roşii (socul roşu, S. racemosa, răspândit pe la marginea pădurilor de munte). Florile au proprietăţi antireumatice, sudorifice, iar fructele, scoarţa şi rădăcinile au proprietăţi diuretice şi laxative. ŞOCATĂ (< soc) s. f. Băutură răcoritoare preparată din florile socului negru. SOCCER (cuv. american) s.n. Termen desemnând jocul de fotbal în S.U.A. şi Canada. SOCI, oraş în SV Federaţiei Ruse, pe ţărmul Mării Negre, la poalele V ale m-ţilor Caucaz; 328,8 mii loc. (2001). Port turistic. Produse alim. Staţiune balneoclimaterică cu ape minerale medicinale şi cu plaje. Are 50 de sanatorii. Turism. Fundat în 1896. SOCIABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre oameni) Capabil să se integreze, să trăiască în societate. ♦ Care se împrieteneşte uşor, care poate stabili relaţii cu uşurinţă; comunicativ, prietenos. SOCIABILITATE (< fr.) s. f. Capacitatea sau calitatea oamenilor de a trăi în societate. ♦ Comunicativitate. SOCIAL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care aparţine societăţii; care priveşte societatea omenească. ^ Ştiinţe sociale = ştiinţe şi discipline care studiază societatea omenească în ansamblul ei, ca sistem global, subsisteme ale acestuia, aspecte, laturi ale proceselor, fenomenelor sau relaţiilor sociale (ex. istoria, economia Jan Sobieski politică, sociologia). ♦ Care este propriu unui grup de oameni. 2. Legat de apartenenţa la o anumită clasă, la un anumit grup al societăţii. SOCIAL-DEMOCRAT, -Ă (< social + democrat) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine social-democraţiei, care se referă la social-democraţie. 2. S. m. şi f. Membru sau simpatizant al unui partid s.-d.; adept al unor concepţii politice şi ideologice s.-d. SOCIAL-DEMOCRAŢjE s.f. Mişcare politică apărută în anii ’80 ai sec. 19 în Germania, pe baza căreia au fost organizate partidele socialiste, unite, în 1899, în Internaţionala a ll-a. Iniţial, s.-d. se baza pe marxism şi susţinea că trecerea la o societate socială se poate realiza mai degrabă pe calea reformelor decât prin revoluţie violentă. în sec. 20, a avut loc o distanţare de marxism; după 1945 guverne social-democrate preiau puterea în Suedia, Marea Britanie şi Germania (R.F.G.). După 1989 ajung la putere în Europa Centrală şi de SE. în prezent, s.-d. nu mai consideră că există un conflict între economia de piaţă capitalistă şi ideea de societate socialistă. SOCIALISM (< fr.) s.n. Sistem economic şi politic, bazat pe dominaţia proprietăţii statului în economie şi pe conducerea centralizată, pe baza unui plan general, a tuturor domeniilor de activitate. Pe plan politic s. se caracterizează prin afirmarea rolului conducător al unui singur partid, care reprezintă interesele clasei muncitoare în alianţă cu celelalte categorii sociale. Ca urmare a perimării istorice a acestui sistem, reflectată prin înăbuşirea liberei iniţiative şi prin ineficienta economică, a fost abandonat în toate ţările foste socialiste din Europa, la sfârşitul ultimului deceniu din secolul 20, fiind înlocuit de sistemul economic al economiei de piaţă. SOCIALIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care se referă la socialism. 2. S. m. şi f. Membru sau simpatizant al unui partid, s.; adept al unor concepţii politice şi ideologice s. SOCIALIZA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) integra într-un grup social. SOCIALMENTE (< fr., it.) adv. Sub raport social, din punct de vedere social. SOCIATjV (< fr., germ.; (s> lat. sociatio ,,unire“) adj. (Complement) circumstanţial ~ = parte secundară de propoziţie care determină un verb, arătând fiinţa sau lucrul care însoţeşte subiectul sau complementul direct în săvârşirea unei acţiuni. 463 SOCIOBIOLOGIE SOCIETAR, -Ă (< fr.) s. m. şi f. 1. Membru al unei societăţi a oamenilor de creaţie; spec. actor care face parte dintr-o asociaţie a artiştilor unui teatru naţional şi care primeşte o cotă-parte anuală din veniturile teatrului. S. de onoare = actor care rămâne angajat plătit al teatrului pe tot timpul vieţii. 2. Persoană care deţine acţiuni emise de o societate anonimă; asociat într-o întreprindere comercială particulară; acţionar. SOCIETATE (< fr., lat.) s.f. 1. (SOCIOL.) a. Grup de indivizi, în particular fiinţe umane, asociaţi în vederea unui scop (ştiinţific, literar, sportiv etc.); b. Mediul uman, în care este integrat un individ, ca un ansamblu de forţe organizate şi ierarhizate care acţionează asupra lui. c. Prin personificare, colectivitatea umană considerată ca realitate morală distinctă de indivizi şi superioară lui. S. civilă = domeniul participării publice sub forma asociaţiilor voluntare, a mass-media, a asociaţiilor profesionale etc. S. multiculturală = s. caracterizată prin pluralism cultural, opusă idealului asimilaţionist. 2. (DR.) S. comercială = grupare de persoane, constituită pe baza unui contract de societate şi având personalitate juridică, în care asociaţii convin să pună în comun anumite bunuri în vederea exercitării unor fapte de comerţ, în scopul obţinerii de câştiguri (beneficii) şi împărţirii acestora între ei. Formele juridice ale s. comerciale sunt prevăzute prin lege şi se deosebesc, în esenţă, prin întinderea răspunderii asociaţilor faţă de terţi, în ce priveşte obligaţiile sociale ale s. Societate în nume colectiv = s. ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor. Societate în comandită simplă = s. ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor. Societate pe acţiuni = s. al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii răspund numai în limita aportului lor. Societate în comandită pe acţiuni = s. al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor. Societate cu răspundere limitată = s. ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita aportului lor. 3. (FIN.) S. de registru = s. pe acţiuni autorizată să desfăşoare activităţi de registru pentru societăţile deţinute public şi pentru alţi emitenţi. S. de servicii de investiţii financiare = persoană juridică autorizată să presteze servicii de investiţii financiare. S. de tip închis = s. comercială care nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi calificată drept societate deţinută public. S. deţinută public = o s. comercială pe acţiuni, constituită prin subscripţie publică, sau o s. ale cărei valori mobiliare au făcut obiectul unei oferte publice promovată şi încheiată cu succes. 4. Organizaţie cu caracter naţional sau internaţional, obştesc, guvernamental sau neguvernamental, având drept scop promovarea unor idei sau acţiuni de interes general (ex. Societatea Naţiunilor, Societatea de Cruce Roşie, societăţi de ajutor reciproc muncitoreşti). 5. Grup de oameni care petrec împreună o perioadă de timp; tovărăşie (1), companie (2), anturaj. -0- Loc. In societate = într-un anturaj, între oameni. 6. (ECOL.) Un număr de organisme care formează o comunitate. SOCIETATEA ACADEMICĂ ROMÂNĂ, asociaţie a intelectualilor români din exil, întemeiată în 1957, după o iniţiativă a generalului N. Rădescu din 1952, care o gândea ca o alternativă la Academia R.P.R., „desfigurată şi aservită". Din conducerea ei au făcut parte: D. Găzdaru, N.l. Herescu, B. Munteanu, Gr. Nandriş, Oct. Bârlea, M. Eliade (ca preşedinte al secţiei de filozofie şi teologie). Activitatea S. s-a materializat în congrese şi publicaţii proprii, între care „Acta Philosophica et Theo-logica", „Revista Scriitorilor Români". SOCIETATEA DE CRUCE ROŞIE DIN ROMÂNIA, prganizaţie naţională, cu caracter umanitar. înfiinţată în 1876, în scopul de a contribui la apărarea sănătăţii şi vieţii oamenilor, la dezvoltarea continuă a spiritului de solidaritate şi întrajutorare umană în rândul populaţiei, la aplicarea în viaţă a principiilor rezultate din convenţiile internaţionale ale Crucii Roşii. Face parte din Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie. SOCIETATEA DE MÂINE, revistă pentru probleme sociale şi economice, apărută trimestrial la Cluj (1924-1940) şi apoi la Bucureşti (1940-1945). Editor şi redactor-şef: Ion Clopoţel. A dezbătut în paginile ei probleme sociale, economice, politice, juridice, literare şi culturale. A avut colaboratori de marcă, printre care: M. Ralea, P. Andrei, N. Bagdasar, C. Rădulescu-Motru, E. Isac, A. Cotruş, M.R. Pa-raschivescu, G. Bogdan-Duică, L. Rusu, O. Ghibu, S. Puşcariu, S. Mehedinţi, T. Vianu, D. Guşti, O. Goga, G. Galaction, Gh. Vâlsan, Th. Capidan, Şt. Paşca, P. Pandrea. SOCIETATEA FILARMONICĂ, aso-ciaţie culturală înfiinţată la Bucureşti în 1833 de Ion Câmpineanu, C. Aristia şi I. Heliade Rădulescu. Şi-a propus cultivarea literaturii dramatice în limba română, a muzicii vocale şi instrumentale, formarea unui teatru naţional. A înfiinţat Şcoala Filarmonică pentru muzică, declamaţie şi literatură (1834), precum şi primul periodic teatral românesc, „Gazeta Teatrului Naţional" (1835). Precursoare a mişcării paşoptiste, a avut un rol de seamă în dezvoltarea conştiinţei naţionale şi în promovarea culturii româneşti. Şi-a încetat activitatea în 1838. SOCIETATEA INTERNAŢIONALĂ DE MUZICĂ CONTEMPORANĂ (S.I.M.C.), organizaţie fundată în 1922 la Salzburg, având ca scop susţinerea creaţiei contemporane. Multiple filiale naţionale, inclusiv în România. SOCIETATEA NAŢIUNILOR, organizaţie internaţională creată oficial la 10 ian. 1920, în urma Conferinţei de pace de la Paris (1919) care a pus capăt Primului Război Mondial. Scopul S.N., conform statutului, era „dezvoltarea colaborării între popoare, garantarea păcii şi securităţii internaţionale". Organele principale ale S.N. au fost: Adunarea, Consiliul şi Secretariatul. Statutul S.N. a fost semnat iniţial de 44 de state printre care şi România. Deşi S.U.A. au fost printre iniţiatori, n-au ratificat statutul S.N. Sediul^ organizaţiei a fost la Geneva. în anii 1930-1931 preşedintele Adunării S.N. a fost N. Titulescu. S.N., care şi-a încetat activitatea în 1940, a fost dizolvată la 18 apr. 1946. SOCIEŢĂJII, Insulele - (ÎLES DE LA SOCIETE) v. Insulele Societăţii. SOCINIENI (< fr. {s}; n. pr. Socinus) s.m. pl. Adepţi ai unui curent protestant antitrinitarian, întemeiat în Italia, de Lelio Sozzini sau Socini (zis Socinus) (1525-1562) şi dezvoltat în Polonia de nepotul său Fausto S. (1539-1604), care nega divinitatea lui Hristos, păcatul originar, predestinarea şi considera „sfintele taine" doar ca ritualuri simbolice. în sec. 17 s-au contopit cu unitarienii. SOCIOBIOLOGIE, s.f. Ramură a sociologiei care studiază bazele biologice ale comportamentului uman. A fost iniţiată de E.O.Wilson (prin lucrarea „Sociobiologia" şi R. Dawkins („Gena egoistă"). Una dintre ideile de bază este că selecţia vizează genele, nu organismele, transmiterea cu succes a genelor prin procesele de SOCIOCULTURAL 464 reproducere fiind considerată motivaţia centrală a luptei animalelor pentru supravieţuire (ceea ce explică „altruismul", „sacrificiul voluntar" pentru a asigura supravieţuirea rudelor apropiate, deci a celor care transmit urmaşilor aceleaşi gene). Extinderea unor constatări legate de etiologia şi genetica populaţiilor animale la societatea omenească a provocat vii controverse. în prezent s. încearcă să explice prin prisma determinismului genetic diverse aspecte ale vieţii sociale ca ierarhiile sociale, tendinţele în alegerea partenerilor (diferenţiate în funcţie de sex, dar urmărind pe de o parte selectarea celor mai competitive gene şi pe de alta asigurarea unei protecţii corespunzătoare pentru urmaşi). SOCIOCULTURAL, -Ă (< fr., engl.) adj. Care se referă la raportul dintre cadrul social şi particularităţile culturale (tradiţii, moravuri, mentalităţi etc.). SOCIOGRAMĂ (< fr,, engl.) s. f. Reprezentare grafică a relaţiilor de atracţie şi de respingere între membrii unui grup mic. SOCIOLOG, -OAGĂ (< fr. {i}) s. m. şi f. Specialist în sociologie. SOCIOLOGIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care ţine de sociologie, privitor la sociologie. SOCIOLOGE (< fr. {i}; {s} fr. social + gr. logos „studiu") s. f. Studiul societăţii umane şi al interacţiunilor sociale. Termenul s. a fost creat de A. Comte pentru a înlocui denumirea de „fizică socială" dată cunoaşterii legilor lumii sociale ca echivalentă cu cunoaşterea legilor naturii. S. ca ştiinţă propriu-zisă s-a consacrat la sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20 prin operele lui M. Weber şi E. Durkheim. în prezent, s. se defineşte ca ştiinţă a societăţii; în funcţie de concepţia care ghidează acest studiu, obiectul s. îl reprezintă: a. modelele de relaţii; b. sensurile şi căile de organizare cognitivă a lumii; c. acţiunea socială cu sens. Alături de s. generală ca disciplină teoretică fundamentală, s-au constituit numeroase discipline de ramură (ex. s. industrială, s. urbană, s. familiei, s. timpului liber, s. educaţiei, s. artei, s. comunicaţiilor de masă), care continuă să se diversifice pentru a face accesibile abordării sociologice aspecte, laturi, domenii din ce în ce mai variate ale acestei realităţi. SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ, re- vistă a Institutului Social Român fondată şi condusă de D. Guşti. A apărut lunar din ian. 1936 până în iun. 1943. SOCIOMETRjE (< fr. {i}; {s} fr. social + gr. metron „măsură") s. f. Ansamblul procedeelor folosite de microsociologie în vederea studierii cantitative a relaţiilor psihice dintre membrii grupurilor sociale mici; p. gener. microsociologie. SOCIOPSIHIATRjE (< fr.) s. f. Domeniu interdisciplinar care studiază acţiunea patogenă a mediului asupra vieţii psihice. SOCLU (< fr.; cf. it. zoccolo „sabot") s. n. 1. Partea inferioară a unor stâlpi sau a unor coloane, cu rol de protecţie sau de mărire a capacităţii portante. ♦ Postament care susţine o statuie. ♦ Element de arhitectură care formează baza unui edificiu şi care este de obicei mai proeminent decât acesta. 2. Parte constitutivă metalică a unei lămpi electrice prin care aceasta este fixată în dulie şi prin care se stabileşte legătura electrică cu reţeaua de alimentare. ^ S. de tub electronic = piesă izolată care serveşte drept suport al unui tub electronic şi este echipată cu contacte metalice pentru stabilirea legăturilor dintre electrozii tubului şi circuitele exterioare. SOCODOR, com. în jud. Arad, situată în S C. Crişurilor, pe cursul inf. al Crişului Alb; 2 306 loc. (2005). Staţie de c.f. Nod rutier. Arie de protecţie specială avifaunistică (colonie de stârci). Pe terit. com. S. au fost descoperite (1930, 1948) vestigiile unei aşezări din Epoca bronzului, aparţinând Culturii Otomani (1900-1300 î.Hr.), în care s-au găsit străchini, oale cu două toarte, ceşti, vase piriforme cu decor (brâie în relief sau alveolare) sau incizat (spirale, arcade, ghirlande). Aici au fost descoperite şi câteva morminte gepide de înhumaţie (sec. 5-6) cu inventare alcătuite din mărgele^ de sticlă, piepteni, castroane ş.a. în V com. S. a fost identificată o necropolă de înhumaţie (sec. 8) aparţinând avarilor, în care s-au găsit o scară de şa din fier, o cataramă din bronz ş.a. în satul S., menţionat documentar în 1299, se află biserica Buna Vestire (1763), cu iconostas pictat în 1786. SOCOL, com. în jud. Caraş-Se-verin, situată la poalele V ale m-ţilor Locvei, pe stg. Dunării şi pe cursul inf. al râului Nera, la graniţa cu Serbia; 2 093 loc. (2005). Port fluvial (în satul Baziaş). Post hidrologic (Baziaş). Viticultură. în arealul satului Baziaş, fl. Dunărea intră pe terit. României. Satul S. apare menţionat documentar în 1472. In satul Baziaş, atestat documentar în 1581, se află biserica fostei mănăstiri Baziaş, construită în 1774 (pictată în 1860) prin strădania lui Jivco Petrovic, iar în satul Pârneaura există mănăstirea Zlatiţa, cu biserica Sf. Sava, men- ţionată în documente în sec. 16, distrusă de turci şi reconstruită în anii 1760-1770. în arealul com. S. se află rezervaţia Gura Nerei (numită din 1994 şi „Balta Nera-Dunăre"), care ocroteşte o zonă umedă, formată în perimetrul meandrării şi difluenţelor râului Nera (în sectorul dintre localit. Socol şi vărsarea în Dunăre) inclusă în Parcul Natural Porţile de Fier. Loc de popas pentru păsările de apă, printre care se remarcă egreta mică (Egretta garzetta). SOCOLA, cartier în S municipiului laşi (fost sat şi apoi târguşor, amintit documentar în 1583), renumit în sec. 19 prin prezenţa unui seminar (întemeiat în 1803 de mitropolitul Ve-niamin Costache) şi a unei şcoli de băieţi (înfiinţată în 1865). SOCOLESCU, Ion N. (1859-1924, n. Ploieşti), arhitect român. Clădiri în spiritul academismului francez, echilibrate, cu caracter monumental (fostul Palat de Justiţie din Craiova azi sediul Universităţii). SOCOLESCU, Mircea (1902-1993, n. Bucureşti), geolog şi geofizician român. M. de onoare al Acad. (1993), prof. univ. la Bucureşti. S-a impus prin introducerea metodelor magnetice şi electromagnetice în prospectarea acumulărilor de substanţe minerale utile; contribuţii la conturarea de noi arii mineralizate şi la extinderea celor cunoscute („Explorarea geologică", „Fizica şi structura scoarţei terestre din România"). SOCOND, com. în jud. Satu Mare, situată în zona de contact a C. Aradului cu dealurile Codrului, pe cursul superior al râului Maria (afl. dr. al Crasnei); 2 505 loc. (2005). Satul S. apare menţionat documentar în 1424. în satul Soconzel, atestat documentar în 1424, se află biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1777), cu picturi interioare originare şi ornamentată cu un bogat decor sculptat la ancadramente şi stâlpi, iar în satul Stâna biserica de lemn Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (sec. 18). SOCOTEALĂ (< socoti) s. f. 1-Calcul numeric. ♦ (Pop.) Fiecare dintre cele patru operaţii aritmetice fundamentale. ♦ Notă de plată reprezentând suma cheltuită pentru o consumaţie, pentru o cumpărătură etc. ♦ Privire retrospectivă asupra unor fapte sau situaţii; bilanţ. 2. Plan, proiect. 3. Seamă, răspundere. ♦ Expr. A da socoteală = a răspunde (de ceva). Pe socoteala cuiva = pe seama cuiva, în legătură cu cineva. 4. Rost, raţiune, măsură. -0* Loc. Cu (sau fără) socoteală = cu (sau fără) chibzuială, cu (sau fără) rost. 5. Treabă, lucru. 465 SODOMA SOCOT! (cf. ucr. sokotyty) vb. IV 1. Tranz. Â face o socoteală (1), a calcula; p. ext a număra. ♦ Refl. Fig. A se răfui cu cineva, a trage pe cineva la răspundere. 2. Tranz. şi refl. A chibzui, a judeca, a cumpăni; a plănui. 3. Tranz. şi refl. A-şi imagina, a presupune, a crede. ♦ Tranz. A găsi cu cale, a opina. 4. Tranz. A aprecia, a preţui. SOCOTRA (SUQUTRÂ), ins. vulcanică în NV Oc. Indian, aparţinând Yemenului, situată la S de pen. Arabia, la 340 km SE de Yemen şi 241 km ENE de capul Guardafui (Caseyr) din Somalia; 3,6 mii km2; 137 km lungime; 40 km lăţime max. Oraşe pr.: Hadlboh (Tamridah), QalansTyah, Steroh. Relief predominant muntos, cu alt. max. de 1 503 m (vf. Hajhir sau Haggier). Climă tropicală, caldă şi uscată şi vegetaţie semideşertică. Pescuit de perle şi de peşte. Curmali; aloe; fructe tropicale. Vizitată în 1506 de o expediţie portugheză, condusă de Tristăo da Cunha şi Affonso de Albuquerque, şi stăpânită de Portugalia în perioada 1507-1511; ulterior, ins. s-a aflat sub cârmuirea sultanilor de Mahra din SE Yemenului. în 1886 a devenit protectorat britanic, fiind în posesiunea Marii Britanii până în 1967, când a intrat în componenţa R.P.D. Yemen, iar din 1990 a Rep. Yemen. SOCRATE (SOKRATES) (469-399 î.Hr.), filozof grec. Nu a scris, dar a influenţat dezvoltarea filozofiei europene prin discipolii săi, cel mai celebru fiind Platon. Viaţa şi învăţăturile lui S. sunt reconstituite pe baza relatărilor din scrierile lui Platon, Xenophon sau Aristotel. A luptat ca soldat în Războiul peloponesiac, apoi s-a ţinut departe de frământările vieţii politice, dar, la 70 de ani, a fost condamnat la moarte de Adunarea Ateniană, pentru impietate şi coruperea tinerilor. Contribuţiile filozofice efective ale lui S. sunt subiect de dispută; de regulă, îi sunt atribuite metoda şi doctrinele din dialogurile Socrate de tinereţe ale lui Platon. Cert este că S. a motivat filozofia prin cunoaşterea de sine („Cunoaşte-te pe tine însuţi!") şi că a fost ataşat faţă de metoda dialectică riguroasă ca instrument de delimitare a adevărului de eroare. SOCRATIC, -Ă (< fr.; {s} n. pr. Socrate) adj. Care ţine de Socrate sau de doctrina lui Socrate. Şcoli socratice = denumirea generică dată unor şcoli filozofice greceşti întemeiate de discipoli ai lui Socrate: şcoala megarică, şcoala cinică, şcoala cirenaică şi şcoala din Elis şi Eritreea (întemeiată de Fedon din Elis în sec. 4 î.Hr.). SOCRU (lat. socrus) s. m. Tatăl unuia dintre cei doi soţi în raport cu celălalt soţ; (la pl.) părinţii unuia dintre soţi în raport cu celălalt soţ. <0-S. mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinţii mirelui. S. mic = tatăl miresei; (la pl.) părinţii miresei. SODALjT (< fr. {i}) s. n. Alumo-silicat natural de sodiu cu clor, din grupa feldspatoizilor. Cristalizează în sistemul rombic, este incolor, cenuşiu sau albăstrui, sticlos şi apare ca un mineral constituent al unor roci eruptive alcaline. SODAR (< so[und\ d[etection] a[nd\ i[anging] „detectare şi localizare prin sunet") s. n. Aparat de tipul radarului care permite sondarea troposferei joase, folosind unde de audiofrecvenţă. SODĂ (< germ.) s. f. 1. (Pop.) Carbonat de sodiu; sodă de rufe. 4-S. calcinată = carbonat de sodiu în stare anhidră. S. cristalizată = carbonat de sodiu cristalizat. 2. S. caustică = hidroxid de sodiu. SODDY [sodi], Sir Frederick (1877-1956), chimist şi fizician englez. Prof. univ. la Aberdeen şi la Oxford. A elaborat teoria dezintegrării spontane radioactive (1902, în colab. cu E. Rutherford) şi a pus în evidenţă (1903) dezintegrarea radiului şi a toriului. A introdus noţiunea de Sir Frederick Soddy izotopi (1911), a formulat legea deplasării elementelor radioactive (1912, concomitent şi independent de chimistul american Kasimir Fajans) şi a demonstrat experimental formarea radiului din uraniu (1915). Premiul Nobel pentru chimie (1921). SODERBERG [soderbaeri], Hjalmar Erik Fredrik (1869-1941), scriitor suedez. Romane naturaliste („Rătăciri", „Tinereţea lui Martin Birck", „Doctorul Glas"); teatru de factură impresionistă („Gertrud"). Eseuri; traduceri. SODERBLOM, Nathan (1866- 1931), prelat luteran şi istoric al religiilor suedez. Arhiepiscop de Uppsala şi primat al Suediei (din 1914), a fost unul dintre fondatorii mişcării ecumenice. Lucrări: „Devenirea credinţei în Dumnezeu", „Dumnezeu viu în mărturia istoriei religiilor". Premiul Nobel pentru pace (1930). SODERGRAN [sd:dergra:n], Edith Irene (1892-1923), poetă finlandeză de expresie suedeză. A introdus poezia modernistă în ţările nordice; reprezentantă a expresionismului scandinav. Lirică erotică exprimând bucuria vieţii, exaltarea în faţa naturii şi sentimentul predestinării morţii, într-un limbaj poetic cu asociaţii imprevizibile („Liră de septembrie", „Altarul trandafirilor", „Umbra viitorului", „Ţara care nu există"). SODERTĂLJE [sodertelie], oraş în SE Suediei, la SV de Stockholm; 79,6 mii loc. (2002). Nod feroviar. Constr. de automobile, de maşini agricole şi de aparatură medicală. Prelucr. lemnului; celuloză şi hârtie; ind. chimică şi textilă. Biserica Sfânta Ragnhild (c. 1100), castelul Gripsholm (sec. 12). Fundat în sec. 10, a fost distrus în mare parte de incendiile din 1390, 1650, 1719. SODIU (< fr.) s. n. Element chimic (A/a; nr. at. 11, m. at. 22,989, p.t. 97,8°C, p.f. 800°C) din grupa metalelor alcaline; este foarte răspândit în natură, dar numai sub formă de combinaţii. Metal moale, alb-argintiu în tăietură proaspătă, maleabil şi ductil, foarte^ reactiv din punct de vedere chimic. în combinaţii este monovalent. Este un constituent esenţial al tuturor ţesuturilor vegetale şi animale. Se obţine prin electroliza clorurii de sodiu. Este întrebuinţat ca reductor în chimia organică, în lămpile monocromatice cu vapori de sodiu şi la obţinerea unor combinaţii. Numeroase din sărurile sale sunt folosite în terapeutică. A fost descoperit şi izolat de chimistul englez H. Davy în 1807. Sin. natriu. SODOMA, oraş legendar în Palestina antică lângă Marea Moartă. Potrivit „Vechiului Testament", ar fi fost nimicit printr-o ploaie de foc şi de pucioasă, împreună cu oraşele Gomora, Adamah şi Zeboiim, pentru fărădelegile şi desfrâul locuitorilor săi. Vezi şi Lot. SODOMA (Giovanni Antonio Bazzi, zis il ~) (1477-1549), pictor italian. Tablouri cu teme religioase şi mitologice („Istoria lui Alexandru şi a Roxanei“, în Villa Farnesina din Roma), fresce („Viaţa Sf. Ecaterina", la San Domenico din Siena). SODOMjE (< ngr., de la n. pr. Sodoma) s. f. Relaţie sexuală anormală (între parteneri de acelaşi sex, între oameni şi animale). SOEMANTRI, Raden Mas (n. 1926), chimist indonezian. Prof. univ. la Bandung. Director al Centrului Naţional de Cercetări din Bandung. Lu- crări asupra petrolului şi a prelucrării lui („Studii şi cercetări în domeniul petrochimiei"). M. coresp. al Acad. Române (1965). SOFA (< tc.) s. f. Canapea îngustă cu un capăt mai ridicat. SOFALA, golf în Oc. Indian pe coastele estice ale Africii (Mozambic). SOFFIONl (cuv. it.) subst. (GEOL.) Emanaţie de vapori şi de ape fierbinţi însoţite de diferite gaze (amoniac, bioxid de carbon, hidrogen sulfurat, acid boric ş.a.), legată de activitatea magmatică; poate fi utilizată pentru extragerea unor elemente utile. SOFIA, cap. Bulgariei, oraş cu regim de district situat în partea vestică a ţării, în depresiunea omo-nimă de la poalele masivului Vitoşa, la 520-620 m alt., pe râul Perlovska; 1,2 mii. loc. (2001). Nod de comunicaţii. Aeroportul Vrajdebna. Metrou (construit în anii ’80 ai sec. 20). Pr. centru politic, economic, finan-ciar-bancar, comercial, cultural-ştiinţific şi turistic al ţării. Ind. metalurgică, a constr. de maşini, electronică, electrotehnică, chimică, textilă, pielăriei, a confecţiilor, încălţămintei, hârtiei, de prelucr. a lemnului (mobilă), a cauciucului şi a tutunului, mat. de constr., tananţilor şi alim. Poligrafie. Universitate (1888), Academie de muzică (1904), Academia Naţională de Arte (1896), Universitatea de Economie Naţională şi Mondială (1920), Institut politehnic. Academia de Ştiinţe (1869). Biblioteca Naţională „Chirii şi Metodiu". Muzee de arheologie, de artă, militar ş.a. Teatrul Naţional „Ivan Vazov"; operă; săli de concerte. Observator astronomic. Monumente: vestigii din epoca romană; bisericile Sf. Sofia (construită de împăratul lustinian în anii 532-537, restaurată în sec. 8 în stil bizantin), Boiana (sec. 13), Sf. Petru (sec. 14-15), catedrala Aleksandr Nevski, în stil bizantin (1882-1924), moscheile Buuk-Jarna (sec. 15) şi Bania-Başi (sec. 16). Pe locul unei aşezări a tribului tracic al serdilor (sau sardilor), care data din sec. 7 î.Hr., romanii au întemeiat în anul 29 d.Hr. un oraş pe care l-au numit Serdica, ridicat la rangul de colonia (Colonia Ulpia Serdica) în timpul împăratului Traian (98-117). Distrus de huni în anul 447, a fost reconstruit de împăratul lustinian I. între 809 şi 1018 a aparţinut Primului Ţarat Bulgar, fiind numit Sredeţ, între 1018 şi 1185 a intrat în componenţa lmp. Bizantin, cu denumirea Triadiţa, între 1186 şi 1382 a făcut parte din cel de-al Doilea Ţarat Bulgar, iar între 1382 şi 1877 a fost stăpânit de otomani, fiind centrul ad-tiv al prov. Rumelia. La 3 apr. 1879 a devenit cap. Bulgariei. SOFISM (< fr., lat.; cuv. gr.) s. n. Raţionament aparent corect dar conţinând greşeli în premisă sau în construcţie, de obicei în scopul de a induce în eroare. SOFIST, -Ă (< fr., gr.) subst. 1. S. m. Denumire dată în Grecia antică, în perioada clasică (sec. 5 Î.Hr.) filozofilor presocraticii care îi învăţau pe tinerii atenieni cum să folosească logica şi retorica pentru a-şi învinge oponenţii în orice controversă. Folosirea mai mult a retoricii şi unei logici precare şi pline de tertipuri argu-mentative împreună cu perceperea de bani le-au adus dezaprobarea din partea lui Socrate şi Platon. Pe de altă parte, este evident aportul lor în ce priveşte încurajarea gândirii independente în lumea greacă. Cei mai cunoscuţi s. sunt Protagoras, Gorgias, Prodicos, Hippias şi Antifon. 2. S. m. şi f. Persoană care, într-o discuţie, într-o demonstraţie, uzează de sofisme. SOFISTIC, -A (< fr., lat.) adj., s. f. 1. Adj. (Despre raţionamente, erori etc.) Vicios, eronat din punct de vedere logic; care conţine (unul sau mai multe) sofisme. 2. S. f. Folosire (mai mult sau mai puţin intenţionată) a unor raţionamente false (sofisme). 3. S. f. Arta şi orientarea filozofică a sofiştilor. SOFISTICAT (< fr., engl.) adj. Căutat, artificial, preţios; confuz (1), complicat. SOFJTĂ (< germ.) s. f. Lampă cu incandescenţă, de formă tubulară, având filamentul întins între cele două extremităţi şi două socluri, care se prind prin presare în dulii speciale. SOFOCLE (SOPHOKLES) (c. 495—c. 405 î.Hr.), poet tragic grec. împreună cu Eschil şi Euripide, a pus bazele tragediei clasice greceşti. Creaţie fecundă, din care au rămas şapte piese de inspiraţie mitologică („Aiax“, „Antigona", „Electra", „Filoctet", „Trahinienele", „Oedip la Colonos", „Oedip, rege"). Prin el, tragedia greacă se laicizează, îşi dobândeşte forma definitivă şi îşi îmbogăţeşte conţinutul psihologic. Inovaţii în tehnica teatrală: renunţarea la conexiunea trilogiei prin crearea de piese independente, mărirea numărului choreuţilor de la 12 la 15, intro- 467 SOIA Sofocle ducerea celui de-al treilea actor, dezvoltarea dialogului, importanţa acordată decorului şi costumelor. SOFONIE (SOFONIA, ŢEFANIA), profet evreu al „Vechiului Testament" din timpul regelui ludeei losia (640-609 î.Hr.). Cartea, cu acelaşi nume, care-i conţine mesajul, vesteşte ziua lui lahve, o catastrofă ce va lovi toate neamurile, inclusiv pe iudei, vinovaţi de orgoliu şi revoltă. SOFRAMICjNĂ s. f. Antibiotic extras din Streptomyces decaris, utilizat în tratamentul infecţiilor cu stafilococi, streptococi, piocianici etc. SOFROLOGjE (< fr.) s. f. Parte a medicinei psihosomatice care studiază efectele asupra organismului a diferitelor stări de conştiinţă provocate prin sugestie, relaxare, autocon-centrare, prin tehnicile yoga, zen etc. SOFRON (SOPHRON) (sec. 5 Î.Hr.), poet grec din Siracuza. Creator al mimului ca specie literară („Bătrânii", „Cusătoresele", „Pescarul şi ţăranul"). SOFRONIE DE LA CIOARA (sec. 18, n. Cioara, azi Săliştea, jud. Alba), militant pentru ortodoxie în Transilvania. Preot în satul natal. Rămas văduv, s-a călugărit, probabil la mănăstirea Cozia (Ţara Românească), după care s-a reîntors la Cioara, unde a întemeiat un schit în hotarul satului, în care învăţau copiii din satele învecinate. între anii 1759 şi 1761 îl aflăm în fruntea unei mişcări populare de apărare a credinţei ortodoxe, care s-a extins în tot Ardealul, până în Maramureş. La 14-18 febr. 1761 a convocat un mare „sinod" de preoţi şi mireni la Alba lulia, în cadrul căruia s-au formulat mai multe revendicări cu caracter religios, social şi naţional, înaintând un memoriu în acest sens Curţii imperiale din Viena. După o întâlnire cu generalul Nikolaus Adolf de Buccow, trimisul împărătesei Maria Tereza şi comandant al forţelor militare din Transilvania, s-a refugiat în Ţara Românească, unde a ajuns egumen la schitul Robaia (dependent de mănăstirea Argeş). în 1955 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat (prăznuit la 21 oct.). SOFT1 (cuv. engl.) subst. Fire de bumbac sau de celofibră puţin răsucite şi moi, folosite ca bătătură pentru ţesături scămoşate. SOFT2 (cuv. engl.) s. n. (INFORM.) Software. SOFTWARE [softuee] (cuv. engl.) s. n. (INFORM.) Set de instrucţiuni sau de programe cu care este echipat un computer; include sistemul de operare, programe utilitare, limbaje de programare şi programe-aplicaţii. SOGA, importantă familie aristocratică din Japonia (sec. 6-7), originară din reg. Yamato (azi prefectura Nara), cu rol major în introducerea budismului în Japonia. Mai importanţi: Soga no Iname (n. 570), primul din familie care dobândeşte o înaltă demnitate (domi), s-a convertit la budism; două fiice ale sale s-au măritat cu împăratul Kimmei (531 sau 539-571), iar trei dintre nepoţii săi au domnit ca împăraţi (Yomei, Suşun şi împărăteasa Suiko); Soga no Umako (m. 626), fiul precedentului. S-a remarcat prin construirea templului Asukadera şi prin victoria pe care a repurtat-o, în 587, asupra puternicelor clanuri Mononobe şi Nakatomi, care susţineau religia băştinaşe şinto împotriva budismului; Emişi (m. 645), fiul lui Umako şi nepotul său, Soga no Iruka (m. 645) au fost implicaţi într-o lovitură de stat eşuată, în urma căreia Iruka a fost ucis de prinţul Naka no Oe (viitorul împărat Tenji, 662-671), iar Emişi s-a sinucis a doua zi. SOGDIANA, prov. istorică în Asia Centrală, pe terit. actual al Uzbe-kistanului şi Tadjikistanului. Situată în fertila vale a râului Zeravşăn, cu capit. la Maracanda (azi Samarkand). De-a lungul timpului a fost dominată de un intens comerţ caravanier, care i-a sporit importanţa economică şi comercială. Locuită în Antic, de o populaţie eterogenă formată din perşi, unele triburi de sciţi, părţi şi, mai târziu, de triburi de origine turcică. Satrapie a Imp. Persan condus de Darius, S. a fost supusă pe rând de Alexandru Macedon (329 Î.Hr.), Siria seleucidă, Imp. Part, iar după invaziile arabilor (sec. 7-8) a făcut parte din Emiratul de Buhara. Romanii au numit-o Transoxiana. SOGI (1421-1502), caligraf şi poet vestit al genului renga (poeme înlănţuite). înainte de a se consacra poeziei a fost preot budist la Shokokuji, un templu zen al sectei Rinzai din Kyoto. A avut doi discipoli - Shohaku şi Socho, împreună cu care a reuşit să compună într-o singură noapte în Minase (între Osaka şi Kyoto), în 1488, 100 de renga. Armonizată desăvârşit, culegerea „O sută de poeme ale celor trei poeţi de la Minase" este considerată una dintre capodoperele literaturii japoneze. SOGNEFJORD [soqnefiuir], cel mai lung fiord de pe ţărmul SV al Norvegiei, la 72 km N de Bergen; lungime 204 km; lăţime: 1,5-4,8 km; ad. max.: 1 308 m. Dominat la N de platoul m-ţilor Jotunheimen. Datorită apei sărate şi a marii adâncimi nu îngheaţă pe timpul iernii. Numeroase cascade. Importantă cale de navigaţie şi de turism. SOHATU, com. în jud. Călăraşi, situată în V C. Bărăganului, pe cursul superior al râului Rasa; 3 351 loc. (2005). Nod rutier. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. S. a făcut parte din jud. Ilfov. în satul S. se află biserica Schimbarea la Fată (1848). SOHO, cartier cosmopolit din Londra, celebru prin restaurantele şi cabaretele sale. SOHODOL (< sl.) s. n. (GEOGR.) Vale seacă în reg. calcaroase. SOHODOL, com. în jud. Alba, situată în SV depr. Câmpeni, în Ţara Moţilor, pe cursul superior al Arieşului, la confl. cu râul Sohodol, la poalele E ale m-ţilor Bihor; 2 039 loc. (2005). Expl. de marmură (în satul S.). Peşteri ocrotite (Lucia Mică şi Lucia Mare). SOI (< tc.) s. n. Gen, categorie, fel (de oameni, lucruri). ♦ Grup de plante de cultură care aparţin aceleiaşi specii, varietăţi sau subvarietăţi şi care posedă caracteristici ereditare comune de ordin morfologic, fiziologic sau biochimic. Sunt obţinute şi supuse permanent unor lucrări de selecţie şi ameliorare. -0- Loc. De soi = de calitate superioară; deosebit, ales. SOIA (< fr., germ.) s. f. Plantă anuală din familia leguminoaselor, originară din China şi Japonia, cu frunze trifoliate, mari, păroase (Giycine hispida = max). Păstaie uşor curbată, păroasă, galbenă, cu 2-4 boabe care conţin 34-39% protide, 19-20% substanţe grase şi cantităţi importante de vitamine. în prezent cultivată pe tot Globul. Are multiple întrebuinţări ca plantă furajeră sau în ind. alim. (ulei, făinuri, preparate care înlocuiesc carnea în alimentaţie etc.); din uleiul de s. se prepară lecitina. SOITAR 468 Boabele de s. sunt un aliment complet, uşor digerabil, energetic, remine-ralizant. Recomandată în regimul diabeticilor, iar uleiul de s. pentru reducerea colesterolului. Cultivată în China de peste cinci mii de ani, în Europa din 1739, în România din 1876. ^ SOITAR (SUITAR) (< tc.) s. m. (înv.). Unul dintre cei patru măscărici la Curtea fanariotă, care acompania petrecerile şi vânătorile. SOKODâ, oraş în partea centrală a statului Togo; 51 mii loc. (1997, al doilea oraş ca mărime al ţării, după Lome). Piaţă agricolă pentru cauciuc, tutun, alune, fibre de kapok. SOKOLLU, Mehmed (1505/1506-1579), înalt demnitar al lmp. Otoman. Originar din Bosnia. Mare vizir (1565-1579). Posesorul unor întinse domenii în Banat şi în Crişana. Organizator şi conducător a numeroase campanii militare. Asasinat. SOKOLSKI, Grigore Ivanovici (1807-1886), medic rus. Cercetări asupra reumatismului, bolilor cardiovasculare şi respiratorii. SOKOMANU, Ati George (n. 1938), om politic din Vanuatu. Preşedinte al statului (1984-1989). SOKOTO 1. Stat în NV Nigeriei, la E de fl. Niger; 65,7 mii krrr; 4,9 mii. loc. (1995). Centrul ad-tiv: Sokoto. Culturi de manioc, orez, bumbac. Creşterea animalelor. 2. Oraş în NV Nigeriei, pe râul omonim, afl. al Nigerului, centrul ad-tiv al statului S.; 204,9 mii loc. (1995). Aeroport. Centru comercial. Ind. cimentului, ceramicii, tananţilor, de prelucr. a pieilor de capră, chimică (vopsele). Abator. Universitate (1975). Palatul sultanilor fulani. Moschee (1820, reconstruită în 1960). Centru de pelerinaj pentru musulmani. Centrul lmp. fulani (1808-1817) condus de Usman dan Fodio, al cărui mormânt este loc de pelerinaj. SOKUROV, Aleksandr Nikolaevici (n. 1951), regizor rus de film. Realizează filme documentare (ciclul „Elegiilor") şi de ficţiune („Vocea solitară a unui om“, „Ziua eclipsei", „Arca rusă") într-o manieră originală, parabolico-metaforică, adecvată mesajului său mistico-filozofic. SOL1 (< it.) s. m. invar. (MUZ.) Una dintre cele şapte denumiri simbolice ale sunetelor muzicale, corespunzătoare notaţiei literale g. ♦ Denumirea uneia dintre cheile muzicale. SOL2 (< sl.) s. m. 1. Persoană desemnată să ducă tratative oficiale în numele unei ţări, al unui suveran ş.a.; emisar (1). 2. Vestitor (la nunţile ţărăneşti). SOL3 (< fr.) s. n. (PEDOL.) Strat de pământ afânat, moale şi friabil, aflat pe suprafaţa scoarţei terestre la contactul şi întrepătrunderea acesteia cu atmosfera şi biosfera. S-a format prin acţiunea de lungă durată a factorilor pedogenetici (climatici, biotici, hidrici) asupra rocilor sau depozitelor superficiale; pământ (II.2). Are o compoziţie complexă, incluzând diverse particule minerale, constituienţi organici (materie organică moartă în diverse faze de descompunere) şi organo-minerali, apă şi aer. Datorită complexităţii sale a fost definit ca un sistem (corp) natural; în s. au loc permanent intense procese de transformare şi de schimb de materie cu exteriorul. în sol se înfig rădăcinile plantelor, care îşi asigură astfel suportul dar şi nutriţia, prin aportul de apă cu săruri minerale; este mediu de viaţă pentru numeroase microorganisme, ciuperci, nevertebrate, cu rol important în circuitul materiei. Principalele sale însuşiri morfologice sunt textura, structura, culoarea, consistenţa, neoformaţiile (acumulări de carbonaţi, gips, oxizi de fier şi mangan, acumulări biogene). Prezintă mai multe orizonturi. Caracteristica principală a s. este fertilitatea, care este foarte diferită de la un tip la altul de sol. <0- S. zonal = grup de soluri care prezintă caractere specifice unei întinse zone geografice (ex. s. lateritice, s. cernoziomice, s. cenuşii, luvisolurile, s. podzolice, s. de tundră). S. intrazonal - grup de soluri cu caractere determinate de influenţa puternică a unui factor local în cuprinsul unei întinse zone fizico-geo-grafice (ex. soloneţuri, s. turboase, s. gleice, vertisoluri). S. azonal = grup de soluri fără un profil bine determinat, din cauza fie a procesului insuficient de formare, fie a unor condiţii locale specifice (ex. s. scheletice, s. aluviale). V. şi poligonal, sol. SOL4 (< fr. {i}) s. f. (CHIM.) Soluţie coloidală. SOL5 (cuv. sp.) s. m. Unitate bănească în Peru. SOLACOLU, Şerban C. (1905- 1980, n. Bucureşti), chimist român. M. coresp. al Âcad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul chimiei silicaţilor („Chimia fizică a silicaţilor tehnici"). Importante studii asupra cimenturilor („Cimenturile speciale pentru construcţiile maritime", „Cimenturi speciale pentru baraje"). SOLAL, Marţial (n. 1927), compozitor şi pianist francez de jazz. Stil pianistic unic, cu o tehnică specta- culoasă şi armonizări originale. Disco-grafie selectivă: „Marţial Solal Big Band". SOLANACEE (< fr.; {s} lat. solanum, numele unei solanacee) s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate, erbacee, rareori lemnoase, cultivate sau spontane, cu frunze alterne simple, flori gamopetale, solitare sau în inflorescenţe, şi fructe bace sau capsule (Solanaceae). Se cunosc c. 2 500 de specii. Cuprinde plante alimentare (roşiile, vinetele, ardeiul, cartoful), industriale (tutunul), decorative (petunia, regina nopţii) şi medicinale (măselariţa, mătrăguna). SOLANA MADARIAGA, Javier (n. 1942), om politic spaniol. Socialist; ministru al Culturii (1982-1988), al Educaţiei şi Cercetării (1988-1992), al Afacerilor Externe (1992-1995). Secretar general al N.A.T.O. (1995-1999). SOLANjNĂ (< germ.) s. f. Substanţă hemolitică din clasa sapo-ninelor, extrasă din plante aparţinând familiei solanaceelor, cu acţiune toxică asupra organismului animal. SOLANO, vânt fierbinte care bate în E şi SE Spaniei, adesea aducător de ploi în timpul verii. SOLAPUR v. Sholapur. SOLAR, -Ă (< fr., lat.) adj., s.n. 1. Care aparţine Soarelui, referitor la Soare (ex. activitate s., coroană s., erupţie s., furtună s., pete s., timp s., zi s. etc.). Radiaţie s. = radiaţie emisă de Soare, care cuprinde componente din toate domeniile spectrale ale radiaţiei electromagnetice, îndeosebi ale luminii. O parte a r.s. este absorbită de atmosferă, încălzind-o sau ionizând-o, o altă parte (r.s. difuză) este împrăştiată de moleculele aerului sau ale vaporilor de apă, de pulberi etc., iar cea mai mare parte (r.s. directă) ajunge pe suprafaţa Pământului. Sistemul s. = sistemul planetar. 2. s.n. Solariu. SOLARIGRAF (< fr. {i}; {s} lat. solaris „solar" + gr. graphein „a scrie") s. n. Instrument pentru înregistrarea variaţiilor intensităţii radiaţiei solare globale. SOLARIMETRU (< fr. {i}; {s} laţ. solaris „solar" + gr. metron „măsură") s. n. Instrument pentru măsurarea radiaţiei solare globale (directă şi difuză). SOLARIO (SOLARI) 1. Cristoforo S., zis II Gobbo (c. 1460-1527), sculptor şi arhitect italian. Influenţat de Bramante. Autorul (1497) monumentului funerar al lui Lodovico Sforza zis Maurul şi al Beatricei d’Este de la biserica Santa Maria delle Grazie din Pavia. 2. Andrea S. (c. 1473/1474-c. 1520/1524), pictor. 469 SOLFEGIU Fratele lui S. (1). Format la şcoala lui Leonardo da Vinci („Madona pe perna verde“, „Fuga în Egipt11). SOLARIU (< fr., lat.) s. n. 1. Spaţiu (într-o clădire, pe o plajă naturală sau artificială etc.) destinat băilor de soare, de obicei amenajat cu instalaţii anexe (cabine, duşuri etc.). 2. Teren agricol acoperit cu o folie transparentă pe care se cultivă plante şi legume timpurii. Sin. solar (2). SOLARIZARE (după fr. solari-sation) s. f. Scădere a sensibilităţii materialelor fotografice în punctele expuse unei iluminări foarte intense, având drept consecinţă formarea de imagini întunecate pe pozitivele fotografice tocmai pentru sursele puternice (ex. Soarele). SOLĂ (< fr.) s. f. Suprafaţă de teren cultivată cu aceeaşi specie de plante agricole, în cadrul unui aso-lament; tarla. SOLBANC (< germ.) s. n. Element de construcţie impermeabilizat, de forma unui lacrimar, care se execută deasupra părţii exterioare a parapetelor ferestrelor pentru protejarea acestora de apa provenită din precipitaţii. SOLCA, oraş în jud. Suceava, situat în depresiunea cu acelaşi nume, în zona de contact a prelungirilor Obcinei Mari cu pod. Sucevei, pe cursul superior al râului Solea (afl. dr. al Sucevei); 4 708 loc. (2005). Nod rutier. Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea). Fabrici de bere (din 1789) şi de piese de schimb pentru ind. constr. de maşini. Muzeu etnografic. Sanatoriu T.B.C. Izvoare cu ape minerale sulfatate; calcice. Aşezarea apare menţionată documentar, ca sat, la 15 ian. 1418 într-un act emis de domnul Alexandru cel Bun, iar apoi este consemnată într-un hrisov din 8 aug. 1461, în care Ştefan cel Mare întărea saţul S. lui Ivul şi soţiei sale Cerna. în 1598, satul S. a fost cumpărat de Gheorghe Movilă de la Udrea Chiorul şi dăruit mănăstirii Suceviţa, împreună cu moarak biserica şi tot ce avea întrânsul. în 1615, domnul Ştefan II Tomşa anulează dania făcută de Gheorghe Movilă mănăstirii Suceviţa, răscumpărând satul S. în 1775, S. împreună cu întreaga Bucovină intră sub stăpânire austriacă şi odată cu aceasta încep să se stabilească aici mai multe familii de germani, polonezi, slovaci, ruteni, evrei ş.a. Declarat oraş în 1926. Monumente: biserica mănăstirii S., cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, ctitorie din 1612-1622 a domnului Ştefan II Tomşa, cu zid de incintă (gros de 2 m) şi turnuri de apărare datând din 1623 (ansamblul monastic a fost sfinţit în 1623 de Anastasie Crimca, mitropolitul Moldovei). Mănăstirea S. a funcţionat până în 1775, când a fost temporar desfiinţată de autorităţile austriece. Biserica a fost restaurată în anii 1901-1902 şi 1985-1990 (resfinţită la 29 iun. 1997); casa Sa-vetei Cotrubaş (1670), monument de arhitectură care adăposteşte astăzi Muzeul etnografic; hanul S. (sec. 19). SOLD (< fr.) s.n. Diferenţă între suma înregistrată în debitul şi cea înregistrată în creditul aceluiaşi cont. S. debitor = sumă mai mare în debit decât în credit. S. creditor = sumă mai mare în credit decât în debit. ♦ Rest de plată (după compensarea reciprocă a unor obligaţii). SOLDA (< fr.) vb. I tranz. 1. A stabili soldul unui cont ♦ Refl. Fig. A se încheia cu..., a avea ca rezultat. 2. A vinde cu preţ redus o marfă. SOLDAT1, -Ă (< soldă) adj. (Despre un cont) Care nu mai are sold. SOLDAT2 (< fr., it., germ.) s. m. Primul grad militar în armată. + Denumire generică dată celor care execută serviciul militar. ♦ Fig. Persoană care militează pentru o cauză, o idee etc. SOLDAŢI, Mario (1906-1999), scriitor, scenarist şi regizor italian de film. („America, prima iubire14, „Fuga în Italia", „Scrisori din Capri11, „Confesiuni"). Reprezentant al caligra-fismului, el contribuie în anii ’40 ai sec. 20 la înnoirea cinematografului italian („Luiza", „Malombra"). SOLDĂ (< fr.) s. f. Retribuţie plătită militarilor şi personalului civil din armată. ♦ Expr. A fi în solda cuiva = a susţine în mod interesat cauza cuiva. SOLE (< lat. solae) s. f. Fiecare din sectoarele de teren ale unui aso-lament pe care culturile se succed după un anumit ciclu de ani (rotaţie). S. se numesc şi parcelele din cadrul rotaţiilor păşunilor şi fâneţelor. SOLEAR (< fr.) s.m. Muşchi situat în partea posterioară a gambei, care leagă tibia şi fibula de călcâi. SOLECjSM (< fr., lat.; {s} n. pr. Soloi, oraş în Cilicia, colonie ateniană în care se vorbea incorect greceşte) s. n. Termen care denumeşte o greşeală de sintaxă (ex. lipsa acordului). SOLEMN, -Ă (< lat.) adj. (Şi adv.) 1. Care are loc după un anumit ceremonial; sărbătoresc. + De ceremonie. 2. Măreţ; grav (2), grandios.^ 3. (Despre anumite acte juridice) încheiat cu anumite forme, cerute de lege, şi în lipsa cărora actul nu produce efecte; formal. SOLEMNITATE (< lat.) s. f. 1. însuşire a ceea ce este solemn. ♦ Seriozitate, gravitate, măreţie. 2. Act solemn săvârşit cu pompă; ceremonie publică pentru sărbătorirea unui eveniment. 3. (DR.) îndeplinire a formelor cerute pentru încheierea valabilă a actelor solemne. SOLENAŢIE (< fr.) s. f. (FIZ.) Mărime egală cu suma algebrică a curenţilor electrici de conducţie din conductoarele care îmbrăţişează o curbă închisă. în Sistemul Internaţional (Sl), s. are aceleaşi unităţi ca şi curentul electric şi este numeric egală cu tensiunea magnetomotoare de-a lungul curbei închise considerate. SOLENOID (< fr. {i}; gr. solen „specie de moluscă" + eidos „aspect") s. m. Bobină electrică cilindrică fără miez feromagnetic. SOLENOID AL, -Ă (< solenoid) adj. (Despre câmpuri vectoriale) Care are divergenţa nulă şi, deci, fluxul prin orice suprafaţă închisă de asemenea nul (ex. câmpul inducţiei magnetice). SOLEŞTI 1. Lac antropic situat pe cursul mijlociu al râului Vaslui, în arealul com, Soleşti; 420 ha; voi.: 15 mii. m3. Important bazin piscicol şi pentru irigaţii. 2. Com. în jud. Vaslui, situată în partea centrală a pod. Central Moldovenesc, pe cursul mijlociu al râului Vaslui; 3 957 loc. (2005). Piscicultură. Satul Ştioborăni apare menţionat documentar în 1451. în satul S. se află castelul „Rosetti-Solescu" (sec. 19), unde s-a născut şi unde este înmormântată Elena Cuza, soţia lui Alexandru loan Cuza, şi biserica Sf. Gheorghe, ctitorie din jurul anului 1809 a Ecaterinei Rosetti (născută Sturdza). Bisericile de lemn cu acelaşi hram - Sf. Nicolae, în satele Ştioborăni (1726, cu pridvor adăugat în 1941) şi Valea Siliştei (1838). în satul Bouşori există biserica Sf. Nicolae, zidită înainte de anul 1809 şi refăcută în 1842. în arealul com. S. se află o pădure de stejari seculari. SOLEUR v. Solothurn. SOLFATARE (< fr. {i}) s. f. pl. Emanaţii vulcanice gazoase, alcătuite în special din vapori de apă, dioxid de carbon şi hidrogen sulfurat. SOLFEGIA (< it.) vb. I intranz. A executa un solfegiu. SOLFEGIU (< it.) s. n. Exerciţiu vocal care constă din intonarea notelor cu pronunţarea denumirii lor, menit să dezvolte auzul şi deprinderea de a citi notele. SOLFERINO 470 SOLFERINO, localit. în N Italiei (Lombardia), la S de lacul Garda. Aici, la 24 iun. 1859, armata franco-sardă a înfrânt decisiv, cu grele pierderi umane, pe cea austriacă. în urma acestei bătălii s-a încheiat tratatul de la Villafranca di Verona. SOLICITA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A cere, a adresa cuiva o cerere. ♦ A atrage, a provoca (atenţia, grija etc.). ♦ A apela la..., a invita pe cineva să... 2. (TEHN.) A realiza o stare de solicitare. SOLICITANT, -Ă (< solicita) s. m. şi f. Persoană care solicită (1); solicitator. SOLICITARE (< solicita) s. f. 1. Acţiunea de a solicita. 2. (TEHN.) Stare a unui material sau a unui sistem tehnic, caracterizată printr-un ansamblu de mărimi fizice (mecanice, termice, electrice, magnetice etc.) care, dacă ar depăşi anumite valori-limită, ar duce la deteriorarea sistemului respectiv; valoarea fiecăreia dintre mărimile care caracterizează această stare. ♦ S. mecanică = s. caracterizată prin mărimi mecanice, determinată prin starea de tensiune şi starea de deformaţie. S. simplă = s. realizată prin suprapunerea unor s. simple şi ireductibile la una dintre acestea. S. magnetică = s. caracterizată prin mărimi magnetice cum sunt intensitatea câmpului magnetic, inducţia magnetică etc. SOLICITATOR, -OARE (< it., lat.) s. m. şi f. Solicitant. SOLICITUDINE (< fr., lat.) s. f. Atitudine plină de bunăvoinţă, de atenţie şi afecţiune SOLID1 (< lat. ) s. m. 1. Monedă de aur care a circulat în imperiile roman şi bizantin (bătut prima dată în 312 de Constantin cel Mare). 2. Monedă mică de argint sau de bronz emisă şi în Ţările Române în sec. 17. SOUD2, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Şi substantivat, n.) (Corp) care posedă capacitatea de a-şi menţine forma şi dimensiunile, de a se opune acţiunii forţelor deformatoare, având o structură compactă şi o mare coeziune; p. ext. tare, rigid, dur, rezistent. Una din cele 3 stări de bază ale materiei (alături de starea lichidă şi gazoasă). <0- Stare s. = stare de agregare a corpurilor solide. ♦ (MAT.) Unghi s. = porţiune de spaţiu mărginită de o suprafaţă conică. *0- (REZ. MAT.) (Subst., n.) Solid de egală rezistenţă = bară cu secţiunea transversală variabilă, realizată astfel încât efortul unitar maxim care ia naştere sub acţiunea forţelor exterioare şi a greutăţii proprii să aibă aceeaşi valoare în toate secţiunile. 2. Care rezistă multă vreme; durabil, trainic. 3. Temeinic; statornic. 4. De dimen- siuni şi greutate mare. ♦ Voinic, robust, viguros. 5. Fig. Dârz. SOLIDAR, -Ă (< fr.; {s} lat. solidum „cu tărie") adj. 1. Care este legat (de cineva sau de ceva) printr-o unitate de concepţii, de interese, de acţiuni, de sentimente; unit. 2. (Despre un creditor sau debitor) Aflat într-un raport obligaţional de solidaritate (2). 3. (Despre obiecte) Legat constructiv de un alt obiect, împreună cu care se comportă ca un corp unic. SOLIDARITATE (< fr.) s. f. 1. Faptul de a fi solidar; comunitate de idei. ♦ Sentiment care determină pe oameni să-şi acorde un ajutor reciproc. ♦ Coeziune. 2. (DR.) Caracterul unui raport de obligaţii care se leagă între mai mulţi creditori şi un singur debitor (s. activă) ori între mai mulţi debitori şi un singur creditor (s. pasivă). în temeiul s. active, fiecare creditor poate cere executarea întregii obligaţii de la unicul debitor, putând fi urmărit de către ceilalţi creditori pentru partea cuvenită^fiecăruia din obligaţia executată. în cazul s. pasive, oricare dintre debitori poate fi urmărit de creditorul unic pentru executarea întregii obligaţii, cu dreptul pentru debitorul urmărit de a se întoarce împotriva celorlalţi debitori pentru a recupera ceea ce a plătit în locul lor creditorului unic. SOLIDARIZA (< fr.) vb. I 1. Refl. A se declara solidar (1) cu cineva sau ceva, a se uni cu cineva într-o acţiune. 2. Tranz. A uni între ele două sau mai multe piese ale unui element de construcţie pentru a le face să preia şi să transmită împreună eforturile care solicită elementul respectiv. SOLIDARNOăC (SOLIDARITATEA), nume dat sindicatului independent din Polonia apărut în urma acţiunilor greviste din vara anului 1980 de la şantierele navale „V. I. Lenin“ din Gdansk, condus de Lech Walesa. Autorităţile comuniste poloneze au fost constrânse să-l recunoască oficial la 30 aug. 1980. Mişcarea cerea reforme economice şi alegeri libere. în faţa amplorii mişcărilor populare şi sub presiunea U.R.S.S., guvernul polonez instituie, la 13 dec. 1981, starea de asediu Solid1 (1) Avers Revers (menţinută până în iul. 1983), interzice mişcarea sindicală S. şi întemniţează pe principalii lideri. în urma alegerilor libere pentru Dieta poloneză (iun. 1989) S. câştigă cvasitotalitatea locurilor disponibile. Tadeusz Mazowiecki, membru al conducerii S., devine prim-min. (19 aug. 1989), iar Lech Watesa devine preşedinte al Poloniei (22 dec. 1990). In anii care au urmat rolul sindicatului S. s-a diminuat în favoarea noilor partide politice din Polonia. SOLIDIFICA (< fr.) vb. I refl. şi tranz. (Despre substanţe) A trece sau a face să treacă din starea lichidă în stare solidă prin răcire sub o anumită temperatură, caracteristică fiecărei substanţe şi egală cu temperatura de topire. SOLIDIFICARE (< solidifica) s. f. Faptul de a (se) solidifica. <0* Soli-dificarea grăsimilor = operaţie de transformare a grăsimilor vegetale şi animale lichide sau semilichide la temperatura obişnuită în grăsimi solide sau în grăsimi cu o temperatură de topire mai înaltă, în scopul utilizării lor mai bune în ind. şi în alimentaţie. SOLIDITATE (< fr., lat.) s. f. Proprietate a corpurilor solide de a-şi menţine neschimbate forma şi dimensiunile, de a se opune deformării lor; tărie, rigiditate, duritate, rezistenţă. ♦ Fig. Seriozitate, temeinicie, trăinicie. SOL!DUS (< fr. {i}) s. n. (TEHN.) Loc geometric al punctelor care reprezintă într-o diagramă termică încheierea procesului de solidificare a unui sistem fizico-chimic cu mai mulţi constituienţi. SOLJE (< sol2) s. f. 1. Misiunea unui sol2.+ Fig. Menire. 2. Ştire, veste, mesaj. 3. Grup de soli2 trimişi cu o însărcinare oficială. SOLIFICARE v. pedogeneză, SOLIFLUXIUNE (< fr. {i}; {s} lat. solum „sol“ + fluxus „culegere") s. f. (GEOL.) Deplasare lentă pe pantă a unor depozite bogate în coloizi şi îmbibate cu apă; procesul are loc mai ales sub acţiunea îngheţului şi dezgheţului, când solul de la suprafaţă, dezgheţat şi supraumectat, alunecă pe stratul îngheţat de dedesubt. SOLILOCVIU (< it., fr.; lat. solus „singur" + loqui „a vorbi") s. n. 1. Conversaţie a unei persoane cu sine însăşi; monolog (2). 2. Titlu dat unor scrieri cu caracter de monolog (ex. „Solilocviile" Sf. Augustin). SOLIMAN-paşa (Hadîmbul „Eunucul") (sec. 15), comandant militar turc, beglerbeg al Rumeliei. Conducător al oştirii otomane înfrânte de Ştefan cel Mare în bătălia de lângă Vaslui (ian. 1475). A comandat avan- 471 SOLOMON garda armatei turce în lupta de la Valea Albă (iul. 1476). SOLIMAN (SULEIMAN), nume a trei sultani otomani. Mai important: S. I (sau II) Magnificul (1520-1566). A efectuat o serie de reforme (a legislaţiei, armatei, finanţelor, reorganizarea sistemului timariot), menite să consolideze autoritatea centrală, şi a extins considerabil, în urma a numeroase războaie şi campanii, graniţele imp. cucerind Belgradul, Rodosul, partea centrală a Ungariei, o parte din stăpânirile Imp. Persan, Yemenul ş.a. controlând şi Marea Mediterană. A purtat lupte cu domnii Radu de la Afumaţi şi Petru Rareş, întărind dominaţia otomană asupra Ţărilor Române. A încurajat arta şi ştiinţele, în timpul său, Imp. Otoman a cunoscut apogeul puterii militare, precum şi cea mai înfloritoare perioadă a civilizaţiei otomane. SOLINA v. Sulina (2). SOLINGEN [zo:lit]0n], oraş în partea de V a Germaniei (Renania de Nord-Westfalia), situat pe râul Wupper, la 23 km ESE de Dussel-dorf şi 32 km NE de Koln; 165,6 mii loc. (2002). Renumit din Ev. Med. pentru oţelul de calitate superioară din care se produc obiecte de tăiat (cuţite, foarfece, bricege, brice, bis-turie, maşini-unelte ş.a.). Constr. de motoare; produse chimice, textile şi alim. (dulciuri). Ind. pielăriei şi hârtiei. Producţie de instrumente muzicale. Muzeul obiectelor de tăiat. Menţionat documentar în 965 cu denumirea Solagen. A primit statutul de oras în 1374. SOLIPED, -Ă (< fr., {s} lat. solus „unic" + ped- „picior") adj. (ZOOL.; şi subst.) Monodactil. SOLIPSISM (< fr. {i}; {s} lat. solus „singur" + ipse „însuşi") s. n. Concepţie filozofică potrivit căreia singura realitate este eul, conştiinţa individuală, tot restul lumii, inclusiv ceilalţi indivizi, existând numai în această conştiinţă. SOLIPSIST, -Ă (< fr. {i}) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Care ţine de solipsism. 2. Adj. Care ţine de solipsism, referitor la solipsism. SOLJST, -Ă (< fr., it.) s. m. şi f. 1. Cântăreţ sau instrumentist care execută un solo. 2. Dansator care execută singur o piesă coregrafică sau care deţine rolul principal într-un ansamblu coregrafic. SOLISTIC, -Ă (< solist) adj. Care este executat de un solist. SOLITAR, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Izolat, singur, singuratic. + (Despre locuri) Pustiu, neumblat. ♦ (Despre fiinţe; şi subst.) Căruia îi place singurătatea, retras, izolat de Soliman Magnificul societate. 2. S. n. Diamant mare care se montează singur pe o bijuterie. SOLITUDINE (< fr., lat.) s. f. Singurătate, izolare. SOUENIŢÎN, Aleksandr Isaievici (n. 1918), scriitor şi istoric rus. Romane cu substanţă autobiografică, descriind ororile sistemului totalitarist şi îngrădirea libertăţii individuale („O zi din viaţa lui Ivan Denisovici", „Pentru binele cauzei", „Casa Matrionei", „Pavilionul canceroşilor"); exclus din Uniunea Scriitorilor (1969). Pentru apariţia romanului „Arhipelagul Gulag" este închis şi apoi exilat (1974), devenind simbolul disidenţei ruse. Stabilit în Germania (1974), iar apoi în S.U.A. (1976), unde îşi continuă activitatea (ciclul romanesc „Strada roşie", alcătuit din ,August 14", „Noiembrie 16", „Martie 17"). Se întoarce în Rusia în 1994; scrie „Problema rusă la sfârşitul sec. 20“ -un nou tablou al istoriei ţării sale. Premiul Nobel pentru literatură (1970). SOLLERS [soler], Philippe (n. 1936), scriitor francez. Animator al grupului din jurul revistei „Tel quel" (1960-1982). Romane experimentale, cu reflecţii asupra limbajului şi asupra raporturilor dintre limbaj şi real („O curioasă solitudine", „Parcul", „Dramă", „Logică"). Aleksandr Isaievici Soljeniţîn SOLMIZAŢIE (< fr. {i}; {s} sol + mi) s. f. 1. Sistem medieval de intonare silabică a notelor. 2. (în practica contemporană) Citire ritmică a notelor fără intonarea lor. SQLNIŢĂ (< bg., ser.) s. f. Mic vas de sticlă, porţelan etc. în care se pune sarea (sau piperul). ♦ (Pop.) Vas în care se păstrează sarea la bucătărie. SOLO (cuv. it. „singur") s. n. invar. 1. Compoziţie sau fragment muzical scrise pentru un singur instrument sau pentru o singură voce. ♦ (Adjectival) Fără acompaniament. 2. (în lucrările ample corale, simfonice etc.) Episod executat de un singur instrument sau de un singur cântăreţ. 3. Dans sau fragment dintr-un dans interpretat de un singur dansator. SOLO v. Surakarta. SOLODIU s. n. Grup de soluri intrazonale cu o slabă fertilitate naturală, formate prin spălarea şi debazificarea soloneţurilor. SOLODURUM v. Solothurn (1). SOLOGUB, Fiodor (pseudonimul lui Fiodor Kuzmici Teternikov) (1863- 1927), scriitor rus. Lirică simbolistă onirică, notabilă prin rafinamentul muzical şi imagistic al versului („Versuri", „Cerul în flăcări"). Proză care atinge tragismul simbolic prin realismul excesiv al amănuntelor („Demonul meschin", „Iadul dulce", „Vrăjitoarea şerpilor"). SOLOMÂZDRĂ (cf. salamandră) s. f. (ZOOL.) Salamandră. SOLOMON, INSULELE (Solomon Islands), stat situat în SV Oc.Pacific; 28 370 km2; .538 mii loc. (2005). Limba oficială: engleza. Religia creştină (protestanţi — anglicani 45%, baptişti 9%, unitarieni 12%, adventişti 7%, alţi protestanţi 5% -78%, romano-catolici 18%) 96%, culte animiste 4%. Capitala: Honiara. Oraşe pr.: Noro, Gizo, Auki, Tulagi Kira Kira, Buala. Este împărţit în 9 prov. şi un terit. (al Capitalei). Statul I.S. ocupă arh. omonim, parte componentă a Melaneziei, format din aproape 1 000 de ins. vulcanice şi coraligene (fără ins. Buka şi Bouga-inville, ce aparţin statului Papua Noua Guinee), întinzându-se pe o distanţă de c. 1 700 km în SV Oc. Pacific. Ins. mai mari, vulcanice, înconjurate de recifi coraligeni, au un relief accidentat, şi sunt grupate pe două lanţuri paralele, orientate NV-SE: ins. Vella Lavella/ Mbilua, Kolombangara/Nduke, New Georgia (3 370 km2), Guadalcanal (5 302 km2, alt. max. Mount Makarakom-buru, 2 447 m), Makira/ San Cristobal (3 188 km2) în V şi ins. Choiseul/ Lauru (2 540 km2), Santa Isabel/ Bughotu (4 662 km2), Malaita/Mala SOLOMON 472 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincii/teritoriu* Suprafaţa (kms) Populaţia (1999) Centrul ad-tiv Central Islands 615 21 577 Tulagi Choiseul 3 837 20 008 Taro Guadalcanal 5 336 60 275 Honiara Honiara* 22 49 107 Isabel 4 136 20 4214 Buala Makira-Ulawa 3 188 31 006 Kira Kira Malaita 4 225 122 620 Auki Rennell and Bellona 671 2 337 Tigoa Temotu 865 18 912 Santa Cruz Western 5 475 62 739 Gizo (3 885 km2) şi Santa Cruz în E. Ins. mai mici sunt grupate — în principal — în jurul ins. New Georgia (în V) şi al ins. Santa Cruz (în E). O parte din vulcani sunt activi, alţii îşi fac simţită prezenţa prin solfatare sau izvoare fierbinţi. Cutremurele sunt frecvente, semnalând şi ele înscrierea arh. în zona „Cercului de Foc al Pacificului". Clima este tropical umedă, cu temperaturi ridicate (me- dia anuală 27°C) şi precipitaţii bogate, în medie 3 000-3 500 mm/an, dar sunt şi reg. muntoase care primesc până la 8 000 mm/an. Există un sezon ceva mai uscat în perioada apr.-nov., când bat vânturi din NV. Râuri scurte şi repezi se întâlnesc în ins. muntoase vulcanice. în ins. Rennell/ Mu’Nggava se află Te Nggano, cel mai întins lac (15,5 km2) din întreaga reg. a Pacificului de Sud. Pădurile tropicale dense acoperă peste 80% din terit., mangrovele sunt frecvente în zonele câmpiilor litorale joase, iar fauna variată include marsupiale (kuskus), crocodili, porci sălbatici, şoareci enormi, păsări viu colorate. Pentru ocrotirea faunei există un parc natural (Queen Elizabeth Park, fondat în 1954, 6 080 ha) în ins. Guadalcanal şi mai multe rezervaţii ornitologice. I.S. dispun de resurse de subsol variate: 473 SOLON bauxită, plumb, zinc, nichel, fosfaţi, metale preţioase, azbest. Cu excepţia prod. de aur (rezerve sigure 1 mii. uncii, producţie c. 3,5 t, 1999), ele nu se valorifică, dreptul cutumiar creând dificultăţi companiilor miniere străine. Valorificarea, de către australieni, a zăcămintelor de aur din partea centrală a ins. Guadalcanal a fost tulburată de mişcările sociale locale. Agricultura are ca specific arboricultura (2004): palmieri de ulei, cocotieri, arbori de cacao, bananieri. Pentru consumul intern se cultivă: batate, igname, taro, legume, manioc, orez; se cresc, bovine, porcine şi păsări. Exploatarea lemnului (692 mii m3, lemn brut, 2004) şi pescuitul (39,8 mii t, 2003) au devenit ramuri ec. însemnate, contribuind cu peste 80% la exporturile ţării. Produse ind.: energie electrică, aparate electro-casnice, cherestea, săpun, mici nave de pescuit, materiale de construcţie, textile, încălţăminte, ulei de palmier, ulei de cocos, copra, băuturi nealcoolice ş.a. Lipsesc căile ferate, reţeaua rutieră este redusă (1 360 km, 2% asfaltaţi), principalele sisteme de transport fiind cel naval şi aerian (există 21 de aerodromuri cu zboruri regulate, între care Henderson, modernizat cu sprijin japonez, asigură şi legături internaţionale). Turismul se află abia la începuturile sale. Peisajele tipice ins. Oc. Pacific — alternanţa ins. vulcanice cu cele coraligene — plajele cu nisip fin, lagunele, aşezările tradiţionale ale melanezienilor, folclorul unic atrag un număr sporit de turişti. Vizitarea locurilor unde a avut loc celebra bătălie de la Guadalcanal (1942), s-a intensificat după ce, în 1992, aniversarea semicentenarului acestei bătălii a coincis cu anul turistic al I.S. Pr. zone şi obiective: Capitala ţării, cu împrejurimile, unde s-au ridicat complexe memoriale ale celor două armate combatante (S.U.A, Japonia); aşezările tradiţionale de pe ins. artificiale din lagunele Langa Langa şi Lau (ins. Malaita); ins. Tikopia şi Anuta ce păstrează integral modul de viaţă tradiţional; peşterile din ins. Nggela şi izvoarele termale din ins. Savo; ins. Rennell şi Bellona cu elemente unice ale culturii melane-ziene (vechi temple, peşteri ale legendarului popor Hiti) şi zona lacului Te Nggano, un adevărat „paradis" al păsărilor. în balanţa comercială ajutorul străin (nerambursabil) contribuie cu c. 30 % la veniturile bugetare ale ţarii, iar datoria externă se apropie de 200 mil.$. Moneda: 1 S.l. Dollar = 100 Cents. Export (2002): lemn şi prod. din lemn (65,2%), peşte şi produse marine (18,1%), cacao (7,1%), ulei de palmier, copra s.a. Pr. parteneri (2004): China (28,2%), Thailanda (15,7%), Rep. Coreea (15,7%), Japonia (9,7%), Filipine (5,1%). Import (2002): produse agricole şi alimentare (24,9%), combustibili (17,3%), utilaje ind. şi mijloace de transport (13,2%), alte mărfuri (33,9%). Pr. parteneri (2004): Australia (25,3%), Singapore (23,8%), Noua Zeelandă (5,3%). Istoric. Ins. S., locuite de melanezieni, sunt descoperite (1568) de navigatorul spaniol Alvaro de Mendana y Neira, plecat din Peru, care le dă numele legendarului rege Solomon. Timp de două sec., nici un alt european nu mai vizitează reg. în 1885, Ins. Solomon de Nord devin protectorat german, iar cele meridionale sunt transformate (1893) în protectorat britanic, în care sunt incluse (1898-1899) şi ins. Rennell şi Santa Cruz. în 1898-1900, Germania cedează Marii Britanii ins. de la S de Bougainville. I.S., mai ales ins. Guadalcanal, sunt, în anii celui de-al Doilea Război Mondial (1942-1943), teatrul de luptă dintre japonezi şi americani. La 7 iul. 1978, I.S. îşi proclamă independenţa, devenind al 37-lea stat membru al Common-wealth-ului. Membru al O.N.U. (19 sept. 1978). Relaţiile cu statul vecin, Papua Noua Guinee cunosc, după 1990, momente tensionate, deoarece autorităţile de la Honiara sunt acuzate că sprijină insurecţia secesionistă din ins. Bougainville, aparţinând statului Papua Noua Guinee. Viaţa politică internă, permanent agitată, înscrie, printre temele viu disputate, problema exploatării excesive a resurselor interne de către companiile cu capital străin. Anii 1999-2000 sunt marcaţi de confruntări sângeroase, degenerate într-un adevărat război civil interetnic pe ins. Guadalcanal între aborigeni ş[ imigranţii din ins. vecină Malaita. în iun. 2000, premierul Bart Ulufa Alu este constrâns de forţa armelor să demisioneze, succesorul său Manasseh Sogavare formând, la 30 iun. 2000, un guvern de coaliţie. Mediat de Australia şi Noua Zeelandă, un acord de pace este încheiat, în oraşul australian Townsville, la 15 oct. 2000, între reprezentanţii grupărilor rivale -Isatambu Freedom Movement of Guadalcanal şi Malaita Eagles Forces. Instabilitatea politică, distrugerile provocate de conflict au un impact negativ asupra economiei aflate în pragul unui colaps (P.I.B. scade cu 1/5), iar implementarea acordului de pace în teren se dovedeşte dificilă. în 2001 guvernul acordă o amnistie generală tuturor participanţilor la ciocnirile etnice din 1998-2000, dar nu reuşeşte să pună capăt violenţelor şi anarhiei. La solicitarea guvernului I. S. cele 16 state care alcătuiesc Forumul Insulelor Pacificului decid constituirea unei Misiuni de Asistenţă Regională care sub comandament australian debarcă, în iul. 2003, o forţă multinaţională de poliţie sprijinită de unităţi militare (c. 2 200 de oameni) cu misiunea de a dezarma miliţiile rebele şi a restaura ordinea publică în ţară. După succesul operaţiunii („cea mai importantă intervenţie militară din reg. Pacificului de Sud de la cel deal Doilea Război Mondial”) o conferinţă internaţională a donatorilor găzduită de capitala Honiara (nov. 2003) apreciază la 700 mii. $ costurile măsurilor de stabilizare a ţării. Monarhie constituţională. SOLOMON, rege al statului Israel (c. 965-928 Î.Hr.). Fiul şi succesorul lui David. în timpul său („veacul de aur al Regatului Israel"), a fost construit vestitul complex arhitectural din Ierusalim (templul lui lehova şi palatul regal). înţelepciunea şi spiritul său de dreptate au rămas proverbiale. I se atribuie „Cântarea cântărilor", „Ecleziastul" şi „Proverbele" din „Vechiul Testament". SOLOMONAR (< n. pr. Solomon) (Pop.) 1. (în mitologia românească) înţelept sau magician care, după credinţele populare, are puterea de a provoca sau împiedica anumite fenomene naturale (ploaia, grindina etc.); p. ext. vraci, vrăjitor. 2. Astronom; cel care ştie să prevestească vremea şi să facă calendare. SOLOMON |E (< n. pr. Solomon) s. f. (Pop.) Vrăjitorie, magie. ♦ Şiretlic, şmecherie. SOLOMOS, Dionyssos (1798-1857), poet grec. Primul mare poet al Greciei moderne. A contribuit la impunerea limbii populare ca limbă literară. Poeme patriotice („La moartea lui Byron", „Lambros"); „Timpul libertăţii", scris de el, a devenit imnul naţional al Greciei. Proză („Dialogul", „Femeia din Zante"). SOLON (c. 640-c. 558 Î.Hr.), om de stat, legiuitor şi poet atenian. Solon SOLONCEAC 474 Considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai lumii antice. Ales prim-arhonte în 594 î.Hr., a reformat statul atenian, împărţind populaţia în patru categorii, repartizând sarcinile şi drepturile publice după avere, îngrădind puterea eupatrizilor şi punând bazele democraţiei lumii ateniene clasice. S. a creat Sfatul celor 400. Autor al unor elegii remarcabile din care s-au păstrat c. 200 de versuri. SOLONCEAC (< rus.) s. n. Grup de soluri intrazonale cu un conţinut ridicat de săruri solubile, în special cloruri şi sulfaţi, acumulate în cantităţi mari într-un orizont aflat la suprafaţă sau în apropiere de suprafaţă (orizont salic) şi formate în condiţiile unui climat arid, semiarid, uneori şi semiumed, ca urmare a evaporării intense a apei din stratul acvifer în sectoare cu drenaj slab; au fertilitate naturală foarte scăzută fiind acoperite cu vegetaţie sărăcăcioasă, halofilă. SOLONEŢ (< rus.f s, n. Grup de soluri intrazonale caracterizate prin prezenţa unui orizont argiloiluvial natric, cu conţinut ridicat de sodiu (peste 15%), cu structură columnară, foarte compact în stare uscată, moale şi impermeabil în stare umedă. Se formează fie prin desalinizarea solon-ceacurilor, fie prin alternanţa salini-zare-desalinizare. Are reacţie alcalină. Fertilitate naturală foarte scăzută, fiind impropriu pentru culturi agricole; utilizat pentru păşuni, în care predomină plante suportant halofile. SOLONIŢÎN, Anatoli (Otto) A. (1934-1982), actor rus de film. Descoperit de Andrei Tarkovski („Andrei Rubliov11, „Oglinda11, „Călăuza"), devine protagonist şi în alte filme-reper în istoria cinematografului sovietic din anii ’70-’80 ai sec. 20 („Preţul vieţii", „26 de zile din viaţa lui Dostoevski", „S-a oprit un tren"). SOLONŢ, com. în jud. Bacău, situată în NV depr. Tazlău, la poalele SE ale m-tilor Gosmanu, pe râul Solonţ; 3 921 loc. (2005). Expl. de petrol şi sare gemă. Izvoare cu ape sărate şi sulfuroase. în satul S. se află o biserică romano-catolică (sec. 17), o biserică ortodoxă de zid (1767, restaurată în 1790) şi una de lemn (c. 1808), iar în satul Cucuieţi există biserica Sfinţii Voievozi (1749, refăcută în 1808). SOLOTHURN [zo:loturn] (în fr. SOLEURE; în it. SOLETTA) 1. Oraş în NV Elveţiei, pe Aare, centrul ad-tiv al cantonului S., situat la poalele m-ţilor Jura, la 29 km N de Berna şi 40 km S de Basel; 15,4 mii loc. (2000). Nod feroviar. Constr. de maşini electrice şi de echipament tehnic. Ind. textilă, a hârtiei, încălţămintei şi alim. Producţie de ceasuri. Catedrala Saint Ursus (1762-1773), în stil baroc, biserica iezuită (1680-1688), Turnul cu ceas (1250); Primărie (sec. 15). Arsenal (1610-1614), azi muzeu cu colecţii de arme vechi şi unelte. Turism. Cunoscut în timpul Imperiului Roman cu numele Solo-durum, devine oraş liber imperial în 1218; inclus în Federaţia helvetă în 1481. 2. Canton în NV Elveţiei; 0,8 mii km2; 246,5 mii loc. (2003). Expl. forestiere. Creşterea bovinelor. Pomicultură. SOLOVĂSTRU, com. în jud. Mureş, situată în zona dealurilor Mureşului, pe cursul inf. al râului Gurghiu; 2 890 loc. (2001). Satul S. apare menţionat documentar în 1381. Rezervaţie naturală (pădurea Mociar). SOLOVIOV, Serghei Mihailovici (1820-1879), istoric rus. Prof. univ. la Moscova. Autor al unei vaste „Istorii a Rusiei din cele mai vechi timpuri". SOLOVIOV, Vladimir Sergheevici (1853-1900), filozof, poet şi publicist rus. Prof. univ. la Moscova şi Sankt-Petersburg. Prieten cu Dostoevski; influenţat de Schopenhauer, Schelling şi Hegel. întemeietorul liniei existenţial-creştine din filozofia rusă. în concepţia lui, Universul este tot mai pătruns de logosul divin prin acţiunea istorică a oamenilor („Critica principiilor abstracte", „Istoria şi viitorul teocraţiei"). Precursor al simbolismului rus. Poeme de inspiraţie mistică. SOLOW, Robert Merton (n. 1924), economist american. Contribuţii importante în teoria creşterii economice, economia resurselor naturale şi a mediului înconjurător, ocuparea populaţiei. A fundamentat rolul decisiv al progresului tehnologic în creşterea economică („Teoria capitalului şi rata rentabilităţii"). Premiul Nobel pentru economie (1987). SOLSTIŢIAL, -Ă (< lat., fr.) adj. Care ţine de solstiţiu, referitor la solstiţiu. Punct s. = fiecare dintre cele două puncte ale eclipticii în care se află Soarele la solstiţii. SOLSTjŢIU (< fr.; cf. lat. sol „Soare" + statio „oprire") s. n. (ASTR.) Moment al anului când Soarele, în mişcarea sa aparentă pe bolta cerească, nu se mai deplasează spre N sau spre S, atingând cea mai mare înălţime (s. de vară, 21 iun.) sau cea mai mică înălţime (s. de iarnă, 22 dec.) faţă de Ecuator. La s. de vară, când razele Soarelui cad perpendicular (la amiază) pe Tropicul Racului este ziua cea mai lungă a anului, iar la cel de iarnă, când razele sunt perpendiculare pe Tropicul Capricornului, ziua cea mai scurtă în emisfera boreală. SOLTAN, Petru (n. 1931, Coşniţa-Dubăsari), matematician român. M. de onoare al Acad. (2003), prof. univ. la Chişinău şi Moscova. Director (1973-1986) al Institutului pentru Cercetări în Domeniul Planificării din Chişinău. Lucrări de topologie generală şi algebrică; a introdus teoria d-convexităţii; a descoperit o clasă de grafuri metrice de dimensiune Helly. Iniţiatorul aplicării metodelor matematice în economia Republicii Moldova. SOLTI [folti], Sir Georg (pe numele adevărat Georg Stein) (1912-1997), dirijor englez de origine ungară. Iniţial dirijor de operă (prima înregistrare în studio a „Tetralogiei" wagneriene), iar după 1970, de orchestră simfonică (Chicago, Paris, Londra). Specialist al repertoriului postromantic german şi austriac, a înregistrat integralele simfoniilor lui Beethoven, Brahms şi Mahler. SOLUBIL, -Ă (< fr., lat.; {s} lat. solvere „a dizolva") adj.. (Despre substanţe) Care se poate dizolva într-un solvent. ♦ Fig. (Livr.) Care poate fi rezolvat. SOLUBILITATE (< fr.) s. f. 1. Proprietate a unei substanţe de a putea fi dizolvată într-un solvent. 2. Cantitatea maximă de substanţă, exprimată în grame, conţinută într-o anumită cantitate de solvent la o temperatură şi presiune determinate. SOLUBILIZARE (< fr.) s. f. Proces de transformare a unei substanţe greu solubile într-una uşor solubilă, în urma unui tratament fizic (mărunţire, încălzire etc.) sau a unei reacţii chimice. SOLUT (< lat.) s. m. (CHIM.) Substanţă dizolvată într-un lichid. SOLUTREAN, Cultura cultură arheologică din Paleoliticul superior (c. 18-15 000 de ani î.Hr) de pe terit. de SV al Franţei şi al Spaniei de N. Denumirea provine de la localit. La Solutre din Franţa din departamentul Saone-et-Loire), unde s-au descoperit primele urme caracteristice ale acestei culturi ca: tehnică deosebit de îngrijită în cioplirea uneltelor de piatră şi de confecţionare din silex a vârfurilor de lance în formă de frunză de laur sau de salcie. SOLUŢIE (< fr., lat.) s. f. 1-(CHIM.) Amestec monofazic constituit din două sau mai multe substanţe dispersate la scară moleculară. Pot exista s. gazoase, lichide şi solide. Denumirea de s. se foloseşte în special pentru s. lichide la care se disting: dizolvantul (de obicei apa) şi substanţa dizolvată. S. coloidală = coloid. S. molală = s. care conţine o moleculă-gram (un mol1) de substanţă dizolvată în 1 000 g de solvent. 475 SOMALIA S. tampon = s. care are proprietatea de a menţine constantă concentraţia ionilor de hidrogen când i se adaugă acizi sau baze tari. S. nutritivă = s. care conţine sărurile minerale necesare dezvoltării plantelor; este folosită în studii experimentale sau pentru realizarea de culturi intensive pe soluri cu fertilitate scăzută sau pe substrat artificial. 2. (GEOL.) Soluţii juvenile = s. care provin din condensarea vaporilor degajaţi de magmă şi din care se depun uneori în crăpăturile rocilor filoane hidrotermale. Soluţii reziduale = s. care reprezintă produsele finale ale consolidării magmatice şi din care se depun uneori în crăpăturile rocilor zăcăminte de minereuri. Soluţii vadoase = s. care provin prin infiltraţii de la suprafaţă, circulă prin porii şi fisurile rocilor din partea superficială a scoarţei terestre, dizolvând sau depunând diverse săruri, şi apar uneori sub formă de izvoare. Soluţie fiziologică salină = s. de apă cu săruri minerale, având acelaşi pH, presiune osmotică şi concentraţie de săruri ca şi lichidele din organism. Păstrate într-o asemenea soluţie, organele şi ţesuturile animale prelevate din organism pot fi menţinute în stare de funcţionare timp de mai multe ore. 3. Modalitate de a rezolva o dificultate, o problemă, de a ieşi dintr-un impas etc. ♦ Răspuns la o problemă ♦ (MAT.) Element al unei mulţimi care verifică o ecuaţie dată pe acea mulţime. SOLUŢIONA (< fr.) vb. I tranz. A găsi o soluţie (3); a rezolva. SOLVABIL, -Ă (< fr.) adj. (Despre un debitor) Care se află în stare de solvabilitate; care are cu ce plăti; solvent (2). SOLVABILITATE (< fr.) s.f. 1. Capacitatea unei persoane fizice sau juridice de a-şi plăti, la termen, toate datoriile scadente, din resursele (activele) proprii. 2. Adecvare a unei proprietăţi de a fi tranzacţionată, prin executare silită, pentru a îndeplini o obligaţie asumată de un debitor. SOLVAT (< fr.) s. m. (CHIM.) Dizolvat (2). SOLVATARE (după fr. solvatation) s. f. (CHIM.) Fenomen care însoţeşte dizolvarea substanţelor într-un solvent oarecare şi care constă în stabilirea unor legături de natură electrostatică între ionii sau moleculele substanţei dizolvate şi moleculele dizolvantului. SOLVAY et Cte, societate belgiană fondată în 1863 de industriaşul şi filantropul Ernest Solvay (1838-1922) pentru exploatarea industrială a procedeului său de fabricaţie a carbo-natului de sodiu. A ocupat un loc important în ind. chimică europeană. SOLVENT1 (< engl., fr., lat.) s. m. Substanţă care are proprietatea de a dizolva alte substanţe; dizolvant. *0-S. selectiv = substanţă lichidă care are proprietatea de a dizolva preferenţial un anumit component dintr-un amestec oarecare. SOLVENT2, -A (< germ.) adj. 1. (Despre elevi şi studenţi; şi subst.) Care plăteşte taxe de frecvenţă şi internat, care nu este bursier. 2. Solvabil. SOLZ {*soldzi, pl. lui *soldu < lat. solidus „monedă de aur“) s. m. 1. (ZOOL.) Fiecare dintre formaţiile te-gumentare în formă de placă mică, care acoperă fie tot corpul, fie numai picioarele sau ciocul unor animale; la peşti sunt produse de natură osoasă, iar la reptile şi la păsări sunt de natură cornoasă. Excepţional şi la unele mamifere (tatu, pangolin), corpul este acoperit de solzi cornoşi. îndeplinesc o funcţie de protecţie. ♦ Fiecare dintre plăcile asemănătoare solzilor (1) din care sunt făcute armurile sau unele obiecte de podoabă etc. 2. Frunzuliţă modificată, în general pieloasă, care înveleşte şi protejează bulbii, mugurii sau alte părţi ale unei plante. 3. Stratul exterior pe care îl prezintă o secţiune transversală făcută într-o fibră de lână. 4. Solz de peşte = un fel de instrument muzical popular, alcătuit dintr-un s. de peşte maleabil, pe care cel care cântă îl introduce între buza de sus şi partea inferioară a dinţilor, punân-du-l în vibraţie prin coloana de aer a respiraţiei, scoţând sunete specifice. SOLZOS, -OASĂ (< solz) adj. Care este acoperit cu solzi (1). ♦ (Despre frunze) Cu aspect de solz (1). SOMA1 (< fr.; cuv. gr. ,,corp“) s. f. (BIOl.) Totalitatea celulelor diploide (2 n) care alcătuiesc organismul viu, în contrast cu celulele germinative, care sunt haploide (n). SOMA2 (cuv. sanscrit) s. f. Plantă neidentificată din care în vechea Indie se prepara (prin presarea tulpinilor se obţinea un suc ce era filtrat prin lână şi apoi amestecat cu apă şi lapte) o băutură sacră, adusă ca ofrandă zeilor vedici şi consumată de preoţi, foarte preţuită pentru efectul său înviorător şi probabil halucinogen. Se credea că la origine planta a fost adusă din cer de un vultur. Personificarea ei, zeul Soma, patronul plantelor, era considerat tămăduitor şi distribuitor de bogăţii. SOMA3 (< fr.) vb. I tranz. (DR.) A face o somaţie. ♦ A cere (cuiva) imperios (ameninţându-l) să îndeplinească ceva. SOMALEZ, -Ă (< n. pr. Somalia) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Locuitor al Somaliei. Ei mai trăiesc în Djibouti, Ethiopia şi Kenya. 2. Adj. Care aparţine Somaliei sau populaţiei ei, privitor la Somalia sau la populaţia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limbă din familia afro-asiatică, ramura cuşitică vorbită de somalezi. Denumirea are la bază cuv. somali „închis la ten“. Are multe dialecte, cel mai răspândit fiind darod. Sistemul de scriere a s. este o combinaţie de alfabet arab şi latin. SOMALI, ŢARA SOMALILOR, numele istoric al reg. din E Africii situată între Ecuator şi G. Aden şi care includea terit. statelor actuale Somalia, Djibouti şi SE Ethiopiei (c. 777 000 km2). Probabil această reg. era o parte din enigmatica „Ţară Punt“ cunoscută a fi în relaţii cu Egiptul antic. în sec. 7-12 negustorii musulmani din Arabia şi Iran au colonizat Coasta Somaliei, formând diverse sultanate. Populaţia nomadă somali care a ocupat în sec. 10-15 partea de N a S., adoptă Islamul şi activează în armatele ^acestor formaţii statale musulmane. în mod treptat, sultanatele însele au intrat sub controlul lor. La sfârşitul sec. 19, francezii,^ italienii şi britanicii şi-au împărţit reg. în 1960 Somalilandul britanic şi Somalilandul italian s-au unit în Republica Somalia. Somalilandul francez a devenit independent ca Republica Djibouti în 1972. V. somalez, Somalia şi Djibouti. SOMALIA (Soomaaliya/Somali) 1. Stat în E Africii, cu largă ieşire la Oc. Indian; 637 657 km2; 8,59 mii. loc. (2005). Limbi oficiale: araba, somaleza; uzuale engleza şi italiana. Religia: islamică (sunniţi) 99,9%, alte credinţe 0,1%. Capitala: Mogadishu/ Muqdisho. Oraşe pr.: Hargeysa, Kismaayo, Berbera, Marka. Este împărţit în 16 reg. Situată în extremitatea răsăriteană a continentului negru (Cornul Africii) S. are un relief de podişuri joase, cu depresiuni şi văi abia schiţate, ce trec în SE într-o câmpie litorală, iar în NE (spre graniţa cu Ethiopia) într-o reg. înaltă (alt. max. Shimbiris, 2 416 m), parte a Masivului Ethiopian. Ţărmul, lung de 3 025 km, este aproape rectiliniu, lipsit practic de golfuri şi însoţit de recifi coraligeni. El marchează şi extremitatea răsăriteană a continentului prin Capul/Ra’s Hafun, proeminenţă aflată la SE de Capul Guârdafui/Ra’s Caseyr (mult mai cunoscut). Climat tropical-uscat extrem de arid ca urmare a devierii alizeului de SE, aducător de precipitaţii spre zonele de minimă presiune atmosferică „instalate11 vara deasupra continentului asiatic. Cea mai mare parte a terit. somalez primeşte mai puţin de 300 mm/an precipitaţii, care devin semnificative doar în extremitatea sudică (400-600 mm/an) şi în reg. înaltă din NE ţării. SOMALIA 476 — _^_/338l\^erbera «2002 mmXafuun *DijreDawa ''s£HargeysaC° 9°" ^ \Kismaayo- : Ecuator- 0 1 00 200 300 400 km' 44" 1 REP. DJ1BOUTI 41° DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiune Suprafaţa Populaţia Centrul ad-tiv (km2) (2003) Bakool 27 000 148 Bari 70 000 222 Jubbada Hoose 61 000 272 Shabeellaha Hoose 25 000 570 Bay 39 000 451 Ban aadir/Benadir 1 657 520 Galguduud 43 000 255 Gedo 32 000 235 Hiiraan/Hiran 34 000 219 Jubbada Dhexe 23 000 147 Shabeellaha Dhexe 22 000 352 Mudug 70 000 311 Woqooyi Galbeed 45 000 655 Nugaal 50 000 112 Sanaag 54 000 216 Togdheer 41 000 383 700 Xuddur 300 Boosaaso/Bosaso 400 Kîsmaayo/Chisîmaio 700 Marka/Merea 000 Baydhabo/Baidoa 100 Mogadishu/Muqdisho 900 Dhuusamareeb 000 Garbahaarrey 300 Beledweyne/Belet Uen 800 Bu’aale 000 Jawhar/Giohar 200 Gaalkacyo/Galcaio 000 Hargeysa 200 Garoowe/Garoe 500 Ceerigaabo/Erigavo 900 Burco/Burao Apele curgătoare mai importante, cu izvoarele în Masivul Ethiopian, sunt Shabeelle (2 000 km, 660 km pe terit. somalez) şi Jubba (1 600 km, 500 km în S.). Vegetaţia dominantă este cea ierboasă — de savană în S, de semideşert în N — la care se adaugă (pe c. 1/5 din supr. ţării) pâlcuri de păduri în reg. montană, în extremitatea sudică şi de-a lungul celor două râuri principale (păduri-galerii). Fauna este variată şi bogată în specii (elefanţi, zebre, rinoceri negri, girafe, maimuţe, antilope, lei, leoparzi, hiene ş.a.) pentru ocrotirea cărora s-au înfiinţat, cu decenii în urmă, 3 parcuri naţionale şi mai multe rezervaţii naturale, a căror funcţionalitate este însă dificilă în condiţiile prelungitului conflict militar intern. Acest conflict şi-a pus amprenta şi asupra întregii vieţi economice şi sociale, „păstrând11 S. în rândul celor mai sărace state din lume. Agricultura este sectorul dominant (peste 70% din pop. activă), având ca sector principal creşterea, în mare parte nomadă, a animalelor (mii. capete, 2002): ovine (13,1), caprine (12,7), cămile (6,2, 1/3 din şeptelul mondial, locul 1 pe glob), bovine (5,3). Cultura plantelor se practică pe mai puţin de 2% din supr. ţării (200 000 ha sunt irigate, 2002), cu deosebire în extremitatea sudică şi are ca principale culturi: trestie de zahăr, porumb, sorg, manioc, bananieri, susan, curmali, bumbac, arahide, batate, legume, citrice etc.; se mai obţin — ca produse forestiere — tămâia şi guma arabică. S-au extras 10,6 mii. m3 material lemnos, 2004, folosit şi la fabricarea mangalului (în parte exportat). Ind. se limitează la prelucrarea materiilor prime locale (produse alimentare, textile, mobilă, pielărie şi încălţăminte). In unele situaţii, pe fondul restrângerii activităţii (datorită situaţiei sociale volatile), unele unităţi au fost desfiinţate. Resursele de subsol sunt notabile (minereu de fier, uraniu, bauxită, cupru şi staniu, gaze naturale, sare, gips), dar exploatate în foarte mică măsură sunt doar ultimele două. Lipsesc căile ferate, căile rutiere (22100 km) sunt modernizate în foarte mică măsură (11,8%), iar flota maritimă este simbolică. Există 60 de aerodromuri, dintre care 4 pot primi orice tip de aeronavă comercială. Balanţa comercială este cronic deficitară, exporturile acoperind c. 23% din valoarea importurilor (2002), iar datoria externă este redutabilă (3 miliarde $, 2002). Turismul internaţional, în condiţiile situaţiei politico-miîitare volatile, are niveluri foarte scăzute, deşi potenţialul natural este remarcabil. Pr; zone şi obiective: celei trei parcuri naţionale (între care Kismaayo şi Hargeysa sunt renumite pentru fauna variată), cele 10 rezervaţii naturale, plajele litorale (între cele mai lungi din lume), ins. Jaway şi Tulay (pentru iahting). Moneda: 1 Shilling S. = 100 Cents. Export (2001): produse agricole (45,9%), dintre care animale vii — caprine (20,4%), ovine (15,5%), cămile (10%), mangal (4,5%) ş.a. Pr. 477 SOMBART parteneri (2004): Thailanda (31,3%), Emiratele Arabe Unite (22,8%), Yemen (14,9%), India (8,5%), Oman (5,4%), China (4,1%). Import (2001): produse agricole (17,1%) — între care cereale (5,7%), zahăr rafinat (4,4%), alte produse nespecificate (82,9%). Pr. parteneri (2004): Djibouti (28,8%), Kenya (13,1%), India (9,3%), Brazilia (5,4%), Oman (5,2%), Emiratele Arabe Unite (5,1%). — Istoric. Cunoscut de egipteni sub numele de „Ţara Punt", terit. S. este invadat în sec. 7 de arabi din Yemen, iar în sec. 10 din Oman, care impun ca nouă religie — islamul. Imp. Otoman cucereşte, în sec. 16, partea de N a S., în timp ce portughezii iau în stăpânire (1507-1698) zonele meridionale ale acesteia, punându-se astfel capăt existenţei sultanatelor arabe independente, cel mai important dintre acestea fiind Adal. La sfârşitul sec. 17, coasta somaleză devine dependentă de Sultanatul Masqat, apoi, din 1866, de Sultanatul Zanzibar. Prin inaugurarea Canalului Suez (1869), întreaga reg. din Cornul Africii dobândeşte o nouă importanţă geostrategică, fapt care declanşează o cursă pentru împărţirea ei între puterile coloniale. Marea Britanie îşi impune (1887) protectoratul asupra reg. din S G. Aden (Somalia Britanică), Franţa proclamă (1896) portul Djibouti şi terit. învecinat colonia Coasta Franceză a Somalilor (din 1977, Republica Djibouti), iar Italia reuneşte (1908) reg. meri- dionale ale S. în Somalia Italiană. Aceasta este folosită de Mussolini ca bază de atac împotriva Ethiopiei, dar este ocupată (1941) de trupe engleze şi administrată de Marea Britanie până în 1949, când devine terit. sub tutelă a O.N.U., administrat de Italia. La 1 iul. 1960, Somalia Italiană îşi proclamă independenţa şi, unindu-se în aceeaşi zi cu Somalia Britanică (independentă din 26 iun. 1960), ia numele de Republica Somalia. Membru al O.N.U. (20 sept. 1960). La 21 oct. 1969, în urma unei lovituri de stat militare, puterea este preluată de Consiliul Revoluţionar Suprem, în frunte cu generalul Mohammed Siad Barre, care proclamă Republica Democrată Somalia şi, sprijinit de blocul statelor comuniste, aplică un program de reforme de inspiraţie marxistă. Dictatura partidului unic, rolul atotputernic rezervat statului, largul evantai de naţionalizări, ca şi promovarea învăţământului şi culturii laice, bulversează profund societatea somaleză ancorată în tradiţie. Războiul declanşat împotriva Ethiopiei, în anii 1977-1978, în vederea dobândirii prov. Ogaden şi Hawd, se încheie cu un grav eşec. U.R.S.S. şi Cuba îşi retrag la începutul conflictului sprijinul acordat S., optând în favoarea regimului totalitar al lui Mengistu Haife Mariam de la Addis Abeba. Siad Barre se orientează, după 1978, spre alianţa cu Occidentul, acceptând, în 1981, baze militare nord-americane la Berbera şi Mogadishu. Adâncirea crizei interne, pe fondul înăspririi regimului dictatorial, are ca urmare izbucnirea, în 1988, a unui război civil, care împinge ţara într-o anarhie generală. După refugierea lui M. Siad Barre în străinătate (ian. 1991), S. rămâne pradă luptelor dintre facţiunile rivale. Fosta Somalie Britanică îşi proclamă, în mai 1991, independenţa, sub numele de „Republica Somaiiland“, nerecunoscută însă pe plan internaţional. Intervenţia militară a O.N.U., în scopuri umanitare (1992-1993), se încheie cu un eşec, haosul generalizat determinând Naţiunile Unite să retragă, la 3 mart. 1995, întregul personal al misiunilor sale umanitare din S. încercările facţiunilor somaleze aflate în conflict (Conferinţa de la Addis Abeba, 1993, constituirea unui Consiliu de Salvare Naţională, ian. 1997, care să instaureze un guvern central, Conferinţa de reconciliere naţională, iun. 1997, Acordul de încetare a focului semnat la Cairo, dec. 1997) pentru restabilirea păcii interne au rămas fără nici un rezultat, luptele dintre clanurile şi miliţiile rivale continuând şi în 1999 şi 2000. Exemplul autoproclamatei „Republici Somaliland“ din N este urmat, în NE ţării, de proclamarea independenţei de către un „nou stat11 — „Puntland11. în aug. 2000, în statul vecin, Djibouti, se reuneşte un parlament care alege un nou preşedinte al statului somalez — Abdul Kassim Salat Hassan. Căpetenii militare care controlează importante reg. din ţară, ca şi liderii din „Somaiiland11 şi „Puntland11, refuză însă să recunoască noua autoritate. Dacă noul guvern de tranziţie naţională al preşedintelui Abdul Salat Hassan, sprijinit de Egipt şi Arabia Saudită, ocupă locul S. la O.N.U. şi este recunoscut de O.U.A., Liga Arabă şi U.E., în S. el nu reuşeşte să-şi impună controlul nici măcar asupra întregii capitale, unde luptele cu miliţiile rivale continuă. Forţele ostile preşedintelui Hassan constituie, în apr. 2001, cu sprijinul Ethiopiei, o alianţă, Consiliul Somalez de Reconciliere şi Restaurare, care-i contestă autoritatea. Ultimul acord intersomalez semnat în ian. 2004 la Nairobi, în Kenya, între 42 de părţi în conflict prevede o Constituţie de tranziţie, introducerea unui sistem federal, constituirea unui Parlament format din 275 de reprezentanţi care urmează să aleagă un preşedinte. Un nou guvern de tranziţie este format în exil, în Kenya, la 14 oct. 2004, în frunte cu Abdullahi Yusuf Ahmed, asistat din 3. nov. 2004 de un prim-ministru - Aii Muhammad Ghadi. 2. Pen. pe coasta de E a Africii, mărginită la E de Oc. Indian şi la N de G. Aden; c. 750 mii km2. Relief de pod. înalt (500-1 500 m) în trepte, care spre V trece într-un masiv muntos cu alt. max. de 2 515 m. Climă ecuatorială şi subecuatorială în S şi tropicală în N. Vegetaţie de semideşert pe ţărm şi de savană în interior. Pe terit. acestei pen. există actualele state Somalia, Djibouti, precum şi o parte din Ethiopia. SOMARE, Mlchael Thomas (n. 1936), om politic din Papua Noua Guinee. Lider parlamentar al Partidului Pangu (din 1968). Prim-min. (1975-1980 şi 1982-1985). SOMATIC, -Ă (< fr .; cuv. gr.) adj. (BIOL.) Care aparţine sau care se referă la corpul organismelor vii, considerat ca un tot unitar. Celule s. = celulele corpului, cu excepţia celor sexuale. SOMATOLOGjE (< fr. {i}; {s} gr. somat- „corp11 + logos „studiu11) s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul corpului vieţuitoarelor, atât din punct de vedere anatomic, cât şi fiziologic. SOMATOMETRJE (< fr. {i}; {s} gr. somat- „corp11 + metron „măsură11) s. f. Ramură a antropologiei care studiază aspectele cantitative, măsurabile ale corpului. ♦ Măsurarea corpului animalelor pentru aprecierea proporţiilor corporale, importante în cadrul lucrărilor de selecţie. SOMATOTROP (< fr. {i}; {s} gr. somat- „corp11 + trophe „nutriţie11) adj. (BIOCHIM.) Hormon ~ (hormon de creştere, STH) = substanţă secretată de lobul anterior al glandei hipofize, la animalele vertebrate şi la om, cu acţiune stimulatoare asupra sintezei proteinelor şi creşterii oaselor lungi. Hipersecreţia provoacă gigantism sau acromegalie iar hiposecreţia nanism. SOMAŢIE (< fr.) s. f. (DR.) Invitaţie scrisă făcută de un creditor debitorului de a-şi executa obligaţia de bunăvoie, în caz contrar trecându-se la urmărirea lui silită. ♦ Poruncă, cerinţă, rugăminte imperativă. SOMBART [zombart], Werner (1863-1941), economist şi sociolog german. Prof. univ. la Breslau şi Berlin. A iniţiat reforme pentru ameliorarea vieţii muncitorilor. Adept al noii şcoli istorice, a pus accentul pe motivaţia subiectivă a trecerii societăţii de la o etapă la alta, trecerea de la economia breslelor la economia capitalistă („Capitalismul modern11, „Cele trei economii naţionale11, „Socialismul german11, „Sociologie11, „Noua filozofie socială11). M. de onoare al Acad. Române (1931). SOMBOR 478 SOMBOR, oraş în Serbia, în reg. autonomă Voivodina; 51,4 mii loc. (2002). Nod feroviar. Piaţă agricolă. Constr. de maşini agricole; ind. alim. şi textilă. SOMBRERO (cuv. sp.) s. n. Pălărie din fetru cu boruri largi, purtată mai ales în Spania şi în America Latină. SOMERSET [samesit], ins. nelocuită în Arh. Arctic Canadian, la N de pen. Boothia; 24,8 mii km2. Relief cu alt. max. de 800 m. Vegetaţie de tundră arctică. Descoperită în 1819 de navigatorul britanic Sir William E. Parry. SOMEŞ 1. Câmpia Someşului, mare unitate de relief, parte componentă a C. de Vest, situată în extremitatea de NV a României, de o parte şi de alta a cursului inferior al râului Someş, între marginea de V a m-ţilor Oaş şi Gutâi (în NE), dealurile Crasnei şi Codrului (la E şi SE), valea Barcăului (la Ş şi SV) şi graniţele cu Ungaria şi Ucraina (la V şi respectiv NV). Relieful, a cărui înălţime variază între 110 m (în V) şi 180 m (în E), este reprezentat printr-o succesiune de glacisuri (în SE) care alcătuiesc partea mai înaltă a acesteia, respectiv C. Ardudului şi Tăşnadului, prin şesuri aiuviaie întinse şi joase (în V), în cadrul cărora se conturează mici depresiuni mlăştinoase (apărute în zonele părăsite de râurile divagante) şi câmpuri mai înalte (interfluvii), acoperite cu loess sau nisipuri fine, depuse de vânt (C. Cărei) şi prin lunci largi, însoţite de grinduri sau diguri. Frecvenţa mare a râurilor care o traversează (densitatea reţelei hidrografice este de 1,1 km/km2) determină un exces de umiditate a solului, fapt ce a impus executarea unor importante lucrări de hidroamelioraţii (desecări, drenări, canale, lacuri piscicole etc.). Constituie o importantă zonă de culturi agricole. C.S. se subdivide în mai multe compartimente: C. joasă a Someşului, C. Ardudului, C. Tăşnadului, C. Ierului, C. Cărei şi C. Sălacea-Roşiori. 2. Râu în NV României, afl. stg. al Tisei pe terit. Ungariei; 435 km (din care 376 km pe terit. României); supr. bazinului hidrografic: 15 015 km2 (14 464 km2 pe terit. României). S. se formează prin unirea, pe terit. com. Mica, jud. Cluj, la 4 km amonte de municipiul Dej, a râului Someşu Mare cu Someşu Mic. între municipiul Dej şi com. Ileanda (jud. Sălaj) are un curs întortocheat, pe direcţie SE-NV, separând dealurile Ciceului (în NE) de dealurile Dejului şi Gârboului (în SV), îşi îndreaptă apoi cursul către SV, strecurându-se printre culmea Prisnel (în NV) şi dealurile Gârboului (în SE), fiind forţat să ocolească, pe la S, culmea Prisnel, prin îngustarea de la Jibou, făcând un cot foarte strâns, după care valea se lărgeşte uşor, îndrep-tându-se spre N, şerpuind intens printre dealurile Sălajului (la V) şi culmea Prisnel (la E) şi drenând apoi partea de SV a depr. Baia Mare. în aval de com. Ardusat (jud. Satu Mare), S. îşi schimbă brusc direcţia de curgere către V, printr-o vale extrem de meandrată, traversând C. Someşului şi municipiul Satu Mare, după care părăseşte terit. României la limita comu Dorolţ şi Vetiş (jud. Satu Mare). în câmpie, S. are o pantă redusă de scurgere (în medie 0,45%o), o albie majoră întinsă (5-6 km), numeroase meandre şi un debit mediu multianual de 120 m3/s. Pentru prevenirea inundaţiilor, S. este îndiguit în cursul inferior. în primăvara anului 1970, din cauza ploilor abundente, debitul S. a depăşit 3 300 m3/s, inundând o parte a municipiului Satu Mare şi câmpia înconjurătoare. Afl. pr.: Şălătruc, Almaş, Agrij, Sălaj, Lăpuş. în Antic, s-a numit Samus. SOMEŞAN, Podişul - v. Podişul Someşan. SOMEŞANA (< n. pr. Someş) s. f. art. Denumire dată ciclului de dansuri din zona Năsăudului, compus din jocurile „de-a mâna“ („de-a lungul), cu ritm ternar şi mişcare lentă, şi „de-a-nvârtita“, cu ritm binar şi mişcare rapidă, ambele fiind însoţite de strigături; melodiile corespunzătoare acestor jocuri. SOMEŞ-ODORHEI, com. în jud. Sălaj, situată la poalele de E ale dealurilor Sălajului, pe valea Someşului; 2 908 loc. (2005). Staţie (în satul S.-O.) şi haltă de c.f. (în satul Inău). Pomicultură. Satul S.-O. apare menţionat documentar în 1387. Bisericile de lemn cu acelaşi hram -Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, în satele Domnin (1753, cu picturi pe pereţii interiori datând din 1812) şi Inău (1832), şi cu hramul Sf. Gheorghe (sec. 18), în satul Bârsa. SOMEŞU CALD, râu, unul dintre izvoarele Someşului Mic; 64 km. Izv. din SE m-ţilor Vlădeasa, de sub vf. Cârligatele, de la 1 385 m alt., dintr-o reg. calcaroasă cu numeroase fenomene carstice. Imediat după ce izvorăşte, râul S.C. dispare printr-un ponor cu peşteră şi, după ce reapare în peştera Rădesei, pătrunde în zona Cetăţilor Rădesei, pe care o traversează printr-o peşteră-tunel de 250 m lungime. După ce străbate o reg. de chei, cu pereţi calcaroşi abrupţi şi cu diferenţă de nivel de peste 100 m, numită „Bazarul Someşului", râul se îndreaptă spre ENE, porţiune unde pe cursul său s-a format lacul de acumulare Fântânele, după care străbate defileul de la Mărişel, unde, pe o distanţă de 13 km, are o cădere de peste 300 m, apele lui vărsându-se apoi în lacul de acumulare Tarniţa. La 5 km în aval de lacul Tarniţa, S.C. îşi uneşte apele cu cele ale râului Someşu Rece în lacul de acumulare Gilău, rezultând, la ieşirea din acest lac, un singur curs de apă cu numele Someşu Mic. SOMEŞU MARE, râu în N României, cu cea mai mare extindere a cursului şi bazinului său pe terit. jud. Bistriţa-Năsăud; 118 km. Se formează prin unirea, la S de pasul Rodna, a pârâului Maria, care izv. din V m-ţilor Suhard, de sub vf. Omu, de la 1 558 m alt., cu pârâul Valea Smeului, al cărui izvor se află în E m-ţilor Rodnei, sub vf. Coşorba. în aval de confluenţa celor două pâraie, valea S.M. capătă o direcţie de curgere predominantă NE-SV, separă mai întâi prelungirile m-ţilor Rodnei (în NNV) de cele ale m-ţilor Bârgău (în SSE), formând în această zonă o serie de repezişuri, traversează apoi reg. dealurilor Năsăudului, trecând prin oraşul Năsăud, iar în aval de Beclean desparte dealurile Ciceului (în N) de dealurile Jimborului (în S), printr-o vale mult lărgită, după care confluează cu apele Someşului Mic, pe terit. com. Mica (jud. Cluj), la c. 4 km amonte de municipiul Dej, formând cursul unic al râului Someş. Afl. pr.: Arieş, Cormaia, Rebra, Să-lăuţa, llişua (pe dr.), Ilva, Şieu (pe stg.) SOMEŞU MIC, râu în NV pod. Transilvaniei, cu întreg cursul şi bazinul său dezvoltate pe terit. jud. Cluj; 178 km. După contopirea apelor Someşului Cald cu cele ale Someşului Rece în lacul de acumulare Gilău se formează, în aval de acesta, un curs unic cu numele Someşu Mic, a cărui direcţie de curgere este S-N, cu largi ondulări ale văii şi cu numeroase meandre ale talvegului. Drenează mai întâi partea de N a dealurilor Feleacului, trecând prin municipiul Cluj-Napoca, separă apoi C. Fizeşului (în E) de dealurile Clujului şi Dejului (în V) printr-o vale largă, cu aspect de culoar, însoţită de lunci şi terase bine dezvoltate, trece prin oraşul Gherla şi, la c. 20 km aval de acesta, confluează cu Someşu Mare formând cursul unic al râului Someş. Afl. pr.: Feneş, Suatu, Fizeş (pe dr.), Nadăş, Borşa, Lonea, Valea Mărului (pe stg.). SOMEŞU RECE, râu, unul dintre izvoarele Someşului Mic; 45 km. Izv. din N masivului Muntele Mare, de la 1 639 m alt., drenează partea centrală a masivului Gilău pe direcţie S-N şi se varsă în lacul de acumulare Gilău, unde îşi amestecă apele 479 SOMPTUAR cu cele ale Someşului Cald, rezultând, în aval de lac, un singur curs de apă cu numele Someşu Mic. SOMIERĂ (< fr.) s. f. 1. Element component al unui pat, format dintr-un schelet care susţine un ansamblu de elemente elastice (arcuri, plase metalice etc.) acoperite cu un material de umplutură (păr de cal, iarbă de mare etc.) şi o ţesătură de acoperire. 2. Bloc de piatră care se aşază deasupra unor stâlpi sau coloane de zidărie pentru a prelua sarcinile transmise de bolţile sau de grinzile rezemate pe ele. 3. Fiecare dintre grinzile principale pe care sunt rezemate grinzile secundare ale unui tavan cu grinzi aparente. SOMITATE (< fr.) s. f. Persoană de mare prestigiu, autoritate necontestată într-un domeniu de activitate SOMME [som], fl. în N Franţei; 245 km. Izv. din înălţimile Fonsommes, din apropiere de Saint-Quentin, şi se varsă în Marea Mânecii printr-un estuar. Regim hidrologic reglat prin construcţii hidrotehnice. Irigaţii. Legat prin canale cu Oise şi Schelde. Navigabil în aval de Bray. Trece prin Amiens şi Abbeville. Pe fl. S. a avut loc, de la 1 iul. la 18 nov. 1916, una dintre cele mai mari bătălii din Primul Război Mondial, încheiată cu sute de mii de morţi şi răniţi de ambele părţi; în timpul ofensivei de pe S. trupele engleze au folosit prima dată tancurile ca armă de luptă (15 sept.). între 5 şi 8 iun. 1940 au avut loc lupte violente, în care armata franceză a încercat, fără succes, să oprească înaintarea trupelor germane spre mare. SOMMER [zomer], loan (numele latinizat Sommerus Johannes) (1542-1574, n. Pirna, Germania), umanist transilvănean. Critic al „Bibliei". Director al Colegiului de la Cotnari (1562-1563), al gimnaziului de la Braşov întemeiat de Honterus (1565-1567) şi al şcolii unitariene din Cluj (1570-1572). A scris „Viaţa lui lacob Heraclide Despotul Moldovei". SOMMERFELD [zomerfelt], Arnold Johann Wilhelm (1868-1951), fizician german. Prof. univ. la Munchen, unde a creat o importantă şcoală de fizică teoretică. Contribuţii în spectroscopie; a perfecţionat modelul atomic al lui Bohr (1915-1916), asociind orbite eliptice electronilor şi a cercetat structura fină a liniilor spectrale. A elaborat (1927) teoria stării metalice, considerând electronii din metal ca formând un gaz degenerat rarefiat. SOMMERFELT [somerfelt], Alf Axelssen (1892-1963), lingvist norvegian. Prof. univ. la Oslo. Elev al lui A. Meillet. Specialist în gramatica comparată a limbilor indo-europene şi în lingvistica generală („Limba şi so- cietatea", „Aspecte diacronice şi sincronice ale limbii"). SOMN1 (< sl.) s. m. Peşte tele-ostean răpitor din familia Siluride, cu corpul masiv, fără solzi, trei perechi de mustăţi la gură, dintre care o pereche, foarte lungi, pe falca superioară, celelalte două de pe falca inferioară mult mai scurte, şi cu carne foarte gustoasă; trăieşte în Dunăre, în lacuri şi în râurile mari (Silurus glanis). Poate atinge 5 m lungime şi 300-400 kg în greutate, majoritatea exemplarelor pescuite având însă 30-40 kg. ^ S. pitic = peşte teleostean răpitor din familia Ictaiuride, originar din America de Nord, lung de 20-30 cm, greu de c. 200-300 g, cu gura mare cu patru perechi de mustăţi (Ictalurus nebu-losus). Introdus în România în diverse lacuri şi heleşteie. SOMN2 (lat. somnus) s. n. 1. Stare funcţională normală a organismelor animale şi umane care survine periodic în alternanţă cu starea de veghe şi care se caracterizează prin repaus motor, lipsă de receptivitate pentru stimulii obişnuiţi ai mediului (la om întreruperea activităţii psihice conştiente), prin particularităţi ale activităţilor vegetative şi ale undelor electrice cerebrale. înregistrarea activităţii cerebrale în timpul s. a pus în evidenţă alternanţa (de 5 până la 8 ori pe noapte) a unor perioade de somn profund, care apar în electroencefalogramă sub formă de unde lente (de frecvenţă joasă şi cu amplitudine mare) şi perioade cu unde rapide (de frecvenţă înaltă şi cu amplitudine mică), asociate cu creşterea frecvenţei pulsului, agitaţie, vise, mişcări rapide ale globilor oculari, care caracterizează somnul paradoxal. Echilibrul dintre s. şi veghe, ca şi între s. profund şi cel paradoxal este indispensabil stării de sănătate. Unele boli se manifestă şi prin tulburarea acestui echilibru în sensul insomniei sau hipersomniei. ♦ Inerţie, toropeală, amorţire. ^ Somn uşor, formulă prin care dorim cuiva să aibă un somn liniştit. ♦ Necesitatea de a dormi şi senzaţia provocată de această necesitate. 2. Somnul de veci (cel lung sau veşnic) = moartea. SOMNAMBUL, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană care suferă de somnam-bulism; noctambul. SOMNAMBULjSM (< fr., {i}) s. n. Executarea automată, cu ochii deschişi şi cu o privire fixă, a unor acte coordonate (frecvent plimbare nocturnă), în timpul somnului natural sau provocat prin hipnoză, de care individul nu-şi aminteşte la trezire. Se înregistrează îndeosebi la copii (fără a indica o stare patologică); în majoritatea cazurilor dispare la adolescenţă. SOMNIFER (< fr.; lat. somnus „somn" + ferre „a aduce") s. n. (FARM.) Medicament care provoacă somnul; hipnotic, soporific, narcotic. SOMNOLENT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care este în stare de somnolenţă. SOMNOLENŢĂ (< fr., lat.) s. f. Stare intermediară între veghe şi somn2, caracterizată prin diminuarea şi încetinirea activităţii spontane motorii şi psihice şi reducerea reacţiilor faţă de stimulii mediului extern. SOMNOROS, -OASĂ (< somn) adj., s. f. 1. Âdj. Care este toropit de somn2; care nu s-a trezit bine din somn. ♦ (Şi subst.) Căruia îi place să doarmă mult. 2. Adj. Fig. Fără vlagă, fără vigoare. 3. S. f. (BOT.) Plantă erbacee bienală din familia umbeliferelor, cu frunze penat-sec-tate, cu flori albe şi cu fructe cu opt aripi membranoase (Laserpitium pru-tenicum). SOMNOTERAPjE (< somn + terapie) s. f. Metodă de tratament a unor forme de nevroză, a hipertensiunii arteriale etc. constând în provocarea unui somn prelungit prin medicamente, hipnoză sau curent electric. SOMQN (< fr.) s. m. Peşte teleostean, răpitor, din familia salmonide, răspândit în mări şi lacuri din zonele reci şi temperate ale emisferei nordice; migrează vara în fluvii pentru reproducere. Există mai multe specii printre care s. din Oc. Atlantic (inclusiv M. Nordului, M. Baltică) şi Oc. Arctic, care are 1 m lungime şi greutatea de c. 15 kg (Salmo salar), s. din Oc. Pacific, care pătrunde în fluviile Americii de N, şi s. din Extremul Orient asiatic (care îşi depune icrele în fluviile din E continentului dar şi din arh. japonez) (Oncorhyn-chus keta). SOMOVA, com. în jud. Tulcea, situată la poalele NV ale dealurilor Tulcei, pe dr. văii Dunării, pe gârla Somova; 4 481 loc. (2005). Expl. de baritină şi de sulfuri complexe. Cherhana. Biserica Sfinţii Voievozi (1873), în satul S. SOMOZA DEBAYLE, Anastasio (1925-1980), general şi om politic nicaraguaian. Preşedinte al Republicii Nicaragua (1967-1972 şi 1974-1979). A instaurat în ţară un regim dictatorial. Răsturnat de la putere de san-dinişti, s-a refugiat în Paraguay (1979-1980), unde a fost asasinat. SOMPTUAR (< fr.; {s} lat. somp-tuarius < somptus „cheltuială") adj. Referitor la cheltuieli. -0> Legi somp-tuare = (în vechea Romă) legi care opreau cheltuielile exagerate şi îndeosebi cele pentru lux. SOMPTUOS 480 SOMPTUOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Luxos, grandios, fastuos, măreţ, elegant. SOMPTUOZITATE (< fr., lat.) s. f. însuşire a ceea ce este somptuos; eleganţă, lux.- SON (< fr.) s. m. (FIZ.) Unitate de măsură a tăriei sunetelor, egală cu tăria unui sunet cu frecvenţa de 1 000 Hz şi cu intensitatea auditivă de 40 de foni. SONA (după fr. sonne) vb. I refl. (Fam.; despre oameni) A-şi pierde judecata; a se ţicni. SONANTĂ (< fr., germ.) s. f. (LINGV.) Consoană care se apropie prin unele caracteristici articulatorii şi funcţionale de vocale (putând constitui în unele situaţii centru de silabă). SONAR (< fr.; siglă de la engl. so[und] n[avigation] a[nd] /{anging] „navigare şi localizare prin sunet") s. n. Echipament pentru telecomunicaţii subacvatice/^conţinând elemente pentru emisiunea şi recepţia undelor sonore; utilizat pentru reperarea unor obiecte subacvatice. Folosit pentru prima oară în 1916 la detectarea submarinelor. SONATĂ (< fr., it.) s. f. Compoziţie muzicală pentru unul sau două instrumente, alcătuită de obicei din trei părţi, prima energică, a doua lentă şi a treia plină de vioiciune. Apărută iniţial în Italia, în sec. 17, începe să aibă o largă răspândire europeană în sec. 18. Prin C.P.E. Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, s. atinge stadiul clasic al evoluţiei, consacrându-se ca cel mai important gen al muzicii instrumentale; acum ea îşi fixează structura şi caracterele, în sec. 19 sunt abandonate rigorile clasice de construcţie, fragmentarea în părţi distincte, s. devenind uneori un poem instrumental (Liszt). Au scris s. Corelli, Vivaldi, Hăndel, Schumann, Chopin, Dvorak, Brahms, Debussy, Ravel, Prokofiev, G. Enescu, M. Jora, l. Ciortea, S. Toduţă ş.a. Farma de s. = structura primei părţi dintr-o sonată, simfonie, cvartet etc., constând din expoziţia, dezvoltarea şi repriza a două teme contrastante. SONATINĂ (< fr., it., germ.) s. f. Sonată de proporţii reduse. Autori de s.: Muzio Clemenţi (1752-1832), Friedrich Kuhlan (1786-1832), Ferruccio Busoni (1866-1924) ş.a. SONDA, strâmtoare între ins. Java şi Sumatera, care uneşte apele M. java cu cele ale Oc. Indian. Lungime: 170 km. Lăţime max.: 22 km; ad.: între 30 şi 1 500 m. SONDA (< fr.) vb. I tranz. 1. A efectua cercetarea unui teren, a adâncimii sau a fundului unei ape, a atmo- sferei etc. cu ajutorul unei sonde sau prin luarea sistematică de probe; a explora. 2. (MED.) A efectua un sondaj (2). 3. Fig. A încerca să afli gândurile, intenţiile, sentimentele etc. cuiva; a ispiti, a tatona. SONDAJ (< fr.) s. n. 1. Faptul de a sonda. ♦ Operaţie de cercetare a terenului, finalizată prin analiza probelor luate din gaura sau din groapa de sondă, cu scopul localizării unor substanţe utile sau al determinării proprietăţilor rocilor. ♦ Fig. Investigaţie; cercetare, studiu. S. de opinie = metodă sociologică utilizată în vederea cunoaşterii repartiţiei opiniilor publicului într-o chestiune concretă, economică, politică, cultu-ral-ştiinţifică, etică etc., la un moment dat. 2. Introducere a unei sonde (7) într-un organ cavitar (ex. stomac, vezică urinară) sau într-un canal (ex. canal cistic), cu scopul evacuării conţinutului acestuia, administrării unui medicament, hrănirii artificiale sau al efectuării examenului de laborator. SONDARE (< sonda) s. f. Acţiunea de a sonda; sondaj. + Operaţie de manevrare a unei sonde (4). ♦ Operaţia de a sonda în jurul unei nave eşuate, în vederea stabilirii zonei de contact cu fundul. SONDĂ (< fr.) s. f. 1. Gaură cilindrică săpată în scoarţa pământului prin forare, în vederea explorării stra-telor din adâncime (s. de explorare) sau a exploatării unui zăcământ de hidrocarburi fluide (s. de exploatare sau de extracţie). 2. Dispozitiv care serveşte la extragerea unei cantităţi mici dintr-un material compact (ex. din sol), granular (ex. cereale) sau pulverulent (ex. ciment), în vederea recoltării de probe sau de mostre. 3. Dispozitiv auxiliar al unui instrument de măsură la care este conectat printr-o conductă de legătură, putând fi plasat pentru efectuarea determinărilor în punctele care interesează. 4. Aparat sau instalaţie pentru măsurarea adâncimii apei sau a valorilor anumitor mărimi la diferite adâncimi (ex. compoziţia apei mării), în vederea stabilirii condiţiilor de navigaţie, a studiilor hidrografice sau a studiilor oceanografice. 5. Ansamblu de instrumente sau instalaţie lansate în atmosferă (în general cu ajutorul unui balon sau a unei rachete) pentru măsurarea anumitor caracteristici meteorologice (temp., umiditate, presiune etc.) la diferite altitudini. 6. S. spaţială (sau cosmică) = satelit artificial sau vehicul cosmic fără oameni la bord, destinat explorării directe a spaţiului cosmic sau a corpurilor cereşti; cu ajutorul aparatelor şi al instrumentelor pe care le posedă, efectuează automat anumite cercetări, transmiţând apoi pe Pământ informaţiile obţinute. 7. (MED.) Instrument în formă de tijă sau de tub subţire şi lung cu care se efectuează sondajele (2). 8. Pahar lung şi subţire, îngustat în partea de jos. SONDE (SUNDA) Arh. în V Oc. Pacific (parte componentă a Arh. Malaez), cuprinzând cea mai mare parte a Indoneziei şi o mică parte din Malaysia (statele Sabah şi Sarawak), precum şi statul independent Brunei din ins. Borneo. Este format din Sondele Mari (ins. Sumatera, Java, Borneo/Kalimantan şi Sulawesi/Celebes) şi Sondele Mici (ins. Bali, Lombok, Sumbawa, Sumba, Flores, Timor, Alor ş.a.). Sin. Arh. Indonezian. Depresiunea Sondelor v. Java (3). SONDEZĂ (< fr.) s. f. Instalaţie uşoară de foraj, utilizată pentru realizarea unor găuri de sondă cu adâncime relativ mică (rareori până la 2 000 m), necesare pentru lucrări de explorare geologică sau cu caracter minier, studii geotehnice etc. SONDOR (< fr.) s. m. Muncitor care lucrează la sondă (1). S0NDRE STR0MFJORD, fiord în V Groenlandei, în apropierea Cercului Polar de Nord; 190 km lungime; 8 km lăţime max. SONERjE (< fr.) s. f. 1. Dispozitiv de semnalizare acustică, care emite sunete intermitente prin lovirea unui mic clopot cu un ciocănel. <0- S. electrică = s. al cărei ciocănel este acţionat de un electromagnet. Inventată (1835) de germanul Christian Neeff (1782-1849). 2. Butonul cu ajutorul căruia se închide şi se întrerupe circuitul electric al unei sonerii electrice. SONET (< fr., it.) s. n. Poezie cu formă prozodică fixă (14 versuri repartizate în două catrene cu rimă îmbrăţişată şi două terţine cu rimă liberă). Primii autori de s. în sec. 13 în Italia (şcoala siciliană) şi Franţa (trubadurii provensali). Au scris s. Dante, Petrarca, Shakespeare, Bau-delaire, iar în literatura română Gh. Asachi, Eminescu, Macedonski, N. Co-dreanu, V. Eftimiu, V. Voiculescu ş.a. SONETĂ (< fr.) s. f. Utilaj de construcţie folosit pentru înfigerea în teren (prin aplicarea de lovituri repetate cu un berbec) a piloţilor, pe care îi menţine totodată în poziţia prestabilită. SONG (SUNG), dinastie de împăraţi chinezi (960-1279). împărţită în dinastia S. de Nord (960-1127), întemeiată de Taizu, la N de fluviul Yangtze, cu capitala la Pien-liang (azi Kaifeng) şi dinastia S. de Sud (1127-1279), întemeiată de Gaozong, 481 SOPORU DE CÂMPIE în urma cuceririi părţii de N de către armatele statului Jin; capitala la Lin-an (azi Hangzhou). în timpul dinastiei S. remarcabilă este activitatea lui Wang An-shih (1021-1086), ministru al împăratului Shenzong (1068-1085), care efectuează reforme cu caracter^ agrar, financiar, social şi militar. însemnată dezvoltare a literaturii şi artelor. Dinastia S. a fost înlăturată în urma invaziei mongole condusă de Kubilai, care instaurează dinastia Yuan. SONG (cuv. engl.) s. n. Cântec, melodie. SONGHAY, imperiu în V Africii întemeiat de populaţia songhay -berberi vorbitori ai unei limbi din familia nilo-sahariană în sec. 7, cu capitala la Kukya şi apoi la Gao. A cuprins vaste terit. între fl. Senegal la V, reg. muntoasă Air la E, fl. Niger la S şi centrul Saharei la N. A atins apogeul în timpul domniilor lui Sonni Aii (1464-1492) şi a lui Mohammed I Ture supranumit Askia (Uzurpatorul) (1493-1528). Cucerit în 1590-1591 de sultanul Marocului, Ahmad al-Mansur. SONGHUA JIANG [sunghua tsian] (SUNGARI), râu în NE Chinei, afl. dr. al Amurului la Tongjiang; c. 1 927 km. Supr. bazinului hidrografic: 550 mii km2. Izv. din culmea Changpai Shan şi traversează C. Manciuriană. Este navigabil în aval de Jilin. Hidrocentrală (cu un lac de acumulare de c. 150 km lungime). Trece prin Harbin. îngheaţă în perioada nov.-apr. SONGJIN v. Kimchaek. SONIC, -Ă (< fr.) adj. 1. Care ţine de sunet, privitor la sunete; care utilizează sau se bazează pe sunete; sonor. ♦ Referitor la gama de frecvenţe care cuprinde infrasunetele, sunetele şi ultrasunetele. 2. (Despre un sistem termic sau fizic, un procedeu etc.) Care foloseşte în principiu proprietăţile undelor sau ale oscilaţiilor mecanice din corpurile lichide sau solide; referitor la aceste unde şi oscilaţii. 4- Maşină s. = maşină de forţă sau maşină de lucru acţionată (motor s.) prin vibraţii sonice sau producătoare (generator s.) de vibraţii sonice. SONICITATE (< fr. {i}) s. f. Disciplină tehnică al cărei obiect de studiu îl constituie transmiterea energiei mecanice prin intermediul vibraţiilor şi al undelor elastice în masa lichidelor sau a solidelor; are aplicaţii în sondajul de mare adâncime, în construcţia sistemelor de transmisie pe avioane şi nave etc. Creatorul s. este omul de ştiinţă român (George) Gogu Constantinescu (1912). SONNI ALI (sau Aii Ber „cel Mare"), rege în statul Songhay (1464-1492) din dinastia Sonni. Bazându-se pe o armată de mercenari şi pe o numeroasă flotă de pirogi, cu care controla traficul pe fl. Niger, a efectuat numeroase campanii de cucerire, lărgind considerabil hotarele regatului său. După un îndelungat blocaj naval (c. 1467) a cucerit oraşul-port Jenne (azi Djenne), a înfrânt pe tuaregi şi a pus stăpânire pe importantul oraş malian Tombouctou (1469); în S, luptând împotriva populaţiei mossi, a supus autorităţii sale Baghana şi Walata (1483), reuşind să-şi impună supremaţia asupra terit. de pe cursul superior şi mijlociu al fl. Niger. SONNINO, Giorgio Sidney, baron (1847-1922), om politic italian. Conservator. Prim-min. (febr.-mart. 1906 şi 1909-1910), ministru de Externe (1914-1919). Partizan al intrării Italiei în Primul Război Mondial de partea Antantei. A reprezentat Italia la Conferinţa de Pace de la Paris (1919). SONOLOCAŢIE (< fr.) s. f. Operaţie de determinare a poziţiei unui obiect faţă de un anumit reper cu ajutorul undelor sonore, fără participarea activă a obiectului. SONOLUMINISCENŢĂ (< fr.) s. f. Emisie slabă de lumină care însoţeşte fenomenul de cavitaţie produs într-un lichid supus acţiunii ultrasunetelor. SONOMETRU (< fr. {i}; {s> lat. sonus „sunet" + gr. metron „măsură") s. n. 1. (FIZ.) Instrument pentru verificarea legilor de vibraţie a coardelor, pentru compararea înălţimii sunetelor sau pentru măsurarea unui interval. 2. (TELEC., FIZ.) Aparat folosit la măsurarea obiectivă a nivelurilor de intensitate acustică, a zgomotelor produse de o sursă determinată. SONOR, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care produce sunete (ex. tub s.) 2. Care are timbru plăcut, plin, armonios (ex. voce s.)- 3. Care întăreşte sunetele prin rezonanţă sau prin reverberaţie, care răsună (ex. cameră s.)- 4. (Despre filme) La care proiecţia este însoţită de vorbire şi de muzică. V. pistă sonoră. ♦ (Substantivat, n.) Desfăşurarea dialogurilor şi a muzicii unui film sonor. 5. (Despre consoane) Care se emite prin vibrarea coardelor vocale. 6. Fig. Renumit; p. ext pretenţios, emfatic. SONORA 1. Stat în NV Mexicului, cu ieşire la Oc. Pacific; 182,1 mii km2; 2,2 mii. loc. (2000) Centrul ad-tiv: Hermosillo. Zăcăminte de cupru, zinc, plumb, aur, argint. Irigaţii. Cereale, bumbac, tutun. Pescuit. 2. Deşert în America de N, întinzân-du-se în SV S.U.A. (SV Arizonei, SE Californiei) şi NV Mexicului (V statului Sonora, N Baja Californiei). Include şi deşerturile Colorado şi Yuma. Se întinde pe 310 000 km2. în unele sectoare (ex. văile Coachella şi Imperial), pe baza irigaţiilor se practică o agricultură intensivă. Staţiuni balneare renumite pentru climatul agreabil din timpul iernii (Palm Springs, Tucson, Phoenix). Rezervaţii pentru indieni (populaţii papago şi pima din grupul uto-aztec). Caracterizat prin marea diversitate de cactuşi şi specii xerofile de Yucca şi Agave. SONORITATE (< fr., lat.) s. f. însuşirea de a fi sonor. ♦ Sunet specific, nuanţă; p. ext. muzicalitate. SONORIZA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A amplifica şi a distribui semnale acustice, în vederea repartizării unui program sonor într-un spaţiu oarecare, cu ajutorul sistemelor electro-acustice. 2. Tranz. A realiza coloana sonoră a unei producţii cinematografice sau de televiziune. 3. Tranz. şi refl. (Despre consoane surde) A (se) transforma în consoană sonoră. SONSONATE, oraş în V statului El Salvador, pe Rio Grande de Sonsonate, la 60 km V de San Salvador; 58,3 mii loc. (2000). Centrul ad-tiv al departamentului. Piaţă agricolă pentru zahăr, cafea şi tutun. Catedrală în stil colonial, placată cu porţelan alb. în vecinătate, biserica San Antonio del Monte, loc de pelerinaj. Fundat în 1524. Cap. provizorie a ţării (1833-1834). SONTAG, Susan (n. 1933), literată americană. Feministă, participantă la multe dezbateri privitoare la problemele esenţiale ale umanităţii contemporane, e autoarea unor eseuri de teoria limbajului, â artei, a literaturii, care au avut un larg răsunet în cercurile intelectuale (mai ales în rândul studenţimii), nu numai din S.U.A. („Contra interpretării”, „Despre fotografie”, „Despre scriitura însăşi: â propos de Roland Barthes”). SONY, societate japoneză fondată în 1946 la Tokyo de Masaru Ibuka şi Akio Morita. Cunoscută pentru producţia de aparate de radio, televizoare, echipamente electrice şi electronice. A lansat pe piaţă radioul cu tranzistori (1949). Are filiale în întreaga lume. SOPORIFIC (< fr.; {s> lat. sopor „somn profund" + -ficus [de la facere] „care face") adj., s. n. (Medicament) care provoacă somnul (ex. barbitu-ricele, cloralhidratul etc.); somnifer. SOPORU DE CÂMPIE, sat în com. Frata, jud. Cluj, menţionat documentar în 1213. Aici au fost descoperite un cimitir daco-roman din SOPOT 482 sec. 2-3 şi o importantă aşezare daco-romană din sec. 5. SOPOT, com. în jud. Dolj, situată în NE piemontului Bălăciţei, pe râul Raznic; 1 885 loc. (2005). în satul S. se află biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1889-1890), iar în satul Başcov, o biserică cu dublu hram - Sf. Dumitru şi Sf. Nicolae (1842). SOPOT, oraş în N Poloniei, la 13 km NV de Gdansk, port la M. Baltică; 47,9 mii loc. (1995). Ind. alim. Staţiune balneară. Festival internaţional anual de muzică uşoară. Fundat în sec. 13. Oraş din 1901. SOPRAN, -Ă (< it.) s. n., s. m. şi f. 1. S. n. Vocea cea mai înaltă dintre cele cinci categorii de voci omeneşti. Se întâlneşte la femei şi la băieţii mici. 2. S. m. şi f. Femeie sau copii cu vocea în registrul cel mai acut; p. ext instrument de suflat a cărui scară corespunde acestei voci. V. şi coloratură, s. de ~. ŞOPRON [fopron], oraş în NV Ungariei, situat pe râul Ikva, în apropiere de lacul Ferto, la 3 km de graniţa cu Austria; 56 mii loc. (2003). Nod feroviar. Centru comercial şi viticol. Piaţă agricolă. Ind. textilă, chimică, de prelucr. a lemnului şi alim. (zahăr, vin, conservarea fructelor). Izvoare cu ape termale. Muzeu memorial „Franz Liszt11. Mănăstire benedictină, cu biserică în stil gotic (1280), bisericile Sf. Mihail (1484), în stil gotic, Sf. Gheorghe (sec. 15) şi dominicană (sec. 18); casa „Storno“ (sec. 15, refăcută în sec. 17). Pe locul unei vechi aşezări celtice s-a dezvoltat un centru militar roman cu numele Scarabantia lulia. în sec. 10, aici s-au aşezat ungurii, care au construit o fortificaţie. Printr-un plebiscit (1921) s-a hotărât să treacă de la Austria la Ungaria. Turism. SOR (gr. soros, „grămadă") s.m. Grup compact de sporangi aşezat pe faţa inferioară a frunzelor mature la ferigi. în funcţie de specie, pot fi liniari, rotunzi, oblongi sau eliptici, dispuşi de obicei în şiruri regulate, uneori foarte deşi, acoperind în mare parte suprafaţa frunzei. SQRÂ (lat. soror, -oris) s. f. 1. Persoană de sex feminin considerată în raport cu altă persoană născută din acelaşi tată şi aceeaşi mamă (soră bună sau adevărată) ori numai din aceeaşi mamă sau din acelaşi tată (soră vitregă). 2. (Fam. la voc.) Termen de adresare intim sau amical către o persoană de sex feminin. 3. Fig. Prietenă, tovarăşă. + Limbă soră = limbă care are aceeaşi origine cu alta. 4. Cel mai mic grad în ierarhia călugărească a mănăstirilor de femei; persoană care deţine acest grad. 5. S. de caritate = persoană care aparţine cadrelor medii sanitare. S. de mireasă = fată care însoţeşte mireasa la cununie şi care îndeplineşte anumite atribuţii la nuntă; druşcă. 6. Soră-cu-frate = plantă erbacee anuală din familia scrofula-riaceelor, înaltă de 10-50 cm, cu frunze ovate sau ovatlanceolate, cu flori bilabiate galben-aurii, în partea superioară a inflorescenţei cu bractei albastre sau violacee şi cu fructe capsule (Melampyrum nemorosum). Se mai cunosc c. 30 de specii înrudite, răspândite în zona temperată a emisferei nordice. SORB1 (lat. sorbus) s. m. 1. Arbore sau arbust din familia rozaceelor, înalt până la 12 m, cu frunze eliptice, cu flori albe în corimbe şi cu fructe globuloase, roşii sau portocalii, cultivat uneori în scopuri ornamentale (Sorbus aria). 2. Arbore înalt de 20-25 m, cu frunze lat-ovate, cu 3-5 perechi de lobi triunghiulari, flori albe, fructe mici, elipsoidale, brune (Sorbus torminaiis). Creşte în pădurile de foioase, de la câmpie până în etajul montan. Florile sunt melifere. Fructele sunt folosite în alimentaţie (gemuri, compoturi, siropuri, băuturi alcoolice, oţet). SORB2 (< sorbi) s. n. 1. Locul unde apa unui râu dispare de la suprafaţa pământului, continuându-se printr-un curs subteran; este un fenomen caracteristic regiunilor carstice. ♦ Vârtej de apă cu centrul adânc, foarte primejdios. 2. Vânt care se deplasează cu viteză, propagându-se sub formă de vârtej. 3. (TEHN.) Armătură de conductă constituită dintr-o piesă cavă de metal, de forma unui corp de revoluţie (cilindru, sferă etc.) cu mantaua perforată sau realizată dintr-o sită, care se montează la extremitatea introdusă în lichid a conductei de aspiraţie a unei pompe, pentru a se evita aspirarea unor corpuri solide străine. SORBESTREA (< it.) s. f. Plantă erbacee perenă din familia rozaceelor, înaltă de 30-90 cm, cu frunze imparipenat-compuse, lucioase, şi cu flori hermafrodite, lipsite de corolă, cu caliciul din patru sepale, de culoare roşie-închis sau brună (Sanguisorba officinalis). Se mai cunosc încă c. 30 de specii înrudite răspândite în zona temperată a emisferei nordice. Plantă medicinală, utilizată în enterocolite, boli renale şi ca antihemoragic. SORBI (în germ. şi Wenden) s.m. pl. Populaţie de origine slavă, aşezată în sec. 8-9 în E Germaniei între râurile Oder, Havel, Spree, Elba, Saale şi M-ţii Metaliferi, dar şi în zona râului Regnitz. în prezent, urmaşii acestei populaţii, în număr de c. 50 mii, trăiesc în reg. Lausitz din Saxonia, continuând cultivarea vechii limbi. SORB} (lat. sorbire) vb. IV tranz. 1. A bea un lichid trăgând puţin câte puţin cu buzele strânse. ♦ A bea cu lăcomie şi cu repeziciune dintr-o singură înghiţitură. *0- A sorbi cuvintele (sau vorbele, scrisul etc.) cuiva = a asculta sau a citi cu mare interes, cu mare atenţie etc., pe cineva. 2. A absorbi, a înghiţi. ♦ Fig. A preocupa, a captiva. 3. A trage în piept cu nesaţ, a inspira adânc ceva. SORBITĂ (< fr.) s. f. (METAL.) Con-stituent structural cu aspect granular fin al oţelurilor supuse tratamentului termic de călire şi de revenire. SORBITOL s.n. Hexaalcool preparat din glucoză, cu acţiune colagogă şi purgativă; se utilizează de asemenea la prepararea acidului ascorbic şi a zaharinei pentru diabetici. SORBITURĂ (< sorbi) s. f. Faptul de a sorbi. ♦ Cantitate de lichid care se poate sorbi dintr-o dată; înghiţitură, duşcă. SORBONA (SORBONNE), veche şcoală din Paris (iniţial colegiu pentru pregătirea clerului înalt şi cămin pentru studenţi şi profesori). întemeiată, în Cartierul latin, în 1253-1257, de teologul francez Robert de Sorbon (1201-1274), capelan şi duhovnic al regelui Ludovic IX; între 1554 şi 1792, Facultatea de Teologie a Univ. din Paris, în care a fost inclusă în 1808. începând din sec. 17, este a doua denumire atribuită Univ. din Paris. Sorbona 483 Mihail Sorbul SORBOZĂ (< fr. {i}; {s} n. pr. Sorbtf s. f. Monozaharid cu structura similară fructozei, folosit în ind. farmaceutică la sinteza acidului ascorbic (vitamina C). SORBŢIE (< fr. {i}) s. f. Denumire generică pentru fenomenele de absorbţie, adsorbţie şi chemosorbţie. SORBUL, Mihail (pseudonimul lui Mihail Smolsky) (1885-1966, n. Botoşani), scriitor român. Drame de inspiraţie istorică (,,Letopiseţi“); comedii tragice, explorând zone obscure ale sufletului uman („Patima roşie", „Dezertorul"); romane, dramatizări. SORBY, Henry Clrfton (1826-1908), naturalist britanic. A pus bazele ter-mometriei geologice; utilizând printre primii microscopul pentru studierea (începând din 1849) mineralelor şi rocilor considerat părintele petrografiei şi metalografiei microscopice. SQRCOVĂ (< sorcovi) s. f. Beţişor sau rămurică împodobită cu flori de hârtie colorată, cu care umblă copiii pe la casele oamenilor în dimineaţa Anului Nou, pentru a le face urări de sănătate şi de viaţă bună. ♦ Colind spus de copiii care umblă cu sorcova. SORCOVĂŢ (< ucr.) s. m. Sfanţ. SORCOVj (bg.) vb. IV tranz. A umbla sau a ura cu sorcova. SORDI, Alberto (1919-2003), actor şi regizor italian de teatru şi film. Succesul obţinut în anii ’40 ai sec. 20 în teatrul de revistă şi la radio, precum şi întâlnirea, la începutul anilor ’50, cu F. Fellini („Şeicul alb", „I Vitelloni") lansează îndelungata sa carieră cinematografică (c. 150 de filme). Creează personajul italianului mediu, fanfaron, şmecher, băiat de viaţă, când simpatic, când agasant, uneori patetic, alteori ridicol („Marele război“, „Un italian în America", „Cea mai frumoasă seară din viaţa mea", „Un burghez mic mititel", „Bolnavul închipuit"). SORDID, -Ă (< fr., lat.) adj. (Livr.) Extrem de murdar; dezgustător. ♦ (Despre oameni) Zgârcit, meschin. Alberto Sordi SOREAN (< ucr.) s. m. (IHT.) Obleţ. SOREL, Georges (1847-1922), filozof şi teoretician social francez. Adept al sindicalismului revoluţionar şi adversar al liberalismului democratic, S. a formulat doctrina acţiunii directe cu accent pe rolul creator al violenţei în istorie şi pe „mitul social" ca mijloc iraţional pentru acţiunea colectivă, ideile sale fiind preferate de regimurile fasciste violente („Reflecţii asupra violenţei", „Iluziile progresului"). S0RENSEN [sorensen], Soren Peter Lauritz (1868-1939), biochimist danez. Cercetări originale în studiul pH-ului (noţiune pe care a introdus-o în 1909). Studii în domeniul amino-acizilor şi enzimelor; a studiat, în principal, proprietăţile fizice ale proteinelor şi a fundamentat metode de analiză pentru determinarea lor. SORESCU, Marin (1936-1996, n. Bulzeşti, jud. Dolj), poet şi dramaturg român. Acad. (1992), Ministru al Culturii (1993-1995). Redactor-şef al revistei „Ramuri" din Craiova (1978-1990). Lirică parodică („Singur printre poeţi") şi demitizantă, cultivând ironia ca mijloc de interpretare lucidă, deopotrivă ludică şi gravă, a universului („Poeme", „Descântoteca"), o amplă suită, realizând, cu mijloace epice şi descriptive, un tablou original al satului natal („La Lilieci"). Teatru parabolic („lona", „Paracliserul", „Matca", „Răceala"). Eseuri („Insomnii", „Teoria sferelor de influenţă"). Proză („Trei dinţi din faţă", „Viziunea vizuinii"). Critică literară („Uşor cu pianul pe scări"). Premiul Herder (1991). SORETE s. m. (IHT.) Biban-soare. SORG (< fr., it.) s. n. Plantă furajeră anuală din familia gramineelor, robustă, rezistentă la secetă, cu tulpini de înălţimi variabile (0,5 m-4 m), cu frunze liniare mari şi cu inflorescenţă în formă de panicul răsfirat sau compact, pe care se formează cariopse comprimate (mici boabe) albe, roşcate sau brune (Sorghum vulgare). Cultivată încă din Antic. în India şi Marin Sorescu Africa Ecuatorială. Este unul dintre alimentele de bază ale negrilor din Africa, în India şi al unei însemnate părţi din populaţia Chinei, a Orientului Apropiat şi a Egiptului. La noi este cultivat îndeosebi în scopuri furajere; la una dintre varietăţi paniculul este folosit ca materie primă pentru mături. în lume se mai cunosc încă c. 50 de specii, anuale sau perene, din genul Sorghum. SORGE [zorge], Richard (1895-1944), agent secret (1929-1944) al U.R.S.S. A activat în Germania, China şi, îndeosebi, în Japonia, unde a fost corespondent de presă (din 1933). Deconspirat şi arestat (1941), a fost executat la Tokyo. Erou al Uniunii Sovietice (1964). SORGINTE (< it.) s.f. (Livr.) Izvor, sursă (de informaţii); origine (1). SORIA, oraş în N Spaniei (Castilia-Leon), pe râul Duero, la 120 km SE de Burgos. 35,1 mii loc. (2001). Centru agricol şi comercial. Industria cimentului şi lemnului. Muzeul Numanciei. Biserica Santo Domingo (sec. 13), cu o faţadă decorată cu 250 statuete ale unor personaje din „Noul" şi „Vechiul Testament", biserica San Juan de Rabanere, con-ventul San Juan de Duero (sec 12), palatul conţilor Gomara (sec. 14). Recucerit de spanioli în timpul Re-conquistei (1122) şi cedat Castiliei. SORIT (< fr., lat.; {s} gr. soreites < soros „grămadă") s. n. (LOG.) Polisilogism contractat prin excluderea concluziilor intermediare care, în polisilogismele iniţiale dezvoltate, îndeplineau rolul uneia dintre premise. Este de două feluri: aristotelic (regresiv) şi goclenian (progresiv). SORM, Frantisek (1913-1980), biochimist ceh. Prof. univ. la Praga. Preşedinte al Acad. Cehoslovace de Ştiinţe (1962-1969). Studii privind sinteza alcaloizilor azulene, a unor componenţi ai acizilor nucleici şi analogi citostatici; a descoperit noi terpenoide. M. de onoare al Acad. Române (1965). SORMAIT 484 SORMAIT s. n. Aliaj dur pe bază de fier-crom şi elemente de adaos (carbon, nichel, siliciu, mangan), utilizat la acoperirea prin sudare a pieselor care lucrează la frecare şi la presiune (unelte, matriţe etc.). SOROC (< sl.) s. n. 1. Termen fixat dinainte la care urmează să se întâmple sau să se efectueze ceva; interval de timp la sfârşitul căruia se efectuează un lucru. Expr. A i se împlini (cuiva sau ia ceva) sorocul = a înceta să mai existe; (despre oameni) a muri. ♦ Răstimp. ♦ (Pop.) Menstruaţie. 2. Dată fixată de Biserica creştină pentru pomenirea morţilor; slujba religioasă făcută cu această ocazie; parastas. 3. Regulă, rost, socoteală, rânduială. ♦ (Reg.) Ursită, soartă. SOROCA, oraş în NE Republicii Moldova, pe dr. Nistrului; 38,9 mii loc. (2003). Centrul unei zone agricole (tutun, porumb, viţă de vie, fructe). Aeroport. Menţionat documentar din 1499. Aici a existat o cetate de hotar construită din lemn şi pământ în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, peste care s-a durat, în piatră, în 1543-1546, o nouă cetate de către domnul Petru Rareş, cu meşteri aduşi din Bistriţa transilvăneană. Cu o incintă de plan circular, cu cinci turnuri, a avut un important rol militar în sec. 16-17, după care a decăzut. A fost declarată monument medieval de arhitectură militară din Republica Moldova. A aparţinut Rusiei (1812-1918), României (1918-1940), R.S.S. Moldoveneşti din cadrul U.R.S.S. (1940-1941), din nou României (1941-1944), U.R.S.S. (1944-1991) şi Republicii Moldova (din 1991). SOROCABA, oraş în SE Braziliei (Săo Paulo), la 130 km V de Sâo Paulo; 521,5 mii loc. (2003). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. textilă, chimică (îngrăşăminte), încălţămintei, de prelucr. a lemnului, mat. de constr. (ciment) şi alim. Metalurgia fierului şi aluminiului. Centrul unei reg. de cul- tură a bumbacului. Oraş din 1661, centrul ad-tiv (1842) al unei municipalităţi. SOROC! (< soroc) vb. IV tranz. (Pop.) 1. A fixa termenul în care urmează să se săvârşească un lucru. ♦ A decide. 2. A ursi; a predestina. SOROKIN, Pltlrlm Alexandrovitch (1889-1968), sociolog american de origine rusă. Expulzat din Rusia (1922). Naturalizat în S.U.A. (1930). Unul dintre fondatorii teoriei stratificării şi mobilităţii sociale. A formulat o teorie sociologică generală bazată pe ideea că societatea, „realitatea socioculturală" ar reprezenta o totalitate reductibilă la fapte anorganice, organice sau psihologice, al cărei studiu este abordat structural şi dinamic („Sociologie şi revoluţie", „Rusia şi Statele Unite", „Dinamica socială şi culturală", „Societate, cultură şi personalitate", „Teoriile sociologice de azi"). M. de onoare al Acad. Române (1938). SOROS, George (n. 1930), miliardar şi filantrop american, originar din Ungaria, pe care a părăsit-o în 1944. Stabilit la Londra (din 1947), unde şi-a făcut studiile, în 1956 a trecut în S.U.A., iniţial activând ca analist în problemele securităţii europene. Este /unul dintre cei mai de succes j financiari ai timpurilor contemporane, dobândind o avere considerabilă; din 1981 a fondat şi subvenţionat numeroase proiecte, între care crearea de „societăţi deschise" în statele din centrul şi E Europei, precum şi în cele din fosta U.R.S.S. în 1991 a fondat Universitatea Central Europeană, cu sediul la Budapesta (şi parţial la Praga). SORSA, (Taisto) Kalevi (n. 1930), om politic finlandez. Social-democrat. Prim-min. (1972-1975, 1977-1979 si 1982-1987). SORT (< fr.) s. n. Submulţime a unei mulţimi de obiecte, caracterizată prin anumite însuşiri ale elementelor ei; fel, gen, categorie, specie, calitate (de mărfuri, de produse). SORTA (< sort sau < germ. sortieren) vb. I tranz. 1. A selecta, a alege, a grupa produse industriale sau agricole după calităţile lor, după dimensiuni etc. 2. A separa (după dimensiuni, formă, compoziţie etc.) dintr-un material bucăţile care nu pot fi utilizate în operaţiile ulterioare de prelucrare, fie din cauza dimensiunilor neadecvate, fie din cauză că ele constituie impurităţi dăunătoare. SORTATOR, -OARE (< sorta) s. m. şi f., s. n. 1. S. m. şi f. Persoană care efectuează operaţia de sortare. 2. S. n. Maşină de sortat. ♦ Utilaj pentru sortarea semifabricatelor fibroase sau a pastei de hârtie care separă aglomerările de fibre, fibrele grosolane etc. SORT! (< soartă) vb. IV tranz. A predestina, a meni, a ursi. SORTIMENT (< germ.) s. n. Totalitatea produselor aparţinând aceluiaşi sort (care sunt de acelaşi fel, gen, de aceeaşi categorie etc.). SORŢ (< sorţi, pl. lui soartă) s. m. (De obicei la pl.) Modalitate de alegere, de desemnare, de repartizare prin aruncarea zarurilor, prin tragerea unor bilete etc., în care întâmplarea decide în condiţii de şanse egale pentru toţi participanţii; zar sau bilet folosit la această operaţie. Expr. (A trage) la sorţi = a hotărî prin procedeul descris mai sus o împărţeală, un câştig etc. Sorţi de izbândă = posibilităţi de reuşită, şansă, noroc. SORU, Eugenia D. (1902-1998, n. Piatra Neamţ), biochimistă română. M. coresp. al Acad. (1955). Cercetări în biochimia proteinelor („Biochimie medicală"), hidraţilor de carbon etc. A elaborat noi metode pentru obţinerea unor enzime. A pus în evidenţă dereglări metabolice importante. SOS (< fr.) s. n. Preparat culinar lichid sau vâscos (condimentat) cu care se pregătesc sau care însoţeşte unele mâncăruri. S.O.S. (< fr., engl; siglă de la engl. Save Our Souls „salvaţi sufletele noastre"), apel internaţional ra-diotelegrafic, folosit de navele aflate în pericol pentru a cere ajutor; p. ext. orice semnal sau apel prin care se cere ajutor în caz de pericol. Semnalul a fost adoptat (1906) la Conferinţa Radiotelegrafică desfăşurată la Berlin. SOS! (< ngr.) vb. IV intranz. A ajunge la locul de destinaţie. ♦ (Despre intervale, anotimpuri etc.) A începe să se desfăşoare, a se succeda. Expr. A-i sosi (cuiva) ceasul (sau veleatul) = a fi aproape de moarte. SOSIE (< fr.; de la n. pr. Sosie, personaj din piesele lui Plaut şi 485 SOUND, THE Moliere) s. f. Persoană care seamănă perfect cu alta, încât nu pot fi deosebite. SOSIERĂ (< fr.) s. f. Vas în care se pune sosul pentru a fi servit la masă. SOSIGENE (sec. 1 Î.Hr.), astronom şi matematician grec din Alexandria. Creatorul noului calendar iulian, introdus de Cezar la 1 ian. 45 î.Hr., care numără 365 de zile, cu un an bisect la fiecare patru ani, în locul vechiului calendar roman de 355 de zile. Acest calendar a rămas în vigoare până în 1582, când papa Grigore XIII a impus calendarul gregorian folosit în prezent. SOSJRE (< sosi) s. f. Acţiunea de a sosi. + (SPORT) Linie trasată pe sol sau marcată printr-un fir suspendat între doi stâlpi, care delimitează terminarea unei curse. SOSMA s. f. Copcă mare în prelungirea unui şir de copci mai mici, servind pentru întinderea năvodului sub gheaţă. SOSNOWIEC [sosnoviets], oraş în 5 Poloniei, în Silezia, situat pe râul Czarna Przemsza (afl. al Vistulei), la 6 km ENE de Katowice şi 260 km SV de Varşovia; 232,6 mii loc. (2002). Nod feroviar. Expl. de cărbune şi de min. de fier. Termocentrală. Ind. siderurgică (oţel), a constr. de utila] minier şi chimic, textilă, chimică, a sticlăriei şi alim. Muzeul mineritului (peste 5 000 de exponate). Castel (sec. 17). Mistuit în mare parte de incendiul din 1830 şi refăcut ulterior. Oraş din 1902. SOSTENUTO (cuv. it. „susţinând") adv. (MUZ.) Indicaţie de execuţie riguroasă a ritmului, de obicei lent. SOTATSU (Tawaraya Sotatsu) (?—c. 1643), pictor japonez. întemeietor al stilului Rimpa. Picturile sale se inspiră din subiecte ale unor scrieri literare, pe care le tratează într-o manieră originală, mai ales în privinţa coloritului (auriu şi argintiu) care prevesteşte marea şcoală a lui Ogata Korin. SOTERIOLOGjE (< germ.; {s} gr. soter „salvator" + logos „studiu1*) s. f. Capitol al dogmaticii creştine privitor la învăţătura despre mântuire a lui lisus Hristos; doctrină a mântuirii prin jertfe benevole. SOTHEBY'S, casă pentru vânzarea prin licitaţie a obiectelor de artă, colecţiilor de carte rară ş.a. fondată, în 1744, la Londra de Samuel Baker. îşi trage numele de la John Sotheby, nepotul fondatorului; cel mai de seamă reprezentant al familiei S. a fost anticarul S.L. Sotheby (1805- 1861), expert principal în incunabiie şi manuscrise. După Primul Război Mondial s-a specializat pe pictura sec. 19-20, îndeosebi pe impresio-nişti. După al Doilea Mondial s-a stabilit la New York City, iar din 1983 a trecut în proprietatea americanului A. Alfred Taubman. Are o reţea de sucursale în întreaga lume. SOTIRIOU, Georgios A. (1880-1965), arheolog şi istoric grec. Prof. univ. la Atena. Director (din 1923) al Muzeului Bizantin din Atena, pe care l-a organizat. Săpături la bazilica Sf. Dumitru din Salonic, la Efes şi la Teba. Lucrări: „Monumente bizantine din Cipru“, „Arheologia creştină şi bizantină11. M. coresp. al Acad. Române (1930). SOTNIC (< rus.) s. m. Comandantul unei sotnii de cazaci. SOTNIE (< rus.) s. f. Unitate de cavalerie căzăcească, compusă din o sută de oameni. SOTO, Hernando de - (c. 1500-1542), explorator şi conchistador spaniol. A participat la expediţiile lui Pedro Arias Davfla (1516-1520) în America Centrală şi Fr. Pizarro (1531-1536) în Peru. A condus (1539-1542) o expediţie în America de Nord unde a explorat terit. actualelor state Florida, Alabama, Tennessee, Mississippi, Arkansas, Oklahoma şi Louisiana, descoperind (21 mai 1540) fl. Mississippi, pe care l-a şi traversat. SOTO, Jesus Rafael (n. 1923), pictor venezuelan. Director (1947-1950) al Şcolii de Arte Frumoase din Maracaibo. Stabilit (1950) la Paris, a devenit unul dintre pionierii artei cinetice. Lucrările sale erau trăsături de linii paralele şi scheme geometrice pe folii de plexiglas montate peste suprafeţe pictate cu şablonul. In ciclul „Structuri vibrante11 a încorporat pentru prima dată mişcarea. Reputaţie internaţională (lucrări instalate în spaţii publice; lucrări murale la sediul U.N.E.S.C.O. din Paris, tavanul Teatrului Teresa Carreno din Caracas). A înfiinţat (1973) un muzeu de artă modernă la Caracas. SOTO, Marco Aurelio (1846-1908), om politic hondurian. Ca preşedinte al Hondurasului (1876-1883) a promulgat o constituţie (1880) şi a modernizat administraţia tării. SOTTO-VOCE (loc. it.) adv. (MUZ.; ca indicaţie de execuţie) Discret, în surdină. SOŢ (lat. socius) s. m. 1. Bărbat căsătorit în raport cu soţia lui. ♦ (La pl.) Bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie. 2. (Pop.) Tovarăş, însoţitor; asociat, aliat. 3. Obiect care împreună cu altul (de acelaşi fel) alcătuieşte o pereche. -0- Loc. Cu (sau fără) soţ = cu (sau fără) pereche; par (sau impar). SOŢjE (< soţ) s. f. Femeie măritată în raport cu soţul ei; nevastă, soaţă. SOUFFLOT [suflo], Germain (1713-1780), arhitect francez. Lucrări monumentale, în spiritul neoclasicismului, la Lyon (Hotel Dieu), la Paris, unde a construit biserica Sainte-Genevieve, actualmente Panteonul, şi la Rennes (Catedrala). A condus lucrări de reamenajare urbanistică a Parisului. SOUFRIERE, La ~ , vulcan activ în ins. Saint Vincent (Antilele Mici), în statul Saint Vincent şi Grenadines. Alt.: 1 234 m. Erupţii violente în 1821, 1902 (a devastat 1/2 din supr. ins. şi au murit peste 2 000 de persoane), 1971 şi 1979 (a fost evacuată 2/3 din populaţia ins.; a distrus 1/3 din plantaţiile de bananieri). SâUL V. Seul. SOUL (cuv. american) adj. Gen muzical provenind din gospel, blues şi R&B. Popular în anii ’60-’70 ai sec. 20 în mediile afro-americane. Reprezentat de Ray Charles, James Brown, The Temptations, Aretha Franklin, Marvin Gaye. Evoluează în fuziune cu alte orientări, cunoscând transformări esenţiale în orchestraţie şi ritmică. SOULAGES [sula.j], Pierre (n. 1919), pictor francez. A debutat cu peisaje tragice, de factură expresionistă dar, după 1946, s-a îndreptat către pictura abstractă, viguroasă, bazată pe un joc al liniilor de un negru intens, care se întâlnesc în unghiuri drepte, menite să elimine orice fel de aluzie anecdotică. SOULOUQUE [suluk], Faustin (1782- 1867), general şi om politic haitian. Sclav, a devenit în urma unei revolte populare conducător al unei facţiuni politice. Ales preşedinte al ţării (1847), s-a proclamat împărat sub numele de Faustin I (1849-1859). Politică despotică; înlăturat în urma unei lovituri de stat. SOULT [suit], Nicolas, duce de Dalmaţia (1769-1851), mareşal francez. A participat la Războaiele napoleoniene, distingându-se în bătăliile de la Austerlitz (1805), Jena (1806) si în campania din Spania (1808-1814). Prim-min.: 1832-1834, 1839-1840, 1840-1847. în timpul mandatului său a fost cucerită Algeria. SOUND, THE ~ v. 0resund. SOUNION 486 SOUNION (SOONIO), promontoriu în Grecia, în SE Aticii. Domină intrarea în G. Saronic şi în canalul eu-bean. Ruinele templului lui Poseidon (440 î.Hr.). SOUPAULT [supo], Phillppe (1897-1990), scriitor francez. Participant la mişcarea dada, fondează (1920) cu A. Breton şi L. Aragon revista „Litte-rature“, unde va publica, în colab. cu Breton, „Câmpurile magnetice", o suită de texte compuse prin aplicarea tehnicii „dicteului automat11. Pleacă în lungi călătorii; se dedică eseului („William Blake“, „Charlot") şi romanului de analiză socială („Apostolul cel bun11, „Ultimele nopţi la Paris11, „Marele om“). Versuri, memorii. SOUPHANOUVONG (1909-1995), prinţ şi om politic laoţian, lider al mişcării revoluţionare Pathet Lao. Preşedinte al Republicii Democrate Populare Laos şi al Adunării Populare Supreme (1975-1986). Preşedinte al C.C. al partidului Frontul Construcţiei Naţionale din Laos (din 1979; în 1956-1979, al Frontului Patriotic Laoţian). SOURES v. Tyr. SOURIAU [surio], Etienne (1892-1979), filozof francez. Director al reputatei „Revue d’esthetique”, a fost unul dintre creatorii filmologiei. Potrivit teoriei sale, fiecare operă de artă e un obiect singular, cu propriile dimensiuni spaţiale, temporale şi spirituale şi nu are alt scop decât propria existenţă („Gândire vie şi perfecţiune formală”, „Viitorul esteticii”, „Corespondenţa artelor”; acest ultim volum îl acreditează ca pe unul dintre întemeietorii iconologiei). SOUSA [su:ze], John Philip (1854- 1932), compozitor american. Autor a numeroase marşuri de mare succes („Semper Fidelis", „Liberty Bell11, „Stars and Stripes Forever11). SOUSA [soze], Luis de (Manuel de Sousa Coutinho) (1555-1632), călugăr dominican portughez. Autor al unor monografii („Historia de Săo Domingos11, „Viaţa arhiepiscopului Frei Bartolomeu dos Mârtires11). SOUSA [soze], Martim Afonso de (c. 1500-1564), amiral portughez. Comandant al primei expediţii de colonizare a Braziliei (1530-1533), a fundat primul comptoar (factorie) portughez la Sâo Vicente (1532). Guvernator- general (1542-1545) al Indiei portugheze, cu sediul la Goa, suprema autoritate lusitană în Orient. SOUSSE [sus] (în arabă SDsah), oraş în NE Tunisiei, pe ţărmul S al G. Hammamet al M. Mediterane, la 110 km SE de Tunis; 125 mii loc. (1994). Centrul ad-tiv al guvernora-tului omonim. Port comercial. Montaj de automobile. Ind. chimică (îngrăşăminte), textilă, alim. Pescuit. Staţiune balneară. Export de fosfaţi, peşte, ulei de măsline ş.a. Turism (muzeu cu colecţii de mozaicuri romane şi mărturii creştine). Vestigii feniciene, punice şi romane; ruine ale unor fortificaţii bizantine; catacombe creştine (sec. 4). Fortăreaţă (ribăi) (sec. 9) cu 7 bastioane. Marea Moschee (sec. 9). Partea veche a oraşului (Medina) a fost inclusă (din 1988) în Patrimoniul cultural universal. Fondat de fenicieni; importantă aşezare în timpul cartaginezilor şi romanilor (Hadrumetum); unul dintre importantele centre ale culturii islamice în sec. 9-11. Port activ în perioada protectoratului francez (1881-1955). SOUTHAMPTON [sau0aempt8n] 1. Oraş în Marea Britanie, în S Angliei (Hampshire), în estuarul fl. Test, la 121 km VSV de Londra; 221 mii loc. (2002). Port comercial şi de pasageri pentru cursele transatlantice. Aeroport. Rafinărie de petrol. Constr. navale, aeronautice, de automobile, de material rulant feroviar şi rutier, de aparate şi echipamente electrice. Ind. metalurgică; chimică, a încălţămintei, de prelucr. a tutunului şi alim. Centru financiar-bancar şi comercial. Universitate (1862). Galerie de artă. Vestigii ale unor ziduri normande. Biserica Sf. Mihail (sec. 11). Palat (sec. 12). Fondat de romani cu numele Clausentum (43 î.Hr.), pe ruinele căruia saxonii au întemeiat, în sec. 5, aşezarea numită Suthamtone; oraş (din 1086), a devenit o importantă bază navală în Ev. Med. 2. Ins. canadiană în N ţării, în prov. Nunavut, în NNV G. Hudson, separată de continent de Roes Welcome Sound; 41,2 mii km2; 340 km lungime şi 32-355 km lăţime. Relief de platou înalt în N, cu roci precam-briene, cu alt. de 600 m. Vegetaţie de tundră. Climat arctic. Loc de cuibărit pentru păsări. Locuită de eschimoşi. Descoperită în 1613 de Thomas Button. SOUTH BEND [sau6 bend], oraş în S.U.A. (Indiana), la 50 km SE de lacul Michigan; 107,7 mii loc. (2000). Nod feroviar. Aeroport. Constr. de automobile, avioane, rachete, ma-şini-unelte, maşini de cusut Singer, aparatură medicală, aparataj electrotehnic, maşini agricole. Siderurgie. Ind. de prelucr. a lemnului, chimică, hârtiei şi alim. Universitate (1842). Galerie de artă. Vizitat de exploratorul francez Robert Cavalier de La Salle (1679). Oraş din 1865. SOUTH CAROLINA v. Carolina de Sud. SOUTH DAKOTA v. Dakota de Sud. SOUTHDOWN [sauSdaun] (cuv. engl.) subst. Rasă de oi originară din Anglia, crescută pentru carne (c. 60% randament la tăiere) şi lână (3-4 kg anual). Mieii ajung la patru luni la 25-38 kg greutate. SOUTH EAST [sau0 i:st], cap în S ins. Tasmania, la 43°38’ lat. S şi 146°48’ long. E; cel mai sudic punct al continentului australian. SOUTHEND-ON-SEA [seueend on si:], oraş în SE Marii Britanii, în S Angliei (Essex), la 58 km E de Londra, port în estuarul Tamisei; 159 mii loc. (2002). Aeroport. Constr. de maşini agricole, aparataj electrotehnic şi de aparatură ştiinţifică. Ind. chi-mico-farmaceutică, de prelucr. a lemnului (mobilă), a sticlăriei şi alim. Staţiune balneară. SOUTH GEORGIA v. Georgia de Sud. SOUTH ISLAND v. Insula de Sud. SOUTH ORKNEY v. Orkney de Sud. SOUTH SANDWICH v. Sandwich de Sud. SOUTH SHETLAND ISLANDS v. Shetland de Sud. SOUTH SHIELDS [sau0 Jj:ldz], oraş în Marea Britanie, în N Angliei (Tyne and Wear), port la Marea Nordului, la vărsarea fl. Tyne, la 16 km E de Newcastle upon Tyne; 87,2 mii loc. (1991). Metalurgie. Constr. navale; ind. chimică şi sticlei. Export de cărbune. Staţiune balneară. Menţionat în sec. 13. SOUTINE [sutin], ChaTm (1893- 1943), pictor francez de origine lituaniană. Violent expresionist, utilizează modalităţi cromatice strălucitoare, tuşă nervoasă. Naturi statice („Boul spintecat11), portrete („Femeia în roşu11), peisaje. SOUVANNA PHOUMA [suvana fuma] (1901-1984), prinţ şi om politic laoţian. Prim-min. al regatului Laos (1951-1954, 1956-1958, aug.-nov. 1960 şi 1962-1975). SOVA, Antonm (1864-1928), poet ceh. Lirică impresionistă şi simbolistă pe teme sociale, patriotice, morale, erotice („Aventura curajului11, „Lirica iubirii şi a vieţii", „Primăvara poetului", „Iubire aspră11). Maestru al baladei epice („Cartea baladelor11); povestiri şi romane pe teme psihologice („Flirt, iubire, trădare", „Romanul lui Ivo"). SOVATA, oraş în jud. Mureş, situat în depr. Praid-Sovata, la 487 SOYINKA poalele dealurilor Cireşelu (la N), Stejaru (la E), Becheci sau Bicheş (la NV) şi ale masivului Gurghiu (la NE), pe cursul superior al râului Târnava Mică, în zona de confl. cu râul Sovata; 10 248 loc. (2005). Staţie de c.f. (inaugurată în 1899). Nod rutier. Expl. de balast. Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea); produse alim. Staţiune balneoclimaterică de interes general, cu funcţionare permanentă (din 1850), cu climat se-dativ şi cu lacuri (Ursu, Aluniş, Verde, Negru, Roşu, Mierlei, Şerpilor ş.a.) cu ape clorurate, de mare concentraţie (30-50 g/l), care prezintă fenomene de heliotermie. Cel mai mare şi mai semnificativ lac heliotermie este Ursu (46 mii m2; ad. max.: 18,4 m), a cărui temp. variază (pe timpul verii) între 19-20°C la supr. apei, 30-40°C la c. 1 m adâncime şi 40-60° la 1,5 m adâncime. Aceste temp. diferenţiate ale apei lacului Ursu în perioada estivală se datorează înmagazinării căldurii Soarelui de către apa sărată — căldură protejată de stratul de apă dulce de la suprafaţă, provenit din aportul pâraielor, care nu se amestecă cu apa sărată aflată la adâncime, servind ca izolant termic. Profilul principal al staţiunii S. îl reprezintă tratarea bolilor ginecologice, reumatismale, posttrau-matice, neurologice periferice, endocrine, cardiovasculare ş.a. în timpul stăpânirii romane în Dacia, în această zonă se exploata sarea. Aşezarea apare menţionată documentar, ca sat, în 1597, în legătură cu puterea tămăduitoare a apelor de aici, dar se pare că ea exista anterior acestei date. în 1884, S. a fost trecută în categoria staţiunilor balneare, iar în 1952 declarată oraş. în prezent are în subordine ad-tivă localităţile componente Căpeţi, llieşi şi Săcădat şi satul Sărăţeni. Monumente: biserica reformată (sec. 16, reconstruită în 1766, cu zid de incintă), în satul Sărăţeni. Rezervaţie forestieră (pădure de stejari seculari). SOVÂRV (SOVÂRF) (< ser.) s. m. Plantă erbacee perenă aromatică, meliferă, din familia labiatelor, înaltă de 30-50 cm, cu tulpina păroasă şi cu flori roşii-purpurii, rar albe (Origa-num vulgare). Florile şi frunzele au proprietăţi diuretice şi sudorifice. SOVÂRVARIŢĂ (< sovârv) s. f. 1. Plantă erbacee perenă din familia hi-pericacee înaltă de 20-30 cm, cu frunze lat-eliptice sau alungit-ovale, cu puncte transparente şi cu flori galbene-palide în corimb sau panicul dens (Hypericum acutum). 2. Plantă erbacee bienală din familia compozitelor, înaltă de 20-60 cm, cu flori galben-aurii în capitule mari (Inula britannica)', este folosită în medicina populară. SOVEJA 1. Depresiune tecto-no-erozivă, relativ izolată, situată în Subcarpaţii Vrancei, pe valea superioară a râului Şuşiţa, străjuită de m-ţii Zboina Neagră (la V), dealul Ouşoru (la N şi NE) şi dealul Răchitaşu Mare (la S). Relief colinar, cu alt. de 500-600 m, cu păşuni naturale, fâ-neţe şi păduri de fag. Importantă zonă etnofolclorică şi turistică. 2. Com. în jud. Vrancea, situată în depresiunea omonimă, la confl. râului Soveja cu Şuşiţa; 2 724 loc. (2005). Reşed. com. S. este satul Dragosloveni. Expl. forestiere şi de cjips. Muzeu de istorie şi etnografie. In com. S. are loc anual o tabără estivală de sculptură, în aer liber, pentru studenţi. Com. S. a luat fiinţă în sec. 17 prin stabilirea aici a oierilor veniţi din satele argeşene Rucăr şi Dragoslavele. Are statut de staţiune climaterică şi de odihnă, cu climat sedativ şi cu numeroase izvoare minerale sulfuroase, clorurate, sodice, profilată pe tratarea nevrozelor, a stărilor de debilitate, de surmenaj fizic şi intelectual. Complex sanatorial. Monumente: în satul Dragosloveni se află biserica Naşterea Maicii Domnului a fostei mănăstiri Soveja, ctitorie din anii 1640-1645 a domnului Matei Basarab. Mausoleul eroilor, construit în 1929 în memoria ostaşilor români căzuţi la datorie în Primul Război Mondial. Parc naţional (20 ha), creat în 1891. SOVIET (< rus.) s. n. (La pl.) Organe ale puterii de stat centrale şi locale în U.R.S.S., formate din deputaţi aleşi. Primele s. au apărut în Rusia în timpul Revoluţiei din 1905. După Revoluţia din 1917 au stat la baza noului stat. După disoluţia U.R.S.S., B. Elţin a folosit forţa pentru a dizolva ultimele s. (oct. 1993.). ^ S. suprem = organ suprem al puterii de stat (unicameral) în fostele republici unionale şi autonome din U.R.S.S. SOVIETIC, -Ă (< soviet) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţinea Uniunii Sovietice sau populaţiei ei, privitor la Uniunea Sovietică sau la populaţia ei. ♦ Care ţinea de soviete, privitor la soviete, propriu sovietelor. 2. S. m. şi f. Cetăţean al fostei Uniuni Sovietice. SOVPREN (< rus.) (CHIM.) s. n. Neopren. SOWETO (abreviere provenită de la SOuth-WEst TOwnship), complex urban în NE Republicii Africa de Sud (suburbie în extremitatea de S a oraşului Johannesburg), creat de autorităţile guvernamentale în 1948, exclusiv pentru o colectivitate de negri care să lucreze în folosul populaţiei albe; 1,09 mii. loc. (1996 - cea mai mare aglomeraţie urbană de acest fel din ţară). în iun. 1976, în acest oraş a avut loc o rebeliune a negrilor care au protestat împotriva politicii de apartheid a guvernului, totodată solicitând introducerea limbii afrikaans în şcoli, asistenţă medicală ş.a. în timpul tulburărilor rasiale de atunci au murit 176 de negri într-o săptămână, în 1978 a fost ales primul Consiliu municipal al negrilor pentru administraţia oraşului S., pentru rezolvarea problemelor de transport, de apă, electricitate şi gospodărire comunală, în 1991 a fost abandonată politica de segregaţie rasială, fapt ce a determinat ca în 1994 serviciile municipale să intre sub jurisdicţia marii metropole Johannesburg, negrii din S. având reprezentanţi în Consiliul municipal. S. a rămas un centru-simbol al luptei populaţiei de culoare din Africa de Sud împotriva politicii de apartheid. SOYA, denumirea japoneză a strâmtorii La Perouse. SOYINKA, Wole (pe numele adevărat Akinwande Oluwole S.) (n. 1934), SOZOLOGIE 488 scriitor nigerian de expresie engleză. Autor dramatic fecund, reînvie în piesele sale miturile africane sau dezbate rolul artistului în societate („Dansul în pădure", „Joc de giganţi", „Moartea şi călăreţul regelui11). Versuri („Poeme pentru închisoare11, „Pământul lui Mandela11, „Idanre şi alte poeme11). Romane („Interpreţii11, „Un anotimp aberant11) şi o autobiografie („Ake, anii copilăriei11) oferind o viziune critică asupra Nigeriei contemporane şi asupra Africii negre. Critică literară („Mit, literatură şi lumea africană11). Memorii. Opozant al regimului militar, s-a exilat (1994) în Franţa. Premiul Nobel pentru literatură (1986). SOZOLOGIE (< gr. sozo „a salva11, logos „ştiinţă") s.f. Termen folosit de unii specialişti în sens de disciplină ştiinţifică care are ca obiect ocrotirea naturii, atât sub aspectul protejării unor specii de plante şi animale cât şi al stabilirii bazelor ştiinţifice pentru declararea şi managementul ariilor protejate. SPA, oraş în E Belgiei, prov. Liege; 10,2 mii loc. (2002), pe malul L. Warfar. Staţiune termală cu ape bicarbonatate şi feruginoase. Turism, în apropiere se află circuitul^ de Formula 1. S.-Francorchamps. între 5-16 iul. 1920 aici s-a desfăşurat o conferinţă internaţională în care Aliaţii au stabilit modalităţile de plată a re-paraţiiilor datorate de Germania după Primul Război Mondial. SPAAK [spa:k], Paul Henri (1899-1972), om politic belgian. Lider al social-democraţiei belgiene. De mai multe ori ministru de Externe; prim-min. (1938-1939, mart. 1946, 1947-1949). A prezidat prima sesiune ONU (1946). Preşedinte al CEE (1948- 1950). Secretar general al NATO (1957-1961). Susţinător al ideii Europei unite. Rol important în fundarea Benelux. SPACEY [speisi], Kevin (n. 1959), actor american de film. Personalitate aparte în peisajul hollywoodian al anilor ’90 ai sec. 20, el este pe ecran bărbatul cu figură anodină, mai degrabă urât şi în nici un caz simpatic, dar al cărui caracter labil şi ambiguu oferă surprize de proporţii („Suspecţi de serviciu", „Noaptea dintre bine şi rău", „O altă viaţă"). Premiul Oscar 1999 („American Beauty11). SPACU 1. Gheorghe S. (1883-1955, n. laşi), chimist român. Acad. (1936), prof. univ. la Cluj şi la Bucureşti. Creator de şcoală în domeniul chimiei anorganice şi analitice. Cercetări fundamentale în domeniul combinaţiilor complexe; a instituit metode noi de analiză chimică calitativă şi cantitativă; studii legate de cerinţele ind. A folosit reactivi noi, ca mercapto-benzftiazolul, cunoscut sub numele de „reactiv S.“. Membru al mai multor academii ştiinţifice străine. 2. Petru George S. (1906-1995, n. Charlottenburg, Germania), chimist român. Fiul lui S. (1). Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul chimiei anorganice (studiul elementelor rare), al combinaţiilor complexe (sinteze de clase noi de combinaţii complexe) şi al chimiei analitice. Lucrări: „Contribuţii la studiul cloroiodaţilor", „Chimia combinaţiilor complexe", „Chimia metalelor11, „Tratat de chimie anorganică11. SPADASjN (< fr.; cf. it. spadaccino < spada „spadă") s. m. Sportiv care practică proba de spadă (1). ♦ Luptător cu spada; persoană căreia îi place să se dueleze; p. ext. ucigaş. SPADĂ (< it.) s. f. 1. Armă specifică scrimei, formată dintr-o lamă de formă triunghiulară, gardă, mâner şi piuliţă. 2. (SPORT) Denumire dată probei de scrimă care se practică cu spada (1). SPADICE (SPADIX) (< fr., lat.) s. n. Inflorescenţă în formă de spic, cu axul gros, cărnos pe care sunt prinse florile sesile, adesea protejate de o bractee mare numită spată (ex. inflorescenţa de la rodul pământului sau „florile" de Cala, la care brac-teea, albă, este cea care dă aspectul decorativ al inflorescenţei, florile fiind de fapt foarte mărunte). SPAETHE, Oscar (1875-1944, n. Bucureşti), sculptor român. Formaţie clasicistă. Lucrări de inspiraţie mitologică („Faun dansând11, „Bacantă", „Satir"), busturi („Ştefan Luchian", „M. Eminescu"), monumente („C. Negri11, „Mihai Viteazul11). ŞPAGAT (< germ.) s. n. 1. Sfoară groasă, cu o împletitură specială. 2. (SPORT.) Sfoară (2). Petru George Spacu SPAGHETE (< it.) s. f. pl. Macaroane lungi, foarte subţiri şi negăurite. SPAHH (< tc.) s. m. pl. 1. (în Ev. Med., în Imp. Otoman) Membrii unui corp de cavalerie din armata regulată, recrutaţi din rândurile aristocraţiei militare. 2. Denumire a unui corp de cavalerie organizat în armata franceză (1834) pentru a lupta în N Africii. SPAIMĂ s. f. 1. Teamă puternică, violentă, provocată de o emoţie, de ceva neaşteptat, de un pericol etc.; groază. ^ Loc. De spaimă = îngrozitor; extraordinar. ♦ (Pop.) Nevroză. 2. Fiinţă sau lucru care înspăimântă. SPALATUM v. Split. SPALIER (< germ.) s. n. 1. Suport (în general din sârmă zincată), aşezat orizontal în mai multe şiruri paralele, pentru susţinerea viţei de vie sau a altor plante. 2. Aparat utilizat în gimnastica de bază, igienică şi medicală, având mai multe bare paralele din lemn, dispuse orizontal într-un schelet instalat pe perete. 3. Şir de tufe sau arbuşti cu ramurile tunse, care formează un perete de verdeaţă de-a lungul unei alei. ♦ Alee mărginită de un asemenea perete de verdeaţă. SPALLANZANI [spallantsa:ni], La-zzaro (1729-1799), naturalist italian. Unul dintre fondatorii biologiei experimentale. A studiat digestia şi regenerarea, a făcut pentru prima dată (1777) fecundări artificiale (la broaşte) şi a adus argumente experimentale împotriva teoriei generaţiei spontanee. SPANAC (< ngr.) s. m. Plantă legumicolă, anuală, din familia cheno-podiaceelor, cu frunze mari, triunghiulare sau alungite, cărnoase, uneori gofrate, folosite mult în alimentaţie, care conţin săruri minerale (sodiu, potasiu, calciu, iod, fier ş.a.) şi vitamine (Spinacia oleracea). Cultivat din sec. 4; introdus în Europa din Persia de către arabi şi cruciaţi, mai întâi în Spania, de unde s-a răspândit şi în alte ţări. S. porcesc = plantă erbacee din familia chenopodiaceelor, cu frunze triunghiular-ovate şi flori verzi, dispuse în panicule (Chenopodium hybridum). S. sălbatic = plantă erbacee din familia chenopodiaceelor, cu frunze romboidale şi cu flori alburii, dispuse în inflorescenţă piramidală (Chenopodium album). Spanacul-ciobanilor = plantă erbacee din familia chenopodiaceelor, cu flori verzi, dispuse în raceme compuse, false (Chenopodium bonus-henricus). Creşte mai ales în reg. de munte. SPANCĂ (< rus.) adj., s. f. (Va: rietate de oi) cu lâna albă, subţire şi 489 SPANIA deasă, rezultată din încrucişarea raselor merinos cu ţigaie, de c. 45 kg greutate (berbecii pot ajunge la 58-72 kg); au o producţie de lână de 4-5 kg anual şi de lapte de c. 60 kg. SPANIA, Regatul Spaniei (Reino de Espana), stat în SV Europei (Pen. Iberică), cu ieşire la Oc. Atlantic şi M. Mediterană; 505 957 km2; 40,3 mii. loc. (2005). Limba oficială: spaniola; local sunt oficiale catalana, ga-liciana şi basca (euskera). Religia: creştină (romano-catolici 92%, protestanţi 0,3%) 92,3%, islamică 0,5%, alte credinţe şi atei 7,2%. Capitala: Madrid. Oraşe pr.: Barcelona, Valencia, Sevilla, Zaragoza, Bilbao, Las Palmas, Murcia, Valladolid, Palma de Mallorca, Cordoba, Alicante, Gijon, L’Hospitalet de Llobregat, La Coruna, Granada. Este împărţit în 17 comunităţi autonome şi două oraşe autonome. Ocupând cea mai mare parte a Pen. Iberice (pe care o împarte cu Portugalia) S. are un relief variat, în care predomină regiunile deluroase (de podiş) şi cele muntoase. Câmpiile ocupă poziţii periferice, în reg. litorale. Principala unitate de relief este Meseta Central, un podiş divizat pe direcţie V-E de şirul munţilor Sierra de Gata (1 723 m), Sierra de Guadarrama (2 430 m) şi Sierra de Gredos (2 592 m) în podişurile vălurite cvasimontane (700-1 000 m) ale Vechii Castilii (în N-NV) şi cele ale Noii Castilii (în S-SE), cu alt. mai reduse (600-700 m). Meseta Central este înconjurat de lanţuri muntoase între care Cordillera Cantabrica în NV (alt. max. Picos de Europa, 2 665 m), Cordillera Iberica în NE (alt. max. 2 312 m în Sierra del Moncayo), Sierra de Cuenca (1 840 m) în E şi Sierra Morena (1 323 m) în S. Lanţuri montane mai semeţe sunt Cordillera Betica (alt. max. 3 478 m, în vf. Mulhacen din Sierra Nevada) în SE ţării şi Munţii Pirinei (alt. max. 3 404 m în Pico de Aneto) în NE ţării, la graniţa cu Franţa. Relief predominant muntos prezintă şi cele două arh. ce intră în componenţa S., ins. Baleare situate în Marea Mediterană, la c. 200 km E de Valencia şi ins. Canare aflate în Oc. Atlantic, la 100-120 km de ţărmul marocan al Africii. Pe ins. Tenerife (de origine vulcanică, aidoma celorlalte din arh. Canare) se înregistrează alt. max. din S. (Pico de Teide, 3 718 m). Cu excepţia C. Andaluziei, dezvoltată în lungul fl. Guadalquivir, între Sierra Morena şi Sierra Nevada, şi a C. Aragonului (în NE, în lungul fl. Ebro), câmpiile ocupă spaţii restrânse în zonele litorale, pe cursurile inferioare ale râurilor ce debuşează în M. Mediterană. Litoralul S. (3 904 km, fără cel al ins. Canare 1 126 km şi cel al ins. Baleare 910 km) îmbracă aspecte deosebit de variate (ţărm înalt sau jos, cu faleză sau cu plaje, cu deltă ş. a.) valorificate turistic în ultimele decenii. în NV (Galicia, Asturias, Ţara Bascilor) clima este temperat-oceanică (precipitaţii bogate — peste 1 200 mm/an, veri răcoroase şi ierni ploioase blânde), în partea centrală este temperat-continentală, cu mari diferenţe de temperaturi între lunile extreme şi precipitaţii reduse (400-500 mm/an; Salamanca 284 mm/an), mediteraneeană în treimea SE a ţării (media anuală a temperaturii 16-17° C, precipitaţii sub 400 mm/an). în ins. Canare clima este tropicală. în reg. montane clima este influenţată de alt., în Pirinei fiind prezenţi gheţari, iar în Sierra Nevada zăpezi până vara târziu. Hidrografia spaniolă cuprinde câteva fluvii scurte precum Ebru (928 km) în NE, singurul mai important ce se varsă în Marea Mediterană, apoi Guadalquivir (560 km, parţial navigabil) — ce străbate Andaluzia, Guadiana (820 km), Tajo (1 008 km, 800 km pe terit. S.) şi Duero (938 km), toate debuşând în Oc. Atlantic,^ ultimele două pe terit. Portugaliei. în Pirinei există numeroase lacuri glaciare, iar pe râurile principale s-au amenajat lacuri de acumulare. Vegetaţia dominantă este ierboasă (în mare parte) secundară, rezultat al defrişărilor petrecute de-a lungul sec., pădurea fiind prezentă încă în reg. muntoase (diferite specii de stejar, inclusiv stejarul de plută şi fagul — acesta mai ales în Pirinei şi în reg. mai umede din NV ţării). Pajiştile alpine presărate cu arbuşti marchează părţile superioare ale munţilor înalţi. O vegetaţie aparte, tropicală, se dezvoltă în ins. Canare. Formaţiuni vegetale specific mediteraneene sunt cele de maquis, garriga, palmito şi tomilares. Numeroase arii ocrotite (inclusiv 9 parcuri naţionale) pentru prezervarea formelor valoroase de floră, faună şi peisaj. Două dintre acestea, parcurile naţionale Gara-jonay (4 000 ha, ins. Gomera, arh. Canare) şi Donana (50 720 ha în zona de vărsare a fl. Guadalquivir — între elementele protejate fiind man-gusta egipteană şi linxul iberic) sunt incluse în Patrimoniul natural mondial. S. — una din marile puteri ale lumii (sec. 16-18) — înregistrează după o lungă perioadă de eclipsă (sec. 19 - jumătatea sec. 20) o dezvoltare economică remarcabilă, care trebuie pusă şi în legătură cu admiterea sa în Piaţa Comună (Uniunea Europeană de azi, 1986). PIB a sporit în mai puţin de două decenii de la c. 400 miliarde $ (înainte de 1989) la aproape 900 miliarde $ (în 2003). Acest boom economic a atras sute de mii de imigranţi (inclusiv din România). Schimbările structurale sunt evidente: ind. prelucrătoare (1/3 din populaţia activă, peste 30% din PIB) a cedat locul serviciilor (68% din PIB, 2004) în care turismul joacă un rol major (S. este una dintre cele mai vizitate ţări de pe glob). Deşi foarte diversificată, ind. spaniolă are ca puncte forte ind. alimentară (ulei de măsline, vinuri de calitate — Xeres/ Jerez, Alicante, Malaga ş.a., zahăr, prod. lactate ş.a.), cu o largă răspândire geografică, apoi ind. textilă şi de pielărie-încălţăminte (concentrate în Catalonia şi unele oraşe precum Cordoba şi Salamanca). Alături de aceste ramuri tradiţionale, s-au dezvoltat ramurile ind. grele, folosind variatele resurse locale (2002): huilă (13,3 mii. t), lignit (8,7 mii. t), plumb (49,5 mii t, 2001), zinc (164,9 mii t, 2001), cupru (309 mii t), staniu (708 t, 2001), aur (3 300 kg, 2003), argint (50 t), uraniu (37 mii t, 2003), stronţiu (130 mii t, 2003), mercur (500 t, 2003), magnezit (250 mii t, 2003), gips (7,5 mii. t, 2003), sare (3,2 mil.t, 2003), săruri de potasiu (510 mii t, 2003), mică (2,5 mii t, 2003), fluorit (125 mii t, 2003), bari-tină (26 mii t), bentonită (150 mii t), caolin (350 mii t), talc (100 mii t, 2003) ş.a. Lor li s-au adăugat materii prime importate (hidrocarburi — S. este al 8-lea importator mondial de petrol -, bauxită şi alumină ş.a.). Siderurgia (cocs metalurgic, oţel, 17,7 mil.t, 2004, fontă, laminate ş.a.) prezintă patru concentrări (Viscaya, Asturias, Catalonia, Valencia). Metalurgia neferoasă produce (aluminiu 598 mii t, 2001, cupru rafinat 290 mii t, 2003, locul 8 pe glob, zinc 510 mii t, 2003, locul 5 pe glob, plumb 98 miit, 2002 ş.a.) S. şi-a dezvoltat o puternică capacitate de rafinare a petrolului şi de chimizare a hidrocarburilor pe baza importurilor. Mari rafinării de petrol (64,5 mii. t capacitate de rafinare, 2002, benzină 15,2 mii. t, 2000) funcţionează — cu excepţia celei de la Puertollano — în oraşe porturi (Escombreras/Cartagena, Tarragona, Bilbao, La Coruna). Aprovizionarea cu gaze naturale se face şi cu ajutorul conductei magistrale intercontinentale Maghreb-Europa ce leagă — via Maroc-Spania — uriaşul zăcământ algerian de la Hassi R’Mel de reţeaua vest-europeană. Producţia de energie electrică a crescut accentuat (în 2003 s-au produs 262 miliarde kWh, locul 6 în Europa) inclusiv pe baza centralelor nucleare (7 574 MW putere instalată 2003, locul 7 în Europa, 25,7% din producţia de SPANIA 490 10“ 8° 6" U° 2° 0» 2° 4° 6° sCarcajshn¥E 1. ANDORRA 4'f > f r-ir :v;:-n/ .1 {•.... > v,; ■e-iVV ’ M. '■'yvv.rf.. t; ''.■-•rSY - ---------r?V 'C^V.-.vT energia electrică) şi a centralelor hidroelectrice (18,2%). S. obţine energie electrică şi din surse neconvenţionale (c. 8 500 MW putere instalată în centrale eoliene, locul 2 în Europa, şi 3 816 MW în centrale geotermice). în ultimele decenii s-au dezvoltat electronica şi informatica şi s-a dinamizat ind. constructoare de autovehicule (2003: 2,4 mii. buc. autoturisme, locul 3 în Europa, şi 6 pe glob şi 630 mii autovehicule comerciale, locul 6 pe glob) ce au devenit primul articol de export. Se produc, de asemenea, nave, motociclete, biciclete, aparate telefonice, aparate de radio, televizoare, frigidere, produse chimice (acid clorhidric, acid azotic, acid sulfuric, amoniac, acid fosforic, sodă calcinată, sodă INSULELE CANARE: ...... (SPANIA)------ - _l. La Palma- ----Oq Santa Cruz~> ----\7de la Palma. ' -I. Graciosa^ Santa Cruz- -s^l. Hiero IDETEIDEitg* SF Fuerteventura Gran Canaria- DIVIZIUNl ADMINISTRATIVE Comunitate autonomă/ oraş autonom* Suprafaţa (km2) Populaţia (2001) Centrul ad-tiv Andalucta 87 599 7 357 558 Sevilla Aragon 47 720 1 204 215 Zaragoza Asturias 10 604 1 062 998 Oviedo Baleares (Ins. Baleare) 4 992 841 669 Palma de Mallorca Canarias (Ins. Canare) 7 447 1 694 477 Santa Cruz de Tenerife Cantabria 5 321 535 131 Santander Castilla-La Mancha 79 461 1 760 516 Toledo Castilia y Leon 94 224 2 456 474 Valladolid Cataluna 32 113 6 343 110 Barcelona Ceuta* 19 71 055 Extremadura 41 634 1 058 503 Merida Galicia 29 575 2 695 880 Santiago de Compostela La Rioja 5 045 276 702 Logrono Madrid 8 028 5 423 384 Madrid Melilla* 12 66 411 Murcia 11 314 1 197 646 Murcia Navarra 10 391 555 829 Pamplona/lruna Pais Vasco 7 234 2 082 587 Vitoria/Gasteiz (Ţara Bascilor) Valenciana 23 255 4 162 776 Valencia 481 SPANIA caustică, cauciuc sintetic, îngrăşăminte potasice, îngrăşăminte azo-toase, îngrăşăminte fosfatice, fire sintetice, anvelope ş.a.), celuloză, hârtie şi carton, cherestea, placaje, furnire, PAL, PFL, ciment (40 mii. t, 2003, locul 9 pe glob), var, bumbac egrenat (95,8 mii t, 2003, locul 2 în Europa), ţesături de in (16,7 mii. m2, 2001, locul 3 pe glob), ţesături de lână, încălţăminte (174,2 mii. perechi, 2001), ulei de măsline (1,33 mii. t, 2003, locul 1 pe glob), ulei de floarea-soarelui (410,8 mii t, 2003, locul 6 pe glob), zahăr brut, lapte, brânzeturi, unt, margarină, carne (5,44 mii. t, 2003, locul 7 pe glob), vinuri (46,24 mii. hl, 2003, locul 2 pe glob), bere (25 mii. hl, 2003, locul 10 pe glob), ţigarete ş.a. Agricultura rămâne un puternic sector al economiei, S. numărându-se printre principalii producători mondiali la numeroase culturi şi primul exportator mondial de fructe şi legume (10,4 miliarde $, 2003). Irigaţiile se practică pe supr. întinse (3 760 mii ha, 2002, locul 1 în UE). Se recoltează anual (mii t, 2004): cereale (grâu 7 175, orz 10 583,2 — locul 4 pe glob, porumb 4 567,8, orez 902, ovăz 1 040,5, locul 10 pe glob, secară 167, locul 10 pe glob, sorg 29,3), sfeclă de zahăr (6 726,4), trestie de zahăr (65), bumbac fibre (106), tutun (33,7), floarea-soarelui (811,4), cânepă (fibre 15,0, locul 2 pe glob), arahide, hamei, măsline (4 556, locul 1 pe glob), citrice 6,28 mii. t, 2003 locul 5 pe glob (din care mandarine 2 100 — locul 2 pe glob), struguri (6 902, locul 3 pe glob), piersici (1 111,1, locul 4 pe glob), caise (125,7, locul 6 pe glob), mere (614), pere (656,5, locul 4 pe glob), prune (178,7), migdale (95,6, locul 3 pe glob), banane (408,7), smochine (61), curmale (3,7), avocado (135), cartofi (2 800), legume (tomate, ceapă, vinete, varză, usturoi, conopidă, mazăre, spanac, andive) ş.a. Creşterea animalelor este de asemenea importantă (mii. capete, 2004); pe lângă creşterea tradiţională a ovinelor (24, locul 3 în Europa) şi caprinelor (3, locul 3 în Europa), creşterea celorlalte specii (bovine, 6,5, locul 9 în Europa; porcine 24, locul 2 în Europa şi 6 pe glob) îmbracă un puternic caracter ind. Apicultura rămâne o îndeletnicire importantă (36,7 mii t miere, 2004, locul 4 în Europa); la fel şi pescuitul (1 290,6 mii t, 2003) care — dublat de acvacultură (3 127 t stridii, 2003) — situează ţara pe o poziţie fruntaşă pe continent (locul 5). Infrastructura căilor de comunicaţii este dezvoltată; celor 14 781 km cale ferată li se adaugă 676,6 mii km căi rutiere (99% pavaţi), din care 11 152 km autostrăzi, 1 045 km căi navigabile interne (pentru nave mici), 11 548 km conducte magistrale, 182 nave (1,74 mii. t.r.b., 2005) flota comercială maritimă proprie (sub pavilion străin mai circulă alte 192 nave ale armatorilor spanioli) şi 156 aeroporturi. Peste 52 mii. turişti (locul 2 pe glob) vizitează în fiecare an ţara „castelelor, coridelor şi a flamenco-ului“ (deşi atracţiile sunt infinit mai numeroase), iar încasărije depăşesc anual 40 miliarde $. în oferta turistică predomină elementele de patrimoniu cultural-istoric şi cele legate de cura heliomarină. Pr. zone şi obiective: Andaluzia (principalele centre Sevilla, Granada, Cordoba şi Cadiz) şi partea centrală a Castiliei (Madrid, El Escorial, Toledo, Âvila, Segovia, Guadalajara), ambele reg. fiind renumite prin mulţimea castelelor şi/ sau cetăţilor urbane, a palatelor, caselor vechi, mănăstiri (multe cu semnificaţii pentru întreaga creştinătate), muzee ş.a. Câteva dintre aceste obiective: la Granada — Palatul Alhambra şi alte obiective din perioada maură (înscrise în Patrimoniul cultural universal); la Sevilla — Catedrala — cea mai impunătoare construcţie gotică din Europa — cu sarcofagul lui Cristofor Columb, Alcazarul şi minaretul Giralda, 97,5 m (aflate şi ele în lista Patrimoniului cultural universal), la Cordoba — Marea Moschee, transformată în catedrală, podul maur peste Guadalquivir; la Madrid — Muzeul Prado, unul dintre cele mai bogate din lume, Casa Cervantes, Palatul Regal, porţile vechi ale cetăţii ş.a.; în apropiere, mănăstirea El Escorial, fostă reşedinţă regală (sec. 16), cu bibliotecă şi pinacotecă inestimabile (mănăstire inclusă în Patrimoniul cultural universal); la Salamanca una dintre cele mai vechi universităţi din lume (din 1218), apoi vechea catedrală, ridicată în stil ro-mano-bizantin, Piaza Mayor cu Primăria; la Segovia — Alcazarul (cetatea maură), apeductul roman şi bisericile romanice; la Guadalajara — biserica Santa Maria de la Fuente şi Palatul; la Toledo — podul Alcântara şi casa-muzeu El Greco. Alte zeci de oraşe spaniole oferă turiştilor obiective renumite precum Santiago de Compostela (punct terminus al unor drumuri de pelerinaj din întreaga Europă medievală, spre a se închina moaştelor Sf. Apostol lacob); Âvila (locul natal al Sf. Tereza), Lugo (cu cea mai bine păstrată fortificaţie urbană romană din perioada târzie a Imperiului, sec. 3 d.Hr.), Zaragoza (vestigii romane, palatul suveranilor mauri, catedrale). Litoralul Mării Mediterane cu nenumărate staţiuni balneo-climaterice şi centre urbane importante grupate în patru sectoare (de la NE la SV): Costa Brava continuată de Costa Maresme, ambele având ca punct nodal Barcelona, capitala Cataloniei, cu construcţiile originale ridicate de arhitectul Antoni Gaudf y Cornet, incluse şi ele în Patrimoniul cultural universal); Costa Dorada, Costa Blanca — rivieră desfăşurată între două centre urbane şi turistice majore (Valencia cu monumente din perioada sa de glorie comercială, sec. 15-16, şi Alicante, reşedinţa unei renumite reg. viticole); Costa del Sol (Torremolinos, Marbella, Estepona, Fuengirola — staţiuni faimoase în toată Europa, oraşul Malaga — cu vestigii maure, muzee, catedrală ş.a.). O zonă aparte o reprezintă ins. Baleare cu staţiunile Palma de Mallorca, Puerto Soller — pe ins. Mallorca, apoi Port Mahon, pe ins. Menorca, şi Ibiza, pe ins. omonimă, unde se adaugă atracţiilor turistice cunoscute (mare, plaje, peisaje mediteraneene ş.a.), vestigii ale îndelungatei locuiri din Antic, cartagineză şi până în Ev. Med. Tot mai căutate sunt — în sezonul rece — ins. Canare (Gran Canaria, Tenerife, Lanzarote), pentru cură heliomarină. Practicat întreg anul, turismul asigură 70% din veniturile pop. locale ca şi staţiunile montane din Pirinei şi Sierra Nevada. în NV se impune oraşul-staţiune San Sebastiân/Donostia pe o rivieră care se continuă dincolo de graniţă în Franţa. Moneda: 1 Euro=100 Cen-timos. Export (2003): autovehicule (23%), echipamente şi utilaje ind. (16%), produse agro-alimentare (12%), dintre care fructe şi legume (6,3%), produse chimice (9,7%) ş.a. Pr. parteneri (2004): Franţa (19,3%), Germania (11,7%), Portugalia (9,6%), Marea Britanie (9,1%), Italia (9,1%). import (2003): autovehicule (15,6%), echipamente ind. (13,3%), produse chimice (11,2%), produse electrotehnice (8,7%), petrol brut şi rafinat (8,6%) ş.a. Pr. parteneri (2004): Germania (16,5%), Franţa (15,7%), Italia (8,8%), Marea Britanie (6,3%), Olanda (4,8%). — Istoric, La jumătatea milen. 1 î.Hr., triburile iberice autohtone se contopesc cu celţii, pătrunşi după 600 î.Hr. în Pen. Iberică, formând populaţia celtiberă. Pe litoralul meridional al S., fenicienii (sec. 11-10 î.Hr.), apoi grecii (din sec. 7 î.Hr.), întemeiază o serie de prospere colonii. Oraşele feniciene trec, din sec. 5 Î.Hr., sub stăpânirea Cartaginei, care ocupă (237-226 î.Hr.) jumătatea sudică a pen. Victorioasă în cel de-al doilea Război Punic (218-201 î.Hr.), izbucnit chiar în S., Roma transformă (sec. 2-1 î.Hr.) întreaga pen. în prov. romană SPANIA 492 (Hispania). Posesiunile romane sunt cucerite (sec. 5 d.Hr.) de triburile germanice ale suevilor (care întemeiază, în sec. 5-6, un mic regat în NV S.), apoi de cele ale vizigoţilor, care ocupă restul pen. (sec. 5-8). Coasta meridională este cucerită temporar (sec. 6-7) de lmp. Bizantin. în 711-718, S. este ocupată de arabi, care pun bazele unui emirat (din 929, califat) independent, cu cap. la Cordoba. Din Asturia, singura prov. neocupată de arabi, începe în sec. 8 „Reconquista“, pe terit. recucerite luând naştere, în sec. următoare, regatele Leon, Castilia, Aragon, Navarra, Portugalia. Prin unirea Aragonului cu Castilia se constituie, în 1479, Regatul S., iar prin cucerirea Granadei, ultimul oraş deţinut de arabi, ia sfârşit, în 1492, „Reconquista“. în sec. 13-14, S. cucereşte ins. Baleare, Sicilia, Sardinia, având, în următoarele două sec., un rol important în politica europeană. La sfârşitul sec. 15 şi începutul sec. 16, S. este, alături de Portugalia, principalul promotor al descoperirilor geografice, punând astfel bazele unui întins imp. colonial. Genovezul Cristofor Columb descoperă, în 1492, „Lumea Nouă“, iar expediţia iniţiată de portughezul Magellan, şi el în slujba Sv realizează primul înconjur al lumii. In timpul domniei lui Carol I (1516-1556), care, sub numele de Carol Quintul, este proclamat (în 1519) împărat al Sfântului lmp. Roman, S. devine prima putere europeană, înglobând Regatul Neapolelui, Sicilia, ducatul Milano, Ţările de Jos, America Centrală şi Meridională, ins. Filipine, iar între 1580 şi 1640 anexează şi Portugalia. S., devenită bastionul catolicismului în Europa, ajunge la apogeul puterii şi expansiunii sale, dar înregistrează, totodată, sub Filip II (1556-1598), primele semnale prevestitoare ale începutului declinului, pecetluit prin Pacea Piri-neilor (1659), care spulberă aspiraţia S. la hegemonie în Europa. în 1581, Olanda îşi proclamă independenţa; în 1588, „Invincibila Armada", flota care urma să cucerească Anglia, este distrusă, iar războaiele împotriva Franţei se încheie dezastruos. în sec. 18-19, S. nu mai este decât o putere de rangul doi în concertul politicii europene şi mondiale. în urma Războiului de succesiune la tronul ţării (1701-1714), S. (aliată cu Franţa) înfruntă Austria, Anglia şi Olanda, pierzând posesiunile din Italia, Belgia şi Gibraltarul. După ocuparea ţării de trupele Franţei napoleoniene (1808), izbucneşte, sprijinit şi de englezi, un război de eliberare naţională (1808-1813), care va fi urmat, între anii 1810— 1826, de emanciparea coloniilor spaniole din America Latină. Sec. 19 este marcat de „războaiele carliste" (1833-1839, 1872-1876) şi proclamarea primei republici spaniole (1873-1874). Reintroducerea unui regim absolutist de către dinastia de Bourbon, restaurată în 1814, declanşează, în 1820, o lovitură de stat militară de orientare liberală (condusă de colonelul Rafael y Nunez Riego). Radicalizarea noului regim determină Sfânta Alianţă să mandateze Franţa (1823) cu înăbuşirea acestei mişcări. în urma Războiului hispano-american (apr.-dec. 1898), S., înfrântă, ce- dează S.U.A. posesiunile sale Cuba, Puerto Rico, Filipine şi ins. Guam. S. îşi pierde imp. colonial într-o perioadă în care alte puteri îşi consolidau propriile stăpâniri coloniale. în cursul Primului Război Mondial (1914- 1918), S. rămâne neutră. în 1930 este înlăturată dictatura militaro-mo-narhică a lui Primo de Rivera (1923-1930), iar la 14 apr. 1931, în urma victoriei în alegeri a partidelor republicane, este abolită monarhia şi S. se proclamă pentru a doua oară republică. Noul guvern adoptă un program de măsuri liberale (separarea bisericii de stat, votul universal, etatizarea averilor ecleziastice etc.). Victoria electorală a Frontului Popular din 6 febr. 1936 declanşează rebeliunea militară (în frunte cu gen. Francisco Franco) împotriva republicii, urmată de un sângeros şi pustiitor război civil (1936- 1939), soldat cu aproape 1 mii. de morţi. Războiul civil se internaţionalizează, prin intervenţia Germaniei şi Italiei în favoarea lui Franco, a U.R.S.S., Mexicului şi brigăzilor internaţionale în tabăra republicană, fiind, de fapt, o confruntare în plan european între fascism şi comunism. în urma victoriei din războiul civil, Franco devine prim-min. şi şef al statului pe viaţă („caudillo‘% instituind un regim centralist ^ şi autoritar („Nuevo Estado“). în al Doilea Război Mondial, S. se declară neutră. în deceniile 6-7 ale sec. 20, S. cunoaşte, în condiţiile menţinerii regimului de dictatură, o dezvoltare economică mai rapidă (investiţii externe, avântul turismului etc.), izolarea internaţională la care este supusă fiind atenuată de Războiul rece (S. semnează, în 1953, un tratat stipulând amplasarea de baze militare ale S.U.A. pe terit. său), urmată apoi de primirea, în 1955, în O.N.U. După moartea gen. Francisco Franco (20 nov. 1975), prinţul Juan Carlos de Bourbon, un nepot al regelui Alfons XIII (desemnat la 22 iul. 1969 ca viitor suveran al statului) este proclamat, la 22 nov. 1975, rege al S., reuşind să arbitreze cu succes spinoasa tranziţie de la dictatură la democraţie. Acest drum este jalonat de: dizolvarea partidului franchist, Mişcarea Naţională (1 apr. 1977), legalizarea partidelor de stânga (9 apr. 1977), organizarea de alegeri pentru Cortesuri, câştigate de Uniunea Centrului Democratic, condusă de premierul Adolfo Suârez (15 iun. 1977), extinderea autonomiei Cataloniei (29 sept. 1977), eliberarea deţinuţilor politici (14 oct. 1977) şi adoptarea unei noi Constituţii (31 oct. 1978), reprimarea tentativei de lovitură de stat militară (23 febr. 1981). Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol câştigă detaşat alegerile parlamentare din 1982, apoi şi pe cele din 1986, 1989 şi 1993, Felipe Gonzâles constituind, în tot acest răstimp, un guvern monocolor. Deceniile 8 şi 9 ale sec. 20 sunt marcate de rapida şi eficienta modernizare a structurilor economice şi social-politice, de integrarea deplină a S. în comunitatea economică mondială, de admiterea în N.A.T.O. (1982) şi U.E. (1986). în 1992, S. este un pol general de interes prin ediţia a XXV-a a Jocurilor Olimpice de vară de la Barcelona, prin Expoziţia Universală de la Sevilla şi proclamarea Madridului drept capitală europeană a culturii pentru anul în curs. Lărgirea autonomiei provinciale nu a avut drept urmare stăvilirea atentatelor organizaţiei separatiste basce, Euskadi Ta Askatasuna (ETA), fondată în 1959, care luptă, prin acţiuni teroriste, pentru independenţa Ţării Bascilor faţă de S. Alegerile legislative din 3 mart. 1996 pun capăt îndelungatei guvernări social-democrate şi aduc la putere Partidul Popular, al cărui lider, Jose Maria Aznar, devine noul prim-min. al statului (4 mai 1996). Deşi deplin integrată în comunitatea vest-europeană, S. continuă, în domeniul politicii sale externe, să dezvolte relaţii preferenţiale cu statele Americii Latine (Peru, Columbia, Chile, Cuba ş.a.) şi să extindă totodată legăturile tradiţionale cu naţiunile Maghrebului (Maroc, Algeria, Tunisia). înregistrând, în 1998, un aflux de peste 50 mii. de vizitatori străini, S. s-a situat pe locul 2 în lume, dugă Franţa, ca obiectiv turistic mondial. în alegerile legislative din 13 mart. 2000, Partidul Popular al premierului Jose Maria Aznar (care tinde să se transforme dintr-un partid conservator tradiţional într-un partid reformist de centru-dreapta) a înregistrat o victorie categorică, cucerind 183 din cele 350 de locuri din Congresul Deputaţilor, ceea ce îi permite să formeze singur noul guvern. Premierul Spaniei, Jose Maria Aznar, sprijină ferm intervenţia militară (mart. 493 SPANIOL 2003) a coaliţiei S.U.A.-Marea Britanie în Iraq. La 14 mart. 2004, după atentatul terorist din 11 mart. 2004 în gara de la Madrid, pus la cale de reţeaua teroristă Al-Qaeda (soldat cu 182 de morţi, între care şi 16 români), au loc alegeri legislative câştigate de Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol, ctitorul său, Jose Luis Rodriguez Zapatero, fiind desemnat în funcţia de prim-min., care a înscris printre primele măsuri retragerea militarilor spanioli din Iraq, anunţată la 19 apr. 2004. Monarhie constituţională ereditară. SPANIOL, -Ă (după fr. espagnol) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe terit. Spaniei. Mai trăiesc în America Latină, S.U.A., Franţa şi Filipine. De religie catolică. ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Spania. 2. Adj. Care aparţine Spaniei sau spaniolilor (1), referitor la Spania sau la spanioli. <0* Artă s. = artă dezvoltată pe terit. Spaniei. Cele mai vechi manifestări datează din Preistorie (grotele pictate de la Altamira), păstrându-se şi vestigii de artă feniciană, grecească, celtică, romană, vizigotă ca şi paleocreştină, între sec. 8 şi 15, în partea sudică a Pen. Iberice înfloreşte arta arabă (Moscheea din Cordoba, Alcazarul din Sevilla, Aihambra din Granada). In N pătrunde arta romanică înce- pând din sec. 11 (catedralele din Santiago de Compostela, Ripoll, Zamora, biserica San Isidoro din Leon), apoi între sec. 12 şi 15 goticul (catedralele din Toledo, Burgos, Barcelona, Gerona, Sevilla, palatul din Segovia). Adoptarea în arhitectură a unor elemente ale artei arabe a determinat crearea stilului „mudejar“ (sinagoga din Cordoba, biserica Santa Maria la Blanca din Toledo, castelul din Medina del Campo, clopotniţa catedralei din Teruel). La sfârşitul sec. 15, fuziunea cu elementele decorative italiene a dus la formarea unei arhitecturi foarte bogat ornamentate, denumită „stil plateresc“ (colegiul Santa Cruz din Valladolid, palatul Monterrey şi faţada principală a Universităţii din Salamanca). Renaşterea se manifestă în a doua jumătate a sec. 16 şi în sec. 17 (palatul lui Carol al V-lea în Aihambra din Granada, palatul Escorial, biserica Encarnacion din Madrid, primăria din Leon). Pictorii Juan de Juanes, Luis de Morales, El Greco, Ribera, Zurbarân, Murillo, Velâsquez, sculptorii Alonso Berruguete, Juan Martinez Montanes, Alonso Cano sunt, în sec. 16 şi 17, marile figuri ale a.s. în arhitectură, stilul churrigueresc ajunge la o decoraţie luxuriantă, excesivă, în vreme ce barocul propriu-zis se manifestă, la sfârşitul sec. 17 şi în prima jumătate a sec. 18, într-o serie de con- strucţii (noua catedrală din Lerida, palatul San Telmo din Sevilla, palatul regal din Madrid). Personalitatea covârşitoare a picturii sec. 18 este Goya. în a doua jumătate a sec. 19 se reiau stilurile în arhitectură. La sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20, personalităţi ca A. Gaudi (în arhitectură), J. Gris, J. Miro, P. Picasso şi S. Dali (în pictură) aduc o contribuţie importantă la arta universală. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană, din familia romanică grupul ibero-ro-manic, vorbită de spanioli; este limbă oficială în toate ţările Americii Centrale şi ale Americii de Sud, exceptând Brazilia. Este cea mai importantă limbă romanică din punctul de vedere al numărului de vorbitori (c. 425 mii., 2005) şi al expansiunii terit. Este limbă de lucru la O.N.U. Structura dialectală este foarte bine conturată de dialectele castilian, astu-rian, leonez, aragonez, andaluzian. Cele mai vechi texte sunt două glose romanice din sec. 10 şi o notă de cheltuieli din mănăstirea Rozuela (anul 980). Primele texte literare sunt strofe finale ale unor compoziţii lirice arabe sau ebraice (sec. 11-12), dar în special „Cantar de mio Cid“ (păstrat într-un singur manuscris copiat la 1307). în această epocă cele mai folosite în literatură erau dialectele aragonez şi leonez; de la sfârşitul sec. 15 se impune dialectul SPANIOLEŞTE 494 castilian. Etapele de evoluţie ale limbii spaniole sunt: preclasică (sec. 10-15), clasică (15-17), modernă (din 1680). Alfabet latin, bazat pe principiul fonetic, cu unele particularităţi. Este singura limbă care are semnele I şi ? puse şi la începutul propoziţiei, dar răsturnate. Accentul marchează abaterile de la regulă. Prin spaniolă au pătruns în Europa cuvinte amerindiene; din spaniolă s-au dezvoltat idiomuri creole vorbite în America de Sud; multe cuvinte spaniole au intrat în limbile amerindiene. SPANIOLEŞTE (< spaniol) adv. Ca spaniolii, în felul spaniolilor. ♦ în limba spaniolă. SPANISH TOWN, oraş în SE Jamaicăi, situat pe Rio Cobre, la 32 km V de Kingston; 131,5 mii loc (2001). Piaţă agricolă pentru banane, trestie de zahăr, cafea, cacao, citrice, zahăr ş.a. Catedrala Sf. Ecaterina (1655); Casa Vulturului (sec. 17). Ruinele casei regale (1762) - fosta reşedinţă oficială a guvernatorilor Jamaicăi până în 1870, distrusă de un incendiu în 1925. întemeiat în 1523 de Diego Columb (fratele lui Cristofor Columb) şi numit Santiago de la Vega. Cap. Jamaicăi în perioada 1692-1872. SPANŢOV, com. în jud. Călăraşi, situată în S C. Bărăganului, pe stg. Dunării; 4 626 loc. (2005). Piscicul-tură. Centru de confecţionare a împletiturilor din răchită. Pe terit. com. S. au fost descoperite vestigiile unei aşezări neolitice de tip fe//, aparţinând Culturii Boian (milen. 4 î.Hr.), străpunsă de mormintele unei necropole datând din sec. 4 d.Hr. aparţinând populaţiei daco-romane, în care s-au găsit fragmente de vase ceramice tipice pentru Cultura Boian. Inventarul mormintelor este compus din vase fine, cenuşii, piepteni, urcioare, fibule de bronz, mărgele de chihlimbar ş.a. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. S. a făcut parte din jud. Ilfov. Biserica Sf. Nicolae (1868), în satul S. SPARANGHEL (< ngr.) s. m. Plantă legumicolă perenă din familia liliaceelor, cu rădăcini cărnoase şi frunze mici, nedezvoltate (Asparagus officinalis); se cultivă pentru lăstarii tineri comestibili, suculenţi, etiolaţi sau verzi. Este indicat în tratarea asteniilor, a anemiei, diabetului, bronşitei etc. SPARCETĂ (după fr. esparcette) s. f. Plantă furajeră perenă, din familia leguminoaselor, cu lăstari erecţi, înalţi de 40-100 cm, cu frunze impa-ripenat-compuse şi cu flori roşietice grupate în racem dens (Onobrychis viciifolia), fructul este o păstaie în formă de semicerc comprimat. Are un conţinut bogat în proteine şi vitamine. Este specie meliferă. SPARDEC (< engl.) s. n. Punte uşoară, construită pe montanţi, care acoperă cabinele punţii superioare la unele pacheboturi. SPARGE (lat. spargere) vb. lll 1. Tranz. şi refl. A plesni sau a face să plesnească; a (se) crăpa; a (se) sfărâma în bucăţi. ^ Expr. (Refl.) A se sparge în capul cuiva, se spune când cineva suportă consecinţele unei situaţii sau ale unui lucru de care nu este vinovat. ♦ Tranz. A despica lemne în bucăţi; a tăia. 2. Tranz. A sfărâma învelişul tare pentru a se ajunge la conţinut. ♦ Intranz. şi refl. (Despre abcese) A se deschide. 3. Tranz. A distruge, a nimici. 4. Tranz. A deschide prin forţare o uşă, o încuietoare; p. ext. a fura, a jefui. 5. Tranz. (Pop.) A desţeleni pământul, a ara. 6. Refl. (Fam. despre adunări, întruniri) A se întrerupe, a lua sfârşit. SPARGHEŢ (< sparge + gheaţă) s. n. Construcţie de lemn, din piloţi şi bare de solidarizare, aşezată în amonte pe un picior de pod pentru a produce spargerea stratului de gheaţă. SPARING-PARTNER (< engl.) s. m. Persoană sau echipă sportivă folosită ca adversar în procesul de pregătire sau de verificare valorică a unui alt sportiv sau a unei alte echipe. SPART1 (< sparge) s. n. 1. Faptul de a (se) sparge. 2. încheiere a unei activităţi, împrăştiere a participanţilor la o adunare, manifestaţie, la un târg etc. ^ Expr. La spartul târgului = cu întârziere, prea târziu. Sparanghel SPART2, -Ă (< sparge) adj. 1. Prefăcut în fărâme; plesnit, crăpat; găurit. ♦ (Despre lemnele de foc) Tăiat, despicat în bucăţi mici. + (Despre pământ) Cu gropi, răscolit. ♦ Fig. (Despre sunete, p. ext. despre voce) Răguşit, lipsit de muzicalitate. 2. (Despre ziduri, clădiri etc.) Dărăpănat, stricat, ruinat. + (Despre îmbrăcăminte, încălţăminte) Uzat, găurit, rupt. SPARTA (SPÂRTI), oraş în Grecia, în Pelopones; 15,6 mii loc. (2001). Centrul ad-tiv al prov. Lakonia. Piaţă pentru cereale, uleiuri vegetale şi vite. Centru turistic. Ruinele sanctuarului zeiţei Artemis, teatru, presupusul mormânt al lui Leonida şi zidul de incintă al oraşului. Oraş-stat (polis) întemeiat de dorieni la începutul milen. 1 î.Hr. al cărui sistem politic şi militar a fost creat, potrivit tradiţiei, de către Licurg. în sec. 6 î.Hr. a obţinut hegemonia în Pelopones. Statul spartan a fost idealul şi sprijinul regimurilor oligarhice din Grecia, datorită constituţiei sale aristocratice şi organizării militare a cetăţenilor săi. Rival al Atenei în lupta pentru supremaţie în lumea greacă, pe care a obţinut-o dobândind victoria asupra Atenei şi a Ligii ateniene în Războiul Peloponesiac (431-404 î.Hr.). Ascensiunea Macedoniei, Tebei şi frământările sociale interne au slăbit puterea politică şi militară a S. (în sec. 4 î.Hr.). Redus treptat la terit. oraşului S., statul spartan a fost cucerit de romani în 146 î.Hr., care l-au inclus mai târziu (27 î.Hr.) în provincia Ahaia. Oraşul a fost distrus de vizigoţi în 396 d.Hr. Bizantinii l-au repopulat şi l-au denumit Lacedaemon. După 1204, cruciaţii occidentali au construit un nou oraş, Mistra, care a devenit cap. Despotatului de Morea. Din 1460, sub dominaţie otomană. în urma Războiului de independenţă (1821-1829), S. a revenit Greciei. Noul oraş a fost reconstruit după 1834 mai la S de aşezarea antică. SPARTACHIADĂ (< rus.) s. f. (în U.R.S.S. şi în fostele republici socialiste), competiţie sportivă de amploare care cuprindea mai multe ramuri, având la bază un sistem de disputare cu faze eliminatorii. De regulă, s. era însoţită de ansambluri populare şi demonstraţii sportive de masă. SPARTACUS (?—71 Î.Hr.), gladiator, de origine trac. Conducătorul celei mai importante răscoale a sclavilor din Antic. (73-71 î.Hr.). Izbucnită în S Pen. Italice, s-a extins în întreaga Italie, adunând în rândurile ei c. 60 000 de sclavi. După mai multe 495 SPAŢIU victorii obţinute în faţa armatelor romane concluse de generali importanţi, a fost încercuit şi înfrânt de M. Lici-nius Crassus. S. a murit în luptă, iar şase mii de sclavi au fost crucificaţi pe Via Appia drept represalii. SPARTAN, -Ă (< lat.; de la n. pr. Sparta) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană care făcea parte din populaţia vechiului oraş grec Sparta. 2. Adj. Privitor la Sparta sau la populaţia ei; propriu spartanilor. ♦ Fig. (Şi subst.) Aspru, sever, sobru, auster. SPARTEjNĂ (< fr.) s. f. (FARM.) Alcaloid exiras din planta Sparţium scoparium, utilizat ca tonic cardiac şi diuretic. SPARTIVENTO, cap în extremitatea de SV a Pen. Italice (Calabria), la 37°56’ lat. N şi 16°04’ long. E. SPASM (< fr., lat.; {s} gr. spasmos „contracţie") s. n. Contracţie involuntară puternică, de scurtă durată (s. clonic) sau prelungită (s. tonic), a unui muşchi ori a unui grup de muşchi striaţi sau netezi; convulsie. în cazul în care afectează muşchii care închid un orificiu (ex. s. piloric) sau pereţii arterelor, se produce îngustarea bruscă a acestora, uneori cu consecinţe grave (ex. s. cerebral). SPASMODIC, -A (< fr.) adj. Care se referă ia spasm, care provoacă spasme; însoţit de spasme, convulsiv. SPASMOFIUE (< fr. {i}; {s} gr. spasmos „spasm" + philos „iubitor") s. f. Sindrom caracterizat prin hiper-excitabilitate mecanică şi electrică neuromusculară cronică, episodic producându-se crize de tetanie (spas-rne şi convulsii, senzaţie de paralizie a extremităţilor); se consideră că ar putea fi cauzată de insuficienţa glandelor paratiroide, de botulism, de carenţe alimentare, lipsă de calciu sau magneziu etc. SPASMOUTIC, -Ă (< fr. {!}; {s} gr. spasmos „contracţie" + lytikos „care relaxează") adj., s. n. (Medicament, ex. beladona, yohimbina, adrenalina) care suprimă spasmele musculaturii netede din diferite organe. SPASSKI, Boris Vasilievici (n. 1937), şahist rus. Mare maestru internaţional (din 1955). A dobândit titlul de campion mondial în 1969, după ce l-a înfrânt pe^ şahistul armean Tigran Petrosian. în 1972 el a pierdut titlul suprem în favoarea şahis-tului american Robert (Bobby) Fischer. SPASTIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care este caracterizat prin spasme, care se manifestă prin spasme, însoţit de spasme. Hipertonie s. = exagerare permanentă a tonusului muscular, de origine neurologică. SPAT (< fr., germ) s. n. - de Islanda = mineral, varietate de calcit transparentă, incoloră sau uşor colorată, bine cristalizată, care se formează în cavernele rocilor bazice; este birefringent şi se utilizează în ind. optică, îndeosebi la confecţionarea prismelor polarizante. SPATĂ (lat. spatha) s. f. 1. Parte a războiului de ţesut, formată din lamele paralele unite la ambele capete, printre care trec firele de urzeală, menţinute astfel la distanţe fixe unul de altul (corespunzător legăturii ţesăturii); serveşte şi la baterea (îndesa-rea) firelor de bătătură. 2. Armă cu lamă lungă, dreaptă şi lată, cu două tăişuri, folosită mai ales în sec. 14-15. 3. Regiune a osului scapular (omoplat) la patrupede. ♦ Sortiment de carne format din musculatura spatelui şi a umărului bovinelor şi porcinelor. 4. Bractee mare, adesea viu colorată, care înveleşte unele inflorescenţe; cea de la Cala este albă, răsucită în formă de pâlnie. Loc. Lat în spete = (despre oameni) cu umeri largi, spătos, voinic. SPATE (lat. spathae) s. n. 1. Partea posterioară a corpului omenesc, corespunzătoare regiunii dorsale a coloanei vertebrale, iar la animale partea superioară a corpului; spinare (1). <0- Expr. A întoarce (cuiva) spatele = a nu mai vrea să ştii de cineva. Loc. Pe la spate = pe ascuns, din umbră. 2. Parte a unor obiecte, clădiri etc. opusă părţii vizibile. ♦ Parte a unei haine care acoperă spatele (1). 3. Spătarul scaunului. 4. (SPORT) Procedeu tehnic de înot la suprafaţa apei, în poziţia culcat cu faţa în sus, folosind mişcările alternative ale braţelor şi ale picioarelor. 5. (MILIT.) Totalitate a unităţilor, subunităţilor şi formaţiunilor care se ocupă cu asigurarea materială a armatei. SPATjE (< ngr.) s. f. Treflă (la cărţile de joc). SPATULĂ (< fr.) s. f. Instrument de lemn, metal, os etc., de forma unei lopeţi plate foarte înguste, cu vârful rotunjit, folosit pentru manipularea, amestecarea şi întinderea unor cantităţi mici de materiale pulverulente sau vâscoase, în farmacie, în pictură, în sculptură (pentru modelare), în poligrafie etc. SPAŢIA (< spaţiu) vb. I tranz. A rări cuvintele, rândurile sau literele prin spaţii albe; a lăsa o distanţă între obiecte. SPAŢIAL, -Ă (< fr.; {s} lat. spatium „spaţiu") adj. 1. Privitor la spaţiu, care ţine de spaţiu. ♦ Referitor la proprietăţile figurilor din spaţiu. 2. Cabină s. = capsulă cosmică. + Spec. Care se referă la spaţiul cosmic, interplanetar. SPAŢIOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Care cuprinde mult spaţiu; încăpător, vast, larg. SPAŢIU (< lat. spatium) s. n. 1. (în limbajul cotidian), locul delimitat, mai mult sau mai puţin exact, unde se situează sau pot fi situate anumite lucruri. 2. întindere nemărginită care cuprinde văzduhul. + (DR.) S. aerian = parte din atmosferă, corespunzătoare limitelor terit. unui stat şi supusă, ca atare, suveranităţii acestuia, sau situată deasupra mării libere, în care caz scapă exercitării acestei suveranităţi. S. cosmic = s. situat în afara atmosferei Pământului, scăpând, ca atare, exerciţiului suveranităţii oricărui stat şi putând fi utilizat şi exploatat în mod egal de către toate statele. ♦ Teoria spaţiului vital = pseudoteorie folosită de doctrinele geopolitice şi fasciste în scopul justificării expansiunii şi războiului de agresiune, pe temeiul „argumentului" aşa-zisei neconcordanţe a graniţelor unui stat cu spaţiul necesar existenţei populaţiei sale. 3. Loc, suprafaţă, întindere limitată. ♦ (MILIT.) S. de siguranţă = distanţă minimă până la care se pot apropia trupele proprii de obiectivul asupra căruia se trage fără a risca să fie lovite de focul propriu. S. mort = a) porţiune de teren situată înapoia unei creste sau a unui obstacol în care un obiectiv nu poate fi lovit de un proiectil lansat dintr-o gură de foc; b) porţiune de teren în jurul unui mijloc de luptă (ex. tanc) în care acesta nu poate acţiona cu armamentul de bord din cauza condiţiilor de construcţie. 4. Loc (liber) între două obiecte; distanţă, interval. S. verde = teren plantat aflat în intravilanul unei aşezări. Include parcurile şi grădinile din oraş, spaţiile plantate din jurul blocurilor de locuinţe şi cele aferente clădirilor publice, stadioanelor etc. şi fâşiile plantate în lungul arterelor de circulaţie. 5. (MAT.) Mulţime de elemente (numite puncte) cu anumite proprietăţi. S. afin = mulţimea A ataşată unui spaţiu vectorial E, astfel încât pentru orice cuplu (M, N) de elemente din A să existe un vector x al lui E unic, cu proprietatea N = M + x. S. vectorial = grup comutativ (V, +) pe care se defineşte o lege externă de compoziţie cu operatori într-un corp K (înmulţirea vectorilor cu scalari): SPAVAN 496 K x v V, (a,u) -* au ce satisface axiomele: 1) (a + p) u = au + |3u 2) a (u + v) = au + av 3) a (|3u) = (a|3) u 4) 1 • u = u oricare ar fi a, |3 din K şi vectorii u, v din V. S. euclidian n-dimensional = mulţime ale cărei puncte se pot pune în corespondenţă biunivocă cu sistemele ordonate de n numere reale şi în care s-a definit un produs scalar. S. topologic = s. pe care s-a dat o familie de părţi ale sale (numite mulţimi deschise), având proprietatea că intersecţia unui număr finit de mulţimi din familie aparţine familiei, iar reuniunea unui număr arbitrar de elemente ale familiei este de asemenea element al familiei. 6. Interval de timp; răstimp. 7. (FILOZ.) Mediu caracterizat prin simultaneitatea şi exterioritatea-părţilor în care noi localizăm obiectele percepţiilor noastre. Acest mediu este gândit sau substanţialist, ca un lucru obiectiv compus din puncte unde sunt localizate lucrurile (Newton, Clarke) sau relaţional, drept construcţie a minţii (Leibniz, Kant), reale fiind doar relaţiile dintre obiecte. S.-timp = structură rezultată prin considerarea împreună a conceptului de s. geometric cu trei dimensiuni şi a celui de timp, formând astfel un continuu spaţio-tem-poral cu patru dimensiuni (teoria relativităţii). SPAVAN (< it.) s. n. (ZOOT.) Eparven. SPĂLA (lat. *expellavare) vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) curăţa de murdărie folosind apă, săpun, detergenţi, benzină etc. ^ Expr. A-şi spăla obrazul = a ieşi cu bine dintr-o situaţie neplăcută, a ieşi cu faţa curată. ♦ Tranz. Spec. A îndepărta depozitele de ulei, de praf, de noroi etc. cu care sunt acoperite diferite piese sau agregate (ex. vehicule), în cadrul întreţinerii curente sau al pregătirii lor pentru reparaţii. ♦ Fig. A (se) purifica. 2. Tranz. (Despre ploi, ape curgătoare etc.) A eroda pământul; a săpa. ♦ (Despre ape, valuri) A scălda, a trece pe lângă un ţărm, atingându-l. 3. Tranz. A îndepărta substanţele cu care este amestecat sau impurificat un produs prin antrenarea sau prin dizolvarea lor în apă sau într-un alt lichid. SPĂLARE (< spăla) s. f. Acţiunea de a (se) spăla. ♦ (GEOGR.) Acţiune de eroziune exercitată de apa provenită din precipitaţii şi care se scurge pe întreaga suprafaţă a terenului, ducând la o denudare relativ uniformă a reliefului; este cunoscută şi sub denumirea de eroziune în suprafaţă (lamelară). Sin. şiroire. SPĂLĂCj (< spăla) vb. IV refl. A-şi pierde culoarea (prin spălare); a se decolora. SPĂLĂCIOASĂ (< spălăci) s. f. Plantă erbacee din familia compozitelor, înaltă de 20-65 cm, cu flori galbene dispuse în capitule (Senecio vernalis). SPĂLĂCIT, -Ă (< spălăci) adj. Lipsit de culori vii; decolorat. ♦ Palid, fad, şters; p. ext. lipsit de expresie, de vioiciune, ofilit. SPĂLĂTOR (< spăla) s. n. 1. Obiect sanitar constituit dintr-o chiuvetă cu unul sau două compartimente racordate la reţeaua de canalizare şi echipat cu robinete pentru apă caldă şi rece, în care se spală vesela, tacâmurile etc. ♦ Obiect de pânză, de sârmă etc. cu ajutorul căruia se spală vasele. 2. Instalaţie sanitară pentru spălatul în comun al persoanelor din ateliere, din internate, din cazărmi etc. 3. (IND. EXTR.) Utilaj folosit la spălarea minereurilor în vederea obţinerii unei concentraţii mai mari de substanţe minerale utile. SPĂLĂTORIE (< spălător) s. f. 1. încăpere sau clădire special amenajată pentru spălatul rufelor. 2. Instalaţie complexă pentru înnobilarea substanţelor minerale utile prin spălarea cu apă. SPĂLĂTURĂ (< spălă) s. f. 1. Faptul de a spăla. ♦ Apă murdară în care s-a spălat ceva; lături. 2. (MED.) Introducere a unui lichid într-o cavitate fiziologică a corpului pentru dezinfectare, recoltare de probe, curăţare etc. (ex. s. gastrică, s. bronşio-alveolară). Sin. lavaj. 3. Acţiunea de eroziune a pământului de către şuvoaie; loc unde se produce o asemenea eroziune; urmă lăsată de un şuvoi. ♦ Pietriş adus de ape; loc acoperit cu un astfel de pietriş. SPĂRGĂTOR, -OARE (< sparge) adj., subst. 1. Adj. Care sparge, care sfărâmă sau zdrobeşte (piatră, cărbuni etc.). 2. S. n. Instrument care se foloseşte la spargerea unor materiale, a anumitor fructe cu coaja tare etc. <0- S. de gheaţă = navă destinată spargerii gheţii în porturi, de-a lungul căilor (sau a canalelor) de navigaţie şi la gurile fluviilor. Au apărut imediat după mijlocul sec. 19; în epoca modernă, cele mai eficiente s. de g. sunt navele ce folosesc combustibil nuclear. 3. S. m. şi f. Hoţ care intră undeva cu forţa pentru a jefui. 4. S. m. Spărgător de grevă = agent plătit al unui patron care vine să lucreze în locul greviştilor pentru a zădărnici cerinţele acestora. SPĂRIOSU, Mihai I. (n. 1944, Deta, jud. Timiş), teoretician literar şi comparatist român. Lucrări de erudiţie interdisciplinare („Mimesis-ul în teoria contemporană"), studii monografice despre mari scriitori români în „Enciclopedia literaturii universale în secolul 20“ (New York, 1983). SPĂRTURĂ (< spart) s. f. 1. Crăpătură, deschizătură, gaură produsă printr-o spargere. 2. Ciob; aşchie. SPĂTAR1 (< spată) s. n. Spetează, rezemătoare a unui scaun, a unui fotoliu etc. SPĂTAR2 (< ngr.) s. m. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) Dregător la Curtea domnească, care purta la ceremonii sabia şi buzduganul domnului, iar pe câmpul de luptă era unul dintre comandanţii oştirii. ^ Mare s. = comandant suprem al oştilor ţării în lipsa domnului. SPĂTARU, Dan (1939-2004, n. Aliman, jud Constanţa), cântăreţ român de muzică uşoară. Repertoriu românesc („Ţărăncuţă, ţărăncuţă", „Trecea fanfara militară11) şi internaţional („Drumurile noastre11). Roluri în filme. SPĂTARU, Mircea (n. 1937, lepureni, jud. Vaslui), sculptor român. Prof. univ. la Bucureşti. Modalităţi noi de expresie în compoziţii abstracti-zante, de intensă expresivitate, adesea cu reper în realitate. Sculptură figurativă în care evocarea spirituală este realizată prin tensiunea dintre volumele esenţializate („Horea, Cloşca şi Crişan11, „Nicolae Bălcescu11, „luliu Maniu11). SPĂTÂRELU, Vasile (n. 1938, Tâmna, jud. Mehedinţi), compozitor român. Prof. univ. la laşi. Muzică de cameră, corală, vocală, simfonică. SPĂTOS, -OASĂ (< spate) adj. Lat în spate; robust, voinic. SPÂN, -Ă (lat. *spanus) adj. (Despre bărbaţi sau despre faţa lor). Care este lipsit de pilozitate facială. SPÂN ATIC, -Ă (< spân) adj. (Despre bărbaţi sau despre faţa lor) Cu barba şi cu mustăţile rare. SPÂNUL, Petre (1894-1962, n. Vicovu de Jos, jud. Suceava), medic veterinar român. M. coresp. al Acad. (1955). Inspector zootehnic şi sanitar veterinar al Bucovinei (1918-1920). Studii privind bolile veterinare şi însemnătate zooeconomiei („Contribuţii la combaterea pestei porcine cu ser11, „Importanţa zooeconomiei naţionale11). 497 SPECTRAL SPÂNZ s. m. Denumire dată plantelor erbacee, perene, otrăvitoare, din genul Helleborus, familia ranuncula-ceeior, cu frunze palmate cu lobi lungi şi cu flori cu periant pielos, din 4-5, rar mai multe, foliole verzi (la H. odorus) sau purpurii-verzi (la H. pur-purascens). Rizomul de s. conţine al-caloizi utilizaţi în ind. farmaceutică pentru prepararea unor medicamente cu efecte cardiotonice şi antireumatice. SPÂNZURA (lat. *expendulare) vb. I 1. Tranz. A executa pe cineva (în urma unei sentinţe de condamnare) prin spânzurătoare. Expr. A tăia şi a spânzura = a abuza (nelimitat) de autoritatea sau de puterea sa. ♦ Refl. A se sinucide strangulându-se. 2. Refl. A se agăţa (ţinându-se strâns) de ceva; a se atârna. ♦ Intranz. A atârna liber în jos, fiind agăţat doar în partea superioară. 3. Tranz. (Fam.) A cheltui (inutil) o sumă (mare) de bani. SPÂNZURĂTOARE (< spânzura) s. f. 1. Faptul de a (se) spânzura. 2. Instrument de execuţie alcătuit dintr-un stâlp de care este fixată funia prevăzută cu un laţ care strangulează pe condamnat. SPÂRCACI v. spurcaci. SPÂRCHEZ, Tiberiu I. (1899-1977, n. Zărneşti, jud. Braşov), medic român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Iniţiatorul introducerii în România a tehnicii endoscopice şi a examenului copro-parazitologic în afecţiunile tubului digestiv. Cercetări originale în domeniul gastroenterologiei, bolilor hepato-biliare. Unul dintre fondatorii (1965) Centrului de Gastroenterologie. SPEAKER (cuv. engl.) s.m. Denumire dată preşedintelui Camerei Reprezentanţilor în S.U.A. SPECIAL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care se deosebeşte de alte obiecte sau fiinţe de acelaşi fel prin însuşiri sau particularităţi proprii; (şi adv.) destinat sau creat într-un anumit scop; p. ext ieşit din comun, deosebit, excepţional. Loc. în special = în mod deosebit, mai ales, în speţă. 2. De (strictă) specialitate. SPECIALIST, -Ă (< fr., it., germ.) s. m. şi f. Persoană care are cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu de activitate (ştiinţifică), într-o anumită disciplină etc. SPECIALITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Ramură de activitate (ştiinţifică) restrânsă la un anumit domeniu. Loc. De specialitate = care aparţine unui domeniu anumit; (despre oameni) care este competent într-o anumită ramură de activitate. 2. Produs sau preparat obţinut după metode de fabricaţie deosebite. SPECIALIZA (< fr.) vb. I 1. Refl. A se consacra studiului unui anumit domeniu de activitate; a deveni specialist. 2. Tranz. A face să capete caractere sau trăsături specifice, individualizate şi particulare. ♦ (Despre procese de producţie) A (se) limita numai la anumite produse. SPECIALIZARE (< specializa) s. f. 1. Acţiunea de a se specializa. 2. (BIOL.) Adaptare strictă a unei specii la o sursă particulară de hrană sau la condiţii speciale de viaţă, a unui parazit la o anumită gazdă, a unui organ la o funcţie specială (ex. aparat bucal specializat pentru înţepat sau supt la unele insecte). SPECIATIE (< fr.) s. f. (BIOL.) Proces de geneză a speciilor noi de plante şi animale, care se realizează pe cale sexuată, prin recombinare genetică sau prin mutaţii ale genelor şi selecţia naturală a indivizilor cu fenotipuri şi genotipuri noi. Prin izolare reproductivă a indivizilor, noua specie se separă de populaţia din care provine, devenind o unitate naturală relativ constantă. SPECIE (< lat.) s. f. 1. Soi, fel, categorie. 2. (BIOL.) Categorie sistematică fundamentală, subordonată ca rang genului şi superioară subspeciei. S. sunt unităţi naturale dinamice cu ascendenţă comună şi cu particularităţi morfofiziologice, biochimice şi ecologice relativ stabile în cursul mai multor generaţii. S. au un anumit număr stabil de cromozomi şi numai în cazuri rare manifestă polimorfism cromozomial. Sunt alcătuite din indivizi care se pot împerechea între ei, dând naştere la urmaşi fertili, în general s. prezintă fenomenul de izolare reproductivă (nu se pot împerechea cu indivizi din alte specii, sau dacă au urmaşi dintr-o astfel de împerechere, aceştia sunt sterili), ceea ce determină constanţa lor relativă. 3. (LOG.) Diviziune a genului; după extensiune, clasă de indivizi prezentând aceleaşi caracteristici esenţiale (specia umană, cuprinzând câteva miliarde de indivizi); după in-tensiune, clasă de caracteristici comune unui anumit număr de indivizi (limbajul articulat care este propriu speciei umane). -O S. infimă = ultima specie, în ordinea determinării, care nu subordonează alte specii, ci se referă numai la indivizi. 4. S. literară = categorie de opere literare în cadrul fiecărui gen, clasificate după criterii tematice sau formale. Ca şi genurile, s.l. se întrepătrund şi se suprapun adesea, fiecare s. putând înregistra la rândul său diferite subdiviziuni. SPECIFIC, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Propriu unei anumite fiinţe, unui anumit lucru sau fenomen; particular, distinct. ♦ (Substantivat, n.) Caracterul propriu, particular a ceva sau al cuiva; notă distinctivă. 2. (Despre mărimi) Care se referă la o anumită cantitate dintr-un material, de obicei la unitatea de volum. Rezistenţă s. v. rezistivitate. Masă s. v. densitate. Greutate s. v. greutate. SPECIFICA (< fr., lat.) vb. I tranz. A indica, a arăta, a menţiona precis un anumit lucru. SPECIFICARE (< specifica) s. f. Specificaţie. SPECIFICAŢIE (< fr., lat. m.) s. f. Faptul de a se specifica; specificare; ceea ce se specifică. SPECIFICITATE (< fr.) s. f. Caracterul specific (1) al unei fiinţe, al unui lucru sau fenomen. SPECIMEN (< fr., lat.) s.n. Exemplar, model. SPECIOS, -OASĂ (< fr.) adj. (Despre argumente, raţionamente etc.) Aparent. ♦ înşelător; amăgitor. SPECTACOL (< fr., lat.) s.n. 1. Reprezentaţie teatrală, cinematografică, muzicală, de coregrafie etc.; p. ext. orice reprezentaţie dată pentru public. 2. Privelişte, întâmplare care atrage privirile sau atenţia. ^ A se da în spectacol = a atrage atenţia printr-o purtare nepotrivită; a se face de râs. SPECTACULAR, -Ă (< fr.) adj. (Livr.) Spectaculos. SPECTACULOS, -OASĂ (< spec-tacol) adj. Care impresionează prin fast, prin strălucire; impresionant, spectacular. SPECTATOR, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană care asistă la un spectacol, la o manifestaţie sportivă, la o ceremonie etc. ♦ Martor ocular la o întâmplare, la un eveniment etc. SPECTRAL, -Ă (< fr.) adj. 1. Referitor la spectru, care aparţine unui spectru. 4- Linie s. = a) imagine a fantei de intrare a unui spectro-scop, care apare sub forma unei dungi de o anumită culoare şi care este dată de o componentă mono-cromatică a luminii; b) radiaţie electromagnetică având o anumită lungime de undă şi fiind produsă printr-o tranziţie între două niveluri energetice diferite. Analiză s. = metodă de stabilire a compoziţiei unui corp, pe baza studierii spectrului luminii emise de acesta. 2. Care are caracterul unui spectru (3), al unei fantome; fantomatic. SPECTROFOTOMETRIE 498 SPECTROFOTOMETRIE (< fr. {i}) s. f. Capitol al spectroscopiei care se ocupă cu studierea spectrelor (1) şi cu compararea intensităţii liniilor spectrale. SPECTROFOTOMETRU (< fr. {i}) s. n. Instrument utilizat pentru obţinerea spectrelor de emisie sau de absorbţie ale substanţelor, cu ajutorul căruia se determină atât lungimile de undă ale liniilor spectrale, cât şi intensităţile acestor linii, prin comparare cu liniile unui spectru cunoscut. SPECTROGRAF (< fr. {i}; {s} fr. spectre „spectru" + gr. grapho „a scrie“) s. n. 1. Instrument asemănător spectroscopului, care se utilizează pentru înregistrarea prin fotografiere a spectrului luminii, putând fi utilizat şi pentru domeniile spectrale alăturate (infraroşu şi ultraviolet). 2. S. de masă = dispozitiv electromecanic utilizat pentru separarea izotopilor unui element, permiţând totodată determinarea masei şi a concentraţiei fiecăruia dintre ei; a fost inventat de F. W. Aston în 1919. SPECTROGRAMĂ (< fr. {i}; fe} fr. spectre „spectru" + gr. gramma „desen") s. f. Fotografie a unui spectru (1), obţinută cu ajutorul spectrogra-fului (1) sub forma unei diagrame obţinute cu ajutorul spectrofotome-trului înregistrator. SPECTROHELIOGRAF (< fr. {i}) s. n. Instrument cu ajutorul căruia se realizează fotografii ale Soarelui în lumină monocromatică prin deplasarea treptată a fantei sale de intrare pe discul solar. SPECTROHELIOSCOP (< fr. {i}) s. n. Instrument cu ajutorul căruia se obţine imaginea monocromatică vizuală a Soarelui. SPECTROMETRIE (< fr. {i}) s. f. Ansamblul procedeelor de utilizare a spectrometrelor. SPECTROMETRU (< fr. {i}; {s} fr. spectre „spectru" + gr. metron „măsură") s. n. 1. Instrument asemănător spectroscopului, care permite măsurarea intensităţii fiecărei linii spectrale. 2. Instalaţie complexă utilizată în fizica nucleară pentru studierea spectrului de viteze sau de energii ale particulelor emise de substanţe radioactive, ale fasciculelor de particule create în acceleratori etc. SPECTROSCQP (< fr. {i» s. n. Instrument optic pentru observarea spectrului luminii; se compune dintr-un colimator prevăzut cu o fantă, o piesă dispersivă (prismă sau reţea) şi o lunetă pentru vizarea spectrului. SPECTROSCOPIE (< fr. {i}; {s} fr. spectre „spectru" + gr. skopein „a examina") s. f. Ramură a fizicii care studiază spectrele radiaţiei electromagnetice, oferind informaţii asupra nivelurilor energetice, asupra structurii şi proceselor care se produc în molecule, în atomi etc. ♦ Capitol al fizicii nucleare care studiază spectrele energetice ale radiaţiilor a, (3 etc., oferind informaţii asupra nucleului atomic. SPECTRU (< fr., germ.) s. n. 1. (FIZ.) Mulţimea valorilor pe care le poate lua o mărime în anumite condiţii; există spectre discrete sau continue după cum această mulţime este discretă sau continuă (ex. s. vitezelor unui grup de particule, s. componentelor monocromatice ale unei radiaţii electromagnetice etc.). ♦ Totalitatea liniilor spectrale obţinute prin descompunerea radiaţiilor electromagnetice complexe (ex. s. luminii, s. de radiaţii X etc.); s. se poate referi la radiaţia emisă (s. de emisie) sau la radiaţia absorbită (s. de absorbţie) de o substanţă. ^ S. atomic = s. caracteristic unei anumite specii atomice, care se obţine prin tranziţii ale electronilor în atomii elementelor. S. molecular = s. creat prin tranziţii între nivelurile energetice ale moleculelor care se află în stare liberă. ♦ Totalitatea liniilor de câmp ale unui magnet, ale liniilor de fluid în mişcare etc. sau reprezentarea lor intuitivă. 2. (ASTR.) Totalitatea radiaţiilor electromagnetice emise de un corp ceresc, ordonate în funcţie de lungimea de undă şi înregistrate pe cale fotografică sau fotoelectrică (ex. s. solar, s. stelar). 3. Fig. Fantomă, vedenie, fantasmă. ♦ Fig. Ceea ce produce îngrijorare, spaimă; pericol iminent. 4. (BOT.) S. floristic = reprezentare grafică, sub formă de ciclogramă sau de coloane, a ponderii procentuale a diferitelor elemente floristice în cadrul unei asociaţii sau în flora unei unităţi naturale. SPECULA (< fr.) vb. I 1. Tranz. (DR.) A face speculă. ♦ A înşela pe cineva. 4 A se folosi, a profita de o anumită împrejurare cu scopul de a dobândi avantaje personale. 2. In-tranz. şi tranz. A face deducţii teoretizând formal, fără legătură cu practica. SPECULANT (< germ.) s. m. Persoană care face speculă; afacerist. SPECULATIV, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care aparţine speculaţiei (1); rupt de practică, de experienţă. 2. (Fl-LOZ.) Care se întemeiază pe reflecţie, pe meditaţie, nu pe cercetarea experimentală a realităţii. ♦ Filozofie s. = filozofie care îşi propune să construiască un sistem atotcuprinzător pe cale pur deductivă, pornind de la anumite principii presupuse a fi găsite numai cu ajutorul raţiunii (ex. speculaţiile reprezentanţilor idealismului german: Fichte, Shelling, Hegel). SPECULAŢIE (< fr.) s. f. 1. Faptul de a specula (2); teoretizare abstractă, metafizică asupra unor probleme. ♦ Mod de gândire, metodă folosită de reprezentanţii filozofiei speculative. 2. înşelătorie; speculă. ♦ Tranzacţie financiară sau comercială bazată pe fluctuaţiile de preţuri ale pieţei, din care se realizează un profit. SPECULĂ (< specula) s.f. (DR.) Comerţ ilicit care constă în vinderea sau revinderea, cu preţuri exagerate, a unor mărfuri care nu fac obiectul comerţului particular. SPECULUM (cuv. lat. „oglindă") s. n. Instrument medical cu ajutorul căruia se pot examina conductele naturale (ex. cavităţile nazale, conductul auditiv extern). SPEE [[pe:], Maximilian Johannes Maria Hubert conte von (1861-1914), amiral german. Şef de stat major al flotei oceanice (1908-1912). în fruntea unei escadre a învins forţele britanice la Coronei (nov. 1914), dar a fost înfrânt şi s-a scufundat cu nava amiral „Scharnhorst" lângă ins. Falkland (dec. 1914). SPEECH [spi:ţ/] (cuv. engl.) s. n. Discurs, cuvântare ţinute cu anumite ocazii. SPEELMAN, Cornells Janszon (1628-1684), administrator colonial olandez. în serviciul Companiei Indiilor Olandeze de Est (din 1645). Guvernator în Coromandel (1663- 1665) şi în Indiile Olandeze de Est (1681 — 1684). Considerat unul dintre întemeietorii sistemului colonial olandez. SPEER [fpe-.er], Albert (1905-1981), arhitect şi om politic german. Membru al Partidului Naţional-So-cialist. Ministru al Armamentului (1942-1945) şi al Producţiei de Război (1943-1945). Ca arhitect a construit în stil neoclasic Cancelaria Reichului. Condamnat în procesul criminalilor de război de la Nurnberg (1946) la 20 ani de închisoare. Memorii. SPEKE [spi:k], John Hanning (1827-1864), explorator britanic. Expediţii în Himalaya, Tibet, Somalia (1854). Explorează Africa Centrală, descoperind lacurile Tanganyika şi Victoria, stabilind că ultimul reprezintă unul din izv. Nilului. Autor al unui jurnal de călătorie. SPELB, -Ă adj. 1. (Despre oameni) Foarte blond; albicios. ♦ (Despre ochi) Lipsiţi de o culoare 499 SPERJUR precisă; spălăcit. 2. (Despre băuturi) Lipsit de tărie, fără gust, searbăd. SPELEOLOGjE v. speologie. SPELEOTEME, s.f. pl. Ansamblul formaţiunilor dezvoltate în peşteri în urma proceselor de cristalizare şi concreţionare: stalactite, stalagmite, coloane, draperii, concreţiuni parietale, gururi etc. Prezintă o extraordinară diversitate de forme şi culori. SPELUNCĂ (< lat., fr.) s. f. Local public rău famat. SPEMANN [fpş:man], Hans (1869-1941), biolog german. Prof. univ. la Rostock şi Freiburg. Director al Institutului de Biologie „Kaiser Wilhelm" (1914-1919). Studii originale asupra fiziologiei dezvoltării embrionului. A efectuat mai multe experienţe de transplant celular. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1935). SPENCER, golf al Oc. Indian situat în S Australiei, între pen. Eyre la V şi Yorke la E, extins pe 322 km lungime şi 145 km lăţime max. La intrarea în acest golf se află ins. Thistle. Explorat în 1802 de navigatorul britanic Matthew Flinders. SPENCER [spense], Herbert (1820-1903), filozof, sociolog şi psiholog englez. Sistemul său filozofic este o încercare de generalizare a evoluţionismului darwian în explicarea progresului în cunoaştere, morală şi societate („Primele principii"). în plan politic, a susţinut libertatea individului şi s-a opus intervenţiei guvernamentale („Omul împotriva statului"). Fondator al aşa-numitei „şcoli organice" în sociologie („Statica socială", „Fundamentele sociologiei"). SPENGLER [fpşggler], Oswald (1880-1936), istoric şi filozof german, înfăţişează istoria ca o succesiune de culturi independente unele de altele, având soarta organismelor: naştere, înflorire, moarte („Declinul Occidentului"). Herbert Spencer SPENSER [spense], Edmund (c. 1552-1599), poet renascentist englez. Reprezentant de seamă al epocii elisabetane. Poeme bucolice („Calendarul păstorului"), lirică erotică („Versuri de iubire şi de nuntă"), sonete; capodopera sa este alegoria lirică, filozofică şi morală „Crăiasa zânelor". Virtuoz versificator (a inventat strofa numită, mai târziu, „spense-riană") şi inovator de limbă. SPEOLOG, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Specialist în speologie. SPEOLOGjE (< fr.; {s} gr. speos „peşteră" + logos „studiu") s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul complex al peşterilor, respectiv din punct de vedere geologic, geomorfologic, hidrologic, microclimatologic; o disciplină aparte o constituie biospeologia. S. cercetează, de asemenea, resturile fosile şi urmele activităţii umane din peşteri precum şi posibilităţile utilizării acestora în scopuri turistice sau terapeutice. Savantul român E. Racoviţă este creatorul biospeologiei şi al primului institut de speologie din lume (Cluj, 1920). Sin. speleologie. SPEOS (< fr.; cuv. gr. speos „grotă subterană") subst. Denumire dată templelor şi mormintelor subterane din Egiptul antic. V. hipogeu (1). SPERA (< lat., it.) vb. I tranz. A avea speranţă; a nădăjdui (1). SPERANSKI [spiranskii], Aleksei Dmitrievici (1887/1888-1961), medic rus. Elev al lui I. P. Pavlov. Studii asupra rolului sistemului nervos în fiziopatologie („Bazele experimentale ale teoriei medicinei"). SPERANŢĂ (< it.) s. f. încredere în rezultatul favorabil al unei acţiuni; nădejde. <0- în speranţa că... = aşteptând, nădăjduind... ♦ (Fam.) Persoană tânără, talentată într-un anumit domeniu de activitate, de la care se aşteaptă mult în viitor. S. de viaţă = indicator sociodemografic care redă valoarea medie a numărului de ani pe care i-ar putea trăi o persoană Oswald Spengler dintr-o anumită ţară, regiune sau grup social, dacă pe parcursul vieţii sale s-ar menţine condiţiile de mortalitate din prezent. Se calculează în funcţie de rata mortalităţii pe grupe de vârstă la data respectivă. Datorită îmbunătăţirii condiţiilor de trai şi asistenţei medicale, s. de v. a crescut continuu, în majoritatea ţărilor dezvoltate depăşind valoarea de 70 de ani (cu variaţii în funcţie de sex, fiind în general mai ridicată la femei). SPERANŢIA 1. Theodor D. S. (pe numele adevărat Theodor Dimitrie Nădejde) (1856-1929, n. laşi), scriitor şi folclorist român. M. coresp. al Acad. (1891), prof. univ. la Bucureşti. Cunoscut prin prelucrarea în versuri a unor anecdote de origine folclorică sau citadină („Anecdote populare"); studii de folclor şi literatură („Introducere în literatura populară română"); proză, teatru, amintiri. 2. Eugeniu S. (1888-1972, n. Bucureşti), filozof, sociolog, psiholog, estetician şi poet român. Fiul lui S. (1). Prof. univ. la Cluj. Sinteze („Papillons de Schumann", „Principii fundamentale de filozofie juridică", „Introducere în sociologie", „Resorturile psihologice ale evoluţiei umane"). Ca poet a colaborat la „Vieaţa nouă" cu versuri de inspiraţie livrescă („Poezii"). Memorialistică. SPERBER [fperber], Alfred Margul (1898-1967, n. Storojineţ), poet român de expresie germană. Militant antifascist. Poezii simboliste şi avangardiste („Taină şi iertare"); ulterior pasteluri, meditaţii, poeme dedicate realităţilor sociale („Martor al vremii", „Cu ochii deschişi"). Traduceri. SPERIA (lat. *expavorere < pavor „teamă") vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) înfricoşa, a (se) înspăimânta. 2. Tranz. A face ca cineva să se înspăimânte şi să o ia la fugă; a stârni un animal din culcuş. 3. Tranz. (Fam.) A uimi, a impresiona (prin calităţi deosebite). -0- Loc. De speriat = ieşit din comun; nemaiîntâlnit. SPERIETOARE (< speria) s. f. Ceea ce sperie; spec. momâie de speriat păsările dăunătoare culturilor. SPERIETURĂ (< speria) s. f. 1. Spaimă. 2. (Pop.) Boală despre care se crede că provine dintr-o spaimă. SPERIEŢI (< speria) s. m. pl. A băga (pe cineva) în ~ = a înspăimânta pe cineva, a băga spaima în cineva. SPERIOS, -OASĂ (< speria) adj. Care se sperie uşor; fricos. ♦ Timid. ♦ Care exprimă spaimă. SPERJUR, -Ă (< it.) s. m. şi f. Persoană care jură fals sau care îşi calcă jurământul. SPERMANCETI 500 SPERMANCETI (< fr.; {s} gr. sperma „sămânţă" + lat. ceti „a balenei") subst. (FARM.) Cetaceum, ceară de balenă. Se obţine dintr-un organ special localizat în capul ca-şalotului. Sin. spermanţet. SPERMATjDĂ (< fr.) s. f. Celulă sexuală masculină produsă prin diviziunea spermatocitului şi care dă naştere spermatozoidului. SPERMATjST s. m. (BIOL.) Animaliculist. SPERMATOC!T (< fr.; {s} gr. sperma „sămânţă" + kytos „celulă") s. n. Celulă germinală masculină situată în peretele tubilor seminiferi ai testiculului, care rezultă din transformarea unei spermatogonii. SPERMATOFjTĂ (< fr. {i}; (s> gr. sperma- „sămânţă" + phyton „plantă") s. f. (La pl.) Categorie de plante superioare, producătoare de seminţe, cu rădăcină, tulpină,, frunze şi flori (Spermatophyta); include gimnosper-mele şi angiospermele; (şi la sg.) plantă din acest grup; antofită, fane-rogamă. SPERMATOFOR (< fr. {i}; {s} gr. sperma- „sămânţă" + phoros „purtător") s. m. Grup de spermatozoizi, cuprinşi uneori într-o capsulă de secreţie, întâlniţi la unele insecte, cefa-lopode etc. SPERMATOGENEZĂ (< fr. {i}; {s} gr. sperma- „sămânţă" + genesis „naştere") s. f. Proces de formare a spermatozoizilor la animale şi la om, prin diviziuni succesive ale unor celule din testicul. SPERMATOGONIE (< fr.) s. f. Celulă sexuală masculină care reprezintă stadiul iniţial al spermatogenezei şi din care derivă spermatocitul. SPERMATOZOjD (< fr. {i}; {s} gr. sperma- „sămânţă + zoon „animal" şi eidos „formă, chip") s. m. Celulă sexuală masculină matură, caracteristică omului şi animalelor. Este o celulă mobilă, prevăzută cu unul sau mai mulţi flageli, capabilă să fecundeze ovulul. La om este un filament, lung de 50 microni, mobil, prevăzut cu un cap oval care conţine nucleul ha-ploid. Proporţia formelor anormale şi durata motilităţii sunt criterii în evaluarea cauzelor sterilităţii masculine. SPERMĂ (< fr.; cuv. gr.) s. f. Lichid vâscos, opalin, cu miros fad caracteristic, produs de glandele aparatului genital bărbătesc, care conţine spermatozoizii cu substanţele ce le fac posibilă viaţa şi mişcarea; (pop.) sămânţă. Numărul spermatozoizilor este de 30-180 mii. pe mililitru. SPERMEZEU, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată în V dealurilor Năsăudului, în depresiunea omonimă, la poalele SE ale culmii Breaza, pe cursul mijlociu al râului llişua; 2 715 loc. (2005). în satul S., menţionat documentar în 1456, se află biserica de lemn Sf. Maria (sec. 18). SPERRY [speri], Roger Wolcott (1913-1994), neurofiziolog american. Studii asupra bazei nervoase a memoriei şi a controlului cortical al coordonării motorii; a stabilit că cele două emisfere ale creierului au funcţii diferite. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină, împreună cu D.H. Hubel şi T.N. Wiesel (1981). SPESSARTjN (< fr.; după n. pr. Spessart, numele unor m-ţi din Germania) s. n. Varietate de granat manganifer, de culoare galben-brună sau brun-roşcată până la roşu închis şi luciu gras sau răşinos. întâlnit ca mineral accesoriu în unele roci granitice, în pegmatite, micaşisturi şi unele minereuri de mangan. întrebuinţat ca abraziv şi ca piatră semi-preţioasă SPETEAZĂ (< spată) s. f. 1. Parte a unui scaun, a unei bănci, a unui fotoliu etc. de care se sprijină spatele celui care şade; spătar. 2. Bucată de scândură îngustă şi subţire care serveşte ca element de legătură între diferite părţi ale unei construcţii de lemn, ale unui obiect de lemn etc. 3. Scândură cu care se ridică firele de urzeală când se ţese cu alesătură. SPET| (< spată) vb. IV refl. A munci până la istovire, a depune eforturi istovitoare. SPEŢĂ (< germ.) s. f. 1. Specie. 2. (DR.) Pricină supusă spre rezolvare unu[ anumit organ de jurisdicţie. -0- Loc. în speţă = în cazul dat, în cazul de faţă. SPEZE (SPESE) (< it.) s. f. pl. Cheltuieli (pe care le suportă cineva pentru o deplasare, pentru anumite servicii etc.). SPEZIA [spettsia], La oraş în N Italiei (Liguria), port comercial la golful omonim al M. Ligurice, la 82 km ESE de Genova; 91,2 mii loc. (2003). Bază navală militară. Constr. navale, de maşini agricole, aparataj electrotehnic şi de armament, ind. metalurgiei feroase şi neferoase, chimică, textilă, pielăriei şi încălţămintei, ceramicii şi alim. Rafinărie de petrol. Terminal petrolier şi de gaze naturale din Libia. Centru comercial şi turistic. Staţiune balneoclimaterică. Muzeu de arheologie; Muzeu naval. Biserica Sf. Maria şi castelul San Giorgio (sec. 13); catedrală (sec. 15, recon- struită în 1945). Cunoscut din Antic., a devenit seniorie a familiei Fieschi (sec. 13), posesiune a Genovei (din 1274). SPHENISCIDE, s.f.pl. Familie de păsări în care sunt incluşi pinguinii; este singura familie a ordinului Sphenisciformes. SPIC (lat. spicum) s. n. 1. Inflorescenţă formată dintr-un ax principal rigid pe care se află flori sesile sau scurt pedunculate. Poate fi simplu (ex. la patlagină) sau compus din spiculeţe dispuse alternativ pe o axă comună (rahis) (ex. la grâu şi la alte graminee). 2. Cu spic = (despre blănuri) cu vârfurile firelor de altă culoare decât fondul. 3. Spic de zăpadă (sau, rar, de ploaie) = fulgi de zăpadă prin ploaie; început de ninsoare. SPICA, cea mai strălucitoare stea din constelaţia Fecioara, de mărimea 1,0, situată la c. 220 ani-lumină de Soare. SPICCATO (cuv. it. „răspicat") adv. (MUZ.) Termen care indică, la instrumentele cu coarde şi arcuş, executarea sacadată a sunetelor, realizată prin desprinderea arcuşului de coardă după fiecare notă. V. staccato. SPJCHER (< engl.) s. m. Crainic (2). SPICHERIŢĂ (< spicher) s. f. Crainică (2). SPICIFORM, -A (< fr.; {s} lat. spicum „spic" + forma „formă") adj. Asemănător cu un spic, în formă de spic (1) (ex. paniculul s. de la planta numită coada vulpii). SPICUj (< spic) vb. IV tranz. 1. A culege spice (1) din lan sau a le aduna pe cele rămase după seceriş. 2. Fig. A culege, selectând din diferite izvoare, informaţii, material documentar etc. SPICULEŢ (< spic) s. n. 1. Diminutiv al lui spic; spicuşor. 2. Fiecare dintre unităţile care compun inflorescenţa la unele graminee; este alcătuit dintr-una sau din mai multe flori înşirate sesil de-a lungul unui ax, iar la bază este înconjurat de obicei de 2 (uneori 3-4) glum^. SPIEGEL [fpi:gel] („Der revistă politică, ilustrată, din Germania cu o largă audienţă; de orientare social-de-mocrată. înfiinţată în 1947, la Hanovra; apare, din 1952, săptămânal, la Hamburg. SPIELBERG [spj:lbe:g], Steven (n. 1947), regizor, producător american de film. Businessmanul-magician al Hollywoodului timp de peste trei decenii, cineast de notorietate 501 SPINETĂ planetară, expert în filmul de aventuri cu şi fără efecte speciale de înaltă tehnicitate, stăpân absolut asupra reacţiei spectatorului de toate vârstele şi categoriile, campion de box Office („E.T. Extraterestrul", seria „Indiana Jones“, „Jurassic Park“, „Inteligenţă artificială"). Premiul Oscar 1993 („Lista lui Schindler"). SPIELHAGEN [fp!:lha:g©n], Friedrich (1829-1911), scriitor şi teoretician literar german. Romane de observaţie socială şi psihologică, prezentând societatea vremii sale („Ciocan şi nicovală11, „Puhoiul11). Teoretician al romanului realist („Teoria şi tehnica romanului11, „Teoria şi tehnica literaturii epice şi dramatice11). SPIESS j/pis], Ludovic (1938-2006, n. Cluj), tenor român. Director al Operei Naţionale din Bucureşti (2001-2005). Deosebită vigoare şi claritate vocală. Repertoriu de operă de mare anvergură, pe marile scene ale lumii (Verdi, Puccini, Saint-Saens, Wagner). Ministru al Culturii (1991— 1992). SPILCU! (< spilcă, reg., „ac de păr“) vb. IV refl. (Fam.) A se găti, a se dichisi (în mod exagerat). SPILLIAERT [spjii:art], Leon (1881-1946), pictor belgian. Pictură reprezentând o sinteză originală între simbolism şi expresionism, care înfăţişează o lume de vis, pustie, cu un personaj singuratic, de obicei o femeie absorbită de o atmosferă rarefiată, în afara timpului („Vertij", „Autoportret în oglindă"). SPIN1 (lat. spinus „prun sălbatic") s. m. 1. Formaţie tare şi ascuţită, cu rol de apărare; spinii sunt prezenţi frecvent la plante pe tulpini, ramuri, frunze sau fructe; mai rar se întâlnesc la unele animale, de ex. pisica de mare prezintă pe coadă 1-2 spini veninoşi. ♦ Expr. A sta (sau a şedea) pe (sau ca pe) spini = a fi neliniştit, a nu mai avea răbdare. 2. Plantă erbacee bienală din familia compozitelor, cu tulpina ramificată, spino-aripată, frunze penat-sectate, spinos-dinţate şi flori roşii, dispuse în capitule (Carduus acanthoides). 3. Denumire dată mai multor specii de plante spinoase. 4. Parte componentă a cârligului de pescuit, care împiedică scăparea capturii şi ieşirea momelii de pe cârlig. SPIN2 (< engl. „a roti") s. m. (FIZ.) Moment cinetic intrinsec al unei particule elementare. S. nuclear = moment cinetic al nucleului atomic. S. izotopic (sau izobaric) = mărime cu ajutorul căreia două sau trei particule elementare (capabile de interacţii tari) pot fi caracterizate ca stări cuantice diferite ale aceleiaşi particule (ex. protonul şi neutronul ca stări diferite ale nucleonului). SPINAL, -Ă (< fr.; cf. lat. spina „coloană vertrebrală") adj. Care se referă la coloana vertebrală. ^ Nerv s. = nerv cranian, care inervează muşchii gâtului, ai laringelui şi ai faringelui. SPINALIZARE, s.f. Distrugerea sistemului nervos central al unui animal, prin secţionarea măduvii spinării (de obicei în scop experimental, mai frecvent la broască). SPINARE (lat. spinalis) s. f. 1. (ANAT.) Spate (1). 2. (GEOGR.) Partea cea mai înaltă, alungită, a unui munte, a unui deal etc. -O Spinări de berbec = roches moutonnees. SPINĂ (< lat.) s. f. Vârf ascuţit al unui os (ex. s. iliaca). -O S. bifidă = malformaţie congenitală a canalului vertebral, întâlnită mai ales în regiunea lombo-sacrală şi caracterizată prin lipsa sudurii arcurilor vertebrale ale uneia sau a mai multor vertebre. SPINEI, Victor (n. 1943, Lozova-Lăpuşna), istoric şi arheolog român. Prof. univ. la Univ. „Al. I. Cuza“ din laşi, M. coresp. al Acad. Rom. (2001), M. coresp. al Institutului Arheologic German (2005). Cercetător (1966- 1990) la Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol" din laşi, apoi, din 1990, la Institutul de Arheologie din laşi, al cărui director este din 2003. Cercetări asupra perioadei de început a epocii medievale („Moldova în sec. XI-XIV", „Realităţi etnice şi politice în Moldova Meridională în sec. X—XIII. Români şi turanici", „The Great Migrations in the East and South East of Europe from the Ninth to the Thirteenth Century"). Monografii („Reprezentanţi de seamă ai istoriografiei româneşti şi universale") şi editări ale lucrărilor lui N. lorga, Gh. I. Brătianu, B. Munteanu, L. Boicu, F. Kellogg, W. Treadgold. SPINEL (< fr. {i}) s. m. Aluminat natural de magneziu, cristalizat în sistemul cubic; de obicei este divers colorat, are luciu sticlos şi duritate ridicată. Cristalele perfect transparente roşii sau albastre sunt pietre preţioase. SPINENI, com. în jud. Olt, situată în partea centrală a piemontului Cotmeana, pe cursul superior al râului Vedea; 2 078 loc. (2005). Reşed. com. este satul Alunişu. Bisericile Sf. Nicolae (1817-1820) şi Duminica Tuturor Sfinţilor (1884), în satele Profa şi S. în satul Vineţi se află două biserici cu acelaşi hram -Adormirea Maicii Domnului, una din 1812 şi cealaltă din 1847; bisericile de lemn cu acelaşi hram - Cuvioasa Parascheva, în satele Alunişu (1812-1813, cu picturi murale din 1877 şi pridvor adăugat în 1940) şi Optăşani (1913). în arealul satului Optăşani se află o parte a rezervaţiei forestiere Seaca-Optăşani (124 ha) - o pă-dure-martor a vechilor codri de gâr-niţă (Quercus frainetto). Alături de gârniţă, cu unele exemplare de peste 120 de ani, în lungul văii Albeşti vegetează şi gorunul (Quercus pe-traea). Stratul de arbuşti cuprinde păducel (Crataegus monogyna) şi măceş (Rosa canina), iar cel ierbos este dominat de firuţă (Poa pratensis). SPINETĂ (< it.) s. f. Vechi instru-ment muzical cu clape şi coarde, asemănător clavecinului. SPINOR 502 SPINOR (< engl., fr.) s. n. Obiect matematic utilizat în fizică la caracterizarea spinului particulelor elementare. SPINORIAL, -Ă (< spinor) adj. (Despre câmpuri fizice) Care poate fi caracterizat în fiecare punct printr-o funcţie a cărei valoare este un spinor. SPINOS, -OASĂ (< spin) adj. (Despre plante) Care are spini; ghimpos, ţepos. ♦ Fig. Care prezintă dificultăţi; greu de realizat. ♦ Fig. Complicat, complex. SPINOZA, Baruch (latinizat Bene-dictus de) (1632-1677), filozof evreu olandez originar din Portugalia. Exclus din comunitatea evreiască pe motiv de erezie; condamnat de Biserica Reformată pentru concepţia sa despre toleranţă şi pace. Având ca model ştiinţa fizicii matematice, S. a conceput filozofia ca formulare de axiome (adevăruri certe imposibil de negat) şi deducere a consecinţelor ce decurg din ele în domeniile care-l preocupă pe filozof. Vrând să-şi prezinte deductiv vederile despre ce e bine pentru oameni, S. a stabilit mai întâi adevărurile despre natura fiinţelor pe care le-a derivat din adevăruri fundamentale şi a început cu fiinţa absolut infinită a cărei existenţă nu poate fi logic negată. El a numit această fiinţă „Dumnezeu sau natura", ceea ce înseamnă că ea nu este distinctă de lume, existând o singură substanţă (monism) şi că acest Dumnezeu (mult djferit de cel teist) este imanent lumii. în acest sistem rigid, nu mai rămâne loc pentru libertate decât dacă aceasta este identificată cu unitatea raţiunii şi a realităţii („Ethica11, „Tractatus Theologico-Politicus“). SPINTARISCOP (< fr. {i}; {s} gr. spinther „scânteie11 + skopein „a privi11) s. n. Mic tub opac având la partea superioară o lupă, iar la partea inferioară o sursă radioactivă şi un strat de sulfură de zinc, pe care se pot observa scânteieri produse de particulele alfa emise de către sursă; a fost inventat (1904) de fizicianul şi chimistul englez Sir William Crookes (1832-1919). SPINTECA (lat. *expanticare) vb. I tranz. 1. A face o tăietură lungă şi adâncă în trupul unei fiinţe cu ajutorul unui instrument ascuţit; p. ext. a înjunghia, a ucide. ♦ A rupe un material cu structură fibroasă în lungul firelor sau un material metalic în lungul direcţiei de orientare a cristalelor, prin tracţiune perpendiculară pe direcţia de rupere, a sfâşia (1). 2. Fig. A străbate cu repeziciune (aerul, apa etc.). SPINTECĂTURĂ (< spinteca) s. f. Tăietură lungă şi adâncă; despicătură. Baruch Spinoza SPINTEROMETRU (< fr. {i}; {s> gr. spinther „scânteie11 + metron „măsură11) s. n. (ELT.) Eciator folosit pentru măsurarea tensiunilor înalte. SPINUŞ, com. în jud. Bihor, situată în zona de contact a C. Barcăului cu dealurile Barcăului, pe râul valea Fânaţelor; 1 245 loc. (2005). Nod rutier. Satul S. apare menţionat documentar în 1523. SPIQN, -OANĂ (< germ., it.) subst. 1. S. m. şi f. Persoană care face spionaj. ♦ Cel care pândeşte, observă pe alţii pentru a furniza cuiva informaţii; iscoadă. 2. S. m. (TEHN.) Calibru pentru măsurarea lărgimilor interstiţiilor dintre piese. SPIONAJ (< it., fr.) s. n. (DR.) Obţinerea şi transmiterea unor secrete de stat unei puteri străine de către o persoană care nu este cetăţean al acelui stat; constituie o infracţiune. SPIRAI (< it.) s. n. (NAV.) Deschidere cu geamuri apărate de grilaje în puntea unei nave, care serveşte pentru luminarea şi aerisirea încăperilor de sub punte. SPIRAL, -Ă (< fr.) s. f., adj. 1. S.f. Curbă plană deschisă care se înfăşoară în jurul unui punct. 2. Adj. Care este în formă de spirală (1). 3. Unealtă sub formă de spirală, montată într-o bormaşină, cu ajutorul căreia se dau găuri în diverse materiale (lemn, metal etc.). SPIRANT, -Ă (< fr. »; {s} lat. spirant- „care răsuflă11) adj. Sunet (sau consoană) ~ (şi subst., f.) = consoană constrictivă. SPIRATRON (< engl.) s. n. Accelerator ciclic pentru protoni sau pentru alte particule grele, asemănător ciclotronului, având însă în locul duanţilor mai mulţi electrozi în formă de spirală. SP|RĂ (< fr.) s. f. 1. Porţiune dintr-o spirală, corespunzătoare unui unghi de 360°. 2. Conductor electric subţire, a cărui axă este aşezată după o linie curbă (sau frântă) practic închisă. ♦ Fiecare buclă a spiralei care formează o bobină sau o înfăşurare electrică. SPIREA (< fr., lat.) s. f. Arbust din familia rozaceelor, înalt până la 2 m, cu frunze ovale şi flori albe dispuse în inflorescenţe globuloase (Spiraea vanhouttei); se cultivă ca arbust decorativ. SPIRIDUŞ (< spirit, cf. lat. spiritus) s. m. (în mitologia românească) Fiinţă supranaturală, ca un drac mic şi vioi, care se poate întrupa în diferite fiinţe, aflate în slujba vrăjitoarelor sau a diavolilor. ♦ Fig. Copil vioi, zburdalnic. SPIRIFfR (< fr.; {s} fr. spire „spiră11 + lat. fero „a purta11) s. m. (PALEONT.) Gen fosil de brahiopode articulate, ale căror valve, mai mult late decât înalte, au aspectul unor aripi; a trăit din Silurianul superior până în Permian. SPIR|L (< fr.) s. m. Nume generic dat unor bacterii în formă de spirală; se găsesc în apele stătătoare şi sunt în general saprofite. SPjRIT (< lat., it.) s. n. I. 1. (FILOZ.) Iniţial, substanţa materială cea mai subtilă; apoi, la cartezieni, părţile cele mai uşoare ale sângelui care asigură legătura dintre corp si suflet (la plural, spirite animale). în metafizica tradiţională, principiul gândirii şi al activităţii reflexive a omului, opus materiei, ca principiu al activităţii fizice, diferit de suflet, ca principiu al vieţii afective. P. ext., fiinţă nematerială (Dumnezeu, îngeri, demoni etc.) (La Hegel), treapta finală (a treia) a dialecticii ideii absolute. 2. (REL.) (La pl.) Forţe supranaturale înzestrate de om cu chip şi voinţă, întruchipând morţi, strămoşi, manifestându-se singure sau în grup, în locuri predilecte, precum adâncul pădurilor, şi căpătând, uneori, statut de divinitate. ♦ (în superstiţii) Stafie, strigoi, fantomă. ♦ Suflet. 3. Intelect; totalitatea facultăţilor intelectuale. ♦ Inteligenţă, imaginaţie, fantezie. -0* Expr. (Om) de (sau cu) spirit = om inteligent, cu mintea ageră, spiritual. ♦ Vorbă de duh; ironie. 4. Mod, fel de manifestare, de gândire al cuiva. ^ Loc. în spiritul... = în concordanţă cu..., conform cu... ♦ Caracter specific, trăsătură caracteristică. 5. Tendinţă, înclinare determinantă pentru felul de a se manifesta sau de a gândi al cuiva. 6. Sensul adevărat, precis a ceva. II. (LINGV.) Semn folosit în scrierea greacă pentru a marca aspiraţia (3), arătând cum se pronunţă sunetul pe lângă care este 503 SPITZ pus. Există două feluri de spirite: spirit aspru şi spirit lin. SPIRITISM (< fr.) s. n. Credinţă potrivit căreia spiritele (sufletele) morţilor ar supravieţui, iar cei vii ar putea să comunice cu ele prin diverse procedee (de ex. prin acţiunea unui „mediu"); practică bazată pe această concepţie. SPIRITIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine spiritismului, privitor la spiritism. 2. S. m. şi f. Persoană care practică spiritismul. SPIRITUAL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care aparţine domeniului conştiinţei, care priveşte produsele conştiinţei omeneşti, care reprezintă reflectarea în conştiinţă a existenţei sociale; intelectual, sufletesc. 2. Inteligent, deştept, ager; înzestrat cu umor. ♦ Care denotă inteligenţă, isteţime, umor. 3. Care aparţine domeniului religiei; duhovnicesc. ♦ (Substantivat, m.) Duhovnic; (la catolici) preot căruia i s-a încredinţat îndrumarea morală a seminariştilor. SPIRITUALISM (< fr. {i}) s. n. în sens strict, doctrină afirmând existenţa în om a unui principiu substanţial independent de organism. în sens larg, doctrina care comportă, pe lângă principiul independent de organism şi credinţa în existenţa lui Dumnezeu şi recunoaşterea valorilor spirituale ca scop al activităţii raţionale a omului (V. Cousin şi eclectismul francez din sec. 19). SPIRITUALIST, -Ă (< fr. {i}) adj., s. m. şi f. î. Adj. Care aparţine spiritualismului, privitor la spiritualism. 2. S.m. şi f. Adept al spiritualismului. SPIRITUALITATE (< fr.) s. f. Doctrină care priveşte viaţa morală centrată pe unirea cu Dumnezeu. în sens concret, ansamblu de principii care inspiră viaţa spirituală a unui individ sau a unui grup. SPIRITUALIZA (< fr.) vb. I tranz. A da un caracter spiritual, a detaşa de ceea ce este material, corporal, senzual. ♦ Refl. A căpăta o anumită adâncime spirituală. SPIRITUALS s. n. v. negro-spiri-tuals. SPIROCHET (< fr. {i}; {s} gr. spiral „spiră" + khaite „păr") s. m. Bacterie răsucită în formă de spirală, foarte răspândită în natură, de obicei saprofită, dar cuprinzând şi specii patogene. SPIROCHETOZĂ (< fr. {i}) s. f. Nume generic dat unor boli infec-ţioase provocate de spirocheţi, specifice omului şi unor specii de animale, printre care sifilisul, febra recurentă, leptospirozele, s. găinilor etc. SPIROCjD (< fr.; {s} spiro(chet) + lat. -cida „care ucide") s. m. (FARM.) Antiluetic. SPIROMETRIE (< fr. {i}) s. f. Metodă de explorare a capacităţii pulmonare, efectuată cu ajutorul spirometrului. SPIROMETRU (< fr.; {s} lat. spiro „a respira" + gr. metron „măsură") s. n. Instrument medical cu ajutorul căruia se efectuează spirometria. SPIRT (< rus.) s. n. (Pop.) Alcool etilic comercial; p. ext. băutură alcoolică tare. ^ S. denaturat = alcool etilic denaturat. S. de lemn = produs compus mai ales din alcool metilic, obţinut la distilarea uscată a lemnului. S. medicinal = spirt utilizat în medicină ca dezinfectant. SPIRTIERĂ (< spirt) s. f. Lampă de gătit (de obicei de mici dimensiuni, portabilă) al cărei combustibil este spirtul. SPIRTQS, -OASĂ (< spirt) adj. (Despre băuturi) Care conţine spirt; alcool (ex. alcool etilic). ♦ (Substantivat, f. pl.) Băuturi alcoolice. SPIRULINĂ (< fr.) s.f. Gen de cianobacterii care alcătuiesc filamente spiralate, răspândite în ape dulci, salmastre şi marine (Spirulina pla-tensis); comestibilă, este folosită ca supliment nutritiv în ind. medicamentelor. Foarte bogată în minerale, proteine şi vitamine (fiind una dintre puţinele surse vegetale de vitamină B12). în prezent se studiază posibilele efecte antivirale, anticanceroase şi antiseptice. Este utilizată în combaterea aler-giei, ulcerului, anemiei, intoxicaţiei cu metale grele şi în curele de slăbire. SPITAL (< germ.) s. n. Instituţie medicală curativ-profilactică, în care sunt îngrijiţi şi trataţi oamenii bolnavi sau accidentaţi şi unde se studiază bolile. SPITALICESC, -EASCĂ (< spital) adj. Care aparţine spitalului, privitor la spital. SPITALIZA (< spital) vb. I tranz. A interna şi a îngriji un bolnav în spital. SPITSBERGEN [fpjtsbergen], SPITZ-BERG, arh. norvegian în Oc. Arctic, la N de Cercul Polar, parte componentă a arh. Svalbard, situat la 580 km N de ţărmul Norvegiei; 62,2 mii km2. Ins. pr.: Spitsbergen (fostă Spitsbergen de Vest sau Vest Spitsbergen), cu o supr. de 39 mii km2 (cea mai mare din acest arh. şi, respectiv, din întreg arh. Svalbard), Nordaustlandet (16,6 mii km2), Edge (5,1 mii km2), Barents (1,3 mii km2), Kvit (264 km2), King Karls Land, Prins Karls Forland ş.a. Localităţi pr.: Longyearbyen, Barentsburg, Sveagruva (în ins. Spitsbergen). Relief de platou, acoperit de gheaţă, cu alt. max. de 1 717 m (vf. Newton, în ins. Spitsbergen) şi ţărmuri fragmentate de fiorduri adânci. Climă arctică, cu vânturi puternice şi temp. foarte scăzute (-40°C). Vegetaţie de tundră şi faună bogată, în special mamifere mari (urşi polari, reni, vulpi polare ş.a.). Zăcăminte de cărbuni, de min. de fier, cupru, zinc ş.a. Pescuit; vânătoare. Cunoscut probabil de vikingi, existenţa acestui arh. este menţionată în Analele islandeze din 1194, dar a fost redescoperit de exploratorii olandezi Willem Barents şi Jacob van Heemskerck în iun. 1596. Englezii şi olandezii au vizitat acest arh. în 1611, apoi francezii, danezii, norvegienii şi ruşii (în 1715). Revendicat de companiile comerciale engleze, norvegiene, suedeze, olandeze şi ruseşti, în sec. 18-19. Disputa asupra arh. S. a fost rezolvată de Societatea Naţiunilor prin tratatul din 9 febr. J920, care a atribuit arh. Norvegiei. în 1977, Norvegia a stabilit ca zonă economică naţională până la 200 mile maritime în apele din jurul arh. S. / SPITTELER [fpjteler], Cari (1845-1924), scriitor elveţian de limbă germană. Ample poeme de inspiraţie mitică într-o imagistică bogată („Pro-meteu martirul", „Primăvara olimpică"). Lirică neoromantică („Fluturii", „Cântecele clopotelor"). Proză de formulă naturalistă şi de investigaţie psihanalistă, cu implicaţii autobiografice („Imago", „Locotenentul Conrad"). O autobiografie de fină analiză („Trăirile mele cele mai vechi"). Premiul Nobel pentru literatură (1919). SPITZ [spiţ], Mark (n. 1950), sportiv american. Primul înotător din lume care a parcurs 100 m liber în mai puţin de 52 secunde. Eroul Olimpiadei de la Munchen, 1972, când a câştigat 7 medalii de aur (record Cari Spitteler SPITZER 504 absolut în istoria Jocurilor Olimpice moderne). A stabilit 32 de recorduri mondiale. SPITZER [fpjtser], Leo (1887-1960), lingvist austriac. Emigrat în Turcia şi apoi în S.U.A. Prof. la univ. din Marburg, Koln, Istanbul, Balti-more. Specialist în romanistică („Limba italiană de conversaţie"). Creator al stilisticii literare pe baze lingvistice („Studii stilistice şi literare romanice"). Studii privind limba română. M. coresp. al Acad. Române (1947). SPIŢĂ (< bg., ser.) s. f. 1. Fiecare dintre elementele de legătură dintre butucul şi coroana unei roţi. 2. (DR.) Totalitatea persoanelor care descind dintr-una şi aceeaşi persoană (autor comun) şi care, ca atare, au dintr-o moştenire, laolaltă, drepturile pe care le-ar fi avut la acea moştenire autorul comun dacă ar fi fost în viaţă |a deschiderea succesiunii. + Fig. Grad de rudenie; neam; p. ext. origine. & Spiţa neamului = arborele genealogic. 3. Unitate biologică naturală care, în concepţia lui E. Racoviţă, conţine lanţuri de specii care au derivat una din alta în decursul istoriei lor. SPIŢER (< ngr.) s. m. (Pop.) Farmacist. SPIŢERIE (< ngr.) s. f. (Pop.) Farmacie. SPLAI (cf. plai) s. n. Arteră de circulaţie amenajată pe malul unei ape, de obicei cu profil larg şi bogat plantată. SPLANHNICI (< fr.; cuv. gr.) s. m. pl. <0- Nervi ~ = nervi simpatici care inervează viscerele abdominale. SPLANHNOPTOZĂ (< fr. {i>; fe} gr. splagkhnom „viscere" + ptosis „cădere") s. f. (MED.) Visceroptoză. SPLAU s. n. Extremitate a unei punţi pentru pescuit, aşezată pe piloţi, reglabilă peste sau sub nivelul apei. SPLEEN [spli:n] (cuv. engl.) s. n. (Livr.) Melancolie permanentă fără cauze determinate, manifestată prin plictiseală profundă, prin dezgust faţă de orice, prin lipsa dorinţei de a mai trăi. SPLENDID, -Ă (< fr., lat.) adj. Plin de strălucire, minunat, foarte frumos. SPLENDOARE (< fr., lat.) s. f. Strălucire, frumuseţe care dă impresia de lux, de fast, de măreţie; somptuozitate. ♦ (Concr.) Lucru splendid. SPLENIC, -Ă (< engl.) adj. Care se referă la splină, care aparţine splinei. SPLENOMEGALjE (< ngr. spleno „splină" + megalos „mare") s.f. Creştere în volum a splinei, care provoacă uneori o senzaţie de jenă şi chiar dureri. Poate avea diverse cauze (afecţiuni hepatice, leucemie, infecţii bacteriene sau virale, palu-dism, febră tifoidă ş.a.). SPL|NĂ (< ngr.) s. f. 1. Or- gan-glandă bogat vascularizat, situat în partea superioară stângă a cavităţii abdominale şi alcătuit din pulpa roşie, formată din sânge şi ţesut reticular, şi pulpa albă, formată din ţesut limfatic. Culoarea este de obicei violacee, dar se modifică în funcţie de diferite boli; la om cântăreşte c. 200 gr, dar poate creşte sau diminua în diferite stări fiziologice sau patologice. Atât omul cât şi animalele pot trăi fără s. şi, în unele cazuri de splină bolnavă sau ruptură splenică, s. poate fi extirpată. S. reprezintă un organ hematopoetic şi un rezervor de fier organic, pe care îl furnizează hematiilor sub formă de hemoglobină. Distruge hematiile uzate sau anormale şi produce limfocite, anticorpi şi fagocite. Are un rol important în apărarea organismului de infecţii, intoxicaţii. 2. Mică plantă erbacee, perenă (5-20 cm) din familia saxifragacee, cu frunze orbicular-reniforme şi cu flori fără petale, cu 4 sepale galben-verzui şi bractei mari galbene, dispuse în cime terminale (Chrysosplenium alternifo-lium). Creşte în regiunea montană în locuri umede. Splină SPLjNT (< germ.) s. n. Cui de siguranţă. SPUNUŢÂ (< splină) s. f. Plantă erbacee, perenă, meliferă, din familia compozitelor, înaltă până la 100 cm, cu frunze alterne, ovale sau eliptice, şi cu flori galbene (Solidago vir-gaurea); vargă-de-aur. Cunoscută ca plantă medicinală din Ev. Med. (diuretică, antiseptică etc.). SPLIT (< germ.) s. n. Piatră spartă, cu granule de dimensiuni cuprinse între 3 şi 40 mm, folosită la lucrări de drumuri şi de linii de cale ferată. SPLIT [fplit], oraş în SV Croaţiei, situat pe coasta dalmată, pe ţărmul unui promontoriu care pătrunde în M. Adriatică; 175,1 mii loc. (2001). Aeroport (inaugurat în 1962). Port comercial şi de pasageri. Şantier naval. Ind. metalurgiei neferoase (aluminiu), chimică, mat. de constr. (ciment), de prelucr. a lemnului, textilă şi alim. (vin, conserve de peşte ş.a.). Centru turistic. Staţiune balneară. Universitate (1974). Institut oceanografie. Muzeu de arheologie (1820), Muzeu etnografic (1910), Galerie de artă (1931), Muzeu municipal (1946), Muzeul „Mestrovic" (1952). Teatru Naţional. Festival internaţional anual de muzică uşoară. Numeroase vestigii romane: în oraşul vechi există un complex de palate romane în ruină, înconjurat de ziduri groase de 2 m şi înalte de 22 m, străjuite iniţial de 16 turnuri de apărare, din care se mai păstrează doar 3, străpunse de porţi de intrare; palatul împăratului Dio-cleţian (care a locuit aici până la moarte), construit în anii 293-305, pe locul numit Spalatum (la 5 km S de Split) rămas în ruină după distrugerea lui de către avari în 615; mausoleul lui Diocleţian, transformat în catedrală în sec. 12 şi refaceri din sec. 15-17; vestigiile unui amfiteatru şi ale unor temple şi catacombe romane; fortificaţii veneţiene (sec. 17); Palat municipal (sec. 15); Turn cu ceas (sec. 16); biserica Sf. Martin 505 SPONSOR (sec. 9); Porta Aurea (Poarta de Aur), cu o statuie în faţă, de 8 m înălţime, sculptată de Ivan Mestrovic. Vechiul centru istoric a fost inclus (în 1979) în Patrimoniul cultural universal. Aşezarea a fost întemeiată în sec. 3 î.Hr. de colonişti greci, cu numele Aspâlathos, şi a devenit colonia romană în anul 78 î.Hr. cu denumirea Salonae, cunoscând o înflorire în timpul domniei împăratului Diocleţian (284-305); după ce a fost devastat de avari în 615, locuitorii au construit un nou oraş, care a cunoscut o nouă perioadă de prosperitate în timpul ocupaţiei bizantine (812-1105). Stăpânit de veneţieni (1420-1797), de austrieci (1797-1809), de francezi (1809-1815)k de lmp. Habs-burgic (1815-1918). în 1918 a intrat în componenţa Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, iar din 1992 aparţine Croaţiei independente. Portul oraşului a suferit mari distrugeri în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. SPODIC, adj. (PEDOL.) (< gr. spodes „cenuşă") Orizont B ~ = orizont de sol format prin acumulare de material amorf constituit din materie organică şi oxizi de fier şi aluminiu care îmbracă grăunţii de nisip, lipsit de structură. Orizont E ~ = orizont eluvial de sol cu culori deschise, lipsit de structură, sărac în materie organică şi fier (orizont podzolic). SPODISOLURI, s.n.pl. Clasă de soluri acide, formate în climat umed şi rece care determină o intensă spălare şi debazificare a materialului mineral. în orizontul A, datorită procesului lent de mineralizare, are loc o acumulare de materie organică de culoare închisă, uneori există chiar o pătură de humus brut. Caracteristic clasei este orizontul B spodic, deasupra căruia, în faze mai avansate ale procesului de spălare, se află şi un orizont E spodic. în România se întâlnesc în reg. de munte, în general la peste 1 500-1 600 m, mai ales pe roci acide. Principalele tipuri sunt prepodzolul (= sol brun feriiluvial), podzolul şi criptopodzolul (sol brun de pajişti din etajul montan superior sau subalpin). SPODUMEN (< fr. {i}; {s} gr. spodes „cenuşă") s. n. Silicat natural de aluminiu şi litiu, din grupa piro-xenilor monoclinici. Este alb-cenuşiu, verzui sau violet şi se utilizează pentru obţinerea preparatelor de litiu. SPOERRI, Daniel (pe numele adevărat D. Feinstein) (n. 1930, Galaţi), pictor elveţian de origine română. Reprezentant al Noului realism. Serii de asamblări satirice, folosind obiecte şi materiale disparate („Tablouri- capcană“, „Obiecte etno-sincretice“). Instalat la Paris în 1959, a înfiinţat aici editura MAT (Multiplication d’Art Transformable) şi a creat primele sale tablouri-capcană, compuse din materiale industriale rebutate. Fruntaş al grupării „Noilor realişti", a început, în 1963, să integreze în lucrările sale rămăşiţe de la prânz şi de la cină, expunând în 1968 primele „tablouri comestibile". Peste puţin timp, a introdus animale vii şi cadavre în instalaţiile botezate „naturi moarte“. SPOHR [fpo:r], Ludwig (1784-1859), violonist, dirijor şi compozitor german. Opere („Faust"), oratorii, lucrări simfonice şi de cameră, concerte pentru vioară. A publicat o metodă de vioară. SPOj (< sl.) vb. IV tranz. 1. A vărui. 2. A acoperi suprafaţa unui obiect (de obicei a unui vas) cu un strat protector continuu; a cositori. ♦ Refl. Fig. A-şi însuşi superficial unele deprinderi civilizate, a se cultiva în mod superficial. 3. (Pop.) A unge ceva pe deasupra. ♦ Tranz. şi refl. (Peior.) A (se) farda. SPOIALĂ (< spoi) s. f. 1. Faptul de a spoi; văruială. 2. Strat protector cu care este spoit un obiect. + Fig. Cunoştinţe superficiale (de cultură). ♦ (Peior.) Fard. SPOKANE [spoukaen], oraş în NV S.U.A. (Washington), pe râul cu acelaşi nume, la 490 km E de Seattle; 195,6 mii loc. (2000). Aeroport. Nod feroviar. Expl. de aur, argint, uraniu, cupru. Constr. de subansamble pentru avioane, de maşini tipografice, de echipament pentru computere şi de aparataj electrotehnic. Ind. metalurgiei neferoase (aluminiu), mat. de constr. (ciment), de prelucr. a lemnului, ceramicii, textilă şi alim. Hidrocentrală. Târg internaţional (din 1974) - EXPO 74. Universitate (1887). Muzeu de artă; Muzeu de istorie^ Orchestră simfonică. 60 de parcuri. întemeiat în 1871 de James Glover; oraş din 1881. Distrus în mare parte de o explozie însoţită de un uriaş incendiu în 1889; reconstruit în anii 1890-1900. SPOLETO, oraş în Italia (Umbria); 37,7 mii loc. (2000). Expl. de lignit. Siderurgie; ind. chimică, faianţei, alim. şi textilă. Prelucr. fosfaţilor. Centru turistic. Festival anual de artă. Pinacotecă. Ruine preromane şi romane (ziduri, teatru, amfiteatru, podul şi arcul lui Drusus - 23 d.Hr.); bazilica romană San Salvatore (sec. 4); bisericile Santa Eufemia (sec. 10), San Gregorio Maggiore (sec. 12), San Pietro (sec. 13), San Domenico (sec. 13). Dom (1198, restaurat în anii 1634-1644), cu mozaic din 1207 şi fresce executate de Fra Filippo Lippi. Fortăreaţa Rocca (1355-1364); Pod (1364). Palat comunal (sec. 14); Palatul Arroni (sec. 16). Oraş din sec. 7 î.Hr., colonia romană (241 î.Hr.), a fost devastat de campaniile lui Hannibal (217 Î.Hr.). Ocupat de ostrogoţi (sec. 6) a devenit unul dintre principalele oraşe ale ducatului omonim creat în 570. Din timpul papei Grigore IX (1227-1241) face parte din Statul papal, până în 1860, când a intrat în componenţa Regatului Italian. SPOLIA (< fr.; cf. lat. spoliare „a jefui“) vb. I tranz. (DR.) A lipsi cu forţa, în mod ilegal, o persoană de anumite bunuri sau drepturi. SPOLIATOR (< fr.) s. m. Cel ce spoliază; prădător, jefuitor. SPOLIAŢIE (< fr.) s. f. Faptul de a spolia. SPONDAIC (fr., lat.) adj. Vers ~ = hexametru (în versificaţia greco-latină) în care al cincilea picior este un spondeu. SPONDEU (< fr., lat.; {s} gr. spon-deios < sponde „libaţie") s. m. (în versificaţia greco-latină) Picior metric alcătuit din două silabe lungi (în metrica antică) sau din două silabe accentuate (în metrica modernă). SPONDILITĂ (< fr. {i}; {s> lat. spondylus „vertebră") s. f. Inflamaţie acută sau cronică localizată la coloana vertebrală; de obicei este de natură infecţioasă. SPONDILQZĂ (< fr. {i}); {s> lat. spondylus „vertebră") s. f. Boală localizată în anumite segmente ale coloanei vertebrale (ex. s. cervicală, s. dorsală). Se manifestă prin dtireri şi limitarea mobilităţii coloanei vertebrale. SPONDYLUS (cuv. lat. „vertebră") subst. Gen de lamelibranhiate diso-donte, având cochilia cu valve inegale şi urechiuşe; a apărut din Permian; se întâlneşte şi astăzi. SPONGIER (< fr.; {s} lat. spongia „burete") s. m. (ZOOL.) Bure-te-de-mare (Spongiaria); filumul se mai numeşte şi Porifera. SPONGIOS, -OASĂ (< fr.; lat. spongia „burete") adj. (Despre materiale) Care conţine goluri, putând să absoarbă lichidele; poros, buretos. SPQNSOR (< engl., fr.) s.m. (DR.) Orice persoană fizică sau juridică din România sau din străinătate care efectuează o sponsorizare în condiţiile legii. Sponsorul ori beneficiarul au dreptul să aducă la cunoştinţa publicului sponsorizarea prin promovarea numelui, a mărcii sau a imaginii sponsorului. SPONSORIZARE 506 SPONSORIZARE s.f. (DR.) Actul juridic prin care două persoane convin cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare pentru susţinerea unor activităţi fără scop lucrativ, desfăşurate de una din părţi, denumită beneficiarul sponsorizării. SPONTAN, -A (< fr., lat.) adj. (Şi adv.) 1. Care se face sau se produce de la sine, aparent fără intervenţia unor factori sau cauze exterioare. ♦ Care se face de bunăvoie, nesilit de nimeni. ♦ Care acţionează, care are loc cu promptitudine. ♦ Care este exprimat direct, instinctiv, sincer. 2. (Despre acţiuni sau procese sociale) Care urmăreşte doar scopuri imediate, fără să întrevadă consecinţele sociale mai îndepărtate; al căror rezultat de ansamblu nu este prevăzut de cei ce participă la ele (ex. grevă s.). Floră s. v. sălbatic. SPONTANEITATE (< fr.) s. f. însuşirea a ceea ce este spontan. + Vioiciune, promptitudine. SPONTINI, Gaspare (1774-1851), compozitor italian. Favorit al lui Napoleon Bonaparte, al împărătesei Josephine a Franţei şi al lui Friedrich-Wilhelm lll ai Prusiei. Opere eroice („Fernand Cortez“, „Vestala"). SPOR1 (< fr. {i}; {s} gr. spora „sămânţă") s. m. Germen (în general unicelular şi haploid) care se poate transforma într-un organism individual, fără ca în prealabil să fuzioneze cu o altă celulă reproducătoare. S. sunt produşi de unele plante verzi, de ciuperci, de bacterii şi de unele proto-zoare (sporozoare). La plantele care prezintă alternanţă de generaţii s. sunt formaţi de generaţia sporofitică şi dau naştere generaţiei gametofi-tice. Generaţia sporofitică este dominantă la licopodiacee, ecvisetacee şi ferigi; la muşchi sporofitul este reprezentat de capsula cu spori. S. de rezistenţă = s. cu perete gros, capabil să supravieţuiască în condiţii extrem de nefavorabile şi să dea naştere unui nou organism atunci când condiţiile redevin favorabile. Este întâlnit la bacterii, ciuperci microscopice, pro-tozoare. Termenul este folosit adesea şi pentru zigoţi (rezultaţi din fuziunea a doi gameţi) care prezintă această proprietate. SPOR2 (< sl.) s. n. 1. Creştere, mărire, majorare; adaos, supliment. S. migratoriu = diferenţa dintre numărul persoanelor venite şi cele plecate definitiv dintr-o ţară, reg., localit. într-un anumit interval (de obicei un an) raportată la numărul total de locuitori; se exprimă în valori relative (%o). S. natural = diferenţa dintre numărul născuţilor vii şi numărul deceselor într-un anumit interval de timp (de obicei un an) raportat la numărul total de locuitori; se exprimă în valori relative (%o). Poate fi pozitiv sau negativ (dacă numărul deceselor din anul respectiv îl depăşeşte pe cel al naşterilor). Prin însumare cu s. migratoriu indică rata de creştere a populaţiei respective. ♦ (La pl.) Sume de bani plătite angajaţilor peste salariul tarifar, pentru vechime în muncă, condiţii grele de muncă, ore suplimentare, muncă de noapte etc. Loc. Cu spor = repede, spornic. Fără spor = puţin, încet. <0> Expr. A avea spor = a realiza, a produce mult în timp scurt, a fi operativ. Spor la lucru! = urare adresată cuiva care merge la serviciu. 2. Belşug, prosperitate; câştig, folos. SPORADE (SPORADES), nume sub care sunt cunoscute două arh. greceşti din M. Egee. Sporade de Nord (Vorîai Sporâdhes), arh. alcătuit din 77 insule; c. 540 km2. Ins. pr.: Skyros, Skopelos, Skiathos, lliodromia. Relief muntos cu alt. reduse (792 m). Carst. Sporade de Sud (N6tiai Sporâdhes); 3,5 mii km2. Ins. pr.: Rodos, Sâmos, Chios, Ikaria, Kos, Kâlimnos, Kârpathos, Nâxos (o mare parte dintre ele reunite sub numele de Dodecanez). Relief muntos, alcătuit din calcare şi gnaisuri, cu alt. max. de 1 436 m. SPORADIC, -Ă (< fr.) adj. Care se produce sau se manifestă din când în când, fără continuitate; rar, izolat. SPORANGE (< fr. {i}; {s} gr. spora „sămânţă" + angeion „vas") s. m. (BOT.) Organ în formă de sac în care iau naştere sporii1 plantelor crip-togame. SPORj (< spor2-) vb. IV 1. Tranz., intranz. şi refl. A creşte sau a face să crească, a (se) mări, a (se) înmulţi. 2. Intranz. A progresa, a înainta, a avansa. SPORIFŞR, -A (< fr. {i>; {s} gr. spora „sămânţă" + lat. fero „a purta") adj. Care produce sau poartă spori1. SPORNIC, -Ă (< sl.) adj. 1. (Şi adv.) Care are spor, productiv. ♦ P. ext. Vrednic, harnic. ♦ (Despre lucrări, munci etc.) Care se fac cu randament mare, la care se lucrează, se progresează repede. ♦ (Despre alimente) Care ţine mult; economic. 2. îmbelşugat, bogat, abundent; mult. ♦ Care aduce spor, profitabil. SPORO- (< fr.; {s} gr. spora „sămânţă") Element de compunere cu semnificaţia „spor1", „referitor la spori", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. SPOROCjST (< fr. {i}; (s> sporo- + gr. kystis „vezică") (ZOOL.) s. m. Organ în care se găsesc spori1 (ex. la sporozoare) sau un mare număr de celule germinative (ex. la redie). SPOROFJLĂ (< fr. {i}; sporo- + gr. phyton „plantă") s.f. (BOT.) Frunză redusă care poartă sporangii cu spori1. SPOROFjT (< fr. {i}; {s> sporo- + gr. phyton „plantă") s. m. (BOT.) Fază din ciclul evolutiv al plantelor, formată din celulele diploide care produc spori1. SPOROGON (< fr.; {s} sporo- + gone „naştere") s. m. (BOT.) Sporofitul muşchilor, format dintr-un pedicel şi o capsulă cu spori1. SPOROVĂ! (< cf. spori) vb. IV intranz. (Pop. şi fam.) A vorbi mult şi fără rost; a trăncăni, a flecări. SPOROVĂIALĂ (< sporovăi) s. f. (Pop. şi fam.) Faptul de a sporovăi; flecăreală, taifas. SPOROZOARE (< fr.; {s} sporo- + gr. zoon „animal") s. n. pl. (ZOOL.) Clasă de protozoare parazite (ex. he-matozoarul), caracterizată prin prezenţa stadiului de spor1 în ciclul lor de dezvoltare (Sporozoa). Se cunosc c. 2 000 de specii. Trăiesc ca paraziţi intra- sau extracelulari, provocând boli grave la om şi animale. SPORT (< fr., engl.) s. n. 1. Activitate fizică a cărei practică presupune un antrenament metodic, respectarea anumitor reguli şi a unei anumite discipline, având la bază elementul competitiv şi urmărind obţinerea de performanţe. ♦ Fiecare dintre formele speciale, reglementate de această activitate (ex. atletism, nataţie, fotbal, handbal etc.). 2. Ansamblu de exerciţii fizice şi jocuri practicate metodic în scopul formării şi perfecţionării unor calităţi motrice specifice şi al unor calităţi morale (curaj, perseverenţă, decizie etc.). Se practică la vârsta şcolară pentru întregirea personalităţii copiilor şi tinerilor, iar mai târziu pentru menţinerea şi mărirea capacităţii de rezistenţă a organismului la eforturi. SPORTjV, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f- 1. Adj. Care aparţine sportului, privitor la sport. întâlnire (sau întrecere, concurs) s. = competiţie sportivă la care participanţii concurează în vederea stabilirii unei ierarhii. ♦ Care denotă, demonstrează practicarea unui sport. 2. S. m. şi f., adj. (Persoană) care practică sportul. SPORTIVITATE (< fr.) s. f. Atitudine morală de cinste, onestitate, lealitate şi respect a sportivului faţă de partener şi de adversar în procesul de pregătire şi în competiţii. 507 SPRINGFIELD SPORULAŢIE (< fr.) s. f. 1. Proces de formare a sporilor1. 2. Mod de reproducere asexuată prin spori1, caracteristic plantelor; la animale se întâlneşte la sporozoare şi la flage-latul Noctiluca. SPOT (< fr., engl.) s. n. 1. (FIZ.) Mică pată luminoasă care înlocuieşte acul indicator şi care se formează pe scara gradată a unui instrument de măsură prin reflectarea unei raze de lumină de către o oglindă solidară cu echipajul mobil al instrumentului. ♦ Punct luminos produs pe ecranul unui cinescop în locul unde cade fasciculul de electroni emişi de catod. 2. (în teatru) Fascicul luminos concentrat, invariabil; există s. de urmărire (a interpretului) şi s. fix. ♦ Proiector care produce acest fascicul. 3. Scurt anunţ publicitar sau reclamă comercială prezentate la radio sau la televiziune. SPOVEDANIE (< sl.) s. f. Faptul de a se spovedi; mărturisire, destăinuire. Este una dintre cele şapte taine ale Bisericii creştine ortodoxe şi catolice. ♦ Ceremonia mărturisirii păcatelor în faţa preotului. SPOVEDI (< sl.) vb. IV refl. (în ritualul ortodox şi catolic) A mărturisi unui duhovnic săvârşirea unor acţiuni socotite a fi păcate, exprimându-şi regretul, spre a obţine iertarea lor. ♦ Tranz. (Despre duhovnici) A primi mărturisirea unui credincios. ♦ Refl. şi tranz. A mărturisi cuiva o taină; a (se) destăinui. SPRATLY, Insulele ~ , mic arh. coraligen nelocuit din Marea Chinei de Sud, format din 12 ins. dintre care cea mai mare, Itu Aba, are o suprafaţă de 36 ha. Revendicat de mai multe state din zonă, a fost ocupat de China/ Taiwan după al Doilea Război Mondial. SPRAY [sprei] (cuv. engl.) s.n. Dispozitiv pentru pulverizarea unor substanţe cosmetice, insecticidei paralizante etc. SPRÂNCEANĂ (SPRINCEANĂ) (lat. supercilium) s. f. 1. Linie arcuită formată din fire de păr, care se întinde deasupra orbitei ochiului. ♦ Expr. A alege pe (sau după) sprânceană = a alege tot ceea ce e mai bun, mai valoros. A fi cu ochi şi cu sprâncene = a fi prea evident pentru a putea fi negat. 2. Fig. Coama, muchea unui deal, a unui munte etc. SPRÂNCENAT, -Ă (< sprânceană) adj. (Despre oameni) Cu sprâncene dese şi mari. SPRÂNCENATA, com. în jud. Olt, situată în V C. Boian, pe stg. văii Oltului şi pe cursul superior al râului Sâi; 2 750 loc. (2005). Hidrocentrală (53 MW), în satul Frunzaru, intrată în funcţiune în 1989. Biserica Adormirea Maicii Domnului (1795, refăcută în 1808), în satul Frunzaru. SPRÂNCENELE ROŞII, armată compusă din răsculaţi ţărani, în ultimii ani ai dinastiei Han de Apus (206 î.Hr.-25 d.Hr.). Pentru a se deosebi de inamic, aceştia şi-au vopsit sprîn-cenele în roşu. Armata, care a adunat c. 300 de mii de oameni, a pătruns temporar în capitala de atunci Chang’an. A fost înfrîntă de către împăratul Guangwu (25-58). SPRE (lat. super) prep. 1. (După verbe de mişcare, arată direcţia sau ţinta către care se face mişcarea) în direcţia..., către..., la... ♦ (în formarea numeralelor de la 11 la 19) Adăugat la..., peste... Doisprezece. 2. (Cu sens temporal) în apropierea..., aproape de..., cam la vremea... ♦ Către ziua de...; dintre ziua de... şi ziua de... joi spre vineri. 3. în vederea..., pentru a..., ca să... Expr. Spre pildă = de exemplu. ♦ (Cu valoare copulativă) După aceea, şi apoiv Se ridică spre a cădea din nou. 4. (în aşa fel) încât (să...) Au plecat spre marele regret al prietenilor. SPREE [spre:], râu în NE Germaniei; 403 km. Izv. din m-ţii Sudeţi, trece prin Bautzen, Cottbus, Berlin şi se varsă în L. Havel, la Spandau. Străbate în cursul mijlociu şi inferior o reg. cu relief glaciar acumulativ; se desparte în numeroase braţe şi formează lacuri. Navigabil 105 km în cursul inferior. SPRENGEL [jpreqşl], Hermann Johann Philipp (1834-1906), chimist şi fizician britanic de origine germană. Cercetări asupra vidului. A inventat pompa cu mercur, utilizată la fabricarea becurilor electrice (1881). A studiat explozivii. SPRUIN (< sl.) s. n. 1. Faptul de a (se) sprijini; susţinere, ocrotire, reazem. ♦ Expr. A veni în sprijinul cuiva (sau a ceva) = a ajuta, a susţine pe cineva (sau ceva). ♦ (Concr.) Persoană care susţine, ocroteşte; sprijinitor. 2. (REZ. MAT.) Reazem (2). SPRIJIN! (< sprijin) vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) susţine, a (se) rezema, a (se) propti. ♦ Fig. A (se) baza, a (se) întemeia pe... 2. Tranz. Fig. A-şi da concursul la ceva, a ajuta; a proteja. SPRIJINIRE (< sprijini) s. f. 1. Acţiunea de a (se) sprijini; sprijin, reazem. ♦ Realizare a contactului dintre două corpuri solide cu obţinerea unei imoblităţi relative în spaţiu sau într-un plan. 2. (CONSTR.) Lucrare auxiliară de susţinere a pereţilor unei excavaţii (săpătură sau galerie de tunel), pentru prevenirea prăbuşirii terenului, până la terminarea construcţiei executate în excavaţia respectivă sau până la executarea unei lucrări definitive care să susţină terenul (căptuşeală de tunel, zid de sprijin etc.). 3. Fig. Ocrotire (materială sau morală), sprijin, ajutor. SPRIJINITOR, -OARE (< sprijini) adj., s. f. 1. Adj. (Şi subst.) Care sprijină; ocrotitor, protector. 2. S. f. Re-zemătoare (1). SPRINGBOCK (< engl.) s.m. Specie de antilopă (Antidorcas marsupialis) din zonele de savană şi semideşert din S Africii, emblema naţională a Republicii Africa de Sud. Are 1,2-1,5 m lungime, înălţimea la greabăn c. 80 cm, coarne mici, cu inele evidente. Culoarea este cafenie pe spate, cu o dungă roşcată pe laturile corpului şi albă pe partea ventrală. Face salturi verticale caracteristice, până la 3,5 m înălţime, cu spinarea arcuită. De-a lungul spatelui prezintă un pliu al pielii acoperit cu peri albi; atunci când animalul se sperie acesta se ridică luând aspectul unei creste. Foarte abundente în trecut, antilopele s. au fost vânate pe scară largă, încât numărul lor s-a redus simţitor. Cunoscute şi sub numele de antilopă săritoare sau tsipi. SPRINGFIELD [sprjqfkld] 1. Oraş în partea central-estică a S.U.A., centrul ad-tiv al statului Illinois, situat pe râul Sangamon, la 298 km SV de Chicago; 111,4 mii loc. (2000). Nod feroviar şi rutier. Aeroport. Hidrocentrală. Constr. de maşini, aparataj electrotehnic, motoare electrice; ind. chimică, textilă, pielăriei şi încălţămintei, alim. Piaţă agricolă pentru cereale, tutun, animale. Universitate (1969). Muzeu de artă şi de ştiinţele naturii. Capitoliu (1837-1853, reconstruit în 1960); State Houşe (1868-1888) de 110 m înălţime. în cimitirul oraşului se află mormântul preşedintelui Abraham Lincoln, cu un monument (obelisc) din marmură de 36 m înălţime executat de Larkin G. Meade. Casa memorială „Lincoln". Fundat în 1818 de Elisha Kelly din Carolina de Nord; oraş din 1832; capitala statului Illinois din 1837. 2. Oraş în NE S.U.A. (Massachusetts), situat pe fl. Connecticut, la 128 km SV de Boston; 152,1 mii loc. (2000). Nod feroviar şi rutier. Aeroportul Bradley situat la 24 km S de oraş. Constr. aeronautice, de maşini, locomotive, vagoane de c.f., utilaje frigorifice şi pentru aer condiţionat, aparate TV, componente electronice, computere, armament; ind. chimică, textilă, de SPRINGS 508 prelucr. a lemnului, hârtiei, alim. Producţie de articole de sport şi de jucării. Tipografii. Aici se află (din 1843) sediul lui The G.&.C. Merriam Company care publică dicţionarele Merriam-Webster. Muzeu de artă fină; Muzeu de artă cu exponate din porţelan, jad chinezesc, fildeş, armuri etc.; Muzeu de ştiinţe. Planetarium. Teatru. Orchestră simfonică. Grădină botanică; Grădină zoologică. Parc-Pă-dure (283 ha). Clădirea Arsenalului (1777). Fondat în 1636 de un grup de colonişti englezi condus de William Pynchon, cu numele Agawam (denumirea actuală datează din 1640); oraş din 1641. Distrus în mare parte de un incendiu, în 1675, în timpul luptelor cu indienii. în 1895, la S. a fost întemeiată prima companie de automobile din S.U.A. în 1891, la S., James A. Naismith (1861-1939), a stabilit regulile jocului de baschet, el având un muzeu memorial, încorporat în S. 3. Oraş în partea central-estică a S.U.A. (Missouri), situat la poalele platoului Ozark, la 395 m alt., la 240 km SSE de Kansas City; 151,5 mii loc. (2000). Constr. de camioane, material rulant, maşini agricole, aparate TV; ind. metalurgică, chimică, hârtiei, textilă, de prelucr. a lemnului, încălţămintei, opticii şi alim. Centrul unei reg. agricole. Universitate (1905). Fondat în 1829; oraş din 1838. SPRINGS [spriqz], oraş în NE Republicii Africa de Sud, la 47 km E de Johannesburg; 160,7 mii loc. (1996). Nod feroviar. Expl. de aur (prima mină de aur s-a deschis în 1905), uraniu şi cărbuni. Siderurgie; metalurgie neferoasă; constr. de utilaj electrotehnic, poligrafic şi minier, de maşini-unelte, biciclete; ind. sticlei şi a hârtiei. Fondat în 1885. SPRINGSTEEN [sprjqsti-.n], Bruce (n. 1949), cântăreţ şi chitarist rock american. Muzică ce descrie un univers social tulbure; voce charis-matică („Born In The U.S.A.“, „Streets of Philadelphia", „Secret Garden“). Piese celebre incluse în filme. SPRINKLER [spriqkler] (cuv. engl.) s. n. (TEHN.) Armătură cu corpul de bronz, montată la capătul unei conducte sau al unei instalaţii de stins incendiul, prin intermediul căreia se realizează automat o stropire abundentă cu apă a spaţiului înconjurător, când temperatura se măreşte datorită unui început de incendiu. SPRINT (< fr., engl.) s. n. 1. Categorie de probe sportive care se dispută pe distanţe scurte (atletism, ciclism, înot). 2. Accelerarea vitezei în apropierea punctului de sosire la o probă sportivă. SPRINTA (< fr.) vb. I tranz. A efectua mişcări succesive pe o distanţă scurtă, la maximum de viteză la o probă sportivă. SPRINTEN, -Ă (cf. ser. spretan) adj. (Despre fiinţe) Care se mişcă cu uşurinţă; iute, ager, vioi. ^ Expr. Sprinten la minte = inteligent. SPRINTENEALĂ (< sprinten) s. f. Iuţeală, uşurinţă în mişcări; agilitate, vioiciune. SPRINTER, -Ă (< fr., engl.) s. m. şi f. Sportiv specialist în probele de sprint. SPRINŢAR, -Ă adj. Neastâmpărat, zglobiu, nebunatic. ♦ Sprinten, iute; jucăuş. + Fig. Nestatornic, uşuratic. SPULBER (< spulbera) s. n. Faptul de a (se) spulbera; vânt puternic, ninsoare spulberată. ♦ Fig. Nimicire, prăpăd. SPULBERA (lat. *expulverare) vb. I tranz. şi refl. 1. (Despre zăpadă, praf, frunze etc.) A (se) ridica în vârtej şi a (se) risipi, a (se) împrăştia. V. şi deflaţie (2). 2. Fig. A (se) distruge, a (se) risipi. SPUMA (< spumă) vb. I tranz. 1. (Despre săpun) A face (multă) spumă (1). 2. (Despre lichide) A spumega (1). 3. Intranz. (Despre cai) A spumega (3). SPUMANT (< it.; {s} lat. spumant „care face spumă“) s. m. Substanţă tensioactivă care, dizolvată într-un lichid, favorizează formarea spumelor stabile. SPUMĂ (lat. spuma) s. f. 1. Sistem dispers în care un gaz este dispersat sub formă de bule în mediul lichid. Se obţine cu ajutorul spuman-ţilor sau pe cale mecanică (prin agitarea lichidului cu gazul). ♦ Clăbuci de săpun, de sudoare, de salivă. ♦ Fig. Ceea ce este mai ales, mai bun. 2. Strat care se ridică deasupra unor lichide în timpul fierberii sau al fermentaţiei. 3. (PETROGR.) S. de mare = piatră ponce. S. poliuretanică v. poliuretan. SPUMEGA (< spumă) vb. I tranz. 1. (Despre lichide) A fi plin de spumă (1). 2. (Despre cai) A face clăbuci (la gură); a spuma (3). 3. Fig. A clocoti de viaţă, a fi plin de elan, exuberant. SPUMOGEN (< {s} lat. spuma + gr. gennaein „a produce") s. m. Substanţă care poate da naştere unei spume. V. spumant. SPUMOS, -OASĂ (< spumă) adj. (Despre lichide) Cu spumă, înspumat. ♦ Fig. Ca spuma; fin, diafan, vapo-ros. ♦ Fig. (Despre felul de exprimare al cuiva) Plin de vervă; expresiv, plastic. SPUNE (lat. exponere) vb. lll tranz. 1. A exprima prin cuvinte un gând, o judecată etc.; a declara, a rosti. ♦ Fig. A evoca, a trezi (amintiri, sentimente). ^ Expr. A-i spune cuiva inima = a presimţi, a intui. ♦ Fig. (Pop.) A cânta. 2. A expune, a relata, a nara, a povesti. ♦ A recita. ♦ Refl. impers. Se obişnuieşte, se zice. ♦ Fig. (Despre scrieri) A conţine, a scrie. 3. A mărturisi ceva cuiva. ♦ A denunţa, a pârî. 4. A numi, a porecli. SPURCA (lat. spurcare) vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) murdări, a (se) mânji. ♦ Tranz. Fig. a profana, a pângări. 2. Tranz. A murdări (sau a atinge de ceva murdar) o mâncare sau un vas în care se prepară mâncare. 3. Refl. (în practicile creştine) A mânca de dulce în timpul postului. ♦ Fig. A se deprinde la ceva rău, a prinde gust de ceva neîngăduit; a se dedulci. SPURCACI (< spurc, reg., „excremente") s. m. Pasăre migratoare din familia Otidide, înrudită cu dropia, de mărimea unei găini, de culoare brună pe spate şi alburie pe pântece, ocrotită prin lege (Tetrax tetrax); dropie mică. în prezent nu mai cuibăreşte în România. Var. spârcaci. SPURCAT, -Ă (< spurca) adj. 1. Murdar; scârnav, respingător. ♦ (Despre vorbe) Vulgar, trivial. ♦ Fig. (Despre oameni; şi subst.) Vrednic de dispreţ, ticălos, mârşav; (despre lucruri, fapte etc.) rău, odios, nedrept. 2. (Despre alimente, p. ext despre vase) Care a venit în contact cu ceva murdar şi nu mai poate fi mâncat sau folosit. 3. Fig. (Şi subst.) Eretic, păgân. SPURCĂCIUNE (< spurca) s. f. 1. Lucru spurcat (1); scârboşenie, murdărie. ♦ Vorbă trivială, vulgară. 2. Termen de dispreţ pentru o fiinţă scârboasă, respingătoare; p. ext. monstru. spusă (< spune) s. f. Ceea ce s-a spus; zisă, vorbă. SPUTÂ (< lat., it.) s. f. (MED.) Expectoraţie. SPUTNIK (cuv. rus. „tovarăş de drum“) Numele a zece sateliţi artificiali ai Pământului, lansaţi de U.R.S.S. (1957-1961), inaugurând era spaţială. Primul s. a fost lansat la 4 oct. 1957 şi s-a menţinut pe orbită până la 4 ian. 1958. V. şi satelit SPUZĂ (cuv. probabil autohton) s. f. 1. Cenuşă fierbinte amestecată cu jăratic. Expr. A trage spuza pe turta sa = a trage foloasele pentru sine. 2. Fig. Mulţime, grămadă. 509 SRI LANKA SPUZEALĂ (< spuzi) s. f. (Pop). Nume dat erupţiilor care apar pe piele. ♦ Fig. Mulţime, spuză (2). SPUZj (< spuză) vb. IV tranz. şi refl. A produce sau a prezenta o erupţie, a (se) acoperi de spuzeală. ♦ Intranz. Fig. A se ivi, a apărea în număr mare. SQUAMATA, ordin de reptile care include şopârlele (lacertilienii) şi şerpii (ofidienii). SQUASH [skuoj] s. n. Joc sportiv asemănător pelotei basce originar din Marea Britanie (1817). Prima ediţie a campionatului mondial s-a desfăşurat în 1967. Meciurile au loc pe un teren de 9,75/6,40 m în faţa unui perete de 4,87 m; jucătorii folosesc o paletă specială, un meci având trei seturi de câte nouă puncte. SQUAW VALLEY, staţiune pentru sporturi de iarnă în E S.U.A. (E Californiei), în m-ţii Sierra Nevada. Aici au avut loc Jocurile Olimpice de iarnă din 1960. sr., simbol chimic pentru steradian. Sr., simbol chimic pentru stronţiu. SRBIJA v. Serbia. SRBIK, Heinrich Ritter von (1878- 1951), istoric austriac. Prof. univ. la Graz şi Viena. Ministru al Instrucţiunii (1929-^-1930). Studii privind istoria instituţiilor, istoria economică, politică, socială şi culturală („Metternich, omul şi politicianul", „Unificarea Germaniei"). SREBRENICA, oraş în Republica Srpska din E statului Bosnia şi Herţegovina, 5 792 loc. (1995). Minerit şi exploatări de sare. în 1992, la izbucnirea conflictului interetnic, din 37 mii loc. din reg. bosniacii reprezentau 72,9%, sârbii 25,2%. în 1995, în prezenţa forţelor de securitate ale O.N.U., sârbii au ocupat oraşul şi au ucis opt mii de bărbaţi şi băieţi bosniaci. Masacrul de la S. este considerat unul dintre cele mai sângeroase din Europa după al Doilea Război Mondial. SREDEŢ v. Sofia. SREDNA GORA, lanţ muntos în Bulgaria în S m-ţilor Balcani, între depr. Kazanlîk şi depr. Mariţei, alcătuit din roci cristaline. Alt. max.: 1 604 m (vf. Bogdan). Se desfăşoară pe c. 250 km între văile Iskărului şi Tundjei, pe o lăţime de c. 50 km. Păduri de foioase. Min. polimetalice. SREMSKI KARLOVCI v. Karlowitz. SRI JAYEWARDENEPURA KOTTE, cap. legislativă a Republicii Sri Lanka, pe coasta vestică a ins. Ceylon, la 12 km SE de Colombo; 115,8 mii loc. (2001). X SRI LANKA, Republica Democratică Socialistă ~ (Sri Lanka Prajatantrika Samajavadi Janarajaya; llankai Sananayaka Sosalisa Kudiyarasu), stat insular în S Asiei, în Oc. Indian; 65 610 km2; 20,06 mii. loc. (2005). Limbi oficiale: singhaleza şi tamila; uzuală engleza. Religia: budistă 69,1%, islamică 7,6%, hindusă 7,1%, creştină 6,2%, altele 10%. Capitale: Colombo şi Sri Jayewardenepura Kotte (sediul parlamentului). Oraşe pr.: Dehiwala-Mount Lavinia, Moratuwa, Kandy, Jaffna, Negombo. Este împărţit în 25 districte grupate în 9 provincii. Ins. Ceylon (fostul nume al statului S.L) este situată în Oc. Indian, despărţită de India prin str. Palk (50 km). Cadrul natural este dat de un relief de podişuri vechi dominat de insel-berguri tipice în N şi E şi prezentând câteva depresiuni mai mari bine populate (Kandy, Ratnapura ş.a.). Cotele cele mai mari se întâlnesc în partea central-sudică (Pidurutalagala, 2 524 m, alt. max. din ţară, Sri Pada/ Vârful lui Adam, 2 243 m). Câmpiile au o poziţie periferică, însoţind ţărmul (1 340 km) care, la rândul său, este marcat de lagune şi plaje. Clima este tropicală cu manifestări ale musonilor de NE (în perioada dec.-mart.) şi de SV (iun.-oct.) cu precipitaţii bogate în SV şi în reg. înaltă (2 400-4 000 mm/an) şi mai reduse în N, unde sezonul uscat durează până la 7 luni. Ciclonii care se abat destul de frecvent asupra S.L. provoacă pagube, inclusiv pierderi de vieţi omeneşti. Valul seismic (tsu-nami) produs de cutremurul din N ins. Sumatera la 26 dec. 2004 a provocat moartea a 31 000 persoane din E ţării şi mari pagube materiale. Râurile sunt scurte (Mahaweli Ganga, cel mai lung, are 331 km) şi prezintă un potenţial energetic ridicat. Vegetaţia forestieră iniţială (cu arbori de mahon, santal şi orhidee, hibiscus ş.a.) a făcut loc, în mare măsură, culturilor agricole şi pajiştilor secundare, ocupând în prezent numai c. 1/3 din terit. statului. Fauna include, între altele, 400 specii de păsări, 100 specii de mamifere (elefanţi, în parte domesticiţi, urşi, leoparzi, maimuţe, antilope ş.a.), reptile, fluturi viu coloraţi ş.a. Există numeroase zone ocrotite, între care rezervaţia forestieră Sin-araja (c. 11 187 ha) — singurul loc unde se păstrează, practic nealterată de om, pădurea tropicală umedă (50% dintre speciile de animale şi 66% din speciile de arbori şi liane sunt endemice) — fapt care a dus la înscrierea sa (în 1988) în Patrimoniul natural universal. Economia S.L. a cunoscut modificări semnificative în ultimul sfert de veac, accentul fiind pus pe industriile orientate spre export şi dezvoltarea sectorului particular. S-au înfiinţat zone economice libere deschise invesţiilor străine, fapt care a dinamizat activitatea ind. Cu deosebire ramura confecţiilor se dezvoltă rapid, ea contribuind cu 1/3 la producţia globală ind. şi peste 50% la exporturi. Alte ramuri ind. sunt legate de prelucrarea materiilor prime agricole, forestiere (6,3 mii. m3 material lemnos, 2004). Dintre resursele de subsol se valorifică (2002) cele de fosfaţi naturali (8,8 mii t), pietre preţioase (safire, rubine, topaze, 6,9 mii. carate, 2001), nisipuri metalifere (cu zirconiu 8,8 mii t, 1998, rutil, titan 34,1 mii t, 1998), sare (73,8 mii t), grafit (3,8 mii t, 2003), mică, caolin, feldspaţi, ilmenit ş.a. Principalele produse ind.: energie electrică, benzină, anvelope, îngrăşăminte fosfatice, celuloză, hârtie şi carton, cherestea, ciment, fibre sintetice, textile şi confecţii, ulei de cocos, zahăr brut, lapte, carne, bere, ţigarete ş.a. Cultura plantelor se practică pe mai puţin de 30% din terit. şi are o diversitate remarcabilă, evidenţiindu-se plantaţiile de ceai care, de multe decenii, situează S.L. pe „podiumul" producătorilor mondiali. Se recoltează (mii t, 2004): orez (2 509,8), manioc (228), batate (4), cartofi, legume, ceai (303, 2003, locul 3 pe glob), cauciuc natural, cafea, cacao, arahide, trestie de zahăr (1 000), banane (610), mango (100), ananas (50,5), citrice, nuci de cocos (1 900) şi de acaju, mirodenii (piper 16,5, scorţişoară 12,2, locul 3 pe glob şi locul 1 la export pe glob, nucşoară 2) ş.a. Se cresc (mii capete, 2004) bovine (1 150), bubaline (630), caprine (415) şi porcine (70). Pescuitul (289 mii t, 2003) este dublat de acvacultură (creveţi mai ales). Se culeg scoici perlifere (683,2 mii kg, 2003, locul 4 pe glob). Infrastructura căilor de comunicaţii este îr] curs de modernizare, există 1 450 km căi ferate (cu ecartament lat), 11 650 km căi rutiere principale (95% modernizate), 160 km căi navigabile interne (pentru nave mici), patru porturi principale (Colombo, Galle, Trincomalee şi Jaffna), o mică flotă maritimă şi 13 aeroporturi (cel al Capitalei putând primi orice fel de aeronavă). Balanţa comercială este deficitară, exporturile acoperind 77% din valoarea importurilor (2005), iar în balanţa de plăţi un rol important îl joacă trimiterile celor 800 000 sri-lankezi care lucrează peste hotare (prioritar în ţările petroliere din Orientul Mijlociu). Datoria externă este însemnată. Turismul dispune de un remarcabil potenţial cultural-istoric, căruia i se alătură elementele poten- SRI LANKA 510 699 GaJIe 1 652 Gampaha 1 387 Hambantota 2 609 Jaffna 1 025 Kalutara 1 598 Kandy 1 940 Kegalle 1 693 Kilinochchi 1 279 Kurunegala 4 816 Mannar 1 996 Matale 1 993 Matara 1 283 Monaragala 5 639 Mullaitivu 2 617 Nuwara Eliya 1 741 Polonnaruwa 3 293 Puttalam 3 072 Ratnapura 3 275 Trlncomalee 2 727 Vavunîya 1 967 589 344 Amparai 746 466 Anuradhapura 774 555 Badulla 486 447 Batticaloa 2 234 146 Colombo 990 539 Galie 2 066 096 Gampaha 525 370 Hambantota 490 621 Jaffna 1 060 800 Kalutara 1 272 463 Kandy 779 774 Kegalle 127 263 Kilinochchi 1 452 369 Kurunegala 151 577 Mannar 442 427 Matale 761 236 Matara 396 173 Monaragala 121 667 Mullaitivu 700 083 Nuwara Eliya 359 197 Polonnaruwa 705 342 Puttalam 1 008 164 Ratnapura 340 158 Trincomalee 149 835 Vavuniya ţialului natural. Principale zone şi obiective: zona central-nordică, unde se află vechile capitale Anuradhapura (cu templele budiste Thuparamaya — cel mai vechi din S.L şi Ruwanweli, sec 2 î.Hr.), Polonnaruwa (al doilea oraş ca vechime al ţării, templul Lankatilaka, sec. 12) şi Sigiriya (reşedinţă regală în sec. 5. d.Hr. — considerată a opta minune a lumii antice), toate trei incluse (în 1982) în Patrimoniul cultural universal; zona central-sudică (oraşul Kandy — fostă capitală cu templul Dalada Maligawa — unde se păstrează, conform tradiţiei, un dinte al lui Buddha — şi locul unor impresionante şi fastuoase procesiuni religioase ce au loc la mijlocul verii (10 zile în iul.-aug.), de asemenea, inclus (în 1988) în Patrimoniul cultural universal; vf. Sri Pada, cu urme uriaşe de paşi, atribuite lui Adam (de musulmani), Buddha (de budişti), Shiva (de hinduşi) şi Sf.Toma (de creştini). Templul ridicat în acest spaţiu de mare semnificaţie este vizitat anual de peste 500 000 pelerini. Un însemnat centru turistic este oraşul Colombo, cu obiective religioase şi laice (temple, moschei, catedrale ş.a.) şi staţiunea Mount Lavinia din apropiere, care s-a impus încă din perioada colonială. Moneda: 1 Rupee S.L = 100 Cents. Export (2002): confecţii (51,6%), ceai (13,5%), pietre preţioase şi semipreţioase (5,9%), cauciuc natural brut şi prelucrat (3,9%). Pr. parteneri (2004): S.U.A. (31%), Marea Britanie (12,9%), India (5,1%), Belgia (4,9%), Germania (4,9%). Import (2002): textile (21,6%), petrol şi gaze naturale (12,9%), produse alim. (11,4%), echipamente ind. (10,5%). Pr. parteneri (2004): India (18%), Singapore (8%), China (7,6%), China/Hong Kong (5,9%), Malaysia (4,6%), Japonia (4,6%). — Istoric. Pe terit. ins. Ceylon, locuită de populaţiile preistorice vedda, se stabilesc, în milen. 2 î.Hr., triburi sin-ghaleze (de origine indo-europeană) provenite din India septentrională. în _ r -Kalpjtiya ..ppzPuttalai —ChiliwL S B I -gji-----'Kuruneaalaj —v - - ®Negombo Gampoh^-f o 'Pohnnafuwa- ^— 'Sigirlya^Ţf CfaîîîcaM^ LJAiN/ K As Kafmanat Irrukkoviî- . joV ) Bitite ^-------------------- jampo/a^Y o , SrTJayewardeneplira Kotte / *"cp± " -COLOMBO^ ^Dthiwal» ?a» ) oBaMIa E Pottuvif~ —________, -Ka Iu ta fa nat na pur a 0 s Sftambantota-. DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE District Suprafaţa (km2) Populaţia (2001) Centrul ad-tiv Amparai Anuradhapura Badulla Batticaloa Colombo 4 415 7 719 2 861 2 854 511 SRIVIJAYA sec. 5 î.Hr., se constituie un puternic regat singhalez, cu reşedinţa la Anuradhapura, care adoptă, în vremea suveranului Devanampiya Tissa (247-207 j.Hr.), ca religie oficială, budismul. începând din sec. 3 î.Hr., în N ins. pătrund triburi tamile, de limbă dravidiană, originare din S Indiei. Populaţia singhaleză constituie elementul majoritar, hegemon, elementul tamil rămânând grupat în pen. Jaffna din N. Dualismul singha-lezo-tamil se va menţine timp de două milen., conducând, în ultimele decenii ale sec. 20, la o situaţie explozivă în ţară. Graţie poziţiei sale geografice, ins. Ceylon joacă din Antic, un rol-cheie în comerţul Indiei şi Chinei cu Europa. Profitând de fărâmiţarea feudală (în sec. 13-16 se înfruntau trei regate rivale, unul tamil şi două singhaleze), portughezii se stabilesc la Colombo (din 1505), de unde^ controlează coasta de N şi V a ins. în 1658, ei sunt înlocuiţi de o nouă putere colonială, Olanda, la rândul ei eliminată de Marea Britanie, care ocupă (1795-1796) ins., declarând-o (1802) colonie britanică; în 1815 este supus şi regatul autohton cu centrul la Kandy. Marea Britanie introduce, în sec. 19, plantaţii de arbori de cafea, ceai şi cauciuc, aducând ca forţă de muncă muncitori tamili din SE Indiei. La 4 febr. 1948, ins. Ceylon îşi proclamă independenta în cadrul Commonwealth-ului. Membru al O.N.U. (14 dec. 1955). în timpul guvernelor de orientare politică de stânga, conduse de Solomon Bandaranaike (1956-1959), apoi, după asasinarea acestuia, de soţia sa, Sirimavo Bandaranaike (1960-1965 şi 1970-1977), sunt iniţiate o serie de reforme radicale, iar noua Constituţie, adoptată la 22 mai 1972, proclamă Republica Sri Lanka (noul nume al ţării) şi rupe relaţiile instituţionale cu Londra, fără a părăsi însă Common-wealth-ul. Adâncirea disensiunilor in-teretnice între singhalezi (c. 75% din populaţia ins., în majoritate covârşitoare budistă) şi tamili, grupaţi în N şi E (de religie hindusă, care solicită crearea unei provincii autonome în NS ins. şi chiar a unui stat independent), degenerează, după 1978, într-un sângeros război civil de o rară cruzime, soldat până la sfârşitul anului 2000 cu peste 60 000 de victime, fără a se profila perspectiva unei soluţionări reale a disensiunilor pe calea tratativelor. încercarea Indiei de a sprijini, printr-un corp expediţionar (Indian Peace Keeping Forces), trimis în ins. între 1987 şi 1990, găsirea unei soluţii paşnice, s-a încheiat cu un eşec. între 1997 şi 2001, luptele dintre rebelii tamili şi forţele guvernamentale au continuat. După un armistiţiu propus în dec. 2000 ostilităţile sunt reluate de ambele părţi, în apr. 2001, cu o înverşunare sporită, fără a se întrevedea o soluţie militară a conflictului. Ministrul Apărării anunţa, ca bilanţ al războiului civil pentru anul 2001, un număr de 3 753 de victime. Alegerile prezidenţiale din dec. 1999 o reconfirmă pe Chandrika Kumaratunga (fiica unei cunoscute militante, Sirimavo Bandaranaike, prim-min. în perioada 1960-1965 şi 1970-1977), pentru un nou mandat de 6^ani, în funcţia de şef al statului. încercările şefului statului de a trece prin Parlament amendamente la Constituţie care să acorde o mai mare autonomie locală, ca premisă a încetării războiului civil, eşuează. Climatul de permanentă violenţă din ţară, cu atentatele sinucigaşe cu bombe ale rebelilor tamili în chiar inima Capitalei, este dublat de relaţiile tensionate dintre Alianţa Populară, partidul preşedintei Kumaratunga, şi Partidul Naţional Unit, de opoziţie. Partidul Naţional Unit, condus de Rani Wickrema-singhe, este victorios în alegerile din dec. 2001, iar liderul acestuia devine noul prim-min. al ţării. Reluarea în 2002 a tratativelor de pace cu rebelii tamili sub mediere norvegiană, pe fondul unui armistiţiu de încetare a focului de ambele părţi, aduce, după 19 ani de confruntare, speranţa unui final al războiului civil. Speranţa se va dovedi însă iluzorie. Rebelii tamili renunţă la proclamarea unui stat independent propriu în schimbul autonomiei reg. în cadrul unui stat unitar după modelul Elveţiei, Canadei sau Australiei. Disensiunile dintre preşedinte şi premier, precum şi retragerea părţii tamile de la negocierile de pace provoacă o criză politică şi alegeri parlamentare anticipate organizate la 2 apr. 2004. Alianţa electorală cu orientare de stânga a şefului statului doamna Kumaratunga iese victorioasă în noua confruntare, obţinând 105 din cele 225 de locuri ale legislativului (45,8% din sufragii), iar Mahinda Rajapakse devine noul prim-min. Şi în cadrul separatiştillor tamili izbucnesc în 2004 ciocniri armate între grupări rivale. Tsunami-ul din 26 dec. 2004 provoacă în reg. de coastă moartea a c. 30 000 de persoane şi importante daune materiale. Republică prezidenţială. SRINAGAR, oraş în NV Indiei, centrul ad-tiv al statului Jammu şi Kashmir (reşedinţa de vară), pe râul Jhelum, la poalele SV ale m-ţilor Himalaya, la 1 600 m alt., la 640 km NV de Delhi; 894,9 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Ind. textilă (co- voare, ţesături din mătase), pielăriei, de prelucr. a lemnului şi alim. Artizanat (bijuterii în filigran, obiecte din piele şi lemn). Universitate (1948). Staţiune climaterică şi turistică. Numeroase moschei (85% din populaţie sunt musulmani): Hazratbâl (sec. 15), Jămi’ Masjid (sec. 15). Templul lui Shiva (sec. 16). Fondat în sec. 6 d.Hr. cu numele Pravarapura. SRIVIJAYA (SRI VIJAYA), stat asiatic (sec. 7-14) situat în partea de SE a continentului, ai cărui conducători, în perioada de maximă expansiune terit. atinsă în timpul dinastiei Sailendra (Qailendra) (sec. 9-11), îşi exercitau autoritatea asupra celei mai mari părţi din arh. indonezian şi Pen. Malacca, stăpânirea lor con-stituindu-se într-un adevărat imperiu maritim ce-şi avea nucleul în ins. Sumatera. Datorită poziţiei sale geografice deosebit de favorabile -între altele domina Str. Malacca care făcea legătura dintre Oc. Indian şi Marea Chinei de Sud -, şi a relaţiilor cu celelalte state din SE asiatic, cu Imperiul Chinez şi statele indiene, precum şi cu diferite zone din Orientul Apropiat şi Mijlociu, Imperiul S. a fost un factor deosebit de activ în comerţul maritim internaţional, iar locuitorii lui, adepţi ai budismului mahayana, au cunoscut lungi perioade de prosperitate. După ce a reuşit să zdrobească (în c. 1006) tentativa statului javanez Mataram de a i se substitui la hegemonie în arh., statul S. a fost invadat în 1025/1026 de trupele marelui dinast Chola Rajendra I (1014 sau 1016-1044), rivalul indian cel mai puternic al S. în comerţul maritim internaţional, care au cucerit oraşul-ca-pitală, luând captiv pe regele San-grama Vijayattunga Varman, precum şi bogate prăzi, punând capăt supremaţiei sale. Treptat, terit. S. s-a fărâmiţat; la mijlocul sec. 14 ajunge tributar faţă de statul Madjapahit, iar la 1376 el apare menţionat pentru ultima oară în documentele vremii. Srinagar. Vedere de pe râul Jhelum SRPSKA 512 SRPSKA, republică autonomă în Bosnia-Hertegovina, situată în N-E; 25 087 km2, 1,39 mii. loc. (2004). Centrul ad-tiv: Sarajevo. Agricultură şi turism. Energie electrică, textile şi pielărie. Produse agricole şi silvicultură. Procesarea lemnului şi mineralelor. Entitate în cadrul statului federal în urma acordurilor de la Dayton (1995). Are 64 municipalităţi şi districtul autonom Brcko. SS (germ. Schutz Staffel „eşalon de protecţie"), poliţie militarizată a partidului nazist, creată în Germania, în 1925. Condusă de H. Himmler (din 1929). Trupele SS erau însărcinate cu securitatea internă a Reich-ului, cu controlul terit. ocupate şi paza lagărelor de concentrare. în 1940 au alcătuit Waffen SS, trupe de şoc angajate în toate ofensivele şi contraofensivele decisive, cunoscute pentru fanatismul şi ferocitatea lor. Principalul instrument al naziştilor în executarea oponenţilor politici, a ţiganilor, evreilor, comuniştilor, partizanilor şi prizonierilor ruşi. în 1946 Tribunalul de la Nurn-berg a declarat criminală această organizaţie paramilitară germană. STA (lat. stare) vb. I intranz. 1. A se opri din mers, a rămâne pe loc; (despre aparate, mecanisme etc.) a se opri din funcţionare, a se întrerupe din mişcare ♦ (Despre oameni) A se întrerupe dintr-o activitate, a nu mai face nimic. <0* Expr. A nu-i sta cuiva gura = a vorbi fără întrerupere, a sporovăi. A sta pe loc = a stagna. ♦ (Despre ploaie, vânt etc.) A conteni, a înceta. ♦ (Despre vehicule) A staţiona. 2. A nu pleca, a nu se îndepărta dintr-un anumit loc. ♦ A rămâne într-un serviciu, într-o slujbă etc. 3. A se opri, a se stabili pentru un timp într-un anumit loc, la cineva etc.; a poposi. 4. A fi, a se afla, a se găsi într-un anumit loc. ^ Expr. A sta deoparte = a se ţine în rezervă, a nu se amesteca. A sta la mâna cuiva = a fi în puterea sau la discreţia cuiva. A-i sta cuiva pe limbă = a) a fi pe punctul de a spune ceva ce nu trebuie; b) a nu găsi cuvântul căutat. 5. A vieţui, a locui, a trăi. ♦ A exista, a se afla; p. ext. a dăinui. 6. A fi aşezat într-un anumit fel, a avea o anumită poziţie, atitudine etc. Expr. A sta (ca) pe ace (sau spini, ghimpi, mărăcini, jar, foc etc.) = a nu avea linişte, a se agita, a nu-şi găsi astâmpăr. 7. A se ocupa cu..., a se îndeletnici cu... <0- Expr. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a insista pe lângă cineva. 8. A fi atârnat sau fixat de ceva. 9. A se reduce la..., a se limita la... 10. A fi într-un anumit fel, a consta în..., a se prezenta ca... 11. (Cu sens du-rativ) A sta de (sau la vorbă) cu cineva = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp vorbind cu cineva. ♦ A fi, a se afla. <0* Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva = a fi la ordinele cuiva. 12. A fi pe punctul de a..., a fi gata să... STABIAE, oraş antic în SV Pen. Italice în Campania la G. Neapole. împreună cu oraşele Pompei şi Herculaneum, a fost acoperit de lavă în timpul erupţiei vulcanului Vezuviu în 79. STABjL, -Ă (< lat.) adj. 1. Bine aşezat sau fixat; solid, trainic. ♦ (Despre sisteme fizice, chimice sau tehnice) Care prezintă stabilitate (2). 2. Care nu se schimbă; statornic. ♦ Durabil, permanent. ♦ (Despre populaţii) Care locuieşte permanent în acelaşi loc. STABIL! (< lat., it.) vb. IV 1. Tranz. A da o soluţie definitivă; a hotărî, a preciza, a fixa. 2. Tranz. A dovedi, a arăta, a aproba; p. ext. a descoperi. 3. Tranz. A realiza, a întemeia, a institui. ^ Expr. A stabili legătura (sau legături) cu cineva = a comunica cu cineva. 4. Tranz, şi refl. A (se) statornici într-un anumit loc; a (se) instala. STABILITATE (< fr., lat.) s. f. 1. însuşirea de a fi stabil; soliditate. ♦ Situaţie sigură, fermă. ♦ Durabilitate, trăinicie. 2. (MAT.) Concept introdus de A.M. Liapunov în studiul s. ecuaţiilor diferenţiale. 3. (FIZ.) Proprietate a unui sistem fizic sau tehnic de a reveni la starea sa iniţială, de repaus sau de mişcare, după ce a suferit o acţiune perturbatoare. 4. (FILOZ.) S. relativă = noţiune care reflectă însuşirea unui obiect sau proces de a-şi menţine un timp calitatea, de a fi identic cu sine ca unitate a contrariilor. Legile sunt o expresie a s.r. a fenomenelor şi a proceselor din Univers. STABILIVQLT (< engl.) s. m. Tub cu descărcare electrică în gaze, folosit ca stabilizator de tensiune electrică. STABILIZA (< fr.) vb. I refl. A se consolida, a se întări. ♦ Tranz. A efectua operaţiile care asigură stabilitatea unui sistem, a unui produs etc. ♦ Spec. A fixa puterea de cumpărare a monedei naţionale la un anumit curs. STABILIZARE (< stabiliza) s. f. 1. Acţiunea de a (se) stabiliza şi rezultatul ei; consolidare. -O Stabilizarea taluzelor = ansamblu de operaţii efectuate în scopul evitării degradării unui dig, a unui baraj etc. sub acţiunea cursului de apă sau a altor agenţi externi. Stabilizarea fibrelor = ansamblu de tratamente aplicat în special fibrelor sintetice, în scopul micşorării tensiunilor în fibre în cursul proceselor tehnologice ulterioare şi al evitării contracţiilor sau a altor deformaţii în cursul operaţiilor tehnologice de fini- sare şi în cursul exploatării. 2. Operaţie prin care se asigură proprietăţi constante unui produs chimic în condiţii de depozitare, transport sau exploatare (ex. s. gazolinei şi a benzinei prin îndepărtarea produselor prea volatile). 3. (EC.) S. bănească = ansamblu de măsuri luate de către stat pentru a face ca moneda naţională să devină stabilă. STABILIZATOR, -OARE (< fr.) adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care dă stabilitate. 2. S. n. Organ suplimentar al unui sistem tehnic, care contribuie la menţinerea stabilităţii sau a stării de echilibru a acestuia, în general prin compensare. ♦ Ampenajul orizontal fix al unui avion, care contribuie la sustentaţia acestuia. 3. S. n. Dispozitiv electric sau electronic care menţine practic constantă fie tensiunea la borne sau curentul unui receptor electric, fie unii dintre parametrii receptorului. 4. S. m. Substanţă chimică care are proprietatea de a stabiliza o substanţă, o soluţie etc. (ex. săpunuri de plumb, cobalt etc. folosite pentru stabilizarea materialelor plastice). STABULAŢIE (< fr.) s. f. (ZOOT.) întreţinere şi hrănire a animalelor în grajduri. Poate avea caracter temporar (iarna) sau permanent (în unităţi de creştere de tip industrial). STACCATO (cuv. it.) adv. (Indică modul de executare a unui grup de note muzicale) Sacadat. STACOJjU, -IE (< stacoj, rar, ,,rac“) adj. De culoare roşie aprinsă. STADACONA v. Quâbec (1). STADĂ (< germ.) s. f. Cuptor metalurgic simplu, cu vatra dreptunghiulară, fără instalaţii de suflat aerul, folosit pentru desulfurarea unor minereuri bogate în sulfuri. STADIAL, -Ă (< germ., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care se dezvoltă în stadii, în etape. 2. S. n. (GEOL.) Interval de scurtă durată din timpul unei gla-ciaţii, când a avut loc o extindere maximă a gheţarilor. STADIMETRjE (< fr. {i}; {s} fr. stadia „stadie" + gr. metron „măsură") s. f. (TOPOGR.) Ansamblu de lucrări şi operaţii topografice pentru întocmirea planurilor şi a hărţilor, în care distanţele pe teren se determină pe cale optică, folosindu-se tahimetrul şi stadia; tahimetrie. STADION (< germ.) s. n. Teren special amenajat pentru desfăşurarea competiţiilor sportive, înconjurat cu tribune pentru spectatori. S. moderne sunt dotate cu o pistă elipsoidală lungă de 500 m şi un teren central amenajat pentru probele atletice. în Antic. s. celebre au existat la Atena, Olimpia, Delfi, Roma. Cel mai mare s. din lume este Maracanâ, în Bra- 513 STAHL zilia (165 000 de locuri). în România cel mai mare s. se află în Complexul sportiv naţional „Lia Manoliu" (60 000 de locuri). STADIU (< it., lat.) s. n. Etapă de dezvoltare în timp a unui proces, a unui fenomen, a unei acţiuni etc. din natură sau din societate; fază (1). STADNIŢCHI, Arsenie (Aksentie) (1862-1936), mitropolit al Novgorodu-lui (1917) din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Rector (1896) al Seminarului teologic din Novgorod. Arhiepiscop de Pskov (1907). Deportat (1922) la Tobolsk (Siberia). Lucrări de istorie bisericească privitoare la români, scrise în Ib. rusă („Starea clerului ortodox din România", „Românii care au studiat în instituţiile de învăţământ teologic din Rusia11). STAEL [stal], Anne Louise Germaine de (cunoscută sub numele de Madame de Stael) (1766-1817), scriitoare franceză. Căsătorită cu baronul Stael-Holstein, ambasadorul Suediei la Paris. Fiica lui J. Necker. Prin ideile sale critice, care propuneau reînnoirea tendinţelor şi genurilor literare, a prefigurat şi, în mare parte, direcţio-nat romantismul francez. A demonstrat condiţionarea istorică şi naţională a literaturii („Despre literatură considerată în raporturile sale cu instituţiile sociale11) şi a făcut cunoscut în Franţa romantismul şi clasicismul german („Despre Germania"). Romane sentimentale („Delphine", „Corinne"). STAFF(cuv. engl.) s.n. Grup de persoane cu o misiune de conducere. STAFF, Leopold (1878-1957), poet polonez. Lirică de mare prospeţime emotivă, într-o formă artistică concisă şi de o excepţională muzicalitate („Visuri de putere", „Păsările celeste", „Ramura în floare", „Răchita"). Teatru poetic („Comoara", „Fantomă în amiază"). Traduceri. STAFIDĂ (< ngr.) s. f. Bobiţă uscată (deshidratată) în cuptoare speciale sau direct la soare, aparţinând unor soiuri de struguri (kişmiş, sulta-nină, corint şi perletta); există s. cu seminţe şi s. fără seminţe; folosite la prepararea unor mâncăruri şi prăjituri. STAFID! (< stafidă) vb. IV refl. (Despre struguri) A se usca devenind stafide. ♦ Fig. (Despre oameni sau despre faţa lor) A slăbi excesiv, a se zbârci. STAF|E (cf. ngr. stihion) s. f. Nălucă, vedenie, fantomă. ♦ Fig. (Fam.) Persoană (bătrână) slabă (şi urâtă). STAFILOCOC (< fr. {i}; {s} gr. staphyle „ciorchine" + kokkos „bob") s. m. Gen de bacterii sferice (coci) care formează îngrămădiri asemănătoare unor ciorchini. Unele specii tră- iesc pe piele şi pe mucoase, la om şi la animale, fără a produce neplăceri. însă în unele cazuri s. poate fi agent patogen al unor infecţii în general localizate (foliculite, abcese, infecţii urinare), dar cu tendinţe de invadare (septicemie). Printre cele mai agresive specii se numără s. auriu (Staphylococcus aureus). STAFILOCOCIE (< fr.) s. f. Stare supurativă septică, provocată de infecţiile stafilococilor, de obicei rebelă la tratamentul obişnuit cu antibiotice, impunând folosirea de autovaccinuri. STAGFLAŢIE (< fr.) s. f. Fenomen economic caracterizat prin existenţa în acelaşi timp a stagnării economice, a inflaţiei şi a şomajului, însoţite de o creştere a preţurilor şi a salariilor. STAGIAR, -Ă (< fr.) adj. 1. Care se referă la stagiu. 2. (Şi substantivat) (Persoană) care îşi face stagiul (într-un domeniu de activitate). STAGIRA, oraş antic în E Greciei, port la M. Egee. întemeiat în sec. 7 î.Hr. de colonişti ionieni originari din ins. Andros; cucerit şi distrus (349 î.Hr.) de Filip II al Macedoniei. Este locul naşterii iui Aristotel, la a cărui rugăminte a fost reconstruit. Azi, Stageira. STAGIRITUL, nume dat lui Aristotel, după oraşul său natal, Stagira. STAGIU (< fr., lat.) s. n. 1. Perioadă de iniţiere a unui angajat în exercitarea profesiunii sale într-un anumit loc de muncă. ♦ Vechime în producţie. 2. S. militar = perioadă de timp, stabilită prin lege, în care un cetăţean prestează serviciul militar activ. 3. Perioadă de timp care constituie o etapă din desfăşurarea unui proces, a unui fenomen etc. STAGIUNE (< it.) s. f. Perioadă, interval de timp, de obicei între lunile sept. şi iun., în care teatrele dramatice, de operă, operetă şi balet dau regulat reprezentaţii. STAGNA (< fr., lat.) vb. I intranz. (Despre abstracte) A sta pe loc, a Anne Louise Germaine de Stael nu progresa, a nu se dezvolta, a lâncezi; (despre ape) a nu curge; (despre ec.) care funcţionează foarte greu. STAGNANT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre abstracte) Care stă pe loc, care lâncezeşte, care nu progresează; (despre ape) stătător. STAHI, Constantin D. (1844-1920, n. Dobreni, jud. Neamţ), pictor şi gravor român. Activitate pedagogică la laşi. Portrete („Gh. Asachi"), scene de gen şi naturi moarte, lucrate cu meticulozitate. Gravuri de reproducere după pictori celebri. STAHL JJta:l], Georg (1660-1734), medic şi chimist german. Autorul teoriei animiste în medicină şi a flogisticului (1697) în chimie, infirmată de Lavoisier. A stabilit compoziţia sulfaţilor. STAHL 1. Henriette Yvonne S. (1900-1984, n. Saint-Avold, Franţa), scriitoare română. Proză de observaţie a vieţii ţărăneşti (,,Voica“); nuvele („Mătuşa Matilda") şi romane de analiză sobră şi lucidă, plasate înţr-un mediu citadin („Steaua robilor11, „între zi şi noapte". „Fratele meu omul"); proză simbolică („Nu mă călca pe umbră"). 2. Henri H. S. (1901-1991, n. Bucureşti), sociolog, jurist şi istoric român. Frate cu S. (1). Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Colaborator al lui D. Guşti, la cererea căruia a construit, împreună cu V. I. Popa, Muzeul Satului din Bucureşti. Lucrări teoretice privind metodele de investigaţie sociologică („Tehnica monografiei sociologice", „Teoria şi practica investigaţiilor sociale") şi de istorie socială („Nerej, un village d’une re-gion archaîque", „Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti", „Civilizaţia vechilor sate româneşti"). Alte lucrări: „Introducere în sociologie", „Gânditori şi curente de istorie socială românească". 3. Paul H. (n. 1925, Bucureşti), sociolog şi etnolog francez de origine română. Stabilit în Franţa (1969). Prof. univ. la Sorbona. Director al Institutului de Studii Sud-Est Europene (din 1999). Lucrări privind arta şi civilizaţia românească („Arta Henri Stahl STAICU 514 populară românească: ceramica", „Arhitectura populară românească", „Civilizaţia vechilor sate româneşti") şi a Europei de Sud-Est („Triburi şi sate din sud-estul Europei"). M. de onoare al Acad. Române (1993). STAICU, Irimie (1905-1989, n. Cristian, jud. Braşov), agronom român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Director general al Institutului de Cercetări Agricole (1966-1969). A studiat bazele teoretice ale lucrărilor solului şi a elaborat metode practice de fertilizare a podzolurilor şi sărăturilor. STAL (< fr., it.) s. n. Scaun numerotat (situat în spatele fotoliilor) la parterul unei săli de spectacole. STALACTITĂ (< fr. {i}; {s> gr. sta- laktos „care cade picătură cu picătură") s. f. 1. (GEOL.) Formaţiune calcaroasă fixată prin baza sa de tavanul unor peşteri sau galerii subterane şi al cărei vârf atârnă liber; formată prin depunerea carbonatului de calciu din picăturile de apă. + Formă (digitală, conică etc.) de agregare a mineralelor, depusă în geode sau în alte goluri din roci. 2. Motiv decorativ de forma unei stalactite (1), folosit, mai ales în arhitectura arabă, la decorarea cornişelor. STALAGMITĂ (< fr. {i}; {s} gr. sta-lagmos „picătură depusă") s. f. Formaţiune calcaroasă care se ridică până la o anumită înălţime, fără a ajunge la tavan (groasă la partea inferioară, iar la vârf prezentând o scobitură corespunzătoare locului unde picură apa din tavan), formată pe podeaua unor goluri subterane (peşteri, galerii etc.) prin depunerea carbonatului de calciu din picăturile de apă. Cea mai mare s. cunoscută (32 m), se află în peştera Krâsno-horskâ din E Slovaciei. STALAGMOMETRU (< fr. {i}; {s} gr. stalagmos „picătură depusă" + metron „măsură") s. n. (FIZ.). Dispozitiv pentru determinarea tensiunii superficiale a lichidelor sau a soluţiilor, pe baza numărului de picături scurse dintr-un anumit volum printr-un tub capilar. STALIN (Djugaşvili), losif Vissario-novici (1879-1953), om politic sovietic. Comunist. Secretar general al C.C. al P.C.U.S. (1922-1953), preşedinte al Consiliului de Miniştri (1941— 1953); preşedinte al Comitetului de Stat al Apărării şi comandant suprem al forţelor armate ale U.R.S.S. (1941-1945). A condus prin metode dictatoriale, eliminându-şi adversarii politici (Troţki, Zinoviev, Kamenev, Buharin ş.a.). A introdus colectivizarea forţată a agriculturii, industrializa- rea rapidă a ţării şi planurile cincinale. Iniţiatorul unei „epurări" sângeroase, în cursul căreia a decimat conducerea Armatei prin eliminarea elitei militare („Marea teroare", 1936-1938). A încheiat un pact de neagresiune cu Hitler prin care U.R.S.S. şi Germania îşi delimitau sferele de interese în Euroqa Central-Răsăriteană şi de Sud-Est. în cel de-al Doilea Război Mondial, bazându-se pe patriotismul poporului rus şi gestionând abil relaţiile cu aliaţii occidentali, a devenit principalul beneficiar al conflagraţiei, ceea ce a dus la extinderea ariei sale de influenţă şi, implicit, a sistemului socialist în ţările Europei de Est. După război, cultul personalităţii sale a atins cote de neimaginat, fiind însoţit de un nou val de represiuni în U.R.S.S. şi ţările Europei de Est. STALINABAD v. Duşanbe. STALINGRAD, denumirea, între 1925 şi 1961, a oraşului Volgograd. Aici, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, armata sovietică a obţinut o mare victorie asupra celei germane şi aliaţilor săi (17 iul. 1942- 2 febr. 1943), încercuind şi zdrobind 22 de divizii cu peste 300 000 de oameni. Victoria de la S. a marcat o cotitură radicală în desfăşurarea generală a războiului. Până în 1925 s-a numit Ţariţîn. STALINO v. luzovka. STALINOGRAD v. Katowlce. STALINSK v. Novokuzneţk. STALLONE [steloun], Sylvester (n. 1946), actor american de film. în anii ‘80-90 ai sec. 20, nume din topul celor mai bine plătite vedete de la Hollywood, poziţie datorată modei filmelor de acţiune cu supereroi la care forţa pumnului e mai preţioasă decât agerimea minţii (seria „Rocky", seria „Rambo", „Demolatorul", „Recuperatorul"). losif Vissarlonovici Stalin STAMATI, Constantin (Costache) (1786-1869, n. Huşi sau laşi), scriitor şi traducător român. Membru fondator (1866) al Societăţii Literare Române (viitoarea Academie Română). Poezii patriotice şi ocazionale („Imnul lăutei româneşti", „Sentinela taberei de la Copou la 1834"); proză („Povestea povestelor"). Primul traducător român din A. de Vigny; a mai tradus din Florian, Lamartine, V. Hugo, Th. Moore, Puşkin ş.a. STAMATI, lacov (loan) (1749-1803), mitropolit român. Episcop de Huşi (1782), mitropolit al Moldovei (1792-1803). Ctitor al bisericii Banu din laşi. A sprijinit dezvoltarea şcolilor din Moldova; a susţinut editarea de cărţi bisericeşti, precum şi a lucrărilor lui Amfilohie Hotiniul („Gramatica teo-loghicească", „Elemente aritmetice"). STAMATI, Teodor (1812-1852), fizician şi naturalist român. Prof. de fizică şi istorie naturală la Academia Mihăileană. Lucrări şi manuale de fizică, mineralogie, botanică şi de popularizare a ştiinţei; a pus bazele fizicii elementare şi a înfiinţat primul laborator de fizică experimentală (1840). Lucrări lexicografice („Dicţionăraş de cuvinte tehnice şi altele greu de înţeles", „Vocabular de limba germană şi română", primul dicţionar german-român). STAMATU, Horia (1912-1989, n. Vălenii de Munte), scriitor român. După rebeliunea legionară, se stabileşte în Germania. Membru fondator al Centrului Român de Cercetări de pe lângă Sorbona (1949). Poezie a purificării şi extazului mistic, afină liricii Sf. loan al Crucii, modelul său („Kairos", „Imperiul"). Eseuri şi articole. STAMBĂ (< ngr.) s. f. Ţesătură simplă de bumbac, imprimată, folosită la confecţionarea îmbrăcăminţii de vară pentru femei şi copii. STAMBOL (< tc.; n. pr. Stambul) s. m. Monedă de aur turcească, care a circulat şi în Ţările Române în sec. 18. STAMBOLIISKI, Aleksandăr (1879-1923), om politic bulgar. Lider al partidului Uniunea Populară Agrară. în Primul Război Mondial susţinător al Antantei împotriva regelui filogerman Ferdinand I, a fost închis (1915-1918). A luat parte la răscoala militarilor bulgari (22 sept.-3 oct. 1918), care a dus la abdicarea regelui. Ca prim-min. (1919-1923), a semnat Tratatul de la Neuilly sur Seine (1919) şi a iniţiat câteva reforme cu caracter democratic (reforma agrară ş.a.). Răsturnat de lovitura de stat militară (9 iun. 1923) şi asasinat. 515 STAND-BY STAMBOLOV, Ştefan (1854-1895), om politic bulgar. Regent al Bulgariei (1886-1887), a sprijinit urcarea pe tronul Bulgariei a prinţului german Ferdinand de Saxa-Coburg. Ca prim-min. (1887-1894) a promovat o politică de apropiere de Austro-Un-garia şi Germania şi de păstrare a independenţei faţă de Turcia şi Rusia. Ucis în stradă de agenţii Palatului regal. STAMBUL, denumire dată în Ev. Med., în Ţările Române, oraşului Istanbul. STAMINĂ (< lat. ) s. f. Organ băr-bătesc al florii, format din filament şi anteră, care produce polen; serveşte la reproducere. Numărul lor în floare este variabil, în funcţie de specie. STAMINODIU (< fr. {i}) s. n. Sta-mină sterilă, lipsită de anteră. STAMITZ (STAMIC) [/ta.mits] 1. Johann S. (Jan Vâclav Antomn) (1717-1757), compozitor, violonist şi dirijor german originar din Boemia. Simfonii şi piese instrumentale. 2. Karl S. (1745-1801), violonist şi compozitor german. Fiul si elevul lui S. (1). Muzică instrumentală; lucrări concertante. STAMPA (< it.) vb. I tranz. A executa operaţia de stampare. STAMPARE (< stampa) s. f. 1. Operaţie de îndesare, prin batere manuală sau mecanică, a unui amestec de formare în turnătorii. 2. Operaţie de imprimare pe suprafaţa unui obiect de metal a unui profil sau desen prin deformare plastică cu ajutorul unui poanson şi al unei matriţe (ex. s. monedelor, a medaliilor, a unor obiecte: tacâmuri, cadrane etc.). STAMPĂ (< it.) s. f. Imagine imprimată după o placă gravată sau litografiată. V. gravură (4). STAMPIAN, subdiviziune a Oligocenului; conţine uneori cărbuni. STAN, Aurelian (1910-2003, n. Bogzeşti, jud. Neamţ), inginer român. M. de onoare al Acad. (1993), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii originale la studiul vibraţiilor, la acustica sălilor, în domeniul ultrasunetelor şi al tehnicii militare („Mecanică tehnică", „Combaterea zgomotului şi vibraţiilor", „Acustica mediului înconjurător11). STANĂ (< sl.) s. f. Bolovan mare de piatră; p. ext. stâncă. STANCA (7-1603), soţia (din 1584) lui Mihai Viteazul („Doamna Stanca11). STANCA, Radu (1920-1962, n. Sebeş), scriitor şi regizor de teatru român. Mentor al Cercului literar de la Sibiu. Lirică baladescă, neoromantică, cu predilecţie pentru fantastic („Versuri11); poeme dramatice cu implicaţii filozofice („Oedip salvat", „Dona Juana“). Eseuri despre „resurecţia baladei'1 şi tragediei. STANCIU, Simion (n. 1943, Călăraşi), naist virtuoz, a abordat mai întâi genul folcloric concertant, iar după 1980, stabilit în Elveţia, s-a consacrat interpretării, în transcripţii pentru nai şi orchestră, a marelui repertoriu preclasic şi clasic al concertului instrumental. A realizat transcripţii pentru nai după lucrări simfonice clasice şi contemporane şi a compus lucrări concertante pe teme folclorice româneşti. STANCU, Dimitrie D. (n. 1927, Călacea, jud. Timiş), matematician român. M. de onoare al Acad. (1999), prof. univ. la Cluj-Napoca. Cercetări de analiză numerică şi teoria aproximării (tratatele „Analiza numerică11, „Teoria aproximării"). STANCU, Zaharia (1902-1974, n. Salcia, jud. Teleorman), scriitor român. Acad. (1955). Director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1946-1952, 1958); preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1947, 1966, 1968, 1972). A condus publicaţiile „Azi“, „Lumea românească11, „Gazeta Literară". Versuri vitaliste („Poeme simple") şi elegiace („Cântec şoptit"). Romane cu implicaţii autobiografice, evocând în tonalităţi lirice aspecte dramatice ale satului dunărean de altădată („Desculţ", „Ce mult te-am iubit"), viaţa orăşelelor în perioada interbelică („Pădurea nebună"), destinul zbuciumat al ţiganilor nomazi („Şatra"). Proză picarescă („Jocul cu moartea") sau de factură politică („Rădăcinile sunt amare11). Publicistică („Sarea e dulce", „Pentru oamenii acestui pământ11); memorialistică („Zile de lagăr"). Traduceri din Esenin. Premiul Herder. STAND (< fr., engl., germ.) s. n. 1. Spaţiu special amenajat pentru prezentare într-o expoziţie, într-un magazin etc. 2. (TEHN.) S. de probă (sau de încercări) = banc de probă Zaharia Stancu (sau de încercări). 3. (SPORT) Loc special amenajat pentru executarea unor trageri cu armamentul sportiv sau în competiiţiile automobilistice; loc rezervat alimentării cu combustibil, schimbării pneurilor sau a unor reparaţii. STANDARD (< engl., fr.) s. n. 1. Normă prin care se stabilesc prescripţii privitoare la calitatea, dimensiunile, precum şi la alte elemente ce definesc un produs, aplicată în scopul reglementării unitare a producţiei şi consumului produselor; se elaborează şi pentru utilizarea unor sisteme de noţiuni ştiinţifice, simboluri, unităţi de măsură etc. <0- S. de stat (STAS) = s. cu aplicare obligatorie aprobat de guvern. ♦ Produs tip care se încadrează în prescripţiile standardului (1). S. de mediu (s. de reglementare a calităţii mediului) = reglementare precisă, cantitativă, a concentraţiilor maxime admise pentru diferite substanţe cu efect poluant în aer, apă sau care afectează alţi componenţi ai mediului. Se stabilesc la nivel naţional, iar respectarea lor este controlată de organele abilitate. ♦ Fig. Comun, banal. 2. (FIN.) Standard-aur = sistem al circulaţiei băneşti caracterizat prin baterea şi libera circulaţie a monedelor de aur cu valoare intrinsecă, convertibilitate liberă a biletelor de bancă în monede de aur (s.-a. monede), lingouri (s.-a. lingouri) sau în devize convertibile (s.-a. devize) şi prin libertatea importului şi exportului de aur. 3. S. de viaţă = grad de dezvoltare a condiţiilor de viaţă caracteristice unei persoane sau unei colectivităţi. V. şi nivel de trai. 4. (MUZ.) Piesă care, prin caracteristicile sale ritmico-melo-dice şi formale, constituie un model pentru genul respectiv, fiind preluată succesiv de interpreţi diferiţi („Mood Indigo", „Caravan"). STANDARDIZA (< fr.) vb. I tranz. A elabora şi aplica un standard. STANDARDIZARE (< standardiza) s. f. Acţiunea de a standardiza; reglementare a producţiei şi a consumului, a terminologiei ştiinţifice, a unor metode de analiză etc. prin elaborarea şi aplicarea de standarde. STANDARDIZAT, -Ă (standardiza) adj. Reglementat printr-un standard. ♦ Fig. (Deprec.) Conform unui tip sau unui tipar comun; obişnuit, banal. STAND-BY [staend-bai] (cuv. engl.) adj. Acord ~ = acord auxiliar ce permite adoptarea unor soluţii ulterioare. Credit ~ = linie de creditare acordată pentru o anumită perioadă de timp şi pentru un anumit nivel bănesc convenit, permiţându-i astfel beneficiarului STANDING 516 să se folosească de debitul stabilit; F.M.I., în special, acordă astfel de credite clienţilor săi. STANDING [staendirj] (cuv. engl.) s. n. Poziţie socială, nivel de trai al unei persoane; clasament ridicat. STANIFER, -Ă (< fr.; {s} lat. stannum „staniu“ + fero „a purta“) adj. (Despre minereuri, roci sau formaţii geologice) Care conţine staniu. STANIOL (< germ.) s. n. Foaie subţire de staniu, de aluminiu sau de plumb folosită pentru împachetarea unor alimente sau a unor produse industriale în scopul unei bune conservări. STANISLAV v. Ivano-Frankovsk. STANISLAVSKI, Konstantin Ser-gheevici (pseud. lui K. S. Alekseev) (1863-1938), regizor, actor, ^pedagog şi teoretician de teatru rus. împreună cu V. I. Nemirovici-Dancenko, a fost întemeietorul şi conducătorul Teatrului de Artă din Moscova (1898). Reprezentant al teatrului realist, de atmosferă şi de subtext psihologic. A valorificat şi a impus pe scenă dramaturgia lui Gorki şi Cehov („Azilul de noapte“, „Unchiul Vania“, „Pescăruşul"). Lucrări teoretice („Viaţa mea în artă“, „Munca actorului cu sine însuşi"). STANIU (< it., lat.) s. n. Element chimic (Sn; nr. at. 50, m. at. 118,71, p.t. 231,9°C, p.f. 2 362°C, gr. sp. 7,28); metal alb-argintiu, maleabil şi ductil. Se obţine din casiterită prin reducere cu cărbune. Se prezintă în modificaţiile alotropice a, |3 şi y. în combinaţii funcţionează bi- şi tetra-valent. Se foloseşte mult în aliaje şi la acoperirea altor metale, pentru a le proteja împotriva coroziunii. Este cunoscut din Antic. Sin. cositor. STANLEY [stsenli], Henry Edward John (1827-1903), diplomat şi orientalist britanic. A făcut în Principate o anchetă în legătură cu justeţea luptei poporului român pentru Unire, manifestând un interes real pentru români. A alcătuit o antologie din poeţii români (V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, C. Bolliac ş.a.) şi din lirica populară. A mai publicat note de călătorie şi traduceri. M. de onoare al Acad. Române (1871). STANLEY (Port Stanley), centrul ad-tiv al arh. Falkland; 1,9 mii loc. (2001). Port comercial şi de pescuit. STANLEY [staenli], Sir Henry Morton (numele adoptiv al lui John Rowlands) (1841-1904), ziarist şi explorator britanic. în 1867 a devenit corespondent special de presă al ziarului „New York Herald11, plecând în Ethiopia cu o expediţie britanică. A participat la inaugurarea (1869) Canalului Suez, realizând un reportaj de i Sir Henry Morton Stanley la faţa locului, după care a călătorit pe terit. actualelor state Turcia, Siria, Palestina şi India. în 1871 a organizat o caravană care a plecat din E Africii (Zanzibar) spre interiorul continentului în căutarea lui D. Livingstone, căruia i se pierduse urma (1869). întâlnindu-l, la 3 nov. 1871 au descoperit împreună lacul Tanganyika, stabilind că^ acesta nu aparţine sistemului Nilului. în mai 1872 s-a întors în Zanzibar, continuând singur explorările. S. a organizat o a doua expediţie (1874-1877) sub auspiciile ziarului american „New York Herald11 şi ale ziarului londonez „Daily Tele-graph11, plecând din Zanzibar (nov. 1874), străbate Africa Ecuatorială de la E ia V, cercetează lacurile Victoria şi Tanganyika, descoperă masivul Ruwenzori şi râul Kagera (considerat ca izvor al Nilului), coboară apoi pe fl. Congo şi ajunge la Oc. Atlantic, fiind primul european care a parcurs fl. Congo până la vărsare şi a realizat traversarea Africii de la E la V (în 999 de zile). S-a reîntors în Africa în 1879, ocupându-se de organizarea viitoarei colonii belgiene Congo, rămânând aici până în 1884. în 1888 a descoperit şi cercetat lacul Albert, iar în 1889 a ajuns din nou pe coasta de E a Africii. S-a întors în Marea Britanie în 1890. Autor al lucrărilor „Cum l-am descoperit pe Livingstone11 şi „Prin continentul întunecat". STANLEY [staenli], Wendell Meredith (1904-1971), virusolog şi biochimist american. Prof. la Univ. California (Berkeley). Cercetări în domeniul structurii virusurilor („Virusurile", „Virusurile şi natura vieţii") prin care a demonstrat că acestea sunt proteine cristalizabile. Premiul Nobel pentru chimie (1946), împreună cu J. H. Northrop şi J. B. Sumner. STANLEY [stsenli], William (1858-1916), inginer şi inventator american. A construit primul transformator (1885) şi diferite sisteme de distribuţie a curentului electric. STANLEYVILLE v. Kisangani. STANQJEVlC, Stanoje (1874-1937), istoric sârb. Prof. univ. la Belgrad. Studii despre istoria medievală a Serbiei şi a relaţiilor ei cu Bizanţul („Istoria Bosniei şi Herţegovinei11, „Despre slavii sudici în sec. VI, VII şi VIII", „Relaţiile sârbo-greceşti11, „Enciclopedia populară sârbo-croato-slo-venă11, „Istoria Iugoslaviei11). M. coresp. al Acad. Române (1933). STANOVOI, sistem muntos în E Federaţiei Ruse, în Siberia Orientală, între L. Baikal, m-ţii lablonovîi şi Djugdjur, alcătuit din şisturi cristaline, cu intruziuni granitice şi gnaisuri. Lungime: c. 700 km. Relief domol cu vârfuri rotunjite şi văi largi. Alt. max.: 2 412 m (vf. Skalistîi Goleţ). Expl. de aur şi cărbune, polimetale. Acoperit cu păduri. STANS [Jtans], oraş în Elveţia, centrul ad-tiv al semicantonului Nidwalden, situat la 11 km ESE de Lucerna; 6,9 mii loc. (2000). Piaţă pentru fructe, legume şi animale. Brânzeturi. Muzeu de istorie. Biserică cu turn (1641-1647). Primărie (1715). Turism. Menţionat documentar în 1172. STANŢĂ (< it.) s. f. Strofă cu înţeles de sine stătător alcătuită din opt versuri cu o anumită schemă de rimă şi formând o unitate metrică. + (La pl.) Poezie compusă din astfel de strofe. STANWYCK [staenuik], Barbara (pe numele adevărat Ruby Stevens) (1907-1990), actriţă americană de film. Carieră prodigioasă prin longevitate (95 de filme pe parcursul a cinci decenii). Interpreta unor femei-bărbat pline de forţă, ambiţie şi chiar lipsă de scrupule în a-şi atinge scopurile („Stella Dallas", „Eva“, „Regret, aţi greşit numărul", „Furia"). STAR1 (< engl.) s. n. Ambarcaţie de sport pentru două persoane, cu un catarg, una sau două crucete şi o lungime de 6,90 m. STAR2 (< engl., fr.) s. n. Super-vedetă de cinema, actor cu maximă audienţă de public, performanţe reputate în plan naţional şi internaţional care o fac să devină personaj „monstru sacru". STARA PLANINA v. Balcani. STARA ZAGORA, oraş în centrul Bulgariei, situat la poalele S ale m-ţilor Balcani, în C. Stara Zagora, la 80 km NE de Plovdiv; 143,9 mii loc. (2001). Nod feroviar. Hidrocentrală. Constr. de maşini. Ind. chimică, de prelucr. a lemnului şi a tutunului, ceramicii, textilă, cosmeticii (esenţă de trandafiri) şi alim. (bere, conserve, ulei vegetal). Centru comercial şi piaţă agricolă pentru cereale, animale, tutun, miere. Culturi de trandafiri. Staţiune 517 STASOV climaterică cu ape minerale. Operă. Oraş roman (Augusta Traiana) şi apoi bizantin; stăpânit de turci între 1370 şi 1878, când a purtat numele Eski-Zagra. Distrus de turci la părăsirea oraşului. STARCEVO, cultură materială din Neoliticul inferior (5 000-3 500 î.Hr) răspândită în N Serbiei, similară culturii Criş de pe terit. României. STARCHIOJD, com. în jud. Prahova, situată în depr. Drajna-Chiojd, la poalele S ale m-ţilor Siriu; 6 695 loc. (2005). Pomicultură. Muzeu de istorie (1968). în arealul satului S. a fost identificat (1934) un mormânt de înhumaţie atribuit unei principese germane, în care s-a găsit o fibulă de argint de dimensiuni foarte mari, caracteristică sec. 5 d.Hr. în satul S., menţionat documentar în 1418, se află bisericile de lemn Sf. Nicolae-Vechi (1749, refăcută în 1980-1982) şi Cuvioasa Parascheva-Gârbească (1780-1784, cu picturi pe pereţii interiori), precum şi mai multe case vechi (sec. 18). STARE (< sta) s. f. 1. Situaţie în care se află, mod în care se prezintă cineva sau ceva. ^ S. de fapt = situaţie existentă la un moment dat. S. materială = situaţia cuiva din punct de vedere material. (DR.) S. civilă = poziţia unei persoane fizice în raport cu familia (ex. situaţia de soţ sau de necăsătorit, aceea de copil din căsătorie sau din afara căsătoriei). S. de asediu = (în unele state) măsuri ce se iau, în împrejurări excepţionale de o deosebită gravitate (ex. în caz de război), de către organele de conducere ale statului şi care constau în suspendarea anumitor drepturi şi libertăţi democratice şi în acordarea de puteri sporite în domeniul jurisdicţional şi poliţienesc autorităţilor militare. S. de necesitate = a) situaţie excepţională în care un stat poate lua, pe întreg teritoriul său ori numai în anumite limite (localităţi), măsuri de apărare a ordinii publice şi a securităţii statului; b) situaţie de constrângere în care o persoană săvârşeşte o faptă ilicită pentru a salva de la un pericol iminent, ce nu poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altuia, un bun important al său ori al altuia, sau un interes obştesc; în acest caz, fapta ilicită nu constituie o infracţiune. ♦ (FIZ.) Situaţie a unui sistem fizi-co-chimic (corp, obiect tehnic etc.) la un moment dat, care determină complet evoluţia ulterioară sau anterioară a sistemului dintr-un anumit punct de vedere (dacă acesta este izolat); este definită de valorile instantanee ale unor mărimi caracteristice (numite mărimi sau parametri de stare). ^ S. de agregare v. agregare. S. critică v. cri- tic. Parametru de s. v. parametru. S. normală fizică = s. a unui corp aflat la temperatura de 0°C şi la presiunea de o atmosferă fizică. S. normală tehnică = s. a unui corp aflat la temperatura de 20°C şi la presiunea de o atmosferă tehnică. S. născândă = s. în care se află un element sau un compus simplu în momentul eliberării lor dintr-o combinaţie. (METEOR.) S. hidrometrică = situaţia vaporilor de apă din atmosferă, caracterizată prin raportul dintre greutatea vaporilor de apă conţinuţi într-un m3 şi greutatea aerului uscat aflat în acelaşi volum. 2. Dispoziţie sufletească. Expr. A fi în stare să... = a putea, a avea posibilitatea de a săvârşi ceva, a fi capabil să... 3. Situaţie materială (bună); avere. ^ Loc. Cu stare = înstărit. 4. (înv.) Clasă sau pătură socială cu statut reglementat de stat. ♦ Treaptă socială; ierarhie, grad. STAREŢ, -Ă (< sl.) s. m. şi f. Persoană care conduce o mănăstire; egumen. STARK [ftark], Johannes (1874-1957), fizician german. Prof. univ. la Greifswald şi Wurzburg. Preşedinte al Institutului de Fizică şi Tehnică al Reich-ului (1933-1939). A descoperit (1905) efectul Doppler la radiaţia „canal" şi fenomenul (1913) de lărgire sau de despicare a liniilor spectrale ale atomilor aflaţi într-un câmp electric intens (efectul S.), utilizat în spectroscopia hiperfrecvenţelor şi în studiul plasmei. Premiul Nobel pentru fizică (1919). STARLETĂ (< fr.) s. f. Actriţă tâ-nără de cinema apreciată mai ales pentru farmecul personal decât pentru talent. STARLING [sta:lir]], Ernest Henry (1866-1927), fiziolog britanic. Prof. univ. la Londra. Unul dintre întemeietorii endocrinologiei moderne, introducând (1905), împreună cu biochimistul american William Bate Hardy (1864-1934), noţiunea de hormon. Studii privind circulaţia sangvină şi automatismul cardiac („Principii ale fiziologiei umane11). A descoperit secretina (1912). STAROBINSKI, Jean (n. 1920), critic literar elveţian de expresie franceză. Prof. univ. la Geneva. Critică literară de mare originalitate, prin interpretarea socio-psihologică şi filozofică a creaţiei („J. J. Rousseau, transparenţă şi obstacol", „Inventarea libertăţii", „Ochiul viu", „Relaţia critică"). STAROSTE (< sl.) s. m. 1. (în Ev. Med., în Ţara Românească) Conducător al unei bresle; p. ext. şef, fruntaş. 2. (în Ev. Med., în Moldova) Cârmuitor al ţinuturilor de margine (ex. s. de Putna). 3. (în Rusia) Şeful unei comunităţi rurale sau urbane ales prin vot. 4. (Reg.) Peţitor. ♦ Persoană care conduce ceremonia de nuntă. STAROV, Ivan Egorovici (1745-1808), arhitect rus. Orientare clasicistă (Catedrala Sf. Treimi a mănăstirii Aleksandr Nevski, palatul Tavricevski al prinţului Potemkin, ambele la Sankt-Petersburg). START (< engl.) s. n. 1. Moment în care începe o cursă sportivă, marcat printr-un semnal auditiv sau vizual; plecare. <0^ Expr. A da startul = a da semnalul de plecare într-o întrecere sportivă. 2. Loc de unde se dă pornirea într-o întrecere sportivă. -0- Expr. A se prezenta la start = a participa la o întrecere sportivă. START (Strategic /4rms Reduction 7alks), denumire a negocierilor dintre S.U.A. şi U.R.S.S. privind reducerea arsenalelor nucleare (1982-1983 şi 1985-1991), încheiate prin acordul semnat de George Bush şi Mihail Gorbaciov; americanii reduceau focoasele nucleare de la 12 la 10 000, iar ruşii de la 11 la 8 000. După destrămarea U.R.S.S. (1991) s-a încheiat un acord suplimentar (în 1992) prin care Ucraina, Belarus şi Kazahstanul urmau să-şi distrugă arsenalul nuclear pe propriul terit. ori să-l trimită în Federaţia Rusă spre a fi distrus. STARTER (< engl.) s. m., s. n. 1. S. m. Persoană care dă startul într-o cursă sportivă. 2. S. n. Carburator auxiliar conectat la carburatorul principal al unui motor cu electroaprin-dere (v. motor de ardere internă) şi care serveşte la formarea unui amestec carburant mai bogat, necesar mai ales la pornirea motorului în stare rece. 3. S. n. Dispozitiv care serveşte la aprinderea lămpilor fluorescente. STAS (< sta[ndard de] s[tat]) s. n. v. standard. STASI (cuv. germ., abrev. de la Staatssicherheitsdienst), denumire a Serviciului de Securitate a Statului din R.D. Germană (1950-1989) vestit pentru poliţia politică şi duritatea faţă de adversarii politici din interior şi exterior. STASIOLOGjE (< fr.) s. f. Studiul sociologic sau politologic al partidelor politice. STASOV, Vasili Petrovici (1769-1848), arhitect rus. A dezvoltat tradiţia clasicismului rus în arhitectură prin claritatea compoziţiei, varietatea formelor şi prin sobrietatea decoraţiei (palatele din Gruzino, din Vilnius, Muzeul rus şi cazarma Pavlovsk din Sankt-Petersburg, Orangeria din Ţarskoe Selo). STASOV, Vladimir Vasilievici (1824-1906), critic muzical şi de artă rus. Studii despre folclorul muzical STASSFURT 518 rus, articole şi monografii. Prieten al peredvijnicilor şi al „Grupului celor cinci“, s-a pronunţat împotriva academismului şi pentru promovarea ideilor democrate în arta rusă susţinând caracterul ei naţional. STASSFURT [ftasfurt], oraş în partea central-estică a Germaniei, pe râul Bode, la 34 km S de Magdeburg; 30,5 mii loc. (2000). Mari expl. de sare, potasiu şi lignit. Produse chimice. Constr. de aparataj electrotehnic. Piaţă pentru sfeclă de zahăr. Menţionat documentar în 810, a primit statut de oraş în 1276. STAT1 (< lat., it., germ., fr.) s. n. (DR.) Instituţie suprastructurală, instrument principal de organizare politică şi administrativă prin intermediul căruia se exercită funcţionalitatea sistemului social global şi sunt reglementate relaţiile dintre oameni. ♦ Terit. şi populaţia asupra căreia îşi exercită autoritatea .. această instituţie. <0* Structură de s. = mod de organizare a puterii de s. după cum statul uneşte sau nu mai multe formaţii statale, precum şi după raportul dintre s. în întregul său, reprezentat de organele centrale şi unităţile sale ad-tiv-terit. (ex. s. naţional unitar, s. federativ). Se disting s. independente, care dispun de o deplină suveranitate (independenţă faţă de un control extern direct) şi s. care constituie părţi componente ale unui s. federativ (ex. s. care formează S.U.A., Mexic, Brazilia, Nigeria, Australia), care au un sistem local de guvernare subordonat guvernului central. în cazul s. independente, forma de s. poate fi republică parlamentară, republică prezidenţială, monarhie constituţională sau monarhie absolută. S. membru = s. care face parte dintr-o organizaţie internaţională. S. membru-asociat (sau s. asociat) = s. care face parte dintr-o organizaţie internaţională cu mai puţine drepturi decât s. membre. Loc. De stat = a) care emană de la s.1; b) condus şi controlat de s.1; oficial; c) care angajează s.1. Om (sau bărbat) de stat = persoană care are un rol important în conducerea ţării. STAT2 (< sta) s. n. 1. Faptul de a sta. ♦ Şedere, rămânere. 2. înălţime a corpului omenesc; structură. ♦ Trup, corp omenesc. STAT3 (< fr., lat.) s. n. Tablou, listă (oficială). <0> S. de funcţii - document sub formă de tabel în care sunt înscrise posturile, funcţiile, limitele de retribuire şi încadrările dintr-o întreprindere, firmă etc. S. de plată = tabel în care sunt înscrise drepturile băneşti pe care o întreprindere sau o instituţie le achită lucrătorilor permanenţi sau colaboratorilor ei. STATAL, -Ă (< stat) adj. Care aparţine statului1, privitor la stat. STATELE GENERALE 1. (în Franţa, între 1302 şi 1789), instituţie reprezentativă supremă a stărilor din care făceau parte deputaţii clerului, nobilimii şi stării a treia; erau convocate de către rege. în 1789 deputaţii stării a treia s-au declarat Adunare naţională. 2. (în Ţările de Jos, din 1463), instituţie reprezentativă supremă a stărilor; în Regatul Olandei nume dat parlamentului bicameral — Staten Generaal —, care exercită puterea legislativă. STATELE UNITE ALE AMERICII (United States of America), stat în America de Nord, cu ieşire la Oc. Atlantic, Pacific şi Arctic; 9 363 364 km2 (inclusiv 205 856 km2 ape interne, exclusiv 156 492 km2 porţiunea federală din Marile Lacuri); 295,734 mii. loc. (2005). Limba oficială: engleza; uzuale în unele reg.: spaniola, chineza, dialecte amerindiene ş.a. Religia: creştină (protestanţi 58%, romano-catolici 21%, alţi creştini, inclusiv mormoni şi ortodocşi 10%) 86%, mozaică 1%, islamică 1% ş.a. Capitala: Washington. Oraşe pr.: New York, Los Angeles, Chicago, Philadelphia, Dallas, Miami, Houston, Detroit, Boston, Atlanta, San Francisco, Phoenix, Seattle, San Diego, Baltimore. Este alcătuit din 50 de state federale şi un district federal (Columbia). S.UA — unul dintre cele mai întinse state din lume — este alcătuit din trei „secţiuni" spaţiale şi anume: partea centrală a Americii de Nord — de la Oc. Atlantic la Oc. Pacific (48 state, 83,8% din terit. naţional), apoi NV acestui continent (statul Alaska, 16% din supr. ţării) şi arh. Hawaii (statul omonim, 0,2% din supr. ţării) situat în partea central-nordică a Oc. Pacific. Relieful părţii continentale principale cuprinde trei mari zone având orientarea generală NS. în E m-ţii Apalaşi se desfăşoară (pe mai mult de 2 500 km lungime) paralel cu ţărmul Oc. Atlantic, pe direcţia NE-SV (alt. medie 1 000 m, alt. max. Mt. Mitchell, 2 037 m). Ei domină spre E câmpia litorală atlantică de care sunt uniţi printr-o vastă arie piemontană, traversată de numeroase râuri. în partea centrală pe o lăţime de peste 1 000 km se dezvoltă pod. Preriilor (Great Plains), o asociere de podişuri cu altitudini diferite care scad alt., pe de o parte de la N la S spre c. mlăştinoasă, cu lagune din jurul G. Mexic, iar pe de altă parte către valea fl. Mississippi, în al cărui bazin hidrografic se cuprinde practic întreagă această reg. mediană a terit. american, Alt. cele mai ridicate (peste 2 000 m, Black Hills, 2 209 m) ale acestui sector de pod. centrale se întâlnesc în V în unităţi limitrofe Munţilor Stâncoşi între care pod. Missouri şi pod. Nebraska. M-ţii Stâncoşi intră în componenţa celei de a treia mari secţiuni morfologice americane — a munţilor tineri, mult mai înalţi — lanţuri de sute de km lungime orientate de regulă NS separate de podişuri ce îmbracă adesea, forma unor vaste arii depresionare, precum pod. Columbia (în N), pod. Marelui Bazin (peste 600 mii km2) — un spaţiu cu o ariditate accentuată şi cu cel mai coborât punct de pe terit. S.UA Valea Morţii — 86 m — şi pod. Colorado (în S). Principalele ape curgătoare (Colorado în S, Snake în N) traversează acest spaţiu muntos prin canioane impresionante, devenite atracţii turistice majore. Alături de M-ţii Stâncoşi (alt. max. Mt. Elbert, 4 399 m), mai spre V şi paralel cu ţărmul Oc. Pacific, se desfăşoară alte lanţuri muntoase semeţe, bine împădurite şi anume m-ţii Cascadelor (în N, alt. max. 4 392 m, Mt. Rainier, un vulcan stins) şi Sierra Nevada (în S) cu alt. max. din partea principală a terit. S.UA (Mt. Whitney, 4 418 m). Componenţi ai Cordilierei ce însoţeşte ţărmul pacific al continentelor americane (din Alaska până în Ţara de Foc) aceşti m-ţi tineri sunt fragmentaţi de o serie de văî tectonice, între care marea vale a Californiei, drenată de două râuri — Sacramento (în N) şi San Joaquin (în S) şi devenită în ultimul sec. o vastă reg. viticolă şi pomicolă. Seismicitatea este ridicată, aria muntoasă din V ţării fiind marcată, între altele, de cunoscuta falie San Andreas. Statul Alaska situat în NV Americii de Nord are un relief predominant muntos, marcat, dată fiind latitudinea ridicată (se desfăşoară în zona Cercului Polar) de o puternică glaciaţiune. Aici aflăm şi alt. max. de pe întreg terit. S.UÂ şi de pe continentul nord-american^ (Mount McKinley/Denali, 6 194 m). în prelungirea SV a Alaskăi se desfăşoară arh. Aleutine (17 700 km2). Statul Hawaii cuprinde arh. vulcanic omonim alcătuit din 20 ins. având alt. max. în muntele Mauna Kea (4 205 m). Vulcanismul este activ şi în prezent, evidenţiindu-se vulcanii Mauna Loa (4169 m) şi Kilauea (1 247 m). Ţărmul este însoţit de plaje sau faleze dezvoltate de puternicele valuri oceanice (folosite cu îndemânare şi de surferi) în scurgerile de lavă. Clima are o mare varietate, de la clima rece, 519 STATELE UNITE ALE AMERICII polară, în Alaska, la clima tropicală în ins.Hawaii şi pen.Florida. Cea mai mare parte a terit. S.U.A. are o climă temperată (mediteraneeană în S Californiei, în S Texasului şi SE ţării — Alabama, Georgia, Carolina de Sud ş.a.) puternic influenţată de dispunerea celor două sisteme muntoase majore din V şi din E ţării, ele izolând interiorul continentului de influenţele moderatoare oceanice; în acelaşi timp larga deschidere către N şi spre S a spaţiului dintre cele două sisteme muntoase favorizează înaintarea spre S — în sezonul rece — a maselor de aer rece, polar şi, în direcţie contrară, în sezonul cald, a maselor de aer tropical a căror deplasare este însoţită de furtuni, uragane (cu efecte distructive precum Andrew, 1992, Ivan, 2004, Katrina, 2005) şi tornade. Precipitaţiile sunt abundente în SE ţării (Miami, Florida, 1 500 mm/an), în NE ţării (în Noua Anglie, peste 1 000 mm/an) şi pe coasta nord-pacifică (1 000-2 500 mm/an) favorizând aici prezenţa pădurilor de conifere; ele sunt mai reduse în pod. Preriilor (până la 250-500 mm/an în partea lor vestică, apropiată M-ţilor Stâncoşi), pe ţărmul sudic al Californiei (Los Angeles, 440 mm/an) şi în reg. mai coborâte din interiorul M-ţilor Stâncoşi unde şi temperaturile trec de 40°C (în Valea Morţii, California, ele trec şi de 50°C, aici fiind înregistrată max. abs. de pe întreg continentul, 56,7°C). Marile câmpii şi podişuri centrale sunt drenate de fl. Mississippi (3 779 km lungime, împreună cu afl. său Missouri, 4 317 km) cu afl. săi Ohio pe st., Kansas şi Arkansas pe dr. Râurile ce debuşează în Oc. Atlantic sunt mai scurte şi au debite bogate (între ele fl. Hudson, la vărsarea căruia se află oraşul New York), iar cele tributare Oc. Pacific, sunt mai lungi (în SV fl. Colorado 2 740 km, cu faimosul canion, iar în NV fl. Columbia 1 953 km, cu afl. său Snake, 1670 km, creator şi el al unui canion impresionant). Numeroase hidrocentrale, sistemul de pe fl. Columbia fiind cel mai mare din lume (peste 25 000 MW putere instalată); în Alaska principalul curs^ de apă este fl. Yukon (3 184 km). în NE, la graniţa cu Canada, se află Marile Lacuri (Superior, Michigan, Huron, Erie şi Ontario), cel mai mare sistem de lacuri cu apă dulce de pe glob (246 000 km2) folosit intens şi în traficul de mărfuri, oferind S.U.A. o „a patra faţadă maritimă" (celelalte fiind Oc. Pacific, G. Mexic şi Oc. Atlantic), graţie amenajării, acum aproape o jumătate de sec., a St. Lawrence Seaway (3 769 km), lu- crare hidrotehnică menită să faciliteze accesul navelor maritime spre porturile de la Marile Lacuri. Vegetaţia naturală este formată din păduri de amestec (conifere, foioase) în E, din ierburile înalte ale preriilor, urmate de vegetaţia de semideşert din bazinele de altitudine din M-ţii Stâncoşi. Păduri de conifere se întâlnesc în M-ţii Stâncoşi şi în reg. joase sudice din Alaska, în N fiind dominantă vegetaţia de tundră. în sfârşit, în Florida şi mai ales în Hawaii, este specifică vegetaţia tropicală de o mare varietate şi bogăţie. Urmare a procesului intens de colonizare europeană învelişul vegetal natural a suferit modificări însemnate, prin defrişări (pădurile ocupă azi c. 20% din terit.) şi desţeleniri. Există însă un impresionant număr de zone ocrotite, între care 57 parcuri naţionale (inclusiv cel mai vechi de pe glob, Yellowstone, fondat în 1872) şi 74 monumente naţionale. în ele sunt protejate nu doar elemente de vegetaţie ci şi de peisaj (canioane, gheţari, vulcani, peşteri, lacuri ş.a.) şi de faună (bizoni, elani, urşi grizzly, castori, aligatori, vulturi pleşuvi, jaguari, zeci de specii de păsări migratoare ş.a.). Unele dintre aceste arii protejate sunt incluse în Patrimoniul natural mondial. S.U.A. au o economie complexă, diversificată, modernă şi rămân, în continuare, prima putere economică a lumii. Valorifică o mare diversitate (şi cantitate) de resurse minerale proprii, apelând însă tot mai mult la importuri, fapt care creează o anumită dependenţă de piaţa mondială de materii prime. Aflate în faza postind. (ind. nu mai este principalul motor al dezvoltării economice, ea fiind devansată de către sectoarele terţiare şi cuaternare; în anul 2004 — serviciile 79,4%, industria 19,7%, agricultura 0,9%), S.U.A. se menţin între primii producători mondiali de materii prime minerale şi combustibili şi de asemenea între primii producători agricoli, păstrând pe mai departe locul întâi la exporturile de produse agricole. S.UA dispun de mari rezerve de minereu de fier (cu deosebire în statele Minnesota şi Wisconsin care dau 99% din producţie), dar calitatea lor mediocră a condus la diminuarea treptată a producţiei şi apelul la importuri din Canada şi Brazilia a unor minereuri de calitate. Alte domenii ale ind. extractive îşi păstrează însă poziţiile fruntaşe la nivel mondial. în ansamblu, se extrag anual (2003) cantităţi impresionante de huilă (9177,81 mii. t, 2002 locul 2 pe glob), petrol (286,13 mii. t 2003, locul 3 pe glob; în prezent sunt depăşite de Rusia care, din iun. 2004 a devenit primul prod. mondial), gaze naturale (539,35 miliarde m3, 2002, locul 2 pe glob), lignit, minereuri de fier (48,5 mii. t, locul 7 pe glob), aur (266 t, locul 3 pe glob), cupru (1,12 mii. t, locul 3 pe glob), plumb (450 mii t, locul 3 pe glob), zinc (770 mii t, locul 5 pe glob), nichel (220 mii t, locul 3 pe glob), argint (1 300 t, locul 6 pe glob), minereu de titan (400 mii t), molibden (34,1 mii t, locul 1 pe glob), stibiu/anti-moniu (450 t), ilmenit (300 mii t), zirconiu (100 mii t), platină (4100 kg, locul 2 pe glob), paladiu (13 000 kg, locul 3 pe glob), uraniu (919 t, 2002, locul 8 pe glob), beriliu (1 970 t, locul 1 pe glob), vanadiu (2,7 mii t, 2001), mercur (550 t, 2001), fosfaţi (33,3 mii. t, 2003, locul 1 pe glob; 94% din prod. se obţine în statele Florida şi Carolina de Nord), sare (41,2 mii. t, locul 1 pe glob), sulf (9,28 mii. t, 2002, locul 1 pe glob) săruri de potasiu (1,1 mii t), de bor/ boraţi (1,06 mii. t, locul 2 pe glob), iod (1,7 mii t, 2002), gips (16 mii. t, locul 1 pe glob), baritină (480 mii t, locul 4 pe glob), mică (98 mii t, locul 3 pe glob), talc (817 mii t, locul 2 pe glob), azbest (3 mii t, 2002), caolin (8,1 mii. t, locul 2 pe glob), bentonită (3,97 mii. t, locul 1 pe glob), diatomit (625 mii t, locul 1 pe glob), cianit (90 mii t), silicaţi (250 mii t), piatră ponce (914 mii t). Piaţa energetică americană este dominată de hidrocarburi (63%, dintre care 39% petrol şi 24% gaze naturale), restul fiind asigurat de huilă (23%), de energia electrică şi de alte surse (inclusiv neconvenţionale precum energia eoliană sau cea geotermică). în producţia de energie electrică (3 838,6 miliarde kWh, 2002, locul 1 pe glob) dominată de termocentrale (70,7%, 2002), o pondere apreciabilă o deţin centralele electronucleare (20,3%); hidrocentralele au o pondere de 5,1% şi sunt valorificate resursele eoliene şi cele geotermale (locul 1 pe glob, iar la nivelul S.UA, primul loc e deţinut de statul California cu parcuri eoliene de mari dimensiuni şi o mare capacitate în centrale geotermice în zona Klamath Falls). Se remarcă, în ansamblul ind. prelucrătoare unele ramuri precum aeronautica (Seattle, San Diego, Los Angeles, Santa Ana), construcţia de autovehicule (sute de unităţi de producţie şi asamblare, inclusiv ale unor concerne străine — japoneze ; centre mari: Detroit, Cleveland, Cincinnati, Los Angeles, Kansas City, St. Louis), informatica (ex. celebra „Silicon Valley“ la 40 km S de San Francisco, luată ca model şi în alte părţi ale lumii — Japonia, STATELE UNITE ALE AMERICII 520 China/Taiwan ş.a.), telecomunicaţiile, inclusiv tehnologiile spaţiale, chimia fină (în prod. de medicamente ocupă locul 1 pe glob), rafinarea petrolului (capacitate 937,2 mii. t, 2002, locul 1 pe glob, benzină 488,4 mii. t, 2000, locul 1 pe glob) şi petrochimia, principalul areal fiind cel din zona G. Mexic, în statele Texas şi Louisiana, apoi în statele Massachusetts şi Rhode Island (prod. de fibre sintetice cu precădere); prod. de oţel rămâne importantă, peste 90 mii. t/an, locul 3 pe glob. Ind. aluminiului deţine în continuare întâietatea în lume (contestată însă în anii din urmă de China). Ind. lemnului valorifică prod. proprie de material lemnos (458,3 mii. m3, 2004, locul 1 pe glob), sub formă de celuloză şi hârtie (locul 1 pe glob), mobilă. Ind. uşoară şi alim. sunt extrem de diversificate, contribuind — în condiţiile unei concurenţe acerbe ale produselor asiatice — la aprovizionarea enormei pieţe interne şi semnificativ la export. Sub raport spaţial, alături de vechile reg. ind., clasice, create pe baza resurselor de subsol ce au constituit aşa-numitul „manufacturing belt“ (NE şi zona Marilor Lacuri) sau a avantajelor oferite de poziţia portuară au apărut aşa-numiţii tehnopoli (modelul fiind „Silicon Valley“) în care sunt concentrate unităţi de microelectronică, tehnică de calcul, biotehnologii ş.a., ramuri de vârf în care S.UA prin companiile sale gigantice (gen Microsoft) continuă să deţină întâietatea pe plan mondial. S-a accentuat astfel tendinţa de deplasare a centrului de greutate al economiei americane din NE ţării spre S (aşa-numitul „sun belf din Texas, în Arizona şi New Mexico) şi SV (California, stat în care îşi au centrul coordonator firme precum Hewlett Packard, Intel, Lockheed, General Electric, Apple). Totuşi şi NE ţării este înscris cu vigoare în trendul postindustrial prin Institutul Tehnologic Massachusetts şi celebrele universităţi Harvard şi Yale, prin tehnopolii dezvoltaţi între Boston şi Raleigh, precum şi prin marea metropolă New York — primul centru financiar bancar al lumii (bursa de valori NYSE — New York Stock Exchange — este cea mai mare din lume). Alte centre de pe cuprinsul S.UA îşi revendică şi ele poziţii fruntaşe, precum Seattle (sediul Microsoft şi Boeing) şi Atlanta (sediul Coca Cola şi Delta Airlines — una dih cele mai mari companii aeriene din lume). Alte produse ind. (2002): autovehicule (12,28 mii. buc., 2003, locul 1 pe glob), dintre care 7,26 mii. vehicule comerciale (locul 1 pe glob) şi 5,02 mii. autoturisme (locul 3 pe glob), produse aerospaţiale (avioane, elicoptere ş.a.),. calculatoare (19,65 mii. buc.) şi alte produse electronice — televizoare (9,26 mii. buc., 2001, locul 4 pe glob), amoniac (9,3 mii. t, 2003, locul 2 pe glob), sodă calcinată (10,6 mii. t, 2003, locul 1 pe glob), sulf industrial (95,5 mii. t, 2003, locul 1 pe glob), superfosfaţi (8,09 mii. t, 2000), îngrăşăminte azo-toase (9,44 mii. t, locul 3 pe glob), îngrăşăminte fosfatice (8 mii. t, locul 1 pe glob), îngrăşăminte potasice (696,4 mii t), acid clorhidric (3,97 mii. t, 2001, locul 1 pe glob), acid sulfuric (9,53 mii. t, 2001, locul 2 pe glob), acid azotic (7,07 mii. t, 2001, locul 1 pe glob), acid fosforic (11,57 mii. t, 2001, locul 1 pe glob), cauciuc sintetic (2,18 mii. t, locul 1 pe glob), fibre sintetice (1,34 mii. t, 2001), anvelope (246,65 mii. buc., 2001, locul 1 glob), medicamente şi alte produse farmaceutice, materiale plastice, celuloză (54,3 mii. t, 2004, locul 1 pe glob), hârtie şi carton (83,6 mii. t, 2004, inclusiv 5,1 mii. t hârtie de ziar, locul 1 glob), cherestea (87,4 mii. m3, 2004, locul 1 pe glob), placaj (14,9 mii. m3, 2004, locul 2 pe glob), P.A.L. (21,2 mii. m3, 2004, locul 1 pe glob), P.F.L. (7,8 mii m3, 2004, locul 2 pe glob), var (19,2 mii. t, locul 2 pe glob), ciment (92,6 mii. t, 2003, locul 3 pe glob), diamante sintetice (222 mii. carate, locul 1 pe glob), ţesături din bumbac, ţesături din lână, zahăr, lapte (77,25 mii. t, 2003), brânzeturi (4,5 mii. t, 2004, locul 1 pe glob), unt (608,9 mii t, 2004, locul 2 pe glob), carne (39,5 mii. t, locul 2 pe glob; inclusiv 16,0 mii. t pui broiler, locul 1 pe glob, 2003), ulei de rapiţă (270 mii t, 2003), ulei de floarea-soarelui (145,2 mii t, 2003), ulei de in (77 mii t, 2003), ulei de arahide (125,5 mii t, 2003), ulei de măsline (900 t, 2003), vin (2,35 mii. hl, 2003, locul 4 pe glob), bere (24,365 mii. hl, 2003, locul 2 pe glob), tutun de pipă, ţigarete ş.a. Agricultura nord-ameri-cană, puternic mecanizată, se practică pe 21,1% din terit. ţării (supr. irigată în 2003 — 22,4 mii. ha, locul 3 pe glob). S-au conturat în timp, aşa- numitele „belt-uri“ (centuri), reg. specializate: corn belt — zonă a culturii porumbului, la S de Marile Lacuri, wheat belt — zona grâului (la V de Missouri), dairy belt — zonă de creştere a animalelor pentru lapte (în NE), livestock-forest belt — zonă de creştere a bovinelor pentru carne şi cu economie forestieră (în NV) şi cotton belt — faimoasa zonă de cultură a bumbacului (din Georgia, Alabama până în Texas). Pe baza irigaţiilor s-au dezvoltat în V ţării (statele Oregon, Washington şi California) pomicultura şi viticultura (vinurile californiene au ajuns să concureze cu succes pe piaţa mondială vinurile mult mai renumite — italiene, franceze sau spaniole). Statul Hawaii are cea mai mare contribuţie la prod. naţională de fructe tropicale (ananas, avocado, papaya). S.U.A. sunt al doilea mare producător mondial de cereale (după China) şi cel mai mare exportator în domeniu (10,4 mii. t, 2002). Posedă un însemnat şeptel, creşterea animalelor fiind concentrată în mari ferme şi complexe de tip industrial. Se recoltează anual (mii t, 2005) cereale (364 019,5, locul 2 pe glob — grâu 57105,6 locul 3 pe glob, porumb 280 228,4 locul 1 pe glob, sorg 9 847,7 locul 1 pe glob, prez, orz ş.a.), bumbac (12 574,2 locul 2 pe glob), soia (82 850 locul 1 pe glob), arahide (2 112,7 locul 4 pe glob), floarea-soarelui, sfeclă de zahăr (24 724,4 locul 3 pe glob), trestie de zahăr, tutun (290,1 locul 4 pe glob), citrice (10 317,2 locul 3 pe glob — portocale 8 266,3 locul 2 pe glob, grepfruturi 914,4 locul 1 pe glob ş.a.), mere (4 254,3 locul 2 pe glob), pere (733,8 locul 3 pe glob), piersici (1 369,3 locul 3 pe glob), migdale (666,6 locul 1 pe glob), fistic (140 locul 2 pe glob), nuci (308,4 locul 2 glob), avocado (214 locul 3 pe glob), ananas, papaya, struguri (6 414,6 locul 3 pe glob), pepeni verzi (1 669, 9 locul 4 pe glob), cartofi (19 111 locul 5 pe glob), legume (tomate 12 766, locul 2 pe glob, usturoi 237 locul 4 pe glob, morcovi 1 601,8 locul 3 pe glob ş.a.), spanac (410,1 locul 2 pe glob), andive ş.a. Se cresc efective impresionante (mii. capete, 2005) de bovine (95,8, locul 4 pe glob), porcine (60,6, locul 2 pe glob), cabaline (5,3 locul 4 pe glob) şi păsări (1,95 miliarde, locul 2 pe glob); se cresc, de asemenea, pe întinsele pajişti montane din V ţării c. 6,1 mii. ovine iar în SE (Florida) — în ferme speciale — crocodili (341 735 exemplare, 2003, locul 2 pe glob) pentru marochinărie şi alte destinaţii (inclusiv pentru repopularea unor zone în care această specie este în pericol). Pescuitul — 5,5 mii. t inclusiv 386,0 mii t crustacee, 2003, locul 5 pe glob — are importanţă îndeosebi locală (ex. în NV ţării, în Alaska); apicultura valorifică bogata bază meliferă (82,1 mii t miere, 2004, locul 2 pe glob). Reţeaua de transport este imensă, diversificată şi bine dotată, deţinând primul loc în lume la toate tipurile, mai puţin flota comercială maritimă care deşi importantă (486 nave, 12,44 mii. t.r.b., 2005) nu reflectă 521 STATELE UNITE ALE AMERICII forţa armatorilor americani, alte 680 de nave ale acestora arborând pavilioane de complezenţă (panamez, liberian ş.a.). Reţeaua feroviară, conturată în sec. 19 cu un rol însemnat în procesul de formare a naţiunii şi de propulsare a ec. americane pe primul loc în lume, însumează 227 736 km (căi principale, ecartament normal, 2003). Căile rutiere principale însumează 6 393 603 km (2/3 modernizate, inclusiv 89 400 km autostrăzi), iar parcul auto (locul 1 pe glob, c. 40% din totalul mondial) este format din 135,9 mii. autoturisme şi 87,11 mii. vehicule comerciale (2002). Magistrale rutiere unesc marile centre urbane şi economice ale ţării, faimoasă fiind autostrada 66 cea mai scurtă legătură, 3 520 km, între Chicago şi Los Angeles. Pr. porturi (mii. t trafic, 2002): South Louisiana (216,4), Houston (177,6), Beaumont (85,9), New Orleans (85), Huntington-Tristate (81). Căile navigabile interne depăşesc 41 000 km, inclusiv rutele pe Marile Lacuri. Transporturile aeriene sunt foarte dezvoltate şi ele (în S.UA se înregistrează 1/3 din traficul aerian de călători mondial), fiind operaţionale 5 128 aeroporturi, dintre care c. 850 având curse aeriene regulate; în S.UA sunt 15 dintre primele 22 aeroporturi ale lumii, între care aeroportul cu cel mai mare trafic de călători Atlanta/ Hartsfield (79,1 mii. pasageri, 2003) şi aeroportul cu cel mai ridicat trafic de mărfuri (Memphis, 3,4 mii. t, 2003). Aeroporturi deosebit de active servesc marile metropole New York (J.F. Kennedy, La Guardia), Chicago (O’Hare) şi Los Angeles (International), iar cel din Anchorage (Alaska) ocupă locul 2 pe glob la traficul internaţional de mărfuri. Există c. 550 000 km gazoducte şi c. 245 000 km conducte destinate produselor petroliere. Turismul este un alt un domeniu în care S.UA se situează pe primul loc, ca^ venituri şi ca număr de vizitatori. în anul 2000 cei mai mulţi turişti au sosit din Canada (14,6 mii.), Mexic (10,3 mii.), Japonia (5,1 mii.), Marea Britanie (4,7 mii.) Germania (1,8 mii.), Franţa (1,1 mii.). Potenţialul turistic este deosebit de variat (atât cel natural cât şi cel cultural-istoric). Principale zone sau obiective: NE ţării (între ţărmul atlantic şi lacurile Ontario şi Erie în V) cu marile oraşe Boston, New York, Philadelphia, Baltimore, Washington ş.a. cu clădiri monumentale, mai ales la New York supranumit „Big Apple" cu zona de zgârie-nori, c. 140 la număr, având fiecare mai mult de 152 m înălţime, Statuia Libertăţii, emblema S.UA, DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Stat/district* Suprafaţa (km2) Populaţia (mii loc., 2002) Centrul ad-tiv Alabama 133 915 4 486,5 Montgomery Alaska 1 530 700 643,8 Juneau Arizona 295 260 5 456,5 Phoenix Arkansas 137 755 2 710,1 Little Rock California 411 049 35 116,0 Sacramento Colorado 269 596 4 506,5 Denver Connecticut 12 997 3 460,5 Hartford Delaware 5 295 807,4 Dover District of Columbia* 178 570,9 Washington Florida 151 939 16 713,1 Tallahassee Georgia 152 576 8 560,3 Atlanta Hawaii 16 759 1 244,9 Honolulu Idaho 216 432 1 341,1 Boise Illinois 145 934 12 600,6 Springfield Indiana 93 719 6 159,1 Indianapolis lowa 145 753 2 936,8 Des Moines Kansas 213 098 2 715,9 Topeka Kentucky 104 661 4 092,9 Frankfort Louisiana 123 677 4 582,6 Baton Rouge Mâine 86 156 1 294,5 Augusta Maryland 27 092 5 458,1 Annapolis Massachusetts 21 456 6 427,8 Boston Michigan 151 586 10 050,4 Lansing Minnesota 218 600 5 019,7 Saint Paul Mississippi 123 514 2 871,8 Jackson Missouri 180 516 5 672,6 Jefferson City Montana 380 848 909,5 Helena Nebraska 200 350 1 729,2 Lincoln Nevada 286 352 2 173,5 Carson City New Hampshire 24 032 1 275,1 Concord New Jersey 20 169 8 590,3 Trenton New Mexîco 314 925 1 855,1 Santa Fe New York 127 190 ^ 19 157,5 Albany North Carolina 136 413 8 320,1 Raleigh North Dakota 183 119 634,1 Bismarck Ohio 107 044 11 421,3 Columbus Oklahoma 181 186 3 493,7 Oklahoma City Oregon 251 419 3 521,5 Salem Pennsylvania 117 348 12 335,1 Harrisburg Rhode Island 3 140 1 069,7 Providence South Carolina 80 582 4 107,2 Columbia South Dakota 199 730 761,1 Pierre Tennessee 109 152 5 797,3 Nashville Texas 691 027 21 779,9 Austin UtaH 219 889 2 316,3 Salt Lake City Vermont 24 900 616,6 Montpelîer Virginia 105 586 7 293,5 Riehmond Washington 176 479 6 069,0 Olympia West Virgîniâ 62 759 1 801,9 Charleston Wisconsin 145 436 5 441,2 Madison Wyoming 253 326 498,7 Cheyenne numeroase teatre, muzee între care Metropolitan Museum şi Guggenheim, Metropolitan Opera, Central Park ş.a., Washington cu principalele clădiri guvernamentale federale — Casa Albă, Capitoliul (1793), Pentagonul — cea mai mare clădire din lume ş.a.; clădirile memoriale Lincoln şi Jeffer-son, Washington National Memorial/ Obeliscul (1885), muzee între care Smithsonian Museum şi Space Museum ş.a; oraşul Philadelphia — prima capitală a ţării, cu Indepen-dence Hali, care a găzduit semnarea Declaraţiei de Independenţă, 1776, Congress Hali, Clopotul Libertăţii ş.a., staţiuni balneoclimaterice (între STATELE UNITE ALE AMERICII 522 523 STATELE UNITE ALE AMERICII STATELE UNITE ALE AMERICII 524 ele Atlantic City ), şi pentru sporturi de iarnă (Lake Placid) şi cea mai vizitată dintre cascadele lumii, cascada Niagara (Niagara Falls); SE ţării cu pen. Florida, ce găzduieşte cea mai mare concentrare de staţiuni balneoclimaterice din America (Miami, Miami Beach, Palm Beach, Key West, Key Largo ş.a.) şi complexul Disneyworld de la Buena Vista Lake, Seaworld Orlando (parc acvatic) şi parcul naţional Everglades; California cu principale arii de atracţie (de la N la S) San Francisco (Golden Gate, National Recreaţional Area, 13,8 mii. vizitatori, 2003 ş.a.), Los Angeles (Hollywood, Beverly Hills; Disneyland/ Anaheim) şi San Diego (arhitectură colonială spaniolă, un uriaş parc acvatic Seaworld); numeroasele zone ocrotite concentrate în V ţării şi incluse în parte în Patrimoniul natural mondial (parcurile naţionale Grand Canyon, Yellowstqne, Yosemite, Sequoia, Mesa Verde, Death Valley — cu alt. minimă de pe continentul american, -82 m, Glacier, Crater Lake ş.a.); arh. Hawaii cu peisaje exotice, vulcani spectaculoşi precum Kilauea ale cărui valuri de lavă „se pierd“ în valurile oceanului, plaje renumite — între care Waikiki Beach, aşezări polineziene, posibilităţi ideale de practicare a surf-ului; numeroase puncte de interes turistic, Las Vegas (capitala mondială a jocurilor de noroc), staţiunile balneare Hot Spring, Colorado Springs, Carlsbad ş.a., staţiunile de sporturi de iarnă — Squaw Valley, Sun Valley, Aspen, Paradise, Salt Lake City (gazdă a Olimpiadei albe din 2002) ş.a. Moneda: 1 Dollar = 100 Cents. Balanţa comercială, după o tendinţă de echilibrare înregistrată în anii ’90 ai sec. 20, s-a deteriorat sensibil după anul 2000, în prezent exporturile acoperind 53,7% din valoarea importurilor. Pr. direcţii ale comerţului american sunt reprezentate de Âsia (40,5% din importuri şi 19,6% din exporturi), NAFTA (Canada şi Mexic 28,6% din importuri şi 36,9% din exporturi) şi UE (19,5% din importuri, 20,9% din exporturi). Deşi impresionante (locul 1 pe glob) exporturile reprezintă doar 7% din valoarea PIB, fapt ce subliniază dimensiunea cu totul excepţională a pieţei interne americane, un adevărat motor al ec. mondiale. Se exportă: bunuri de investiţii (49%), semifabricate ind. (26,8%), bunuri ind. de consum — inclusiv automobile, medicamente — (115%), produse agricole (9,2%). Pr. parteneri (2004): Canada 23%, Mexic 13,6%, Japonia 6,7%, Marea Britanie 4,4%, China 4,3%. Se importă: materii prime, combustibili şi semifabricate (32,9%, din care petrol brut 8,2%), bunuri industriale de consum — automobile, confecţii, medicamente, mobilă (31,2%), bunuri de investiţii — utilaje, computere, echipament de telecomunicaţii, componente/ subansamble auto — (30,4%), produse agricole (4,9%). Pr. parteneri (2004): Canada 17,1%, China 13,8%, Mexic 10,3%, Japonia 8,7%, Germania 5,2%. — Istoric. Terit. nord-american este populat în epoca precolumbiană de numeroase triburi amerindiene de vânători şi pescari (athapasci, algonkini, irochezi, seminoli, sioux, pueblo, apaşi, comanşi ş.a.) ai căror strămoşi veniseră, după unele teorii, din Asia peste str. Bering spre sfârşitul Paleoliticului (c. 26000 î.Hr.). La sosirea primilor europeni, numărul lor nu depăşea 500 000-1 000 000 de suflete. Coastele răsăritene (New England şi Newfoundland în Canada) sunt vizitate, în jurul anului 1000 d.Hr., de vikingii veniţi din Islanda, sub conducerea lui Leif Eriksson. Genovezul Cristofor Columb, aflat în slujba Spaniei, este primul navigator care relevă Europei, în 1492, existenţa noului continent. Spaniolii, conduşi de Pedro Menendez de Aviles, fondează, în 1565, în Florida, Sf. Augustin, prima aşezare europeană de pe continentul nord-american. întemeierea localit. Jamestown din Virginia de către Compania Londoneză inaugurează, în 1607, colonizarea engleză în „Lumea Nouă“. între 1607 şi 1733, iau fiinţă pe coasta Atlanticului 13 colonii: Massachusetts (1620), Maryland (1634), Pennsylvania (1682), Georgia (1733) ş.a. De la 350 de loc., în 1610, populaţia coloniilor engleze (emigranţi europeni izgoniţi din ţările lor din motive religioase, politice sau economice) creşte la 50 000 în 1650, 1 mii. la 1750 şi 3 mii. în preziua independenţei. începând cu 1619, pe plantaţiile de bumbac din statele sudice sunt aduşi sclavi negri din Africa. Spaniolii colonizează Florida, francezii — Canada, valea fl. Mississippi cu Louisiana, astfel încât coloniile engleze sunt antrenate, în sec. 17-18, în conflictele care opun aceste mari puteri. Măsurile discriminatorii adoptate de metropolă, în a doua jumătate a sec. 18, faţă de coloniile nord-americane determină naşterea mişcării comune antibritanice, care culminează cu Războiul de independenţă (1775-1783). La 4 iul. 1776, cele 13 colonii adoptă „declaraţia de independenţă" a Congresului (T. Jefferson, B. Franklin, J. Adams ş.a.) care rupe legăturile cu Marea Britanie, neatârnare recunoscută prin Tratatul de Pace de la Paris (3 sept. 1783). în 17 sept. 1787 este adoptată Constituţia S.U.A. (în vigoare, cu cele 27 de amendamente, până astăzi) care proclamă S.UA stat federal, cu un sistem prezidenţial de guvernământ; George Washington este ales, în 1789, ca primul preşedinte al ţării. Expansiunea spre V este marcată de includerea în Uniune a statelor Kentucky (1792) şi Tennessee (1796), a cumpărării Louisianei de la Franţa (1803) şi a Floridei de la Spania (1819). Războiul dintre S.U.A. şi Marea Britanie (1812-1814), purtat în principal la frontiera cu Canada, şe încheie pe baza statu-quo-u\u\. în 1821, suprafaţa S.UA, care numărau acum 26 de state, se dublase. Preşedintele James Monroe enunţă, în cuvântarea din faţa Congresului, din 2 dec. 1823, aşa-numita „doctrină Monroe“ („America americanilor"), care viza împiedicarea revenirii puterilor coloniale europene pe continentul american. în urma războiului cu Mexicul (1846-1848), sunt incluse în federaţie Texas, New Mexico şi California, iar graniţa americano-mexicană este fixată pe fi. Rio Grande. Acum frontiera apuseană a S.UA este fixată pe litoralul Oc. Pacific. Pentru suma de 7,2 mii. dollari, S.UA cumpără de la Rusia, în 1867, Alaska, care va deveni cel mai vast stat al federaţiei. Paralel cu extinderea federaţiei, se adânceşte contradicţia dintre statele nordice, adversare ale sclaviei, şi cele sudice, care-şi bazau ec. pe munca servilă. Alegerea lui Abraham Lincoln, un liberal, adversar al sclaviei, ca preşedinte (1860-1865), are ca urmare părăsirea Uniunii de către 10 state sudice şi izbucnirea Războiului de Secesiune (1861-1865). Purtat cu maximă violenţă, războiul se încheie cu victoria nordiştilor şi cu abolirea definitivă a sclaviei, nu însă şi cu integrarea în societate a populaţiei de culoare. în deceniile care se scurg de la sfârşitul Războiului de Secesiune (autorităţile de la Washington retrag abia în 1877 ultimele trupe „de ocupaţie" din terit. sudiste), S.UA cunosc o dezvoltare ec. rapidă, devenind, către 1900, prima putere ind. şi agr. a lumii, devansând astfel toate Marile Puteri europene (Germania, Marea Britanie sau Franţa). Noua poziţie ec. îşi găseşte expresia în plan extern în prefigurarea unei politici imperialiste, vizând includerea Americii Centrale continentale şi insulare, ca şi a Oc. Pacific, în sfera de influenţă proprie. în urma scurtului Război hispano-american (apr.-dec. 1898), încheiat prin Pacea de la Paris (10 dec. 1898), S.UA anexează ins. Filipine, Puerto Rico, 525 STATELE UNITE ALE AMERICII Guam, şi-şi instituie c^trolul asupra Cubei şi ins. Hawaii. în 1903, devin stăpâne asupra zonei viitorului Canal Panama. „Politica bâtei“ („big stick“), din vremea preşedintelui Theodore Roosevelt (1901-1909), este înlocuită de „politica dollarului", în epoca lui Woodrow Wilson (1913-1921). După trei ani de neutralitate, S.U.A. intervin, la 6 apr. 1917, în Primul Război Mondial de partea Antantei, participând cu un mii. de soldaţi la luptele de pe Frontul de V. Nereuşind să-şi impună, ca bază a păcii, ideile expuse în „cele 14 puncte" (8 ian. 1918) de către preşedintele W. Wilson, S.UA nu semnează Tratatul de la Versailles (1919), refuză să devină membru al Societăţii Naţiunilor şi adoptă, în epoca interbelică, o politică de „izolaţionism" faţă de problemele politicii europene. 42 mii. de imigranţi (peste 80% originari din Europa) se stabilesc, între 1820 şi 1962, în S.U.A. Boomul ec. şi remarcabila prosperitate cunoscute de S.UA după sfârşitul Primului Război Mondial sunt curmate de marea criză izbucnită în 1929 (17 mii. de şomeri în 1933). Preşedintele Franklin Delano Roosevelt, reprezentantul Partidului Democrat (ales în 1932 şi reales în 1936, 1940, 1944), reuşeşte, prin politica dirijistă a „New Deal"-ului, să asaneze ec. şi să atenueze discrepanţele din domeniul social. După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial (1939), S.UA îşi proclamă neutralitatea, dar sprijină ec., militar şi moral Marea Britanie, China, apoi şi U.R.S.S., state aflate în lupta cu puterile „Axei". în urma atacului japonez asupra bazei aero-navale americane din Oc. Pacific, de la Pearl Harbor (7 dec. 1941), S.UA intervin în război, participând la operaţiunile de pe fronturile din Pacific, Africa de Nord şi Europa. Capitularea necondiţionată a Germaniei (mai 1945) şi bombele atomice lansate asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki încheie, prin capitularea Japoniei (2 sept. 1945), cel de-al Doilea Război Mondial. Crearea O.N.U. la San Francisco (26 iun. 1945) urma să pună bazele unei largi colaborări internaţionale în epoca postbelică, dar contradicţiile care se manifestă, după Conferinţa de la Potsdam (1945), între S.U.A. şi Aliaţii vest-europeni şi Uniunea Sovietică, condusă de Stalin, duc la izbucnirea „războiului rece". Membru fondator al O.N.U. (1945). Politica postbelică este condiţionată de confruntarea politică, ec. şi diplomatică dintre cele două supraputeri ale lumii — S.U.A. şi U.R.S.S. S.U.A. sprijină redresarea ec. a statelor europene, ameninţate de spectrul comunist, prin lansarea „Planului Marshall" (la 5 iun. 1947, Congresul aprobă 12 miliarde dollari ajutor pentru următorii 4 ani), pune bazele unor alianţe militare — N.A.T.O. (1949), A.N.Z.U.S. (1951), S.E.A.T.O. (1954), C.E.N.T.O. (1955) şi sprijină pretutindeni forţele anticomuniste, angajate în deceniile 5-9 ale sec. 20 în conflictele locale de pe glob: Coreea, Vietnam, Laos, Cambodgia, America Latină, Orientul Mijlociu, Afghanistan etc. Pericolul unui nou război mondial, determină S.UA să poarte, după dispariţia lui Stalin, tratative la vârf cu U.FLS.S. la Geneva (1955), Paris (1960), Viena (1961), pentru încheierea unor acorduri care să ducă la reducerea tensiunii internaţionale şi la o dezarmare controlată. Nemulţumirea alegătorilor faţă de „imobilismul" preşedintelui republican Dwight Eisenhower (1953-1961) contribuie, în 1960, la alegerea democratului John Fitzgerald Kennedy ca şef al statului (1961-1963). Deschiderea în domeniul politicii interne este continuată şi de succesorul său Lyndon Baines Johnson (1963-1969), când sunt adoptate legi vizând realizarea egalităţii în drepturi a negrilor, „legea pentru drepturile cetăţenilor" sau „cruciada împotriva sărăciei" etc. Progresul tehnologic înregistrat de S.UA este ilustrat de lansarea primului satelit artificial american al Pământului (31 ian. 1958), de primul său vehicul orbital american cu om la bord (20 febr. 1961), ambele în întârziere fată de cele similare ale U.R.S.S., iar la 20 iul. 1969, Neil Armstrong şi Edwin Aldrin, aparţinând echipajului navei spaţiale Apollo-11, sunt primii locuitori ai Pământului ce debarcă pe Lună. în 1981 este lansată „Columbia", prima navetă spaţială recuperabilă, care deschide o nouă etapă în cursa de explorare a spaţiului cosmic. Preşedintele republican Richard M. Nixon (1969-1974), care va fi obligat de „afacerea Watergate" să demisioneze, continuă politica de destindere şi normalizare a relaţiilor cu statele comuniste: vizite în România, U.R.S.S., China, semnarea Tratatului de dezarmare S.A.L.T. I, cu U.R.S.S. (1972), încheierea războiului din Vietnam (1973). Preşedintele democrat Jimmy Carter (1977-1981) este confruntat cu efectele crizei energetice mondiale, cu problema spinoasă a ostaticilor americani de la ambasada din Teheran (1979), el reuşind, în schimb, să medieze acordurile de pace israelia-no-egiptene (1979), care inaugurează o nouă etapă în Orientul Mijlociu, şi să semneze noul tratat asupra Ca- nalului Panama (1977). Preşedintele republican Ronald Reagan (1981— 1989) reuşeşte să obţină o nouă creştere ec., printr-o politică liberală radicală, accelerează, după invazia sovietică din Afghanistan, cursa înarmărilor, adoptând o linie dură în relaţiile cu lumea comunistă. Preşedintele George Bush (1989-1993) semnează la Paris, în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Colaborare Europeană, la 21 nov. 1990, Carta pentru o nouă Europă, care pune formal capăt confruntării Est-Vest şi obţine o victorie de prestigiu în Războiul din Golf împotriva Iraqului (ian.-febr. 1991), prin eliberarea Kuwaitului de către forţele reunite sub drapelul O.N.U. sub comandă americană. La 20 ian. 1993, democratul Bill Clinton depune jurământul în calitate de al 42-lea preşedinte al S.UA, într-o lume radical schimbată prin eşecul ideologiei comuniste, emanciparea statelor est-europene de sub hegemonia sovietică şi destrămarea U.R.S.S. Prin implozia (în 1991) fostei Uniuni Sovietice şi apariţia a 15 noi state pe terit. ei, S.UA s-au trezit brusc, peste noapte, în postura de unica supraputere, într-o lume în care persistă multe vechi conflicte (Orientul Mijlociu) şi apar noi focare de tensiune (Pen. Balcanică, fundamentalismul islamic sau terorismul internaţional). Reales în 1996 pentru un nou mandat, preşedintele Bill Clinton este al doilea şef de stat american (după Andrew Johnson în 1868) care parcurge toate treptele unui proces de „impeachment" (declanşat de „afacerea Monica Lewinsky"). în timpul mandatului lui Clinton, S.U.A. cunosc a doua perioadă din istorie, ca durată, de boom ec. neîntrerupt (după cea din anii 1961-1969), cu un excedent al bugetului federal de 70 miliarde dollari. în timpul crizei din Kosovo, S.U.A. conduc, în perioada mart.-iun. 1999, operaţiunile militare aeriene ale statelor N.A.T.O. împotriva Iugoslaviei, punând la dispoziţie alianţei cel mai mare număr de aparate angajate în spaţiul aerian iugoslav. Alegerile prezidenţiale din 7 nov. 2000 se relevă, ca evoluţie, poate cele mai dramatice din istoria S.UA Rezultatul final devine cunoscut abia după 36 de zile, în urma repetării de patru ori a numărării voturilor în statul Florida, a trei decizii ale Curţii Supreme din acest stat federal şi a două ale Curţii Supreme Federale. Republicanul G. Bush, deşi primeşte numai 507 voturi în plus în Florida faţă de contracandidatul sau, obţine astfel marii electori ai acestui stat, fapt care-i permite să deţină în Colegiul Naţional 271 de STATEN ISLAND 526 electori faţă de cei 267 ai democratului Al Gore. Şi aceasta în pofida jumătăţii de mii. de voturi populare obţinute în plus la nivelul întregii ţări de Al Gore faţă de adversarul său republican. La 20 ian. 2001, George W. Bush (54 de ani) depune jurământul în calitate de al 43-lea preşedinte al S.UA După 10 ani de creştere neîntreruptă, ec. americană dă, în prima parte a anului 2001, primele semne ale crizei. Anul 2001 intră în istorie sub pecetea atentatelor teroriste de la 11 sept., puse la cale de reţeaua teroristă Al-Qaeda, condusă de multimilionarul saudit Osama bin Laden. Bilanţul oficial al victimelor: 2 900 de morţi în oraşul New York, 189 la Pentagon de lângă Washington şi 44 în aeronava prăbuşită în Pennsylvania. Atentatul de la 11 sept. schimbă radical cursul politicii americane. Visul invulnerabilităţii „fortăreţei America" ia sfârşit, atentatele relevând o nouă faţetă a globalizării, cea a terorismului îndreptat împotriva valorilor lumii democrate. Coalizând peste 60 de state în frontul antiterorist, administraţia Bush trece, după refuzul guvernului taliba-nilor de a-l îndepărta din ţară pe Osama bin Laden, la bombardarea obiectivelor militare din Afghanistan. Sub presiunea ofensivei Alianţei Nordului, secondată de trupe americane şi britanice, regimul talibanilor se prăbuşeşte, iar la Kabul este instalat un guvern interimar, sub autoritate internaţională. în contextul aplicării în plan intern şi extern a noii doctrine americane de asigurare a securităţii S.UA şi a Aliaţilor lor, S.U.A, Marea Britanie şi Aliaţii lor, declanşează, la 20 mart. 2003, operaţiunile militare în Iraq, în ciuda absenţei unei rezoluţii a Consiliului de Securitate (Franţa, Rusia şi China s-au opus adoptării ei) care să le legitimeze intervenţia, cât şi a opoziţiei Franţei, Germaniei, Belgiei şi Turciei de a se angaja trupe N.A.T.O. în războiul din Iraq. La 1 mai 2003 preşedintele George W. Bush anunţă oficial încetarea războiului din Iraq. Prăbuşirea neaşteptat de rapidă a regimului dictatorial al lui Saddam Hussein, este însoţită de instalarea haosului în ţară, atentatele teroriste împotriva militarilor coaliţiei se înmulţesc, fiind ucişi mai mulţi militari americani şi ai coaliţiei decât în întreaga campanie împotriva lui Saddam Hussein. în alegerile prezidenţiale din 2 nov. 2004 George W. Bush candidează din partea Partidului Republican pentru un al doilea mandat, înfrângându-l pe contracandidatul desemnat de Partidul Democrat, senatorul de Massachusetts John Kerry. După o campanie electorală furtunoasă, G.W. Bush obţine în ziua scrutinului 50,7% din voturile electoratului (şi, învingător în 31 de state, îşi adjudecă 286 de mari electori). După alegerile legislative parţiale de la aceeaşi dată, republicanii deţin majoritatea absolută în ambele camere ale Parlamentului (55 din cele 100 de mandate ale Senatului şi 232 din cele 435 ale Camerei Deputaţilor). în primul turneu diplomatic european după preluarea, la 20 ian. 2005, a celui de-al doilea mandat, G.W. Bush expune la Bruxelles, la 21 febr. 2005, în faţa liderilor statelor N.A.T.O. şi U.E., noua viziune asupra relaţiilor americano-europene după doi ani de tensiuni provocate de războiul din Iraq, considerând că obţinerea păcii în Orientul Mijlociu trebuie să reprezinte, în viziunea preşedintelui american, o prioritate atât pentru S.U.A. cât şi pentru U.E. Republică prezidenţială. STATEN ISLAND [staetn ailend], ins. în G. New York (Oc. Atlantic), la 8 km SV de ins. Manhattan, de care este separată prin G. Upper New York; la E, canalul Narrows o desparte de Long Island, pe care se află cartierul Brooklyn de care este legat prin podul rutier Verrazano Narrows (1 298 m), deschis traficului în 1964; canalele Arthur Kill şi Kill van Kull separă S.l. de New Jersey. S.l. are 166 km2, pe ea aflându-se cartierul cu acelaşi nume (numit până în 1975 Richmond), precum şi districtul Richmond din cadrul oraşului New York. Cartierul S.l. are 453,2 mii loc. (2002). Prima aşezare de pe S.l. a fost întemeiată de olandezi în 1661 (ins. era posesiune olandeză din 1624; din 1664, posesiune britanică). STATER (< lat., fr.) s. m. (în Grecia antică) Monedă de aur sau de argint valorând între două şi patru drahme. STATHUDER (< fr.; cuv. olandez; stade „loc" şi houder „care guvernează") s. m. Titlu dat guvernatorilor de provincii şi comandanţilor militari din Ţările de Jos, în timpul dominaţiei spaniole; persoană care purta acest titlu. Stater Avers Revers STATI, Sorin (n. 1932, Bucureşti), lingvist italian de origine română. Stabilit în Italia (1971). Prof. univ. la Padova, Veneţia, Messina şi Bologna. Lucrări de lingvistică generală şi aplicată („Introducere în lingvistica matematică", „Teorie şi metodă în sintaxă", „Tratat de lingvistică generală", „Principii ale teoriei argumentaţiei"). M. de onoare al Acad. Române (1993). STATIC, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la starea de nemişcare a corpurilor; care este fix, care nu evoluează; care ţine sau este studiat de statică (1). STATICĂ (< fr.) s. f. 1. Parte a mecanicii care studiază sistemele de forţe în vederea stabilirii condiţiilor de echilibru ale corpurilor aflate în stare de repaus sau de mişcare; a apărut încă din Antic., cu mult timp înaintea cinematicii şi dinamicii. 4 Statica lichidelor = hidrostatică. Statica gazelor = aerostatică. 2. Statica construcţiilor = disciplină care face parte din mecanica construcţiilor şi se ocupă cu studiul metodelor de calcul pentru determinarea eforturilor şi a deforma-ţiilor sistemelor de bare. STATjSM (< fr. {i}) s. n. (TEHN.) Proprietate a unui regulator de a asigura stabilizarea mărimii reglate la valoarea dată într-un interval de timp relativ scurt după sesizarea unei abateri. STATISTIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care se referă la statistică, privitor la statistică; bazată pe statistică. STATISTICĂ (< fr., germ.) s. f. 1. Date numerice referitoare la un fenomen de masă din natură ori din societate culese, sistematizate şi centralizate (ex. datele privind populaţia ţării). 2. Activitate de culegere, prelucrare şi valorificare a datelor privind fenomenele de masă, organizată de către stat în mod centralizat (s. de stat), de către instituţii obşteşti, particulari etc. 3. Disciplină ştiinţifică al cărei obiect este studierea fenomenelor numite colectivităţi statistice sau populaţii statistice, în care acţionează reguli statistice, folosind metode proprii de descriere şi analiză. 4. S. economică = domeniu al s. care se ocupă de studiul statistic al fenomenelor economice şi sociale, inclusiv demografice. 5. economică se referă la s. macroeconomică, s. ramurilor şi s. microeconomică. 5. S. matematică = ramură a matematicii care se ocupă cu elaborarea noţiunilor şi a metodelor specifice studiului statistic al colectivităţilor. 6. (FIZ.) Teorie care descrie comportarea de ansamblu a unui sistem alcătuit din numeroase particule. S. a apărut din imposibilitatea descrierii individuale a fiecărei particule, iar rezultatele sale au caracter probabil, 527 STAŢIE realizându-se experimental în limitele unor fluctuaţii inerente. ^ S. clasică (sau Maxwell-Boltzmann) = s. a unui colectiv numeros de particule ale căror mişcare şi interacţiune sunt descrise de mecanica clasică. S. cuantică = $. a unui colectiv numeros de particule ale căror mişcare şi interacţiune sunt descrise de mecanica cuantică. Statistica Fermi-Dirac studiază fer-mionii, iar statistica Bose-Einstein studiază bosonii. STATISTICIAN, -A (< fr.) s. m. şi f. Specialist în statistică. STATjV (< germ.) s. n. Dispozitiv care serveşte la susţinerea vaselor sau a aparatelor de laborator. STAT-MAJOR (< stat + major, după fr. etat-major, it. stato maggiore) s. n. Organ de conducere a trupelor, format dintr-un anumit număr de ofiţeri, constituiţi în birouri sau secţii, sub conducerea unui şef (şef de stat-major). S.-m. ajută pe comandant în activitatea de conducere a trupelor; sediul acestui organ de conducere. STATOCjST (< fr.) s.n. Organ cu rol în menţinerea echilibrului, prezent la diverse nevertebrate. STATOR (< fr., germ. {s} lat. sta-tus ,,fix“) s. n. Parte fixă a unui motor sau a unui generator de energie, solidară cu carcasa maşinii sau reprezentând chiar carcasa acesteia. Este constituită din organe active (ex. palete directoare la turbină, circuit magnetic şi înfăşurări la maşini electrice), din elemente de legătură cu rotorul (ex. lagăre) şi din organe auxiliare (ex. portperiile la maşinile electrice). STATOREACTOR (< fr.) s. n. Reactor cu flux continuu şi fără compresor constituit dintr-un difuzor, o cameră de ardere, un efuzor şi o instalaţie de alimentare cu combustibil, folosit pentru propulsia unor avioane supersonice. Avioanele echipate cu s. sunt prevăzute şi cu rachete pentru decolare. STATORNIC, -A (< staf) adj. 1. (Despre oameni şi manifestările lor) Constant, neschimbător, invariabil; ferm, hotărât. ♦ Permanent, durabil, continuu. 2. (Despre aşezări omeneşti) Stabil, fix; consolidat. STATORNIC! (< statornic) vb. IV 1. Tranz. şi refl. A (se) stabili, a (se) aşeza undeva (pentru o perioadă îndelungată). ♦ Refl. (Despre abstracte) A lua fiinţă, a se stabili. 2. Tranz. A fixa, a preciza, a decide. STATORNICIE (< statornic) s. f. Faptul de a fi statornic; constanţă, fermitate (în păreri, idei, sentimente etc.). ♦ Devotament, credinţă. ♦ Durabilitate. STATOSCOP (< fr.{i}; {s} gr. statos „nemişcat" + skopein „a exa-mina“) s. n. Instrument de măsură folosit la bordul aeronavelor pentru a indica micile schimbări de altitudine faţă de o altitudine de zbor aleasă. STATUA (< fr., lat.) vb. I tranz. A stabili, a hotărî (printr-un statut). STATUAR, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. 1. Adj. Referitor la statui. ♦ Ca o statuie; monumental. 2. S. f. Totalitatea sculpturilor în ronde-bosse dintr-o epocă, dintr-o ţară, ale unui artist. STATUETĂ (< it., fr.) s. f. Statuie de mici dimensiuni. STATUIA LIBERTĂŢII, monument situat la intrarea în G. New York, pe ins. Liberty (Bedloe), reprezentând o femeie care ţine în mână o torţă, simbol al S.U.A. şi oraşului New York, realizată în 1886 de sculptorul francez Frederic-Auguste Bartholdi (1834-1904) şi dăruită de Franţa guvernului american. înălţime 40 m. Declarată în 1924 monument naţional (23,5 ha) şi inclusă (în 1984) în Patrimoniul cultural universal. STATUIE (< fr.; lat. statua < sta-tuere „a plasa, a aşeza“) s. f. Sculptură în ronde-bosse, care reprezintă în întregime un personaj (de obicei o personalitate), figuri alegorice etc. STATU-QUO (loc. lat. statu-quo [ante] „în starea în care (lucrurile) erau [înainte]") s. n. Situaţie de fapt sau de drept în raport cu care se apreciază efectele unui act juridic, tratat, convenţie etc. STATURĂ (< fr., lat.) s. f. înălţime a corpuiui unui om; stat2 (2). ♦ Siluetă, talie. STATUT (< fr., lat.) s. n. 1. (DR.) Componentă a actului constitutiv al societăţilor pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi a celor cu răspundere limitată, precum şi documentul legal necesar pentru constituirea legală a asociaţiilor, fundaţiilor, partidelor şi altor organizaţii. în s. se înscriu datele de identificare (nume, sediu, forma juridică), obiectul de activitate principal şi secundar, conform clasificării activităţilor din economia naţională, capitalul social, modul de administrare şi de gestiune şi alte clauze. 2. Denumire dată unor constituţii. 3. S. politic = totalitatea drepturilor şi îndatoririlor prevăzute şi garantate de Constituţie şi de celelalte acte normative, în virtutea cărora cetăţenii participă la activitatea politică. S. personal = totalitatea legilor dintr-un stat referitoare la starea şi la capacitatea cetăţenilor săi şi care li se aplică acestora, în principiu, chiar dacă se află în străinătate. S. real = totali- tatea legilor dintr-un stat referitoare la regimul bunurilor aflate pe terit. acestuia, care se aplică şi bunurilor aparţinând unui stat străin. 4. S. (sta-tus) social = poziţia indivizilor într-un grup social, a grupurilor în sistemul organizării sociale; include drepturile individului sau grupul în structura socială dată şi indică obligaţiile altora faţă de individul sau grupul respectiv, fiind considerate ca o „zestre" acordată diversificat, conform unei scări ierarhice de prestigiu şi putere, care le permite să exercite un anumit rol social; ansamblul obligaţiilor ce le revin în raport cu grupul, cu ceilalţi membri ai acestuia, sau cu alte grupuri. STATUTAR, -A (< fr.) adj. Con-form unui statut, bazat pe un statut. STAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Punct de oprire pe traseul unui vehicul public rutier sau feroviar, amenajat pentru urcarea şi coborârea călătorilor, încărcarea sau descărcarea mărfurilor, înlesnirea încrucişărilor etc. 2. (ASTR.) S. a planetelor = poziţie de pe orbita aparentă a unei planete în care aceasta pare că stă pe loc, sensul mişcării sale pe bolta cerească schimbându-se din direct în retrograd sau invers. + S. spaţială (sau cosmică) = satelit artificial sau vehicul cosmic care se plasează pe o orbită stabilă în jurul Pământului şi care se poate utiliza ca laborator şi observator extraatmosferic sau ca rampă de lansare spre Lună ori spre alte planete; este echipat cu numeroase aparate şi instrumente care permit efectuarea de măsurători şi experienţe complexe, informaţiile dobândite putând fi transmise pe Pământ. V. sondă spaţială. S. (sau instalaţie) pilot v. instalaţie. 3. Ansamblu de clădiri şi de instalaţii amenajate pentru efectuarea unor observaţii (ex. s. meteorologică, s. polară, s. seismică), a unor operaţii tehnice (ex. s. de transformare, s. de pompare etc.). 4- S. de distribuţie = s. pentru livrarea produselor petroliere din depozit la consumatori. S. de radio-comunicaţii = ansamblul echipamentelor, al antenelor, al instalaţiilor de alimentare şi al anexelor necesare funcţionării unui serviciu de ra-dioemisie şi radiorecepţie sau de emisie-recepţie. S. electrică = ansamblu de instalaţii, inclusiv anexele, care face parte dintr-un sistem energetic şi în care se realizează modificarea unor parametri ai puterii electromagnetice (tensiune, frecvenţă etc.) corespunzător condiţiilor de transport şi de utilizare a energiei electrice, sau conectare a două ori a mai multor căi de curent; poate fi: s. de transformare, s. de convertire (re-dresoare sau invertoare) sau s. de STAŢIONA 528 conexiuni. S. hidrometrică (sau hidrologică) = unitate a sistemului de efectuare a observaţiilor şi de prelucrare a datelor hidrologice, care coordonează o serie de posturi hidrometrice instalate pe râuri şi lacuri. S. meteorologică = unitate a reţelei hidrome-teorologice în care se fac observaţii directe asupra fenomenelor şi elementelor meteorologice, climatice şi hidrologice de bază şi o prelucrare primară a observaţiilor. STAŢIONA (< fr.) vb. I intranz. (Despre vehicule) A face o staţie (1); (despre persoane) a se opri pentru câtva timp într-un loc, a sta pe loc. STAŢIONAR, -Ă (< fr., lat.) ad]., s. n. 1. Adj. Care nu variază câtva timp; care rămâne în aceeaşi stare; constant. ^ Regim s. = evoluţie a unui sistem fizic sau tehnic în decursul căreia mărimile de stare se menţin constante, dar au loc transferuri sau transformări de energie. Curgere s. = curgere a unui fluid astfel încât liniile de curent să nu-şi modifice forma sau poziţia. 2. S. n. Instituţie medicală în care bolnavii sunt internaţi pentru diagnostic şi tratament; poate funcţiona pe lângă un dispensar sau pe lângă o policlinică. 3. S.n. Staţiune de cercetări sau punct de lucru al unei staţiuni în care se realizează în mod regulat observaţii şi determinări cantitative asupra unor factori de mediu cu ajutorul aparaturii de înregistrare sau în câmpuri experimentale. STAŢIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Localitate în care se găsesc condiţii naturale şi dotări pentru anumite activităţi balneare sau recreaţionale. S. balneară = localitate care dispune de factori naturali de cură (ape minerale, ape termale, lacuri sărate, nămoluri, mofete etc.), de baze de tratament şi unităţi de cazare, recomandate în tratamentul diferitelor boli. S. balneoclimaterică = s. care îmbină factorii naturali de cură cu condiţii climatice favorabile, fiind recomandată atât pentru tratamentul unor boli cât şi pentru odihnă şi recreere. S. climaterică = localit. situată într-un cadru natural unde condiţiile climatice (regimul termic, eolian, umiditatea şi presiunea atmosferică, ionizarea aerului, aerosoli etc.) au o acţiune pozitivă asupra organismului, putând fi utilizate pentru tratarea unor boli, re-confortare şi întărire a organismului şi care dispune de dotări pentru odihnă şi tratament. S. turistică = localit. care dispune de condiţii şi amenajări pentru activităţi turistice (care constituie principalele surse de venit în localit. respectivă). 2. Instituţie subordonată unui organ central, unei instituţii academice sau de învăţământ etc. în cadrul căreia se desfăşoară diferite activităţi concrete de cercetare (s. experimentală, s. pomicolă, s. viticolă, s. de cercetări marine, de cercetări geografice etc.). 3. Porţiune de teren relativ omogenă din punct de vedere al reliefului, rocii, solului, topoclimei, apei freatice etc., care oferă condiţii specifice de trai unor comunităţi vegetale şi animale, în silvicultură măsurile de gospodărire a pădurilor sunt corelate cu tipurile de s. forestiere. 4. S. bipedă = capacitatea de a se menţine în poziţie verticală şi a se deplasa în două picioare. Se întâlneşte la om, la păsări şi izolat la unele mamifere. Dezvoltarea acestei capacităţi a constituit un element important în evoluţia hominidelor. STAUDINGER [Jtaudiqer], Hermann (1881-1965), chimist german. Prof. univ. la Freiburg. Cercetări fundamentale în domeniul chimiei macromole-culare. A descoperit şi a explicat fenomenul polimerizării. Premiul Nobel pentru chimie (1953). STAUFFENBERG [ftaufenberk], Klaus Schenk, conte von (1907-1944), colonel german. Şef de Stat Major al armatei de rezervă (1944). La 20 iul. 1944 a plasat o bombă în sala de şedinţe a Cartierului general al Fuhrer-ului, la Rastenburg; fiind sigur că Hitler a murit în atentat, a declanşat, la Berlin, un puci eşuat. Arestat şi executat. STAUL (lat. stab(u)lum) s. n. Grajd; spec. loc îngrădit, uneori acoperit, pentru oi sau pentru capre. STAUROUT (< fr. {i}; {s} gr. stauros „cruce" + lithos „piatră") s. n. Mineral, silicat natural de aluminiu şi de fier, cristalizat în sistemul rombic. Este brun-roşiatic până la negricios, sticlos şi dur şi se găseşte în constituţia unor şisturi cristaline; varietăţile transparente sunt întrebuinţate ca pietre semipreţioase. S. se exploatează în cantităţi importante în Canada, Brazilia, Franţa, Elveţia şi S.U.A. STAVANGER [stavarjer], oraş în SV Norvegiei, situat pe o pen. mărginită de fiordul omonim (ramificaţie a lui Bokna Fjord), la 306 km VSV de Oslo; 111 mii loc. (2003). Aeroportul Sola. Port comercial şi de pescuit. Şantier naval. Rafinărie de petrol. Ind. metalurgică, textilă, chimică şi alim. (conserve de peşte). Muzeu de artă; Muzeu de arheologie şi de etnografie. Teatru. Catedrala St. Swithin (începutul sec. 11, completată în stil gotic în sec. 12); Palat episcopal (restaurat în 1924). Locuit din sec. 8. A primit statut de oraş în 1425. STAVĂ (< bg.) s. f. Herghelie. STAVILĂ (< sl.) s. f. Piedică (materială), obstacol. ♦ Element de construcţie mobil care serveşte la închiderea sau la deschiderea, parţială ori totală, a unui orificiu, a unui deversor etc. într-o lucrare hidrotehnică. ♦ Fig. Opoziţie, împotrivire. STAVRAT, Olimpiu (1888-1968, n. Mihăileni, jud. Dorohoi), general român. Comandant al Diviziei 7 infanterie (1940-1942), remarcându-se pe frontul din N Bucovinei şi la Odessa, al Corpului 7 teritorial (1942- 1943). Guvernator al Basarabiei (1943-1944). Arestat (1948), judecat şi condamnat (1949) la temniţă grea pe viaţă; eliberat în dec. 1955 din penitenciarul Gherla. STAVRjD (< ngr.) s. m. Peşte teleostean marin, răpitor, din familia Carangide, lung de 13-15 cm; are gura mare cu numeroşi dinţi şi linia laterală cu o curbă la jumătate (Trachurus mediterraneus ponticus). Abundent în M. Mediterană, M. Neagră şi M. Azov. O specie înrudită, Trachurus trachurus, care ajunge până la 35 cm, se întâlneşte în Oc. Atlantic. STAVRINOS (sec. 16-17), vistier al lui Mihai Viteazul, de origine grec. Autor al poemei „Vitejiile prea-piosului şi prea-viteazului Mihai-voievod“, alcătuit din 1 312 versuri în limba greacă; cuprinde istoria completă a domniei lui Mihai Viteazul. STAVROFOR (< ngr.) s. m. (La ortodocşi) Preot (arhiprezbiter) sau arhimandrit care poartă pe piept o cruce ca distincţie ecleziastică. STAVROPIGHIE (< ngr.) s. f. Mănăstire care depinde direct de Patriarhie. STAVROPOL 1. Oraş în SSV părţii europene a Federaţiei Ruse, situat la poalele N ale m-ţilor Caucaz, în apropiere de izv. râului Grahovka; 354,6 mii loc. (2002). Nod feroviar. Expl. de petrol şi gaze naturale. Prelucr. petrolului. Ind. chimică, pielăriei şi încălţămintei, textilă, de prelucr. a lemnului şi alim. (conserve de carne şi fructe, sucuri de fructe, vin, făină). Muzee: de etnografie, de artă etc. Teatre: dramatic şi de păpuşi. Fundat în 1777 (ca fortăreaţă) de generalul Suvorov,^a devenit centru militar în sec. 19. între 1935 şi 1943 s-a numit Voroşilovsk. 2. V. Togliatti. STAZĂ l< fr.; gr. stasis „oprire") s. f. (MED.) încetinire sau oprire a circulaţiei unor lichide biologice (sânge, bilă, lapte etc.) sau a tranzitului materiilor fecale (s. intestinală). STĂNCUŢA, com. în jud. Brăila, situată în E C. Bărăganului, pe stg. văii Dunării şi pe cursul inf. al râului Călmăţui; 3 722 loc. (2005). Piscicul-tură. Satul S. apare menţionat documentar în 1823. 529 STĂNOIU STĂNCUŢĂ (< stâncă, rar şi reg., „stăncuţă") s. f. Pasăre sedentară din familia corvidelor, de culoare neagră, cu ceafa cenuşie, puţin mai mică decât o cioară (Corvus monedula). Răspândită atât în păduri şi reg. de munte, cât şi în locuri cultivate agricol şi în oraşe. STÂNESCU, Carmen (n. 1925, Bucureşti), actriţă română de teatru, film şi televiziune. Marile succese scenice („O scrisoare pierdută", „Comedie de modă veche“, „O femeie cu bani“), cinematograful („Doi vecini", „Telegrame", „Premiera") şi emisiunile de divertisment tv pun în valoare verva, inteligenţa şi distincţia acestei doamne a teatrului românesc. STÂNESCU, Nichita (1933-1983, n. Ploieşti), poet român. De o remarcabilă adâncime lirică, poezia sa — aflată sub semnul disparatului şi al contradictoriului — sentimentală şi ermetică, naivă şi manieristă, argotică şi savantă, constituie deopotrivă o expresie a tragismului existenţial şi a unei neobosite înclinaţii către joc. Limbă de o radicală noutate, mânuită cu virtuozitate ca un instrument sau folosită în spirit letrist, cu un vocabular straniu şi cu o gramatică personală, revoluţionând sub aspectul viziunii şi al expresiei, poezia română modernă. Volume de poezii: „Sensul iubirii", „O viziune a sentimentelor", „Dreptul la timp", „11 elegii", „Oul şi sfera", „Laus Ptolemaei", „Necuvin-tele“, „Un pământ numit România", „în dulcele stil clasic", „Belgradul în cinci prieteni", „Clar de inimă", „Epica magna“, „Operele imperfecte", „Noduri şi semne". Eseuri („Cartea de recitire", „Respirări"). Publicistică. Premiul Herder. M. post-mortem al Acad. Române (1990). STÂNESCU, Nicu (1903-1971, n. Ploieşti), violonist şi dirijor român de muzică populară. Solist şi şef de orchestră, unul dintre primii dirijori ai orchestrei Barbu Lăutaru înfiinţată în anul 1949 pe lângă Institutul de Folclor al Academiei Române. A practicat o orchestraţie şi tehnici de aranjament bazate, după caz, pe elementele specifice tradiţiei lăutarilor săteşti sau orăşeni din diferitele zone folclorice abordate. STÂNESCU, Vasile (n. 1925, Bucureşti), economist şi jurist român. M. de onoare al Acad. (1999), prof. univ. la Bucureşti. Studii şi cercetări în domeniul dreptului economic, al unităţii economice, al managementului, teoriei patrimoniului şi mecanismului economic. A lansat un concept nou: „ecodreptul". STĂNEŞTI 1. Com. în jud. Giurgiu, situată în S C. Burnas, 2 941 loc. (2005). Staţie (în satul S.) şi haltă de c.f. (în satul Onceşti). Viticultură. Aici, la 15 ian. 1595, un detaşament, condus de fraţii Buzeşti, a înfrânt tătarii aflaţi sub comanda nepotului hanului. în această luptă, Stroe Buzescu l-a ucis pe comandant. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. S. a făcut parte din jud. Ilfov. Bisericile Naşterea Maicii Domnului (1862) şi Sf. Nicolae (1863), în satul S., şi bisericile Sf. Gheorghe (1875), Cuvioasa Parascheva (1898-1900) şi Sfinţii Voievozi (1907-1912), în satele Ghizdaru, Bălanu şi Onceşti. 2. Com. în jud. Gorj, situată în depr. Subcarpatică Olteană, la poalele SE ale m-ţilor Vâlcan, pe râul Şuşiţa; 2 655 loc. (2005). în satul S. se află biserica Duminica Tuturor Sfinţilor (1732, cu picturi murale interioare din 1824), iar în satele Curpen şi Vaidei, câte o biserică de lemn, cu acelaşi hram - Adormirea Maicii Domnului, prima din anul 1801, iar cealaltă din 1827. Biserica de lemn cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1834), în satul Măzăroi. 3. Com. în jud. Vâlcea, situată în piemontul Olteţului, pe râul Cerna; 1 524 loc. (2005). în arealul satului S. a fost descoperit (mai 1994) un tezaur alcătuit din 779 monede romane de argint, datând din sec. 2-3. Bisericile de lemn cu acelaşi hram - Cuvioasa Parascheva, în satele Suieşti (1783) şi Stăneşti (1894-1896). STĂNILEŞTI, com. în jud. Vaslui, situată în lunca şi pe terasele de pe dr. Prutului; 5 774 loc. (2005). Centru de ţesături şi cusături populare. Satul S. este menţionat documentar în 1493. într-un act din 1627, emis de Miron Barnovschi, localit. apare consemnată cu numele Siliştea-Stănileşti. Aici, la 18-22 iul. 1711, armata ruso-moldoveană a fost încercuită şi atacată de trupele otomane, comandate de Mehmed Baltagi-paşa, Petru Nichita Stănescu cel Mare fiind constrâns să încheie armistiţiu. După încheierea păcii, Dimitrie Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde a^ devenit consilier intim al ţarului. în satul Pogăneşti se află biserica Sf. Nicolae (ante 1809). STÂNILOAE, Dumitru (1903-1993, n. Vădeni, jud. Braşov), teolog, filozof, istoric şi publicist român. Acad. (1991), prof. de dogmatică la Academia Teologică „Andreiană" din Sibiu, al cărei rector a fost (1936-1946), şi la Institutul Teologic din Bucureşti. Considerat unul dintre cei mai importanţi teologi ortodocşi şi gânditori creştini („Viaţa şi activitatea Patriarhului Dositei al Ierusalimului", „Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama", „lisus Hristos sau restaurarea omului", „Teologia dogmatică ortodoxă", „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă", „Reflexii despre spiritualitatea poporului român", „Comentariu la Evanghelia lui loan", „lisus Hristos lumina lumii"). Numeroase traduceri („Filocalia", „Dogmatica" lui H. Andrutsos ş. a.). STĂNIŞEŞTI, com. jud. Bacău, situată în V colinelor Tutovei, pe râul Dobrotfor; 4 724 loc. (2005). Mori de vânt (1922), în satul Gorgheşti. în satul S., menţionat documentar în 1598, se află bisericile Sfinţii Voievozi (c. 1793) şi Sf. Nicolae (1810, reparată în 1868); bisericile Sfinţii Voievozi (1807, reclădită în 1856-1863) şi Sf. Gheorghe (ante 1809), în satele Crăieşti şi Slobozia. STĂNIŢA, com. în jud. Neamţ, situată în V pod. Central Moldovenesc; 2 277 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul S.). Biserica de lemn Sfinţii Voievozi (1804, reconstruită în 1927), în satul Poenile Oancei. STĂNOG (< ucr.) s. n. Bară de lemn sau de fier care separă caii sau vitele în grajd. STĂNOIU, Damian (1893-1956, n. sat Dobrotinet, jud. Olt), scriitor ro- Dumitru Stăniloae STĂPÂN 530 mân. Proză umoristică, inspirată de viaţa monahală, pastişând savuros stilul textelor patristice („Călugări şi ispite", „Alegere de stareţă", „Ucenicii Sf. Antonie"). Romane de coloratură erotică; literatură pentru copii. STĂPÂN, -Ă (cuv. probabil autohton; cf. şi sl. stopanu) s. m. şi f. 1. Posesor, proprietar al unui bun material. ♦ Spec. Proprietar de sclavi. 2. Persoană în serviciul căreia este angajat cineva. Expr. a intra la stăpân = a se angaja slugă la cineva. 3. Patron2 (1). 4. (în opoziţie cu supus) Persoană sub a cărui putere, autoritate, dominaţie se află cineva sau ceva; stăpânitor, domnitor, suveran (al unui stat). <0- Expr. A fi stăpân pe situaţie = a se simţi tare, sigur într-o anumită împrejurare. A fi stăpân pe sine = a nu-şi pierde cumpătul, a-şi putea înfrâna pornirile şi pasiunile. 5. Gazdă (în raport cu oaspeţii). STĂPÂNj (< stăpân) vb. IV 1. Tranz. A avea ceva în proprietate; a deţine, a poseda. 2. Tranz. A avea cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu de activitate. Expr. A stăpâni o limbă (străină) = a cunoaşte foarte bine, a vorbi curent o limbă (străină). 3. Refl. Fig. A avea controlul propriilor porniri; a se înfrâna, a se domina, a se reţine. ♦ Tranz. A ţine în frâu, a struni pe cineva. 4. In-tranz. A cârmui, a guverna, a domni. STĂPÂNIRE (< stăpân) s. f. 1. Acţiunea de a (se) stăpâni. 2. Proprietate, posesiune. 3. Conducere, guvernare; dominaţie; domnie, suzeranitate. ^ Expr. Stăpânire de sine = sânge rece, calm; cumpăt. 4. (înv.) Putere, autoritate de stat; p. ext persoană care reprezintă această autoritate. STĂPÂN ITQR, -OARE (< stăpâni) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care stăpâneşte sau care ţine sub stăpânirea sa. ♦ Dominant. 2. S. m. şi f. Persoană care are în proprietatea sa ceva; proprietar, posesor, stăpân. ♦ Domnitor, suveran. STÂREŢjE (< stareţ) s. f. 1. Funcţia, demnitatea de stareţ(ă); timpul cât cineva exercită această funcţie. 2. Locuinţa sau cancelaria stareţului sau stareţei unei mănăstiri. STĂROSTJ (< staroste) vb. IV intranz. (Pop.) Â peţi. ♦ A rosti oraţiile de nuntă. STĂRUI (< bg.) vb. IV intranz. 1. A se ruga de cineva în mod insistent şi repetat, pentru a obţine ceva; a insista. 2. A rămâne statornic (într-o hotărâre, într-un sentiment etc.); a persevera. ♦ A lucra cu stăruinţă la ceva. 3. A continua să existe; a dăinui, a se menţine, a dura. STĂRUINŢĂ (< stărui) s. f. 1. Rugăminte, cerere insistentă făcută cuiva; insistenţă. 2. Perseverenţă, tenacitate, statornicie (într-o hotărâre, într-un sentiment etc.). ♦ Silinţă, străduinţă în muncă. STĂRUITOR, -OARE (< stărui) adj. 1. (Şi adv.) Care stăruie; insistent. 2. Care perseverează într-o atitudine, în muncă etc.; neclintit, statornic, tenace. STĂTĂTQR, -OARE (< sta) adj. 1. Care stă pe loc, care nu se mişcă, imobil; (despre ape) necurgătoare. 2. De sine stătător = care nu depinde de nimeni şi de nimic; independent. STĂTUT, -Ă (< sta) adj. Care nu mai este proaspăt; vechi, clocit. ♦ (Despre aer, apă) Care nu a fost împrospătat; viciat, stricat. STĂUCENI, com. în jud. Botoşani, situată în C. Jijiei, pe râul Sitna, la confl. cu Morişca; 3 408 loc. (2005). laz pentru piscicultură. în apropiere de S. a avut loc, în 17 aug. 1739, în cadrul Războiului ruso-turc din 1735-1739, o luptă în care ruşii au înfrânt o oaste turco-tătară. La această confruntare a participat, de partea ruşilor, un corp de oaste comandat de Constantin Cantemir, fiul domnului Moldovei, Antioh Cantemir. STĂVILAR (< stavilă) s. n. Baraj la care reţinerea apei se realizează cu ajutorul stavilelor. S. are mai ales rol de reglare a nivelului apelor din amonte şi se execută în general pentru înălţimi mici de reţinere. Sin. zăgaz. ♦ Partea mobilă a stăvilarului; stavilă. STĂVILI (< stavilă) vb. IV tranz. A opri, a bara cursul unei ape; a zăgăzui. ♦ Fig. A împiedica, a opri, a înfrâna ceva. STÂLCJ (< sl.) vb. IV tranz. 1. A deforma, a strivi, a zdrobi prin lovire; p. ext. a bate straşnic pe cineva. 2. A pronunţa rău un cuvânt deformân-du-i sunetele; a vorbi prost o limbă străină; a cânta deformat o melodie; a poci. STÂLP (< sl.) s. m. 1. Element de construcţie cu lungimea mare în raport cu dimensiunile secţiunii, confecţionat din lemn, din metal, din beton armat sau din zidărie, care, având rolul de a prelua şi de a transmite sarcini mari de la grinzi la fundaţii, trebuie să reziste mai ales la forţe de compresiune. -O S. de susţinere = element de susţinere a acoperişului sau a tavanului în lucrările miniere subterane (confecţionat din lemn, din metal sau din beton armat). 2. Construcţie care serveşte la susţinerea conductoarelor, liniilor electrice ae- riene, a liniilor de telecomunicaţii sau a corpurilor de iluminat, a antenelor de radio sau de televiziune etc. 3. Porţiune neexploatată dintr-un zăcământ, destinată susţinerii tavanului unui abataj. ♦ Porţiune de substanţă minerală utilă în formă de prismă, cuprinsă între două galerii paralele şi pregătită pentru exploatare. 4. Indicator de frontieră sau de hotar. 5. Fig. Persoană de nădejde într-o colectivitate, într-o familie etc. STÂLPARE (lat. *stirpariă) s. f. Ramură înfrunzită de salcie, binecuvântată de preot, care se împarte credincioşilor ortodocşi în biserică în Duminica Floriilor. STÂLPENI, com. în jud. Argeş, situată în partea centrală a piemontului Cândeşti, pe Râu Târgului; 4 994 loc. (2005). Staţie (în satul S.) şi haltă de c.f. (în satul Rădeşti), inaugurată la 1 iul. 1887. Prelucr. lemnului. Pomicultură (meri, pruni, peri). Bisericile Sf. Gheorghe (1774, cu picturi murale din 1867) şi Sf. Nicolae (1813), în satele Rădeşti şi Livezeni. STÂLPU, com. în jud. Buzău, situată în NV C. Buzău-Călmăţui, pe cursul superior al râului Călmăţui; 3 075 loc. (2005). Satul S. apare menţionat documentar în 1475. Biserica Sf. Dumitru, construită în sec. 18 pe locul unei biserici de lemn care data din 1689, cu picturi murale interioare originare, în satul S. STÂLPUL, unul dintre numele populare ale Stelei Polare. STÂMPĂRA (lat. * externperare) vb. I tranz. şi refl. (Pop.) A (se) astâmpăra. STÂNA DE VALE, staţiune climaterică şi de odihnă, situată în raza com. Budureasa, jud. Bihor, într-o depresiune înconjurată de culmile m-ţilor Vlădeasa şi Pădurea Craiului, la 1 102 m alt. Climat tonic şi izvor cu apă minerală feruginoasă. Staţiunea este recomandată pentru tratarea nevrozelor astenice, a unor afecţiuni endocrine şi respiratorii, a stărilor de debilitate, de surmenaj fizic şi intelectual, a anemiilor, rahitismului şi tulburărilor de creştere la copii. Teleferic. Păstrăvărie. STÂNĂ (cuv. probabil autohton) s. f. Aşezare păstorească de vară, în afara satului (de obicei la munte), unde se adăpostesc oile şi ciobanii şi unde se prepară produsele din laptele oilor. STÂNCA-COSTEŞTI v. Ştefă-neşti (2). STÂNCĂ (probabil cuv. autohton) s. f. Bloc mare de piatră (în munţi) cu pereţii colţuroşi, ascuţiţi. 531 STÂRCI STÂNCĂ, Ştefan (1865-1897, n. laşi), medic şi militant socialist român. Primul medic român care a arătat importanţa mediului social şi profesional asupra evoluţiei bolilor, legătura între situaţia economică şi cea sanitară („Mediul social ca factor patologic"). M. de onoare post-mor-tem al Acad. (1948). STÂNCĂFUE (< stâncă) s. f. Mulţime de stânci; regiune stâncoasă. STÂNCENI, com. în jud. Mureş, pe râul Mureş, în defileul Toplita-Deda; 1 535 loc. (2005). Staţie de c.f. Expl. de andezit. STÂNCEŞTI, sat în com. Mihai Eminescu (jud. Botoşani) pe terit. căruia a fost descoperit un complex fortificat traco-getic (sec. 6-3 Î.Hr.) alcătuit din două cetăţi de pământ delimitate prin val şi şanţ. Complexul de la S., probabil reşedinţă a unui şef local traco-get şi loc de refugiu pentru populaţie, a fost abandonat la sfârşitul sec. 3 î.Hr., ca urmare a pătrunderii bastarnilor pe terit. Moldovei. STÂNCOŞI, Munţii ~ (ROCKY MOUNTAINS) [roki mauntinz], lanţ muntos în V Americii de Nord, care se extinde pe terit. Canadei şi S.U.A., din Alaska şi până în S S.U.A., pe direcţie N-S, pe c. 4 800 km lungime şi 480 km lăţime, constituind ramura de E a sistemului Cordilierilor din America de Nord. Sunt formaţi din graniţe, gnaisuri, şisturi cristaline, calcare şi gresii. Numeroase vârfuri depăşesc 4 000 m alt. Alt. max.: 4 399 m (Mt. Elbert, situat în Sawatch Range din statul Colorado). Constituie cumpăna de ape dintre bazinul Atlanticului şi cel al Pacificului. Zona superioară este acoperită de zăpezi persistente şi de numeroşi gheţari. Expl. de min. de cupru, plumb, metale rare, cărbune. Reg. turistică (Parcurile naţionale Yellowstone, Parcul naţional Glacier — pe terit. S.U.A. şi Banff, Jasper, Yoho, Kootenay — pe terit. Canadei, incluse, în 1984-1990, în Patrimoniul natural universal). STÂNG, -Ă (lat. *stancus = stan-ticus „obosit") adj. 1. (Despre organele corpului) Care se află în partea dinspre inimă a corpului omenesc. + (Substantivat, f.) Mâna stângă. ♦ (Substantivat m.) Piciorul stâng. 2. Care se află de partea sau în direcţia mâinii stângi. + (Substantivat, f. sg. art.) Partea sau direcţia stângă. 3. Care reprezintă gruparea radicală a unui partid, a unei organizaţii politice etc. (Substantivat, f.) Grupare politică de orientare socialistă sau social-democrată. Loc. De stânga = (despre grupări politice, persoane) partizan, adept al unei politici socialiste sau social-democrate. STÂNGACI, -CE (< stâng) adj. 1. (Şi subst.) Care se serveşte mai bine cu mâna stângă decât cu cea dreaptă. Este un fenomen determinat de dominanţa emisferei cerebrale drepte (de obicei condiţionată ereditar); copilul s. nu trebuie forţat sistematic să evite folosirea stângii, deoarece acest lucru îi poate provoca tulburări psihomotorii şi afective. 2. Fig. (Şi adv.) Care este lipsit de îndemânare, greoi în mişcări, în exprimare, în gândire etc.; nesigur. ♦ Care denotă neîndemânare. STÂNGĂCEAUA, com. în jud. Mehedinţi, situată în NE piemontului Bălăciţei, pe cursul inf. al râului Motru; 1 497 loc. (2005). Biserica Adormirea Maicii Domnului (1869), în satul S.; casă de lemn (1840), în satul Bârlogeni. STÂNGĂCIE (< stângaci) s. f. Lipsă de îndemânare, de siguranţă în mişcări, în acţiune, în activitate. ♦ (La pl.) Fapte, atitudini care denotă nepricepere, incompetenţă. STÂNIŞOARA 1. Munţii Stânişoa-rei, culme muntoasă în E Carpaţilor Orientali, situată între valea Bistriţei (în V şi S), Subcarpaţii Neamţului (la E) şi râul Suha (la N). Structural, corespunde unui mare sinclinal, având cutări în solzi. Este alcătuită din fliş grezos-şistos, fliş calcaros-şistos (strate de Hanguj şi conglomerate cretacice, dispuse în fâşii paralele, care dau în relief culmi înalte, dar şi din şisturi, argile şi marne pe care s-au dezvoltat culmi mai joase, înşeuări, bazinete depresionare şi sectoare de vale lărgite (Pipirig, Hangu, Secu, Nemţişor s.a). Culmea centrală, extinsă pe c. 65 km lungime, este dominată de mai multe vârfuri ce depăşesc 1 300 m alt. (Ostra 1 382 m, Băişescu 1 340 m, Bâtca Comorii 1 513 m, Bivolu 1 530 m - acesta din urmă constituind aii. max. a m-ţilor S.) şi înşeuări situate la 800-950 m alt., fiind mărginită de o parte şi de alta de culmi mai scurte şi mai scunde (750-1 000 m), separate de văi largi. Spre E, această culme se termină brusc, dominând depresiunile subcarpatice prin abrupturi de 200-300 m. De aici izvorăsc râurile Suha, Neamţ, Cracău, Farcaşa, Hangu, Cuejdiu ş.a. Pantele m-ţilor S. sunt acoperite cu păduri de molid în amestec cu fag. Versantul E este inclus în mare parte în Parcul Natural Vânători-Neamţ. Păstorit. Expl. de gresii. 2. Pas în partea de N a m-ţilor Stânişoarei, situat la 1 235 m alt., prin care trece o şosea nemodernizată ce asigură legăturile rutiere între localităţile de pe valea Moldovei şi cele de pe valea Bistriţei. STÂNJEN (< bg.) s. m. I. 1. Uni-tate de măsură pentru lungime, folosită în trecut, egală cu 1,96 m în Ţara Românească şi cu 2,23 m în Moldova. 2. Unitate de măsură pentru volumul lemnelor stivuite, egală cu opt steri. II. (BOT.) Stânjenel. STÂNJENEALĂ (< stânjeni) s. f. Faptul de a (se) stânjeni; stinghereală, deranjare. STÂNJENEL (< stânjen) s. m. Denumire dată speciilor de plante erbacee perene din genul Iris, familia iridaceelor, cu frunze în formă de sabie şi cu flori mari, violacee, albastre sau galbene. Rizomul de s. este întrebuinţat în farmacologie şi în cosmetică. Există numeroase specii spontane şi cultivate. Sin. /'r/s2, stânjen (II). STÂNJENI (< sl.) vb. IV 1. Tranz. A stingheri pe cineva într-o îndeletnicire; a tulbura (3), a deranja (2). 2. Refl. (Reg.) A se sfii, a se ruşina. STÂRC (< sl.) s. m. Nume dat mai multor specii de păsări de baltă din ordinul ciconiiformelor, cu ciocul, gâtul şi picioarele lungi, predominant ihtiofage; de obicei cuibăresc în colonii (în copaci sau în stufăriş). Se cunosc c. 66 de specii, populând toate continentele S. cenuşiu = pasăre de mărimea unei berze, cu aripile cenuşii şi cu câte un smoc de pene negre înapoia ochilor; bâtlan (Ardea cinerea). S. roşu = pasăre puţin mai mică decât stârcul cenuşiu, cu capul, gâtul şi pieptul roşcat, cu dungi negre (Ardea purpurea). S. de noapte = pasăre de mărimea unui corb, cu gâtul şi picioarele ceva mai scurte decât la alţi stârci, ceafa şi spatele negre, aripile cenuşii, pieptul alb şi 2-4 pene lungi pe cap (Nycticorax nycticorax). S. pitic = pasăre comună în Europa Centrală şi în România, care trăieşte retrasă în apele cu stufăriş şi în bălţi (Ixobry-chus minutus). S. galben = pasăre mai mică decât ceilalţi s., cu corpul şi capul galben-pal, aripile şi coada albe (Ardeola ralloides). S. de ci-readă = pasăre puţin mai mare decât s. galben, cu penaj preponderent alb (Bubulcus ibis) foarte comună în Africa şi S Asiei; trăieşte în preajma marilor ierbivore sălbatice şi domestice, ciugulind insectele parazite de pe corpul acestora. S. alb = egretă. STÂRCEA, Alexei (1919-1974, n. Chişinău), compozitor şi cântăreţ român. Prof. la Institutul de Arte „G. Musicescu“ din Chişinău. Opera „Balada eroică", cantate, piese corale, muzică/de spectacole şi film. STÂRCI (< stârc) vb. IV refl. A se ghemui, a se chirci (de frig). STÂRCIT 532 STÂRCJT, -Ă (< stârci) adj. Strâns, ghemuit; chircit. STÂRNj vb. IV 1. Tranz. A face să se înalţe în aer praf, nisip, frunze etc.; a clinti din loc, a ridica, a mişca. 2. Tranz. A determina păsări, animale sălbatice etc. să-şi părăsească cuibul (ascunzătoarea); a goni (1). *0- Expr. A stârni câinii = a întărâta, a asmuţi câinii asupra cuiva. 3. Refl. (Despre conflicte, războaie) A se dezlănţui, a se isca. ♦ Tranz. A da naştere, a pricinui, a cauza (în mod brusc), a deştepta. 4. Tranz. A provoca (la ceva), a îndemna, a aţâţa. STÂRP! (< sterp) vb. IV 1. Tranz. A extermina animale sau plante care dăunează, care provoacă pagube. 2. Tranz. A nimici, a distruge; a face să dispară cu desăvârşire. 3. Intranz. şi refl. (Pop., despre femelele animalelor sau despre femei) A pierde sarcina; a deveni sterp, steril. STÂRPITURĂ (< stârpi) s. f. 1. Fiinţă insuficient dezvoltată, pipernicită; pocitură (1), avorton. 2. (Pop.) Femelă stearpă. STÂRV (< sl.) s. n. Cadavru de animal; hoit, mortăciune. STEA (lat. stella) s. f. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, de formă aproximativ sferică, format dintr-o masă de gaze aflată la temperatură ridicată (în general mii de grade la suprafaţă şi milioane de grade în centru), datorită reacţiilor termonucleare care au loc în interiorul său. Soarele este o s. medie. Masele stelelor sunt cuprinse între 0,01 şi 100 de mase solare, razele între 0,01 şi câteva sute sau chiar mii de raze solare, iar strălucirile între 10'5 şi 105 de străluciri solare. Din cauza marilor lor depărtări de Pământ, s. se văd sub forma unui punct luminos şi totodată par fixe pe bolta cerească; cea mai apropiată s., Proxima Centauri, se află la distanţa de 4,3 ani-lumină. Numărul s. este extrem de mare, însă cu ochiul liber se pot vedea doar aproximativ şase mii, cea mai strălucitoare fiind Sirius (v. mărime stelară). Numeroase s. sunt însoţite de sateliţi luminoşi sau de sateliţi întunecaţi (planete), formând s. multiple (duble, triple etc.), respectiv sisteme planetare. Unele s. (ex. Cefeide) prezintă variaţii periodice ale strălucirii, fiind numite s. variabile. ♦ (Pop.) Orice corp ceresc (cu excepţia Lunii) care străluceşte noaptea pe bolta cerească. <0> S. căzătoare = meteorit. S. cu coadă = cometă. S. magilor = s. foarte strălucitoare care, potrivit „Noului Testament" ar fi vestit magilor naşterea lui lisus. S. lui David = s. cu şase colţuri (formată prin suprapunerea a două triunghiuri echilate- rale); simbol al religiei iudaice. ♦ Fig. Artistă celebră (de cinematograf, de teatru etc.); star2. 2. Obiect, desen etc. având o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată convenţional o s. (1). ♦ Spec. S. (2) de hârtie colorată, împodobită, cu care colindă copiii în timpul sărbătorilor Crăciunului. ♦ Cântece de s. = colinde cântate de copii din prima seară a Crăciunului până în ziua de Bobotează. ♦ (TEHN.) Piesă formată din mai multe segmente radiale prinse de o parte centrală. > (TIPOGR.) Asterisc, steluţă. ♦ Pată albă pe fruntea unor animale. + Expr. A fi cu stea în frunte = a fi (sau a se crede) deosebit faţă de alţii, superior altora. 3. (ZOOL.) Stea-de-mare = clasă de echinoderme marine răpitoare, în formă de s. (2), cu corpul format dintr-un disc central de la care pornesc radiar braţe în număr de cinci sau multiplu de cinci (Asteroidea)-, asteridă. STEAG (< rus.) s. n. 1. Drapel, stindard; fanion. 4 S. de domnie = baston terminat cu un glob de argint şi cu o semilună, dat de sultan domnilor români ca semn al domniei. S. de mire = obiect asemănător unui steag (1), confecţionat din năframe şi împodobit cu panglici şi cu spice de grâu, purtat în fruntea alaiului de nuntă. 2. (în Ev. Med., la români) Mică unitate militară având drapel propriu. STEAPS|NĂ (< germ.; gr. stear „seu" {s}; + pepsis „fermentaţie") s. f. (BIOCHIM.) Enzimă de tipul iipazelor, prezentă în sucul pancreatic, care intervine în continuarea digestiei grăsimilor în duoden. STEARAT (< fr. {i}; {s} gr. stear „seu") s. m. Sare sau ester ale acidului stearic. S. de sodiu = sare de sodiu a acidului stearic, solubilă în apă, unul dintre principalii componenţi ai săpunului. STEARIC (< fr., engl.) adj. Acid ~ = acid gras monocarboxilic saturat, solid, incolor şi puţin solubil în apă. Se găseşte sub formă de gliceride în numeroase grăsimi. Este întrebuinţat la fabricarea lumânărilor, la prepararea unor produse cosmetice (cremă de ras), a stearaţilor metalici etc. STEARJNĂ (< fr. {i}) s. f. 1. Acid stearic tehnic impurificat cu acid pal-mitic, oleic etc. folosit la fabricarea lumânărilor, în industria textilă, a cauciucului etc. 2. Nume generic pentru gliceridele acidului stearic (ex. tristearină). STEATIT (< fr., germ. {i}; {s} gr. steat- „grăsime, seu“) s. n. Varietate de talc microcristalină compactă, albă, gălbuie sau cenuşie, utilizată pentru confecţionarea unor obiecte decorative. Sunt renumite vasele de s. sculptate, provenite din Creta minoică. STEATOPIGjE (stear „seu" + puge „fesă") s. f. Depunere abundentă, prezenţa unui ţesut adipos foarte dezvoltat în regiunea feselor şi a osului sacrum, caracter întâlnit frecvent la boşimani şi hotentoţi. STEATOZĂ (< fr. ») s. f. Dege-nerescenţă a unui ţesut sau organ (ex. s. hepatică), provocată de invadarea lor cu grăsimi. STEAUA, revistă lunară a Uniunii Scriitorilor din România. Apare la Cluj-Napoca din 1954, continuând ,Almanahul literar" (1949-1953). Printre colaboratori: L. Blaga, A. E. Ba-consky, D. R. Popescu, M. Tomuş, loan Alexandru. STEAUA CIOBANULUI, numele popular al planetei Venus. STEAUA DUNĂRII, ziar politic, literar şi comercial, apărut sub conducerea lui M. Kogălniceanu la laşi (1855-1856 şi 1858-1860, cu întreruperi din cauza cenzurii) şi sub titlul „L’Etoile du Danube" la Bruxelles (1856-1858). Rol important în propaganda unionistă. în anii 1897-1899 şi 1907, Vasile M. Kogălniceanu a mai editat, la Bucureşti, un ziar cu acelaşi titlu. STEAUA POLARĂ, stea de mărimea 2,1 din constelaţia Ursa Mică, situată la c. 650 ani-lumină de Soare. Se află foarte aproape de polul nord ceresc (distanţă unghiulară: 55’); în jurul ei pare că se roteşte întreaga boltă cerească. în trecut foarte mult folosită pentru orientare (indicând nordul geografic). Nume populare: Stâlpul, Candela Cerului. STEELE, Mount - , masiv muntos în V Canadei, în apropiere de graniţa cu S.U.A. (Alaska), parte componentă a m-ţilor Saint Elias; alt. 5 073 m. Acoperit pe vârf cu zăpezi persistente şi gheţari (Walsh, Chintia ş.a.). STEELE [sti:l], Sir Richard (1672-1729), jurnalist, autor dramatic, eseist şi om politic englez. împreună cu J. Addison, S. a pus bazele publicisticii literare, fondând primul periodic literar englez „The Tatler" (1711-1712); editează singur revista satiric-moraliza-toare „The Spectator" (1711-1712), „The Guardian" (1713) şi „The Englishman" (1713-1715). A impus în aceste reviste specia eseului literar, între schiţă şi portretul umoristic. Tratate moral-religioase, pamflete. Autor de comedii sentimentale cu caracter moralizator („Soţul tandru", „îndrăgostiţii timizi"). A contribuit la răspândirea ideilor luministe şi la cizelarea limbii literare. 533 STEINHARDT STEEN [ste:n], Jan (Havickszoon) (1626-1679), pictor olandez. Scene de gen, în culori calde, din viaţa poporului într-un spirit narativ, adeseori satiric („Bolnava şi medicul", „Tovărăşie rea“). ŞTEFAN [/tefan], Josef (1835- 1893), fizician austriac. Prof. univ. la Viena. Director al Institutului de Fizică din Viena (din 1866). A formulat legea (1879) potrivit căreia energia radiantă emisă de un corp negru incandescent este direct proporţională cu puterea a patra a temperaturii absolute a corpului; această lege a fost demonstrată termodinamic teoretic în 1884 de fizicianul L.E. Boltz-mann (legea lui S.-Boltzmann). STEGAR (< steag) s. m. Persoană care poartă steagul (în armată, la o nuntă, la jocul căluşarilor etc.). STEGOCEFALI (< fr. {i}; {s} gr. stegos „acoperiş" + kephale ,,cap“) s. m. pl. Ordin fosil de amfibieni al căror craniu era acoperit de plăci osoase groase, sculptate, de natură dermică; au trăit din Devonian până în Triasic; (şi la sg.) animal din acest ordin. STEGODON (< fr.; {s} gr. stegos „acoperiş" + odous, odontos „dinte") s. m. Gen fosil de mamifere din ordinul proboscidienilor, având caractere de trecere de la mastodont la elefant; a trăit în Pliocen. STEGOZAUR (STEGOSAURUS) (< fr. {i}; {s} gr. stegos „acoperiş" + sauros „şopârlă") s. m. Gen fosil de reptile ierbivore, dinozauriene patrupede, cu lungimea de c. 8 m şi care aveau pe spate şi pe coadă un şir dublu de plăci osoase; au trăit în Jurasic. STEI (< ser.) s. n. Colţ de stâncă (ascuţită); p. ext. bolovan mare de piatră, de sare etc. STEI v. Ştei. STEIERMARK v. Stirla. STEIGER [staigar], Rod (1925-2002), actor american de teatru şi film. Amplă filmografie dominată de personaje dure, agresive, nevrotice, autoritare, unele dintre ele coborând din istoria mai mult sau mai puţin recentă („Al Capone", „Waterloo", „Mussolini: UJtimul act"). Premiul Oscar 1967 („în arşiţa nopţii"). STEIN [/tain], Edith (1891-1942), filozof german. Evreică convertită la creştinism (1922). Călugăriţă carme-lită (din 1933, cu numele de Tereza Binecuvântata a Crucii). Arestată, în 1942, de Gestapo, a murit în lagărul de la Auschwitz. Lucrări: „Fiinţă finită şi fiinţă veşnică", „Studiu despre loan al Crucii: ştiinţa crucii". Beatificată (1987) de papa loan Paul II, sub numele de Preafericita Tereza a Crucii. STEIN [stain], Gertrude (1874-1946), scriitoare americană. Stabilită la Paris (1902), a grupat în jurul său pictori (Matisse, Picasso, Braque, Picabia, Dali) şi scriitori (Hemingway, Scott Fitzgerald) de seamă (aceştia din urmă din aşa-numita „generaţie pierdută"), iniţiind o reînnoire a gustului literar american. Romane („Lucy Church Amiably", „Autobiografia lui Alice B. Toklas", „Formarea americanilor"), nuvele („Trei vieţi"), utilizând un stil anticonvenţional, cu unele elemente compoziţionale cubiste, cu inovaţii sintactice, reproducând nemijlocit limbajul vorbit. Comedii de notorietate („Geografie şi comedii", „Patru sfinţi în trei acte"); eseuri, memorialistică. STEIN [/tain], Heinrich Friedrich Karl, baron von (1757-1831), om politic prusian. Ca şef al guvernului prusian (1807-1808) al regelui Frederich Wilhelm lll, a început câteva reforme cu caracter democratic (eliberarea ţăranilor iobagi, modernizarea administraţiei). După pacea de la Tilsit (1807), a fost unul dintre organizatorii luptei împotriva lui Napoleon I. STEIN [stain], William Howard (1911-1980), biochimist american. Prof. univ. la New York. Cercetări în domeniul enzimologiei. A stabilit, împreună cu S. Moore, prin metode cromatografice, secvenţa aminoaci-zilor în macromolecula de ribonu-clează. Premiul Nobel pentru chimie (1972), împreună cu S. Moore şi Chr. B. Anfinsen. STEINACH [ftainah], Eugen (1861-1944), fiziolog austriac. Prof. univ. la Praga şi Viena. Cercetări asupra fiziologiei hipofizei, hormonilor sexuali etc. STEINBECK [stainbek], John Emst (1902-1968), scriitor american. Operă de un puternic dramatism, cu trăsături naturaliste, într-un discurs polemic, uneori alegoric. Povestiri realiste evocând anii copilăriei („Tortilla", John Ernst Steinbeck „Păşunile raiului", „Căluţul roib“, „Cartierul fabricii de conserve"), romane de factură socială cu accente tragice („Bătălia", „Fructele mâniei", „La est de Eden", „Iarna vrajbei noastre", „Oameni şi şoareci"), reportaje („Eu şi Charley descoperim America"). Premiul Nobel pentru literatură (1962). STEINBERG [stainbe:rg], Saul (pe numele adevărat Saul Jacobson) (1914-1999, n. Râmnicu Sărat), grafician american originar din România. Desene, în majoritate cu subiecte satirice, adesea de tendinţă suprarealistă, lucrate cu o mare fineţe şi precizie a trăsăturii (albumele „Paşaportul", „Labirintul"). STEINBERGER [stainberger], Jack (n. 1921), fizician american. împreună cu W. Panofski, a măsurat (1950-1952) spinul, paritatea şi timpul de viaţă al pionilor; a construit camere cu bule cu care a demonstrat (1957) valoarea parităţii în dezintegrarea alfa, a determinat (1958) paritatea pionului n°, a descoperit (1962) particula omega; a demonstrat validitatea relaţiilor de dispersie în dezintegrările kaonilor şi hiperonilor. împreună cu L. Lederman şi M. Schwartz, a descoperit (1962) neutrinul electronic şi miuonic. Premiul Nobel pentru fizică (1988), împreună cu L. Lederman şi M. Schwartz. STEINER [ftainor], Rudolf (1861-1925), filozof şi pedagog austriac. Fondatorul antropozofiei, interpretare esoterică a creştinismului; şi-a definit doctrina în lucrările „Teofizica", „Iniţierea", „Ştiinţa ocultă". A fondat Societatea Antropozofică (1913) şi şcoala Waldorf (1919) la Stuttgart. STEINHARDT, N. (1912-1989, n. Pantelimon, Bucureşti), eseist şi memorialist român. Studii de literatură comparată, eseuri erudite, note de călătorie, comentarii literare („Critică la persoana întâi", „Prin alţii spre sine"). Memorialistică cu puternice implicaţii etice şi spirituale („Jurnalul fericirii" - capodoperă a genului). Rudolf Steiner STEINITZ 534 N. Steinhardt Predici şi eseuri de religie creştină ortodoxă. Deţinut politic (1960-1964). în ultimii ani de viaţă, după ce se călugărise, s-a retras la Mănăstirea Rohia. STEINITZ [ftainits], Ernst (1871 — 1928), matematician german. Prof. univ. la Breslau şi Kiel. Unul dintre fondatorii algebrei moderne; teoria sa algebrică despre corpuri (1910) a deschis drumul studiilor generale de algebră abstractă. STEINITZ [/tainitsj, Wilhelm (1836-1900), şahist american de origine austriacă. Creatorul strategiei moderne în jocul de şah. Primul campion mondial de şah din 1886 până în 1894, când a fost învins de şa-histul german E. Lasker. STEINLEN [stelen], Theophile-Alexandre (1859-1923), desenator şi pictor francez de origine elveţiană. Reprezentând figuri din popor, a exprimat în spirit militant gravele urmări ale războiului; ilustraţii de carte, afişe şi picturi. STEINMETZ, Charles Proteus (pe numele adevărat Karl August Rudo/f) (1865-1923), inginer american de origine germană. Datorită convin-, gerilor şi activităţilor sale socialiste a fost constrâns să emigreze în S.U.A. (1889), unde a lucrat la Compania General Electric. Contribuţii deosebite în domeniul electricităţii, concretizate în peste 200 de invenţii. STEINSCHILLER [ftain/iler] (cuv. germ.) subst. Soi de viţă de vie originar din Germania, cu ciorchini mijlocii, cilindroconici, boabe sferice, roşii brumate, cu miez nearomat; este cultivat pentru producerea vinurilor curente de masă. STEINWAY [stainuei], numele unei importante firme germano-americane constructoare de piane, fondată de Henry E. Steinway (născut Heinrich Engelhard Steinweg) (1797-1871), care a început producerea de piane în 1836. în 1853 el, împreună cu o parte a familiei, a emigrat în S.U.A., iar în 1853 H.E. Steinway şi fiii au fondat o companie în New York City, cu un deosebit succes. Firma produce piane de o calitate remarcabilă. STEJ v. Ştei. STEJAR (cf. bg. stezer) s. m. Denumire generică dată speciilor de arbori şi arbuşti din genul Quercus, familia fagaceelor. Se cunosc c. 450 de specii, răspândite în zonele temperată, subtropicală şi tropicală ale emisferei nordice. în România sunt înalţi până la 50 m, cu coroana largă, frunze alterne lobate, flori dispuse monoic în amenţi, fructul ghindă şi lemn foarte rezistent, dur şi cu multe utilizări în ind. de construcţii. Dintre aceştia, s. pedunculat, Q. robur este întâlnit îndeosebi în lunci, depresiuni sau în silvostepa din N ţării, s. pufos, Q. pubescens şi s. brumăriu (Q. pedunculiflora), sunt specii de silvo-stepă sudică, s. roşu american, Q. borealis, a fost introdus la noi în parcuri şi grădini. în reg. meditera-neeană se întâlnesc specii de s. cu frunze mici, pieloase, dure: s. verde (Q. ilex), s. de plută (Q. suber), s. de cârmâz (Q. coccifera). ♦ P. restr. Lemnul acestor arbori, dur şi rezistent, are numeroase întrebuinţări. STEJARI, com. în jud. Gorj, situată în zona dealurilor Amaradiei, pe stg. văii Amaradia; 3 154 loc. (2005). Pomicultură. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. S. s-au numit Cordeşti, iar apoi, până la 17^ febr. 1968, Stejarul. Biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (sec. 18), în satul S. STEJARU 1. Com. în jud. Teleorman, situată în C. Găvanu-Burdea, pe dr. râului Vedea; 2 105 loc. (2005). Muzeu sătesc. Pe terit. satului S. au fost descoperite urmele unui castru roman (sec. 2-3) situat pe linia romană de fortificaţii numită Valul lui Traian. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. S. s-au numit Bălţaţi. 2. Com. în jud. Tulcea, situată în SE pod. Babadag; 2 032 loc. (2005). Nod rutier. Expl. de pirite cuprifere Stejar. Frunze şi fruct (în satul Mina Altân Tepe). Până la 17 febr. 1968, satul şi com. S. s-au numit Eschibaba. 3. Hidrocentrala ~ v. Blcaz (5). STEJARUL v. Plopeni. STEJĂRjŞ (< stejar) s. n. Pădure formată din stejari. STELAJ (< germ.) s. n. 1. Piesă de mobilier din rafturi orizontale pe care se păstrează diverse obiecte (cărţi, acte, mărfuri etc.). 2. Schelet metalic destinat susţinerii aparatelor, instrumentelor şi dispozitivelor care constituie o instalaţie electrică. STELAR, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aparţine stelelor (1), privitor la stele (ex. mărime s.). STELARATOR (< engl.) s. n. Instalaţie complexă, cu capcane magnetice de anumite configuraţii spaţiale, utilizată pentru studiul reacţiilor termonucleare controlate produse într-o plasmă cu deuteriu, tritiu, litiu etc. STELARU, Dimitrie (pseud. lui Dumitru Petrescu) (1917-1971, n. Segarcea-Vale, jud. Teleorman), poet român. A frecventat cenaclul „Sbu-rătorur. Existenţă boemă. Lirică a unei sensibilităţi ultragiate şi a damnării („Noaptea geniului", „Preamărirea durerii", „Cetăţile albe“, „Oameni în flăcări", „Mare incognitum", „Nemoarte"); proză lirică de confesiune („Zeii prind şoareci"), basme pentru copii. STELAT, -Ă (< stea) adj. în formă de stea (2), ca o stea. STELĂ (< fr.) s. f. (în Antic.) Mic monument comemorativ sau funerar, alcătuit dintr-un singur bloc de piatră, aşezat vertical, şi purtând o inscripţie sau ornamente sculptate. STELjT (< fr., germ.) s. n. Aliaj de cobalt, crom, wolfram, molibden şi de alte elemente, cu duritate mare, inoxidabil, folosit la fabricarea instrumentelor chirurgicale, la acoperirea prin sudură a unor piese cu suprafeţe active uzate (elice de nave, palete de pompe etc.), la fabricarea de scule aşchietoare etc. STELjŢĂ (< stea) s. f. Plantă erbacee perenă din familia compozitelor, cu tulpina şi frunzele păroase şi flori dispuse în capitule, cele marginale albastre, iar cele centrale galbene (Aster amellus). Creşte în locuri stâncoase şi pajişti de la câmpie până în reg. montană. STELLA [stele], Frank (n. 1936), pictor american. Reprezentant al expresionismului abstract. Creaţia sa, caracterizată iniţial prin rigoarea şi economia mijloacelor de expresie, 535 STENOZA evoluează de la tablou spre obiecte picturale de mare libertate plastică (utilizând cele mai diverse materiale) şi un relief tot mai accentuat, anticipând arta minimală („Sate poloneze", „Conuri şi stâlpi"). Lucrări teoretice („Spaţiu activ"). STELLA [stele], Joseph (1887-1946), pictor american de origine italiană. După o scurtă perioadă new-yorkeză, când s-a remarcat ca ilustrator de cărţi, a călătorit în Europa, trecând pe rând prin experienţa futuristă şi prin cea dadaistă; fondator al grupării Dada din New York. în etapa cubistă care a urmat, a pictat peisaje urbane care voiau să sugereze dinamismul marii metropole. A fost unul dintre principalii reprezentanţi ai avangardei americane din anii ‘30 şi ‘40 ai sec. 20. STELNICA, com. în jud. Ialomiţa, situată în SE C. Bărăganului, pe stg. braţului Borcea al Dunării; 1 704 loc. (2005). Nod feroviar şi rutier. Pescuit. In satul S., menţionat documentar în 1467, se află o biserică zidită în anii 1858-1860. STELUŢĂ (< stea) s. f. 1. Diminutiv al lui stea (1). ♦ Scânteie. 2. Obiect, desen (mic) etc. în formă de stea (2). ♦ Asterisc. ♦ Cusătură în formă de stea (2). ♦ Pată albă pe fruntea unor animale. 3. Mic rotocol de grăsime care se vede plutind pe supa, laptele etc. fierbinte. 4. Plantă erbacee perenă din familia cariofilace-elor, înaltă de 25-30 cm, cu frunze ovale şi flori albe (Stellaria nemo-rum); creşte în pădurile din regiunea de deal şi montană, pe soluri umede, bogate în humus. STEMĂ (< ngr.) s. f. 1. Semn convenţional distinctiv al unei ţări, al unui oraş, al unei dinastii, al unei familii nobile, al unei organizaţii etc.; emblemă, blazon. 2. Coroană, diademă. STEN (< fr. {i}; {s> gr. sthenos „forţă") s. m. Unitate de măsură a forţei, egală cu o mie de newtoni. STENAHORjE (< ngr.) s. f. înv. 1. Greutate în respiraţie; năduf. ♦ Fig. Stare de nelinişte sufletească; plictiseală. 2. încurcătură, nevoie materială. STENDHAL [stedal] (pseud. lui Henri Beyle) (1783-1842), scriitor francez. Antimonarhist şi anticlerical. Ofiţer participant la Războaiele napoleoniene; diplomat (consul al Franţei la Triest şi la Civitavecchia). Unul dintre creatorii romanului francez modern. Se remarcă prin gustul romantic pentru pasiunile violente, prin luciditatea analizei psihologice, grija docu- Stendhal mentării minuţioase şi calităţile limbajului, ţintind sobrietatea şi concizia. Proză caracterologică, evocând dintr-un unghi critic aristocraţia pariziană sub Restauraţie („Armance"), fenomenul arivismului („Roşu şi negru"), corupţia din mediul financiar şi militar („Lucien Leuwen"), moravurile politice şi ecleziastice („Lamiel", „Mănăstirea din Parma"). Nuvele romantice („Vanina Vanini", „Stareţa din Castro", „Vittoria Accoramboni"), făcând elogiul pasiunii şi al aventurii. Eseuri teoretizând romantismul („Racine şi Shakespeare"), biografii („Viaţa lui Napoleon11, „Viaţa lui Rossini", „Vieţile lui Haydn, Mozart şi Metastasio11), studii de sociologie a artei („Istoria picturii în Italia"); tratatul „Despre dragoste"; însemnări de călătorie („Plimbări prin Roma", „Memoriile unui turist"); pagini autobiografice („Jurnal", „Amintiri egoiste", „Viaţa lui Henry Brulard"). STENIC, -Ă (< Jr.fi}; {s} gr. sthenos „forţă") adj. întăritor. STENMARK, Ingmar (n. 1956), schior suedez. A dominat schiul alpin în probele de slalom. Câştigător al Cupei Mondiale (1976-1978); dublu campion olimpic (1980, Lake Placid), de mai multe ori campion mondial. STENO- (< fr.; {s} gr. stenos „strâns", „îngust") Element de compunere cu sensul „scurt", „limitat", „strâns", „restrâns" cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. STENOBIONT, -Ă ({s} steno- + gr. biont = „care trăieşte") adj. (Despre organisme) Care suportă doar variaţii limitate ale factorilor de mediu. STENODACTILOGRAF, -A (< fr.) s. m. şi f. Persoană care cunoaşte şi practică stenodactilografia STENODACTILOGRAFIE (< fr.) s. f. Stenografiere a vorbirii cuiva şi dactilografierea directă după stenogramă. STENOGRAFIE (< fr. {i}; {s} steno- + gr. graphein „a scrie") s. f. Sistem de înregistrare grafică rapidă a vorbirii cuiva cu ajutorul unor semne convenţionale. STENOGRAMĂ (< fr. {i}; fe} steno- + gr. gramma „scriere") s. f. Text înregistrat prin stenografie. STENOHAUN, -Ă (< fr. {i}; fe} steno- + gr. halis „sare") adj. (BIOL.; despre organisme acvatice) Care suportă doar variaţii limitate ale salinităţii apei în care trăieşte. STENOIQNIC, -Ă (< fr.; fe} steno-+ fr. ion) adj. (BIOL.; despre organisme) Care suportă doar variaţii limitate de pH al solului sau al apei. STENON, Nicolas (în daneză Niels Steensen, în lat. Nicolaus Steno) (1638-1686), anatomist şi naturalist danez. După o călătorie în Italia, a abandonat ştiinţa pentru religie, şi din protestant s-a convertit la catolicism, devenind în 1675 preot. Numit vi-car-apostolic pentru Nordul Germaniei şi Scandinavia. A descoperit canalul excretor al glandei parotide (canalul S.). A pus bazele stratigrafiei pe baza observaţiei fosilelor (1669) şi cristalografiei geometrice, enunţând legea constanţei unghiurilor cristalelor unei aceleiaşi specii minerale. STENOTERM, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. steno- + gr. thermos ,,cald“) adj. (BIOL.; despre organisme) Care suportă doar variaţii limitate ale temperaturii mediului extern. STENOTIP (< fr.; (s> steno- + gr. typos „urmă întipărită") s. n. Maşină pentru stenografiere. STENOTIPjE (< fr.) s. f. Stenografiere cu stenotipul. STENOZARE (după fr. stenosage; {s} steno-) s. f. Tratament cu soluţie de formaldehidă la care sunt supuse produsele textile pentru a deveni neşifonabile. STENOZĂ (< fr.; fe} steno-) s. f. îngustare a unui orificiu sau a unui organ cavitar, cauzată de un proces inflamator, cicatricea!, tumoral sau degenerativ. S. provoacă tulburări în funcţionarea organului respectiv. -0- S. aortică = s. a aortei de natură sifilitică sau reumatismală, care determină tulburări ale funcţiunii cardiace. S. mitrală = s. a valvulelor mitrale ale inimii de natură inflamatorie sau congenitală, determinând tulburări cardiace care pot evolua spre insuficienţă cardiacă. S. intestinală = s. a unei porţiuni a intestinului subţire sau a celui gros, de natură inflamatorie, tumorală sau cicatriceală, care determină tulburări ale tranzitului intestinal. STENTOR 536 STENTOR (< fr.; n. pr. Stentor, personaj din „lliada") s. m. Voce de ~ = voce puternică. STEP (< engl.) s. n. Stil de execuţie a unor dansuri de origine ne-gro-americană, a cărui tehnică se bazează pe bătăi ritmice-sincopate ale vârfului şi tocului pantofilor. STEPANAKERT v. Hankendî. STEPĂ (< rus.) s.f. Formaţiune ierboasă din reg. cu climă continentală din SE Europei şi Asia în care predomină gramineele xerofile cu înrădăcinare puternică (coliliav negara, păiuşul stepic, bărboasa). în partea ei nordică printre graminee se dezvoltă şi diverse plante anuale, dicoti-ledonate perene, diverse geofite, mai ales cu bulbi, tufărişuri scunde formate din arbuşti xerofili, formând stepa cu graminee şi dicotiledonate. Pe măsură ce deficitul de precipitaţii este mai mare, vegetaţia de stepă este mai sărăcăcioasă, multe dintre dicotiledonate dispar, se trece la stepa sudică (stepa cu graminee sau stepa cu ierburi scunde). Limita sudică a stepei urmăreşte ţărmul Mării Negre din Dobrogea şi S Ucrainei, trece apoi în pen. Crimeea, pe ţărmul Mării Azov şi la N de Caucaz. Mai departe spre E trecerea de la stepă la semideşert se face treptat; stepele se întind, ca o fâşie lată până în Mongolia orientală. Zona de stepă se împarte în două sectoare cu caractere distincte sub raport floristic şi faunistic: stepele euroka-zahstanice (care ajung până în reg. premontane ale Altaiului) şi stepele transbaikalice-mongole. Zonă bioclima-tică a cărei caracteristică este reprezentată de această vegetaţie. în prezent, vegetaţia de s. a fost în mare parte înlocuită cu culturi agricole. STEPHANOPOULOS, Konstantinos (n. 1926), jurist şi om politic grec. în timpul dictaturii coloneilor a trăit în exil (până în 1974). Ministru în mai multe cabinete. în 1985 a fundat Partidul Reînnoirii Democratice, pe care l-a dizolvat în 1994. Preşedinte al Republicii Elene (1995-2005). STEPHĂNESCU, George (1843-1925, n. Bucureşti), compozitor român. Iniţiatorul spectacolelor de operă în limba română şi fondatorul unor societăţi lirice premergătoare Operei Române; a scris operete, o dramă lirică („Petra"), feeria „Sânziana şi Pepelea", muzică simfonică (este autorul primei simfonii româneşti) şi de cameră, instrumentală şi vocală. STEPHENSON [sti:vnsn], George (1781-1848), inginer şi inventator britanic. Considerat întemeietor al transportului feroviar acţionat cu abur. A descoperit fenomenul aderenţei roţilor metalice la şinele metalice. A întemeiat (1823) prima uzină de locomotive (la Newcastle) în care a fost realizată (1825) prima locomotivă cu aburi din luine, numită „Locomotion", pe linia ferată Stockton-Darlington. în 1826-1830 a condus lucrările de construcţie a primei căi ferate publice (Liverpool-Manchester). STEPIZARE, s.f. Proces de pătrundere a unor specii xerofile caracteristice stepei în asociaţii vegetale din reg. în care în condiţii naturale predomina vegetaţia mezofilă, fie ca rezultat al aridizării climei, fie, mai frecvent, ca urmare a modificării antropice a mediului (îndeosebi prin defrişări şi suprapăşunat). STEPNOI v. Elista. STER (< fr. {i}; {s} gr. stereos „solid") s. m. Unitate de măsură pentru volume egală cu un metru cub, utilizată pentru cubajul lemnelor aşezate în stive. STERADIAN (< fr.; {s} gr. stereos „solid" + fr. radian) s. m. Unitate de măsură a unghiurilor solide (simbol: sr), egală cu unghiul care, având vârful în centrul unei sfere, intersectează pe suprafaţa acesteia o calotă a cărei arie este egală cu pătratul razei sferei. STERE, Constantin (1865-1936, n. Cerăpcău, Basarabia), jurist, om politic şi scriitor român. Prof. univ. la laşi. Ideolog al poporanismului („Poporanism sau social-democraţie"). în tinereţe, activitate politică antiţaristă fiind deportat în Siberia, apoi, în România, politică liberală radicală pe linia rosettismului. A fost unul dintre conducătorii Partidului Ţărănesc şi ai Partidului Naţional-Ţărănesc, pe care l-a părăsit în 1930, creând Partidul Ţărănesc-Democrat. Studii de drept („Evoluţia individualităţii şi noţiunea de persoană în drept", „Introducere în studiul dreptului constituţional"); articole politice. Proză autobiografică (romanul fluviu „în preajma revoluţiei"), de mare interes. George Stephenson STEREGOAIE (ŞTIRIGOAIE) s. f. Denumire dată plantelor erbacee toxice din genul Veratrum, familia lilia-ceelor, cu frunze late, sesile şi cu flori albe (V. album, invadantă în păşunile din golul de munte) sau pur-purii-închis (V. nigrum), dispuse în panicule compuse. Conţin alcaloizi, întrebuinţaţi în bolile hipertensive. Extractele se folosesc în combaterea ectoparaziţilor. STEREO-1 (< fr.; {s} gr. stereos „cubic") Element de compunere cu sensul „solid", „spaţial", „în relief". STEREO2 (< fr.) adj. invar. Care aparţine stereofoniei; cu proprietăţi stereofonice. STEREOACUSTICĂ (< fr. {i}; fe} stereo- + fr. acoustique „acustică") s. f. Metodă de determinare a direcţiilor din care vin sunetele. STEREOBAT (< fr.) s. n. (în arhitectura clasică) Masiv de zidărie formând soclul unei construcţii. STEREOCHIMjE (< fr.; {s} stereo-+ fr. chimie) s. f. Ramură a chimiei care studiază structura spaţială a moleculelor şi influenţa ei asupra proprietăţilor fizice (s. statică), precum şi asupra direcţiei şi vitezei reacţiilor (s. dinamică). Termenul a fost folosit pentru prima oară de Viktor Meyer în c. 1878 pentru studiul stereoizomerilor. J.Cornforth şi V.Prelog au obţinut în 1975 premiul Nobel pentru chimie pentru contribuţiile lor privind s. alcaloizilor, enzimelor, antibioticelor şi altor compuşi naturali. STEREOCINEMATOGRARE (< fr.) s. f. Cinematografie care utilizează camere de luat vederi şi aparate de proiecţie adecvate, precum şi ecrane sau ochelari speciali, oferind spectatorului imagini întrucâtva diferite pentru cei doi ochi, capabile să dea senzaţia de relief; cinematografie tridimensională, cinematografie stereoscopică. STEREOCROMjE (< fr. {i}; {s} stereo- + gr. khroma „culoare") s. f. Tehnica de a executa picturi sau zugrăveli în relief, pe pereţii sau tavanele încăperilor, folosind un strat de mortar special pregătit. STEREOFONIC, -Ă (< fr. ») adj. Referitor la stereofonie. ^ Film. s. = film, de obicei panoramic, cu patru piste sonore, dintre care trei destinate difuzoarelor dispuse în spatele ecranului (stânga-mijloc-dreapta), iar a patra „pentru efecte", destinată unui difuzor dispus în fundul sălii. STEREOFONjE (< fr. {i}; {s} stereo- + gr. phone „sunet") s. f. Procedeu de înregistrare şi de redare a sunetelor care dă ascultătorului senzaţia că se află lângă sursele sonore 537 STERILITATE sau chiar în mijlocul lor. Captarea sunetelor se face cu două microfoane dispuse în puncte diferite (stânga-dreapta); semnalele sunt apoi înregistrate separat pe două piste alăturate ale unei benzi magnetice sau pe cei doi versanţi ai şanţului unui disc; redarea se face cu ajutorul a două difuzoare care au aceeaşi dispoziţie (stânga-dreapta) cu microfoanele corespunzătoare. 4* S. artificială = procedeu de producere a muzicii înregistrate pe benzi magnetice sau pe discuri obişnuite, care constă în folosirea a două difuzoare dispuse separat, dintre care unul redă mai puternic sunetele înalte, iar celălalt sunetele joase. V. pseudostereofonie. STEREOFOTOGRAFjE (< fr. {i}) s. f. Procedeu de realizare a perechilor de imagini plane ale aceluiaşi obiect, care sunt luate sub unghiuri puţin diferite şi urmează a fi privite cu stereoscopul. STEREOFOTOGRAMMETRIE (< fr. {i}) s. f. (TOPOGR.) Ramură a fotogrammetriei care se ocupă cu prelucrarea fotogramelor-perechi luate dintr-un anumit unghi pentru întocmirea planurilor şi a hărţilor în curbe de nivel şi cote. STEREOIZOMERI (< fr.) s. f. pl. Substanţe izomere care diferă între ele prin modul de aranjare în spaţiu a atomilor dintr-o moleculă. STEREOIZOMERIE (< fr. {i}) s. f. Izomerie datorată aşezării diferite în spaţiu a atomilor în moleculă (ex. izomeria optică). STEREOMETRIC, -Ă (< stereome-trie) adj. Care aparţine stereometriei, privitor la stereometrie. STEREOMETRjE (< fr. Ci}) s. f. Ramură a geometriei elementare al cărei obiect este studierea şi măsurarea figurilor în spaţiu. STEREOMETRU (< fr. {i}; {s} stereo- + gr. metron „măsură") s. n. Aparat pentru măsurarea corpurilor solide. STEREOSCOP (< fr. {i}) s. n. Instrument optic binocular folosit în fotogrammetrie, care permite examinarea în relief a perechilor de fotografii sau de diapozitive, făcând posibilă determinarea diferenţelor de altitudine dintre diferite puncte. STEREOSCOPIC, -Ă (< fr. fi}) adj. Referitor la stereoscopie; care dă senzaţia de spaţial, de volum sau de relief (ex. microscop s.). Aparat de fotografiat s. = aparat fotografic cu două obiective, utilizat pentru realizarea unor perechi de fotografii puţin diferite între ele care urmează a fi privite cu stereoscopul. Cinematografie s. - stereocinematografie. STEREOSCOPIE (< fr. {i}; {s} stereo- + gr. skopein „a privi") s. f. Capitol al opticii care studiază procedeele de realizare a imaginilor în relief, bazându-se pe procesul fiziologic de compunere a celor două imagini diferite care se formează în ochiul stâng şi în ochiul drept. STEREOTIP, -A (< fr.fi}) adj., s. n. 1. Adj. Care se repetă în aceeaşi formă, neschimbat; lipsit de originalitate, banal. 2. S. n. Model, clişeu. 3. S. n. (FIZIOL; la I. P. Pavlov) S. dinamic = sistem de reflexe condiţionate care se formează prin repetarea acţiunii aceloraşi stimuli condiţionali într-o succesiune determinată (ex. prin menţinerea aceluiaşi regim de activitate) şi care uşurează desfăşurarea activităţii respective. STEREOTIPIC, -Ă adj. Care se repetă, mereu acelaşi; neschimbat; banal, stereotip (1). STEREOTIPIE (< fr. {i}; {s} stereo-+ gr. typos „urmă întipărită") s. f. Tulburare care apare în cursul unor boli mintale şi care constă în repetarea automată, continuă şi nejustificată a unui gest (s. motorie), cuvânt sau ansamblu de cuvinte (s. verbală). STEREOTOMjE (< fr. {i}; {s} stereo- + gr. tome „tăiere") s. f. (CONSTR., ARHIT.) Disciplină care se ocupă cu studiul regulilor de fasonare, prin tăiere, a materialelor de construcţie solide (blocuri de piatră, piese de lemn) în vederea îmbinării sau asamblării lor. STERIADI, Jean Alexandru (1880- 1956, n. Bucureşti), pictor şi grafician român. Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. Iniţial, portrete şi compoziţii axate pe un desen ferm şi expresiv Jean Al. Steriadi. „Autoportret" („Hamali în portul Brăilei", „Dantelă-resele", „Chivuţele"); a evoluat apoi spre o peisagistică de factură impresionistă, în care luminozitatea subtilă şi armoniile coloristice echilibrate se îmbină cu un simţ fin al pitorescului („Casa Moruzzi", „Geamie la Mangalia", „Corăbii în portul Brăila", „Dimineaţa în piaţă"). Iscusit gravor şi desenator, a lăsat numeroase portrete, remarcabile prin ascuţimea caracterizării psihologice. STERIAN, Margareta (1897-1991, n. Buzău), pictoriţă şi scriitoare română. Membră fondatoare a secţiunii plastice a asociaţiei culturale „Crite-rion“. Pictoriţă de mare sensibilitate şi rafinament, cu un pronunţat simţ decorativ şi al culorii („Băiat din Drăgăşani", ciclul „La moşi“, „Răstignire", „Studiu pentru autoportret", „Peisaj din Grecia", „Vasul albastru", „Irişi în vas galben"). Ceramică („Bestiarul", „Adam şi Eva", „Talerul"), tapiserii. Poezie a peisajelor calme, de fină reflecţie („Poeme", „Soare difuz", „Culorile cântecului"), proză („Castelul de apă", „Oblic peste lume"). Antologii de poezie universală în traducere proprie (irlandeză, poloneză, americană). STERjL, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care suferă de sterilitate, care nu poate procrea; (pop.) sterp (2). ♦ (Despre plante) Care nu produce seminţe. ♦ (Despre terenuri) Neproductiv, neroditor. 2. S. n. (IND. EXTR.) Partea dintr-un zăcământ sau dintr-un produs minier care este practic inutilizabilă în procesul de obţinere a substanţelor minerale utile. ♦ Material rezultat în urma operaţiei de concentrare mecanică a substanţelor minerale utile, care are un conţinut mic de substanţă utilă. Este de obicei depozitat sub formă de halde în apropierea exploatărilor miniere. 3. Adj. Fig. Care nu duce la nimic, care nu dă nici un rezultat, zadarnic; in-fructuos. 4. Adj. Care a fost sterilizat, dezinfectat, care este lipsit de germeni patogeni. STERILET (< fr., lat.) s.n. Aparat contraceptiv de mici dimensiuni plasat în uter. Determină o reacţie la nivelul mucoasei uterine care împiedică fixarea ovulului şi deci apariţia sarcinii. STERILITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Incapacitatea organismelor vegetale şi a celor animale de a produce celule sexuale (s. completă) sau de a le produce într-un număr suficient (s. parţială). S. care are loc în anumite perioade ale vieţii organismului se consideră normală şi se numeşte s. de vârstă. La animale şi la om este mai frecventă la sexul feminin. STERILIZARE 538 S. este cauzată de extirparea glandelor sexuale, de tulburări endocrine, de obstrucţia trompelor uterine, anomalii ale colului uterin, de distrugerea celulelor reproducătoare, ca urmare a expunerii la raze X, de tuberculoză, sifilis etc. în unele cazuri poate fi tratată cu succes, după determinarea exactă a cauzei. ♦ Fig. Incapacitate de creaţie. 2. Lipsa microorganismelor sau a sporilor acestora la un organism, într-un material sau mediu oarecare (ex. calitatea unei soluţii injectabile de a nu prezenta germeni patogeni). STERILIZARE (< steriliza) s. f. 1. Distrugere a microorganismelor de la suprafaţa sau din interiorul diverselor obiecte sau soluţii prin folosirea metodelor fizice (căldură uscată sau umedă, raze ultraviolete) sau chimice (dezinfectanţi), larg utilizată în diverse domenii, dar îndeosebi în chirurgie, pentru a preveni infecţiile postoperatorii, precum şi în microbiologie, cu scopul de a se obţine culturi pure de germeni. 2. Operaţie în urma căreia un individ devine inapt de a produce urmaşi. La animale se realizează în general prin castrare, la om prin va-sectomie (la bărbat) sau prin blocarea trompelor uterine (la femeie). STERILIZATOR (< fr. {i}) s. n. Aparat cu ajutorul căruia, folosindu-se căldura umedă sau căldura uscată, se obţine sterilizarea unor obiecte sau a unor soluţii. STERjNE (< germ.) s. f. pl. Steroli. STERLjNĂ (< engl.) adj. Liră sterlină v. //râ2. STERLITAMAK, oraş în Federaţia Rusă, în Republica Autonomă Başkiria, pe stg. râului Belaia, la 130 km S de Ufa; 264,4 mii loc. (2002). Rafinărie de petrol. Constr. de utilaj petrolier şi de maşini-unelte; ind. chimică (sodă caustică, cauciuc sintetic), mat. de constr. (ciment), pielăriei şi încălţămintei, alim. Fondat în 1781. STERN (< fr., lat.) s. n. (ANAT.) Os plat situat în partea anterioară şi mediană a toracelui; contribuie la formarea cuştii toracice, articulându-se cu claviculele şi cu coastele. STERN [ste:rn], Isaac (1920-2001), violonist american originar din Ucraina. A debutat la 11 ani cu Orchestra simfonică din San Francisco. Repertoriu bogat (de la Vivaldi la Stravinski). în 1961 a format un faimos trio cu pianistul Eugene Istomin şi cu violoncelistul Leonard Rose. Remarcabil interpret de muzică de cameră. Animator al vieţii muzicale americane. STERN [st8:rn], Otto (1888-1969), fizician german. Stabilit în S.U.A. (1933). Prof. univ. la Zurich, Frankfurt pe Main, Rostock, Hamburg şi la Univ. Berkeley. Lucrări teoretice de mecanică statică. A folosit metoda fasciculelor (1929) moleculare la studierea momentelor magnetice atomice, determinând (1933) momentul magnetic al protonului. Premiul Nobel pentru fizică (1943). STERNBERG [sternberg], Josef von (pe numele adevărat Jonas Stern) (1894-1969), regizor american de film. Cineast foarte personal, creatorul unui cinematograf extrem de sofisticat din punct de vedere formal: iluminare, decoruri, unghiuri de filmare. în această ambianţă evoluează un personaj feminin pe măsură, amestec de inocenţă şi perversitate, de răceală şi patimă, a cărui interpretă ideală este Marlene Dietrich („îngerul albastru", „Shanghai Express", „Uraganul", „Capriciu spaniol"). STERNE [st8:n], Laurence (1713-1768), scriitor englez. Proză picarescă, scânteietoare, plină de umor. Clasic al prozei autoreferenţiale („Viaţa şi opiniile lui Tristram Shandy, gentleman"). STERNOCLEIDOMASTOIDIAN (< fr.; (s> gr. sternon „stern" + kleid „claviculă" + fr. mastoîdien) adj. m. Muşchi ~ = muşchi-pereche lung, situat în partea antero-laterală a regiunii cervicale, a cărui contracţie determină înclinarea laterală a capului. STEROJD (< fr.) s. m. Substanţă organică de origine vegetală şi animală, răspândită în natură, constituind baza multor hormoni şi acizi biliari cu variate acţiuni biologice. Hormonii s. sunt secretaţi de glandele corticosuprarenale, placentă, ovare şi testicule. S. anabolizant = s. care stimulează creşterea ţesuturilor, îndeosebi dezvoltarea musculaturii. Steroizii anabolizanţi naturali sunt hormoni sexuali masculini; utilizarea de către sportivi a s.a. sintetici pentru a obţine performanţe mai bune poate avea efecte negative asupra organismului şi este strict interzisă. STEROLI (< fr.; {s} fr. [chole] sterol) s. m. pl. (BIOCHIM.) Alcooli cu structură complexă şi greutate moleculară mare, foarte răspândiţi în natură, după originea lor împărţin-du-se în s. animali (zoosteroli, ex. colesterolul), s. vegetali (fitosteroli) sau produşi de ciuperci (micosteroli); sterine. STERP, STEARPĂ (cuv. probabil autohton) adj. 1. (Despre terenuri) Care nu produce roade; neproductiv, neroditor. ♦ Fig. (Despre privelişti) Fără viaţă, trist, dezolant. 2. Steril (1). 3. Fig. Care nu dă nici un rezultat; infructuos. STESIHOR (STESIKHOROS) (c. 640-c. 550 î.Hr.), poet grec. Originar din Sicilia. întemeietorul liricii corale. Ode, imnuri, poeme, inspirate din mitologie şi folclor. A îmbinat în mod original epicul şi liricul şi a adus însemnate inovaţii prozodice (strofa, antistrofa, epoda). STETOGRAF (< fr.) s.n. Aparat care înregistrează mişcările cavităţii toracice în timpul respiraţiei. STETOSCOP (< fr.) s.n. Instrument medical cu ajutorul căruia sunt percepute zgomotele produse de diferite organe interne. STEUART (STEWART) [stiuet], Sir James Denham (1712-1780), economist englez. Reprezentant al mercantilismului târziu („Principii de economie politică"). STEVENS, Siaka Probyn (1905-1988), om politic din Sierra Leone. Preşedinte al partidului Congresul întregului Popor (din 1960). Prim-min. (1968-1971) şi preşedinte (1971-1985) al Republicii Sierra Leone. STEVENSON [stj:vnsn], Robert Louis (1850-1894), scriitor englez. Romane de aventuri cu elemente fantastice („Comoara din insulă", „Săgeata neagră", „Stăpânul din Ballantrae") şi povestiri („Noile nopţi arabe", „Ciudatul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde", „în mările Sudului"). STEVENSON [stj:vnsn] Teofillo (n. 1952), boxer cubanez de categorie grea. Triplu campion olimpic (Mun-chen, 1972, Montreal, 1976, Moscova 1980) si dublu campion mondial (1974, 1978). STEVIN, Simon (zis şi Simon de Bruges) (1548-1620), matematician şi fizician flamand. Lucrări în domeniul hidrostaticii şi al fracţiilor zecimale. A preconizat sistemul zecimal în metrologie şi a descoperit paradoxul hidrostatic. Tratate de astronomie, navigaţie, artă militară, geografie. STEWARD [stiuard] (cuv. engl.) s. m. Bărbat din personalul unei aeronave sau de pe un vapor, care serveşte pasagerii şi echipajul. STEWARDESĂ [stiuardese] s. f. Femeie care face parte din personalul de bord al unui avion sau vapor, având sarcina de a servi pe călători şi de a le asigura confortul. STEWART, v. Stuart, familia STEWART [stiuet], Jackie (n. 1939), automobilist scoţian. Denumit „scoţianul zburător", a câştigat 27 mari premii de Formula 1; de trei ori campion mondial (1969, 1971, 1973). 539 STIGMATIC James Stewart STEWART [stiu:ert], James (pe numele adevărat James Maitland) (1908-1997), actor american de film. într-o carieră de o jumătate de sec. (peste 90 de filme), el este întruchiparea americanului cinstit şi de bună credinţă care luptă pentru victoria cauzelor drepte. Moliciunea glasului, inocenţa privirii, neîndemâ-narea gesturilor îi conferă un farmec aparte cu care cucereşte inima partenerelor („Dl. Smith merge ia Washington", „Viaţa e minunată", „în spatele ferestrei", „Ameţeala", „Anatomia unei crime"). Premiul Oscar 1940 („Poveste din Philadelphia"). STEWART [stiu:et], Rod (pe numele adevărat Roderick David Stewart) (n. 1945), cântăreţ pop-rock britanic. De mare succes în anii ’70 ai sec. 20. Voce aspră, charismatică („Maggie May", „Sailing", „Every Beat of My Heart"). STEYR [[taier] sau STEIER, oraş în N Austriei (Austria Superioară) la 26 km SE de Linz; 39,4 mii loc. (2001). Expl. de min. de fier. Metalurgie. Montaj de automobile. Constr. de tractoare, maşini agricole, camioane, maşini-unelte, aparataj electrotehnic, motociclete şi biciclete. Ind. textilă şi de prelucr. a lemnului. Producţie de instrumente muzicale. Cartiere vechi. Biserică parohială (1443-1522), primărie (1765-1778), spital (1305), castel (restaurat în 1727). Muzeu. Menţionat documentar din sec. 10. STIBINĂ (< fr., germ,) s. f. Sulfură naturală de stibiu, cristalizată în sistemul rombic. Este prismatică-acicu-lară, plumburie cu reflexe albăstrui şi are luciu puternic metalic. Este cel mai important minereu de stibiu. Importante depozite de s. se găsesc în China, Japonia şi S.U.A. Sin. antimonit. STIBIU (< lat.) s. n. Antimoniu. STICLĂ (< sl.) s. f. 1. Corp solid, transparent, translucid sau opac, dur, casant, amorf, constituit dintr-un amestec de silicaţi ai metalelor alcaline, alcalino-pământoase, de plumb sau de alte metale. Se topeşte trecând în prealabil printr-o stare păstoasă. Proprietăţile s. variază după compoziţia ei chimică, după procesul tehnologic de fabricaţie etc. S. obişnuită se obţine prin topirea în cuptoare speciale a unui amestec format din nisip cu cuarţ, piatră de var, carbonat de sodiu şi materiale auxiliare. Prin înlocuirea sărurilor de sodiu cu săruri de potasiu, prin adaosuri de oxid de plumb ş.a. se obţin s. cu proprietăţi speciale, folosite în optică, în laborator etc. S. de cuarţ = substanţă cu aspectul s., obţinută prin topirea cuarţului, rezistentă la acizi, la variaţii de temperatură şi transparentă pentru razele ultraviolete. S. optică = s. cu proprietăţi speciale în ce priveşte indicele de refracţie, folosită la construirea lentilelor şi a prismelor aparatelor optice. S. crown v. crown. S. flint v. flint. S. organică = material plastic transparent, obţinut prin polimerizarea esteri-lor metacrilici (v. polimetacrilaf). Se întrebuinţează la fabricarea geamurilor incasabile, a s. pentru ochelari de protecţie etc. Sin. plexiglas, sti-piex. S. solubilă = substanţă obţinută prin topirea unui amestec de silice şi de hidroxid de sodiu, care în anumite condiţii este solubilă în apă, dând o soluţie vâscoasă; este utilizată ca material ignifug, ca agent de flotare în ind. metalurgică, la fabricarea de chituri antiacide etc. S. de plumb = s. care conţine până la 50% oxid de plumb, cu densitatea şi cu indicele de refracţie mai mare decât al s. obişnuite. S. călită = s. foarte rezistentă la solicitări mecanice şi termice, obţinută prin răcirea bruscă a s. încălzite peste punctul de înmuiere, folosită mai ales pentru executarea izolatoarelor de înaltă tensiune. 2. Piesă sau obiect făcut din s., cu gâtul lung, care protejează flacăra lămpii cu petrol. S. de ochelari = lentilă. ♦ Vas (cilindric) înalt, cu gât îngust, făcut din s., care serveşte la păstrarea lichidelor; cantitatea de lichid conţinută de acest vas. ♦ Placă subţire de s. care închide cadrul ferestrelor; geam. 3. (PETROGR.) S. vulcanică = rocă efuzivă necristalizată, formată prin răcirea bruscă a lavei. La unele roci vulcanice ea apare ca parte constitutivă împreună cu minerale bine cristalizate. STICLĂRIE (< sticlă) s. f. 1. Fabrică sau atelier în care se produce sticlă ori obiecte de sticlă. 2. Obiecte de sticlă (1). 3. Magazin sau secţie într-un magazin unde se vând obiecte de sticlă (1). STICLETE (< bg.) s. m. Pasăre sedentară din familia fringilidelor, de c. 13 cm, viu colorată cu roşu, negru, alb, galben (Carduelis carduelis). Se hrăneşte îndeosebi cu seminţe şi mici artropode. Răspândită în Europa, Asia Mică şi Africa de SV. Masculul cântă frumos. STICLI (< sticlă) vb. IV intranz. A luci (ca sticla); a străluci, a sclipi. ♦ (Despre ochi) A avea priviri vii, scânteietoare, a scăpăra, a străluci. STICLOS, -OASĂ (< sticlă) adj. 1. Lucios (şi neted) ca sticla, ca de sticlă. ^ Fontă s. = fontă albă, dură, care conţine mangan. 2. (ANAT.) Umoare s. = umoare vitroasă (v. umoare). 3. (Despre ger) Uscat. 4. (Despre ochi sau privire) Pironit, aţintit; fix. STICLOZITATE (< sticlos) s. f. Proprietatea de a fi sticlos (1). ♦ însuşire a seminţelor de cereale bogate în substanţe proteice, manifestată prin aspectul translucid al seminţei, în secţiune transversală. STIELTJES, Thomas Jan (1856- 1894), matematician olandez. A trăit la Paris (din 1886). Prof. la Toulouse. A definit un tip de integrală care joacă un rol important în analiza funcţională şi în calculul probabilităţilor. STIERNHIELM, Georg (pe numele adevărat Joran Olofsson sau Geor-gius Olai sau Goran Lilia) (1598-1672), poet şi învăţat suedez, supranumit „părintele poeziei suedeze". Majoritatea operelor sale sunt realizate într-o manieră didactică şi alegorică. Poemul „Hercules" este reprezentativ pentru clasicismul Renaşterii târzii în Suedia. Poemele sale au fost editate cu titlul „Muzele suedeze". STIGLER [stigler], George Joseph (1911-1991), economist american. Prof. univ. la Chicago. Autor al unor lucrări care au fundamentat analiza microeconomică, au pus în evidenţă importanţa pieţei libere şi a rolului informaţiei („Teoria preţurilor", „Organizarea industriei"). Premiul Nobel pentru economie (1982). STIGMAT (< fr. ; {s} gr. stigmat ~ „înţepătură, tatuaj") s. n. 1. Semn rămas pe ceva. 2. Urmă lăsată de fierul roşu cu care se înfierau sclavii, delincvenţii etc.; fig. semn defăimător, urmă care dezonorează. 3. (BOT.) Partea terminală a pistilului, de forme diferite, pe care se prind şi încolţesc grăuncioarele de polen. STIGMATIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre sisteme optice) Care prezintă stig-matism. STIGMATISM 540 STIGMAT.ISM (< fr. {i}; {s} gr. stigme „punct") s. n. Calitate a unui sistem optic de a forma câte o singură imagine punctuală pentru fiecare punct al unui obiect, dând imagini clare, fără aberaţii. STIGMATIZA (< fr. {i}) vb. I tranz. 1. (înv.) A aplica (cu fierul roşu) stigmatul (2) pe corpul sclavilor, al delincvenţilor etc. 2. A arunca asupra cuiva sau a ceva dispreţul şi oprobriul public; a înfiera (2), a defăima, a dezonora. STIGMĂ (< fr.) s. f. (BIOL.) Orga-nit fotosensibil şi flagelator, în formă de pată roşie, situat lângă corpus-culul bazai, prezent la unele alge unicelulare mobile sau pată pigmentară la unele animale inferioare, care serveşte la orientarea către lumină. STIH (sl.) s. n. Vers; p. ext. (la pl.) poezie. ♦ Verset din psalmi sau dintr-o cântare bisericească. STIHAR (< ngr.) s. n. Veşmânt bisericesc asemănător unei tunici, purtat la slujbă de diaconii, preoţii şi episcopii ortodocşi. Peste el se pune felonul sau sacosul. STIHjE (< sl.) s. f. 1. Forţa dezlănţuită a naturii. ♦ (înv.) Fiecare dintre cele patru elemente (foc, apă, aer, pământ) despre care se credea în Antic, că stau la baza corpurilor şi a fenomenelor naturii. ♦ (în mitologia populară) Duh rău, personificând o forţă oarbă a naturii. ♦ Fig. Nălucă, himeră. 2. Loc pustiu, sălbatic; singurătate. STIHUITOR (< stihul) s. m. Autor de stihuri, poet, versificator. STIJL, De-, grupare artistică înfiinţată în 1917, la Leiden (Olanda), având la bază neoplasticismul lui Piet Mondrian. Principalul animator al mişcării a fost Theo Van Doesburg, iar principalul teoretician Piet Mondrian. Grupul era alcătuit din pictori (Bart Van der Leck, belgianul G. Vanton-gerloo, ungurul Vilmos Huszâr) şi arhitecţi (J. J. P. Oud, Robert Van’t Hoff, G. T. Rietveld). Foloseau un limbaj riguros şi afirmau noi raporturi între artă şi mediul înconjurător (decoraţie, tipografie, mobilier etc.). După numeroase divergenţe şi-a încetat activitatea în 1932. Â editat revista cu acelaşi nume. STIL (< fr., lat.) s. n. I. 1. Totalitatea particularităţilor caracteristice unei structuri, civilizaţii, epoci, activităţi etc. 2. Concepţie şi mod de exprimare a gândirii, specifice unei arte sau unui artist, unui curent, unei epoci, unei şcoli artistice naţionale etc. Dulcele stil nou (it. il dolce stil nuovo) = şcoală poetică apărută la Bologna şi Florenţa, în a doua jumătate a sec. 13, ca o reacţie la convenţionalismul şi manierismul poeziei anterioare. Se caracterizează prin sinceritatea inspiraţiei, prin spiritualitatea, elevaţia sentimentelor, celebrate printr-o atenţie deosebită acordată formei poetice (Dante Alighieri, Guido Cavalcanti, Cino da Pistoia). 3. Totalitatea particularităţilor lexicale, morfologice, sintactice, fonetice şi topice, precum şi a procedeelor de exprimare, caracteristice unui individ sau unei categorii de vorbitori. *0- Stiluri funcţionale = variante ale limbii literare folosite curent în diferite domenii de activitate (s. ştiinţific, s. publicistic, s. administrativ, s. juridic etc.), exprimate oral sau în scris. S. propriu -aspect al limbii care urmăreşte numai realizarea funcţiunii de comunicare, de informare exactă, obiectivă; folosit mai ales în ştiinţă, în viaţa politică, administrativă etc. S. figurat = aspect al limbii aparţinând artei literare, care urmăreşte realizarea funcţiunii expresive de transmitere a reacţiei personale a vorbitorului faţă de realitatea respectivă. ♦ Maniera personală în care artistul (scriitor, pictor, cineast etc.) utilizează procedeele de expresie ale domeniului său de activitate. 4. Fel de a fi, mod de a se comporta, de a acţiona (ex. s. de muncă, s. de conducere). <£- Loc. în stil mare = (înfăptuit, conceput) în proporţii foarte mari. II. S. calendaristic = denumire folosită pentru cele două sisteme de calendar: calendarul iulian (46 î.Hr., numit şi s. vechi) şi calendarul gregorian (1582, numit şi s. nou), între care exista iniţial o diferenţă de 10 zile, iar azi o diferenţă de 14 zile. în România, calendarul gregorian a fost introdus în 1919, ziua de 1 apr. 1919 s. vechi devenind 14 apr. s. nou. V. calendar. III. Condei de metal sau de os, cu care se scria în Antic, pe tăbliţele de ceară. IV. (BOT.) Porţiune subţire şi cilindrică a pistilului, care pleacă de la ovar şi se termină cu stigmatul. La unele plante lipseşte, în funcţie de tipul de ovar, o floare poate avea unul sau mai multe s. STILA (< fr.) vb. I refl. şi tranz. A (se) deprinde cu norme de comportare civilizată; a (se) şlefui, a (se) rafina. STILAT, -Ă (< stila) adj. Care are o comportare aleasă; manierat, educat. STILB (< fr. {i}; {s} gr. stilbein „a străluci") s. m. Unitate de măsură a strălucirii (simbol; sb), egală cu 104 cd/m2. STILET (< fr.) s. n. 1. Pumnal mic cu lamă triunghiulară foarte fină şi cu vârf ascuţit. 2. Instrument chirurgical cu ajutorul căruia se explorează o rană, cavitatea unui organ etc. STILICON, Flavius (c. 365-408), general roman de origine vandală. Conducătorul de fapt al lmp. Roman de Apus după moartea împăratului Theodosiu (395 d.Hr.). A apărat cu succes graniţele împotriva atacurilor populaţiilor migratoare. Ucis din ordinul împăratului Honoriu. STILjST (< fr.) s. m. 1. Scriitor care se distinge prin calităţile stilului; maestru al stilului. 2. (La pl.) Nume dat credincioşilor ortodocşi care mai folosesc calendarul iulian (stil vechi). STILISTIC, -Ă (< stil) adj., s. f. 1. Adj. Care ţine de stil (I. 1, 2,3); referitor la stil. 2. S.f. Disciplină care se ocupă cu studiul stilurilor (I. 1, 2, 3). STILIZA (< fr.) vb. I tranz. 1. A da unui text o formă corectă din punct de vedere stilistic. 2. (ARTE PL.) A reduce o figură la trăsăturile esenţiale, dându-i un aspect decorativ. ♦ A prelucra un motiv de coregrafie sau de muzică populară, păstrându-i caracterele esenţiale. STILLE [ftile], Hans (1876-1966), geolog german. Lucrări asupra fazelor şi evoluţiei geosinclinalelor, asupra legăturii dintre fenomenele tectonice şi cele magmatice etc. M. de onoare al Acad. Române (1943). STILLER, Mosche, zis Mauritz (1883-1928), regizor suedez de film. Unul dintre marile nume ale cinematografului mut scandinav. Găsindu-şi de multe ori suport scenaristic în proza Selmei Lagerloff, filmele sale vorbesc într-un limbaj adesea sim-bolico-metaforic despre iubire, uitare, regăsire de sine („Comoara lui Arne", „Refugiaţii", „Zarul ursitei"). El este descoperitorul Gretei Garbo („Gosta Berling"). STILOBAT (< fr.; {s} gr. styfos „coloană" + basis „bază") s. m. (în arhitectura clasică) Denumire dată suportului continuu şi profilat de zidărie a unui şir de coloane. V. şi stereobat. Stilobat 541 STIPOC STILOU (< fr.; (s> lat. stilus „condei") s. n. Ustensilă de scris cu un rezervor de cerneală sau de pastă care alimentează automat peniţa (sau un vârf tubular cu o bilă de oţel ori de agat la s. cu pastă) în timpul scrisului. Petrache Poenaru a inventat (1827) la Paris tocul rezervor, prima formă de s. STIMA (< it.) vb. I tranz. A acorda cuiva o consideraţie deosebită; a cinsti, a respecta. STIMABIL, -A (< it.) adj. (Şi subst.; azi ir.) Vrednic de stimă, de consideraţie, de cinste. ST|MĂ (< it.) s. f. Sentiment de preţuire şi de respect pe care îl impune cineva celor din jur (datorită calităţilor şi meritelor sale); consideraţie; p. ext. atitudine respectuoasă manifestată faţă de cineva. ^ Cu stimă (sau cu toată stima) = formulă de politeţe folosită, de obicei, la sfârşitul unei scrisori, cereri etc. ♦ Preţuire. STjMUL (< lat. stimulus) s. m., s. n. 1. S. m. (FIZIOL.) Modificare care se produce în mediul intern sau extern al unui organism şi determină un răspuns fiziologic sau comportamental; excitant. 2. S. n. Imbold, stimulent. STIMULA (< fr., lat.) vb. I tranz. A da avânt, a încuraja, a îndemna. ♦ A excita, a activa un organ, o funcţiune etc. STIMULA (în mitologia romană), zeiţă care-i aţâţă pe oameni spre plăcerile vieţii; este personificarea simbolică a voluptăţii nelimitate. STIMULAT, -Ă (< stimula) adj. (FIZ.) Emisie ~ = tranziţie a sistemelor cuantice (atomi, ioni, molecule) aflate în stare de excitaţie, care este însoţită de emisia unor radiaţii electromagnetice (lumină, microunde etc.) şi care se produce sub acţiunea unui fascicul de radiaţie de acelaşi tip; energia eliberată de sistemul cuantic este superioară celei cedate acestuia de către fasciculul incident. E. s. stă la baza funcţionării laserilor şi ma-serelor. STIMULATOR (< stimula) s. m. Stimulatori de creştere = substanţe organice biologic-active, conţinute de plante sau preparate sintetic, care, în cantităţi mici, accelerează creşterea plantelor, iar în concentraţii mari o opresc; substanţe de creştere (ex. auxina, heterauxina, giberelinele). Stimulator cardiac v. pacemaker (2). STIMULENT (< stimula) s. n. 1. Ceea ce stimulează, impulsionează; imbold, îndemn. 2. Medicament care excită activitatea unui organ (ex. s. cardiac) sau a unui sistem (ex. s. nervos). STINDARD (< it.) s. n. 1. Drapel. 2. Fig. Simbol de luptă, de înfrăţire etc. STING (pe numele adevărat Gordon Matthew Sumner) (n. 1951), compozitor, cântăreţ şi basist rock britanic. Membru al grupului The Police, apoi carieră solo de succes („If You Love Somebody, Set Them Free“). stingAtqr (< stinge) s. n. Aparat pentru stingerea incendiilor, care împiedică accesul oxigenului la locul arderii, prin împroşcarea asupra materialelor care ard fie a unei substanţe spumoase, fie a unei substanţe lichide, gazoase sau pulverulente; extinctor (2). ST|NGE (lat. stinguere) vb. lll 1. Tranz. A opri arderea unui foc. + Refl. A se opri, a înceta de a arde. ♦ Tranz. şi refl. Fig. A (se) domoli. ♦ Refl. Fig. A deveni slab, lipsit de puteri. 2. Tranz. A întrerupe funcţionarea unei surse de lumină, de radiaţii etc. ♦ Refl. (Despre surse de lumină, radiaţii etc.) A înceta să mai lumineze. 3. Refl. şi tranz. A slăbi în intensitate; a se auzi (a se vedea) sau a face să se audă (să se vadă) tot mai greu sau deloc. ♦ Refl. (Despre aştri) A se întuneca, a nu mai străluci, a nu mai lumina. 4. Refl. A muri; a pieri. ♦ A dispărea. 5. Tranz. A distruge, a nimici; a extermina. 6. Tranz. (DR.) A pune capăt unei obligaţii, unei acţiuni penale etc. 7. Tranz. A turna apă (sau alt lichid) într-o grăsime, într-un sos etc. încins, lăsând să fiarbă în continuare. STINGERE (< stinge) s. f. 1. Faptul de a (se) stinge. ^ Stingerea arcului electric = procesul de întrerupere a arcului electric amorsat între doi electrozi prin deionizarea coloanei arcului. ♦ Moment din programul zilnic al unei unităţi sau subunităţi militare în care se trece la odihna de noapte; semnal prin care se anunţă acest moment. 2. (DR.) Stingerea obligaţiei = încetare a existenţei unei obligaţii prin plată sau în alt mod prevăzut de lege. 3. Stingerea varului = operaţie de amestecare cu apă a varului nestins, prin care oxidul de calciu se transformă în hidroxid de calciu, în vederea folosirii lui ca liant în lucrările de zidărie. 4. Stingerea eroziunii = ansamblu de lucrări executate în vederea combaterii eroziunii pe terenuri degradate; include plantaţii antierozio-nale, cleionaje, amenajarea organismelor torenţiale etc. STINGHER, -A adj. 1. Răzleţ, izo-lat, singur. ♦ Care se simte străin undeva şi stă deoparte. 2. Fără pereche, fără soţ, desperecheat. STINGHEREALA (< stingheri) s. f. Faptul de a stingheri; incomodare, deranj ♦ Stânjeneală; sfială, ruşine. STINGHER! (< stingher) vb. IV tranz. A împiedica pe cineva să facă ceva în bune condiţii, a nu da pace; a stânjeni, a deranja, a tulbura. STINGHERIT, -A (< stingheri) adj. 1. Care are o atitudine stângace; lipsit de siguranţă, de degajare; care nu se simte la largul său; stânjenit; stingher. ♦ Ruşinat, încurcat, descumpănit. 2. Incomodat, deranjat. STINGHIE s. f. 1. Piesă de lemn cu aria secţiunii transversale mică, folosită în lucrările de tâmplărie pentru a consolida, a susţine sau a reuni mai multe elemente ale unei mobile, ale unei construcţii de lemn etc. 2. (ANAT.) Regiune anatomică aflată la nivelul articulaţiei femurului cu oasele bazinului; regiune inghinală. STINS, -Ă (< stinge) adj. 1. Care nu mai arde. 2. (Despre ochi, privire) Lipsit de strălucire; (despre glas) slab. 3. (DR.; despre obligaţii, privilegii) Care nu mai are valabilitate. 4. Var stins v. var. STIP, s.n. 1. Tulpină lemnoasă neramificată care poartă în vârf un mănunchi de frunze (ex. la palmieri, la unele ferigi arborescente). 2. Partea inferioară a corpului de fructifi-caţie la unele ciuperci („piciorul" ciupercilor cu pălărie). STIPELA (< fr. {i}) s. f. Fiecare dintre frunzişoarele crescute la baza peţiolului sau a limbului frunzei, care protejează mugurele foliar. Pot fi libere sau concrescute; uneori transformate în spini (ex. la dracilă, la salcâm). ^ STIPENDIA (< fr.) vb. I tranz. (înv.) A subvenţiona, a finanţa (o persoană, un grup). ♦ A ajuta cu bani pe cineva (ex. a plăti cuiva o bursă). a STIPENDIU (< germ., lat.) s. n. (înv.) Ajutor în bani acordat de stat sau de o instituţie unui elev sau unui student lipsit de mijloace; bursă. ♦ Subvenţie. în Roma Antică, impozit perceput de metropolă provinciilor, a cărui pondere era fixată anual. STIPLEX (< sti [clă] + p/ex[iglas] s. n. Sticlă organică; plexiglas. STIPOC, grind fluvial în Delta Dunării, între braţele Chilia şi Sulina, în S depr. Pardina. Supr.: 3 500 ha; alt. max.: 3 m. Se prezintă sub forma unei fâşii înguste de 30 km lungime şi 2,5 km lăţime max., paralelă cu braţul Sulina. Vechi martor predeltaic, STIPULA 542 acoperit cu loess; în general inundabil. în E se uneşte cu grindul Chilia. STIPULA (< fr., lat.) vb. I tranz. (DR.) A face o stipulaţie. STIPULAŢIE (< fr., lat.) s. f. (DR.) Clauză contractuală. S. pentru altul = clauză cuprinsă într-un contract încheiat între două persoane în temeiul căreia contractul produce efecte în favoarea unei a treia persoane (beneficiarul stipulaţiei), care nu este nici succesor, nici creditor al părţilor şi nici nu a fost reprezentat la încheierea contractului şi care dobândeşte un drept, în principiu irevocabil, din momentul încheierii contractului fără să fie întrebat şi chiar fără să aibă cunoştinţă de încheierea contractului. ST|RAX (< fr.{i}; {s} gr. styrax, specie de copac răşinos) s. m. Denumire dată unor specii de arbori exotici, răspândiţi în regiunile tropicale, dintre care Styrax benzoin produce răşina numita’smirnă. STIREN (< fr.) s. m. Hidrocarbură aromatică cu catenă laterală nesaturată. Lichid incolor cu p. f. 146°C, care polimerizează uşor. Se obţine prin dehidrogenarea etilbenzenului şi se întrebuinţează la fabricarea polisti-renului, a cauciucului sintetic etc. STIRIA sau STYRIA (STEIER- MARK [ştaiarmarc]), land în SE Austriei; 16,4 mii km2; 1,1 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Graz. Expl. forestiere şi de min. de fier, cupru şi cărbuni. Creşterea intensivă a animalelor. Pomicultură. STIRLING [stş:lir]], James (1692-1770), matematician scoţian. Contribuţii în domeniul calculului numeric (teoria interpolării). A dat o formă de aproximare a factorialelor. STIRLING [stş:lir]], Sir James (1926-1992), arhitect britanic. începând din 1971 a lucrat cu Mlchael Wilford. Lucrările sale, de orientare funcţionalistă, utilizează materiale ind., într-un amestec de imaginaţie şi rigoare (Centrul ştiinţific din Berlin, Noua galerie de stat din Stuttgart, cartier rezidenţial la Lima; Galeria Clore la Londra). Laureat al premiului Pritzker pentru arhitectură (1981). STIROFLEX (< fr. {i}) s. n. Material electroizolant obţinut din polistiren; se foloseşte la fabricarea condensatoarelor pentru frecvenţe înalte, la izolarea cablurilor pentru televiziune etc. STJRPE (< lat., it) s f. (Livr.) Neam, familie, gintă; origine. ST|VĂ (< ngr.) s. f. 1. Mulţime de obiecte de acelaşi fel, cu dimensiuni egale sau aproape egale, dispuse re- gulat unele peste altele. 2. Construcţie rezistentă, de lemn, de metal sau combinată, în formă de prismă cu secţiune pătrată, dreptunghiulară sau triunghiulară, utilizată pentru susţinere în abataje (mai rar în galerii) în cazul existenţei rocilor slabe în acoperiş sau în culcuş şi al deschiderilor mari de abataj, însoţite de presiuni miniere mari. STIVUj (< stivă) vb. IV tranz. A aşeza obiecte de acelaşi fel în stive (1). STIX (STYX) (în mitologia greacă), unul dintre cele cinci fluvii ale Infernului. Muritorii care se scăldau în el deveneau invulnerabili. Grecii credeau că apele lui otrăvite dizolvau navele construite din orice material, în afara celor făcute din copite de cai şi catâri. STOARCE (lat. exortquere) vb. III tranz. 1. A strivi, a presa, a strânge un lucru scoţând din el lichidul cu care este îmbibat. <0- Expr. A stoarce lacrimi = a face pe cineva să plângă. 2. Fig. A obţine un profit prin constrângere, viclenie, ameninţări etc.; a exploata (3), a extorca. 3. A obţine ceva cu mare efort. STOBEU (STOBAIOS), Joannes (sec. 5 d.Hr.), scriitor grec. A alcătuit o culegere de texte („Florilegiu") din c. 500 de autori greci (de la Homer până la neoplatonicieni), de o deosebită valoare documentară. STOC (< fr., engl.) s.n. Categorie distinctă, de active curente, care sunt deţinute pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a activităţii, sau se află în curs de producţie sau sub formă de materii prime, materiale şi alte consumabile ce urmează a fi folosite în procesul de producţie sau pentru prestarea de servicii. S. cuprind bunurile cumpărate şi deţinute cu scopul revânzării, produsele finite nelivrate, producţia aflată în curs de execuţie, precum şi materialele şi alte consumabile destinate utilizării în procesul de producţie. STOCA (< fr.) vb. I tranz. A depozita mărfuri creând stocuri. STOCASTIC, -A (< fr.; {s} gr. stokhastikos^„conjectural, presupus") adj. 1. Adj. întâmplător, aleatoriu. 2. S. f. (MAT.) Aplicarea calculului probabilităţilor la rezultatele obţinute prin statistică. STOCHER (STOKER) (< germ.) s. n. Instalaţie pentru alimentarea mecanizată cu cărbuni a focarelor la locomotivele cu abur; transportă cărbunii de la tender până la gura focarului şi îi împrăştie uniform şi continuu pe suprafaţa grătarului. STOCK (< fr., engl.) s. n. (GEOL.) Corp de roci intruzive cu aspect izometric, neregulat, şi de dimensiuni relativ mici. STOCK Utokj, familie de pictori germani din Transilvania: 1. Martin S. (1693-1752). A lucrat picturile murale din bisericile luterane din Veseud, Deva, Şoars şi Şomartin. 2. Johann Martin S. (1742-1800), fiul lui S. (1). Portrete concepute simplu, fără fast decorativ („Baronul Brukenthal"); gravuri cu subiecte inspirate din viaţa lăutarilor. STOCKHAUSEN [stokhauzen], Karlheinz (n. 1928), compozitor şi dirijor german. Abordează iniţial principiile seriale („Kontrapunkte"), apoi muzica aleatorie („Klavierstuck Xl“, „Gruppen") şi muzica electronică, compoziţiile sale devenind ulterior adevărate ritualuri (ciclul „Licht"). STOCKHOLM [stokholm], capitala Suediei, situată în SE ţării, pe ţărmul lacului Mălaren şi pe 14 ins. din acest lac, şi pe canalul Norrstrom, care uneşte lacul Mălaren cu M. Baltică; 758,1 mii loc. (1,6 mii. loc., cu suburbiile, 2002). Supranumită şi Veneţia Nordului, datorită numeroaselor canale şi a celor 50 de poduri. Port comercial. Aeroporturile Arlanda şi Vasterăs pentru curse externe şi Bromma pentru cele interne. Nod feroviar şi rutier. Metrou. Important centru politico-ad-tiv, economic, comercial, de transport, financiar-ban-car, cultural-ştiinţific, de învăţământ şi turistic al ţării. Constr. navale, de automobile, de material rulant feroviar şi rutier, de aparataj electronic şi electrotehnic etc. Rafinărie de petrol. Ind. siderurgică, chimică, de prelucr. a lemnului şi a cauciucului, tipografică, a hârtiei, textilă şi alim. Producţie cinematografică („Svensk Film"). Universitate (1877). Institut regal de tehnologie (1827). Şcoală economică (1909). Academia Suedeză (1786), care decernează premiile Nobel pentru literatură; Academia Regală de Ştiinţe (1739) decernează premiile Nobel pentru fizică, chimie şi economie; Institutul Karolinska (1810) decernează premiile Nobel pentru medicină. Teatrul regal dramatic (1908); Teatrul regal de operă şi balet (1898). Sală de concerte. S. are 50 de muzee, între care se remarcă Muzeul Naţional de Istorie (1792). Muzeul etnografic „Skansen" (1891), în aer liber, cu grădină zoologică; Muzeul oraşului Stockholm; Muzeu de artă modernă; Galerie de artă. Orchestră filarmonică. Stadion olimpic (1912). S. a fost locul de desfăşurare a celei de-a cincea ediţii a Jocurilor Olimpice de vară (1912). 543 STOETZEL Stockholm. Vedere generală Monumente: Riddarkyrka sau Biserica Cavalerilor (c. 1200), unde se află mormintele mai multor regi ai Suediei; Storkyrka (1721); catedrala St. Nicholas (mijlocul sec. 13); biserica St. Francisc (sec. 14). Palatul regal de vară Drottningholm, cu 600 de camere, construit în stil baroc în anii 1697-1754 pe ins. Stads; Palatul Bors (1770-1780); clădirea Parlamen-tului/Riksdaghuset (sec. 17, renovată în 1905); clădirea Primăriei/Stadhuset (1923); Casa Premiilor Nobel. Zona medievală cu oraşul vechi şi oraşul dintre poduri; canalul Hammarby (1917-1926). Numele oraşului provine de la cuvintele stock (pol) şi holm (insulă). întemeiat, potrivit tradiţiei, în c. 1252 de Birger Jarl, devine un important centru comercial aflat (până în sec. 15) sub controlul Hansei. Cap. a regatului din 1436 (după alte opinii — 1624), a devenit unul din importantele centre culturale ale Europei. Locul a numeroase conferinţe diplomatice. STOCKPORT [stokpo:t], oraş în Marea Britanie (Anglia), pe Mersey, la 10 km S de Manchester; 284,5 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Constr. de automobile şi de ma-şini-unelte. Ind. metalurgică, chimică (mase plastice), textilă, a confecţiilor, de prelucr. a cauciucului, electronică şi alim. Centru comercial. Menţionat documentar în 1220, oraş din 1260. STOCKTON [stakton], oraş în S.U.A. (California), pe fl. San Joaquin. 243,7 mii loc. (2000). Piaţă pentru prod. agr. Universitatea Pacificului (1851). Fondat în 1847, a cunoscut o dezvoltare rapidă în legătură cu goană după aur din 1849. Legat de G. San Francisco printr-un canal adânc, lung de 126 km. STOCKTON-ON-TEES [stokten-on ti:z], oraş în E Marii Britanii (Anglia), situat pe fl. Tees, la 19 km de gura de vărsare a acestuia în M. Nordului, la 50 km S de Newcastle upon Tyne; 180 mii loc. (2002). Expl. de cărbune. Constr. de maşini grele, de utilaj minier şi de locomotive. Ind. siderurgică, chimică (îngrăşăminte), textilă şi alim. Castelul episcopilor de Durham. în 1825, de aici s-a construit spre Darlington prima cale ferată din Marea Britanie. STOCLI subst. Rasă primitivă de porci, semănând cu mistreţul. Este considerată drept cea mai veche dintre rasele de porci crescute în România; în prezent este pe cale de dispariţie. STODOLA, Aure! (1859-1942), inginer elveţian de origine slovacă. Prof. univ. la Zurich. Lucrări fundamentale în domeniul proiectării turbinelor cu abur, al turbinelor cu gaz şi al teoriei reglării automate. STOECHIOMETRIE (STOICHIO-METRjE) (< fr. {i}; {s> gr. stoikheion „elemenf + metron „măsură") s. f. Parte a chimiei care se referă la raporturile cantitative dintre elemente în combinaţii sau în reacţii chimice. STOENESCU, Eustaţiu (1884- 1957, n. Craiova), pictor român. Naturi moarte în tonuri subtile de gri („Natură statică cu lămâi"); virtuoz portretist („Amatorul de tablouri"), într-o viziune solemnă şi exprimare laconică. STOENESCU, Nicolae (1890- 1959, n. Craiova), general român. Ministru al Finanţelor (ian. 1941-sept. 1942). Comandant al Diviziei 1 blindate (1943-1944) şi al Corpului 4 armată (1944) pe frontul din Moldova. Arestat (1945), judecat şi condamnat (1946). A murit în detenţie. STOENEŞTI 1. Com. în jud. Argeş, situată în E muscelelor Argeşului, la poalele E ale dealului Măţău şi cele SV ale m-ţilor Leaota, pe cursul superior al râului Dâmboviţa; 4 613 loc (2005). Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea). Pomicultură. Biserica Sfinţii Voievozi (1781), în satul Coteneşti. 2. Com. în jud. Giurgiu, situată în N C. Burnas, pe cursul inf. al râului Câlniştea; 2 195 loc. (2005). Nod rutier. Pe terit. fostului sat Tangâru (sat desfiinţat şi înglobat în satul S., la 17 febr. 1968) au fost descoperite vestigiile unei aşezări neolitice, aparţinând culturilor Boian şi Gumelniţa (în care s-au găsit figurine feminine în cruce, cu decor meandric incizat), peste care s-au suprapus aşezări din Epoca bronzului, din Hallstatt şi din La-Tene-ul geto-dacic. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. S. a făcut parte din jud. Ilfov. Bisericile Buna Vestire (1723) şi Sf. Gheorghe (1863), în satele S. şi Mirău. 3. Com. în jud. Olt, situată în E C. Romanaţi, pe dr. văii Oltului, la confl. râului Teslui cu Gologan; 2 361 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.). Nod rutier. Bisericile Sfinţii Voievozi (1830) şi Sf. Nicolae (1831), în satul S. 4. Com. în jud. Vâlcea, situată în Subcarpaţii Olteniei; 3 906 loc. (2005). Expl. de sulf. în satul S. se află biserica Cuvioasa Parascheva (1860) şi un conac de la sfârşitul sec. 19, iar în satul Neghineşti, biserica Sf. loan Botezătorul (1819, cu fresce originare). în satul Piscuri există schitul Jgheaburi (de maici) întemeiat, conform tradiţiei, în 1310, refăcut în 1640 şi apoi rectitorit în anii 1826-1827 de către ieromonahii Timotei şi Daniil. Biserica schitului, cu hramul Naşterea Maicii Domnului, şi construcţiile adiacente au fost renovate în anii 1940 şi 1970. Aici se află un izvor cu apă sulfuroasă la care vin numeroşi credincioşi, îndeosebi la sărbătoarea Izvorul Tămăduirii; bisericile de lemn Cuvioasa Parascheva (1756, cu pridvor adăugat în 1881), Sf. Dumitru (1757) şi Sfinţii Voievozi (1782, cu zid de incintă din 1872), în satele Budurăşti, Bârlogu şi Popeşti. STOETZEL [stotsel], Jean (1910- 1987), sociolog şi psiholog francez. Prof. la Sorbona. Fondator (1938) şi director al Institutului Francez de Opinie Publică. Cercetări în domeniul psihologiei sociale („Psihologia socială"), a opiniei publice („Teoria opiniilor") şi a metodologiei cercetării ei („Sondajele opiniei publice"). STOFĂ 544 STOFĂ (< germ., it) s. f. Ţesătură consistentă din fire de lână sau din fire sintetice asemănătoare lânii; este folosită pentru confecţionarea unor articole de îmbrăcăminte, pentru tapisarea mobilei etc.; postav (1). Expr. A avea stofă = a avea calităţi deosebite. STOG (< sl.) s. n. Grămadă mare de fân sau de snopi, clădită în formă cilindrică şi terminată printr-un vârf conic. STOGOŞAT, -Ă (< stogoş) adj. 1. Care ţine de oile stogoşe, care provine de la astfel de oi. 2. (Despre căciuli) Ţuguiat şi cu vârful răsfrânt. STOGU, vârf în N m-ţilor Maramureş, situat la graniţa României cu Ucraina. Alt.: 1 651 m. De sub el izvorăşte râul Socolăzel, unul dintre izvoarele râului Ruscova (afl. dr. al Vişeului). STOIA, Achim (1920-1973, n. sat Mohu, jud. Sibiu), compozitor, dirijor, folclorist şi pedagog Vbmân. Muzică simfonică (suitele „în lumea copiilor", „Sibiana") şi vocal-simfonică, de cameră, instrumentală şi vocală, piese corale. STOIAN, Stanciu (1900-1984, n. sat Vârteju, jud. Ilfov), pedagog şi sociolog român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de sociologie a educaţiei, pedagogie teoretică, istorie a pedagogiei româneşti şi pedagogie comparată („Sociologia şi pedagogia satului", „Probleme de ieri şi de azi ale pedagogiei româneşti", „Cercetarea pedagogică", „Pedagogia română modernă şi contemporană"). STOIC, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. I. Adj. 1. Care aparţine stoicismului (1), privitor la stoicism. <0* Şcoala s. = şcoală filozofică întemeiată de Zenon din Citium, în jurul anului 300 î.Hr., în Stoa poikile (Porticul cu picturi) din Atena. Se distinge între: ş.s. timpurie când este formulată doctrina sistematică (Zenon, Cleanthes, Chrysippos); ş.s medie (Panaetios, Posidonios), când doctrina este introdusă în lumea romană; ş.s. târzie, în epoca Imperiului Roman (Epictet, Seneca, Marcus Aurelius). Doctrina s. este o descriere unificată a lumii, care reuneşte elemente de logică formală, fizică materialistă şi etică naturalistă, legătura realizân-du-se prin conceptul cuprinzător de logos: discursul raţional (studiat de logică) reflectă raţiunea cosmică (studiată de fizică), iar scopul existenţei umane este o viaţă în acord cu natura sau raţiunea. 2. Care dă dovadă de curaj, de fermitate în faţa vicisitudinilor vieţii; neclintit. II. S. m. şi f. 1. Adept al stoicismului (1). 2. Om ferm, plin de tărie sufletească. STOICA, Petre (n. 1931, sat Peciu Nou, jud. Timiş), scriitor român. Lirică reunind poezia cotidianului şi a vetustului cu meditaţia gravă asupra marilor teme ale existenţei şi cu viziuni ale derizoriului şi dezagregării („Arheologie blândă", „Tango şi alte poeme", „Manevrele de toamnă"). Memorialistică („Amintirile unui fost corector"), publicistică pamfletară („Piaţa Tien-An-Men II"), eseuri. Traduceri de referinţă din poezia austriacă şi germană modernă (G. Trackl ş.a.). STOICA, Petre (n. 1949, Râmnicu Vâlcea), inginer român. M. de onoare al Acad. (1999), prof. univ. la Bucureşti. Creator al şcolii româneşti de identificare a sistemelor. Cercetări privind identificarea şi modelarea sistemelor, prelucrarea statistică a semnalelor digitale, analiza şi pre-dicţia seriilor temporale, conducerea adaptativă a sistemelor stohastice (tratatul „Identificarea statistică a sistemelor stohastice"). împreună cu prof. suedez T. Soderstrom, a elaborat teoria „metodelor optimale de variabilă instrumentală". STOICAN, Angelica (n. 1949, Izverna, jud. Mehedinţi), cântăreaţă română de muzică populară. Reprezentativă pentru zona de munte a jud. Mehedinţi, cu voce strălucitoare şi de largă întindere, stăpânind tehnicile tradiţionale ale colorării emisiei vocale prin folosirea rezonanţei de piept, falset, hăulit, culegătoare şi creatoare de cântece, deţinătoare a unui repertoriu antologic de cântece de stil vechi. STOICĂNEŞTI, com. în jud. Olt, situată în V C. Boian, pe cursul superior al râului Călmăţui; 3 010 loc. (2005). Nod rutier. Creşterea bovinelor şi a păsărilor. Muzeu sătesc. Biserică (1888-1889). Pădurea Stoicăneşti (38 ha), alcătuită predominant din gârniţă (Quercus frainetto), este declarată rezervaţie forestieră. In poienile pădurii este abundent bujorul (Paeonia peregrina). în trecut, pe terit. com. S. existau dropii (Otis tarda), pasăre în curs de dispariţie, azi ocrotită. STOICESCU, Constantin C. (1881-1944, n. Bucureşti), jurist român. M. coresp. al Acad. (1936), prof. univ. la Bucureşti. Ministru de Justiţie (1941-1942). A introdus în procesul de învăţământ metoda istorică de predare a dreptului roman („Curs elementar de drept roman", „Influenţa dreptului roman asupra dreptului civil român", „Le regime matrimonial en droit roumain"). STOICESCU, Nicolae (1924-1999, n. Slatina), istoric român. M. de onoare al Acad. (1993), cercetător la Institutul de Istorie „N. lorga" (1950- 1988). Ministru al Cultelor (ian.-iun. 1990). Specialist în istoria Evului Mediu românesc („Continuitatea românilor. Privire istoriografică. Istoricul problemei, dovezile continuităţii", „Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armatei române", „Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XV-XVH", „Cum măsurau strămoşii. Metrologia medievală pe teritoriul României", „Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România. I. Ţara Românească", „Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova", „Vlad Ţepeş", „Matei Basarab"). STOICjSM (< fr. {i}) s. n. 1. Doctrina şcolii stoice. 2. Atitudine a omului stoic; tărie morală. STOILEŞTI, com. în jud. Vâlcea, situată în SV piemontului Cotmeana; 4 308 loc. (2005). Bisericile de lemn Sf. Nicolae (1752), Sfinţii Voievozi (sec. 18), Adormirea Maicii Domnului (1799), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1830), Adormirea Maicii Domnului (1824) şi Cuvioasa Parascheva (1887), în satele S., Stăneşti, Malu, Obogeni, Neţeşti şi Geamăna. Biserici de zid cu hramurile Adormirea Maicii Domnului (1810) şi Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1840), în satele S. şi Delureni. STOILOW, Simion (1887-1961, n. Bucureşti), matematician român. Acad. (1945), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii privind ecuaţiile liniare cu derivate parţiale, teoria mulţimilor. Unul dintre fondatorii teoriei topologice a funcţiilor analitice („Teoria funcţiilor de variabilă complexă"). A introdus noţiunea de „transformare interioară" în legătură cu proprietăţile structurale şi calitative ale funcţiilor analitice. Alte lucrări: „La topologie et la theorie des fonctions", „Despre natura cantităţilor imaginare", „Teoria metrico-topologică a suprafeţelor riemanniene". STOINA, com. în jud. Gorj, situată în S dealurilor Amaradiei, pe râul Simion Stoilow 545 STOMATOLOGIE Amaradia; 2 591 loc. (2005). Expl. de petrol. Pomicultură (meri, peri, pruni). Muzeu etnografic. Bisericile cu acelaşi hram - Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, în satele Păişani (1800) şi Ciorari (1820, cu picturi murale interioare originare). STOJADINOVI6 [stoiadjnoviţf], Milan (1888-1961), bancher şi om politic sârb. Fondator al partidului Uniunea Radicală. Ca prim-min. şi ministru de Externe (1935-1939) al Iugoslaviei, a promovat o politică de apropiere de puterile Axei. A emigrat (1949) în Argentina. STOKE-ON-TRENT [stouk-on-trent], oraş în Marea Britanie (Anglia), situat pe râul Trent şi pe canalul Trent-Mersey, la 72 km N de Birmingham; 239 mii loc. (2002). Nod feroviar. Aeroport. Port fluvial. Expl. de cărbune şi de argilă. Constr. de avioane şi de aparataj electrotehnic. Ind. siderurgică, chimică, de prelucr. a cauciucului, sticlăriei, porţelanului, faianţei, mat. de constr. Producţie de obiecte sanitare. Vechi şi tradiţional centru de ceramică cu o Universitate (1970) având programe de tehnologie a ceramicii, precum şi cu o Asociaţie de cercetare a ceramicii (1951). Fondat în 1910; oraş din 1925. STOKER [stouke], Abraham (Bram) (1847-1912), scriitor englez. Autor al romanului „Dracula“, ecranizat în 1931. STOKES [stouks] (< fr. {i}; {s} n. pr. G. G. Stokes) s. m. Unitate de măsură a viscozităţii cinematice (simbol: St), egală cu 10'4 m2 pe secundă. STOKES [stouks], Sir George Gabriel (1819-1903), fizician şi matematician britanic. Prof. univ. la Cambridge. Contribuţii în analiza matematică (formula Iul S.), la teoria modernă a lichidelor vâscoase (legea lui S.), la teoria ondulatorie a luminii şi la studiul fluorescenţei. STOKOWSKI [stoukofski], Leopold (pe numele adevărat Antoni Sta-nislaw Boleslawowich) (1882-1977), dirijor american de origine poloneză. Ca dirijor al orchestrei din Philadelphia (1912-1938) este considerat creatorul sonorităţii spectaculoase caracteristice orchestrelor americane. Personalitate complexă, entuziast faţă de muzica epocii sale, a semnat peste 2 000 de prime audiţii. A realizat trascripţii celebre ale unor lucrări de Bach. STOL (< ngr. stolos „flotă") s. n. 1. Grup mare de păsări zburătoare. 2. Grămadă, mulţime de oameni; pâlc, ceată. STOLĂ (< it., lat.) s. f. (în Antic, romană) Rochie largă şi lungă, încinsă cu două brâuri, care se purta peste tunică. STOLBUR s. n. (FITOPAT.) Boală a solanaceelor (tomate, vinete, ardei etc.) provocată de un virus şi manifestată prin modificarea formei şi culorii frunzelor şi florilor plantelor bolnave. STOLÎPIN, Piotr Arkadievici (1862-1911), om politic rus. Prim-min. şi ministru de Interne (1906-1911). A promovat o politică de reforme so-cial-economice şi politice (reforma agrară, a învăţământului şi legislativă). Asasinat. STOLNIC (< sl.) s. m. 1. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) Dregător la Curtea domnească care se îngrijea de masa domnului şi uneori îl servea, gustând mâncărurile înaintea acestuia spre a dovedi că nu erau otrăvite. 2. (Pop.) Persoană care conduce nunta şi aduce mâncărurile pentru nuntaşi. _ STOLNICEASÂ (< stolnic) s. f. 1. (înv.) Soţia stolnicului. 2. (Pop.) Femeie care serveşte nuntaşilor bucatele. STOLNICEL (< stolnic) s. m. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) Dregător domnesc, subaltern al stolnicului, care strângea dijma din cantitatea de peşte prins în Dunăre şi în bălţi. STOLNICENI v. Buridava (2). STOLNICENI-GHIŢESCU v. Vânători (2). STOLNICENI-PRĂJESCU, com. în jud. laşi, situată în culoarul Şiretului; 5 548 loc (2005). Haltă de c.f. (în satul S.-P.)- în satul S.-P., menţionat documentar în 1644, se află o biserică de lemn cu hramul Naşterea Maicii Domnului (sec. 18), o biserică de zid cu hramul Sf. Gheorghe (1810-1823) zidită prin strădania logofătului loan Prăjescu şi a soţiei sale, Sultana, şi ruinele hanului „Ternovschi" (sec. 18). Curţile boiereşti ale fam. Prăjescu, datând din sec. 18, au fost refăcute în 1800, după un incendiu. în satul Cozmeşti, atestat documentar în 1503, se află biserica Sfinţii Voievozi (1909), cu zid de incintă. STOLNICI, com. în jud. Argeş, situată în zona de contact a C. Piteştiului cu C. Găvanu-Burdea, pe cursul superior al râului Cotmeana; 3 641 loc. (2005). Staţie (în satul S.) şi haltă de c.f. (în satul Fâlfani), inaugurate la 5 ian. 1875. Centru pomicol. Pe terit. satului Fâlfani au fost identificate urmele unui castru roman (sec. 2-3) situat pe linia de fortificaţii Valul lui Traian. Bisericile Sfinţii Voievozi (1780) şi Sf. Nicolae (începutul sec. 19), în satele Izbăşeşti şi Vlăşcuţa; în satul Cochineşti se află o biserică cu dublu hram - Cuvioasa Parascheva şi Sf. Nicolae (1787), iar în satul S. există conacul „Bălăceanu-Stolnici11 (sfârşitul sec. 19). STOLOJAN, Theodor (n. 1943, Târgovişte), economist şi om politic român. Prof. univ. la Bucureşti şi Braşov. Membru (din 2000) şi preşedinte (2002-2004) al P.N.L. Ministru de Finanţe (1990-1991) şi prim-min. (1991-1992). Economist la Banca Mondială (1992-1999). Consilier prezidenţial (din 2004). STOLON (< fr.; lat. stolo „mlădiţă") s. m. (BOT.) Tulpină sau ramură subţire, foliată sau nefoliată, ierboasă sau lemnoasă, care formează rădăcini la noduri, dând naştere la noi plante. S. propriu-zişi sunt târâtori la suprafaţa solului sau foarte puţin sub pământ (ex. la frag sau căpşun). Sobolii şi sarmenţii sunt consideraţi s. subterani. STOLONIFER, -A (< fr.; fe} fr. stolon + lat. ferre „a purta") adj. (Despre plante) Care are stoloni. STOMAC (< sl.) s. n. Segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv, cuprins între esofag şi duoden. în s., alimentele sunt prelucrate, sub acţiunea sucului gastric şi a contracţiilor, transformându-se în chim. Comunică cu esofagul prin cardia şi cu duodenul prin pilor. La om, s. este format din trei regiuni: cardială, fundică şi pilorică. La rumegătoare are patru compartimente din care primele trei (rumen, reţea, foios) sunt de fapt prestomace, stomacul pro-priu-zis fiind cheagul. La păsări există un s. glandular şi un s. muscular (pipota). STOMATĂ (< fr. {i}; fe} gr. stoma „gură") s. f. (BOT.) Formaţie epidermică ce asigură schimbul de gaze dintre plantă şi mediu şi eliminarea vaporilor de apă din plantă. De obicei este formată din două celule reniforme care înconjoară o mică deschidere (ostiola) şi sunt însoţite de celule anexe. S. acviferă = s. prin care se elimină apa din frunze sub formă de picături. STOMATjTĂ (< fr. {i}) s. f. Infla- maţie a mucoasei cavităţii bucale provocată de cauze microbiene, toxice sau de boli generale. STOMATOLOG, -QGĂ s. m. şi f. Medic specialist în stomatologie; dentist. STOMATOLOGIE (< fr. {i}; {s} gr. stoma, stomatos „gură" + logos „studiu") s. f. Ramură a medicinii care se ocupă de anatomia, fiziologia şi patologia cavităţii bucale şi a dinţilor. STONE 546 STONE [stoun], Edward Durell (1902-1978), arhitect american. Lucrări de orientare funcţionalistă (Rockefeller Center Music Hallja şi Muzeul de Artă Modernă din New York; turnul „Standard Oil“ din Chicago; hotelul „Plaza“ în Beirut). STONE [stoun], Irving (1903- 1989), scriitor american. S-a remarcat prin biografii romanţate ale unor mari personalităţi din cultura universală, care se disting prin veridicitate istorică şi psihologică. „Bucuria vieţii" (despre V. Van Gogh), „Agonie şi extaz“ (despre Michelangelo"), „Marinar în şa“ (despre Jack London) şi „Originea" (despre Ch. Darwin). STONE [stoun], Sir John Richard (1913-1991), economist britanic. Contribuţie fundamentală la elaborarea sistemului conturilor naţionale şi la îmbunătăţirea şi armonizarea analizei economice pe baza unor indicatori economici coerenţi şl, larg acceptaţi pe plan mondial („IntrârMeşiri şi conturile naţionale", „Aspecte ale modelării economice şi sociale"). Premiul Nobel pentru economie (1984). STONE [stoun], Oliver (n. 1946), regizor şi scenarist american de film. Creatorul unor filme extrem de dure, născute din reacţia adversă faţă de minciunile societăţii americane pe care vrea să o prezinte în adevărata ei lumină. Violenţa fizică şi psihică este unul dintre principalele ingrediente ale acestui tip de cinematograf eminamente masculin („Wall Street", „Născuţi asasini", „Ocol primejdios"). Premiul Oscar 1987 („Plutonul"), 1990 („Născut pe 4 iulie"). STONE [stoun], Sharon (n. 1958), actriţă americană de film. Bomba sexy a anilor ’90 ai sec. 20, a cărei fascinaţie asupra masculilor este adesea devoratoare şi se datorează unor calcule făcute cu sânge rece („Instinct primar", „Casino", „Diabolique"). STONEHENGE [stounhendz], sit preistoric în S Marii Britanii (Wiltshire), la N de Salisbury. Aici se găseşte cel mai important monument megalitic din Ins. Britanice din Neoliticul târziu şi Epoca timpurie a bronzului, considerat ca fiind destinat cultului Soarelui. Inclus (în 1986) în Patrimoniul cultural universal. STOP (< fr., engl.) interj., s. n. 1. Interj. Stai! opreşte! + (în telegrame, ca termen convenţional) Punct. 2. S. n. Semafor. 3. S. n. Lampă de semnalizare cu lumină roşie-portocalie, montată în spatele unui autovehicul, care indică frânarea acestuia. 4. S. n. (CINEMAT.) Stop-cadru - efect cinematografic constând în „îngheţarea" instantanee a mişcării, fixarea pentru un timp pe imaginea statică şi reluarea mişcării de la faza la care a fost oprită. Din punct de vedere tehnic, s.-c. se realizează prin operaţii speciale de copiere. Stop-camera = procedeu de filmare combinată, constând în oprirea bruscă a camerei de filmat şi a imaginii din cadru, în realizarea unor modificări scenice şi în reluarea filmării. 5. (MED.) S. cardiac = oprire bruscă a bătăilor inimii care provoacă dispariţia pulsului, a zgomotelor cardiace, prăbuşirea tensiunii arteriale şi oprirea circulaţiei sangvine; după c. 3-5 minute, în structurile nervoase lipsite de sânge survin leziuni ireversibile. S.c. impune aplicarea imediată a masajului cardiac şi a asistenţei respiratorii. STOPA1 (< fr.) vb. I intranz. şi tranz. (Despre vehicule) A (se) opri. STOPA2 (< fr.) vb. I tranz. A ţese, manual sau mecanizat, rupturile din ţesături sau din confecţii, imitând modelul ţesăturii. STOPĂ (< engl.) s. f. Mecanism de blocare a lanţului ancorei sau de frânare şi eventual blocare a unei parâme de sârmă manevrate la bordul unei nave. STOPER (< engl.) s. n., s. m. 1. S. n. (IND. EXTR.) Perforator de construcţie specială (cu acţionare pneumatică), utilizat pentru forarea de jos în sus a găurilor verticale. 2. S. m. (SPORT) Fundaş situat în centrul liniei de apărare la o echipă de fotbal. STOPH [stof], Willi (1914-1999), om politic comunist german din Republica Democrată Germană. Preşedinte al Consiliului de Miniştri din R.D.G. (1964-1973 şi 1976-1989). Preşedinte al Consiliului de Stat (şef al statului: 1973-1976). STOR (< fr.) s. n. Perdea dintr-o ţesătură specială, din împletitură sau din stinghii paralele, care se montează la ferestre, între cele două rânduri de cercevele, pentru a feri interiorul încăperii de acţiunea directă a razelor solare. STORARO, Vittorio (n. 1940), operator italian de film. Stilul său vizual foarte personal se cartacterizează prin sinuoase mişcări de aparat, insidioase jocuri de lumini şi umbre, precum şi printr-o rafinată gamă cromatică. Colaborator fidel al lui Ber-nardo Bertolucci. Premiul Oscar 1980 („Apocalipsul acum"), 1982 („Roşii"), 1988 („Ultimul împărat") STORCĂTOARE s. f. Aparat de stors sau de tescuit. STORCj (< stoarce) vb. IV tranz. A stoarce ♦ A strivi. STORCK, familie de sculptori români de origine germană: 1. Karl S. (1826-1887, n. Hanau, Germania). Stabilit în România în 1849. Primul prof. de sculptură la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. Portrete („Th. Aman", „C. A. Rosetti"), monumente („Spătarul Cantacuzino", „Domniţa Bălaşa"), sculpturi ornamentale (scara de marmură a Ateneului Român), executate cu rigoare a observaţiei şi simţ al monumentalului. 2. Carol S. (1854-1926, n. Bucureşti), fiul lui S. (1). Busturi, monumente, sculpturi funerare, lucrate cu exactitate realistă („Doctorul Davila", alegoriile „Forţa", „Prudenţa", „Temperanţa" de pe faţada Palatului Justiţiei din Bucureşti). 3. Frederic (Fritz) S. (1872-1942, n. Bucureşti), fiul lui S. (1). Soţul Ceciliei Cuţescu-Storck. Prof. la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. Portrete („I. Heliade Rădulescu", „Macedonski"), monumente („Gigantul", în Parcul Libertăţii din Bucureşti), sculpturi funerare (capela Gheorghieff de la cimitirul Bellu), remarcabile prin acuitatea studiului fizionomiei şi eleganţa tratării. Membru fondator al Societăţii „Tinerimea artistică". STORIN, Gheorghe (1883-1968, n. Bucureşti), actor român de teatru. Prof. univ. la Bucureşti. Elev al lui C. Nottara. Forţă dramatică de mare intensitate emoţională. Creaţii în roluri ale dramaturgiei clasice şi contemporane româneşti şi străine („Regele Lear", „Macbeth", „Patima roşie", „Azilul de noapte"). STORM [ftorm], Theodor (1817-1888), scriitor german. Evocator nostalgic al peisajului regiunii natale şi al oamenilor. Nuvelele sale se situează între amintire şi realitate, mit şi adevăr, legendă şi trăire personală („Iezerul albinelor", „Aquis submersa", „Călăreţul din negură"). Poezii. Frederic Storck. „Spiru Haret“ 547 STRANĂ STORMER [stormer], Horst (n. 1949), fizician american de origine germană. Prof. la Univ. Columbia, împreună cu D. C. Tsui, a descoperit experimental (1982) efectul fracţionar. Premiul Nobel pentru fizică (1998), împreună cu R. B. Laughlin şi D. C. Tsui. STORNA (< it.) vb. I tranz. (EC.) A rectifica o înregistrare contabilă efectuată eronat. STORNARE s.f. Rectificare a unei înregistrări contabile efectuate eronat; storno. S. în roşu = anularea unei înregistrări contabile prin transcrierea unei cifre în roşu sau într-un chenar. STORNO (cuv. it.) subst. Stornare. STORS1 (< stoarce) s. n. Acţiunea de a stoarce. ♦ Timpul când se stoarce mustul din struguri. STORS2, STOARSĂ (< stoarce) adj. Din care s-a scos lichidul prin presare. ♦ Fig. Secătuit, vlăguit, sleit (de puteri). STORTING, denumire dată parlamentului norvegian, alcătuit din două camere. STORY (cuv. engl.) s. n. Povestire (ecranizată). STOS (< pol., germ.) s. n. Numele unui joc de cărţi. STOSS [[tos], familie de artişti germani din sec. 15-16, originari din Transilvania: 1. Veit S. (Wit Stwosz) (1438 sau 1447-1533), sculptor, gravor şi pictor. Reprezentant al goticului târziu (altarul „Moartea Fecioarei", în Catedrala Notre-Dame din Cracovia, monumentul funerar al regelui Cazimir IV lagetto din Cracovia, reliefuri în biserica Sankt Sebald din Nurnberg). 2. Johann S., pictor şi sculptor din Sighişoara. Fiul lui S. (1). 3. Martin S., aurar la Mediaş, Sighişoara, apoi în Polonia. Fiul lui S. (1). 4. Veit cel Tânăr S., pictor şi sculptor din Braşov. Fiul lui S. (1). STOVAjNĂ (< fr. {i}) s. f. Substanţă medicamentoasă cu acţiune anestezică locală. STOWE-BEECHER, Harriet Elizabeth v. Beecher. STRABjSM (< fr.; {s} gr. strabos „saşiu") s. n. Defect de vedere care constă în lipsa permanentă a paralelismului axelor globilor oculari; are drept urmare privirea crucişă. Se poate corecta cu ajutorul unor ochelari speciali şi prin intervenţie chirurgicală. V. şi saşiu. STRABO (STRABON) (c. 63 Î.Hr.-c. 23/26 d.Hr.), geograf şi istoric grec, originar din Pont. Autor al celei mai importante opere geografice a Antic., „Geografia" (în 17 cărţi), care reprezintă o însumare a cunoştinţelor geografice din vremea sa, important izvor referitor la terit. locuit de geto-daci. STRABOMETRU (< fr. {i}; {s} gr. strabos „saşiu" + metron „măsură") s. n. Aparat cu ajutorul căruia se măsoară intensitatea şi sensul strabismului. STRACHINA, liman fluviatil situat în E C. Bărăganului, pe stg. cursului inf. al râului Ialomiţa, în arealul localităţilor Mihail Kogălniceanu, Valea Ciorii, Bucu şi Ţăndărei. Supr.: 10,5 km2; lungimea: 9,5 km; lăţimea max.: 1,5 km; ad. max.: 3 m. Bază piscicolă. Arie de protecţie specială avifaunistică. STRACHINĂ (< ngr.) s. f. (în ind. ţărănească) Vas de ceramică, uşor adâncit, de obicei decorat, folosit în loc de farfurie; blid (1). în România se produc în numeroase centre. STRADAL, -Ă (< it.) adj. Care aparţine străzii, privitor la stradă. Aliniament stradal (HORTIC.), şir de arbori amplasat în lungul trotuarelor sau în spaţiul care desparte cele două sensuri de circulaţie auto. STRADĂ (< ngr., it.) s. f. Cale de comunicaţie amenajată în interiorul localit. pentru circulaţia pietonilor şi a vehiculelor sau pentru asigurarea legăturii dintre o localitate şi exterior. De obicei are o parte carosabilă mărginită pe ambele laturi de trotuare pentru pietoni. STRADELĂ (< it.) s. f. Stradă îngustă şi mică. STRADELLA, Alessandro (1642-1682), compozitor, cântăreţ şi violonist italian. Loc primordial în evoluţia şcolii italiene. Inventiv, muzică excelând prin melodicitate, lirism şi dinamism. Muzică instrumentală (considerat inventatorul genului concerto grosso) şi vocal-instrumentală (cantate, oratorii — „Sfântul loan Botezătorul"). STRADIVARI (STRADIVARIUS), familie italiană din Cremona, constructori renumiţi de instrumente cu coarde, ale căror viori sunt apreciate în lumea întreagă. Cei mai de seamă reprezentanţi: Antonio S. (c. 1644-1737) şi fiii săi Francesco (1671— 1743) şi Omobono (1679-1742). STRAI1 (cf. lat. stradulum „aşternut de pat, saltea") s. n. Obiect de îmbrăcăminte; veşmânt, haină. STRAI2 (< it.) s. n. Parâmă de oţel sau de cânepă care susţine un arbore de navă, împiedicându-l să se încline spre pupa navei. STRAITS SETTLEMENTS [streits setlments], colonie britanică din SE Asiei, fondată în 1826, având în componenţă Penang, Malacca (pe coasta V a S Pen. Malacca) şi Singapore, inclusiv ins. din apropiere; la îmceputul sec. 20 lor li s-au adăugat ins. Christmas, Cocos şi Labuan. Capitala (din 1832) în oraşul Singapore. Iniţial s-a aflat sub controlul autorităţilor coloniale britanice din India, iar din 1867 a devenit colonie a Coroanei britanice. Această colonie s-a menţinut până la cucerirea japoneză (1941/ 1942). După al Doilea Război Mondial ins. Cocos şi Christmas au fost cedate Australiei (în 1955 şi 1958); Penang şi Malacca au devenit state în Federaţia Malaya (1948), apoi, din 1963, state în Federaţia Malaysia, în care a intrat, în acelaşi an şi ins. Labuan (devenit în 1984 terit. federal). STRAJA 1. Vârf în E m-ţilor Vâlcan care domină pasul Vâlcan spre E şi oraşul Lupeni spre N. Alcătuit din şisturi cristaline. Alt.: 1 868 m. 2. Com. în jud. Suceava, situată la poalele N ale Obcinei Mari, pe cursul superior al râului Suceava, la graniţa cu Ucraina; 5 655 loc. (2005). Haltă de c.f. STRAJĂ (< sl.) s. f. 1. Pază, apărare, scut. ♦ Loc unde stă paznicul, post de veghe. ♦ Cetăţuie (situată la oarecare înălţime) în care se adăposteau odinioară străjerii. ♦ Interval de timp cât făcea de gardă un oştean. 2. Paznic, străjer, santinelă. ♦ Gardă, escortă. 3. Fiecare dintre stâlpii de Ja colţurile unei case de bârne. 4. (în mistica ortodoxă) Vamă prin care trec sufletele morţilor, înainte de judecată. STRAJESKO, Nikolai Dmitrievici (1876-1952), medic rus. Cercetări importante în patologia digestivă şi cardiologie. STRALSUND [Jtralzunt], oraş în NE Germaniei (Mecklenburg-Vorpom-mern), port la str. Strelasund a M. Baltice, situat vizavi de ins. Rugen; 59,1 mii loc. (2003). Şantier naval. Ind. metalurgică, a constr. de maşini, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi alim. (zahăr, conserve de peşte, bere). Celebru centru de fabricare a faianţei (sec. 18). Legat prin feribot cu Danemarca şi Suedia. Bisericile Sf. Maria (sec. 13) şi Sf. Nicolae (sec. 14). Primărie (sec. 13). Centrul istoric al oraşului a fost inclus (în 2002) în Patrimoniul cultural universal. Fondat în 1209, a primit statutul de oraş în 1234. în 1278 a devenit membru al Ligii hanseatice. Stăpânit de suedezi (din 1648), francezi (din 1807) şi danezi (1814). A revenit Prusiei în 1815. STRANĂ (< sl.) s. f. 1. (în Biserica ortodoxă) Fiecare dintre jeţurile STRANGULA 548 aşezate de-a lungul pereţilor interiori ai bisericii, pe care stau credincioşii în timpul slujbei. -0- S. arhierească = jilţul din naos pe care stau demnitarii bisericeşti în timpul slujbei religioase. 2. Locul din naos (în dreapta şi în stânga iconostasului) destinat cântăreţilor într-o biserică. STRANGULA (< lat.) vb. I 1. Tranz. şi refl. Â (se) sugruma, a (se) gâtui. 2. Tranz. A înăbuşi, a sufoca. STRANGULARE (< strangulai) s. f. Acţiunea de a (se) strangula (1). ♦ Ocluzie intestinală. ♦ (HIDR.) Zonă de reducere a secţiunii unui curent de fluid. STRANGULAT, -Ă (< strangula) adj. Mort prin strangulare (1); gâtuit. <0> Hernie s. = proeminenţă a unui organ sau a unei părţi dintr-un organ în afara cavităţii în care este situat în mod normal, printr-un orificiu natural sau accidental, urmată de o contracţie a orificiului respectiv care împiedică revenirea organului; poate produce ocluzie intestinală, opreşte sau stânjeneşte circulaţia sangvină. STRANIETATE (< it. sau < straniu) s. f. (FIZ.) Număr cuantic asociat particulelor elementare stranii, cu scopul de a permite descrierea anumitor interacţiuni la care ele participă. Noţiunea de s. a fost introdusă în 1953, de M. Gell-Mann, care a enunţat independent de K. Nishijima, în 1964, legea conservării ei. STRANIU, -IE (< it.) adj. (Şi adv.) Ciudat, neobişnuit, bizar. ♦ (FIZ.) Particule elementare stranii = particule elementare care manifestă anumite comportări specifice la interacţiunile lor, comportări care au părut ciudate la data descoperirii lor (ex. kaonii pozitivi şi negativi, hiperonii etc.). STRAPAZAN (< tc.) s. n. (TEHN.) Ujbă. STRAPONTINĂ (STRAPONTjN s. n.) (< fr.) s. f. Scaun fără spătar, rabatabil, folosit în sălile de spectacol (la marginea rândurilor de scaune), pe culoarele vagoanelor de cale ferată etc. STRAS (< fr., germ.; {s}) s. n. Sticlă din care se fac imitaţii de pietre preţioase, folosite la confecţionarea podoabelor. Procedeul de fabricare a pietrelor artificiale a fost realizat în 1730-1734 de bijutierul alsacian Georges Frederic Strass (1700-1773). STRASBOURG [strazbu:r], oraş în NE Franţei (Alsacia), situat pe râul III, la 3,2 km V de confl. cu fl. Rin, la 402 km E de Paris, în apropiere de graniţa cu Germania; 264,1 mii loc. (1999). Port fluvial. Aeroport. Nod feroviar. Activ centru politico-ad-tiv, financiar, ind., comercial şi cultural al ţării. Rafinărie de petrol. Constr. de automobile şi de aparataj electrotehnic. Ind. metalurgică, chimică (fire sintetice), pielăriei, textilă, a confecţiilor, poligrafică, de prelucr. a lemnului (mobilă), a hârtiei şi alim. (băuturi alcoolice, pate de gâscă). Renumit centru de faianţă. Universitate (1537). Muzeu de artă. Biblioteca naţională şi universitară fondată în 1872 cu un fond important de manuscrise şi incunabule. La S. se află sediile Parlamentului European (din 1979) şi Consiliului Europei (din 1949). Monumente: Catedrala Notre-Dame, în stil gotic, cu faţadă asimetrică şi portaluri sculptate, a fost construită în 1072, având nava restructurată în anii 1250-1275 şi cu unele completări din 1439 şi sculpturi interioare din 1486. Turnul catedralei are 142m înălţime, cu un ceas astronomic în vârf, instalat în 1574; castelul Rohan (sec. 18) - fost palat episcopal, azi Muzeu de artă; casa Kammerzel (sec. 16); Primărie (sec. 18); Palatul Consiliului Europei (1977). Centrul istoric a fost inclus (în 1988) în Patrimoniul cultural universal. Turism. Aşezare celtică, apoi romană (Argen-toratum), a fost distrusă de alamani în 352, de huni în 451. Ocupată de franci în sec. 5 şi numită Strate-burgum, de la care derivă numele actual. Aici, în 842, Ludovic Germanicul a încheiat o alianţă cu Carol cel Pleşuv împotriva lui Lothar. Oraş liber din 1262, în cadrul Sfântului Imperiu Roman. Cucerit de Ludovic XIV în 1681 şi fortificat de Vauban. Anexat de Germania (1870), a devenit capitala Alsaciei-Lorena până în 1918, când a revenit Franţei, fapt consfinţit prin Tratatul de Pace de la Versailles (1919). Ocupat de germani (1940-1944), a fost eliberat de armata franceză în 23 nov. 1944. STRASSMANN [/trasman], Fritz (1902-1980), fizician şi chimist german. Prof. şi director (1946-1970) la Institutul de Chimie Organică Nucleară al Univ. din Mainz. A des-, coperit împreună cu O. Hahn, fisiunea nucleului de uraniu cu ajutorul neutronilor (1938). STRAŞIMIROV [stra/imjrof], Anton (1872-1937), prozator bulgar. Creator al romanului ţărănesc bulgar („Zile de toamnă"); nuvele de observaţie acută şi dramatică a vieţii („Râs şi lacrimi"). Romane de inspiraţie citadină („Sub cerul vechi"), care ilustrează inadaptabilitatea intelectualului vremii, şi istorică („Viforul", „Robii"). Teatru („Vampirul"); memorii. STRAŞNIC, -Ă (< sl.) adj., s. m. I. Adj. 1. (Şi adv.) Foarte bun, foarte mare, foarte puternic, extraordinar, nemaipomenit. 2. îngrozitor, înspăimântător, grozav, cumplit, teribil. 3. Sever, aspru, strict. II. S. m. Ferigă mică (5-30 cm) cu rizom gros, cu frunze îngust-liniare, simplu penat-compuse, cu foliole subrotunde, cu peţiol şi rahis brune-negricioase, lucioase şi cu sori liniari; creşte pe stâncile din reg. de dealuri joase şi până în reg. montană (Asplenium trichomanes). STRAT (lat. stratum) s. n. 1. (TEHN.) Material sau substanţă repartizată uniform pe o suprafaţă sau între două suprafeţe; dimensiunile lineare ale s. sunt considerabil mai mari decât grosimea. 2. Regiune din spaţiu cuprinsă între două suprafeţe paralele şi apropiate, care se caracterizează prin anumite proprietăţi fizice, chimice, biologice etc. unitare. Strasbourg. Parlamentul european m 549 STRAUSS + (GEOL.) Corp geologic format din roci sedimentare sau metamorfice care, pe o întindere relativ mare, are o grosime şi o constituţie aproximativ constantă. ^ S. permeabil = s. alcătuit din roci poroase sau cu fisuri prin care circulă fluidele cu uşurinţă. S. impermeabil = depozit alcătuit din roci compacte nefisurate şi care practic nu permite circulaţia fluidelor. S. concordant v. concordant. S. discordant = discordanţă. 3. (FIZ.) S. de baraj = s. de tranziţie situat la limita de separare a două corpuri aflate în contact electric caracterizat printr-o variaţie spaţială bruscă a potenţialului şi printr-un câmp electric intens. 4. Influenţa externă asupra unei limbi date 5. Fig. Categorie socială; pătură (3). 6. (BOT.) Parte a unei comunităţi de plante care cuprinde exemplarele ale căror organe asimilatoare se află aproximativ la aceeaşi înălţime. De ex. într-o pădure se disting: s. de arbori (= arborescent), s. de arbuşti s. ierbosn (pătura erbacee), s. de muşchi. în unele păduri (păduri pluriene) se disting chiar 2-3 s. de arbori. 7. Fâşie de pământ mărginită de cărări pe care se seamănă legume sau flori; fâşia împreună cu vegetaţia respectivă. 8. Aşternut pentru animale; culcuş. 9. (Pop.) Pat, aşternut. 10. Nume dat părţii de jos pe care se reazemă unele obiecte sau unelte. ♦ Partea de lemn a puştii care se aşază pe umăr când se trage; pat1 (4). S. acvifer - v. acvifer. S. atmosferic - v. atmosferă. S. de ozon - v. ozon. STRAT, Ion D. (1836-1879, n. Roman), economist român. Prof. la Bucureşti. A inaugurat la laşi (1860) prima catedră de economie politică („Tratat complet de economie politică"). Membru al Consiliului de Stat (1864), a luat parte la detronarea domnitorului Al. I. Cuza. De mai multe ori ministru. Liber-schimbist, susţinător al teoriei „România — ţară eminamente agricolă11. STRATAGEMĂ (< fr.; cuv. gr.) s. f. 1. Procedeu folosit în război pentru a înşela şi a surprinde pe inamic. 2. Vicleşug, şiretlic, tertip, manevră ingenioasă. STRATEBURGUM v. Strasbourg. STRATEG (< fr., lat.; {s} gr. stra-tegos < stratos „armată11 + agein „a conduce") s. m. 1. (în Grecia antică) Comandant militar al unui polis; fiecare dintre cei zece magistraţi supremi ai Atenei, aleşi pe o durată de un an. 2. Conducător militar şi civil al ligilor aheeană şi etoliană. 3. (în Imperiul Bizantin), general şi apoi guvernator al unei theme. 4. Comandant de oşti, maestru al strategiei. STRATEGIC, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la strategie, care ţine de strategie. ♦ (Despre locuri, drumuri) Important, esenţial, din punctul de vedere al strategiei, pentru desfăşurarea operaţiilor militare. STRATEGIE (< fr.; cuv. gr.) s. f. Partea cea mai importantă a artei militare, care se ocupă cu problemele pregătirii, planificării şi ducerii războiului, campaniilor şi operaţiilor militare. ♦ Ansamblul acţiunilor coordonate în vederea atingerii unui anumit scop. (ex. s. electorală). STRATIFICA (< fr., lat.) vb. I refl. şi tranz. 1. Â (se) aşeza, a (se) depune în mai multe straturi. 2. A da sau a lua forma de straturi, a (se) aşeza în straturi suprapuse. ♦ A determina o stratificare. STRATIFICARE (< stratifica) s. f. Faptul de a (se) stratifica. ♦ (HORT.) Procedeu tehnic de grăbire a încolţirii seminţelor de pomi fructiferi prin aşezarea lor în straturi, alternând cu turbă, muşchi, nisip etc., pentru a asigura condiţiile optime de umiditate şi de temperatură. ♦ (ECOL.) Grupare pe verticală a organismelor din interiorul unei comunităţi. STRATIGRAFIE (< fr. {i}; {s} lat. stratum „strat" + gr. graphe „descriere") s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul formaţiilor geologice ale scoarţei terestre, în scopul determinării succesiunii lor de formare şi evoluţiei Pământului în decursul erelor geologice. Prin diferite metode, s. caută să determine vârsta relativă şi absolută a formaţiilor geologice. S. serveşte în acelaşi timp la stabilirea cronologiei relative, a vechimii unui monument arheologic în raport cu altele sau a mediului social-cultural într-o anumită perioadă din evoluţia societăţii umane. STRATOCUMULUS (< fr. {i}; {s} lat. stratum „strat" + cumulus „grămadă") subst. Formaţie de nori inferiori care se prezintă sub forma unor grămezi compacte, cu aspect de valuri, frecventă mai ales iarna. STRATOJET ({s} strato[sferâ\ + engl. jet „avion cu reacţie") s. n. Avion cu reacţie, construit pentru zborul în stratosferă. STRATOMETRU (după fr. {i}; {s} lat. stratum „strat" + gr. metron „măsură") s. n. Aparat pentru determinarea unghiului şi a direcţiei pantei stratelor geologice străbătute de o gaură de sondă. STRATOSFERĂ (< fr. »; {s> lat. stratum „strat" + gr. sphaira „sferă") s. f. Parte a atmosferei, între tropo-sferă şi ionosferă, unde predomină deplasările orizontale ale aerului (în stratul inferior de la V la E, iar în cel superior invers). S. terestră se întinde, în general, între 17 şi 50 km. Stratul de ozon face parte din s. STRATOSTAT (< fr. {i}; {s} fr. strato[sphere] „stratosfera" + gr. sfătos „nemişcat") s. n. Vehicul aerian folosit pentru zborurile în stratosferă. STRATUS (cuv. lat. „întins") subst. Formaţie de nori cu aspect de strat uniform, de culoare cenuşie, care se află la cea mai joasă altitudine (între 100 şi 400 m), producând burniţă şi zăpadă grăunţoasă. STRAŢĂ (< germ.) s. f. Registru în care sunt înscrise, într-o formă nesistematizată din punct de vedere contabil, toate operaţiile economice ale unei întreprinderi. STRAUSS [ftraus], Botho (n. 1944), scriitor german. Romane („Dedicaţia", „Rumoare", „Omul tânăr") şi piese de teatru („Mare şi Mic", „Parcul", „Vizitatori, camera, timpul") prezentând tragismul solitudinii şi al lipsei de comunicare în societatea modernă. STRAUSS [ftraus], Franz Josef (1915-1988), om politic german (R.F.G.). Preşedinte (din 1961) al partidului Uniunea Creştin Socială (denumire a partidului Uniunea Creştin Democrată în landul Bavaria). Ministru al Apărării (1956-1962) şi de Finanţe (1966-1988) al R.F.G. şi prim-min. al Bavariei (1978-1988). Adversar al politicii de deschidere faţă de ţările din E Europei promovată de Willy Brandt. STRAUSS [ftraus] 1. Johann S.-tatăl (1804-1849), compozitor austriac. Unul dintre cei mai proeminenţi reprezentanţi ai valsului vienez. 2. Johann S.-fiul (1825-1899), compozitor austriac. Fiul lui S. (1). Supranumit „regele valsului". Autor de valsuri celebre („Dunărea albastră", „Povestiri din pădurea vieneză" etc.). Operete („Liliacul", „Voievodul ţiganilor"). Johann Strauss (2) STRAUSS 550 Richard Strauss STRAUSS [/traus], Richard (1864-1949), compozitor şi dirijor german. Realizează o sinteză modernă a unui romantism aflat în prelungirea idealului clasic. Simţ particular al polifoniei, remarcabil orchestrator. Sinceritate şi generozitate a inspiraţiei, nobleţe şi eleganţă a formei. Poeme simfonice („Don Juan“, „Moarte şi transfigu raţie", „Till Eulen-spiegel", „Don Quijote", „O viaţă de erou"), simfonii („Simfonia Alpilor"), opere („Salomeea", „Electra", „Cavalerul rozelor"). STRAVINSKI, Igor Fiodorovici (1882-1971), compozitor, dirijor şi pianist rus, naturalizat francez, apoi american. Elev al lui Rimski-Korsakov. Creaţie împărţită, uzual, în trei perioade: rusă, neoclasică („Simfonia psalmilor", „The Rake’s Progress") şi serială („Potopul", „Threni"). Preocupare faţă de rigoare, atracţie faţă de ordinea rituală a formei şi limbajului. Cele mai cunoscute lucrări ale sale aparţin primei perioade, marcată de noutatea aportului ritmic, de atracţia pentru intervalele disonante, modalism şi politonalitate: baletele „Pasărea de foc", „Petruşka", „Ritualul primăverii", cantatele scenice „Nunta", şi „Vulpea", „Povestea soldatului". STRAWSON [str?:sn], Peter Fre-derick (n. 1919), filozof englez. Prof. univ. la Oxford. A aplicat metodele filozofiei analitice la problemele tradiţionale ale filozofiei: libertate, naturalism, scepticism, inducţie etc. A dezvoltat o „metafizică descriptivă" în care obiectele materiale au statut de „particulare de bază" şi servesc la definirea tuturor obiectelor („Indivizii", „Limite ale sensului"). STRĂ- (lat. extra) Element de compunere care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective al căror sens indică vechimea sau originea îndepărtată (ex. strămoş, străbun, străvechi), la formarea unor verbe care indică o intensificare a Igor Fiodorovici Stravinski acţiunii exprimate de verbul bază (ex. străluci, strălumina) sau a unor verbe care indică pătrunderea într-un anumit spaţiu ori trecerea dintr-un spaţiu într-altul (ex. străbate). STRĂBATE (< stră + bate) vb. III 1. Tranz. şi intranz. A trece prin..., a traversa, a pătrunde. 2. Tranz. A parcurge o suprafaţă întinsă de la un capăt până la celălalt; a cutreiera. 3. Intranz. A răzbate cu greu pe undeva; a se strecura. + A ajunge la...; fig. a reuşi, a izbuti. STRĂBĂTĂTOR, -OARE (< străbate) adj. 1. Care învinge piedici, care răzbate. 2. Care cutreieră o suprafaţă, care parcurge o distanţă. STRĂBUN, -Ă (< stră + bun „bunic") adj., subst. 1. Adj. Strămoşesc. ♦ Străvechi. 2. S. m. Străbunic. ♦ (La pl.) Strămoşi. 3. S. f. Străbunică. STRĂBUNIC (< stră + bunic) s. m. Tatăl bunicului sau al bunicii, considerat în raport cu strănepoţii; străbun (2). STRĂBUNjCĂ (< stră + bunică) s. f. Mama bunicului sau a bunicii, considerată în raport cu strănepoţii; străbună (3). STRĂDANIE (< sl.) s. f. Faptul de a se strădui; silinţă pe care o depune cineva pentru a duce ceva la capăt; osteneală, zel, efort, străduinţă. STRĂDUI (< sl.) vb. IV refl. A-şi da silinţa, osteneala pentru a realiza ceva, a stărui cu tot zelul, a se sili. STRĂDUINŢĂ (< strădui) s. f. Strădanie. STRĂFULGERA (< stră + fulgera) vb. I 1. Intranz. A luci, a sclipi, a scânteia (ca un fulger). ♦ Tranz. A lovi ca un trăznet. 2. Intranz. Fig. (Despre gânduri, idei etc.) A-i trece cuiva repede prin minte, a i se năzări ceva. 4. Fig. A străbate cu mare iuţeală. STRĂFUND (< stră + fund) s. n. Adânc, adâncime. STRĂGĂL|E (< ngr.) s. f. 1. Disc de oţel găurit, montat pe osia roţii carului între podul acesteia şi capătul butucului roţii, pentru a împiedica frecarea dintre ele. 2. (La pl.) Podoabe la hamuri; zurgălăi. STRĂJN, -Ă (cf. lat. extraneus) adj., s. m. şi f. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care nu face parte din populaţia ţării în care se află; care este originar din altă reg. sau localit. decât aceea în care se află. ♦ (Despre ţări, locuri) Altul decât cel de origine al cuiva. ♦ Care aparţine sau care este propriu altui popor decât cel al persoanei care vorbeşte. 2. Care nu este rudă sau prieten cu cineva; care este sau se simte izolat, stingher. 3. Care nu intră în preocupările cuiva, care nu este cunoscut de cineva, care nu îi este familiar. 4. (Despre lucruri) Care aparţine altcuiva, care nu este proprietatea sa. ♦ Care nu are nici o legătură, nici o contingenţă cu ceva. 5. Care are alte particularităţi, alte caracteristici decât mediul în care se află; deosebit, diferit, distinct. II. S. m. şi f. 1. Persoană care aparţine ca origine, cetăţenie etc. altei ţări decât aceea în care se află; persoană originară din alt loc decât cel în care trăieşte. 2. Persoană care nu e rudă, care nu e din aceeaşi familie sau din aceeaşi casă cu cineva. STRĂINĂTATE (< străin) s. f. Ţară, reg. care se află dincolo de hotarele patriei cuiva. STRĂJER, -Ă (< strajă) 1. S. m. (în Ev. Med., în Moldova) Locuitor care, în schimbul unor scutiri fiscale, avea obligaţia să facă de pază la hotarele ţării în părţile de munte. ♦ (înv.) Paznic, strajă. 2. S. m. şi f. Membru al organizaţiei pentru tineret „Straja ţării" (1937-1940), creată de regele Carol II. 3. S. m. Construcţie alcătuită din piloni de lemn, montată lângă paleea unui pod de lemn, pentru a o proteja de loviturile plutelor. STRĂJUj (< strajă) vb. IV 1. Tranz. A păzi pe cineva sau ceva, a veghea. 2. Intranz. A sta de strajă (1). ♦ Tranz. Fig. A mărgini, a delimita ceva. STRĂLUCI (< stră + luci) vb. IV intranz. 1. A răspândi o lumină vie; a lumina, a luci. 2. A scânteia, a sclipi. 3. Fig. (Despre oameni) A se remarca (prin calităţi sau fapte deosebite), a se evidenţia. STRĂLUCIRE (< străluci) s. f. 1. Faptul de a străluci, de a răspândi lumină. ♦ Scânteiere, lumină vie, 551 STRÂMTOARE sclipire. ♦ (FIZ.) Luminanţă. ♦ (ASTR.) Iluminarea produsă de un astru, dependentă atât de energia totală emisă de acesta, cât şi de natura receptorului şi de distanţa până la el. 2. Fig. Splendoare, măreţie, bogăţie, fast. ♦ Mărire, glorie. STRĂLUCjT, -Ă (< străluci) adj. 1. Care străluceşte; strălucitor (1), lucitor, sclipitor. 2. Fig. (Despre oameni) Remarcabil, excepţional. ♦ (Despre acţiuni, fapte, realizări) Plin de glorie, măreţ. ♦ Fastuos, splendid, minunat. STRĂLUCITOR, -OARE (< stră-luci) adj. 1. Care împrăştie lumină; lucitor, strălucit (1). ♦ Care sclipeşte, scânteietor. 2. (Despre ochi, figură) Expresiv; luminos, radios, 3. Fig. Fastuos, măreţ. 4. Fig. (Despre oameni) Remarcabil; ilustru, celebru. STRĂMOŞ, -OASĂ (< stră- + moş) s. m. şi f. 1. Persoană care a trăit cu câteva generaţii înaintea cuiva şi din care descind membrii aceleiaşi familii; (mai ales la pl.) generaţiile trecute, înaintaşii unui neam; unui popor; străbuni. 2. Străbunic; (la pl.) părinţii sau bunicii bunicilor, consideraţi în raport cu strănepoţii. ^ Cultul strămoşilor = formă de cult, apărută în Preistorie, bazată pe credinţa că morţii ar putea influenţa viaţa urmaşilor. STRĂMOŞESC, -EASCĂ (< stră-moş) adj. Care aparţine strămoşilor; care este moştenit de la strămoşi; străvechi, străbun. STRĂMUTA (lat. *extramutare) vb. I 1. Refl. A se muta în altă parte, a-şi schimba locuinţa, domiciliul. ♦ Tranz. A muta dintr-un loc în altul, a schimba locul cuiva sau a ceva. ♦ (DR.) A dispune o strămutare. 2. Tranz. (înv.) A-şi schimba, a-şi modifica gândurile, hotărârile. 3. Tranz. A preface, a transforma. STRĂMUTARE (< strămuta) s. f. Acţiunea de a (se) strămuta. ♦ (DR.) Trimitere a unui proces de la o instanţă competentă la alta de acelaşi grad sau de la un organ de urmărire penală la altul, prin dispoziţia organului superior. STRĂNEPOT, -OATĂ (< stră- + nepot) s. m. şi f. Copil al nepotului sau al nepoatei de fiu sau de fiică, considerat în raport cu bunicii; copil al nepotului de frate cu bunicii; copil al nepotului de frate sau de soră, considerat în raport cu unchii şi cu mătuşile sale. ♦ (La pl.) Urmaşi, descendenţi. STRĂNUT (< strănuta) s. n. Faptul de a strănuta; zgomotul produs când cineva strănută. STRĂNUTA (lat. sternutare) vb. I intranz. A expira forţat aerul pulmonar printr-un act reflex, declanşat de excitaţii nervoase, şi care este însoţit de un zgomot caracteristic. STRĂOANE, com. în jud. Vrancea, situată în NE Subcarpaţilor Vrancei, la poalele dealului Momâia, pe râul Şuşiţa; 3 923 loc. (2005). Centru viticol. în satul S. se află biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (c. 1732) şi biserica de lemn Sf. Nicolae, construită în sec. 18, pe un soclu de cărămidă, pe locul unei biserici ce data din 1478. în satul Repedea există o biserică de zid cu hramul Adormirea Maicii Domnului (ante 1809), iar în satul Văleni, biserica de lemn Naşterea Maicii Domnului (sec. 18). STRĂPUNGĂTOR, -OARE (< străpunge) adj. Care străpunge, care dă impresia că străpunge; sfredelitor (1). STRĂPUNGE (lat. *extrapungere) vb. lll 1. Tranz. A face să treacă prin ceva un obiect cu vârful ascuţit (până răzbate în partea opusă); a perfora (1); p. ext. a ucide pe cineva cu o armă ascuţită. ♦ Fig. A străbate, a pătrunde, a trece prin... 2. Tranz. A realiza legătura dintre două lucrări miniere subterane. 3. Refl. (Despre un izolator electric) A se distruge parţial sau total sub acţiunea unei descărcări electrice care-l traversează. STRĂVECHI (< stră- + vechi) 1. Care datează de foarte multă vreme; foarte vechi. ♦ Foarte uzat. 2. Care aparţine Preistoriei sau Antic. STRĂVEDEA (< stră- + vedea) vb. II refl. A se vedea prin...; a-şi vedea (neclar) propria imagine (în oglindă, în apă etc.), a se reflecta. ♦ Tranz. A vedea neclar, a întrezări. STRĂVEZIU, -|E (< străvedea) adj. 1. Care permite razelor de lumină să străbată prin el; prin care se văd (clar) obiectele; transparent. ♦ Clar, limpede, luminos. 2. (Despre oameni) Cu pielea feţei fină, subţire; palid. 3. Fig. Al cărui sens, neexprimat direct, poate fi înţeles uşor. STRÂMB, -Ă (lat. strambus) adj., adv. I. Adj. 1. (Despre lucruri) Care prezintă devieri sau abateri de la forma normală; cu neregularităţi, diform. ♦ (Despre oameni sau părţi ale corpului) încovoiat, gârbovit, deformat. 2. Aplecat, înclinat faţă de poziţia dreaptă sau obişnuită; lăsat, căzut într-o parte. ♦ (Despre drumuri) Cu cotituri; întortocheat. 3. Fig. Incorect, necinstit, nedrept; p. ext. făcut pentru a înşela. II. Adv. 1. Cu spatele îndoit sau cu corpul întors, sucit. 2. într-o parte, pieziş ^ Expr. A râde (sau a surâde, a zâmbi) strâmb = a râde în silă, forţat; a rânji. A privi (sau a se uita) strâmb = a se uita urât, duşmănos. A călca strâmb = a merge pe o cale greşită, a avea o comportare incorectă. 3. Fig. Contrafăcut, fals, mincinos. STRÂMBA (< strâmb) vb. I 1. Tranz. A face să fie strâmb (1); a îndoi, a deforma. 2. Refl. (Despre oameni) A-şi schimba expresia feţei; a face grimase, a se schimonosi. ♦ A face mofturi, a se fandosi. ♦ Tranz. A-şi deforma trăsăturile, a-şi schimonosi figura. ♦ Tranz. A imita în ironie gesturile, vorba, expresia cuiva. 3. Tranz. A face să devieze de la poziţia normală, a apleca, a înclina. STRÂMBA, Mănăstirea ~ v. Turcenl. STRÂMBĂ LEMNE (în mitologia românească), uriaş din basme înzestrat cu puteri neobişnuite, care strâmbă copacii, ajutându-l pe Făt-Frumos în acţiunile sale. V. şi însoţitori năzdrăvani. STRÂMBĂTATE (< strâmb) s. f. (înv.) Nedreptate. STRÂMBĂTURĂ (< strâmba) s. f. 1. Faptul de a (se) strâmba; deformare a trăsăturilor feţei; grimasă. ♦ Imitare (în batjocură) a gesturilor, vorbei etc. unei persoane. ♦ Fasoane, mofturi, fandoseală. 2. (Concr.) Lucru strâmb, diform. STRÂMBULESCU (STRÂMBU), Ipolit (1871-1934, n. Mărăşeşti), pic-tor român. Prof. la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. Influenţat de N. Grigorescu, preia tematica inspirată din viaţa satului. Peisaje, scene intimiste excelând în descrierea minuţioasă („La lumina lămpii"). STRÂMT, -Ă (lat. *strinctus) adj. 1. Care nu are destulă lărgime sau lăţime; îngust. 2. Necuprinzător; neîncăpător. 3. Fig. Lipsit de înţelegere; mărginit, meschin. STRÂMTA (< strâmt) vb. I tranz. şi refl. A deveni sau a face să devină mai strâmt; a (se) îngusta. STRÂMTOARE (< strâmt) s. f. 1. Loc strâmt, îngust între munţi sau între dealuri; trecătoare, defileu, strungă (2). 2. Fâşie relativ îngustă de apă care uneşte două bazine acvatice (oceane, mări), despărţind porţiuni apropiate de uscat. Cea mai largă s. maritimă este Str. Drake (1 140 km), care separă ins. chiliană STRÂMTORA 552 Diego Ramirez de ins. Shetland de Sud şi uneşte Oc. Pacific cu Oc. Atlantic; cea mai îngustă s. navigabilă (40 m) este str. Khalkis, care desparte ins. Eubeea (Ewoia) de Pen. Balcanică; cea mai îngustă s. marină cunoscută pe Glob (6 m) este situată în NV Marii Britanii, separând ins. Seil de ins. Marea Britanie. Referitor la cea mai lungă s. opiniile diferă: unii susţin că cea mai lungă s. maritimă este Tatarskij Proliv (Str. Tătară) (800 km), ea separând ins. Sahalin de continentul asiatic, unind Marea Ohotsk (N) cu Marea Japoniei (S); alţii acordă acest calificativ Str. Mozambic (1 530 km) dintre ins. Madagascar şi SE Africii (Mozambic). 3. Faptul de a fi strâmt; îngustime. ♦ Fig. Situaţie grea, nevoie (bănească), ananghie. STRÂMTORA (< strâmtoare) vb. 1. Tranz. A limita posibilităţile de mişcare ale cuiva; a îngrămădi într-un loc strâmt; a înghesui. ♦ A sili, a constrânge. 2. Refl. A se limita la un trai modest, restrângând cheltuielile. STRÂMTORARE (< strâmtoare) s. f. Faptul de a (se) strâmtora; îngrădire, limitare, constrângere. ♦ Fig. Condiţii grele, situaţie încurcată, jenantă; lipsă (de bani). STRÂMTORAT, -Ă (< strâmtora) adj. Care se află într-o situaţie dificilă din cauza lipsei de mijloace materiale. ♦ Forţat, constrâns. ♦ Fig. Stingherit, jenat. STRÂMTURA, com. în jud. Maramureş, situată în depr. Maramureş, pe cursul mijlociu al râului Iza; 4 161 loc. (2005). în satul S., menţionat documentar în 1326, se află biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, adusă din satul învecinat Rozavlea şi ridicată aici în 1771 (monument de arhitectură), iar în satul Glod, biserica de lemn cu hramul Sf. Nicolae (1700). Centru de confecţionare a pieselor de port popular. în prima jumătate a lunii mai, pe dealurile din apropierea com. S. are loc anual o străveche manifestare folclorică numită „Ruptul sterpelor", care marchează plecarea turmelor de oi la munte pentru păşunat. STRÂNGĂTQR, -OARE (< strânge) adj. (Şi subst.) Care strânge, care agoniseşte; econom; p. ext zgârcit. STRÂNGE (lat. stringere) vb. III I. 1. Tranz. A trage tare de capetele unei sfori, ale unei curele etc. înnodate sau înfăşurate în jurul cuiva sau a ceva, pentru a lega ceva sau a fixa mai bine; a face ca o legătură să fie mai strâmtă. ♦ A strânge cureaua = a face economii, a se limita la un trai mai modest. ♦ Fig. A întări o prietenie, o alianţă etc. 2. Tranz. A ţine sau a apuca cu mâna, apăsând cu putere. ^ Expr. A(-i) strânge (cuiva) mâna = a da mâna cu cineva în semn de salut. ♦ A cuprinde cu putere în braţe. 3. Tranz. A prinde din toate părţile, apăsând cu forţă. ^ Expr. A strânge (pe cineva) cu uşa (sau în cleşte) = a sili pe cineva să facă ceva, a lua din scurt; a constrânge. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A apăsa (fiind prea îngust, strâmt) asupra corpului, provocând jenă sau durere. ♦ A înşuruba (mai tare) o piesă filetată a unui mecanism. Expr. A strânge şurubul = a folosi mijloace de constrângere împotriva cuiva. ♦ A îndesa, a îngrămădi. 4. Tranz. A apropia (cu putere) părţi ale corpului; a încleşta. ♦ Tranz. şi intranz. A încreţi buzele, fruntea, sprâncenele etc. (în semn de nemulţumire, de mânie, de dispreţ etc.). Expr. (In-tranz.) A strânge din umeri = a ridica, a da din umeri în semn de nepăsare, de nedumerire, de dispreţ etc. 5. A îndoi punând una peste alta marginile, faldurile unui material; a împături. ♦ Refl. (Despre materiale textile) A-şi reduce volumul sau lungimea; a se strâmta, a intra la apă. 6. Refl. şi tranz. A (se) ghemui, a (se) zgârci, a (se) aduna de frig, de durere etc. -0- Expr. A i se strânge (sau a-i strânge cuiva) inima = a simţi (sau a face să simtă) o durere, o supărare, o întristare. ♦ Refl. (Despre lapte) A se închega, a se coagula. ♦ (Despre lichide) A îngheţa, a se solidifica. II. 1. Tranz; A pune la un loc lucruri (risipite); a face grămadă; a aşeza în scopul păstrării. ♦ A culege (cereale, plante etc.), a aduna recolta. ♦ A face provizii. 2. Tranz. A face ordine, adunând obiecte împrăştiate, a pune la loc, a rândui, a deretica. 3. Tranz. A face economii, a agonisi. ♦ A colecta. ♦ A aduna impozite; a percepe (2). 4. Refl. A se aduna în număr mare (în jurul cuiva); a se întruni. ♦ A se înghesui. STRÂNGERE (< strânge) s. f. Acţiunea de a (se) strânge; strâns1. "0- Expr. (Cu) strângere de inimă = (cu) un sentiment de teamă, de durere, de regret etc. ♦ (TEHN.) Imobilizare relativă, prin frecare sau prin contact, a două piese care se întrepătrund, când dimensiunea cavităţii piesei cuprinzătoare este mai mică decât cea a piesei cuprinse. STRÂNS1 (< strânge) s. n. Strângere. ♦ Recoltare a cerealelor; cules. ♦ Perioada, timpul recoltării. STRÂNS2, -Â (< strânge) adj., adv. I. Adj. 1. înfăşurat, legat bine. ♦ întins, încordat. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Care strânge; ajustat, pe talie. ♦ Fig. (Despre relaţii între oameni) Puternic, trainic. ♦ Fig. (Despre felul de a gândi, de a se exprima) Precis, concis, riguros. 2. Prins, ţinut cu putere în mâini. 3. Apăsat din mai multe părţi, presat cu putere, îngrămădit, înghesuit. *0 Rânduri strânse = rânduri dese. 4. Contractat, încleştat, ♦ Adunat, apropiat, lipit. 5. (Despre un material) Adunat în mai multe falduri, îndoit, înfăşurat. 6. (Despre fiinţe) Făcut ghem, contractat, zgârcit. ^ Expr. Cu inima strânsă = stăpânit de o emoţie puternică, de teamă. 7. (Despre lucruri) Pus unul peste altul, făcut grămadă. 8. Pus bine, la foc ferit. ♦ Pus în ordine, ordonat, aranjat. 9. (Despre bani) Pus deoparte; agonisit. II. Adv. 1. Cu forţă, cu putere, cu intensitate. 2. Strict, exact, riguros. STRÂNSOARE (< strâns?) s. f. 1. Apăsare, presare; încleştare, strângere. ♦ Fig. Constrângere, oprimare, 2. Loc strâmt; îngustime. 3. (Pop.) Recoltă. ♦ Averi acumulate, bunuri. STRÂNSERĂ (< strâns) s. f. 1. Grup de oameni strânşi la un loc, mulţime, grămadă. ♦ (Peior.) Oameni fără valoare. 2. Apăsare, presiune. 3. (Concr.) Plantele culese şi puse la păstrare; recoltă. STREAŞINĂ (cf. v. sl. streha) s. f. Porţiunea de la marginea inferioară a versantelor de acoperiş, care depăşeşte planul pereţilor e>deriori ai unei clădiri pe care îi protejează împotriva acţiunii directe a ploii, a scurgerii apei de pe învelitoarea acoperişului, prevenind acumularea apei la baza zidurilor. ♦ Jgheab de scurgere a ploii, montat la maginea acoperişului casei. ♦ Fig. Ramurile copacilor din marginea unei păduri; marginea, liziera pădurii. STRECHE (< bg.) s. f. Muscă mare, de 14-15 mm lungime, neagră, păroasă, ale cărei larve se localizează sub pielea bovinelor (Hypoderma bovis). ♦ Agitaţie, nelinişte, spaimă provocată animalelor de insectele descrise mai sus. STRECKEISEN [ftraikeisen], Albert Ludwig (1901-1998), geolog elveţian. Prof. univ. la Berna şi Bucureşti. Cercetări asupra structurilor geologice ale României („Observaţiuni geologice în Carpaţii Meridionali între Valea Oltului şi Valea Jiului11, „Asupra tectonicii din Carpaţii Meridionali11). M. de onoare al Acad. Române (1991). STRECURA vb. I 1. Tranz. A trece un lichid printr-o strecurătoare, printr-o sită etc. pentru a-l limpezi de impurităţi sau pentru a-l omogeniza. 553 STREINU ♦ Refl. (Despre lichide) A aluneca printr-un loc îngust, a se prelinge. 2. Refl. A-şi face loc cu greu, a pătrunde printr-un loc greu accesibil. 3. Refl. A trece pe neobservate pe undeva sau pe lângă cineva; a se furişa, a se fofila. ♦ Tranz. A introduce pe cineva sau a aşeza ceva pe nesimţite într-un anumit loc. ♦ Fig. Tranz. A spune cuiva ceva în mod discret. 4. Refl. A se infiltra într-un grup de oameni. STRECURĂTOARE (< strecura) s. f. Vas de bucătărie cu fundul găurit sau prevăzut cu o sită, folosit pentru strecurarea lichidelor. ♦ Pânză foarte rară prin care se strecoară laptele sau în care se pune caşul să se scurgă de zer. STREEP, [stri:p], Meryl (Moory Loise) (n. 1949), actriţă americană de film. Una dintre rarele vedete ale Hollywoodului anilor ’80-’90 ai sec. 20 capabile să abordeze orice gen cinematografic şi orice tip de personaj cu aceeaşi sensibilitate şi profunzime a trăirii. Renumită pentru profesionalismul cu care îşi pregăteşte fiecare rol („Logodnica locotenentului francez", „Silkwood", „Dincolo de Africa", „Iarba dracului", „Podurile din Madison County"). Premiul Oscar 1979 („Kramer contra KrameO, 1982 („Sophie a ales"). STREGA, Premiul ~, premiu literar italian, instituit în 1947 de Maria şi Goffredo Bellonci şi finanţat de Guido Alberti. Se acordă anual pentru roman, memorii, biografii de artă, jurnale. STREHAIA 1. Platforma Strehaiei, unitate de relief, parte componentă a piemontului Motru, alcătuită din întinse platouri piemontane, cu inter-fluvii largi şi netede. Este alcătuită dintr-o cuvertură groasă de pietrişuri, nisipuri şi luturi roşii. Alt.: 250-300 m. Fragmentată de cursurile superioare ale râurilor Blahniţa, Drincea, Huşniţa ş.a. Acoperită cu Meryl Streep păduri de cer (Quercus cerris) şi gârniţă (Quercus frainetto), culturi agricole şi, parţial, cu plantaţii de viţă de vie. Cunoscută în literatura de specialitate şi cu denumirile de Piemontul Bălăciţei sau câmpia înaltă a Bălăciţei. 2. Oraş în jud. Mehedinţi, situat în NE platformei Strehaia, în apropiere de confl. râului Huşniţa cu Motru; 12 108 loc. (2005). Staţie de c.f., inaugurată la 5 ian. 1875. Nod feroviar şi rutier. întreprinderi de armături industriale din oţel, de confecţii, mat. de constr. (cărămidă, ţiglă) şi de produse alim. Centru viticol. în perimetrul actualului oraş au fost descoperite urme materiale datând din Neolitic. Aşezarea apare menţionată documentar, prima dată, în 1471, ca moşie în stăpânirea boierilor Craioveşti. între 1479 şi 1492, aici s-a ^ aflat reşedinţa banilor Olteniei. în 1492, Vlad Călugărul, domn al Ţării Româneşti, a transferat reşedinţa la Craiova, iar la Strehaia continuând să funcţioneze o bănie de Mehedinţi, subordonată celei de la Craiova. Până pe la mijlocul sec. 16, S. a fost în stăpânirea boierilor Craioveşti. De la începutul anului 1602 şi până la 15 mart. 1602 (când a fost alungat), domnul Radu Mihnea şi-a instalat scaunul domnesc la S. Proprietate domnească (1602-1645), apoi mănăstirească (1645-1863J. Sediul unei episcopii (1673-1679). In 1864, S. a fost trecută în categoria comunelor rurale, iar în 1921 în cea a oraşelor. Monumente: biserica Sf. Treime a mănăstirii S., ctitorie din 1500 a boierilor Craioveşti, a fost rezidită în 1645 prin osârdia domnului Matei Basarab şi restaurată şi mărită (i s-a adăugat pridvorul) de către Constantin Brâncoveanu în anii 1690-1693. în perioada 1821-1826 au fost executate picturile murale interioare şi au fost reparate chiliile. Ansamblul monahal S. a fost reînfiinţat în 1992, iar în 1996-1997 a fost restaurat. Zidul de incintă al mănăstirii este străjuit de un puternic turn de poartă, foarte înalt, construit în 1645, care are şi funcţia de clopotniţă. în satul Motruleni se află biserica Sfinţii Voievozi (1777), cu picturi murale interioare din 1817, iar în localit. componentă Comanda există biserica Sf. Gheorghe (1886). STREHAREŢ, Schitul - v. Slatina (2). STREHLER, Giorgio (1921-1997), actor şi regizor italian de teatru. Co-fondator (1947) cu Paolo Grassi şi director (1947-1968) al Teatrului Piccolo din Milano şi al Teatrului Europei (Odeon) din Paris (1983-1990); preşedinte (1992) al Uniunii Teatrelor din Europa. A pus în scenă piese de Brecht, Shakespeare, dar mai ales de C. Goldoni, propunând noi forme de spectacol teatral. STREI s.m. Rasă autohtonă de porci, de culoare neagră, crescută pentru producţia mixtă (carne şi grăsime). STREI 1. Râu, afl. stg. al Mureşului în amonte de Simeria, al cărui curs şi bazin se află în întregime pe terit. jud. Hunedoara; 89 km. Izv. din m-ţii Şureanu, de sub vf. Bătrâna, de la 1 600 m alt., străbate mai întâi zona montană pe direcţie NE-SV, unde are căderi de pantă de 25-35%o, apoi, în arealul com. Baru, îşi schimbă brusc direcţia de curgere către NV, drenând depr. Pui, iar în aval de confl. cu Râu Alb capătă o direcţie de curgere predominant către N, traversând partea de N a depr. Haţeg şi zona centrală a depr. Hunedoara. Are un curs asimetric, primind majoritatea afl. pe partea stg. (Râu Bărbat, Râu Alb, Râu Mare ş.a.), iar pe dr., pârâul Ohaba şi Pârâu Luncanilor. Pe cursul său se află în construcţie hidrocentralele de la Bretea Română şi Băcia. 2. V. Hunedoara (1). STREICHGARN [ftraihgarn] (cuv. germ.) subst. Fire groase şi aspre obţinute prin cardarea şi filarea fibrelor scurte de lână în amestec cu lână regenerată, celofibră etc.; se întrebuinţează la confecţionarea postavurilor, cărora le conferă o mare capacitate de împâslire. STREINU, Vladimir (pseud. lui Nicolae lordache) (1902-1971, n. Teiu, jud. Argeş), critic şi istoric literar român. Comentator al fenomenului literar interbelic şi îndeosebi al poeziei („Pagini de critică literară"); studii analitice („Clasicii noştri"), monografice („Calistrat Hogaş") sau de teorie prozodică („Versificaţia modernă"). Coautor, împreună cu Ş. Cioculescu şi T. Vianu, al unei „Istorii a literaturii române moderne"). Versuri, antologii, traduceri. Vladimir Streinu r STREISAND 554 Barbra Streisand STREISAND, [straisend], Barbra (n. 1942), cântăreaţă, actriţă şi regizoare americană de film. Femeie energică şi dominatoare, îşi construieşte cariera cu acribie şi inteligenţă interpretând personaje care inevitabil îi seamănă. încrederea nemăsurată în talentul şi în forţele sale proprii sunt motoarele unei evoluţii scenice şi cinematografice de excepţie („Cei mai frumoşi ani“, „S-a născut o stea“, „Yentl"). Premiul Oscar 1968 („Funny Girl“). STREJEŞTI 1. Lac de acumulare realizat în scop hidroenergetic (1975-1978) pe cursul inf. al râului Olt. Supr.: 2 203,5 ha; voi.: 225 mii. m3. Arie de protecţie specială avifaunis-tică. 2. Com. în jud. Olt, situată pe malul de V al lacului cu acelaşi nume, în lunca şi pe terasele de pe dr. Oltului; 3 444 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.), inaugurată la 13 dec. 1886. Hidrocentrală (50 MW) dată în folosinţă în 1979. Conserve de legume. Până la 17 febr. 1968, satul şi com. S. s-au numit Strejeştii de Jos. în satul S. se află biserica Sf. Gheorghe (1821), iar în satul Strejeştii de Sus, bisericile Sf. Treime (1733) şi Sfinţii Voievozi (1821); bisericile Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1852-1856) şi Adormirea Maicii Domnului (1859), în satele Mamura şi Colibaşi. STREJNICU v. Târgşoru Vechi. STRELITZIA, s.f. Plantă decorativă comercializată în florării, originară din Africa de S., din familia Strelitziacee, cu frunze lung peţiolate şi inflorescenţe erecte, cu tijă lungă, cu flori portocalii înconjurate de bractei viu colorate, cu nuanţe mov-albăstrii. STRELjŢI (< rus.) s. m. pl. (în sec. 16-18, în Rusia) Corp special de pedestraşi cu funcţii poliţieneşti; din rândurile lor era aleasă garda ţarilor Rusiei. STREMŢ, com. în jud. Alba, situată în S dealurilor Aiudului, la poalele NE ale m-ţilor Trascău, pe râul Stremţ (sau Geoagiu); 2 745 loc. (2005). Centru pomicol. în satul S., menţionat documentar în 1332, au fost descoperite vestigiile unor aşezări din Neolitic şi din epocile bronzului, fierului şi daco-romană. în satul Geoagiu de Sus, atestat documentar în 1263, există biserica cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului a fostei mănăstiri întemeiată în sec. 16 de Radu de la Afumaţi, care în 1557 figura ca sediu al unui episcopat ortodox. Mănăstirea a suferit mai multe distrugeri, păstrându-se doar biserica care a fost supusă unor transformări în jurul anului 1724. Faţadele bisericii sunt decorate cu un brâu median, care scoate în evidenţă influenţa arhitecturii din Ţara Românească. Biserica păstrează picturi murale interioare executate în 1724 de zugravii loan şi Nistor, în stil postbrâncovenesc. Biserica a fost restaurată în anii 1973-1975. STREPEZEALĂ (< strepezi) s. f. Senzaţie neplăcută de iritare a dinţilor şi a mucoasei gurii, apărută în urma consumării unor fructe acre sau astringente. STREPTOCOC (< {i}; {s} gr. streptos „răsucit11 + kokos „grăunte11) s. m. Coc2 gram-pozitiv, dispus în lanţuri sau perechi, agent patogen al unor infecţii (impetigo, erizipel, scarla-tină, reumatism etc.). Se întâlnesc în sol, pe plante, pe pielea omului şi animalelor. Unele specii sunt folosite ca agenţi de fermentaţie lactică. STREPTOCOCjE (< fr.) s. f. Infecţie cutanată, provocată de streptococi, în general localizată, dar foarte persistentă şi cu caracter recidivant. STREPTOMICINĂ (< fr. {i}) s. f. Antibiotic extras din Streptomyces gri-seus, descoperit de bacteriologul american S. A. Waksman în 1943, fapt pentru care a primit Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1952). Este bacteriostatică şi bactericidă, utilizată în tratamentul tuberculozei, leprei, difteriei, ciumei etc. STRES (cuv. engl.) s. n. Termen general utilizat pentru orice factor din mediu (traumatism, frig, căldură, curent electric, medicamente, emoţii etc.) capabil să provoace la om şi la animale o stare de tensiune şi o reacţie de alarmă a oganismului, determinând uneori îmbolnăviri grave. în prezent termenul este utilizat frecvent pentru a desemna factorii care alterează starea psihică, inclusiv suprasolicitarea nervoasă legată de ritmul trepidant al vieţii moderne, sarcini profesionale multiple sau foarte solicitante, diverse probleme afective, pierderea locului de muncă sau a partenerului de viaţă etc. Termenul s. a fost introdus de medicul canadian Hans Selye. STRESANT, -Ă (< stres) adj. Care provoacă stres. STRESEMANN [/trezeman], Gustav (1878-1929), om politic german. Fondator şi lider al Partidului Populist. Cancelar (aug.-nov. 1923) şi ministru de Externe (1923-1929). A semnat, din partea Germaniei, o serie de documente internaţionale (Acordul de la Locarno, 1925; Pactul Briand-Kellogg, 1928). Premiul Nobel pentru pace (1926), împreună cu A Briand. STREUVELS [/trovels], Stijn (pseud. lui Frank Lateur) (1871 — 1969), prozator belgian de limbă flamandă. Proză de analiză influenţată de Dostoevski. Romanele şi nuvelele sale asociază viaţa ţăranilor flamanzi cu ritmul cosmic al naturii („Viaţa primăverii11, „Dansul morţilor11, „Câmpul de in“, „Muncitorii11). Memorii. STRIAT, -Ă (< stria) adj. Care prezintă striaţii. ^ Muşchi striaţi sau musculatură s. = muşchii scheletici. Fibrele lor, la microscop, prezintă dungi transversale luminoase şi întunecoase datorită filamentelor de actină şi miozină din structura lor, cu rol în contracţia musculară. V. şi muşchi. STRIAŢIE (STRIAŢIUNE) (< fr.) s. f. Fiecare dintre dungile paralele, foarte fine, săpate în adâncime, scoase în relief sau deosebite prin culoare, de pe suprafaţa unui corp; (cu sens colectiv) sistem format din astfel de dungi. STRICA (lat. extricare) vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) deteriora, a (se) defecta. 2. (Pop.) Tranz. A sfărâma învelişul tare al unui lucru pentru a scoate şi a folosi conţinutul; a sparge. + A deschide cu forţa, a sfărâma o uşă, o încuietoare etc. 3. Refl. (Despre alimente) A se altera, devenind necomestibile, sub influenţa unor agenţi externi; a se descompune. ♦ Tranz. şi refl. (Despre aer) A (se) vicia. 4. franz. A pricinui pagube; a prejudicia, a dăuna, a vătăma. 5. Intranz. A face rău, a fi nefolositor, nepotrivit într-o anumită situaţie sau unei anumite persoane. 6. Tranz. (Pop.) A vătăma un organ sau o funcţie organică, a dăuna sănătăţii. 7. Refl. (Despre vreme) A se schimba în rău, a deveni nefavorabilă. 8. Tranz. A tulbura buna desfăşurare a unei acţiuni; a zădărnici, a împiedica. 9. Tranz. A avea o influenţă negativă asupra cuiva; a corupe. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral; a se deprava, a se perverti. 10. Tranz. A face un lucru 555 STRIGONIUM greşit, altfel de cum trebuie. 11. Tranz. A distruge, a dărâma o aşezare, o construcţie omenească. ♦ Fig. A călca, a nu respecta o învoială, o obligaţie etc. 12. Refl. A rupe relaţiile de prietenie cu cineva. 13. A cheltui inutil, a irosi ceva fără rost; a risipi. 14. Refl. (Despre întruniri, petreceri etc.) A lua sfârşit, a se termina (în mod neaşteptat, neplăcut). STRICAT, -Ă (< strica) adj. 1. Care nu mai poate fi utilizat, fiind deteriorat, defect etc. 2. Alterat, descompus. ♦ (Despre aer) Viciat, irespirabil. 3. Dărâmat, năruit, surpat. 4. (Pop.) Vătămat, bolnav. -0- S. de vărsat = ciupit de vărsat. 5. (Despre relaţii dintre oameni) Desfăcut, rupt, întrerupt. 6. (Şi subst.) Decăzut moraliceşte; corupt, desfrânat, depravat, pervertit. STRICĂCIUNE (< strica) s. f. 1. Faptul de a (se) strica; concr. ceea ce este stricat, deteriorat; pagubă cauzată de o deteriorare. ♦ (Pop.) Vătămare. 2. Fig. Efect rău. 3. Corupţie, depravare, pervertire, desfrânare. STRICĂTQR, -OARE (< strica) adj. Care provoacă sau care este capabil să provoace stricăciuni deteriorări; vătămător. STRICNjNĂ (< fr. {i}; {s} gr. st/ykhnos „nucă vomică“) s. f. Alca-loid extras din Strychnos nux vomica, foarte toxic, utilizat în doze mici ca stimulent al sistemului nervos central, mai ales al măduvei spinării; în doze mai mari este folosit ca rodenticid. Se întrebuinţează ca antidot în intoxicaţiile cu substanţe deprimante centrale (ex. morfină). STRICT, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Şi adv.) Care are un caracter absolut, care nu admite abatere, excepţie; riguros; p. ext sever, aspru. ^ Expr. (A fi) strict necesar = a fi indispensabil, absolut necesar. ♦ Precis, exact. 2. (MAT.) Inegalitate s. = atribut a două elemente ale unei mulţimi, în care s-a definit o relaţie de ordine, de a fi comparabile şi neegale. STRICTEŢE (< strict) s. f. însuşirea de a fi strict (1); rigurozitate, severitate, asprime. STRICTURĂ (< strictură) vb. I tranz. A realiza o stricturare. STRICTURARE (< strictură) s. f. (TEHN.) Reducere a secţiunii transversale a unei conducte (ţeavă, tub etc.) pe o porţiune din lungimea acesteia. STRICTURĂ (< fr., lat.) s. f. (MED.) îngustare a unor canale din organism în urma unei leziuni inflamatorii, a unei cicatrice etc. (ex. s. esofagiană, s. ureterală). STRICŢIUNE (< fr., lat.) s. f. (FIZ.) Micşorare a dimensiunilor unui corp; contracţie. ♦ Scădere a grosimii unui corp de formă alungită; subţiere. STRIDENT, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre sunete) Lipsit de armonie; ascuţit (5), tare; p. ext. neplăcut, supărător. 2. (Despre culori) Bătător la ochi; ţipător, violent. ♦ Fig. Care şochează; izbitor. STRIDENŢĂ (< fr.) s. f. însuşirea de a fi strident. ♦ [Concr.) Sunet, culoare, ton strident. STRIDIE (< ngr.) s. f. Scoică marină, comestibilă, cu valve groase, inegale (valva dreaptă mai mică, plană şi mai subţire) cu suprafaţa foarte neregulată (Ostrea edulis). Duce un mod de viaţă sedentar, formând bancuri mari în reg. de litoral cu fundul stâncos. STRIDOR (cuv. lat. „fluierat, şuierat"). s. m. (MED.) Zgomot respirator şuierător, în special inspirator, întâlnit în cazuri de spasm sau de obstrucţie a laringelui (s. laringean). STRIDULANT (< fr.; {s} lat. stri-duius „care şuieră, scârţâie") adj. Organ ~ = organ al unor insecte cu ajutorul căruia acestea produc sunete sau zgomote prin frecarea cu o altă parte a corpului (ex. aripile la lăcustă, piciorul şi aripa la cosaş etc.). STRIGA (lat. * strigare < strix, -gis „bufniţă") vb. I 1. Intranz. A scoate sunete puternice; a răcni, a ţipa. ♦ A semnaliza ceva prin strigăte, a da alarma, a cere ajutor. ♦ (Despre păsări şi animale) A scoate sunete caracteristice speciei; a zbiera, a urla. 2. Tranz. A enunţa, a face cunoscut ceva cu glas tare şi răsunător; p. ext. a vocifera. ♦ A cere, a pretinde ceva cu glas ridicat. ♦ Intranz. A se răsti la cineva, a adresa cuiva vorbe de dojană, a vorbi cu duşmănie. ♦ A se văicări, a se jeli cu glas ridicat. 3. Tranz. A chema pe cineva să vină Cochilii de stridii (pronunţându-i numele). ^ Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al unui grup de elevi, de cursanţi etc. 4. Intranz. A spune strigături şi chiuituri la joc. STRjGĂ (lat. striga) s. f. 1. (în superstiţi) Fiinţă imaginară cu chipul unei femei, care chinuie copiii mici, ia mana de la vaci etc.; strigoaică. 2. Pasăre răpitoare de noapte de c. 35 cm, sedentară, cu penajul galben-ruginiu şi cu mici pete brune-întu-necate; este folositoare, pentru că se hrăneşte în special cu şoareci (Tyto alba guttata). 3. (ENTOM.) (Fluture) cap-de-mort. STR|GĂT (< striga) s. n. 1. Exclamaţie cu voce ridicată, puternică; ţipăt, răcnet. ♦ Invocare. 2. Anunţare, semnalizare. 3. Sunet caracteristic emis de o pasăre sau de un animal; urlet, zbieret. 4. Larmă de voci, vociferare. 5. Chemare cu voce tare a cuiva. 6. Strigătură. STRIGĂTOR, -OARE (< striga) adj., s. m. 1. Adj. Care strigă; fig. care sare în ochi; izbitor, evident. Expr. Strigător la cer = revoltător, nelegiuit. 2. S. m. (înv.) Crainic, vestitor. STRIGĂTURĂ (< striga) s. f. Specie a liricii populare, de o structură relativ simplă, de la chiuitura onomatopeică până la catrenul liric-senti-mental sau satiric, care însoţeşte jocurile populare. Modulată după ritmica jocului, rostirea s. are funcţiunea de a-l anima, întărind efectul melodic. Sin. chiuitură (2), ţipuritură. STRIGIFORME (< fr.; {s} lat. striga „strigă" + forma) s. f. pl. Ordin de păsări de pradă care vânează noaptea (răpitoare de noapte: bufniţa, striga, cucuveaua, huhurezul), hrănindu-se în special cu rozătoare dăunătoare. Au capul mare, gâtul scurt, ochi îndreptaţi în faţă, cioc scurt, puternic, încovoiat. Aripi late, rotunjite. Zboară fără zgomot şi îşi pot roti capul până la 270°. Se cunosc c. 133 de specii, răspândite aproape pe tot globul. STRIGOAICĂ (< strigoi) s. f. Stri-goaie; strigă (1). Vrăjitoare. SJRIGOI, -OAIE (< strigă) s. m. şi f. (în credinţele populare) Sufletul unui om (viu sau mort) despre care se crede că se transformă noaptea în lup, în câine etc., pricinuind rele celor pe care îi întâlneşte; pricolici, moroi. STRIGOI AŞ (< strigoi) s. m. Nume generic dat unor fluturi mici de noapte care zboară în jurul lămpii sau flăcării unei lumânări. STRIGONIUM v. Esztergom. STRIMER 556 STRIMER (< engl.) s. m. (FIZ.) Canal de gaz ionizat, cu bună con-ductibilitate, care se formează în spaţiul dintre doi electrozi supuşi unei mari diferenţe de potenţial şi care precedă formarea unei scântei electrice, constituind traseul acesteia. STRIMON v. Struma. STRINDBERG [strinbaeri], Johan August (1849-1912), scriitor suedez. Viaţă agitată, punctată de căutări ideologice, alternând ideile nietzsche-ene cu nihilismul, ateismul cu teozo-fia. Operă vastă şi stufoasă, violent antifeministă, de orientare naturalistă, apoi neoromantică şi preexpresio-nistă. Romane („Camera roşie“, primul roman naturalist suedez, „Drapele negre"), nuvele („Căsătoriţi", „Utopii în realitate"), pagini autobiografice („Fiu de slujnică", „Singur"), drame („Tatăl", „Domnişoara lulia", „Dansul morţii", trilogia „Spre Damasc"), de acută observaţie psihologică. Lirică vizionară („Jocuri de cuvinte şi de meşteşug"). A întemeiat, împreună cu A. Falek, „Intima Teater", unde i s-au jucat mai multe piese. STRINGENT, -A (< it.) adj. Care se impune neapărat; care nu dă răgaz; imperios, presant. STRINGENŢĂ (< it.) s. f. însuşirea de a fi stringent. STRINGOCEFAL (< fr.) s. m. Gen fosil de brahiopode cu cochilia groasă, lipsită de ornamentaţie; a trăit în Devonianul mediu. STRIPA (< engl.) vb. I tranz. A realiza operaţia de stripare. STRIPARE (< stripa) s. f. (METAL.) Operaţie de desprindere şi de scoatere a lingourilor din lingotiere după solidificare. ♦ Macara de s. = macara folosită în uzinele siderurgice la striparea lingourilor şi la manevrarea în hală a lingourilor şi a lingotierelor. STRIPER1 (< engl. {i}) s. n. Dispozitiv de strângere, cu cleştele, al macaralei de stripare. STRjPER2 (< engl.) s.m. Dansator de striptease. STRjPTEASE [stripti:z] (cuv. engl.) s. n. Spectacol de cabaret în care una/unul sau mai multe/mulţi femei/bărbaţi se dezbracă progresiv cu mişcări lascive. STRIU (< fr.) s. n. (CONSTR.) Fiecare dintre şanţurile mici, paralele, executate pe suprafaţa unui element de construcţie în scop decorativ sau pentru a o face mai aspră. STRIVj (< sl.) vb. IV 1. Tranz. A zdrobi, a turti (prin presare); a face fărâme; p. ext a omorî. ♦ (Fig.) A nimici, a distruge. 2. Tranz. şi refl. Johan August Strindberg recipr. A (se) îngrămădi, a (se) înghesui, a (se) îmbulzi, a (se) înăbuşi. STRIVJRE (< strivi) s. f. Acţiunea de a (sej strivi; zdrobire; fig. distrugere, nimicire. ♦ (TEHN.) Turtire locală a unui corp solid, efectuată prin compresiune, în zona de contact cu un alt corp solid care îl presează. STRIVITOR, -OARE (< strivi) adj. Care apasă, care zdrobeşte, care nimiceşte. STROBOSCOP (< fr. {i}) s. n. Dispozitiv care permite examinarea stroboscopică a unui corp în mişcare. STROBOSCOP|E (< fr. {i}; {s> gr. strobos „întoarcere" + skopein „a privi") s. f. (FIZ.) Metodă de observare a corpurilor aflate în mişcare de translaţie sau de rotaţie, cu un anumit caracter de periodicitate, de sacadare; constă în întreruperea intermitentă fie a iluminării corpului, fie a privirii, având drept consecinţă micşorarea aparentă a vitezei de mişcare sau chiar anularea vitezei ori inversarea sensului mişcării. STROE, Aurel (n. 1932, Bucureşti), compozitor român. Prof. univ. la Bucureşti. Stabilit în Germania, în 1986. Carieră pedagogică în S.U.A. şi Europa. Atras de polimodalism şi de tendinţa către organizarea strictă a totalului cromatic. Compune pe baza mai multor sisteme de acordaj (polifonie de muzici), în forma de palimpsest („Trilogia cetăţii închise"); lansează conceptul de compoziţie muzicală morfogenetică STROE, N. (Nacht Stroe) (1905-1990, n. Bacău), actor român de teatru. Vedetă a divertismentului de estradă şi radiofonic începând din anii ’30 ai sec. 20, când face cuplu cu Vasile Vasilache. Amândoi realizează şi prima comedie muzicală cinematografică, „Bing Bang". în anii ’60, se stabileşte în Israel. STROESCU, Constantin (1886-1977, n. laşi), tenor român. Prof. de canto la Conservatorul din Bucureşti. Solist al Operei Române, al operelor din Boston şi Paris. Carieră internaţională. Rafinat interpret de lied şi îndeosebi al muzicii franceze. STROESCU, Vasile (1845-1926, n. Trinca-Hotin), filantrop român. M. de onoare al Acad. (1910). Preşedinte (de vârstă) al Parlamentului României (1918). Şi-a folosit averea pentru înfiinţarea de şcoli şi aşezăminte religioase; a sprijinit financiar fondurile culturale din Blaj, Sibiu, Arad şi Mitropolia Ardealului; a donat societăţii ASTRA o mare sumă de bani; a trimis la învăţătură în străinătate mulţi tineri din Basarabia. STROESSNER [strosner], Alfredo (n. 1912), general şi om politic para-guayan. Şef al forţelor armate (1951). Preşedinte al Republicii Paraguay (1954-1989). A instaurat în ţară un regim dictatorial, reprimând orice opoziţie. înlăturat printr-un puci. STROEŞTI, com. în jud. Vâlcea, situată în Subcarpaţi, la poalele V ale măgurii Slătioara, pe râul Cerna; 3 101 loc. (2005). Bisericile Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1782) şi Sf. Treime (1819-1820), în satele Cireşu şi Pojogi-Cerna. STROFANT (< fr.; {s} gr. strophe „întoarcere" + anthos „floare") s. m. Denumire dată unor specii de plante volubile, tropicale, din genul Stro-phanthus, familia apocinaceelor, care conţin substanţe utilizate în medicină. STROFANTjNĂ (< fr. {i}) s. f. Amestec de glicozide extrase din diferitele specii ale plantei Strophan-thus, cu acţiune tonicardiacă, utilizat în tratamentul tahicardiei, insuficienţei cardiace etc. V. ouabaină. STROFĂ (< fr., lat.) s. f. Grup de versuri care alcătuiesc un ansamblu unitar prin elementele prozodice (măsură, ritm, rimă) şi uneori prin înţeles. S. poate fi formată din două, trei, patru, cinci sau mai multe versuri (distih, terţet, catren etc.). STROFOjDĂ (< fr. {i}) s. f. (MAT.) Locul geometric al punctelor de pe o dreaptă variabilă (care trece printr-un punct fix situat pe axa absciselor) astfel încât distanţa de la puncte la intersecţia dreptei cu axa ordonatelor şi distanţa de la origine la această intersecţie să fie egale. STROGANOV, familie rusă de negustori şi industriaşi, cunoscută prin activitatea ei de colonizare a Uralului şi Siberiei, iar apoi de mari proprietari funciari şi oameni de stat (sec. 16-începutul sec. 20). Mai importanţi: Anikei (Anika) Fiodorovici S. (1497-1570), Semion Anikievici S. (?-1609), fiul şi nepoţii Maksim 557 STRUCTURALISM lakovlevici S. (?—anii 20 ai sec. 17), şi Nikolai Grigorevici S. (7-1620), organizatorul campaniei de cucerire a Siberiei, în frunte cu hatmanul cazac Ermak Timofeevici; Grigore Dmitrievici S. (1656-1715), a readus în stăpânirea sa proprietăţile familiei S. (împărţite între urmaşii lui Anikei Fiodorovici S.), iar fiii săi Aleksandr, Nikolai şi Serghei Dmitrievici S. au devenit, în 1722, baroni şi ulterior conţi; Aleksandr Sergheevici S. (1733-1811), conte, preşedinte al Academiei de Arte, director al Bibliotecii publice, membru al Consiliului de Stat, Pavel Aleksandrovici S. (1772-1817), conte, membru al Comitetului Secret în timpul ţarului Aleksandru I, ministru adjunct la Interne; Serghei Grigorevici S. (1794-1882), conte epitrop al Districtului de învăţământ al Moscovei (1835-1847), guvernator general al Moscovei (1859-1860). Mulţi dintre membrii familiei S. s-au făcut cunoscuţi pentru interesul lor faţă de artă, literatură, istorie şi arheologie. STROHEIM [/trohsem], Erich von (1885-1957), regizor şi actor american de film de origine austriacă. Unul dintre marii maeştri ai filmului mut, personalitate insolită şi contradictorie: pe platou — artist de geniu obsedat de ideea autenticităţii, în viaţă — grandoman cu vocaţie de impostor. Puţinele filme regizate în anii ’20 ai sec. 20 se numără printre capodoperele istoriei cinematografului („Rapacitate", „Văduva veselă", „Regina Kelly"). Ulterior îşi continuă activitatea ca actor în S.U.A. şi Franţa („Iluzia cea mare", „Spionaj în deşert", „Sunset Boulevard"). STROICI, familie de boieri din Moldova. Mai cunoscut: Luca S. (Lupu), mare logofăt (1580-1591, 1595-1610), partizan al Movileştilor. Boier cărturar, unul dintre ctitorii mănăstirii Dragomirna, căreia i-a dăruit biblioteca sa. Primul dregător din Ţările Române care foloseşte în scris alfabetul latin (transcrie primul rugăciunea „Tatăl nostru"). STROIEŞTI, com. în jud. Suceava, situată în pod. Sucevei, pe cursul superior al râului Şomuzu Mare; 3 503 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.)- Nod rutier. în satul Zahareşti se află biserica Sf. Dumitru, ctitorie din 1541-1542 a pârcălabului Nicoară Hâra, cu un remarcabil ancadrament de piatră sculptată la portal, iar în satul S., biserica Naşterea Maicii Domnului (1862). STROMATOLIT (< gr. stroma „covor", lithos „piatră"), s. n. Masă pietroasă în formă de pernă, uneori de dimensiuni foarte mari, formată prin activitatea cianobacteriilor la adâncimi mici în apele litorale calde. Sunt constituite dintr-o alternanţă de material sedimentar fin adus de valuri şi materjal calcaros eliminat de cianobacterii. în prezent se întâlnesc doar în locuri în care alte microorganisme nu se pot dezvolta, de ex. în golfuri foarte sărate, se presupune însă că au fost foarte abundente în vremea când pe Pământ nu existau forme superioare de viaţă. Unele roci foarte vechi (de acum 2-3 miliarde de ani) prezintă cercuri albe foarte caracteristice, considerate resturi de s. şi deci primele mărturii ale existenţei vieţii pe Pământ. STROMĂ (< germ.; {s} gr. stroma „covor, cuvertură") s. f. (BOT.) Masa fundamentală, cu rol de suport, a unor organe; în cazul cloroplastelor, lamele de natură proteică între care se află clorofila şi care conţin enzime care mediază unele faze ale foto-sintezei; la unele ciuperci structura rezultată din împletirea deasă a filamentelor miceliene, în care apar ascele sau sunt înglobate corpurile de fructificaţie (ex. la cornul secarei). STROMBOLI, ins. italiană de origine vulcanică în M. Tireniană, în arh. Lipare; 12,2 km2. Are în centru un vulcan activ de 926 m alt., care erupe la intervale regulate („farul M. Mediterane") aruncând gaze, piroclas-tite, uneori lavă bazaltică. Mari erupţii au avut loc în 1921, 1956, 1966. Pomicultură şi viticultură. Turism. STRONGHjL s. m. v. strunghil. STRONGjL (< fr.; {s} gr. strog-gylos „rotund") s. m. Vierme nematod din ord. Strongylida, parazit, la nivel digestiv şi respirator la diferite specii de animale. Ex. Strongylus equinus, în sistemul digestiv al calului. STRONGILOZA (< fr.) s. f. (MED. VET.) Denumire generică dată unor boli parazitare ale animalelor, provocate de viermi din grupa nematode-lor, care se caracterizează prin enterite, bronşite, pneumonii etc. Sin. strongilidoză. STRONŢIANIT (< fr. {iF) s. n. Carbonat natural de stronţiu, cristalizat în sistemul rombic, incolor sau cenu-şiu-gălbui spre brun, cu luciu sticlos. Este utilizat la prepararea sărurilor de stronţiu şi la rafinarea zahărului. STRONŢIU (< fr. {(}; {s} n. pr. Strontian, oraş în Scoţia) s. n. Element chimic (Sr; nr. at. 38, m. at. 87,62); metal alcalino-pământos, foarte asemănător cu calciul, alb-argintiu. Se găseşte în natură sub formă de stronţianit, celestină ş.a. în combinaţii este bivalent. Fiind foarte reactiv, are o utilizare limitată. A fost descoperit în 1790 şi izolat de Sir H. Davy în 1808. Compuşii lui colorează flacăra în roşu şi de aceea se folosesc în pirotehnie la fabricarea artificiilor. Izotopul radioactiv cu masa atomică 90, dar şi 89, care se formează în reacţiile de fisiune (ex. în bombele atomice), sunt foarte dăunători vieţuitoarelor. STROP (< stropi) s. m. 1. Mică parte de formă globulară dintr-un lichid; cantitate foarte mică dintr-un lichid; picătură. 2. Fig. Părticică dintr-o materie solidă; fărâmă. ^ Loc. Nici un strop = deloc, defel. STROPEALĂ (< stropi) s. f. 1. Faptul de a (se) stropi; stropitură. 2. (Concr.) Lichid cu care se stropeşte. ♦ Ploaie superficială de scurtă durată. STROP! (< sl.) vb. IV tranz., intranz. şi refl. A (se) uda uşor şi superficial, a (se) umezi; a împroşca cu o stropitoare, acoperind cu stropi de apă sau de alt lichid. ♦ Tranz. A răspândi, prin împroşcare sau prin proiectare, un lichid sau un material pulverulent pe o suprafaţă sau pe un obiect. ♦ Refl. A se acoperi cu pete mici, a fi presărat cu stropi, a se păta. STROPIT, -Ă (< stropi) adj. 1. Udat uşor, acoperit, împroşcat cu stropi. 2. Cu puncte sau cu pete mici de altă culoare. STROPITOARE (< stropi) s. f. Vas prevăzut cu un tub lateral terminat printr-o sită, folosit la stropitul culturilor din grădini. STROPŞEALĂ (< stropşi s. f. Faptul de a (se) stropşi; vorbă mânioasă, răstită. STROPŞ! (< bg.) vb. IV 1. Intranz. (Pop. şi fam.) A stropi printre dinţi cu salivă când vorbeşte. ♦ Fig. Refl. A se răsti la cineva, a se înfuria. 2. Tranz. A zdrobi, a sfărâma (un material tare) prin lovire sau prin apăsare; p. ext a strivi. ♦ Fig. A prăpădi, a distruge, a nimici. 3. Tranz. A stâlci în bătaie. ♦ Fig. A pronunţa cuvinte greşit; a stâlci, a poci. STROZZI [strottsi], familie florentină de negustori şi bancheri cunoscută din sec. 14, adversară a familiei Medici. Mai cunoscut Filippo I (1426-1496) care a construit la Florenţa palatul S. STRUCTURA (< fr.) vb. I tranz. A organiza ceva, a da o structură. STRUCTURAL, -Ă (< fr. {i}) adj. Referitor la structură (1); de structură. STRUCTURALISM (< fr. {i}) s.n. Teorie lingvistică despre caracterul sistematic al limbii, alcătuind o structură în care diversele părţi se află în STRUCTURALIST 558 relaţii şi se condiţionează reciproc. Abordarea structuralistă a limbii caracterizează activitatea a trei şcoli lingvistice: şcoala pragheză („Cercul lingvistic de la Praga“), reprezentată de S.N. Trubetzkoy şi R. Jakobson, cu contribuţii mai ales în dezvoltarea fonologiei; şcoala descriptivistă americană, reprezentată de L. Bloomfield, Z. Harris ş.a., cu rol esenţial în dezvoltarea gramaticii descriptive moderne; şcoala daneză v. glosematica. ♦ P. gener. Teorie şi metodă aplicată în diverse ştiinţe, care îşi propune să descopere sistemele de relaţii. Având drept premisă lucrările unor gânditori şi oameni de ştiinţă ca W. Humboldt, Ch. Peirce, L. Witt-genstein, S. Freud, C.G. Jung ş.a., s. a apărut, în cursul primei jumătăţi a sec. 20, în psihologie (gestaltism, J. Piaget), matematică (N. Bourbaki), lingvistică (F. de Saussure ş.a.), biologie (L. von Bertalanffy ş.a.), etnologie (C. Levi-Strauss)**. extinzându-se mai apoi în teoria şi istoria literară şi de artă (R. Barthes ş.a.), estetică (U. Eco ş.a.), epistemologie (L. Althusser, M. Foucault ş.a.), sociologie (B. Malinowski, R. Parsons ş.a.). STRUCTURALIST, -A (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Privitor la structuralism, care se referă la structuralism. 2. S.m. şi f. Adept al structuralismului. STRUCTURĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (FIZ.) Alcătuirea internă a unui corp (cristal, lichid etc.) sau a unui sistem fizic (atom, moleculă, nucleu, spectru etc.), caracterizată prin natura şi prin însuşirile elementelor componente, prin dispoziţia lor spaţială şi prin legăturile şi interacţiunile lor reciproce. ♦ (TEHN.) Mod de dispunere a elementelor componente ale unui ansamblu tehnic. ^ S. de rezistenţă = ansamblul elementelor unei construcţii care preia şi transmite la reazeme sau la fundaţie toate încărcăturile care solicită construcţia. S. metalică = mod de aşezare a grăunţelor care constituie un metal sau un aliaj. 2. (PE-TROGR.) Totalitatea însuşirilor rocii, determinate de aspectul morfologic al părţilor ei componente (gradul de cristalizare, dimensiunile şi forma cristalelor) şi de modul de creştere a acestora. S. reflectă condiţiile de formare a rocilor. Astfel, pentru rocile eruptive sunt caracteristice s. holo-cristalină, hemicristalină, sticloasă etc., pentru rocile metamorfice s. gra-nuloblastică, porfiroblastică, cataclis-tică etc., iar pentru rocile sedimentare detritice s. pelitică, psamitică, psefi-tică etc. 3. (GEOL.) S. geologică = a) mod de dispoziţie, de aranjare în scoarţa terestră a stratelor şi a altor corpuri de roci, precum şi raporturile dintre ele; b) formă de cute (ex. anti- clinale, sinclinale etc.). Se mai numeşte structură tectonică. (PEDOL.) Structura solului = modul în care sunt grupate particulele elementare în agregate de forme şi dimensiuni diferite, separate între ele prin suprafeţe de contact sau goluri. Printre cele mai frecvente tipuri de s. a golului se numără s. poliedrică, glomerulară, grăunţoasă (granulară), prismatică, columnară, lamelară, lenticulară. 4. Mod de aşezare între ele a părţilor corpului omenesc, ale corpului animalelor, ale plantelor sau ale ţesuturilor lor. ♦ Factură^ alcătuire psihică, conformaţie. 5. (în teoriile structuraliste) Mod de alcătuire a unui sistem, ansamblu al relaţiilor esenţiale dintre elementele sale componente: model ideal care reflectă aceste relaţii şi care ia în considerare raporturile ce unesc componentele obiectului (diferenţe, opoziţii, corelaţii), independent de natura lor substanţială. ^ S. socială = reţeaua relaţiilor ordonate şi reciproc condiţionate a elementelor sistemului social, în care sunt fixate tipul de diviziune a muncii, raporturile dintre clase şi alte grupuri sociale, caracterul funcţionării instituţiilor, formele organizării acţiunilor sociale proprii societăţii date. Structura populaţiei = ponderea procentuală a diferitelor categorii de populaţie (s. pe sexe, pe etnii, vârstă, ocupaţie etc.). 6. Fel de alcătuire a unei compoziţii, a unei opere literare. ♦ Mod specific de organizare a elementelor constitutive ale unei limbi. S. gramaticală = mod specific fiecărei limbi de a organiza cuvintele în propoziţii şi fraze. 7. (MAT.) S. algebrică = mod de organizare a unei mulţimi de elemente prin definirea uneia sau a mai multor operaţii care au anumite proprietăţi (ex. s. de grup, s. de inel). STRUENSEE [stru:8nse], Johann Friedrich conte de (1737-1772), om politic şi medic danez de origine germană. Adept al absolutismului luminat. Medic al regelui Cristian VII. Ca prim-min. (1771-1772) a realizat o serie de reforme liberale. Adversarii i-au înscenat un proces de complot împotriva regelui, în urma căruia a fost condamnat la moarte şi executat. STRUGARI, com. în jud. Bacău, situată NE depr. Tazlău, la poalele NV ale culmii Pietricica, pe cursurile superioare ale râurilor Nadişa şi Răchitiş; 2 624 loc. (2005). în satul Pietricica se află biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1860). STRUGURE (cuv. autohton) s. m. 1. Fruct al viţei de vie, în formă de ciorchine cilindric sau cilindro-co-nic; (reg.) poamă. S. conţin apă, za- haruri, substanţe minerale, vitamine, având o valoare energetică foarte ridicată. Se disting s. de masă (cu boabe mari) şi s. de vin de diferite calităţi. Din soiurile de bună calitate (nobile) se obţin vinuri superioare albe sau roşii, pentru consum, sau vinuri pentru djstilare, din care se obţine coniacul. în ind. alimentară sunt utilizaţi pentru sucuri, dulceţuri, compoturi. Din sâmburi se extrage un ulei bogat în acizi graşi polinesaturaţi. 2. Strugurii-ursului = plantă mică (20-60 cm), târâtoare, din familia ericacee, ocrotită prin lege, cu frunze persistente, pieloase, cu flori roşietice sau albe şi fructe bace, roşii, lucioase, comestibile (Arctostaphylos uva-ursi); sărbezele. Creşte rar în regiunea montană. în medicina umană se folosesc frunzele (antireumatis-male, antidiareice, antiinflamatoare). STRUJAN (< struji) s. m. Tulpină de porumb cu frunze, după ce au fost culeşi ştiuleţii şi a fost tăiată; cocean (1). STRUJ! (< sl.) vb. IV tranz. A curăţa pene, ramuri, ştiuleţi de porumb etc. de părţile nefolositoare, smulgându-le şi îndepărtându-le; a smulge unele părţi folositoare în vederea utilizării lor. STRUMA (grec. STRIM6N), fl. în Pen. Balcanică (V Bulgariei şi NE Greciei); 415 km. Izv. de pe versantul de SV al masivului Vitoşa şi se varsă în G. Orfani (sau Stimon) al M. Egee la 50 km SV de Kavâla. Lacuri de acumulare în cursul superior. STRUNĂ (< sl.) s. f. 1. (MUZ.) Coardă. 2. Sfoară foarte bine întinsă, făcută din fire elastice şi răsucite. ^ Expr. A merge strună = (despre acţiuni) a merge foarte bine, perfect. 3. Parte a frâului care trece pe sub bărbia calului şi se agaţă de cele două capete ale zăbalei. STRUNG (< sl.) s. n. Maşi-nă-unealtă pentru prelucrarea prin aşchiere a pieselor de metal, lemn şi alte materiale, mişcarea principală (de rotaţie) fiind executată de piesă, iar mişcarea de avans de scula aş-chietoare. La s. se execută strunjirea, filetarea, sfredelirea ş.a. Tipurile cele mai răspândite de s. sunt: s. paralel, s.-revolver, s. cu vârfuri şi s.-carusel. STRUNGA, com. în jud. laşi, situată în zona de contact a C. Jijiei cu partea de S a culmii Şiretului; 4 435 loc. (2005). Centru pomicol. în satul Fedeleşeni au fost descoperite (1928) vestigiile unei aşezări neolitice, de tip Cucuteni, în care s-au găsit vase ceramice şi figurine, iar în satul Hăbăşeşti au fost scoase la iveală 559 STUDIO (1949-1950) urmele unei extinse aşezări neolitice fortificată cu şanţ, din care s-au recuperat vase ceramice pictate sau incizate, precum şi statuete antropomorfe din lut ars. Satul S., care apare menţionat documentar în 1411, are statut de staţiune balneoclimaterică sezonieră, de interes local, cu ape minerale sulfuroase, sulfatate, bicarbonatate, sodice, cal-cice, magneziene (prima analiză a apelor minerale de aici s-a efectuat în 1830), indicate pentru tratarea bolilor tubului digestiv, iar în cură externă pentru ameliorarea afecţiunilor reumatismale, a celor neurologice periferice, ginecologice etc. Biserica Sf. Gheorghe (1762, reparată în 1822 şi 1923), în satul Hăbăşeşti şi biserica de lemn Sf. Nicolae (1747), în satul Fedeleşti. STRUNGAR1 (< strung) s. m. Muncitor calificat care lucrează la strung. STRUNGAR2 (< strungă) s. n. Cioban care mână oile la strungă (1) spre a fi mulse. STRUNGĂ (cuv. autohton) s. f. 1. Loc îngust prin care trec oile pe rând pentru muls. ♦ Loc îngust de trecere. 2. Trecătoare (între munţi sau între dealuri); strâmtoare (1). 3. Strungăreaţă (1). STRUNGĂREAŢĂ (< strungă) s. f. 1. Răritură între dinţi, în special între incisivii maxilarului superior; strungă (3). 2. (Reg.) Găleată pentru muls oile. STRUNGĂFME (< strung) s. f. 1. Atelier sau secţie industrială unde se prelucrează piesele cu ajutorul strungului. 2. Meseria strungarului1. STRUNGHIL (STRONGHIL) s. m. Specie de guvid din M. Caspică, M. Neagră şi lacurile litoraie, lung de 20-25 cm, galben-brun cu pete negre ovale; în perioada de reproducere masculii sunt negri în întregime; guvid mare (Gobius melanostomus). STRUNj (< strună) vb. IV tranz. 1. A ţine (calul) în frâu, a stăpâni. ♦ Fig. A ţine din scurt pe cineva; a domina. 2. (Reg.) A lega strâns, întin-zând bine sfoara cu care se leagă. STRUNJ! (< strung) vb. IV tranz. A prelucra un material cu ajutorul strungului; a da la strung. STRUP (lat. struppus) s. n. Curea la ham care trece pe sub coada calului. STRUŢ (< it.) s. m. în sens larg, nume dat unor păsări mari, nezburătoare, cu picioare lungi şi puternice, cu gât lung, aripi mici şi pene moi: s. african, s. nandu din America de S şi emu din Australia. în sens restrâns s. african (Struthio camelus) care trăieşte în reg. tropicale din Africa şi în reg. învecinate ale Asiei. Este cea mai mare pasăre din zilele noastre, masculul atingând 2,75 m înălţime şi o greutate de 75 kg. Este singurul reprezentant al familiei struthionide; are capul mic, ciocul scurt, lăţit spre bază, gâtul golaş. Femela este cafenie iar masculul negru, cu aripile şi coada albe; penele albe din coadfă sunt foarte preţuite ca element de podoabă. în prezent se extinde creşterea lor în ferme pentru producţia de carne şi ouă, inclusiv în ţări cu climă temperată. STRUVE [struvi] 1. Friedrich Georg Wilhelm von (Vasili lakovlevici) S. (1793-1864), astronom rus de origine germană. întemeietorul Observatorului din Pulkovo, aproape, de Sankt-Petersburg, al cărei director a fost (1839-1862). Cercetări asupra stelelor (stele duble, paralaxe etc.). 2. Otto von S. (1819-1905), astronom rus de origine germană. Fiul lui S. (1). l-a succedat tatălui său ca director al Observatorului din Pulkovo (1862-1890); a descoperit un mare număr de stele duble 3. Otto S. (1897-1963), astronom american de origine rusă. A emigrat în S.U.A. în 1921. Strănepotul lui S. (1). Prof. univ. la Berkeley. Director al observatorului din Yerkes (Chicago) şi Mc Donald (Texas). Cercetări asupra materiei interstelare şi asupra rotaţiei stelelor (1925). Lucrări de spectroscopie şi astrofizică stelară. STRZYGOWSKI, Jozef (1862-1941), istoric de artă austriac de origine poloneză. Prof. univ. la Graz şi Viena. S-a consacrat studierii originilor artei creştine („Naşterea barocului la Rafael şi Correggio“, „Vechea artă creştină a Siriei", „Byzantinische Denkmâler“). M. coresp. al Acad. Române (1914). STUART [stiuet], familie de nobili scoţieni. Membrii ei au fost în sec. 12-14 majordomi ai Scoţiei („lorzi-ste-ward“), apoi regi ai Scoţiei (din 1371) şi ai Angliei (1603-1649 şi 1660-1714, din 1689 S.-Orania). între cei mai reprezentativi monarhi aparţinând acestei familii: Maria S., regină a Scoţiei (1542-1567, efectiv din 1561), lacob I (ca rege al Scoţiei lacob VI), CaroI I, Carol II şi lacob II. STUART [stiuet], James (1713-1788), arhitect britanic. Unul dintre teoreticienii mişcării neoclasice „Greek Revival"; lucrarea sa „Antichităţile Atenei" a avut o importantă influenţă asupra arhitecturii britanice şi europene. A realizat lucrări la Londra (casa lordului Anson) şi Greenwich (capela spitalului). STUBBE, Hans (1902-1989), genetician german. Prof. univ. şi direc- tor al Institutului de Genetică din Halle (din 1946). Cercetări de genetică tehnică şi aplicată. Autor al monografiei „Genetica". M. coresp. al Acad. Române (1965). STUC (< it., germ., fr.) s. n. Material preparat dintr-un amestec de var stins, praf de marmură şi praf de cretă, folosit în decoraţiile arhitectonice. Pasta de s. se modelează uşor, iar după uscare devine rezistentă; poate fi colorat şi lustruit. STUCATURĂ (< it.) s. f. Decoraţie în relief, executată din stuc sau din mortar simplu de ipsos. Este cunoscută din Antic, greacă şi folosită frecvent în arhitectura barocă. STUD-BOOK [stad-buk] (cuv. engl.) subst. Registru în care sunt trecute genealogia şi performanţele cailor pur-sânge. STUDENJŢĂ (< bg., ser.) s. f. Numele a două plante erbacee din familia cariofilaceelor; a) mică plantă cu tulpina ramificată cu frunze sesile, scurt păroase, cu flori albe, câte 1-2 la subsuoara frunzelor superioare şi cu fruct capsulă (Arenaria serpyllifo-lia); b) mică plantă cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze liniare şi fiori verzui, fără petale, în inflorescenţe (Scleranthus uncinatus). STUDENT, -Ă (< it., germ.) s. m. şi f. Persoană care urmează cursurile unei universităţi sau ale unui institut de învăţământ superior. STUDENŢESC, -EASCĂ (< stu-dent) adj. Care aparţine studenţilor, privitor la studenţi; de student. STUDENŢIE (< student) s. f. Perioadă de timp în care cineva este student; stare, situaţie, viaţă de student. STUDENŢIME (< student) s. f. Totalitatea studenţilor; număr mare de studenţi. STUDIA (< it.) vb. IV tranz. 1. A avea preocupări intelectuale susţinute în vederea acumulării de cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu; a învăţa. 2. A examina cu atenţie, a observa, a analiza; a cerceta. 3. Refl. A-şi impune o anumită atitudine (când se ştie observat, privit). STUDIAT, -Ă (< studia) adj. 1. Analizat, examinat, cercetat. 2. Fig. Lipsit de naturaleţe, afectat, prefăcut. STUDINA, com. în jud. Olt, situată în C. Romanaţi; 2 934 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul S.). în satul S. se află biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 19). STUDIO (< fr.) s. n. 1. încăpere special amenajată, izolată acustic faţă de exterior şi înzestrată cu echipa- STUDIOS 560 ment pentru înregistrare sau transmisiune directă a unor programe de radiodifuziune sau de televiziune. ♦ Ansamblu de studiouri (1), clădiri, instalaţii etc. destinat elaborării, înregistrării şi transmiterii programelor de radiodifuziune şi de televiziune. 2. Ansamblu de construcţii, instalaţii şi amenajări speciale destinat producţiei cinematografice, întreprindere specializată în producţia de filme. 3. Cameră de studiu sau de lucru a unui artist, a unui fotograf etc. 4. Sală destinată mai ales spectacolelor experimentale de teatru. 5. Pat-cana-pea prevăzut cu ladă pentru păstrarea aşternutului. STUDIOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Care studiază cu sârguinţă, cu plăcere; înclinat spre studiu. STUDIU (< lat.) s. n. 1. Acţiunea de a studia; cercetare, examinare a unei probleme, a unui fenomen etc. + însuşire de cunoştinţe ştiinţifice, învăţătură. -0- Studiu de caz = metodă de cercetare utilizată în numeroase domenii ştiinţifice; implică studierea aprofundată, foarte detaliată şi de obicei de lungă durată a unor eşantioane reprezentative, parcele, loturi etc. considerate caracteristice, rezultatele putând fi apoi extrapolate, generalizate, la nivelul unităţii (ansamblului) din care acestea fac parte. 2. Materie de învăţământ. 3. Lucrare, operă ştiinţifică. 4. Lucrare pregătitoare în vederea unei sculpturi, a unei picturi etc. 5. Bucată muzicală compusă mai ales pentru exerciţii. STUECKELBERG, Ernst Karl Ger-lach (1905-1984), fizician elveţian. Prof. univ. la Priceton, Zurich şi Geneva. A fundamentat teoria mezo-nilor vectoriali (1938) şi teoria electronului punctual (1939). A emis ideea compensării divergenţelor în electrodinamică cuantică. STUF (lat. *styphus) s. n. Plantă erbacee perenă din familia grami-neelor, înaltă de 1-4 m, cu frunze lanceolate şi flori violacee sau gălbui, în panicule terminale, răspândită prin mlaştini, pe malurile lacurilor şi râurilor (Phragmites australis). Uneori rizomii săi plutesc la suprafaţa apei, formând plaurul. Este folosit ca materie primă în industria celulozei şi a hârtiei, a unor produse chimice etc. Sin. trestie. STUFĂRIŞ (< stuf) s. n. Cantitate mare de stuf; loc acoperit cu stuf des. STUFjT (< stuf) s. n. (CONSTR.) Material în formă de plăci, confecţionat din tulpini de stuf presate şi legate între ele cu sârmă, întrebuinţat la realizarea pereţilor interiori, mai rar exteriori sau la căptuşirea pereţilor (ca izolant acustic şi termic). STUFOS, -OASĂ (< tufă) adj. (Despre arbori, p. ext. despre păduri) Cu frunze sau cu ramuri multe şi dese. ♦ Fig. (Despre barbă, mustăţi) Cu păr mult, bogat. STUHR, Jerzy (n. 1947), actor şi regizor polonez de film. Vedetă a anilor ’70-’90 ai sec. 20, compune cel mai adesea un personaj tragic-comic vorbăreţ şi agitat, de o moralitate îndoielnică, care încearcă să supravieţuiască abstrăgându-se normelor impuse de o societate adesea opresivă („Prezentatorul11, „Actori de provincie", „Trenul spre Hollywood11, „Un mafiot la Odessa11, „Marele animal11). STULPICANI, com. în jud. Suceava, situată în depr. Suha, pe râul Suha, în zona de confl. cu râurile Slătioara şi Negrileasa, la poalele E ale masivului Rarău; 6 306 loc. (2005). Zăcăminte de sulfuri complexe (în satele Slătioara şi Gemenea). Expl. şi prelucr. lemnului. Bisericile Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1811) şi înălţarea Domnului (1823), în satele Gemenea şi S. în arealul satului Slătioara, pe versantul E al masivului Rarău, la 800-1 320 m alt., se află Codrul secular Slătioara (393,6 ha), inclus pe lista monumentelor naturii în 1919 şi declarat rezervaţie forestieră. Pr. specii arborescente care alcătuiesc pădurea sunt molidul (Picea abies), bradul (Abies alba), pinul {Pinus sylvestris), fagul (Fagus sylvatica), exemplare rare de tisă (Taxus baccata), paltin (Acer pseudoplatanus), ulm (Ulmus glabra) ş.a. Covorul vegetal cuprinde floarea paştelui (Anemone nemo-rosa), măcrişul iepurelui (Oxalis ace-tosella), piciorul cocoşului (Ranunculus montanus), papucul doamnei (Cypripedium calceolus), mierea ursului (Pulmonaria rubra). STUP (lat. *stypus) s. m. Adăpost natural (ex. o scorbură de copac) sau confecţionat în mod special pentru familiile de albine; p. ext. adăpostul împreună cu albinele. în prezent s-a generalizat utilizarea s. sistematici, cu capac şi rame mobile, dispuse vertical sau orizontal; în partea inferioară au două mici deschideri (urdinişuri) care permit circulaţia albinelor. în stupinele mari se folosesc în general s. multietajaţi. STUPAR (< stup) s. m. Prisăcar. STUPĂ1 (lat. stuppa) s. f. Nume dat firelor de cânepă rămase între dinţii daracului după scoaterea fuiorului. STUPĂ2 (< fr.) s. f. Monument funerar budist, de obicei format dintr-un soclu poligonal deasupra căruia se ridică un corp cilindric acoperit cu o cupolă; în interior se află încăperea funerară. STUPĂRjT (< stup) s. n. îndeletnicirea de a creşte albine; prisăcărit a). S. pastoral = sistem de creştere a albinelor în cadrul căruia stupii sunt transportaţi succesiv de la o bază meliferă la alta (ex. la salcâm, la tei, la floarea-soarelui etc.). STUPEFACŢIE (< fr.) s. f. Uimire, uluire; stupoare. STUPEFIA (< fr.) vb. I tranz. A surprinde, a uimi, a ului, a năuci. STUPEFIANT, -Ă (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Uimitor. 2, S. n. Orice substanţă toxică, naturală sau sintetică, care inhibă centrii nervoşi, provocând o stare de inerţie psihică şi fizică sau au acţiune euforizantă (ex. opiu, codeină, morfină, heroină); s. dau obişnuinţă şi toxicomanii grave (v. şi sevraj). Consumul fără prescripţie medicală este interzis prin lege. STUPj (lat. *stuppire) vb. IV intranz. şi tranz. (Reg.) A scuipa. STUPID, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Şi adv.) Care nu are sens, fără raţiune; absurd. 2. (Despre oameni) Lipsit de inteligenţă, nătâng, mărginit; (despre manifestări ale oamenilor) care indică lipsă de pricepere, de inteligenţă. STUPIDITATE (< fr., lat.) s. f. 1. însuşirea de a fi stupid (1); tâmpenie. 2. Faptă sau vorbă de om stupid (2); exprimare lipsită de conţinut; stupizenie. STUPjLĂ (după fr. etoupille) s. f. Amorsă specială, folosită la unele tunuri, pentru aprinderea pulberii de azvârlire a proiectilului. STUPjNĂ (< stup) s. f. Prisacă. STUPINjŢĂ (< stupină) s. f. 1. Diminutiv al lui stupină. 2. Plantă erbacee perenă din familia orhidaceelor, înaltă de 20-50 cm, cu două frunze bazale opuse, late, şi cu flori albe, plăcut mirositoare, cu pinten filiform (Platanthera bifolia). Creşte prin păduri. Rădăcinile tuberizate au utilizări terapeutice în medicina tradiţională umană şi veterinară, ca protector al mucoasei gastrointestinale. STUPfT (< stupi) s. m. 1. (Reg.; şi în forma stuchif) Scuipat. 2. (BOT.) Stupitul-cucului = numele a două specii de plante erbacee perene din genul Cardamine, familia brasicacee, cu tulpina fistuloasă, cu frunzele bazale în rozetă şi cu flori roz, liliachii, uneori albe (Cardamine pratensis) sau cu tulpina cu măduvă, fără rozetă de frunze bazale şi cu flori albe, rar roz (Cardamine amara). Sunt melifere. 561 STURION STUPIZENIE (< stupid) s. f. Stupiditate (2). STUPOARE (< fr., lat.) s. f. 1. Stupefacţie. 2. (MED.) Simptom apărut în unele boli psihice, caracterizat printr-o stare de imobilitate completă, amuţire, deprimare, refuzul alimentaţiei. StOR [ftu:r], L’udovît (1815-1856), scriitor slovac. Creator al limbii literare slovace pe baza dialectului din Slovacia centrală („Graiul slovac şi necesitatea scrierii în acest grai"); lirică patriotică şi revoluţionară de factură romantică („Cântece şi poezii"). Studii de folclor („Despre povestirile şi cântecele populare ale neamurilor slave"). STURDZA (STURZA), veche familie de boieri români din Moldova, cu rol politic important în sec. 19. Mai importanţi: 1. loan (loniţă) Sandu S., primul domn pământean în Moldova (1822-1828) după epoca fanarioţilor. A încercat să limiteze abuzurile şi să stabilească norme de organizare a breslelor de slujitori. 2. Mihai Gr. S., domn al Moldovei (1834-1849). Politică în general conservatoare, cu realizări pozitive, mai ales în domeniul organizării şi administraţiei de stat (înfiinţare de fabrici, construcţii de poduri şi şosele). A dezrobit ţiganii statului şi ai mănăstirilor, a reorganizat învăţământul superior, creând Academia Mihăileană (1835), şi a încheiat o uniune vamală cu Ţara Românească (1846), intrată în vigoare la 1 ian. 1848. în 1834, sultanul Mahmud II a acordat Moldovei drept de folosinţă a pavilionului propriu pe Dunăre şi mai târziu pe Marea Neagră. 3. Grigore M. S. (1821— 1901, n. laşi); fiul lui S. (2). A participat la Războiul Crimeii (1853-1856) ca general în armata turcă, sub numele de Muhlis paşa. Candidat la scaunul Moldovei în 1859. Cunoscut şi sub porecla de Beizadea-Viţel. 4. Dimitrie A. S. (Miclăuşanu) (1833- 1914, n. Miclăuşeni, jud. laşi), om politic şi istoric. Acad. (1871). Preşedinte al Partidului National-Libe-ral (1892-1908). Prim-min. (1895-1896, 1897-1899, 1901-1904 şi 1907-1908). Ministru în mai multe rânduri; agent diplomatic la Istanbul. A sprijinit activitatea Academiei Române (al cărei secretar, 1885-1914 şi preşedinte, 1882-1884, a fost), contribuind, îndeosebi, la îmbogăţirea colecţiilor ei (colecţia „Acte şi documente relative la istoria renascerei României"). Numeroase studii istorice, în special de numismatică („Bibliografia numismaticii române"). A abordat şi probleme financiare ale României („Banca Naţională şi reforma monetară"). STURDZA, Dimitrie C. (Scheianu) (1839-1920, n. laşi), cărturar şi om politic. M. de onoare al Acad. (1907). Ministru de Justiţie (nov.-dec. 1891); director al Băncii Agricole (până în 1895). Colaborator al lui Dimitrie A. Sturdza la publicarea colecţiilor de documente referitoare la istoria modernă a României („Acte şi documente relative la istoria renascerei României", voi. II—V, VII; „Documente privitoare la istoria românilor. Seria Hurmuzaki", voi. IV/1). A dăruit Acad. Române biblioteca sa, alcătuită din cărţi rare. STURDZA, Mihail (1886-1980), om politic, diplomat şi publicist român. Legionar. Ministru de Externe (sept.-dec. 1940) şi în „guvernul" din exil de la Viena (dec. 1944-mai 1945). După 1945, în exil. Lucrări: „România şi sfârşitul Europei. Amintiri din Ţara pierdută". STURDZA, Petre (1869-1933, n. laşi), actor român. Interpret cu un temperament vulcanic, cu o tehnică actoricească desăvârşită şi dicţiune perfectă. Roluri din dramaturgia naţională şi universală („Năpasta", de I. L. Caragiale, „Azilul de noapte" de Gorki). A tradus, a montat şi a jucat piese de Ibsen („Stâlpii societăţii", „Femeia mării"). Memorialistică. STURDZA-BULANDRA, Lucia (1873-1961, n. laşi), actriţă română. Soţia lui Tony Bulandra. Prof. univ. la Bucureşti. Din 1947 şi până la sfârşitul vieţii a condus Teatrul Municipal din Bucureşti, care îi poartă azi numele. Joc lucid, de o mare eleganţă şi prestanţă (Maria Stuart, doamna Warren, Mamouret, doamna Alving, Vassa Jeleznova). Scrieri („Actorul şi arta dramatică", „Amintiri"). STURGEON [stşi:djenj, William (1783-1850), inventator englez. Contribuţii în domeniul electromagnetismului şi al electricităţii atmosferice. A inventat comutatorul, pe care l-a adaptat (1832) la un motor electric. A îmbunătăţit bateria voltaică şi a adus completări teoriei termoelectricităţii. STURGES [steiidjes], John (1919- 1992), regizor american de film. Maestru al westernului, gen căruia îi conferă o mai mare complexitate lucrând asupra psihologiei personajelor şi a relaţiei lor cu mediul ambiant („O zi grea la Black Rock", „Răfuială la O.K. Corral", „Cei şapte magnifici"). STURION (< it.) s. m. (La pl.) Ordin de peşti răpitori (Acipense-riformes), de talie în general mare, cu coadă asimetrică, gura în poziţie ventrală, cu patru mustăţi, cu scheletul incomplet osificat şi cu corpul alungit, acoperit cu cinci rânduri de plăci osoase; majoritatea trăiesc în mări sau oceane, dar intră pentru reproducere în fluvii. Cega şi viza sunt dulcicole. Sunt pescuiţi pentru carne (foarte apreciată), icre şi cleiul de peşte, extras din vezica înotătoare; s. din M. Caspică şi M. Neagră furnizează icre negre de calitate superioară; (şi la sg.) peşte din acest ordin (ex. morunul, nisetrul, şipul etc.). Se cunosc 20 de specii, populând cursul inf. al Dunării, apele din S Rusiei, Ucraina, America de Nord Dimitrie A. Sturdza (Miclăuşanu) Dimitrie C. Sturdza (Scheianu) Lucia Sturdza-Bulandra STURIONICULTURĂ 562 şi mările aferente acestora. Sin. acipenserid. STURIONICULTyRĂ (< sturion + cultură) s. f. Ramură a pisciculturii care se ocupă cu reproducerea dirijată şi creşterea sturionilor. STURM [sturm], Charles (1803-1855), matematician francez de origine elveţiană. Prof. la Şcoala Politehnică şi de Mecanică de la Sorbona. Lucrări în domeniul algebrei („teorema lui S.“), geometriei, analizei, mecanicii; cercetări asupra propagării sunetelor în lichide. STURM UND DRANG [fturm] („Furtună şi avânt11), mişcare literară preromantică germană din sec. 18. Expresie a tendinţelor burgheziei germane, opusă raţionalismului şi esteticii riguroase a luminismului, a promovat cultul libertăţii şi al originalităţii, afirmarea forţelor afective, sentimentul naturii exprimat în forme subiective, reîntoarcerea la sursele populare. Reprezentanţi: Goethe şi Schiller (în tinereţe), J. M. Lenz, F. M. Klinger, F. Muller, Chr. F. D. Schubart, G. A. Burger. Şi-a luat numele de la drama cu acelaşi nume a lui F.M. Klinger. ăTURSA [/tursa], Jan (1880-1925), sculptor ceh. Creaţie contradictorie vădind căutările şi influenţele noilor curente. Busturi, monumente („S. Cech11, „Smetana11), sculpturi alegorice („Munca11, „Umanismul" pentru podul Hlavka din Praga). STURTEVANT [stş:rtevent], Alfred Henry (1891-1970), genetician american. Cercetări asupra mecanismului mutaţiilor, determinării sexului şi contribuţii la teoria cromozomică a eredităţii. STURNjDE, s. f. pl. Familie de păsări omnivore, de mărime mijlocie, din ordinul paseriforme, arboricole sau tericole, adesea trăind în grup. Include graurii, lăcustarii şi peste o sută de alte specii răspândite în Europa, Africa, Asia, Australia sau Oceania. STURZ (lat. turdus) s. m. Nume dat mai multor specii de păsări din genul Turdus, ordinul paseriformelor, mai mici decât porumbelul, cu pene brune pe spate şi albe-gălbui cu pete brune pe faţa ventrală; se hrănesc cu insecte, omizi şi fructe (ex. s. de iarnă numit şi cocoşar, Turdus pilaris; s. de vâsc, Turdus viscivorus; s. cântător, Turdus philomelos; s. viilor, Turdus iliacus). Se cunosc 62 de specii, răspândite în Europa, Asia şi America. STURZA, Marius (1876-1954, n. Şepreuş, jud. Arad), medic român, M. de onoare al Acad. (1938), prof. univ. la Cluj şi la Bucureşti. A intro- dus în România studiul balneologiei, hidroterapiei, fizioterapiei şi climatolo-giei medicale. Lucrări: „Băile şi clima din Marea Neagră", „Balneoterapie practică", „Fizioterapie", „Staţiunea balneară a lacului Tekirghiol" (în colab. cu L. Mrazec). STURZA v. Sturdza. STUTTGART [Jtutgart], oraş în SSV Germaniei, pe râul Neckar, centru ad-tiv al landului Baden-Wurttem-berg, situat la poalele E ale m-ţilor Pădurea Neagră şi cele S ale m-ţilor Jura Suabă, la 153 km SE de Frankfurt-am-Main; 587,2 mii loc. (2002). Port fluvial inaugurat în 1958. Aeroport. Nod feroviar. Constr. de automobile (uzinele firmelor „Daimler-Benz“ şi „Porsche"), de avioane, motoare, maşini-unelte, computere, instrumente optice, apara-taj electrotehnic, instrumente de precizie, aparate fotografice, instrumente muzicale (în special piane) ş.a. Ind. chimică, poligrafică, metalurgică, de prelucr. a lemnului, textilă, pielăriei şi încălţămintei şi alim. (bere). Centru viticol. Peste 300 de edituri. Studio cinematografic. Festival anual de muzică folclorică (toamna). Universitate (1829); Universitate Tehnică (1967). Academii de artă, de muzică şi de arhitectură. Galerie de artă. Companie de balet (din sec. 17). Teatru de operă şi balet. Observator astronomic. Muzeu industrial. Monumente: castel în stil renascentist (sec. 13, reconstruit în anii 1553-1578); Palatul nou, în stil baroc şi rococo (1746-1807), azi Landesmuseum; Palatul Rosenstein (1824-1829), azi muzeu de istorie naturală; Palatele Solitude (1763-1767) şi Hohenheim (1785-1791), azi Colegiu de agricultură; Stiftkirche, iniţial în stil romanic (sec. 12), completată gotic în 1436-1495; Leonardkirche (1463-1474), în stil gotic; clădirea Primăriei (1954-1956); Turnul Televiziunii (211 m înălţime), cu restaurant, construit în anii 1954- 1956. Grădină botanică şi zoologică. Menţionat documentar din 1160, devine oraş la mijlocul sec. 13, când intră în stăpânirea familiei de Wurttemberg; reşedinţă comitală (din 1482) şi ducală (din 1485). La sfârşitul sec. 15, S. a fost unul dintre cele mai importante centre ale umanismului german. Devastat de francezi în timpul Războiului de 30 de ani (1618-1648). Capitală a Regatului Wurttemberg (1805-1918). A suferit importante distrugeri în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. STYRIA v. Stiria. STYRON [st j ren], William (n. 1925), scriitor american. Romane şi nuvele prezentând o lume brutală, marcată de angoase, comparabile cu capodoperele „generaţiei pierdute" („Rămâi şi zaci în beznă", „Confesiunile lui Nat Turner", „Sophie a ales" - ecranizat). Autobiografia „Faţa tenebrelor" este cronica unei decepţii. STYX v. Stix. SUABI v. Suebi. SUABIA (< germ. SCHWABEN), reg. istorică ce a cuprins în hotarele sale părţi din terit. actualelor state: Germania (landurile Baden-Wurttem-berg, Hessen şi V Bavariei), Elveţia (terit. în E) şi Franţa (Alsacia). Numele reg. vine de la cel al triburilor germanice ale suevilor (suebilor), locuitori ai reg. încă din Antic. (sec. 1 d.Hr). începând din sec. 3 aici sunt atestate şi triburile germanice ale alemanilor (alamanilor) (numele acestora, în unele limbi romanice, îi desemnează pe Stuttgart. Vedere din centrul oraşului 563 SUBARENDARE germani), iar reg. s-a numit, până în sec. 11, şi Alemannia. Populaţia S. a fost creştinată în sec. 7 de misionari irlandezi. Iniţial comitat, odată cu recunoaşterea, în 919, a comitatului Burchard I (917-926), ca duce al S. (confirmat, în 923, de regele german Henric I Păsăraruf), s-au pus bazele unuia dintre cele cinci mari ducate tribale de la începuturile Germaniei medievale. între urmaşi, notabilă a fost domnia ducelui Burchard II (954-973), fiul precedentului, care a făcut din fortăreaţa de la Hohentwiel o puternică reşedinţă ducală. în apr. 1079, regele german Henric IV a donat ginerelui său Frederic de Hohenstaufen ducatul S., care a rămas acestei familii regale până în 1268, între ducii de S. remarcându-se şi viitorul împărat Frederic i Barbarossa. Regele german Rudolf de Habsburg, ca duce al S. (1273-1291) a încercat, fără succes, să împiedice divizarea ducatului. Adevăratul urmaş al ducatului S. a fost comitatul de Wurttemberg, dar acesta nu s-a putut impune ca succesor datorită opoziţiei puternicelor oraşe suabe (de ex. Augsburg, Regensburg, Freiburg, Konstanz, Ulm), care au primit dreptul de oraşe ale Imperiului. Ele au jucat în sec. 14-16 un important rol istoric atât individual cât şi în diferite uniuni (ligi) { de ex. în 1376-1389, 1488-1534). Intre 1500 şi 1806 S. a fost o unitate terit. a „Sfântului Imp. Roman de Naţiune Germană1'. SUAHjLI v. Swahili. SUARfeS [suares], Andre (pseud. lui Felix-Andre-Yves Scantref) (1868-1948), eseist şi poet francez. Operă eseistică şi critică străbătută de un pesimism exacerbat şi de estetism. Meditaţii impregnate de misticism („Trei oameni: Pascal, Ibsen, Dostoevski", „Portrete fără modele1'). Lirică („Visurile întunericului11, „Scutul zodiacului"); drame în versuri. Memorialistică („Călătoria condotierului11). SUÂREZ [suareS], Francisco (1548-1617), filozof şi teolog iezuit spaniol. Considerat cel mai important gânditor scolastic după Toma D’Aquino. Metafizica sa, înţeleasă ca ştiinţă a fiinţei şi a atributelor ei (unitatea, adevărul şi bunătatea), a dominat sec. 17-18, printre cei care-i citeau opera numă-rându-se Descartes, Leibnitz, Wolff („Disputationes Metaphysicae11). Scrierile sale despre legea divină, naturală şi umană l-au influenţat pe Grotius („De legibus ac Deo legislative11). SUÂREZ GONZÂLEZ [suareG gon0a!es], Adolfo (n. 1932), om politic spaniol. Prim-min. (1976-1981). Preşedinte al partidului Uniunea Centrului Democratic (1977-1981). Fondator şi lider al partidului Centrul Democratic şi Social (din 1982). A asigurat tranziţia de la guvernarea franchistă la cea democratică. SUATU, com. în jud. Cluj, situată în Pod. Transilvaniei, în C. Fizeşului, pe cursul superior al râului Suatu; 1 960 loc. (2005). Pepinieră piscicolă, în satul S., menţionat documentar în 1213, se află o biserjcă (azi unitariană) din sec. 14-15. în arealul com. S. se află rezervaţia floristică numită „Fânaţele de la Suatu11, extinsă pe 11,3 ha, care reprezintă un nucleu de vegetaţie stepică unde se întâlnesc şi unele endemisme ale câmpiei Transilvaniei. Aici vegetează mai multe specii de colilie (Stipa sp.), rogoz stepic (Carex humiiis), precum şi unele specii rare, cum sunt muşcata dracului (Cephaiaria uralensis), cătuşnica (Nepeta ucranica), salvia (Salvia nutans), cârcelul (Ephedra distachya) ş.a. Cea mai valoroasă specie este însă un endemism strict local numit lintea pratului (Astragaius peterfii) care se dezvoltă în pâlcuri pe pantele abrupte. SUAV, -Ă (fr., lat.) adj. Delicat; fin, gingaş, graţios. SUAVITATE (< fr., lat.) s. f. însuşirea de a fi suav; fineţe, delicateţe, gingăşie. SUB1 (lat. subtus) prep. I. Introduce nume predicative şi atribute. Lucrarea e sub orice critică. Se obţin rezultate sub aşteptări. II. (Introduce un complement circumstanţial de loc) Dedesubt. ♦ împreună cu prep. „de“ indică punctul de plecare al unei acţiuni: călăreţul apare de sub pod. ♦ împreună cu prep. „pe11 arată în mod neprecis poziţia sau mişcarea unui lucru care se află mai jos decât altul: se plimba pe sub ferestre, lll. (Introduce un complement circumstanţial de timp) Pe vremea, pe timpul. Loc. Pe sub seară = cam pe seară, spre seară. IV. Introduce un complement circumstanţial de cauză: iarba se ofileşte sub acţiunea soarelui. V. Introduce un complement circumstanţial de mod: departe, sub forme şi culori diferite, se vedeau munţii. ^ Loc. Sub ochii (cuiva) = în prezenţa, în văzul cuiva. Sub (sau cu) nici un cuvânt (sau chip) = cu nici un preţ, nicidecum, niciodată. Sub semnătură = cu numele semnat (spre confirmare). VI. (Introduce un complement circumstanţial de relaţie) Sub raportul sau sub acest raport = din punctul de vedere al... VII. 1. (înaintea unui numeral, exprimă inferioritatea numerică) Mai puţin decât... 2. Formează prepoziţii compuse: pe sub, de sub. SUB2 (lat. sub) Element de compunere exprimând ideea de inferioritate, de subordonare şi care serveşte la formarea unor substantive, a unor adjective şi a unor verbe. SUBACVATIC, -A (< sub2- + ac-\/atic) adj. Care se află sau se petrece sub apă. V. şi scufundări s. SUBALIMENTAŢIE (< subalimenta) s. f. Subnutriţie. SUBALPjN, -A (< fr.) adj. Care se găseşte în etajul imediat inferior celui alpin propriu-zis, care se referă la acest etaj, care ţine de acest etaj. -O Etaj s. = etaj situat deasupra limitei superioare a pădurilor, în care, datorită condiţiilor pedoclimatice specifice, se dezvoltă rarişti de limită şi tufărişuri de jneapăn, ienupăr şi smârdar. în urma defrişării acestor tufărişuri pe mari întinderi s-au format pajişti subalpine sau tufărişuri scunde de afin şi merişor. SUBALTERN, -A (< fr.) adj. (Şi subst.) Care este subordonat altuia. SUBALTERNARE (< sub2- + alternare) s. f. (LOG.) Raport între judecăţile universale şi cele particulare de aceeaşi calitate, caracterizat prin aceea că din adevărul judecăţii universale decurge cu necesitate adevărul judecăţii particulare, iar din falsitatea judecăţii particulare rezultă cu necesitate falsitatea judecăţii universale corespunzătoare. V. pătratul logic. SUBANSAMBLU (< sub2- + ansamblu) s. n. Grup de piese montate constituind o unitate cu o funcţie precisă şi făcând parte dintr-un dispozitiv, maşină, instalaţie etc. (ex. diferenţialul unui automobil, difuzorul unui aparat de radio etc.). SUBAPRECIA (< sub2- + aprecia) vb. I tranz. A aprecia pe cineva sau ceva sub valoarea sau importanţa reală; a nu preţui la justa valoare. SUBARBÂ (< fr.) s. f. (NAV.) Ma-nevră (4) folosită la fixarea bom-presului. SUBARBORET, s. n. Strat format din diverse specii de^ arbuşti, situat sub cel al arborilor. în pădurile de foioase din România în s. se întâlnesc frecvent păducelul, lemnul câinesc, sângerul, cornul, salba moale şi salba râioasă. SUBARBUST (< sut£- + arbust) s. m. Plantă de talie mică cu tulpina lemnoasă numai la bază. La mulţi s. baza tulpinii este persistentă, iar părţile superioare se usucă iarna. Ex. drobul (Cytisus albuş), afinul. Sin. semiarbust. SUBARENDARE (< su&- + arendare) s. f. înţelegere prin care un SUBARMONICĂ 564 arendaş transmite cuiva, în schimbul unei plăţi, folosinţa temporară a unui bun deţinut de el în arendă. SUBARMONICĂ (< fr.) s. f. (FIZ.) Componentă a unei vibraţii complexe, a cărei frecvenţă este un submultiplu al frecvenţei armonicii principale. SUBATLANTIC, oscilaţie climatică din Cuaternar, care a urmat Subbo-realului; caracterizată printr-un climat relativ răcoros (în comparaţie cu fazele mai^calde anterioare) şi destul de umed. în România a fost marcată de expansiunea făgetelor (care au format un etaj distinct) şi a bradului. Se apreciază că a început în jur de 1000-800 î.Hr. continuându-se până spre 1000 d.Hr. SUBATOMIC, -A (< fr.) adj. (Despre particule) Mai mic decât atomul; care intră în alcătuirea atomului. SUBBOREAL, oscilaţie climatică din Cuaternar care a urmat fazei de climă caldă şi umedă din Atlantic; caracterizată printr-un climat mai răcoros şi mai uscat. în vegetaţie se individualizează ca fază de molidiş cu carpen; în S. carpenul a atins expansiunea maximă în România. Se apreciază că a durat de la 2500-3000 î.Hr. până la c. 1000-800 Î.Hr. SUBCARPATIC, -Ă (< su& + carpatic) adj. Care este situat în reg. imediat inferioară celei carpatice; caracteristic acestei reg. SUBCARPAŢI, mare unitate de relief în România ce se desfăşoară în exteriorul arcului carpatic, între văile Moldovei (în NE) şi Motrului (în SV). în ansamblu, au aspectul unei trepte de relief mai coborâtă decât Carpaţii (dar strâns lipită de aceştia), care se interpune între ei şi unităţile geografice adiacente, respectiv Pod. Moldovei, C. Română şi piemontul Getic. Sunt alcătuiţi din formaţiuni neogene, cutate, în general moi (argile, marne, gresii, conglomerate, nisipuri), mai rar fliş, formând şiruri de dealuri, cu alt. ce variază între 500 şi 1 000 m, axate pe anticlinale, dispuse paralel cu muntele, despărţite între ele prin văi şi prin depresiuni ce urmează, cu aproximaţie, aliniamentele de sinclinale. S. au suferit o mişcare generală de ridicare în Miocen-Pliocen-Cuaternar. Datorită mobilităţii tectonice accentuate şi a efectului eroziunii diferenţiale, relieful zonei subcarpatice prezintă o mare varietate de forme: dealuri larg bombate pe structuri anticlinale (dealul Bran), butoniere de cueste faţă-n faţă (în depr. Pâclelor), înşeuări şi mameloane etc. Clima S. este temperată, de tranziţie de la clima montană la cea a reg. de podiş şi de câmpie, dar cu unele inversii termice pe timpul iernii. Temp. medii multianuale variază între 6 şi 10°C, iar precipitaţiile între 600 şi 900 mm anual. Reţeaua hidrografică, destul de densă (0,5-0,7 km/km2), este formată din râuri transversale alohtone (Bistriţa, Trotuş, Putna, Buzău, Prahova, Ialomiţa, Dâmboviţa, Argeş, Olt, Gilort, Jiu ş.a.) şi râuri longitudinale autohtone (Tazlău, Cracău, Nişcov, Cricov, Cotmeana, Amaradia ş.a.). Vegetaţia naturală este reprezentată prin pădurile de gorun şi fag (în N, pe dealurile mai înalte) şi din păduri de gorun în amestec cu cer (în S şi SV, în zonele mai joase). în depresiuni se mai păstrează local păduri de stejar. Fauna prezintă elemente caracteristice de pădure (lupi, vulpi, mistreţi, căprioare, jderi, veveriţe etc.) şi submediteraneene în SV (scorpioni, vipere, termite etc.). S. constituie unitatea geografică cea mai intens populată (densitatea medie oscilează între 80 şi 150 loc./km2), cu aşezări omeneşti axate în lungul văilor şi în depresiuni, şi una dintre regiunile cu cele mai importante şi mai variate zăcăminte de subsol: petrol (bazinele Trotuş, Prahova, Buzău, Argeş, Gilort), gaze naturale, cărbuni (bazinele Rovinari, Filipeştii de Pădure, Şotânga), sare (Slănic, Ocnele Mari), izvoare cu ape minerale ş.a. Totodată, S. reprezintă o importantă zonă pomicolă şi viticolă a ţării (podgoriile Panciu, Odobeşti, Pietroasele, Valea Călugărească ş.a.). în funcţie de poziţia lor faţă de arcul carpatic şi de particularităţile geomorfologice şi geologice, S. se divid net în două mari unităţi: I. Subcarpaţii Orientali, situaţi între râurile Moldova (la N) şi Dâmboviţa (la SSV) şi II. Subcarpaţii Meridionali sau Getici, cuprinşi între râurije Dâmboviţa (la E) şi Motru (la V). în cadrul lor se pot stabili alte două sau trei ordine de grupare ale unităţilor de bază. I. Subcarpaţii Orientali se împart, la rândul lor, în două mari grupe: A). Subcarpaţii Moldovei şi B). Subcarpaţii de la Curbură. A). Subcarpaţii Moldovei, situaţi la E de m-ţii Stânişoarei, Goşmanu şi Ber-zunţi, între văile râurilor Moldova (la N), Şiret (ia E) şi Trotuş (la S), se prezintă ca un singur uluc marginal, compartimentat prin înşeuări largi în mai multe depresiuni de contact cu muntele (Neamţ, Cracău-Bistriţa, Tazlău-Caşin ş.a.), mărginit la exterior de un şir de dealuri (Pleşu, Şerbeşti, Pietricica Bacăului ş.a.) şi de glacisuri piemontane (Boiştea, Corni, Mărgineni ş.a.) terminate în culoarele largi ale râurilor Moldova şi Şiret. Limita spre munte (în V) este clară, prelungirile montane terminân-du-se printr-o denivelare puternică, de 200-300 m, care corespunde liniei de încălecare a pânzei marginale a flişului peste formaţiunile miocene ale depresiunilor. Această limită nu este rectilinie, ci prezintă digitaţii. S.M. au în subsol însemnate resurse naturale (sare, petrol, ape minerale ş.a). S.M. se împart în: a). Subcarpaţii Neamţului (vezi Neamţ 1) şi b). Subcarpaţii Tazlăului (vezi tazlău 2). B). Subcarpaţii de la Curbură, extinşi pe marginea convexă a arcului carpatic, între valea Trotuşului (la N), C. Română (la E, SE şi S), râul Dâmboviţa (la V) şi lanţul m-ţilor Vrancea, Ivăneţu, Siriu, Ciucaş, Grohotiş, Baiu, Bucegi, Leaota (la V şi N), prezintă o mare complexitate de ordin tectonic şi morfologic, au o structură paralelă cu cea a muntelui (cu două sau trei şiruri de dealuri şi depresiuni), dar adesea discontinui ca aliniamente, cu pinteni montani ce pătrund, uneori, pe latura lor internă, cu structuri piemontane monoclinale pe unele porţiuni ale laturii externe (ex. Măgura Odobeştilor) ce se înalţă brusc deasupra câmpiei. Tectonica recentă (cutările valahice produse la sfârşitul Pliocenului şi începutul Cuaternarului) a pus în evidenţă, în interior, structuri de puternică înclinare a stratelor, până la diapirism, iar la marginea externă^ o zonă de subsidenţă accentuată. în raport cu anumite caracteristici proprii, de-a lungul S. de la C. se diferenţiază mai multe sectoare: a). Subcarpaţii Vrancei (v. Vrancea 2); b). Subcarpaţii Buzăului (v. Subcarpaţii Buzăului); c). Subcarpaţii Prahovei (v. Prahova 2). II. Subcarpaţii Meridionali sau Getici se desfăşoară între valea Dâmboviţei (la E), valea Motrului (la V), aliniamentul m-ţilor Iezer, Ghiţu, Frunţi, Cozia, Căpăţânii, Parâng, Vâlcan (la N) şi pod. Getic (la S). S.M. sunt primele unităţi de relief pentru care Ludovic Mrazec, George Munteanu-Murgoci şi Emmanuel de Martonne au folosit noţiunea de Subcarpaţi (la sfârşitul sec. 19). Elementele caracteristice ale acestei zone subcarpatice, care-i diferenţiază oarecum de ceilalţi Subcarpaţi, sunt îngustarea acestei regiuni subcarpatice şi cutările mai puţin accentuate decât cele de la E de râul Dâmboviţa, unde acestea ajung frecvent la diapirism. îngustarea relativă a Subcarpaţilor Meridionali şi continuarea lor directă, către S, cu Pod. Getic se explică prin prelungirea ariei carpatice în fundamentul acestora, la V de valea Dâmboviţei, pe cea mai mare parte a ariei getice. O trăsătură specifică a S.M. o constituie prezenţa unui aliniament de depresiuni de contact tectonic şi litologic la marginea munţilor, care formează o depresiune subcarpatică unitară, după care urmează o fâşie de dealuri mai puţin unitare, alternând chiar cu unele depresiuni şi bazinete, 565 SUBCONŞTIENT apoi a doua linie de depresiuni la sud de aceste dealuri după care, spre exterior, se desfăşoară un podiş de tip piemontan (Pod. Getic). S.M. se împart în trei sectoare în raport cu unele diferenţieri locale: A). Subcarpaţii Argeşului sau Muscelele Argeşului (vezi Muscelele Argeşului) - noţiune introdusă în 1908 de către geologul Ion Popescu-Voiteşti; B). Subcarpaţii Vâlcii (vezi Vâlcea 1); C) Subcarpaţii Olteniei (vezi Subcarpaţii Olteniei). Forme de relief cu unele caracteristici similare, dar şi cu diferenţe notabile ca aspect şi geneză se întâlnesc şi în interiorul arcului carpatic, pe latura E a Depr. Transilvaniei; sunt considerate de unii autori ca o unitate distinctă (Subcarpaţii interni ai Transilvaniei), pe când alţii le includ ca subunităţi în Dealurile Târnavelor, Câmpia Transilvaniei şi Pod. Someşan. SUBCARPAŢII BUZĂULUI (Dealurile Buzăului), subunitate a Subcarpaţilor de la Curbură delimitată de m-ţii Buzăului (la NNV), râul Slănic (la ENE), C. Română (SSE) şi râul Teleajen (S). Este constituită dintr-o succesiune de masive deluroase (Cornăţel 827 m, Blidişel 821 m, Dâlma sau Botanul 801 m, Bocu 809 m, Ciolanu 753 m, Istriţa 754 m, Pâclele 598 m, Pripor 823 m ş.a.), delimitate de văi, bazinete şi culoare depresionare (Nişcov, Cislău, Nehoiu, Lopătari, Pârscov, Pătârlagele ş.a.). Vegetaţia este reprezentată în general prin păduri de gorun şi fag şi întinse pajişti secundare, dar se remarcă şi apariţia dispersată a unor elemente sudice ca stejarul pufos, mojdreanul, iar pe latura externă local şi scumpie, liliac, cărpiniţă. La vulcanii noroioşi de la Pâcle se întâlneşte gărdurariţa (Nitraria schoberi), specie est-continentală în unica staţiune din ţară, iar pe dealurile din jur pajişti de colilie cu negară şi ruscuţă de primăvară (Adonis ver-nalis). Este o zonă intens populată. Zăcăminte de petrol, gaze şi diatomit. Pomicultură şi viticultură. SUBCARPAŢII HOMOROADELOR, subunitate aparţinând Subcarpaţilor Transilvaniei, situată în interiorul curburii Carpaţilor, între Târnava Mare (la N), m-ţii Harghita (NE), m-ţii Perşani (SE) şi pod. Hârtibaciului (S şi V). Se individualizează printr-un relief de dealuri, cu înălţimi de 700-1 000 m (dealurile Feliceni 754 m, Pietriş 839 m, Bădeni 855 m, Nădăşcuţ 738 m, Merca 1 002 m ş.a.) şi depresiuni bine dezvoltate (depr. Homoroadelor). SUBCARPAŢII IALOMIŢEI, unitate subcarpatică de relief la SV de Car-paţii de Curbură, parte componentă a Subcarpaţilor Prahovei, situată între m-ţii Leaota şi m-ţii Bucegi (la N), râul Prahova (E), C. Târgoviştei (S) şi râul Dâmboviţa (V). Este constituită dintr-o asociere de dealuri şi depresiuni subcarpatice dispuse sub forma a două aliniamente: Subcarpaţii interni, alcătuiţi predominant din fliş cretacic (conglomerate, gresii, marne, calcare), se desfăşoară la baiza m-ţilor Leaota şi Bucegi, printr-o alternanţă de pinteni prelungi de 800-900 m alt. (dealul Micloşanilor, Dealul Mare, dealul Plaiul Sirnei), cu depresiuni de eroziune (depr. Bărbuleţu - Râu Alb, depr. Bezdead ş.a.), în cadrul cărora procesele de versant sunt foarte active; Subcarpaţii externi, formaţi din depozite mio-plio-cene (pietrişuri şi nisipuri), mai puţin dure, reprezintă o treaptă mai coborâtă şi mai uniformă, în cadrul căreia dealurile, mai domoale, numite frecvent plaiuri (plaiul Măgureni, plaiul Curpeniş ş.a.) alternează cu depresiuni (Doiceşti, Ocniţa, ledera-Moreni). Reprezintă un important areal de expl. a petrolului şi a cărbunelui. SUBCARPAŢII INTERNI v. Transilvania (2). SUBCARPAŢII NEAMŢULUI v. Neamţ (1). SUBCARPAŢII ODORHEIULUI, subunitate a dealurilor Târnavelor situată în marginea estică a acestora, între valea Râului Alb şi râul Archita. S.O. cuprind un sector situat la N de râul Târnava Mare, evidenţiat în relief printr-un masiv deluros (Rez, 933 m alt.), din care izvorăsc numeroase râuri, şi un sector la S de Târnava Mare, format dintr-un şir de dealuri (Tăiuţ, Tare, Gorgane ş.a.) între care s-au dezvoltat bazinete depresionare de eroziune (Zetea, Odorhei ş.a.). La contactul cu Pod. Târnavelor se individualizează depr. Cristuru Secuiesc şi depr. Şimoneşti-Cobăteşti. SUBCARPAŢII OLTENIEI, subunitate a Subcarpaţilor Getici extinsă între m-ţii Vâlcan, Parâng şi Căpă-ţânii (la N), râul Bistriţa vâlceană (la E), piemontul Olteţului şi dealurile Jiului (la S) şi valea Motrului (la V). Prezintă un contact clar cu muntele (pe o linie tectonică), cutări recente (valahice), o dezvoltare amplă a depresiunilor şi o succesiune (sub forma unor aliniamente) de dealuri şi depresiuni strâns legate de cutele anticlinale şi sinclinale din partea de N a bazinului Getic. Cu excepţia zonei aflată la V de Bistriţa vâlceană, unde apare doar o singură cută anti-clinală (aceea a Măgurii Slătioara), de la râul Olteţ spre V se diferenţiază patru aliniamente de relief -două depresionare şi două de înălţimi. Ulucul depresionar de sub munte (sau depresiunile subcarpatice interne) se suprapune în mare parte pe o arie sinclinală, în cuprinsul căreia apar mici „pieţe“ de adunare a apelor. în partea de E cuprinde compartimentele depresionare Horezu şi Polovragi, urmând apoi un uluc neîntrerupt de la Gilort la Jiu, un alt uluc de la râul Şuşiţa până la V de Orlea şi depr. Padeş, închise spre S de o serie de dealuri, axate pe anticlinale, cu înălţimi ce variază între 348 m şi 769 m: Măgura Slătioarei (769 m), Săcelu (563 m), Mâţa (543 m), Mogoş (468 m), Copăcioasa (433 m), Stroieşti (400 m), C. Fomii (375 m), Sporeşti (402 m). Spre S de şirul acestor înălţimi deluroase, între râurile Tismana (la V) şi Gilort (la E), se desfăşoară cea mai mare depresiune intracolinară din Subcarpaţii Meridionali, respectiv depr. Câlnic - Târgu Jiu - Câmpu Mare (60 km lungime şi 12 km lăţime max.), constituită în totalitate din lunci şi terase. Această depresiune este dominată către S de dealul Bran şi dealul Bujorescu. SUBCARPAŢII PRAHOVEI v. Prahova (2). SUBCARPAŢII TAZLĂULUI v. Tazlău (2). SUBCARPAŢII TÂRNAVEI MICI v. Târnava (3). SUBCARPAŢII TELEAJENULUI v. Teleajen (1). SUBCARPAŢII TRANSILVANIEI v. Transilvania (2). SUBCARPAŢII TROTUŞULUI v. Tazlău (2). SUBCARPAŢII VÂLCII v. Vâlcea (1). SUBCARPAŢII VRANCEI v. Vrancea (2). SUBCETATE, com. în jud. Harghita, situată în N depr. Giurgeu, la poalele NE ale m-ţilor Gurghiu, pe cursul superior al râului Mureş; 2 044 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S.). Moară de apă (1837), în satul S. Centru de ţesături şi cusături populare. Muzeu etnografic (Sub-cetate). Satul S. apare menţionat documentar în 1750. SUBCHIRIAŞ, -Ă (< sub2- + chiriaş) s. m. şi f. Persoană care închiriază un imobil sau o parte din el de la chiriaşul principal; sublocatar. SUBCLASĂ (< sutP- + clasă, după fr. sous-classe) s. f. (BIOL.) Categorie sistematică intermediară între clasă şi ordin. SUBCONŞTIENT (< sub2- + conştient, după fr. subconscienf) s. n. Termen folosit de psihanalişti pentru a desemna sfera fenomenelor psihice care se desfăşoară în afara conştiinţei, la un nivel inferior acesteia, şi SUBCONTRARIETATE 566 care au fost şi pot deveni din nou conştiente. SUBCONTRARIETATE (< sut£- + contrarietate) s. f. (LOG.) Raport între propoziţia particuiar-afirmativă (I) şi propoziţia particular-negativă (0), caracterizat prin faptul că nu pot fi ambele false, dar pot fi ambele adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. V. pătratul logic. SUBCORTICAL, -A (< sulf- + cortical, după fr. souscortical) adj. Care se referă la regiunea situată dedesubtul cortexului cerebral, renal, suprarenal. SUBCUTANAT, -Ă (< sulf- + cutanat) adj. Care se află în regiu- nea situată sub piele; care se face sub piele; subcutaneu; hipodermic. SUBCUTANEU, -EE (< su&- + cutaneu, după fr. sous-cutane) adj. Subcutanat. SUBDEZVOLTARE (< sub2- + dezvoltare) s. f. (EC.) Fenomen caracteristic ţărilor cu potenţial economic foarte scăzut, o accentuată dispropor-ţionalitate economică; stări sociale anacronice. S. este indicată şi de un venit pe cap de locuitor foarte scăzut sau de produsul intern brut foarte mic. SUBDIALECT (< su&- + dialect) s. n. (LINGV.) Ramificaţie teritorială a unei limbi, care ocupă o poziţie intermediară între dialect şi grai. SUBDIVjDE (< su&- + divide, după fr. subdiviser) vb. III tranz. A subîmpărţi. SUBDIVIZIUNE (< fr.) s. f. 1. Parte obţinută prin împărţirea unei părţi dintr-un tot deja împărţit; sub împărţire. 2. (STRAT.) S. geologică = unitate a timpului geologic corespunzătoare unei etape din evoluţia Pământului: era, perioada, epoca, vârsta. SUBDOMINANTĂ (< sub2- + dominantă, după fr. sousdominante) s. f. (MUZ.) Treapta a patra a modurilor major şi minor; acordul acestei trepte. SUBER (< lat., fr.) s. n. (BOT.) Plută1. SUBERIFICA (< suber) vb. I tranz. şi refl. (BOT.) A (se) impregna membranele celulare cu suberină. SUBERINĂ (< fr. {i}) s. f. Sub-stanţă organică de natură lipidică, care impregnează membranele celulelor din suberul plantelor. SUBESTIMA (< sukP- + estima, după fr. sous-estimer) vb. I tranz. A conferi cuiva o importanţă (sau o valoare) sub cea reală; a subaprecia, a subevalua. SUBETAJ (< sutP- + etaj, după fr. sous-etage) s. n. (STRAT.) Diviziune a etajului geologic, caracterizată printr-o oarecare individualitate petrografică şi paleontologică. SUBEVALUA (< su&- + evalua, după fr. sous-evaluer) vb. I tranz. A subaprecia, a subestima. SUBGRUP (< sub?- + grup) s. n. (MAT.) Submulţime de elemente ale unui grup care faţă de aceeaşi operaţie este un grup (ex. grupul rotaţiilor este un s. al grupului deplasărilor). SUBGRUPĂ (< sut£- + grupă) s. f. Subdiviziune a unei grupe. SUBJCTER (< fr.) s. n. Culoare uşor gălbuie a pielii şi a mucoaselor, provocată de creşterea concentraţiei bilirubinei în sânge; poate fi semnul de început al hepatitei. SUBIECT (< lat.) s. n. 1. Totalitatea evenimentelor care alcătuiesc conţinutul epic sau dramatic al unei opere literare, cinematografice etc. şi care, prin episoadele concrete, întruchipează tema şi-i exprimă ideea. ♦ (MUZ.) Tema unei fugi. + Chestiune de care se ocupă cineva, despre care se vorbeşte. ♦ Pricină, motiv. 2. (LINGV.) Partea principală de propoziţie care arată cine săvârşeşte acţiunea exprimată de predicatul verbal, cine suferă acţiunea când predicatul verbal este la diateza pasivă sau cui i se atribuie o însuşire sau o caracteristică exprimată prin numele predicativ. Când predicatul este nominal. 3. (LOG.) Termen al propoziţiei de predicaţie despre care se afirmă sau se neagă însuşirea exprimată de predicat. 4. (în ştiinţele despre om, de ex. în psihologie, sociologie) Persoană supusă observaţiei, anchetei, experimentului etc. 5. (DR.) S. de drepturi şi obligaţii = persoană care, în cadrul unui raport juridic, are drepturi şi obligaţii. S. activ = titularul unui drept subiectiv. S. pasiv = persoană care trebuie să execute obligaţia corelativă dreptului subiectiv. SUBIECTIV, -A (< fr.; cf. lat. subjectus „pus dedesubt") adj. 1. Care se referă la şi care acceptă experienţe, sentimente, impresii, reacţii personale mai degrabă decât care se referă sau care acceptă controlul prin evenimente exterioare şi teste comune ale adevărului şi binelui. 2. Care ţine de subiectivism (1), bazat pe subiectivism. ♦ Care ţine doar de părerea personală, necorespunzătoare realităţii, a cuiva; lipsit de obiectivitate, părtinitor. 3. (DR.) Drept s. v. drept2 (III 2). SUBIECTIVISM (< fr.) s.n. 1. (FILOZ.) Tendinţă, în etică, de a lua ca reper decisiv individul şi de a susţine că sursa valorii morale este dorinţa umană. 2. Atitudine perso- nală, părtinitoare faţă de cineva sau de ceva. SUBIECTIVIST, -A (< fr.) adj. 1. Care aparţine subiectivismului (1), privitor la subiectivism. ♦ (Substantivat) Adept al subiectivismului (1). 2. Care ţine de subiectivism (2), bazat pe impresii personale. ♦ (Substantivat) Persoană care manifestă subiectivism (2). SUBIECTIVITATE (< subiectiv, după fr. subjectivite) s. f. 1. Atitudine subiectivă (2) faţă de cineva sau de ceva, stare de spirit care consideră lucrurile numai într-o formă subiectivă (2). 2. (FILOZ.) Caracterul a ceea ce este subiectiv (1); totalitatea fenomenelor psihice. 3. Domeniul subiectului (3); tot ce aparţine subiectului. SUBINEL (< sutP- + inel) s. n. (MAT.) Submulţime de elemente ale unui inel care, faţă de operaţiile inelului, formează, de asemenea, un inel (ex. mulţimea numerelor întregi este un s. al inelului numerelor raţionale). SUBINTITULA (< sut?- + intitula) vb. I tranz. A da unei scrieri un al doilea titlu, secundar. SUBjT, -Ă (< fr.) adj. (Şi adv.) Care se produce, care vine pe neaşteptate; instantaneu, neprevăzut, inopinat. SUBÎMPART! (< subP- + împărţi) vb. IV tranz. A diviza o parte dintr-un tot în mai multe părţi; a subdivide. SUBÎMPĂRŢjRE (< subîmpărţi) s. f. Acţiunea de a subîmpărţi şi rezultatul ei; concr. parte componentă dintr-un tot sau dintr-o parte mai mare; subdiviziune, subunitate. SUBÎNCHIRIA (< sut£- + închiria) vb. I tranz. A încheia un contract de subînchiriere. SUBÎNCH1RIERE (< subînchiria) s. f. (DR.) Contract de închiriere a unui imobil sau a unei părţi din el, încheiat de către locatarul principal al acestuia cu o altă persoană, denumită subchiriaş sau sublocatar. SUBÎNTINDE (< sulf - + întinde) vb. III tranz. (Despre coarde şi unghiuri) A delimita un arc de cerc. SUBÎNŢELEGE (< sub?- + înţelege) vb. III refl. A se înţelege de la sine, a reieşi. SUBÎNŢELES (< subînţelege) s. n. înţeles neexprimat, ascuns, care se deduce de la sine; aluzie. SUBJONCTIV (< fr.) s. n. (LINGV.) Conjunctiv. SUBJUGA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A supune prin forţa armată; a robi. 2. A face să depindă de cineva; a lua libertatea şi independenţa 567 SUBOFIŢER cuiva. ♦ Fig. A avea ascendent asupra cuiva; a domina. SUBLjM, -Ă (< fr., lat.) s. nM adj. 1. S. n. (în estetică) Categorie care exprimă însuşirea unor obiecte şi a unor procese de o amploare neobişnuită, a unor acte umane de b excepţională nobleţe morală, de a provoca un sentiment de admiraţie, unit cu teama în faţa măreţiei lor; (sens curent) forma cea mai înaltă a perfecţiunii; desăvârşire. 2. Adj. Aflat la un înalt grad de perfecţiune, de desăvârşire morală sau spirituală; măreţ, superb, înălţător. SUBLIMA (< fr., lat.) vb. I intranz. (Despre substanţe) A se transforma direct din stare solidă în stare de vapori, fără a mai trece prin starea lichidă. SUBLIMA POARTĂ v. Poarta Otomană. SUBLIMARE (< sublima) s. f. 1. Transformare a unei substanţe solide direct în vapori, fără a mai trece prin faza lichidă. Pentru ca o substanţă să suporte o s., ea trebuie să primească o anumită cantitate de energie numită căldură de s. 2. (în psihanaliză) Deviere a energiei psihice izvorâte din tendinţe instinctuale şi egoiste (ex. din instinctul sexual) spre atingerea unor scopuri altruiste şi spirituale. După Freud, creaţia artistică ar avea la bază un proces de s. SUBLIMAT, -Ă (< sublima) adj., s. m. 1. Adj. Care a suferit o sublimare (1). 2. S. m. Substanţă solidă care a fost obţinută prin desublimarea vaporilor săi şi care de obicei sublimează foarte uşor. <0- S. corosiv = clorură mercurică sau biclorură de mercur, albă, cristalizată, foarte otrăvitoare, utilizată ca dezinfectant extern. SUBLINIA (< sub?- + linia, după fr. souligner) vb. I tranz. 1. A trage una sau mai multe linii sub un text scris spre a-l scoate în evidenţă. 2. Fig. A scoate în relief, a pune în evidenţă; a întări, a accentua. SUBLINIERE (< sublinia) s. f. Faptul de a sublinia; concr. linie trasă sub un cuvânt sau sub un text scris pentru a-l scoate în evidenţă. SUBLITERATURĂ (< sub2- + literatură, după fr. subliterature) s. f. Literatură de proastă calitate, fără valoare. SUBLOCATAR, -Ă (< sub2- + locatar, după fr. sous-locataire) s. m. şi f. Subchiriaş. SUBLOCOTENENT (< sub2- + locotenent, după fr. sous-lieutenant) s. m. Primul grad de ofiţer inferior în armată; persoană care poartă acest grad. SUBMARIN, -Ă (< sub2- + marin, după fr. sous-marin) adj., s. n. 1. Adj. (Despre un obiect sau despre o mişcare) Care se găseşte sau care se produce sub suprafaţa liberă a mării (ex. navigaţie s., curent s, tunel s.). 2. S. n. Navă care poate naviga atât la suprafaţă, cât şi sub suprafaţa liberă a mărilor şi oceanelor, destinată unor scopuri de cercetare sau militare; navă submersibilă. David Bushnell (c. 1742-1824) lansează (1776) un submersibil, pentru o singură persoană, de formă ovoidală „La Tortue“ (Broasca ţestoasă) în care deplasarea era realizată cu ajutorul unui dispozitiv cu două elice acţionate manual (inventat în 1771). Un nou s., „Nautilus", a fost realizat de americanul Robert Fulton (1765-1815) în 1798. Primele submarine apropiate de cele moderne au fost construite (1898) de americanul J. P. Holland (1840-1914) şi de francezul Maxime Laubeuf (1864-1939) în 1899. în 1902, s. au fost dotate cu periscoape. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost folosite intensiv, în special de germani. în 1954, marina americană a lansat primul s. cu propulsie nucleară „Nautilus", iar din 1960 s. au fost dotate şi cu armament nuclear. V. şi batiscaf. SUBMEDIOCRU (< sub?- + mediocru) adj. (Despre lucruri) De calitate inferioară, îndoielnică. ♦ (Despre manifestări ale oamenilor) Care nu are calitate, îndoielnic. SUBMEDITERANEEAN, adj. Care prezintă caractere de tranziţie de la zona mediteraneeană la cea temperată. Plantele s. au caracter relativ xerotermofil, dar nu sunt sempervi-rescente ca cele tipic mediteraneene. Unele au un areal larg submeditera-neean, altele sunt limitate la porţiuni ale acestei arii (specii balcanice, ilirice, anatolice etc.). Printre cele mai răspândite plante s. de la noi se numără mojdreanul, stejarul pufos, cărpiniţa, iar dintre animale broasca ţestoasă de uscat, vipera cu corn, ciocănitoarea balcanică. SUBMERS, adj. Aflat sub nivelul apei (ex. relief s., termen care se referă îndeosebi la forme de relief care au devenit s. ca urmare a ridicării nivelului apei în trecutul geologic). Plante s. = plante care trăiesc la mică adâncime sub nivelul apei, fără a se ridica până la suprafaţă, ex. brădişul, cosorul, ciuma apelor. SUBMERSIBIL, -Ă (< fr.; {s} lat. submersus „scufundat") adj. Care este adaptat pentru a se cufunda şi a pluti în apă, la o anumită adâncime sub suprafaţa liberă a acesteia. Navă s. (şi substantivat, n.) = submarin. SUBMERSIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Cufundare totală a unui corp într-un lichid. ♦ Adâncimea la care este cufundat un corp într-un lichid, măsurată de la nivelul suprafeţei libere a acestuia. 2. Metodă de irigare, folosită mai mult în cultura orezului, care constă în acoperirea totală a solului cu un strat de apă pentru un timp limitat. SUBMICRON (< engl. {i}) s. m. Particulă coîoidală cu dimensiuni atât de mici încât nu poate fi văzută cu microscopul obişnuit, ci poate fi studiată numai cu ultramicroscopul. SUBMINA (< sub2- + mina) vb. I tranz. A lovi, a ataca pe ascuns; a zădărnici, a distruge o acţiune, o realizare (a adversarului). SUBMINARE (< submina) s. f. 1. Acţiunea de a submina. 2. (DR.) Subminarea puterii de stat = infracţiune care constă în acţiuni armate sau orice alte acţiuni violente săvârşite de un grup de persoane, de natură a slăbi puterea de stat. SUBMULTIPLU (< sub?- + multiplu, după fr. sous-multiple) s. m. (METR.) Unitate de măsură secundară obţinută prin împărţirea unei unităţi de măsură primare într-un număr de părţi egale; acest număr poate fi 10, 102, 103, 106, 108 sau 1012 în sistemul zecimal, 100 sau 1002 în sistemul centezimal, 60 sau 602 în sistemul sexagesimal etc. SUBMULŢjME (< sub?- + mulţime) s. f. (MAT.) Mulţime de elemente care fac parte dintr-o mulţime dată (ex. mulţimea numerelor întregi este o s. a numerelor reale). SUBNORMALĂ (< su&- + normal, după fr. sous-normale) s. f. Segment determinat de proiecţia ortogonală pe axa absciselor a unui punct de pe o curbă plană şi intersecţia normalei la curbă în acest punct cu axa absciselor. SUBNUTRIT, -Ă (< sutP- + nutrit) adj. Care suferă de subnutriţie; sub-alimentat. SUBNUTRIŢIE (< sub?- + nutriţie) s. f. 1. Alimentare insuficientă cantitativ şi calitativ; subalimentaţie. 2. Stare patologică cronică cauzată de reducerea raţiei alimentare, de tulburări ale absorbţiei intestinale sau creşterea cheltuielilor energetice. Se manifestă prin slăbire, scăderea greutăţii, reducerea capacităţii de muncă şi a rezistenţei la diferite boli, iar la organismele în creştere prin tulburarea sau oprirea procesului de dezvoltare. SUBOFIŢER (< sub?- + ofiţer, după fr. sous-officier) s. m. Militar cu grad de sergent şi inferior sublocotenentului. Gradele de s. sunt: sergent, sergent-major, plutonier, plutonier-ma-jor şi plutonier-adjutant. SUBORDIN 568 SUBORDIN (< sub2- + ordin, după fr. sous-ordre) s. n. 1. (BIOL.) Categorie sistematică intermediară între ordin şi familie. 2. în subordine sau în subordinele cuiva = într-un raport de subordonare faţă de cineva sau ceva. SUBORDINARE (< subordin) s. f. (LOG.) Subordonare. SUBORDONA (< fr.) vb. I tranz. A face să depindă de altul; a stabili o ordine de dependenţă de la inferior la superior. SUBORDONARE (< subordona) s. f. 1. Acţiunea de a subordona. 2. Dependenţă, supunere, condiţionare. 3. (LINGV.) Raport sintactic între două elemente lingvistice, dintre care unul depinde din punct de vedere gramatical de celălalt. 4. (LOG.) Raport de concordanţă între două noţiuni constând în aceea că sfera noţiunii subordonate (specia) se cuprinde total în sfera «noţiunii supraordonate (genul) fără s-o acopere complet; subordinare. 5. (DR.) Raport de ierarhie între organe ale puterii de stat, între cele ale administraţiei de stat sau între acestea din urmă şi organele puterii de stat care le-au ales, în temeiul căruia organele superioare sau cele ale puterii de stat controlează pe cele inferioare sau ale administraţiei de stat, putând să le anuleze actele ilegale. SUBORDONAT, -Ă (< subordona) adj. Aflat în subordine, dependent de cineva sau de ceva. ♦ (LINGV.) Propoziţie s. (şi subst., f.) = propoziţie secundară dependentă de o propoziţie principală. + (Substantivat) Subaltern. SUBORDONATOARE (< subordona) adj. f. (LINGV.) Conjuncţie ~ = conjuncţie care leagă o propoziţie subordonată de regenta ei, exprimând diferite raporturi (directe, indirecte, circumstanţiale). SUBOTICA [subotitsa], oraş în Serbia, în reg. autonomă Vojvodina, la 30 km de graniţa cu Ungaria, la 160 km NV de Belgrad; 99,9 mii loc. (2002). Nod feroviar. Termocentrală. Constr. de maşini şi aparataj electrotehnic, de material rulant ş.a. Ind. metalurgică, chimică, de prelucr. a lemnului, textilă, farmaceutică, pielăriei şi încălţămintei, alim. Piaţă agricolă. Menţionat documentar în 1391. A revenit statului iugoslav în 1918. Ocupat de Ungaria în anii 1941-1945. SUBPĂMÂNTEAN, -A (< sulf - + pământ) adj. Care se găseşte în pământ, din subsol; subteran. SUBPOLAR, -Ă (< sub2- + polar) adj. Care se găseşte în zona unuia dintre cele două cercuri polare. ^ Climă s. v. climă. SUBPONDERAL, adj. Cu greutate mai mică decât cea considerată normală pentru înălţimea şi vârsta persoanei respective. SUBPOPULAT, -Ă (< sutfi- + populat) adj. Cu populaţie puţină în raport cu suprafaţa şi cu condiţiile de viaţă ale teritoriului respectiv. SUBPRESIUNE (< su&- + presiune, după germ. Unterdruck) s. f. Presiune mai mică decât presiunea atmosferică normală. SUBPRODUS (< sutfi- + produs, după fr. sous-produit) s. n. Produs obţinut, fără a se fi urmărit fabricarea lui, într-un proces de producţie care are ca obiect obţinerea unui alt produs (produsul principal). SUBRAŢ (< sut?- + braţ) s. n. 1. Axilă (1). 2. Linie care marchează răscroiala mânecii în dreptul subra-ţului (1) la obiectele de îmbrăcăminte. SUBRAU (< fr.) s. n. Bucată de pânză cauciucată aplicată la subsuoara hainelor pentru a le proteja de efectele transpiraţiei. SUBRĂCjRE (< sutP- + răcire) s. f. (FIZ.) Situaţie metastabilă a unei subtanţe care, fiind răcită lent, îşi păstrează starea de agregare deşi la temperatura atinsă ar fi trebuit să treacă într-o nouă stare de agregare; suprarăcire. SUBRĂCjT, -Ă (< sutf- + răcit) adj. (Despre lichide) Care se află în stare de suprafuziune (sau de sub-răcire); suprarăcit. SUBRETĂ (< fr.) s. f. Cameristă. SUBROGA (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. (DR.) A face o subrogare sau a forma obiectul unei subrogări. SUBROGARE (< subroga) s. f. (DR.) Operaţie juridică în temeiul căreia o persoană ia locul alteia, în cadrul unui raport juridic (s. personală), sau un bun ia locul şi deci regimul juridic al altuia, în cadrul unui patrimoniu (s. reală). SUBSCRJE (< su&- + scrie, după fr. souscrire, lat. subscribere) vb. III 1. Tranz. A semna un text scris, ca autor al acestuia sau pentru a indica adeziunea la cele scrise; a iscăli, a semna. ♦ Intranz. Fig. A consimţi, a încuviinţa, a aproba; a adera la... 2. Intranz. şi tranz. A se angaja printr-o semnătură la o contribuţie bănească pentru realizarea unei opere de interes public sau particular. SUBSCRIPŢIE (< lat., fr.) s. f. Faptul de a subscrie. <0> Listă de s. = act pe care semnează cei care contribuie la adunarea fondurilor pentru realizarea unei opere de interes public sau particular. SUBSCRIS, -Ă (< subscrie) s. m. şi f. (Rar) Persoană care semnează un text; subsemnat. SUBSECVENT, -A (< fr., lat.) adj. 1. (Rar) Care urmează, care vine după; p. ext. care decurge din ceva, care este rezultatul a ceva. 2. (Despre văi) Care au un curs transversal faţă de direcţia înclinării stratelor. SUBSEMNA (< sutP- + semna) vb. I tranz. (Rar) A subscrie (1), a semna. SUBSEMNAT, -Ă (< subsemna, după fr. soussigne) s. m. şi f. (De obicei articulat şi urmat de indicarea numelui şi prenumelui) Cel care semnează un text, o cerere etc.; (rar) subscris. SUBSIDENŢĂ (< fr.) s. f. 1. (GEOL.) Proces de coborâre treptată a scoarţei terestre în bazinele de sedimentare pe măsura acumulării de depozite. 2. (METEOR.) Fenomenul de coborâre a unei mase de aer, însoţit de o încălzire a sa (ca urmare a compresiunii) şi o lăţire pe orizontală. SUBSIDIAR, -Ă (< fr., lat.) adj. Care este adăugat ca element secundar pentru întărirea argumentelor principale; care este pe al doilea plan; complementar, auxiliar, secundar. ^ Loc. în subsidiar = în al doilea rând; pe lângă aceasta, pe deasupra. SUBSIDIU (< fr., lat.) s. n. (în unele state) Ajutor bănesc acordat de stat unor persoane, unor instituţii etc. SUBSOL (< sut£- + sol, după fr. sous-sol) s. n. 1. (GEOL.) Totalitatea formaţiilor geologice mai vechi decât pătura actuală de sol şi care sunt accesibile lucrărilor de cercetare geologică. 2. Ansamblul încăperilor unei clădiri, situate, total sau parţial, sub nivelul solului. 3. Partea de jos a paginilor unei cărţi, ale unui ziar, ale unei reviste etc., rezervată notelor explicative şi trimiterilor bibliografice. SUBSOLAJ (după fr. sous-solage) s. n. Lucrare agricolă prin care, cu unelte speciale ataşate la plug, se afânează zona inferioară adâncimii la care pătrunde plugul. SUBSQNIC, -A (< fr.) adj. Care are o viteză mai mică decât viteza sunetului, dar comparabilă cu aceasta. SUBSPECIE (< sut£- + specie) s. f. (BIOL.) Subdiviziunea unei specii în sistematica ştiinţelor naturii. SUBSPONTAN, adj., adv. (Referitor la plante), care, pornind de la exemplare introduse de om într-un anumit terit., se răspândeşte apoi activ, fără 569 SUBTIL intervenţia omului, în afara terenurilor unde a fost introdus (ex. în România dudul, corcoduşul, arţarul american, cenuşarul, numeroase plante ierboase se răspândesc adesea s.). SUBSTANTIV (< fr., lat.) s. n., adj. 1. S. n. (LINGV.) Parte de vorbire care denumeşte fiinţe, lucruri, însuşiri, stări, acţiuni, fenomene, relaţii, caracterizată printr-o flexiune numită declinare. V. comun, propriu, colectiv, mobil. 2. Adj. (CHIM.) Colorant s. = colorant care are proprietatea de a vopsi direct (fără ajutorul mordanţilor) fibrele animale şi vegetale. SUBSTANTIVA (< fr.) vb. I tranz. (LINGV.) A folosi cu funcţiune de substantiv (1) un cuvânt care aparţine altei categorii gramaticale; a substantiva. SUBSTANTIVAL, -Ă (< substantiv) adj. (LINGV.) Care ţine de substantiv (1) sau de natura lui. ♦ (Adverbial) Cu funcţie de substantiv (1), ca substantiv. SUBSTANTIVIZA (< substantiv) vb. I tranz. A substantiva. SUBSTANŢĂ (< fr.) s. f. 1. Denumire generică dată corpurilor solide, lichide sau gazoase care sunt alcătuite din atomi şi din molecule şi care posedă însuşiri fizice, ca: întindere, formă, greutate, densitate, culoare, miros, gust etc.; materie. ^ S. chimică = element sau compus chimic, omogen din punctul de vedere al structurii şi al compoziţiei. Substanţe chimice de luptă = s. chimice solide, lichide sau gazoase, care se folosesc pe câmpul de luptă pentru a produce pierderi inamicului. Pot fi clasificate în: substanţe toxice de luptă sau gaze de luptă, substanţe fumigene, substanţe incendiare etc. Substanţe toxice de luptă = gaze, lichide pulverizate sau solide sub formă de aerosoli, cu proprietăţi speciale şi o mare putere toxică, răspândite pe câmpul de luptă pentru a distruge forţa vie a inamicului. Acţionează asupra organismului prin respirarea aerului viciat, folosirea apei şi alimentelor infectate sau prin contact direct cu pielea. Se mai numesc gaze de luptă, deşi majoritatea se prezintă în stare lichidă. Pentru protecţie se folosesc măşti de gaze şi costume speciale. Sunt interzise prin tratate şi convenţii internaţionale. S. minerală utilă = mineral sau rocă care are valoare economică; mineral util. 2. (BIOL.) S. de creştere = stimulator de creştere. Substanţă activă = s. care exercită efectul urmărit (ex. un efect farmacodinamic) şi care în produsul comercial (ex. comprimat, unguent) este asociată cu un exci- pient care are rolul de a facilita administrarea, conservarea şi transportul până la locul de absorbţie. 3. (ANAT.) S. albă = parte a sistemului nervos central formată în principal din axonii celulelor nervoase. S. cenuşie = parte a sistemului nervos central formată în principal din corpurile celulelor nervoase. 4. (FILOZ.) Baza existenţei, substratul care persistă de-a lungul tuturor transformărilor; existenţă sau realitate de sine stătătoare, care este suportul atributelor, al însuşirilor. 5. Fig. Partea fundamentală, constitutivă a unui lucru; esenţă, conţinut, structură. SUBSTANŢIAL, -A (< fr., lat.) adj. 1. Care ţine de substanţa unui lucru; principal, esenţial; p. ext. însemnat, important. 2. (Despre alimente) Care conţine substanţe hrănitoare; consistent. 3. (FILOZ.) Care are natura unei substanţe (1). SUBSTANŢIALITATE (< fr., lat.) s. f. Calitatea de a fi substanţial (1). SUBSTITUENT (< substitui sau < it.) s. m. Substanţă sau element care poate înlocui o altă substanţă sau un alt element cu care are proprietăţi asemănătoare. SUBSTITUI (< fr., lat.) vb. IV tranz. şi refl. A (se) situa în locul altuia; a înlocui. ♦ (DR.) A face o substituire sau a forma obiectul unei substituiri. ♦ Tranz. (MAT.) A înlocui într-o expresie matematică un element (sau mai multe) prin altul (sau prin altele). SUBSTITUIRE (< substitui) s. f. Acţiunea de a (se) substitui; înlocuire. ♦ (DR.) S. de persoane = infracţiune care constă în fapta unei persoane de a-şi atribui sau de a atribui altei persoane o identitate falsă spre a induce ori a menţine în eroare o autoritate sau o persoană fizică. SUBSTITUT (< fr., lat.) s. m. Persoană care înlocuieşte temporar pe titularul unei funcţii. SUBSTITUŢIE (< fr., lat.) s. f. Substituire, înlocuire. ♦ (DR.) Dispoziţie cuprinsă într-o donaţie sau într-un testament în temeiul căreia o persoană urmează să primească dreptul de moştenire dacă persoana în favoarea căreia a fost făcută nu o poate primi (s. vulgară) sau după moartea acesteia (s. fideicomisară). ♦ (LINGV.) înlocuire a unui segment (sunet, morfem) dintr-un enunţ cu un alt segment, pentru a stabili identitatea sau diferenţa lor funcţională. ♦ (CHIM.) Reacţie de înlocuire a unui atom sau a unui radical dintr-un compus organic printr-un alt atom sau printr-un alt radical. SUBSTRACTjV, -A (după fr. sous-tractif) adj. (Despre un amestec de culori) Care se realizează prin eliminarea unui domeniu din spectrul luminii albe, obţinându-se o nouă culoare, a cărei nuanţă nu se regăseşte de obicei în spectru. SUBSTRAT (< fr., lat.) s. n. 1. (FILOZ.) Bază materială a diferitelor proprietăţi ale unui obiect; p. ext. conţinut. ♦ Fig. Cauză adevărată (dar ascunsă) a unei acţiuni, a unei întâmplări etc. 2. Strat peste care s-a suprapus un alt strat. 3. (LINGV.) Termen folosit pentru a denumi elemente ale limbii populaţiei autohtone pătrunse în limba pe care aceasta o adoptă în urma unei cuceriri, a unei colonizări sau a unei migraţiuni (ex. s. galic în Ib. franceză, s. daco-trac în Ib. română). 4. Fig. Motiv, cauză ascunsă a unei acţiuni, a unei întâmplări etc. 5. (BIOL.) Materialul pe care trăieşte un organism sedentar (plantele, unele crustacee etc.); poate fi folosit numai ca suport, dar adesea este şi un furnizor de substanţe nutritive. S. de cultură = amestec de diferite materiale (pământ, mraniţă, turbă, rumeguş, nisip etc.) folosit în sere ca suport pentru diverse plante. Sin. sol artificial. SUBSUMA (< fr.) vb. I tranz. A include o noţiune mai restrânsă în sfera unei noţiuni mai largi; a subordona, a include, a încadra. SUBSUOARĂ (< sutf- + suoară, înv., id.) s. f. 1. (ANAT.) Axilă. (1) 2. Unghi pe care îl formează o frunză cu lujerul sau o ramură cu axul purtător. SUBTANGENŢĂ (< sub2- + fan-gentă, după fr. sous-tangente) s. f. Segment determinat de proiecţia ortogonală pe axa absciselor a unui punct de pe o curbă plană şi intersecţia tangentei la curbă în acest punct pe axa absciselor. SUBTENSIUNE (după fr. sous-ten-sion) s. f. Tensiune electrică într-un circuit, mai joasă decât tensiunea nominală. SUBTERAN, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n., s. f. 1. Âdj. Care se găseşte sub nivelul solului; sub pământ. ♦ Care se face, se execută sub pământ. ♦ Fig. Ilegal. 2. S. n. Mină. 3. S. f. încăpere, galerie aflată în întregime sub pământ. V. şi apă subterană. SUBTERFUGIU (< fr., lat.) s. n. Mijloc abil şi ocolit pentru a ieşi dintr-o situaţie dificilă; viclenie. SUBTjL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care pătrunde şi sesizează cele mai mici nuanţe, care poate face distincţiile cele mai fine; perspicace, ager, SUBTILITATE 570 ascuţit. 2. Greu de recunoscut, de pătruns, de sesizat. ♦ A cărui înţelegere cere spirit analitic, ascuţime a minţii, multă fineţe. SUBTILITATE (< fr., lat.) s. f. 1. însuşirea de a fi subtil, calitatea a ceea ce este subtil. 2. Raţionament, gândire subtilă, de o mare fineţe. SUBTILIZA (< fr.) vb. I 1. Tranz. şi intranz. (Rar) A gândi cu subtilitate, a face raţionamente subtile, fine. 2. Tranz. (Fam.) A face să dispară pe nesimţite, a sustrage cu multă dibăcie; a şterpeli, a fura. SUBTJTLU (< sut£- + titlu, după fr. sous-titre) s. n. 1. Al doilea titlu al unei lucrări, al unei opere etc., scris sub titlul principal, pe care îl completează. 2. (CINEMAT.) Text tradus corespunzător benzii sonore şi imaginii sub care a fost imprimat pe peliculă. SUBTON (< sut£- + ton) s. n. (MUZ.) Treapta a-> şaptea a unui mod, aflată la distanţă de un ton întreg faţă de fundamentala modului. SUBTROPICAL, -Ă (< fr.) adj. (Despre zone geografice) Care este situat la exteriorul zonei tropicale, până la c. 40° lat. N şi S (cu variaţii latitudinale foarte mari în funcţie de configuraţia uscatului şi a mărilor, care influenţează puternic circulaţia maselor de aer). Clima este tempe-rat-caldă, cu veri călduroase şi ierni blânde, fără zăpadă şi îngheţ la sol; cantitatea de precipitaţii variază foarte mult de la o reg. la alta, de la ţinuturi cu umiditate ridicată, cu vegetaţie luxuriantă (de ex. Pen. Florida) şi până la semideşerturi şi deserturi subtropicale. Climatul mediteranean este un climat s. cu ploi de iarnă şi veri secetoase. Printre cele mai tipice culturi subtropicale se numără citricele. SUBŢIA (lat. subtiliare) vb. I 1. Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni mai subţire. ♦ Tranz. (Despre îmbrăcăminte) A face ca silueta să devină mai prelungă, să pară mai subţire. 2. Tranz. A face ca un corp lichid sau gazos să aibă concentraţie sau densitate mai mică; a dilua. 3. Tranz. A face ca glasul să aibă un timbru mai ascuţit, mai înalt. 4. Refl. Fig. (Despre oameni şi despre însuşirile, manifestările lor) Â se stila, a se rafina, a se cultiva. SUBŢIRATIC, -Ă (< subţire) adj. 1. (Despre oameni) Zvelt, slab. ♦ (Despre obiecte) Cu grosime mică, subţire. 2. (Despre glas, voce) Cu ton înalt, ascuţit, subţire. SUBŢIRE (lat. subtilis) adj. I. 1. Cu grosimea redusă faţă de celelalte dimensiuni. ♦ (Despre oameni) Cu talia fină; zvelt, slab. ♦ (Despre părţi ale corpului) Care este redus în lăţime sau grosime; îngust; p. ext. slab, fin, delicat. + Expr. (Adverbial) A zâmbi subţire = a zâmbi silit, prefăcut, a schiţa un surâs. ♦ (Despre fire, corzi, tuburi etc.) Cu diametru mic. ♦ (Despre litere şi despre scriere; şi adv.) Cu trăsături delicate, cu linii fine. 2. (Despre corpuri cu suprafaţa întinsă, despre straturi, despre materii textile, piele, hârtie etc.) Care are grosime mică; fin, uşor. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Realizat dintr-un material uşor; care nu ţine cald. 3. (Despre corpuri lichide şi gazoase) Care are concentraţie sau densitate redusă, neconsistent; diluat, rar. ♦ (Despre ploaie) Măruntă şi deasă. 4. Fig. (Despre vânt) Care pătrunde, care biciuieşte; tăios. 5. (Despre glas, voce; şi adv.) Cu ton înalt; ascuţit. II. Fig. 1. (Despre oameni) Cu maniere elegante, distins. ♦ Cu gusturi delicate; pretenţios, dificil. ♦ Deosebit, fin, delicat. 2. Subtil, rafinat; iscusit, şiret, viclean. SUBŢIRI.ME (< subţire) s. f. însuşirea de a fi subţire. SUBUMAN, -Ă (< sut£- + uman, după engl. subhuman) adj. Care se află în stadiu animalic; fig. pe o treaptă de evoluţie inferioară. SUBUNITAR, -A (< sutP- + unitar) adj. (MAT.) Număr (sau fracţie) sub-unitar(ă) = număr real, pozitiv, mai mic decât unu. SUBUNITATE (< sub?- + unitate) s. f. Subdiviziune, subîmpărţire a unei unităţi militare, administrative, economice, comerciale etc. SUBURBAN, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care ţine de suburbie (2), situat în suburbie, care aparţine unei suburbii. ^ (înv.) Comună s. = aşezare rurală situată în apropierea unui oraş sau la marginea acestuia. 2. Lipsit de politeţe; vulgar, grosolan. SUBURBIE (< lat.) s. f. 1. Diviziune a unui oraş, delimitată după criterii administrative. 2. Cartier mărginaş al unui oraş; în general o fostă localit. rurală înglobată în oraş, dar care are încă un grad mai redus de modernizare, o infrastructură mai slab dezvoltată. SUBVENŢIE (< lat., fr.) s. f. Sprijin bănesc acordat (de stat) pentru a ajuta, a susţine o persoană, o instituţie, o activitate etc. SUBVENŢIONA (< fr.) vb. I tranz. A susţine prin subvenţii, a acorda o subvenţie. SUBVERSIUNE (< lat., fr.) s. f. Acţiune care urmăreşte subminarea ordinii de stat. SUBVERSIV, -A (< fr.) adj. Care primejduieşte, subminează ordinea de stat. SUBVULCANIC, -Ă (< sub2- + vulcanic) adj. (Despre corpuri de roci magmatice) Care este localizat în scoarţa terestră, în apropiere de suprafaţa Pământului. SUBZIDj (< sub2- + zidi) vb. IV intranz. A consolida o zidărie veche, executând dedesubt un element de construcţie nou. SUBZISTA (< fr., lat.) vb. I intranz. (Livr.) 1. A persista, a dura; a se menţine, a dăinui. 2. A avea posibilităţi de existenţă, mijloace de existenţă; a trăi. SUBZISTENT, -A (< fr., lat.) adj. (Livr.) Care subzistă, care se menţine, care durează. SUBZISTENŢA (< fr.) s. f. Ceea ce serveşte la întreţinere; hrană. <0-Economie de s., activităţi economice care asigură doar un prag minimal de satisfacere a nevoilor personale şi nu creează suficiente bunuri pentru schimburi economice. Agricultură de s., activităţi agricole îndreptate doar spre asigurarea necesităţilor proprii de consum. SUC (< fr., lat.) s. n. 1. Lichid secretat de celulele vii, având o compoziţie chimică variabilă (apă, săruri minerale, vitamine, fermenţi, baze, acizi etc.) în raport cu funcţiunea pe care o îndeplineşte. ♦ (FIZIOL.) S. gastric v. gastric. S. intestinal = produs de secreţie al glandelor mucoasei intestinului, conţinând fermenţi (ex. lipaza, peptidazele, fosfataza etc.) cu rol în digestia intestinală a alimentelor. S. pancreatic = s. secretat de acinii pancreasului şi transportat prin canalul lui Wiersung în duoden. Conţine fermenţi (ex. trip-sina, lipaza şi amilaza) cu rol în digestia produşilor alimentari (protide, lipide, glucide) ajunşi din stomac în intestin. (BOT.) S. celular = soluţie apoasă care umple vacuolele celulelor şi conţine substanţe minerale şi organice. S. c. are reacţie acidă şi rol de regulator al presiunii osmotice în celulă. 2. (IND. ALIM.) S. de fructe = produs obţinut prin zdrobirea şi presarea fructelor, care se păstrează pentru fabricarea siropurilor sau a jeleurilor ori se consumă (ca băutură) în amestec cu zahăr şi apă. SUCALĂ (< bg., ser.) s. f. Unealtă cu ajutorul căreia se deapănă firul pe ţevi pentru războiul de ţesut manual; rodan. 571 SUCEAVA SUCCEDA (SUCCEDE) (< fr., lat.) vb. I (III) intranz. 1. Â urma imediat după cineva sau ceva. ♦ Refl. A veni, a urma unul după altul. 2. (DR.) A avea calitatea de succesor. SUCCEDANEU (< fr., lat.) s. n. Medicament sau produs care poate substitui pe un altul, având proprietăţi asemănătoare cu el, dar fără anumite efecte secundare ale acestuia (ex. zaharina este s. al zahărului). SUCCES (< fr., lat.) s. n. Rezultat bun într-o acţiune, într-o întreprindere etc.; reuşită, victorie. ♦ Primire favorabilă de care se bucură din partea publicului o operă literară, un spectacol etc. SUCCESIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. înşiruire, şir de persoane sau de lucruri, de evenimente etc. care se succedă. 2. (DR.) Moştenire. 3. (ECOL.) Distribuţie cronologică a organismelor într-o anumită arie; înlocuirea în timp a unei comunităţi vegetale cu alta, ca urmare a dinamicii interne a covorului vegetal. SUCCESIV, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi adv.) Care urmează imediat după altcineva sau altceva, care se succedă fără întrerupere, cu regularitate. + Care se petrece treptat, progresiv. SUCCESOR, -OARE (< fr., lat.) subst. 1. S. m. şi f. Persoană care urmează în locul alteia (într-o funcţie, într-o demnitate etc.). 2. S. m. şi f. (DR.) Persoană care dobândeşte drepturi şi obligaţii de la o alta (autorul ei). -O S. universal = persoană care dobândeşte toate drepturile şi obligaţiile autorului său, privite ca o universalitate juridică (ex. moştenitorul legal unic). S. cu titlu universal = persoană care dobândeşte o parte din totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor autorului său, privite ca o universalitate juridică (ex. cel căruia i se lasă prin testament 1/4, 1/8 etc. din moştenire). S. cu titlu particular = persoană care dobândeşte unul sau mai multe bunuri determinate ale autorului său (ex. cumpărătorul unui imobil). 3. S.m. (MAT.) Element al unui şir care urmează după un element dat al acestuia. SUCCESORAL, -Ă (< fr.; {s} lat. succesor „succesor") adj. (DR.; despre drepturi sau bunuri materiale, despre acţiuni) Privitor la succesiune (2), care face parte dintr-o succesiune. SUCCjN (< fr., lat.) s. n. (MINER.) Chihlimbar. SUCCINIC (< fr.) adj. Acid ~ = acid dicarboxilic descoperit în chihlimbar; este folosit ca medicament anti-convulsiv datorită acţiunii sale relaxante asupra musculaturii. SUCCINT, -A (< lat., fr.) adj. Ex-primat pe scurt, în puţine cuvinte; laconic, sumar, concis. SUCEAVA 1. Podişul Sucevei, complex deluros în NV pod. Moldovei; parte componentă a acestuia, situat între graniţa cu Ucraina (la N), C. Moldovei (la E, pe care o domină cu un abrupt de c. 300 m), Pod. Central Moldovenesc (la S), Subcarpaţii Moldovei (la SV) şi Obcina Mare (la NV). Este alcătuit din gresii oolitice, marne, conglomerate calcaroase, calcare oolitice, lehmuri şi pietrişuri sarmaţiene. P.S. reprezintă de fapt o asociere de masive deluroase cu înălţimi între 200 şi 600 m, văi largi, cu aspect de culoar (respectiv văile Şiretului şi Sucevei), depresiuni intracolinare (depr. Rădăuţi, Liteni ş.a.) şi şei largi (Dersca 260 m alt., Lozna 300 m, Bucecea 264 m, Vorona 260 m, Ruginoasa 290 m, Heleşteni 290 m, Strunga 280 m ş.a.). P.S. este subunitatea pod. Moldovei în care se înregistrează cele mai mari înălţimi ale masivelor deluroase: Ibăneşti (339 m alt.), Lozna (380 m), Bour (472 m), Cerviceşti (356 m), Corni (367 m), dealu Mare (587 m, în dealul Tudora), Holm (500 m), Ruginoasa (373 m) ş.a. Alt. medie a P.S. este de c. 400 m, iar cea max. de 692 m (dealul Ciungi). Prezenţa rocilor mai dure (gresiile oolitice) şi structura monoclinală a acestora (dispunerea rocilor în strate groase, cu înclinare uşoară către SE) au determinat dezvoltarea unor platouri structurale largi (Sângeap, Laiu ş.a.), precum şi a unor fronturi de cueste întinse pe care se produc alunecări profunde, de mari dimensiuni. Majoritatea culmilor deluroase sunt acoperite cu păduri de stejar, gorun şi fag. P.S. se împarte în: pod. Dragomirnei (la N de valea Sucevei), pod. Fălticenilor (la S de aceasta), ambele la V de râul Şiret, şi culmea Şiretului (la E de valea Şiretului). 2. Râu, afl. dr. al Şiretului pe terit. com. Liteni, jud. Suceava; 173 km. Izv. din N obcinei Mestecăniş, de sub vf. Lucina, de la 1 250 m alt., străbate mai întâi, pe direcţie SV-NE, flişul paleogen din NV Obcinelor Bucovinei, unde are o pantă medie de scurgere de 16%o, iar după ce curge c. 8 km numai pe terit. Ucrainei, formează graniţa dintre România şi Ucraina pe o distanţă de 21 km, între localit. Şepot (Ucraina) şi Ulma (România). Pe terit. com. Ulma îşi schimbă brusc direcţia de curgere către E, traversând partea de N a Obcinei Mari în care a sculptat depr. Brodina şi Straja, intră apoi în pod. Sucevei, iar în aval de com. Frătăuţii Vechi îşi schimbă din nou direcţia de curgere către SE, drenând partea centrală a pod. Sucevei în care îşi croieşte o vale largă, cu aspect de culoar. Pe cursul superior al râului S. se află instalate numeroase mori de apă, pive şi gatere. Afl. pr.: Brodina, Putna, Pozen, Suceviţa, Soloneţ ş.a. (pe dr.), Rud, Horaiţ, Hătnuţa (pe stg.). 3. Municipiu în NE României, reşed. judeţului cu acelaşi nume, situat în pod. Sucevei, pe dr. râului Suceava; 106 732 loc. (2005). Nod feroviar (gara Suceava Nord-lţcani şi gara Suceava-Burdujeni) şi rutier. Aeroport (în com. Salcea, situată la 12 km E de oraş). Expl. de balast. Centrală electrică şi de termoficare. Turnătorie de fontă. Constr. de maşini, de rulmenţi, aparate de măsură şi control, prelucr. a lemnului, celuloză şi hârtie. Fabrici de tricotaje, confecţii, mase plastice, încălţăminte, sticlărie pentru menaj, seringi şi ace de unică întrebuinţare, de produse alim. ş.a. Antrepozite frigorifice. Tipografie. Universitatea „Ştefan cel Mare“ (1990); biblioteca judeţeană „l.G. Sbierea“ (1923); Muzeul Naţional al Bucovinei, cu colecţii de arheologie, istorie, ştiinţele naturii, artă, etnografie; Muzeul Etnografic al Bucovinei „Hanul Domnesc"; Muzeul ştiinţelor naturii. Planetariu. Săpăturile arheologice efectuate în anii 1953- 1957, în diferite zone ale oraşului, au scos la iveală vestigii care atestă o locuire neîntreruptă pe vatra actuală a municipiului. în punctul Şipot a fost identificată o aşezare de bordeie, datând din Neolitic, în care s-au găsit fragmente de unelte din silex şi obiecte de ceramică executate din pastă grosolană, modelată cu mâna, fusaiole din teracotă ş.a. Pe platoul situat la E de cetate au fost descoperite vestigii din Epoca bronzului şi cea a fierului, iar în alte puncte ale oraşului au fost scoase la suprafaţă urmele unor aşezări aparţinând dacilor liberi (sec. 2-3) din care s-au recuperat vase ceramice lucrate din pastă fină, bine arsă, modelată la roată, apoi vestigiile unor aşezări din sec. 6-7, atribuite slavilor, şi ale unor locuinţe din sec. 7-9, atribuite tot slavilor, dar cu influenţe puternice ale culturii populaţiei autohtone. Localitatea apare menţionată documentar, prima oară, la 10 febr. 1388, într-un act emis de Petru I (Muşat), prin care acesta muta capitala Moldovei de la Şiret la Suceava. Concomitent, Petru I (Muşat) a construit punctele fortificate „Cetatea Şcheia“ în V (cu o scurtă existenţă) şi „Cetatea de Scaun“, în partea de E a oraşului, cu ziduri înalte de 10 m şi groase de 2 m, străjuite de turnuri de apărare la colţuri. în timpul lui Ştefan cel Mare, SUGEAVA 572 Cetatea de Scaun a fost extinsă şi întărită, cu un al doilea zid, gros de 2 m, plasat la 25 m de zidul iniţial, susţinut de contraforturi masive, apărat, la rândul lui, de un şanţ lat de 20 m la bază şi âe 30 m la deschidere. Intrarea în cetate se făcea pe un pod cu piloni care se termina în faţa unei intrări înguste, prevăzute cu capcană. în 1476, cetatea a rezistat atacului sultanului Mehmed II, după care Ştefan cel Mare a întărit din nou Cetatea Sucevei cu un alt zid, gros de c. 4 m, străjuit de bastioane semicirculare. Cetatea a rezistat atacului turcilor atât în 1485, cât şi mai târziu, în 1538. Incendiată (1564) de Alexandru Lăpuşneanu, la porunca turcilor, care a mutat capitala la laşi. Ulterior, unii domni ai Moldovei au preferat să-şi aibă reşedinţa tot la Suceava. Astfel, Aron Vodă Tiranul readuce reşedinţa Moldovei la Suceava, iar leremia Movilă (1595-1600) reface cetatea Sucevei. în 1675, la dorinţa Porţii Otomane, Dumitraşcu Cantacuzino, domn al Moldovei (1674-1675), a aruncat în aer cetatea Sucevei, dată după care aceasta a rămas în ruină, în perioada 1895-1904 au fost efectuate lucrări de degajare şi restaurare a cetăţii, sub conducerea arhitectului austriac K.A. Romstorfer, iar amplele restaurări din 1951 şi mai ales din 1961-1970 i-au dat înfăţişarea pe care o are în prezent. în sec. 15-17, S. era un mare oraş, care concentra c. 20 000 de români, c. 3 000 de armeni şi câteva mii de saşi, italieni, evrei, unguri ş.a. (aşa cum reiese din însemnările misionarului franciscan Marco Bandini, stabilit în Moldova în 1644), unde se încrucişau marile drumuri comerciale (dinspre Liov, oraşele transilvănene şi laşi) şi unde se concentrau mărfurile aduse de negustori din Polonia, Rusia, Veneţia, Grecia, Poarta Otomană ş.a. fiind, totodată, cel mai important punct va- mal al Moldovei. După sec. 17, oraşul a decăzut treptat, recăpătând o oarecare revigorare în timpul stăpânirii austriece a Bucovinei (1774-1918), când a devenit capitala unui ţinut şi apoi a unui judeţ (atunci s-au construit clădirile spitalului, gării feroviare, primăriei, prefecturii, tribunalului, s-a introdus iluminatul electric, s-au realizat lucrări de canalizare şi de instalare a conductelor de apă potabilă ş.a.). Cu toate acestea, S. era la începutul sec. 19 doar un mic oraş cu funcţii administrative. în nov. 1918, oraşul S. şi întreaga Bucovină au fost integrate în graniţele României întregite. în a doua jumătate a sec. 20, oraşul S. a cunoscut o dezvoltare economică, so-cial-culturală, edilitar-urbană şi turistică importantă, fiind declarat municipiu şi reşed. judeţului omonim la 17 febr. 1968. Monumente: cetatea Sucevei (sec. 14, cu unele transformări şi extinderi din sec. 15-16); biserica Sf. Gheorghe-Mirăuţi (sau Mitropolia Veche), ctitorie din anii 1375-1391 a domnului Petru I (Muşat), a devenit sediul Mitropoliei Moldovei în 1401. Biserica Mirăuţi (numită astfel pentru că aici erau miruiţi voievozii Moldovei înainte de înscăunare) a suferit repetate distrugeri şi tot atâtea refaceri, fiind reconstruită în întregime la sfârşitul sec. 17 şi începutul sec. 18, restaurată în anii 1898-1903, sub conducerea arhitectului austriac K.A. Romstorfer, şi pictată în aceeaşi perioadă de Karl Jobst. La această biserică a fost uns domn (la 2 apr. 1457) Ştefan cel Mare. Cu ocazia unor lucrări de restaurare a acestei biserici, în anii 1996-1997, au fost descoperite mormintele lui Petru I (Muşat) şi al Doamnei Evdochia de Kiev (prima soţie a lui Ştefan cel Mare); biserica Sf. Ilie a fostei mănăstiri, ctitorie din 1488 a lui Ştefan cel Mare, reparată şi pictată în anii 1632-1633 prin strădania mitropoli- tului Varlaam; mănăstirea Sf. loan cel Nou (de călugări), cu biserica Sf. Gheorghe, ctitorie din 1514 a domnului Bogdan lll cel Chior şi terminată în 1522 de Ştefăniţă Vodă, cu picturi murale interioare şi exterioare realizate (1532-1534) în timpul domniei lui Petru Rareş, cu exonartex adăugat de Petru Şchiopul în 1579 şi pridvor construit în 1827-1828. Iconostasul bisericii Sf. Gheorghe datează din 1796, iar turnul-clopotniţă din 1589. Acoperişul bisericii Sf. Gheorghe este din ţiglă smălţuită. Biserica şi ansamblul monahal au fost restaurate în 1751-1760 şi 1976-1991. în sec. 18, aici a funcţionat o şcoală clericală, jar în sec. 19 un Institut teologic. în biserica mănăstirii se află moaştele Sf. loan cel Nou (martirizat în 1303 la Cetatea Albă), aduse aici în 1402 de Alexandru cel Bun. Din 1991, la mănăstirea Sf. loan cel Nou se află reşedinţa nou înfiinţatei Arhiepiscopii a Sucevei şi Rădăuţilor. Paraclisul mănăstirii datează din 1629 (cu picturi murale interioare şi exterioare originare), iar stăreţia din 1895, cu unele transformări şi adăugiri din 1973 (foişorul) şi 1989 (pridvorul); biserica Sf. Dumitru-Domnească (36 m lungime şi 16 m lăţime), construită în perioada 10 aug. 1534-30 aug. 1535, prin strădania şi pe cheltuiala domnului Petru Rareş, şi pictată în 1537-1538 (păstrează un tablou votiv slab conservat). Restaurată în 1990-1991. Turnul-clopotniţă a fost ridicat din iniţiativa lui Alexandru Lăpuşneanu şi refăcut în 1845 ş\ folosit iniţial ca foişor de foc. în această biserică se află mormântul lui Bogdan, fiul lui Petru Rareş; biserica învierea Domnului, ctitorie din 1551 a Doamnei Elena Rareş (soţia lui Petru Rareş), cu unele modificări din sec. 18-19, când a devenit biserică romano-catolică. Din 1838, biserică ruteană, iar din 1936 573 SUCEAVA biserică ortodoxă, restaurată în 1957; biserica Sf. Nicolae-Prăjescu (1546-1551), reconstruită în 1611 de marele vistier Nicoară Prăjescu, restaurată şi zugrăvită în 1895 şi renovată în 1975; biserica înălţarea Domnului a mănăstirii Todireni din cartierul Burdujeni, zidită în 1597 prin osârdia lui Toader Movilă, reparată în 1785 şi devenită biserică de mir în 1864. Biserica a fost renovată în perioada 1984-1993, iar mănăstirea a fost reînfiinţată în 1992 (de maici). Tur-nul-clopotniţă şi zidul de incintă au fost ridicate în 1597; bisericile armea-no-gregoriene cu hramurile Sf. Simion (ante 1513) şi Sf. Cruce (1521, cu unele transformări din 1918); bisericile Sf. Nicolae (1612), Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1612), Adormirea Maicii Domnului-lţcani (1639), Naşterea Sf. loan Botezătorul a Coconilor sau Beizadelelor (ctitorie din 1642-1643 a lui Vasile Lupu pentru a servi ca paraclis al Curţii Domneşti, renovată şi pictată în 1884 şi restaurată în 1924-1926) şi Sf. Treime din cartierul Burdujeni (1851); mănăstirea Zamca, cu biserica Sf. Auxentie, este cel mai important aşezământ monahal al bisericii armene din România, datând de la începutul sec. 15, când a fost şi catedrală episcopală armeană în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Biserica a fost refăcută la începutul sec. 17 (în jurul anului 1606) prin strădania lui Agopşa Vartanian, perioadă în care a fost ridicat şi turnul-clopotniţă, şi pictată în sec. 18. Paraclisul, cu hramul Sf. Grigore, datează din sec. 17. Zidurile de incintă ale mănăstirii Zamca, întărite cu bastioane la colţuri şi cu şanţ de apărare, au fost construite în 1690-1691 de către ostile polone ale lui Jan Sobieski, care şi-au stabilit tabăra militară în jurul mănăstirii pentru a opune rezistenţă oştilor turceşti. Aceştia au atribuit mănăstirii denumirea „Zamek“ (cetă-ţuie, fortăreaţă) de la care derivă numele actual. Restaurată după 1997; mănăstirea Hagigadar, cu bise- rica Adormirea Maicii Domnului, situată la 15 km de centrul municipiului S., a fost construită în 1512-1513 de Asduadzadur (Bogdan) Donavachian, ca metoc armenesc; Palatul Domnesc (1410, cu unele adăugiri din 1486 şi transformări din sec. 17); clădirea Hanului Domnesc (sec. 17-18, restaurat în 1964-1966), păstrează în interior elemente arhitectonice specifice artei medievale moldoveneşti. în această clădire se află în prezent Muzeul de etnografie şi artă populară; clădirile fostei Prefecturi, construită în 1898 după planurile arhitectului Johann Bochnner, azi este sediul Muzeului Naţional al Bucovinei, şi fostului Tribunal (1885, arhitect Ferdinand Fellner); statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare, turnată în bronz, operă a sculptorului Eftimie Bârleanu, dezvelită în 1977, amplasată în parcul vechii cetăţi. Municipiul S. este un important centru turistic al Moldovei de Nord. 4. Judeţ în extremitatea de NNE a României, în partea de N a Moldovei, în bazinele 20" iU S) JUDEŢULSUCEAVAf SUCEVENI 574 superioare ale râurilor Şiret şi Bistriţa, la graniţa cu Ucraina; 8 553 km2, al doilea judeţ ca mărime, după jud. Timiş; 705 752 loc. (2005), din care 43,3% în mediul urban; densitatea: 83,5 loc./km2. Reşed.: municipiul Suceava. Oraşe: Broşteni, Cajvana, Câmpulung Moldovenesc (municipiu), Dolhasca, Fălticeni (municipiu), Frasin, Gura Humorului, Liteni, Milişăuţi, Rădăuţi (municipiu), Salcea, Şiret, Solea, Vatra Dornei (municipiu), Vicovu de Sus. Comune: 97. Relief predominant muntos (65,4% din supr. jud.), urmat de cel de podiş şi dealuri (34,6%), care coboară în trepte de la V la E, de la 2 100 m alt. (vf. Pietrosu din m-ţii Căliman) la 218 m (în lunca Şiretului, la Dolhasca). Munţii se află în partea centrală şi vestică a jud. S., cuprinzând prelungirile M-ţilor Stânişoarei, Bistriţei (masivele Rarău şi Giumalău) şi Călimanului (în S şi SV), apoi m-ţii Bârgăului (VSV) şi Maramureşului (NV), precum şi masivul Suhard (în V) şi Obcinile Bucovinei (în jumătatea de N a jud. S.). Numeroase depresiuni, bine individualizate, între care cele mai importante sunt: depr. Domelor, Câmpulung Moldovenesc, Rădăuţi, Gura Humorului, Fundu Moldovei, Solea, Pojorâta, Sadova, Vama, Marginea, Cacica, ş.a. La E de zona montană, până la valea Şiretului, se desfăşoară pod. Sucevei, care prezintă, în reg. de contact cu munţii, o fâşie îngustă (c. 20 km lăţime max.) de masive colinare şi piemonturi pericarpatice ce se continuă spre SSE printr-o zonă de tranziţie formată din valea largă a Moldovei. între valea Moldovei (la E) şi m-ţii Stânişoarei (la V) se intercalează partea de N a Subcarpaţilor Neamţului, respectiv culmea Pleşu. Ca unităţi aparte de relief se individualizează culoarele de vale ale Şiretului, Sucevei şi Moldovei. Climă temperat-continentală, cu caracter mai răcoros, cu variaţii accentuate de la o treaptă de relief la alta. Valorile medii anuale ale temp. aerului variază între 0°C pe culmile înalte, c. 2°C în munţii mijlocii, 5°C în zonele depresionare şi 8°C în pod. Sucevei şi culoarul Şiretului. Cantitatea medie anuală a precipitaţiilor variază altitu-dinal, de la 550 mm în zona de podiş la 800 mm în dealurile subcarpatice, 1 200 mm în munţii mici şi mijlocii şi c. 1 400 mm pe culmile m-ţilor Căliman. Vânturile predominante bat dinspre V, NV şi E. Reţeaua hidrografică, aparţine în întregime bazinului râului Şiret, care formează limita de E a jud. S. pe o lungime de 153 km. Pr. râuri mari sunt Bistriţa (cu afl. săi Cârlibaba, Dorna, Neagra Şarului, Bârnaru, Neagra Broştenilor ş.a.), care străbate partea de V şi SV a jud. S., Moldova (cu afl. Moldoviţa, Suha, Humor, Voroneţ, Suha Mare, Suha Mică ş.a.), care drenează partea centrală a judeţului pe direcţie NV-SE, Suceava (cu afl. Brodina, Putna, Suceviţa, Solea, Soloneţ, Horaiţ, Hătnuţa ş.a.), în NE jud. S., Şomuzu Mare şi Şomuzu Mic în SSE. Lacurile naturale sunt puţine, iar cele artificiale sunt reprezentate prin iazuri piscicole (în special pe Şomuzu Mare) şi prin lacul hidroenergetic Bucecea. Zăcăminte de minereu de mangan (lacobeni, Vatra Dornei, Şaru Dornei, Cârlibaba), pirită cupriferă (Fundu Moldovei, Leşu Ursului), sulf (Gura Haitii), blendă şi galenă (Cârlibaba), sare gemă (Cacica), turbă (Neagra Şarului, lacobeni), baritină (Ostra). Izvoare minerale (Vatra Dornei, Şaru Dornei, Poiana Negrii, Neagra Şarului, Poiana Stampei, Dorna Can-drenilor ş.a.). Pr. produse ind.: energie electrică şi termică (Suceava, Vatra Dornei), maşini-unelte, materiale plastice, detergenţi, articole tehnice din cauciuc, mobilă, cherestea, parchete, ambalaje din lemn, celuloză şi hârtie, încălţăminte, tricotaje şi confecţii, sticlărie, preparate din carne şi lapte, conserve de legume şi fructe, bere, amidon, lapte praf, lactoză ş.a. O contribuţie importantă o au meşteşugurile tradiţionale. Mari suprafeţe acoperite cu păduri (435 mii ha; locul 1 pe ţară atât ca suprafaţă, cât şi ca volum de masă lemnoasă pus în circuitul economic), păşuni şi fâneţe (peste 170 mii ha). Se cultivă plante de nutreţ (50 126 ha, locul 2 pe ţară), porumb, cartofi (30 605 ha, locul 1 pe ţară), grâu şi secară, ovăz, orz şi orzoaică, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, in şi cânepă, legume (în special castraveţi, varză şi ceapă) ş.a. Pomicultura, în structura căreia predomină merii şi prunii, se practică îndeosebi în arealele localit. Fălticeni, Rădăuţi, Vultureşti, Preuteşti, Rădăşeni ş.a. Se cresc bovine (în special din rasele Pinzgau şi Simmenthal), locul 1 pe ţară, porcine, ovine (Ţurcană şi Ţigaie), cabaline (inclusiv rasa Huţul, crescut în hergheliile de la Rădăuţi şi Lucina); avicultură, apicultura. Importanţa transportului feroviar sucevean este amplificată de prezenţa mai multor noduri de c.f. (Dolhasca, Vereşti, Suceava, Dărmăneşti, Vama) care permit ramificarea liniilor de c.f. către mai multe direcţii, precum şi de prezenţa pe terit jud. S. a unui tronson al magistralei feroviare Bucu-reşti-Ploieşti-Buzău-Mărăşeşti-Bacău-Roman-Paşcani-Suceava-Vic-şani (punct de frontieră şi de vamă) cu legături spre Ucraina şi Polonia. Importante noduri rutiere (Suceava, Rădăuţi, Păltinoasa, Frasin, Pojorâta, Vatra Dornei ş.a.). Traficul aerian de mărfuri şi călători se efectuează prin intermediul aeroportului din com. Salcea, situat la 12 km E de municipiul Suceava. Potenţial turistic ridicat, situându-se printre regiunile clasice de turism ale ţării (zona numită Nordul Moldovei sau Bucovina). Se remarcă relieful masivului Căliman (cel mai reprezentativ edificiu vulcanic din Carpaţii româneşti), cu stâncile lui ruiniforme (cunoscute sub denumirea de „12 Apostoli") şi cu Parcul naţional de aici, relieful carstic şi rezidual al masivului Rarău cu grupul de stânci Pietrele Doamnei, cu celebra rezervaţie forestieră de pe versantul E, numită Codrul secular Slătioara şi cu fânaţele montane „Todirescu“, cheile Bistriţei de la Zugreni, valea superioară a Moldovei, turbăriile cu valoare terapeutică de la Poiana Stampei, rezervaţia naturală de molidişuri seculare şi cea paleontologică de la Pojorâta, fânaţele de la Bosanci ş.a. Cele mai valoroase monumente istorice şi de arhitectură medievală se găsesc la Suceava, Rădăuţi, Gura Humorului (mănăstirea Voroneţ), Suceviţa, mănăstirea Humorului, Vatra Moldoviţei, Putna, Arbore, Pătrăuţi, Şiret, Baia (prima capitală a Moldovei). O atracţie turistică deosebită o reprezintă vetrele folclorice şi etnografice renumite prin cântece şi dansuri populare, veşminte, tipuri de case şi gospodării, datini şi obiceiuri străvechi etc. Arta populară se remarcă îndeosebi prin ţesături şi cusături (Arbore), bundiţe, cojoace, chimire, instrumente populare (Câmpulung Moldovenesc, Ciocăneşti, Fundu Moldovei, Coşna, Vama, Vicovu de Sus, Frătăuţii Vechi, Boto-şana ş.a.), ceramică neagră (Marginea), case ornamentate artistic pe pereţii exteriori (Ciocăneşti) etc. Numeroase muzee şi case memoriale la Suceava, Fălticeni, Mălini (satul natal al lui Nicolae Labiş), Spătăreşti (satul unde s-a născut actorul Matei Millo), Ciprian Porum-bescu (numit anterior Stupea) ş.a., precum şi renumitele staţiuni balneoclimaterice Vatra Dornei, Şaru Dornei, Poiana Negrii, Dorna Candrenilor, Cacica ş.a. SUCEVENI, com. în jud. Galaţi, situată în E pod. Covurlui, în lunca şi pe terasele de pe dr. Prutului; 2 119 loc. (2005). Viticultură. Obiectiv ocrotit: lacul Pochina (75 ha). Pe terit. satului S. au fost descoperite (1969) vestigiile unei aşezări neolitice, fortificată cu şanţ dublu, în care s-a găsit ceramică de tip Gumelniţa 575 SUCRE (milen. 4-3 î.Hr.). Până la 17 febr. 1968, satul şi com. S. s-au numit Tudor Vladimirescu. SUCEVIŢA, com. în jud. Suceava, la poalele de E ale Obcinei Mari; 2 700 locx (2005). Expl. şi prelucr. lemnului. în satul S. se află mănăstirea Suceviţa (de maici) cu biserica învierea Domnului, ctitorie din anii 1581-1584 a lui Gheorghe Movilă (mitropolit al Moldovei). Ulterior, fratele acestuia, leremia Movilă (domn al Moldovei) a adăugat bisericii câte un pridvor deschis (la N şi S) şi a construit zidurile de incintă şi turnurile de apărare. Protejată de o puternică incintă fortificată (100x104 m), cu ziduri înalte de 6 m şi groase de 3 m, întărite cu masive turnuri de colţ, biserica mănăstirii, capodoperă a arhitecturii medievale moldoveneşti, păstrează atât la interior, cât şi pe pereţii exteriori, un valoros ansamblu de picturi murale executate în anii 1595-1596 de către fraţii zugravi loan şi Sofronie. Este biserica cu cel mai mare număr de imagini pictate, realizate într-o gamă cromatică variată, pe un fond predominant verde închis, reprezentând o amplă naraţiune din „Vechiul" şi „Noul Testament" şi din istoria Bisericii creştine. Pe pereţii interiori se remarcă scenele din „Geneză" şi din „Viaţa lui Moise", „Legenda Sf. Nicolae" ş.a., iar la exterior „Scara lui loan Climax", „Arborele lui leseu", „Imnul acatist" ş.a. Ansamblul monahal a fost restaurat în anii 1960-1970. Aici se află mormintele lui Gheorghe şi leremia Movilă şi ale familiei Movileştilor. Muzeul mănăstirii posedă o valoroasă colecţie de obiecte de artă veche religioasă (epitaf din sec. 15, ferecă-turi în argint, broderii, manuscrise, obiecte de cult, învelitoare de mormânt ale lui leremia şi Simion Movilă ş.a.). Biserica mănăstirii Suceviţa se află în evidenţa U.N.E.S.C.O. ca monument de arhitectură medievală. SUCHIANU, D. I. (1895-1985, n. Bucureşti), eseist, publicist, critic român de cinema. Rol important în constituirea criticii de cinema în România printr-o activitate consecventă, amplă şi d,e lungă durată în publicaţii precum „Adevărul literar şl artistic", „Viaţa românească", „Cinema". Volume: „Curs de cinematograf", „Vedetele filmului de odinioară", „Cinematograful, acest necunoscut". Cronici şi eseuri literare. SUCHOW v. Xuzhou. SUCI1 (< lat.) subst. Trib geto-dac aşezat în regiunea gurii Oltului. SUC!2 (< sl.) vb. IV 1. Tranz. A învârti fire sau fibre textile în jurul lor, în acelaşi sens, pentru a le face mai rezistente sau pentru a confecţiona anumite obiecte; a răsuci. 2. Tranz. A da unui obiect o mişcare de rotaţie; a întoarce, a învârti. + A roti un obiect dându-i formă de sul; a înfăşură, a încolăci. 3. Tranz. şi refl. A face să-şi mişte sau a mişca brusc poziţia corpului sau a unei părţi a corpului; a (se) întoarce. 4. Tranz. A întoarce pe o parte şi pe alta, a examina ^ ceva pe ambele părţi. 5. Tranz. (în corelaţie cu învârti, răsuci) A întoarce ceva pe o parte şi pe alta pentru a examina mai bine. SUCIDAVA, aşezare dacă, apoi oraş roman (cu un castru şi pod), pe malul stg. al Dunării, pe locul unde se afla satul Celeiu (astăzi în raza oraşului Corabia, jud. Olt). Important centru militar roman şi apoi roma-no-bizantin pe linia Dunării. La S. au fost descoperite vestigii arheologice ce atestă o locuire permanentă începând din milen. 3 î.Hr. şi până în sec. 14, ruinele unui important pod construit de Constantin cel Mare şi ale primei biserici creştine la N Dunării. Distrusă în jurul anului 600 de avari şi de slavi. SUCIT, -Ă (< suci2) adj. 1. (De-spre fibre textile) întors în jurul propriei axe printr-o mişcare neîntreruptă în acelaşi sens; răsucit. ♦ Făcut sul; învălătucit, înfăşurat. 2. Abătut de la poziţia firească; întors; p. ext. strâmb, încovoiat. ♦ (Despre drumuri) Cotit, sinuos, şerpuit. 3. Fig. Care are o fire curioasă; cu ciudăţenii; ciudat. ♦ Care nu-i cum trebuie, care este potrivnic bunului-simţ, judecăţii. SUCITOR (< st/c/2) s. n. 1. Sul neted de lemn cu care se întinde foaia de aluat; vergea. 2. Dispozitiv de lemn sau de metal (la ferăstrău, la războiul de ţesut etc.) care, prin învârtire, slăbeşte sau strânge o legătură. SUCIU, Aurel (1853-1898, n. Bichiş, jud. Mureş), om politic român. Unul dintre conducătorii Partidului Naţional Român din Transilvania. A făcut parte din gruparea „tribuniştilor", care urmărea să imprime luptei politice un caracter mai pronunţat de combativitate. A fost unul dintre iniţiatorii şi conducătorii acţiunii memo-randiste din 1892. întemniţat (1894) în urma procesului intentat memoran-diştilor de guvernul ungar. SUCIU, Gheorghe Claudiu V. (1905-1990, n. Blaj), chimist român. Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul prelucrării ţiţeiului („Procese calorice şi mecanice de separare"). A proiectat cuptoare tubu- lare de tip nou utilizate în industria petrolieră din ţară şi din străinătate. Contribuţii la proiectarea rafinăriilor din Ploieşti şi Borzeşti. Alte lucrări: „Elemente de inginerie chimică", „Ingineria prelucrării hidrocarburilor". SUCIU, Vasile (1873-1935, n. Copăcel, jud. Braşov), mitropolit român. M. de onoare al Acad. (1919), prof. de dogmatică la Seminarul de teologie din Blaj. Mitropolit al Bisericii Române Unite din Alba lulia şi Făgăraş (din 1920). A reorganizat învăţământul teologic şi laic din Blaj. Considerat cel mai important teolog al Bisericii Române Unite din Transilvania („Teologia dogmatică fundamentală", „Teologia dogmatică specială", „Raportul dintre religie, ştiinţă şi societate"). SUCIU DE SUS, com. în jud. Maramureş, situată în E depr. Lăpuş, la poalele culmii Breaza, pe râul Suciu; 2 930 loc. (2005). Pomicultură. Pe terit. satului S. de S., menţionat documentar în 1325, au fost descoperite o necropolă de incineraţie datând din Epoca bronzului mijlociu (sec. 15-14 î. Hr.) şi o necropolă de înhumaţie de la începutul Epocii fierului (1200-450/300 î.Hr.) în care s-a găsit material arheologic caracteristic unei culturi (numită Cultura Suciu), reprezentată prin ceramică tipică (castroane tronconice carenate, ceşti cu o toartă supraînăl-ţată, cu decor geometric spiralic ş.a.) şi prin numeroase depozite de bronzuri. Biserica de lemn Sf. Dumitru (1771), în satul Larga. SUCOMBA (< fr.) vb. I intranz. (Livr.) A muri. SUCRE (cuv. sp.) s. n. Unitate bănească din Ecuador. SUCRE 1. Antonio Jose de S. (1795-1830), general venezuelan. Participant la Războiul pentru Independenţa Coloniilor Spaniole din America (1810-1826). Apropiat al lui S. Bolfvar. A înfrânt trupele spaniole în bătălia de la Ayacucho (1824). Primul preşedinte al Boliviei (1826-1828). Silit să demisioneze din cauza opoziţiei facţiunii boliviene. Revenit (1829) a prezidat congresul de la Bogota (1830). Asasinat. 2. Capitala constituţională a Boliviei, situată în S ţării, pe platoul Cordillerei Real, la 2 600-2 850 m alt., pe Rio Cachimayo; 193,8 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Aeroport. Rafinărie de petrol. Ind. petrochimică, de prelucr. a lemnului şi a tutunului, a mat. de constr., textilă, încălţămintei şi alim. Centru comercial. Universitatea „San Francisco Xavier" (1624), una dintre cele mai vechi din America de Sud. SUCULENT 576 Sediul Curţii Supreme de Justiţie. Institut de sociologie. Muzeu de arheologie. Catedrală (1553). Biserica mitropolitană San Miguel (1538); bisericile în stil colonial (sec. 17) La Recoleta, San Lazaro, La Merced, Santa Clara. Primărie (1572). Palat legislativ. Centrul istoric al oraşului a fost inclus (în 1991) în Patrimoniul cultural universal. Aşezarea a fost fondată în 1538 (sau c. 1539) de spaniolul Pedro de Ansurez, cu numele Chuquisaca, pe locul unui sat indian numit Charcas. A devenit reşed. Căpităniei Generale Charcas în 1561. La 25 mai 1809, aici a izbucnit prima revoltă antispaniolă din America, moment în care a fost declarat şi oraş. La S. s-a semnat (febr. 1825) declaraţia de independenţă, oraşul devenind cu acest prilej şi capitala ţării. Din 1839 poartă numele de azi. Din 1898 La Paz a devenit capitala ad-tivă a Boliviei, S. rămânând capitala constituţională a ţării. 3. Stat în NNE Venezuelei, cu ieşire la M. Caraibilor şi G. Paria; 11,8 mii km2; 786,4 mii loc. (2001). Centrul ad-tiv: Cumanâ. Expl. de petrol, sulf, aur, argint şi zinc. Orez, tutun, cacao, trestie de zahăr, cafea, porumb. Creşterea bovinelor şi ovinelor. SUCULENT, -Ă (< fr., lat.) adj., s.f. pl. 1. Adj. Plin de suc, zemos. p. ext. bun, gustos. Plante suculente = plante cu tulpini sau frunze cărnoase ale căror celule reţin o cantitate mare de apă, ceea ce le permite să suporte perioade îndelungate de uscăciune (cactuşii, specii de Agave şi Aloe, unele euforbiacee ş.a.). ♦ Fig. Plin de miez, bogat în conţinut; savuros. 2. S. f. pl. Nutreţuri provenite din plante rădăcinoase şi tuberculifere (cartofi, sfeclă, morcovi, napi etc.). SUCULENTĂ (< fr.) s. f. însuşirea a ceea ce este suculent; savoare, gust. Sucre (2). Palatul guvernamental SUCURSALĂ (< fr.) s. f. Unitate economico-financiară (teritorială) dependentă de o altă unitate mai mare (centrală), dar cu o anumită autonomie în gospodărirea sa. SUD (< fr., germ.) s. f. 1. Unul dintre cele patru puncte cardinale, opus nordului; miazăzi. ♦ Numele aceluia dintre polii unui magnet care (atunci când magnetul este liber) se îndreaptă către polul sud magnetic al Pământului. 2. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei ţări etc. aflate spre sud; ţinut, regiune de la sud (1). 4 (Adjectival) Polul s. v. pol. SUDA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A îmbina două piese metalice prin sudare. 2. Refl. (Despre oase, ligamente etc.) A se uni, a se lega, a se lipi (după ce au fost fracturate, rupte, tăiate etc.). 3. Refl. (Despre elemente de vorbire) A se alipi unul de altul, formând un singur cuvânt. SUD-AFRICAN, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine Africii de Sud, Republicii Africa de Sud sau sud-africanilor (2). 2. S. m. şi f. (La m. pl.) Populaţia indigenă a Africii de Sud; (la sg.) persoană care face parte din fiecare dintre populaţiile Africii de Sud sau este originară de acolo; spec. persoană care face parte din populaţia de bază a Republicii Africa de Sud sau este originară de acolo. SUD-AMERICAN, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Âdj. Care aparţine Americii de Sud sau sud-americanilor (2); referitor la America de Sud sau la sud-americani. 2. S. m. şi f. (La m. pl.) Populaţia ţărilor din America de Sud; (la sg.) persoană care aparţine fiecăreia dintre populaţiile de bază ale ţărilor din America de Sud sau este originară de acolo. SUDAMINĂ (< fr. ©; {s} lat. su- dare „a transpira") s. f. (MED.) Erupţie cutanată de microvezicule cu lichid clar, care apare după transpiraţii abundente sau în cursul unor boli febrile. SUDAN, Republica - (Al-Jum-hurîyat as-Sudân) 1. Stat în Africa de NE, cu ieşire la Marea Roşie; 2 503 890 km2; 40,1 mii. loc. (2005). Limba oficială: araba. Religia: islamică (sunniţi) 70,3%, creştină (romano-catolici c. 8%, anglicani c. 6% ş.a.) 16,7%, credinţe tradiţionale 11,9%, alte credinţe 1,1%. Capitale: Al-Khartum (Khartoum) — executivă şi Umm Durmân (Omdurman). Oraşe pr.: Sharg en-Nil/ Khartoum North, Bur Sudan/ Port Sudan, Kassală, Al-Ubayyid/ El Obeid, Wad Madani. Este împărţit în 26 state. Cel mai întins stat african are un relief relativ monoton: în partea centrală o vastă câmpie continuată spre V cu podişul Kordofan (alt. în jurul a 500 m) şi spre S cu o reg. mlăştinoasă în mare parte (numită Sudd). Partea nordică are şi ea un relief relativ plat, parte a Deşerturilor Libian şi Nubian, ultimul separat de Marea Roşie printr-un lanţ muntos (cu alt. ce trec de 2 400 m). Munţi mai semeţi întâlnim în extremitatea vestică, în reg. Darfur şi în cea sudică unde, în m-ţii Imatong aflăm alt. max. din ţară (vf. Kinyeti, 3 187 m). Clima este tropicală, cu mari diferenţe în privinţa precipitaţiilor. Dacă în N acestea sunt mai mult întâmplătoare (chiar sub 10 mm/an!) în extremitatea sudică ele sunt abundente (1 500 mm/an), favorizând dezvoltarea pădurii tropical-umede. Regim termic, cu valori ridicate în partea sudică şi cu mari oscilaţii diurne şi anotimpuale, în partea nordică (valorile extreme înregistrate în deşert au fost de -2°C şi 52,5°C). Principalul curs de apă este Nilul, care se formează la Khartoum din unirea Nilului Alb cu izvoarele la sud de Ecuator, în Rwanda, cu Nilul Albastru care coboară din Masivul înalt Ethiopian. Principalul afluent al Nilului — Atbara, îşi are de asemenea izvoarele în reg. Masivului Ethiopian şi un remarcabil potenţial energetic, învelişul vegetal este format din păduri umede, ecuatoriale în partea sudică, ierburi înalte de savană întrerupte de pădurile-galerii din lungul apelor ceva mai la N, ierburi care fac loc vegetaţiei de semideşert în partea centrală şi vestică (în zona Sahelului), pentru ca în treimea nordică, în Sahara (Deşertul Libian, Deşertul Nubian) să mai apară numai în oaze. Fauna este mai bogată în specii în zona pădurilor ecuatoriale şi a savanei (lei, leoparzi, felurite maimuţe şi antilope, girafe, zebre 577 SUDAN 3T ^\-.TurVar\a KENYA 30* DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE State Suprafaţa (km*) Centrul ad-tiv A'ăfr an Nil (Nilul Superior) 77 773 Malakăl AI Bahr al Ahmar (Marea Roşie) 218 887 Bur Sudân/Port Sudan Al Buhayrat (Laghi) 40 235 Rumbek Al JazTrah 23 373 Madani/Wad Madani Al Khartum 22 142 Al-Khartum/Khartoum Al Qadarif (Gedaref) 75 263 Al Qadârif/Gedaref Al Wahdah 360 Bantio An Nil al Abyad (Nilul Alb) 30 411 Rabak An Nil at Azraq (Nilul Albastru) 45 844 At Damazin Ash ShamalTyah (Septentrional) 348 765 Dunqulah/Dongula Bahr at Jabal 22 956 Juba Gharb al IstiwâTyah (Ecuatorial Occidental) 79 319 lambio Gharb Bahr al Ghazâl 93 900 Wăw/Wau Gharb Dărfur (Darfur Occidental) 79 460 Al-Junaynah/Geneina Gharb Kurdufan (Kordofan Occidental) 111 373 Al Fula Janub Dârfur (Darfur Meridional) 127 300 Nyala Janub Kurdufăn (Kordofan Meridional) 79 470 Kadugli JunqafF 122 479 Bor Kassală 36 710 Kassală Nahr an Nil (Fluviul Nil) 122 123 Al Damar Shamâl Bahr al Ghazal 33 558 Awil Shamăl Darfur (Darfur Septentrional) 296 420 Al-Fâshir ShamăI Kurdufăn (Kordofan Septentrional) 185 302 Al Ubayyid/EI Obeid Sharq al Istiwâ’iyah (Ecuatorial-Oriental) 82 542 Kapoita Sinnăr 37 844 Sinnăr/Sennar Warab 31 027 Warab 2 424 836* "Exclusiv 79 054 km2 ape interne ş.a.). Dispune de variate resurse de subsol (minereuri de fier, auro-argentifere, cromite, cupru, staniu, wolfram, sare, gips, gaze naturale, petrol. Secetele frecvente şi preţurile mondiale ale culturilor comerciale afectează veniturile din agricultură. Suprafaţa irigată este importantă (1,95 mii. ha, 2002, locul 2 în Africa). Se cultivă (2003): trestie de zahăr (5,5 mil.t, locul 3 în Africa), curmale, arahide, bumbac fibră (107 mii t, mult timp principala cultură comercială), iută, susan (325 mii t, 2004, locul 4 pe glob), mei, sorg (5,18 mii. t, locul 5 pe glob), grâu, porumb, orez, manioc, igname, batate, mango, banane, citrice, legume ş.a. S. este primul producător mondial de gumă arabică (c. 80% din totalul mondial). Se cresc (mii. capete, 2003) ovine (47, locul 5 pe glob), caprine (40, locul 4 pe glob), bovine (38,3, locul 6 pe glob), cămile (3,2, locul 2 pe glob). Pescuitul şi apicultura au semnificaţie locală; se culeg şi scoici perlifere. Prelucrarea petrolului este în plin avânt. Produse ind.: energie electrică, autovehicule, benzină, ciment, cherestea, hârtie şi carton, bumbac egrenat, ulei de arahide, zahăr, brânzeturi, unt ş.a. Terit. ind. se concentrează în oraşele Khartoum, Sharg en-Nil şi Bur Sudan. Infrastructura căilor de comunicaţii este concentrată în jumătatea nordică unde, spre exemplu, calea ferată Khartoum — Port Sudan concentrează c. 2/3 din traficul feroviar al ţării. Mai mult, ecartamentul îngust al reţelei feroviare limitează sensibil capacitatea de transport. Reţeaua rutieră însumează doar 11 900 km, din care ceva mai mult de 1/3 sunt modernizaţi. Căile navigabile interne însumează 4 068 km suplinind precaritatea infrastructurii terestre. Reţeaua de conducte s-a extins rapid, în ultimul deceniu ajungând la 3 331 km (2 365 km pentru transportul petrolului brut). Pr. porturi maritime sunt Port Sudan şi SUDAN 578 Suakin, iar flota maritimă proprie numără 18 nave; S. dispune şi de 12 aeroporturi modernizate, între care cel al Capitalei poate primi orice tip de aeronavă. Balanţa comercială a devenit, din 1999, excedentară, graţie exporturilor de petrol. Moneda: 1 Dinar S. = 100 Piaştri. Turismul este nesemnificativ datorită infrastructurii necorespunzătoare şi a situaţiilor conflictuale persistente; potenţialul este însă remarcabil. Pr. obiective: Valea Nilului (sectorul Khartoum — Atbara) cu numeroase monumente istorice şi de artă; temple şi piramide ale vechilor civilizaţii sudaneze; vestigiile regatului antic Meroe (c. 40 de piramide); oraşul Port Sudan şi litoralul Mării Roşii, oraşul El-Obeid, fostă capitală a Imperiului mahdist; parcurile naţionale Dinder, Nimule şi mai multe rezervaţii faunistice (foste rezervaţii de vânătoare, azi oferite foto-safari-urilor) între care Nematina, Ashana şi Sabaloka. Export: petrol brut, produse petroliere, susan, aur, bumbac, gumă arabică, animale vii, zahăr. Pr. parteneri: China, Japonia, Arabia Saudită. Import: utilaje şi echipamente ind., produse agroalimentare, mijloace de transport, produse chimice ş.a. Pr. parteneri: Arabia Saudită, China, Emiratele Arabe Unite, Egipt, Germania, India. — Istoric. Cunoscut în Antic, sub numele de Ţara Kuş sau Nubia, terit. S. întreţine, din milen. 3 î.Hr., intense relaţii comerciale cu Egiptul faraonic. Acesta, în timpul Regatului Nou (sec. 16-12 î.Hr.), înglobează Valea Nilului, până la cea de-a 4-a cataractă a fl. Regatul nubian cu reşedinţa la Napata, constituit în sec. 8 Î.Hr., stăpâneşte, în timpul dinastiei a 25-a egiptene (numită şi dinastia nubiană), între 745 şi 650 î.Hr., şi Egiptul. După izgonirea ultimului faraon nubian din Egipt (650 Î.Hr.), descendenţii dinastiei domnesc asupra Nubiei încă un milen. — în Regatul de la Napata, apoi în Regatul Meroe (sec. 4 î.Hr.-sec. 4 d.Hr.). Dintre noile formaţiuni statale constituite acum se impun regatele Makuria (cu reşedinţa la Dongola), în N, şi Aiwa (cu centrul la Loba), în S, care adoptă, în sec. 6 d.Hr., creştinismul. După cucerirea Egiptului (641/642), arabii pătrund şi în S. septentrional, dar cele două regate creştine, deşi izolate, reuşesc să se mai menţină încă şapte sec. până la definitiva cucerire islamică — Makuria în 1314, iar Aiwa în 1504. La sfârşitul sec. 14-începutul sec. 16, în S. se constituie formaţiuni statale musulmane, dintre care cele mai puternice sunt sultanatele Sennar şi Darfur. Muhammad Aii Paşa, sultanul Egiptului (1805-1848), începe, în 1820-1822, cucerirea S. (încheiată în 1874), vasal al lmp. Otoman, încurajând, totodată, pătrunderea englezilor; astfel, nominal, S. aparţine, până în 1899, lmp. Otoman. Transformat, de facto, într-o colonie a Egiptului, S. ia acum contact cu lumea modernă, sunt construite primele căi ferate, este introdusă cultura bumbacului, se deschid primele şcoli. Izbucnită în 1881, răscoala antiegipteană, condusă de predicatorul religios Muhammad Ahmad, numit şi al-Mahdi (1844-1885), reuşeşte să dobândească, după cucerirea oraşului Khartoum, în 1885, controlul asupra întregii ţări, pe care îl păstrează până în 1898. Marea Britanie, care îşi instaurase în 1882 protectoratul asupra Egiptului, iniţiază, sprijinită şi de forţe egiptene, recucerirea S. (1896-1898). După înfrângerea mişcării mahdiste, în bătălia de la Omdurman (1898), S. este proclamat condominium anglo-egiptean (1899-1955), fiind administrat, de facto, ca o colonie a Marii Britanii. Administraţia britanică izolează S (treimea meridională a S.), populat de triburi africane (încurajând aici răspândirea creştinismului), de N conservator, arab şi islamic, adâncind astfel prăpastia dintre cele două părţi ale ţării. După ce un plebiscit respinge, în 1955, unirea cu Egiptul vecin, S. îşi proclamă, la 1 ian. 1956, independenţa. Membru al O.N.U. (12 nov. 1956). Opoziţia dintre N hegemonist şi S marginalizat (care revendică dreptul la independenţă) degenerează într-un sângeros război civil, din chiar clipa independenţei. Războiul civil, care continuă şi astăzi, creează premisele intervenţiei forţelor armate pe scena politică, încât guvernele civile (1956-1958, 1964- 1969, 1986-1989, 1993-) alternează cu cele militare (1958-1964, 1969-1986, 1989-1993). La 25 mai 1969, puterea este preluată, în urma unei lovituri de stat militare, de un Comitet Revoluţionar, în frunte cu gen. (apoi mareşalul) Gaafar Muhammad Nimeiri, care reuşeşte să încheie, în 1972, un acord de încetare a focului cu rebelii din S, instaurând temporar, după acordarea autonomiei prov. meridionale, pacea în ţară. Politica de islamizare, declanşată în 1983 prin proclamarea republicii islamice şi introducerea legislaţiei islamice (Sharia), redeschide războiul civil (c. 1,5 mii. de oameni morţi şi peste 4 mii. de refugiaţi) şi, odată cu accentuarea dificultăţilor economice, determină o nouă lovitură de stat militară, care-l înlătură de la putere pe preşedintele Nimeiri (1985). Regimul instalat, după o scurtă guvernare civilă a lui Saiyid Siddiq al-Mahdi (1986-1989), în frunte cu gen. Omar Hassan Ahmad al-Bashir, continuă, sprijinit de Iran şi Libia, războiul împotriva insurgenţilor din S şi se face exponentul unei politici islamice fundamentaliste în lumea arabă. La 4 febr. 1991, autorităţile de [a Khartoum proclamă S. stat federal, în iun. 1998, Parlamentul adoptă prima Constituţie de la proclamarea independenţei, potrivit căreia, de la 1 ian. 1999, este autorizată constituirea unor aşa-numite „uniuni politice", cu condiţia să nu contravină legii islamice (Sharia), practic fiind admis pluralismul. Convorbiri între Frontul de Eliberare a Sudanului de Sud creştin şi autorităţile islamice de la Khartoum se desfăşoară, între 1998 şi 2000, la Addis Âbeba şi Nairobi fără vreun succes. Confruntările armate sunt punctate de repetate armistiţii şi tratative de pace, fără a se pune însă capăt războiului civil, care însângerează de decenii ţara. Alegerile prezidenţiale şi parlamentare din dec. 2000 se soldează, în condiţiile boicotării lor de către principalele forţe ale opoziţiei, cu victoria preşedintelui Omar Hassan Ahmad al-Bashir (reales cu 86,5% din sufragii în faţa fostului şef de stat, Gaafar Muhammad Nimeiri, din anii 1969-1985) şi a partidului său Congresul Naţional, care obţine 90% din mandatele noului Parlament. în pofida repetatelor tratative de pace între guvern şi liderii forţelor rebele din S, luptele continuă în 2000-2001 cu o violenţă neobişnuită. Starea de urgenţă este prelungită la 3 ian. 2001 de preşedintele al-Bashir pentru alte 12 luni. Tratative de pace între autorităţile de la Khartoum şi forţele rebele din S creştin al ţării, care duc neîntrerupt, din 1983, un război deschis împotriva N islamic, continuă în 2002, mediate de S.U.A. Protocolul de la Machakos (localit. din Kenya), semnat în prezenţa preşedintelui kenyan Daniel arap Moi (20 iul. 2002), prevede un interimat de 6 ani, timp în care S dominat de rebeli va avea propriul Parlament în cadrul unui Sudan unit sub o constituţie aprobată prin consens; un referendum ţinut după această dată sub monitorizare internaţională va decide asupra menţinerii acestui statut sau asupra independenţei S. Un acord final este semnat la 26 mai 2004 într-o atmosferă de optimism temperat. în umbra tratativelor de pace N-S izbucneşte un nou conflict în V ţării, în reg. Darfur de la graniţa cu Ciadul. Un adevărat război civil 579 SUDRICEANU între autorităţile centrale, miliţiile de origine arabă (aşa-numitele miliţii Djandjawid) sprijinite de Khartoum şi mişcarea de eliberare sudaneză S.L.M. a populaţiei civile negride izbucneşte cu violenţă în febr. 2003. Miliţiilor Djandjawid li se reproşează masacre, incendierea satelor de agricultori negri, mii de morţi şi sute de mii de izgoniţi, dintre care c. 120 000 se refugiază în Ciad. Sub presiune internaţională se încearcă în 2004 oprirea acestui nou genocid african. 800 de soldaţi sub egida Uniunii Africane sunt desfăşuraţi în zona de conflict. Republică islamică, stat federal. 2. Reg. geografică în Africa, la S şi SE de Sahara, care se întinde pe c. 6 436 km lungime de la V la E, de la Oc. Atlantic până la pod. Abisiniei, iar în S pe c. 1 000 km până în bazinul fl. Congo. Ocupă o supr. de 5,2 mii. km2. Relief de câmpii şi depr. care alternează cu podişuri şi vechi masive muntoase. Climă tropicală, iar în S ecuatorial-musonică. în N, sahelul are vegetaţie de semideşert şi savană deşertică, dar ca vegetaţie tipică în S. apar savane. Faună bogată. Denumirea derivă din cuv. arab Bilăd as-SOdăn „pământul oamenilor negri11. SUDAN, Gabriel (1899-1977, n. Bucureşti), matematician român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul teoriei mulţimilor şi al teoriei numerelor. SUDANEZ, -A (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Populaţie care locuieşte în Sudan; (la sg.) persoană care aparţine populaţiei Sudanului sau este originară de acolo 2. Adj. Care aparţine Sudanului sau sudanezilor, referitor la Sudan sau la sudanezi. SUDARE (< suda) s. f. Acţiunea de a (se) suda. ♦ Operaţie de îmbinare a două piese metalice (mai ales din oţel) realizând o legătură metalică sau chimică, prin încălzire ori presare, cu sau fără material de adaos. Există s. prin topire cu gaze (s. oxiacetilenică sau autogenă, s. oxihidrică etc.), aluminotermică, cu arc electric, prin rezistenţă electrică sau prin inducţie, prin presiune, prin frecare. SUDAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. (CHIM.) Procedeu de separare a componenţilor cu puncte de topire diferite dintr-un amestec, prin încălzirea înceată şi progresivă a unui bloc din acest amestec. Se utilizează la fabricarea parafinei, la separarea unor nitroderivaţi etc. 2. (MED.) Transpiraţie abundentă care poate fi fiziologică (efort fizic, expunere la căldură etc.) sau apărută în urma unui tratament medicamentos, a aplicării de revulsive etc. 3. (BOT.) Eliminare a apei de către plantă la nivelul stomatelor acvifere. SUDBURY [sadberi], oraş în ESE Canadei (Ontario), situat la 61 km N de ţărmul L. Huron, la 390 km NV de Toronto, pe c.f. Transcanadiană; 155,2 mii loc. (2001). Nod feroviar. Aeroport. Expl. de nichel (3/4 din producţia mondială), de min. de cupru, aur, argint, cobalt, platină, paladiu, zinc, fier şi plumb. Ind. metalurgiei neferoase, a constr. de maşini, chimică, de prelucr. a lemnului, celulozei şi hârtiei şi alim. Universitatea Laurentiană (1960). Muzeu de artă. Muzeul cuprului. Teatru. Societate filarmonică (1957). Orchestră simfonică. Coş de evacuare a gazelor şi fumului, construit în 1972, de 381 m înălţime (cel mai înalt din lume). Fondat în 1893. Oraş din 1930. SUD-COREEAN, -A (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f (La m. pl.) Locuitor al Coreii de Sud; (la sg.) persoană care face parte din populaţia Coreii de Sud sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparţine Coreii de Sud sau sud-coreenilor; referitor la Coreea de Sud sau la sud-coreeni. SUD-DUNĂREAN, -A (< sud + dunărean) adj. Aflat la sud de sectorul românesc al Dunării (Dunărea de Jos). SUDERMANN [zuiderman], Hermann (1857-1928), scriitor german. Drame („Onoarea11, „Sfârşitul Sodomei11, „Patria11) şi romane („Doamna Grijă11, „Puntea pisicii11, „Profesorul trăsnit11) de factură naturalistă, cu accente critice. SUD-EST (< fr.) s. n. 1. Punct cardinal secundar, situat pe bisec-toarea unghiului format de direcţiile S şi E. 2. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei ţări etc. aşezată spre S-E. ♦ Lumea din aceste regiuni. SUDEŢEANU, Constantin (1885- 1960, n. Buzău), sociolog român. Prof. univ. la Cluj. Orientare pozitivistă („Introducere în sociologia lui A. Comte11, „Durkheim şi doctrina şcolii sociologice franceze11). SUDEŢI (SUDETY), lanţ muntos în Europa Centrală, în NNE Cehiei şi SV Poloniei, extins pe c. 300 km lungime şi 32-48 km lăţime, pe direcţie NV-SE, între valea Elbei şi Porţile Moravei. Alt. max.: 1 602 m (vf. Snezka, din masivul Krkonose). Cuprinde masivele Luzicke Hory, Jizerske Hory, Krkonose, Bobrawa-Kaczawa, Gory Stotowe, Orlicke Hory, Krâlicky-Sneznik, Rychleske Hory, Gory Sowie, Jesensky Hory şi Moravske Pohoff alcătuite din graniţe, gnaisuri şi roci sedimentare paleo-zoice. Prezintă culmi paralele, versanţi abrupţi şi vârfuri nivelate. Acoperiţi cu păduri de foioase şi de conifere. Zăcăminte de cărbuni. Turism. De aici izv. Oderul, Elba şi mai mulţi afl. ai Dunării. SUDIC, -Ă (< sud) adj. De sud, de la sud, spre sud; meridional. SUDJST, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Adept al politicii statelor din sudul Statelor Unite ale Americii, în timpul Războiului de Secesiune. 2. Adj. Care aparţine sudiştilor, referitor la sudişti. SUDJŢI (< it.) s. m. pl. Locuitori din Principatele Române aflaţi sub protecţia unei puteri străine şi având prin aceasta dreptul la o jurisdicţie specială, la anumite privilegii fiscale etc. SUDIŢI, com. în jud. Ialomiţa, situată în E C. Bărăganului, pe dr. râului Ialomiţa; 2 307 loc. (2005). Moară. Biserică (1856). SUDOARE (lat. sudorem) s. f. Produs de secreţie a glandelor sudo-ripare, cu aspect de lichid apos diluat, cu miros caracteristic pătrunzător, deversat prin pori la suprafaţa pielii. Poate fi acidă sau alcalină, după regimul alimentar şi cauza su-daţiei. Prin s. se elimină o parte din substanţele rezultate din metabolism (ex. ureea, acidul uric, acidul lactic). ♦ Fig. Trudă, osteneală; chin. SUDOR (< fr.) s. m. Lucrător specializat în operaţii de sudare. SUDORjFIC, -A (< fr.) adj. (Despre agenţi, substanţe) Care provoacă transpiraţie. SUDORIPARĂ (< fr.; {s} lat. sudor „sudoare11 + părere „a produce11) adj. Glandă ~ = glandă cutanată tubulară simplă, formată din trei porţiuni: glo-merulul care secretă sudoarea, canalul şi traiectul prin care aceasta e eliminată la suprafaţa pielii. SODRA (cuv. sanscrit) subst. (în India antică). Nume dat celei de-a patra şi cea din urmă castă hindusă, unde tradiţional erau incluşi muncitorii şi artiştii. Probabil că ea cuprindea iniţial popoarele civilizaţiei Indusului care au fost cucerite. SUDRICEANU, Ştefan (sec. 17-18), comandant al unei unităţi de români transilvăneni care s-au alăturat răscoalei curuţilor (1703-1711). S-a remarcat în luptele din împrejurimile oraşului Alba lulia. SUDUI 580 SUDUj (< magh.) vb. IV (Pop.) 1. Tranz. şi intranz. A înjura; a ocărî, a insulta. 2. Tranz. A certa, a mustra, a dojeni. SUDURĂ (< fr.) s. f. 1. Rezultatul sudării; zonă în care s-a realizat îmbinarea pieselor sudate. 2. Fig. Legătură strânsă. SUD-VEST (< sud + vest) s. n. 1. Punct cardinal secundar, situat pe bisectoarea unghiului format de direcţiile S şi V. 2. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei ţări etc. aşezată spre S-V. ♦ Popoarele, lumea din aceste regiuni. SUE [su], Eugene (pseud. lui Marie-Joseph Sue) (1804-1857), romancier francez. Medic militar (chirurg), şi-a folosit amintirile în „Plik şi Plock“ şi „Salamandra'1. Unul dintre creatorii romanului foileton („Misterele Parisului", „Martin, copilul găsit"). Romane mondene („Cecile", „Matilda sau Memoriile unei tinere femei’). SUEBI (SUEVI, SUABI), s.m. pl. Populaţie germanică menţionată alături de vandali şi alani (406) printre seminţiile care pătrund în Galia romană. în anii 409/411, s. conduşi de căpetenia Hermeneric (409/411-441), traversează M-ţii Pirinei, pătrund în Pen. Iberică, şi întemeiază un regat independent cu capitala la Bracara (azi Braga). Au adoptat creştinismul în sec. 5. Regele Eboric (583), după ce a recunoscut suzeranitatea vizigotă, a fost detronat de o parte din aristocraţia s., condusă de Audeca care a preluat domnia (583-585). în 585, Regatul s. a fost cucerit de puternicul rege vizigot Leovigild (568-586), care l-a înglobat în regatul său. SUEDEZ, -Ă (< n. pr. Suedia) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor de origine germanică constituit ca naţiune pe terit. Suediei. S. mai trăiesc în S.U.A., Canada, Finlanda, Danemarca, Norvegia. De religie creştină (luterană). + Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Suedia. 2. Adj. Care aparţine Suediei sau suedezilor (1), privitor la Suedia sau la suedezi. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-euro- peană din ramura germanică vorbită de suedezi (1). Este limba scandinavă cu cel mai mare număr de vorbitori; limbă oficială în Suedia şi Finlanda (alături de finlandeză; până în sec. 16 a fost limbă de cultură a acestei ţări). Alfabetul runic a fost folosit în mediul rural până în sec. 20. Alfabetul latin folosit în prezent are 29 de semne şi este asemănător cu cel din norvegiană şi daneză. Ortografie etimologică. SUEDIA, Regatul Suediei (Konun-gariket Sverige), stat în N Europei, în Pen. Scandinavia, cu largă ieşire la M. Baltică; 449 964 km2; 9,1 mii. loc. (2005). Limba oficială: suedeza. Religia: creştină (luterani 87%, romano-catolici 1,8%, penticostali 1,1%, ortodocşi ş.a.) c. 91%, islamică 2,3%, alte credinţe şi atei 6,7%. Capitala: Stockholm. Oraşe pr.: Gote-borg, Malmo, Uppsala, Linkoping, Văsterâs, Orebro, Norrkoping, Helsing-borg. Extins pe c. 1 600 km (de la N la S) terit. S. cuprinde cea mai mare parte a Pen. Scadinavia, precum şi numeroase ins. din Marea Baltică, mai mari fiind Gotland (3 001 km2) şi Oland (1 344 km2). Se deosebesc trei mari reg. naturale. Norrland (cea mai întinsă, c. 2/3 din supr. S.; include şi o parte din Laponia); are un relief accidentat, mai înalt în V (Alpii Scandinaviei, vf. Kebnekaise, 2 111 m, alt. max din ţară) şi mai scund, colinar în E, unde litoralul prezintă numeroase fiorduri. Svealand se desfăşoară la S de linia Soderhamn — Orebro şi cuprinde cele mai întinse câmpii ale ţării — Uppsala, Vâstgota şi Ostagota — care apar ca arii depresionare separate de coline, în parte morene glaciare. Gotaland, cea mai sudică reg., include podişul scund Smâland presărat cu lacuri şi mlaştini şi câmpia vălurită Skâne (Skania), cu peisaj asemănător celui al Danemarcei învecinate. Clima este temperată, aspră în N, zonă traversată de Cercul Polar şi care cunoaşte fenomenul nopţilor albe; în extremitatea sudică clima temperată capătă nuanţe maritime evidente (ierni blânde, veri răcoroase). S. dispune de o densă reţea hidrografică alcătuită din râuri în general scurte, cu debite bogate şi potenţial energetic ridicat; lor li se alătură c. 96 000 lacuri, unele de mari dimensiuni (Vânern 5 585 km2, Vâttern 1 899 km2, Mălaren 1 140 km2). O parte din lacuri şi râuri sunt legate între ele prin canale navigabile, mai cunoscut fiind canalul Gota. Pădurile ocupă c. 50% din terit. ţării (locul 2 în Europa la fond forestier), fiind formate predominant din conifere. Doar în S, în Skania, pădurile de fag şi stejar apar sub formă de pâlcuri, ele făcând loc de-a lungul sec. culturilor agricole şi pajiştilor secundare. în extremul N şi în zona înaltă montană domină vegetaţia de tundră (în munţi tundră alpină). Fauna este variată. Iepuri, vulpi, nevăstuici, hermine, urşi, păsări de apă. Pentru protejarea elementelor valoroase de floră, faună şi peisaj există 16 parcuri naţionale — mai extinse fiind cele din Laponia, precum Padjelanta şi Sarek — şi peste 750 rezervaţii, între ele Sjaunja, ce adăposteşte una din cele mai mari turbării din Europa. Economia S., bine dezvoltată, valorifică variate resurse de subsol (2002): minereuri de fier (de foarte bună calitate) exploatate în Laponia — la Kiruna şi Găllivare (22 mii. t, 2004, locul 3 în Europa şi 10 pe glob), zinc, plumb, cupru, uraniu (c. 15% din rezervele mondiale, exploatarea este temperată de hotărârea închiderii treptate a tuturor centralelor electronucleare până în anul 2010), argint, aur, molibden, seleniu, turbă, talc, grafit, caolin, feldspaţi. Potenţialul hidroenergetic este valorificat prin intermediul a peste 1 000 hidrocentrale (cele mai multe de putere mică şi mijlocie). Ind. are un înalt nivel tehnologic, evi-denţiindu-se construcţiile de maşini care asigură peste jumătate din producţia ind. şi din exporturile ţării. Se obţin oţeluri speciale, metale neferoase, material rulant (concernul multinaţional ABB), autovehicule (Volvo, SAAB), produse petrochimice (pe baza hidrocarburilor importate); cherestea, mobilă (concernul IKEA), celuloză (cel mai mare producător european şi între primii pe plan mondial), textile, produse alimentare ş.a. Cea mai mare parte a ind. este concentrată în centrul şi sudul ţării. Produse ind.: energie electrică, fontă, feroaliaje, cocs metalurgic, oţel, aluminiu, cupru rafinat, plumb, staniu, autovehicule, biciclete, aparate foto, produse electrocasnice (frigidere, maşini de spălat ş.a.), aparatură electronică, benzine, cauciuc sintetic, îngrăşăminte azotoase şi fosfatice, anvelope, sulf, sodă caustică, acid clorhidric şi azotic, celuloză (12,1 mii. t 2004, locul 4 pe glob), hârtie şi carton (11,6 mil.t, 2004, dintre care 2,7 mii. t hârtie de ziar, locul 4 în Europa şi locul 7 pe glob), cherestea, PAL, PFL, placaje, furnire, ciment hidraulic, ţesături, confecţii, zahăr brut, margarină, lapte, brânzeturi, unt, carne, ulei de rapiţă, bere. Agricultura are o poziţie cu totul secundară, fiind specializată în creşterea animalelor ce asigură 2/3 din producţia agricolă suedeză. Se cresc (mii capete, 2004): bovine (1 605,4), porcine (1 903), ovine (450), cabaline (95,5), păsări de curte (6 000), iar în N, în Laponia, reni (c. 220). Pr. reg. agricolă este Skania; se cultivă: grâu, ovăz, orz, secară, sfeclă de zahăr, rapiţă, cartofi, legume. Pescuitul este relativ important (293,2 mii t, 2003), iar apicultura se practică, cu deosebire, în S ţării. Infrastructura căilor de comunicaţii are ca specific densitatea 581 SUEDIA mare a acestora în jumătatea sudică a ţării. Căile ferate însumează 12 821 km (62% electrificaţi), căile rutiere 213 237 km (78,4% modernizaţi, inclusiv 1 542 km autostrăzi), cele navigabile interne — 2 052 km (pentru barje şi mici nave de călători); flota maritimă proprie include 205 nave cărora li se pot adăuga alte 155 ale armatorilor suedezi ce arborează alte pavilioane; S. dispune de 254 aeroporturi şi aerodromuri (154 modernizate), dintre care 3 (Stockholm, Goteborg şi Malmo) au o pistă pe care este capabilă să opereze orice tip de aeronavă. Porturile au trafic complex (Stockholm, Goteborg şi Malmo) sau specializat (Lulea, expedieri de minereu de fier). Linii de feribot unesc porturile suedeze de cele ale altor ţări riverane M. Baltice, în anul 2000 s-a realizat Oresund Link — un complex de poduri şi tunele (lungime totală 16 km) peste str. omonimă — ce leagă rutier oraşul Malmo de capitala Danemarcei, Copenhaga. Pr. zone şi obiective turistice: Stockholm şi împrejurimile (Palatul Regal, biserica Riddarkyrka, muzeele Vasa şi Skansen); Uppsala (una din cele mai vechi universităţi din Europa, catedrala — cea mai mare din N Europei), castelul Grips-holm (sec. 16), oraşele Eskilstuna, Văsterâs, castelul Skokloster; S ţării cu numeroase staţiuni balneare şi mari centre cu rezonanţă în istoria ţării şi a Europei nordice: Goteborg, Kalmar, Helsingborg, Malmo, Karls-krona — ultimul dintre ele (portul şi oraşul) fiind inclus în 1998 în Patrimoniul cultural universal, apoi ins. Oland şi Gotland (cu oraşul-staţiune Visby, vechi oraş hanseatic, inclus şi el în 1995, în Patrimoniul cultural universal); Laponia (cu parcuri naţionale întinse şi cultura sami — a laponilor) şi Alpii Scandinaviei (peisaje glaciare, staţiuni de sporturi de iarnă). Export (2001): utilaje şi echipamente ind., produse electrotehnice, inclusiv bunuri electrocasnice, SUEDIA 582 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE District Suprafaţa (km*) Bleklnge 2 947 Dalarna 28 196 Găvleborg 18 200 Gotland 3 151 Halland 5 462 Jămtland 49 343 Jonkdping 10 495 Kalmar 11 219 Kronoberg 8 467 Norrbotten 98 249 Orebro 8 546 Ostergotland 10 605 Skâne 11 035 Sodermanland 6 103 Stockholm 6 519 Uppsala 7 037 Vârmland 17 591 Vâsterbotten 55 190 Vâsternorrland 21 685 Vâstmanland 6 318 Vâstra Gotaland 23 956 autovehicule, hârtie şi carton, medicamente şi produse farmaceutice, produse siderurgice, celuloză, produse chimice ş.a. Pr. parteneri: S.U.A., Germania, Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Belgia, Olanda. Import: echipamente şi utilaje ind., produse electrotehnice, produse chimice, autovehicule, petrol brut şi produse rafinate, produse agro-alimentare, confecţii ş.a. Pr. parteneri: Germania, Danemarca, Marea Britanie, Olanda, Finlanda, Franţa, Norvegia, Belgia. — Istoric. Terit. S., eliberat de gheţarii ultimei glaciaţiuni, acum 12 000-10 000 de ani, este locuit în Antic, de triburi germanice (suiones, gotes ş.a.). Vikingii suedezi (varegii) întreprind, în sec. 9-11, îndepărtate expediţii comerciale sau de jaf pe coasteie Europei Occidentale, dar îndeosebi în Rusia şi lmp. Bizantin. Statul unificat ia fiinţă în sec. 11 şi cucereşte, în sec. 12-13, Finlanda, care face parte ca ducat (din 1581 mare ducat) până în 1809 din Regatul suedez. Creştinismul, propagat de misionari veniţi din Germania, se răspândeşte în sec. 9; în 1164 este fondat primul arhiepiscopat suedez la Uppsala. După adoptarea, în 1527, a Reformei, S. devine un bastion al protestantismului european. S. feudală atinge maxima expansiune sub regele Magnus II Eriksson (1319-1363), totodată suveran al Norvegiei şi Islandei. între 1397 şi 1523, S. face parte, împreună cu Danemarca, Norvegia, Islanda şi Finlanda, din Uniunea de la Kalmar, al cărei hegemon este suveranul danez. în 1523, după destrămarea Uniunii de la Kalmar, Gustav Eriksson, ales Populaţia Centrul ad-tiv (2002) 149 875 Karlskrona 276 636 Falun 277 012 Gâvle 57 381 Visby 278 551 Halmstad 127 947 Ostersund 327 971 Jonkdping 234 627 Kalmar 176 978 Vâxjo 253 632 Luleâ 273 419 Orebro 413 438 Linkoping 1 145 090 Malmo 259 006' Nykoping 1 850 467 Stockholm 298 665 Uppsala 273 419 Karlstad 255 230 Urnea 244 319 Hârnosand 258 912 Văsterâs 1 508 230 Goteborg rege (Gustav I, 1523r1560), întemeiază dinastia Wasa. în sec. 17, S. devine hegemonul Scandinaviei şi al M. Baltice, participă, sub Gustav II Adolf (1611-1631), la Războiul de 30 de Ani, afirmându-se ca o mare putere europeană. Războiul Nordului (1700-1721), în care se remarcă tânărul rege Carol XII (1697-1721), purtat împotriva Rusiei, Poloniei şi Danemarcei, se încheie cu înfrângerea S. şi pierderea supremaţiei în Europa septentrională. înfrântă de Rusia, S. îi cedează acesteia Finlanda, în 1809, însă obţine, prin Pacea de la Kiel (1814), Norvegia, care-i este cedată de Danemarca. Uniunea personală suedezo-norve-giană este denunţată în 1905. Devenit (1818) rege, mareşalul francez Jean-Baptiste Bernadotte întemeiază dinastia aflată până astăzi pe tronul S. Din 1815, S. nu mai participă la nici un conflict armat european, con-centrându-şi energia în direcţia modernizării statale şi a consolidării democraţiei parlamentare (introducerea, în 1918, a sufragiului universal). Statutul de „neutralitate activă" din timpul celor două războaie mondiale, ca şi din perioada confruntării Est-Vest (1945-1989), validează o adevărată vocaţie internaţionalistă, asigurând ţării un mare prestigiu în lume. Decernarea, începând cu 1901, a premiilor Nobel confirmă acest prestigiu internaţional. După formarea primului guvern social-democrat în 1920, viaţa politică este dominată (între anii 1932-1976, 1982-1991 şi din nou 1994) de P. Muncitoresc So-cial-Democrat care, singur sau în coaliţie, asigură neîntrerupt guvernarea ţării, record absolut pentru so- cial-democraţia europeană. „Modelul suedez", încercare de conciliere a liberalismului ec. cu justiţie şi protecţie socială, asigură ţării decenii de prosperitate şi una dintre cele mai avansate legislaţii sociale din lume. Stagnarea, apoi declinul ec., instalat în deceniul 9 al sec. 20, afectează profund întreaga societate. Membru al O.N.U. (19 nov. 1946). Aderarea, la 1 ian. 1995, la U.E. reflectă abandonarea tradiţionalei politici de neutralitate şi încercarea S. de a păşi pe noi căi. In conformitate cu votul referendumului din 1980, care s-a pronunţat împotriva producerii de energie electrică în centralele nucleare (jumătate din producţia totală a ţării), guvernul a trecut, în 1998, la închiderea primului reactor nuclear. Asasinarea primului ministru social-democrat, Per Olof Palme, la 28 febr. 1986, pe străzile Stockholmului, rămâne până astăzi o enigmă nerezolvată. In alegerile parlamentare din 20 sept. 1998, P. Muncitoresc So-cial-Democrat obţine cel mai slab rezultat electoral din ultimii 70 de ani, dar rămâne, prin cele 36,5% din sufragiile obţinute, principalul partid din Parlament (131 din cele 349 de locuri ale Riksdagului). Goran Persson (prim-min. din 1996) formează un guvern social-democrat minoritar, sprijinit de „verzi" şi de „ex-comunişti“. Datorită rezervelor exprimate de populaţie faţă de integrarea în U.E., guvernul Persson a declarat că nu va introduce, la 1 ian. 1999, moneda comunitară euro. Scrutinul legislativ, regional şi municipal din 15 sept. 2002 se încheie cu victoria stângii (53% din voturi şi 191 din cele 349 de mandate ale noului Parlament), iar liderul celui mai important partid, cel Social-Democrat, G. Persson, obţine cel de-al treilea mandat de premier, în sept. 2003 este organizat un referendum, la care 56,1% dintre suedezii prezenţi la urne au spus nu adoptării monedei unice, euro. Monarhie constituţională ereditară. SUESS [zus], Eduard (1831-1914), geolog austriac. Prof. univ. la Viena. A adaptat teoria contracţiei formulată de geologul francez, L.E. de Beaumont; a postulat existenţa Gondwanei. A introdus (1875) noţiunea de biosferă pentru învelişul viu al Pământului, constituit din totalitatea organismelor animale şi vegetale. A explicat (1875) transgresiunile şi regresiunile marine prin variaţiile nivelului oceanelor. Autor al lucrării „Faţa pământului", în care se analizează problemele legate de structura continentelor. 583 SUFLA SUETONIU (Caius Suetonius Tranquillus) (c. 70-c. 150), istoric roman. Secretar al împăratului Adrian (119-121). Principala sa lucrare, „De vita Caesarum“ cuprinde biografiile împăraţilor romani de la Cezar la Do-miţian, bogate în amănunte pitoreşti. SUEZ 1. Istm în NV pen. Sinai, în NE Egiptului, mărginit de M. Mediterană la N şi G. Suez la S, care face legătura între continentele Africa la V şi Asia la E; 116 km lăţime. Este o formaţiune de uscat de vârstă geologică recentă. în Terţiar, în această zonă a avut loc o ruptură a scoarţei terestre, formându-se M. Roşie şi G. Aqaba, iar în Cuaternar, oscilaţiile nivelului Oceanului planetar au determinat exondarea istmului S. care este alcătuit din roci sedimentare, nisipuri şi aluviuni. Acest istm este traversat de canalul Suez. 2. Golf în NV Mării Roşii, mărginit de pen. Sinai la E şi ţărmul NE al Africii, legat de M. Mediterană prin intermediul canalului Suez; 302 km lungime; 23-30 km lăţime. Expl. de petrol (din 1960). 3. Canalul ~ (Qanăt as-Suways), canal antropic, care traversează istmul Suez pe direcţie N-S, făcând legătura între M. Mediterană (Port Said) şi G. Suez (As-Suways) şi mai departe cu Marea Roşie şi Oc. Indian, trecând prin lacurile Timsah, al-Buhayrah al-Murrah al-Kubră (Lacul Amar Mare) şi al-Buhayrah al-Murrah as-Sughră (Lacul Amar Mic); 163 km lungime (cel mai lung canal antropic din lume); 70-125 m lăţime; ad. minimă: 12 m; ad. max.: 19,5 m. Este una dintre cele mai străbătute căi navigabile din lume deoarece scurtează cu mult distanţele dintre porturile de la Oc. Atlantic şi cele de la Oc. Indian, navigaţia efectuându-se (din 1887) şi pe timpul nopţii. Primele tentative pentru construirea unei căi navigabile care să traverseze istmul Suez datează din vremea faraonului Nechao. Canalul a fost terminat în timpul domniei lui Ptolemeu II (sec. 3 î.Hr.). Utilizat sporadic, neîngrijit, a fost abandonat în sec. 8 d.Hr. Ideea a fost reluată de Ferdinand de Lesseps, care a construit un nou canal între 25 apr. 1859 şi 17 nov. 1869, când a fost inaugurat. După ce khedivul Egiptului, Ismail Paşa, şi-a vândut acţiunile (1875), canalul a intrat în administraţia Companiei Canalului Suez, ale cărei acţiuni erau deţinute de Marea Britanie, Franţa şi mai târziu S.U.A. în 26 iul. 1956, la ordinul preşedintelui G.A. Nasser, Compania a fost naţionalizată de statul egiptean, ceea ce a provocat criza S.; englezii şi francezii au trimis trupe pentru a ocupa zona canalului; Si MMI Canalul Suez Israelul, aliatul Occidentului, a cucerit pen. Sinai. Acţiunile militare an-glo-franco-israeliene (oct. 1956-mart. 1957), pentru ocuparea canalului, au suferit un eşec, ca urmare a opoziţiei internaţionale, ele trebuind să se retragă. în urma conflictului militar ara-bo-israelian, din 1967, Canalul S. a fost blocat de vase avariate, iar malul E (pen. Sinai) ocupat de trupele israeliene, canalul fiind închis în perioada 5 iun. 1967-5 iun. 1975. După redarea în funcţiune a canalului S. (1975), Egiptul a iniţiat un plan de extindere şi adâncire a acestuia. 4. (As-Suwais), oraş în NE Egiptului situat la capătul de S al canalului Suez, la 130 km E de Cairo; 417,6 mii loc. (1996). Port de tranzit. Nod feroviar şi rutier. Centru comercial. Rafinărie de petrol. Constr. şi reparaţii navale. Ind. chimică (îngrăşăminte) şi alim. Muzeu de arheologie. Fundat în sec. 15. Distrus în mare parte în timpul Războiului ara-bo-israelian din 1967. SUFERI (lat. sufferire) vb. IV 1. Intranz. şi tranz. A resimţi puternic o durere fizică sau morală. ♦ A avea neplăceri, a suporta consecinţele. 2. Tranz. şi intranz. A suporta o anumită situaţie. ♦ Tranz. A fi supus unei pedepse, unei condamnări. 3. Tranz. A tolera, a suporta prezenţa cuiva sau a ceva. 4. Tranz. A admite, a îngădui, a consimţi. SUFERIND, -Ă (< suferi.) adj. (Şi subst.) Care suferă de o boală; bolnav. SUFERINŢĂ (< suferi) s. f. Durere fizică sau morală; stare a celui care suferă. -0- Expr. A fi în suferinţă = a duce lipsă de ceva. SUFERTAŞ (< tc.) s. n. Ansamblu de mai multe vase aşezate unul peste altul şi prinse de un dispozitiv cu mâner, în care se transportă mâncarea. SUFFOLK [safek] (cuv. engl.) subst. 1. Rasă de cai creată în comitatul S. din Anglia, de o remarcabilă robusteţe, specializată pentru tracţiune. 2. Rasă de oi din comitatul S. crescută pentru producţia de carne. SUFICIENT, -Ă (< lat.) adj. 1. (Şi adv.) Care este în cantitate satisfăcătoare, atât cât trebuie; destul, de ajuns. ♦ (Substantivat, m.) Calificativ între „insuficient" şi „bine“ cu care se apreciază răspunsurile la unele examene, conduita, activitatea, munca unei persoane etc. 2. (Despre oameni) Mulţumit de sine; încrezut, vanitos. SOFISM (< fr., în arabă tasawwuf, de la suf îmbrăcăminte aspră de lână) s. n. Curent mistic în Islam, apărut în sec. 8 pe terit. de astăzi al Iraq-ului şi Siriei. S-a extins în sec. următoare în Egipt, Persia, ţările ma-ghrebiene şi alte ţări islamice. S. îşi propune să ajungă la Dumnezeu direct şi nu prin intermediul revelaţiei din „Coran“. Presupune îmbinarea metafizicii cu practica ascetică. A influenţat poezia arabă şi, mai ales, pe cea persană. Reprezentant mai însemnat AL Ghazali. SUFIT (< it.) s. n. Ornament din var şi nisip, executat în special pe tavane; tavan ornamentat în acest mod. SUFjTĂ (< it.; {s} lat. suffixus „suspendat") s. f. Partea superioară a scenei, amenajată special pentru manevrarea dispozitivelor scenoteh-nice (iluminare, aerare etc.); p. ext. elementul scenografic care acoperă sau decorează partea superioară a scenei. SUFIX (< fr., lat.) s. n. (LINGV.) Afix care se adaugă după rădăcina sau tema unui cuvânt pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi. SUFIXA (< fr.) vb. I tranz. (LINGV.) A adăuga un sufix la rădăcina sau la tema unui cuvânt. SUFLA (lat. sufflare) vb. I 1. In-tranz. (Despre vânt) A pune în mişcare masele de aer; a bate. 2. A expira puternic. 3. A scoate un curent de aer pe gură spre a aţâţa focul sau spre a stinge ceva aprins. 4. A răsufla, a respira. ♦ P. ext. A trăi. 5. Tranz. (Cu complementul ,,nasul“) A elimina mucozităţile din nas. 6. Tranz. A introduce o cantitate de aer într-o mică masă de sticlă topită pentru a o dilata, în scopul fabricării unor obiecte. 7. (Despre unele instrumente) A cânta, a suna. SUFLAI 584 8. Tranz. A şopti actorilor replicile în timpul unei reprezentaţii; a şopti cuiva răspunsul pe care trebuie să-l dea la o întrebare. 9. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subţire de metal preţios. 10. Tranz. A curăţa suprafaţa unui obiect sau pereţii unei incinte, ai unui recipient etc. cu ajutorul unui jet de gaze. 11. Intranz. (Despre recipiente) A avea scăpări de abur sau apă în atmosferă din cauza uzurii sau a montării defectuoase. SUFLAI (< sufla) s. n. 1. Dispozitiv utilizat pentru executarea sudurii sau a tăierii cu flacără oxiacetilenică, compus, în esenţă, dintr-o cameră pentru amestecarea combustibilului cu oxigenul şi dintr-un dispozitiv de proiectare a amestecului sub formă de jet (la capătul căruia se formează flacăra). 2. Instalaţie rudimentară de aerisire, folosită la săparea puţurilor adânci de explorare sau în cazul când se degajă gaze vătămătoare. SUFLANTĂ (< fr.) s. f. Compresor pentru aer sau alte gaze debitate în cantităţi mari, la presiuni cuprinse între 0,1 şi 3 atmosfere, folosit în special pentru alimentarea cuptoarelor metalice (furnale şi convertizoare). SUFLARE (< sufla) s. f. 1. Acţiunea de a sufla. ♦ Aerul expirat; fig. faptul de a exista, de a trăi. <0- Loc. într-o suflare = foarte repede. ^ Expr. Fără (de) suflare = mort; fig. foarte uimit, speriat etc. A-şi da suflarea (de pe urmă) = a muri. 2. Fiinţă, vieţuitoare; oameni, lume. SUFLĂTOR (< sufla) s. m., s. n. I. S. m. Persoană care cântă la un instrument de suflat. II. S. n. 1. Ţeavă prin care muncitorul sticlar suflă aer într-o masă topită pentru a o dilata şi a forma diverse obiecte. 2. Dispozitiv de suflare a unui curent de abur în cutia de fum a unei locomotive pentru a-i activa tirajul. 3. Ustensilă alcătuită dintr-un tub metalic, subţire şi îndoit la un capăt, cu care se suflă aer în dreptul unei flăcări de gaz pentru a obţine o flacără dirijată şi ascuţită, necesară în operaţii de lipire tare (ex. de bijuterii) sau de analiză uscată a mineralelor. SUFLECA (lat. *subfollicare) vb. I tranz. A răsuci, a răsfrânge marginile unui obiect de îmbrăcăminte (pentru a nu le uda sau pentru a fi mai liber în mişcări); a sumete. SUFLER (SUFLEOR) (< fr.) s. m. Cel care şopteşte actorilor replicile la repetiţii şi la spectacole. SUFLERjE (< fr.) s. f. - aerodinamică = instalaţie experimentală, în formă de tunel, pentru determinarea forţelor aerodinamice exercitate de un curent de aer asupra unor machete de avioane, de aripi de avion etc., în vederea stabilirii forţelor care se exercită asupra construcţiilor reale în condiţii de exploatare. SUFLET (lat. *sufflitus) s. n. I. 1. (REL.) Substanţă spirituală de sine stătătoare, independentă de corp, socotită de origine divină şi nemuritoare, care dă omului viaţă Expr. A-i ieşi cuiva sufletul = a muri; fig. a munci mult, a trudi. 2. Viaţa psihică; totalitatea proceselor afective, intelectuale şi de voinţă ale omului. Expr. A avea ceva pe suflet = a fi chinuit, preocupat de ceva. II. 1. Persoană care animă o acţiune colectivă. 2. Trăsătură de caracter (bună sau rea); p. gener. caracter. -0-Expr. Cu (sau) fără suflet = bun (sau) rău. ♦ Omenie, bunătate. ♦ Sensibilitate. 3. (Cu valoare adverbială) Viaţă; curaj, entuziasm. <0- Loc. Din suflet sau din tot sufletul, din adâncul sufletului = cu pasiune; cu abnegaţie, foarte mult. ♦ Inimă. ^ Expr. A-i merge (cuiva ceva) la suflet = a-i produce (cuiva) o satisfacţie deosebită. 4. Om; p. ext. fiinţă. ♦ Locuitor. 5. (Pop.) Suflare, respiraţie. Loc. într-un suflet = foarte repede. 6. Copil de suflet = copil adoptiv. Expr. A lua (sau a da) de suflet = a adopta (sau a da spre adopţie) un copil. SUFLETESC, -EASCĂ (< suflet) adj. Care ţine de suflet, referitor la suflet; p. ext. moral, spiritual. SUFLETEŞTE (< suflet) adv. Din punct de vedere sufletesc; moralmente. SUFLETIST, -Ă (< suflet) s. m. şi f., adj. (Persoană) plină de generozitate şi de solicitudine. SUFLEU (< fr.) s. n. Produs culinar în formă de budincă foarte pufoasă, din legume, fructe cu brânză, ou şi alte ingrediente. SUFLU (< fr.) s. n. 1. (MED.) Zgomot anormal, având caracterul unui şuierat, perceput prin auscultaţie la nivelul anumitor organe (pleură, plămâni, inimă, vase) şi care apare în cursul unor boli. ♦ Respiraţie. ♦ Putere de respiraţie mare; rezistenţă fizică. ♦ Fig. Elan, însufleţire. 2. Adiere. 3. Undă de presiune violentă produsă de o explozie, care se propagă prin aer şi poate provoca avarii şi distrugeri. SUFLURĂ (< fr.) s. f. Defect al lingourilor sau al pieselor turnate, care constă în prezenţa unor goluri mici, datorate fie gazelor dizolvate în materialul topit insuficient degazificat şi degajate în timpul solidificării, fie gazelor produse în timpul turnării la suprafaţa de contact a metalului cu forma de turnare. SUFOCA (< fr., lat.) vb. I refl. şi tranz. A-şi pierde respiraţia, a (se) asfixia. SUFOCANT, -Ă (< fr.) adj. Asfixiant, înăbuşitor. SUFOZIUNE (< fr.) s. f. (GEOL.) îndepărtare prin spălare de către apele de infiltraţie şi subterane a particulelor fine din rocile afânate, în urma căreia apar goluri subterane (hornuri, tunele etc.) şi scufundări de teren de obicei sub formă de pâlnie („pâlnii“ de s.) sau mici depresiuni puţin adânci. SUFRAGERIE (< sufragii?) s. f. 1. încăpere dintr-un apartament destinată servirii mesei. 2. Mobilier destinat acestei încăperi. SUFRAGETÂ (< fr.) s. f. (în a doua jumătate a sec. 19 şi la începutul sec. 20 în Marea Britanie) Partizană a mişcării feministe al cărei scop era obţinerea de drepturi politice pentru femei. SUFRAGIU1 (< fr., lat.) s. n. 1. Drept de vot. 2. Sistem de votare (după modalitatea exercitării dreptului de vot şi după extinderea lui). S. direct = sistem de votare în care fiecare alegător votează nemijlocit. S. indirect = sistem de votare în care o categorie de alegători votează prin reprezentanţii ei. S. personal = sistem de votare în care alegătorul este obligat să prezinte personal buletinul de vot. S. prin procură = sistem de votare în care alegătorul poate, în caz de neprezentare, să încredinţeze buletinul său de vot unui alt alegător pentru a-l remite secţiei de votare. S. prin corespondenţă = sistem de votare în care alegătorul, absent din localit., poate trimite buletinul de vot prin serviciul poştal. S. facultativ = sistem de votare în care alegătorul este liber să-şi exercite sau nu dreptul de vot. S. obligatoriu = sistem de votare în care exercitarea dreptului de vot este obligatorie. S. restrâns = sistem în care dreptul de vot este recunoscut numai unor categorii de persoane care întrunesc anumite condiţii de cultură (s. capacitar), de avere (s. cenzitar) sau de apartenenţă la o anumită profesiune (s. corporatist). S. universal = sistem de votare în care dreptul de vot este recunoscut tuturor cetăţenilor care au împlinit o anumită vârstă. S. multiplu = sistem de votare în care alegătorul votează în mai multe circumscripţii electorale. S. plural = sistem de votare în care unele categorii de cetă- 585 SUHARD ţeni votează de mai multe ori în aceeaşi circumscripţie electorală şi la aceeaşi secţie de votare. S. simplu = sistem de votare în care alegătorul are dreptul la un singur vot. 3. P. ext. Aprobare, asentiment. SUFRAGjU2 (< tc.) s. m. (înv.) Om de serviciu care servea la masă. SUGAR (< suge) s. m. Copil care se hrăneşte cu laptele mamei sau artificial cu lapte praf pentru copii care nu au depăşit vârsta alăptatului. SUGATjVĂ (< suge) adj. Hârtie ~ (şi subst. f.) = hârtie groasă, poroasă, preparată special pentru a absorbi cerneala. SUGAWARA no Michizane (845-903), poet, cărturar, caligraf şi demnitar japonez. Om de încredere al împăratului Uda (887-897), care i-a încredinţat un important post guvernamental, încercând şi prin aceasta să slăbească influenţa puternicei familii Fujiwara. în timpul domniei împăratului Daigo (897-930), fiul şi succesorul protectorului său, S. a căzut victimă intrigilor de la Curte, fiind acuzat de complot. A murit în surghiun, în ins. Kyushu. Reabilitat post-mortem, a fost sanctificat şi trecut în rândul zeităţilor, fiind considerat Zeul Caligrafiei şi al Literaturii (Tenjin-sama). A excelat, ca poet, în compunerea tradiţionalelor waka japoneze, cât şi în poeme în limba chineză. SUGÂREL (ŞUGĂRfjL) (< sugar) s. m. Plantă semilemnoasă perenă, meliferă, din familia labiatelor, cu frunze liniar-ianceolate, cenuşiu-pâs-loase pe faţa inferioară, şi cu flori alb-gălbui, verticilate (Teucrium mon-tanum). Creşte pe stânci calcaroase. SUGE (lat. sugere) vb. III tranz. 1. A trage cu gura sau cu botul laptele din mamelă. 2. A aspira, a sorbi, a absorbi (un lichid, sucul unui fruct etc.) ♦ A topi ceva puţin câte puţin în gură 3. A bea golind conţinutul unui vas. ♦ (Fam.) A fi beţiv. 4. (Despre un corp poros) A reţine, a absorbi lichide. 5. Fig. A stoarce de bani, de putere; a secătui, a slei. SUGEL s. m. 1. (MED.) (Pop.) Panariţiu. 2. (BOT.) Numele unor plante anuale din familia Labiate (Lamium purpureum, L. amplexicaule), răspândite ca buruieni în culturi şi pe terenuri virane. SUGER [suje] (c. 1081-1151), cronicar şi om politic francez. Abate al mănăstirii Saint-Denis (din 1122). Sfetnic al regilor Ludovic VI cel Gros şi Ludovic VII cel Tânăr şi regent al regatului (1147-1149) pe timpul absenţei din ţară a regelui, care era plecat în Cruciada a ll-a. A scris „Viaţa lui Ludovic cel Gros“. SUGERA (< fr., lat.) vb. I tranz. A face să se ivească în mintea cuiva sau a inspira cuiva o idee, un sentiment etc.; a spune indirect. SUGERE (< suge) s. f. 1. (Rar) Acţiunea de a suge; supt. 2. (NAV.) Atracţie a unei nave spre mal sau spre o navă mai mare care trece prin apropiere; se datoreşte variaţiilor de presiune create la viteze mari în vecinătatea bordurilor. SUGESTIE (< fr., lat.) s. f. (PSIH.) Faptul de a sugera. ♦ (PSIH.) Acţiune de influenţare a unei persoane ori a unor grupuri (s. de masă), cu sau fără participarea conştientă şi voluntară a lor. Se exercită asupra unui subiect aflat în stare de veghe sau hipnotică, putând fi utilizată în tratarea unor tulburări. Sugestia stă la baza efectului placebo, care face ca utilizarea unei substanţe inactive să producă efecte similare cu cele ale unui medicament, dacă pacientul este convins că i s-a administrat medicamentul respectiv. V. şi autosugestie. ♦ Propunere, idee sugerată cuiva. SUGESTIONA (< fr.) vb. I, tranz. şi refl. A(-şi) produce o sugestie. SUGESTIONABIL (< sugestie) adj. Predispus la preluarea pasivă, fără rezerve, a sugestiilor venite din afară, deci uşor de manipulat. Această tendinţă poate fi determinată de naivitate, hiperemotivitate, deficienţe intelectuale etc. SUGESTIV, -Ă (< fr.) adj. Care are puterea sau calitatea de a provoca sugestii; care sugerează; evocator. SUGHIŢ (< sughiţa) s. n. Sunet nearticulat produs de trecerea aerului prin glotă, provocat de contracţia bruscă şi convulsia diafragmei. SUGHIŢA (lat. *subgluttiare) vb. I intranz. A emite sughiţuri. SUGIUC (< tc.) s. n. (înv.) Produs de cofetărie făcut din nuci muiate în must fiert cu făină sau în magiun. SUGRUMA (< su[b] + gruma[z]) vb. I 1. Tranz. A omorî pe cineva strângându-l de gât; a gâtui. ♦ Fig. (Despre îmbrăcăminte) A strânge prea tare, incomodând mişcările şi îngreuind respiraţia. 2. Tranz. Fig. A înăbuşi, a sufoca. 3. Tranz. Fig. A înăbuşi prin violenţă o acţiune, o manifestare; a reprima. 4. Refl. (Despre ape, drumuri etc.) A se îngusta (brusc), a se gâtui. SUGRUMAT, -Ă (< sugruma) adj. 1. Ucis prin sufocare; gâtuit 2. Fig. (Despre voci, sunete etc.) înăbuşit, gâtuit, înecat (din cauza unei stări sufleteşti). SUHAG v. Sohăg. SUHAIA 1. Lac de luncă situat în S C. Boian, pe cursul inf. al râului Călmăţui, în lunca şi pe stg. văii Dunării, în arealul com. Suhaia, jud. Teleorman; 10,94 km2; voi.: 18 mii. m3; lungime: 5 km; lăţime max.: 2 km. în anii 1960-1970 s-au efectuat lucrări de îndiguire şi desecare a luncii Dunării, reducân-du-se mult luciul de apă al lacului (avea c. 20 km lungime şi c. 4 km lăţime max.) pentru a se reda agriculturii terenurile scoase de sub ape. Arie de protecţie specială avifaunistică (1 455 ha). 2. Com. în jud. Teleorman, situată în S C. Boian, pe stg. Dunării şi pe cursul inf. al râului Călmăţui; 2 802 loc. (2005). Viticultură. Piscicultură. Conacul „Capra“ (1910). SUHARĂU, com. în jud. Botoşani, situată în N C. Jijiei, pe cursul superior al râului Başeu, la graniţa cu Ucraina; 5 383 loc. (2005). Parc dendrologic. în satul Oroftiana se află o cetate de pământ din sec. 8-10, extinsă pe 14 ha, şi bisericile Adormirea Maicii Domnului (1797-1803, reparată în 1894) şi Sf. Nicolae (1848-1850, căzută în ruină după 1910). Biserica de lemn Sf. Nicolae (1792-1793), în satul S. şi biserica de zid Sfinţii Voievozi (1814-1816, cu unele transformări din 1847 şi reparaţn din 1886-1888), în satul Lişna. în arealul com. S. se află pădurea Stuhoasa, cu fagi seculari, declarată rezervaţie forestieră. SUHARD 1. Munţii ~, masiv muntos în N Carpaţilor Orientali, alcătuit din şisturi cristaline şi dolomit, situat între râurile Bistriţa Aurie (N şi E), Dorna (S), Coşna (V) şi pasul Rodna, respectiv izv. Someşului Mare (la NV). Are aspectul unei culmi prelungi, cu direcţie NV-SE, cu o creastă principală care coboară altimetric de la 1 932 m în NV (vf. Omu, alt. max. a masivului) la 1 639 m în SE (vf. Ouşoru) şi care domină spre S depr. Domelor cu un abrupt de 500-600 m. Acoperit cu păduri de molid, iar la peste 1 500 m alt. sunt pajişti naturale folosite pentru păstorit. 2.. Masiv muntos în SE m-ţilor Giurgeu (Carpaţii Orientali), alcătuit din calcare tithonice, care domină spre S valea superioară a Bicazului, pasul Bicaz şi Lacu Roşu. Alt. max.: 1 589 m. La poalele masivului S. se află lacul de baraj natural Lacu Roşu. Obiectiv turistic. Cabană. Pârtie de schi (2 400 m lungime şi 600 m diferenţă de nivel). SUHARTO 586 SUHARTO, T.N.I. (n. 1921), general şi om politic indonezian. Preşedinte al Prezidiului Cabinetului de Miniştri (1966-1967). Preşedinte şi prim-min. al Republicii Indonezia (1967-1998; în 1967-1968, preşedinte interimar). A luat măsuri drastice împotriva influenţei comuniste promovate de A. Sukarno, pe care l-a înlăturat de la putere şi i-a succedat. A dus o politică de dezvoltare economică, cu sprijin occidental, şi de limitare a natalităţii. Silit să demisioneze din cauza corupţiei şi a „nepotismului". SUHAT (< ser.) s. n. Păşune, imaş, izlaz. SUHE-BATOR, Damdingiin (1893-1923), om politic din R.P. Mongolă. Unul dintre întemeietorii Partidului Popular Revoluţionar Mongol. Comandant suprem al armatei revoluţionare mongole. SUHL [zu:l], oraş în partea central-estică a Germaniei (Thuringia), situat la poalele m-ţilor Thuringer Wald, pe râul Lauter, la 48 km SV de Erfurt; 44,5 mii loc. (2003). Expl. de cărbune şi de min. de fier. Ind. siderurgică, electrotehnică, de prelucr. a lemnului, porţelanului şi alim. Constr. de motociclete, instrumente de precizie, aparate electrice, unelte şi arme de sport; producţie de jucării. Monumente: castel (sec. 17), biserica St. Mărie (1487-1491), biserica Sf. Cruci (1731-1739). Menţionat documentar în 1239, a primit statut de oraş în 1527. SUHOVEl, vânt cald şi uscat care bate în special vara în sudul părţii europene a Federaţiei Ruse şi în Kazahstan. SUHUMI (SUKHUMI), oraş în NV Georgiei, cap. Republicii Autonome Abhazia, situat pe ţărmul de E al Mării Negre, la 161 km NV de Kutaisi; 112 mii loc. (1994). Port comercial. Staţiune balneoclimaterică, cu plaje întinse. Grădină Botanică. Universitate. Muzee. Galerie de artă. Turism. Ind. electrotehnică, a tutunului, pielăriei şi încălţămintei şi alim. (conserve de fructe, vin). în zona actualului oraş, colonişti greci originari din Milet au întemeiat, în sec. 6 î.Hr., oraşul Dioscurias', cucerit de romani, în sec. 1 î.Hr., care l-au fortificat şi l-au rebotezat Sebasto-polis, iar de la începutul sec. 6 a intrat în stăpânire bizantină. Letopiseţele georgiene numesc oraşul Ţhum şi el apare menţionat ca atare în anul 736, cu prilejul distrugerii lui de către arabi. Din sec. 12 aici se întemeiază o factorie a negustorilor genovezi. Cucerit de turcii otomani în sec. 16, care l-au fortificat în 1724 şi l-au numit Suhum-Kale (Cetatea Suhum); a devenit un punct fortificat al stăpânirii turceşti în Abhazia. Luat în stăpânire de Imperiul Rus (din 1810), care l-au declarat oraş (în 1847) sub numele de Suhumi. Capitală (din mart. 1921) a R.S.S. Abhaze; în 1931, împreună cu Abhazia (ca stat autonom) a fost inclus în componenţa R.S.S. Georgia. SU| (lat. subire) vb. IV 1. Refl. şi intranz. A se îndrepta spre un loc mai înalt, a merge la deal; a (se) urca. ♦ Tranz. Suim muntele. ♦ Refl. şi intranz. Fig. A avansa, a înainta. 2. Refl., intranz. şi tranz. A (se) aşeza pe ceva ridicat; a (se) urca, a (se) căţăra. -0- Expr. (Refl.) A (i) se sui (cuiva) în cap = a profita, a abuza de bunătatea cuiva, a pune stăpânire pe cineva. 3. Refl. A se înălţa, a se ridica (în văzduh). <0-Expr. A i se sui la cap = a deveni îngâmfat, plin de sine. A i se sui (cuiva) vinul la (sau în) cap = a se ameţi, a se îmbăta. 4. Refl. (Despre numere, preţuri etc) A creşte, a se mări, a se urca, a se ridica. 5. In-tranz. Fig. (Despre glas; p. ext despre cântăreţi) A intona sunete din ce în ce mai înalte; a ridica. SUI, dinastie chineză (581-618), întemeiată de Yang Jian care s-a proclamat împărat^ sub numele de Wendi (581-604). în 589 a reunificat Imperiul Chinez, cu capitala la Changan (azi Xian). în 618, Gondi -ultimul reprezentant al dinastiei - a fost înlăturat de comandantul militar Li Yuan, care s-a proclamat împărat, întemeind dinastia Tang. SUIC|D (< fr.) s. n. Sinucidere. SUIDAS (SUDA) (sec. 10), nume sub care este cunoscut presupusul autor al lexiconului bizantin („Lexiconul lui ~“), lucrare de compilaţie, apărută la sfârşitul sec. 10, la Constantinopol; este un izvor documentar important privitor la Grecia antică şi la Imp. Bizantin. SUI-GENERIS (loc. lat.) adj. invar. Unic în felul său, original, special, particular. SUJNE (< lat. suinus „de porc“) s. f. pl. (ZOOT.) Subfamilie de parico-pitate care cuprinde mai multe genuri şi specii de porci sălbatici (ex. porcul african cu negi, mistreţul etc.), precum şi porcii domestici. SUISSE, Confederation ~ v. Elveţia. SU|Ş (< sui) s. n. 1. Faptul de a (se) sui; urcare. 2. Loc înclinat care merge urcând; urcuş; pantă, coastă. ♦ Porţiune dintr-un drum care urcă. SUITAR s. m. v. soitar. SU|TĂ (< fr.) s. f. 1. Persoanele care însoţesc un demnitar, un suveran etc.; alai; escortă. 2. Compoziţie muzicală alcătuită la origine (sec. 17-18) din mai multe părţi; ciclu de piese cu caracter dansant scrise în aceeaşi tonalitate, dar contrastante prin caracter şi mişcare. ♦ Fragmente selective extrase dintr-o lucrare mai amplă (operă, balet etc.). 3. Serie, şir de idei, de reprezentări etc. ♦ Continuitate, înlănţuire. SUITOR, -OARE (< sui) adj., s. f. 1. Adj. Care suie; spec. (despre plante) agăţător. 2. S. f. Trecere verticală sau înclinată prin care se realizează legătura între două lucrări miniere situate la nivele diferite sau între un orizont subteran şi suprafaţă şi care nu este echipată cu mijloace mecanice de transport. SUK, Josef (1874-1935), compozitor şi violonist ceh. Elev al lui Dvorak. Prof. la Conservatorul din Praga. Unul dintre fondatorii şcolii muzicale naţionale moderne. Membru al Cvartetului ceh. Lucrări corale şi simfonice („Asrael"), muzică de scenă şi de cameră, piese pentru pian. SUKARNO, Ahmed (1901-1970), om politic indonezian. Unul dintre fondatorii Partidului Naţional Indonezian (1927). Conducător al luptei pentru câştigarea independenţei ţării de sub dominaţia olandeză. Regim autoritar bazat pe colaborare cu China şi U.R.S.S. şi pe sprijinul Partidului Comunist; unul dintre promotorii Conferinţei de la Bandung (1955). Preşedinte (1945-1967, în 1963 a fost desemnat preşedinte pe viaţă) şi prim-min. (1959-1966) al Republicii Indonezia. Răsturnat de la putere de generalul Suharto. SUKARNO v. Jaya. SUKARNOPURA v. Jayapura. SUKHOTHAI, regat medieval (1257-1438) în Asia de SE, care a cuprins în hotarele sale, în perioada de maximă expansiune terit., partea de V a actualei Thailande şi cea de S a Uniunii Myanmar. Capitala în oraşul Sukhothai (azi în ruine). întemeietorul statului este conducătorul thai Khun Bang Klang Tao, care a înfrânt şi alungat garnizoana khmeră, procla-mându-se rege sub numele de Sri Indraditya (1257-c. 1258). Cel mai de seamă rege al S. a fost Ramkhamhaeng cel Mare (1277 sau 1279-1317/1318). Vasal (din 1378) faţă de statul vecin Ayutthaya, al cărui rege Boromaraja II (1424-1448) a cucerit, în 1438, Regatul S., înglobându-l stăpânirilor sale. SUKHUMI v. Suhumi. 587 SULFAŢI SUKKUR, oras în SE Pakistanului pe dr. fi. Ind, la 360 km NNE de Karachi; 335,5 mii loc. (1998). Constr. şi reparaţii navale. Ind. chimică, textilă, a mat. de constr. (ciment), de prelucr. a tutunului şi alim. Reparaţii feroviare. Piaţă agricolă. Universitate. Moschee cu minaretul Mir Ma’sum Shah (1607). Barajul Lloyd (1932) sau Barajul S. pe fl. Ind, lung de 1,6 km şi înalt de 58 m, în urma căruia s-a format un lac de acumulare pentru irigaţii şi pentru alimentare cu apă (2 400 000 ha). SUL (lat. sub(u)lum) s. n. 1. Cilindru solid care se poate roti în jurul axei sale şi care serveşte la conducerea, presarea sau fasonarea unui material. 2. (La războiul de ţesut) Cilindru metalic sau de lemn pe care se înfăşoară urzeala sau ţesătura. 3. Bandă de material flexibil (ţesătură, hârtie etc.) cu lăţimea constantă înfăşurată în formă de cilindru. 4. Un fel de pernă cilindrică pusă la unul dintre capetele patului, ca ornament sau ca rezemătoare. 5. Coloană (de fum, de praf etc.); trombă. 6. Fascicul (de raze). SULAIMĂN (SULEIMAN), sistem muntos în partea centrală a Pakistanului, la V de Ind, orientat N-S şi format din roci sedimentare. Lungime: c. 600 km; lăţime: c. 300 km. Alt. max.: 3 441 m (vf. Takht-i- Sulaimân, „Tronul lui Solomon"). Acest vârf a fost inclus (în 2003) în Patrimoniul natural universal. Seismicitate ridicată. Versanţii de V au climă secetoasă şi sunt acoperiţi cu vegetaţie de stepă şi de semideşert, iar cei de E au o climă mai umedă şi sunt acoperiţi cu vegetaţie de savană şi păduri rare de stejar. SULAWESI [sulauesi] (CELEBES [selebes]) 1. Insulă indoneziană sub forma literei K situată în Arh. Malaez (Sondele Mari), la E de ins. Borneo de care este separată prin str. Makassar, fiind scăldată de apele M. Sulawesi la N, M. Molucelor la E, M. Banda la SE şi M. Flores la S; 188,5 mii km2. Ţărm neregulat, cu multe golfuri, cu un perimetru de c. 5 600 km, mărginit de recifi coraligeni periculoşi pentru navigaţie. Oraşe pr.: Ujung Pandang (fost Makassar), Palu, Manado. Relief muntos, cu vulcani activi, cu alt. max. de 3 455 m (vf. Rantekombola). Climă ecuatorială, cu precipitaţii abundente (4 060 mm/anual). Păduri ecuatoriale. Zăcăminte de petrol, cărbuni, aur, nichel, plumb, min. de fier, zinc ş.a. Culturi de orez, porumb, fasole, tutun. Pescuit. Plantaţii de arbori de cafea şi cocotieri. Primele informaţii scrise despre ins. S. apar în cronicile javaneze din 1365; de asemenea, în sec. 15 aici au ajuns musulmani. Vizitată de portughezi în 1512, interesaţi de negoţul cu mirodenii. La 1607 olandezii au stabilit prima aşezare a europenilor în ins. la Makassar (azi Ujung Pandang), care s-a aflat în rivalitate cu sultanul de aici. Din 1950, în componenţa Indoneziei. 2. Marea mare în Oc. Pacific între ins. Kalimantan (Borneo), Sulawesi şi arh. Filipine; 435 mii km2. Ad. medie: 3 645 m; ad. max.: 8 547 m. Numeroase ins. Pescuit. SULĂ (lat. subula) s. f. Unealtă formată dintr-o tijă subţire de oţel ascuţită, prinsă de obicei într-un mâner şi folosită în pielărie (în special în cizmărie) pentru găurit. SULEIMAN v. Soliman. SULEMENEALĂ s. f. v. sulimeneală. SULF (< lat.) s. n. Element chimic (S; nr. at. 16, m. at. 32,06) din grupa a Vl-a a sistemului periodic al elementelor; nemetal de culoare galbenă. Prezintă mai multe modificaţii alotropice (s. rombic, s. mono-clinic, s. amorf) şi se găseşte în natură în stare nativă şi sub formă de combinaţii: sulfuri (blendă, pirită), sulfaţi (gips, baritină) etc. Este foarte reactiv din punct de vedere chimic, în combinaţii este bivalent, tetravalent şi hexavalent. Se obţine, prin extracţie, din zăcămintele de sulf nativ. Se întrebuinţează la fabricarea acidului sulfuric, a sulfurii de carbon, a unor coloranţi, în industria cauciucului, în viticultură (pentru combaterea criptogamelor), în fabricarea chibriturilor şi în farmacie. Este cunoscut din Antic. Sin. pucioasă. Floare de s. = sulf sub formă de pulbere fină. SULFAMIDĂ (< fr., {i}) s. f. Compus organic în molecula căruia este prezentă gruparea -SOa-NH2, cu acţiune antimicrobiană, descoperit în 1935 de medicul şi biochimistul german G. Domagk. S. au acţiune împotriva unui număr mare de germeni patogeni (ex. stafilococi, streptococi, pneumococi, meningo-coci, tetanos), fiind utilizate cu eficacitate în tratamentul pneumoniilor, meningitelor, antraxului, colibacilozei etc. ^ Sulfamide hipoglicemiante = substanţe asemănătoare cu sulfami-dele, utilizate în tratamentul diabetului zaharat. SULFANILIC (< fr.) adj. Acid ~ = acid sulfonic aromatic, cristalin, solubil în apă, insolubil în alcool. Se utilizează ca intermediar în industria coloranţilor, în chimia analitică, ca reactiv etc. SULFATA (< fr.) vb. I refl. şi tranz. 1. Refl. A suferi fenomenul de sul-fatare (1). 2. Tranz. A realiza o sul-fatare (2, 3). SULFATARE (< sulfata) s. f. 1. Depunerea sulfatului de plumb la suprafaţa şi în porii materialului activ al plăcilor acumulatoarelor electrice cu plumb ca urmare a unei exploatări neraţionale; s. împiedică funcţionarea normală a acumulatoarelor. 2. Operaţie de înmuiere a pieselor de lemn într-o baie de sulfat metalic, în vederea conservării. 3. Tratarea seminţelor, a puieţilor de pomi fructiferi sau a butoaielor de vin cu sulf, pentru combaterea bolilor criptogamice şi a altor microorganisme infestante. SULFATAZĂ (< fr. {i}) s. f. (BIO-CHIM.) Enzimă care catalizează hi-droliza diverşilor esteri sulfurici şi al cărei rol în organism constă în scindarea produselor finale de metabolism. SULFATIZARE (< sulfat) s. f. Procedeu de îndepărtare a sulfului din minereuri sulfuroase, prin încălzire oxidantă în vederea formării sulfaţilor uşor solubili. SULFAŢI (< fr. {i}) s. m. pl. Săruri ale acidului sulfuric. Se cunosc s. neutri sau normali şi s. acizi (impropriu numiţi bisulfaţi). ^ Sulfat de aluminiu = sare incoloră, cristalină, solubilă în apă, cu gust astringent. Se întrebuinţează în ind. hârtiei şi textilă. Sulfat de amoniu = sare albă, cristalină, solubilă în apă, obţinută ca produs secundar în procesul de cocsificare a huilei. Se întrebuinţează ca îngrăşământ agricol. Sulfat de bariu = sare albă, cristalină, insolubilă în apă, întrebuinţată la prepararea litoponului, în ind. hârtiei, a cauciucului şi ca substanţă de contrast în examenele radiologice ale tubului digestiv; alb de barită. Sulfat de calciu = sare cristalină, insolubilă în apă. Se găseşte în natură sub formă de dihidrat (gips) şi anhidru (anhidrit). Sulfat de cupru = sare cristalină, solubilă în apă, incoloră în stare anhidră; sub formă de cristalo-hidrat, colorată în albastru. Se întrebuinţează ca fungicid în agr. (ex. zeamă bordeleză), în galvanotehnică pentru cuprare etc. Sin. piatră vânătă. Sulfat de fier bivalent = calai-can. S. de magneziu = sare cristalină, incoloră, solubilă în apă. Este folosit ca purgativ. Sin. sare amară. Sulfat de amoniu - sare incoloră, cristalină, solubilă în apă, cu gust amar. Se găseşte în mări şi în unele lacuri sărate. V. mirabilit. Se foloseşte în ind. sticlei, în vopsitorie, în farmacie ca purgativ etc. Sin. sarea lui Glauber. Sulfat acid de sodiu = sare cristalină, incoloră, greu solu- SULFHIDRIC 588 bilă în apă; bisulfat de sodiu. Sulfat de zinc = sare incoloră, cristalină, solubilă în apă. Are acţiune astrin-gentă şi dezinfectantă. Este folosit în medicină în bolile de ochi, de piele şi ale aparatului urinar, ca agent de conservare pentru lemn etc. Sulfat dimetilic = ester al acidului sulfuric cu alcoolul metilic. Lichid uleios, incolor, cu p.f. 180°C, insolubil şi toxic. Se utilizează în sinteza organică. SULFHIDRIC (< fr.) adj. m. Acid ~ = hidrogen sulfurat. SULFjNĂ (lat. sulfina) s. f. Plantă erbacee bienală din genul Melilotus, familia leguminoaselor, răspândită în Europa şi Asia, cu lăstari înalţi până la 2,5 m, frunze trifoliate şi flori albe (Melilotus albuş) sau galbene (Melilotus officinalis). Este plantă meliferă, furajeră şi medicinală (folosită în afecţiunile hepatice, renale, reumatism, hipertensiune). SULFITARE (după fr. sulfitage) s. f. 1. Tratare cu bioxid de sulf a unor produse alimentare (vinuri, zemuri de fructe etc.) sau a vaselor în care acestea urmează să fie păstrate, în scopul dezinfectării, conservării, deco-lorării etc. 2. Tratare cu sulfiţi de sodiu a extractelor tanante vegetale pentru a le mări solubilitatea. SULF|ŢI (< fr. {i}; {s} lat. sulphur ,,sulf“) s. m. pl. Săruri ale acidului sulfuros. Pot fi s. neutri şi s. acizi, impropriu numiţi bisulfiţi. SULFIZARE (< sulf) s. f. Tratament termochimic prin care se difuzează sulf în stratul superficial al unor piese de fontă sau de oţel pentru a le mări rezistenţa la uzură. Sulfină SULFOBACTERIE, s. f. Bacterie anaerobă care utilizează în procesele vitale energia degajată prin oxidarea sulfului sau a compuşilor săi. S. sunt răspândite în sol, nămol, ape sulfuroase şi ape reziduale (bogate în resturi de materie organică cu conţinut de sulf); constituie baza trofică a unui ecosistem complet izolat de lumea din afară, descoperit recent în sudul Dobrogei (Peştera de la Movile). Se presupune că au avut un rol important în primele faze ale dezvoltării vieţii pe Pământ. SULFOCIANHjDRIC (< fr.) adj. m. Acid ~ = acid tiocianic. SULFOCIANyRĂ (< fr., germ.) s. f. (CHIM.) Tiocianat, rodanură. SULFONARE (cf. fr. sulfone) s. f. Introducerea grupei — SO?H într-o moleculă ciclică sau aciclică, prin tratare cu acid sulfuric concentrat, oleum sau prin diferite reacţii, în scopul obţinerii unui acid sulfonic. SULFURA (< fr. {i}) vb. I tranz. A efectua o sulfurare. SULFURARE (< sulfura) s. f. Gazare cu sulfură de carbon a recoltelor depozitate (mazăre, fasole, boabe de cereale) care au fost atacate de gărgăriţe şi de molii. ♦ Prăfuire cu pulbere de sulf a plantelor bolnave de făinare. ♦ Injectare în sol a sul-furii de carbon pentru distrugerea larvelor şi a insectelor vătămătoare. SULFURAT (< fr.) adj. Hidrogen ~ v. hidrogen. SULFURI (< fr.) s. f. pl. Substanţe minerale sau organice rezultate prin combinarea sulfului cu metale, meta-loizi sau radicali organici. Se cunosc s. acide sau hidrosulfuri şi normale sau neutre. Numeroase s. se găsesc în natură în minereuri, ex. pirita, galena, cinabrul, blenda etc. Sulfură de carbon = combinaţie a sulfului cu carbonul; lichid incolor, volatil, cu p.f. 46,2°C, foarte inflamabil, toxic, cu miros neplăcut (în stare pură are miros aromat). Este puţin solubilă în apă, solubilă în numeroşi solvenţi organici, bun dizolvant pentru brom, iod, sulf, fosfor, grăsimi etc. Se întrebuinţează la fabricarea mătăsii artificiale prin procedeul viscozei, a tetraclorurii de carbon, a unor insecticide, ca dizolvant etc. SULFURIC (< fr., engl.) adj. Acid ~ = acid oxigenat al sulfului. Lichid uleios, incolor, inodor, cu gr. sp. 1,83, caustic. Cu apa dă o reacţie violentă cu dezvoltare de căldură. Carbonizează substanţele organice. Se obţine prin procedeul camerelor de plumb şi prin cel de contact. Este acidul cu cea mai mare importanţă industrială. Se întrebuinţează la fabricarea sulfaţilor (de sodiu, amoniu, cupru şi aluminiu), a unor acizi minerali şi organici, a îngrăşămintelor agricole (superfosfaţi), în ind. organică de sinteză (coloranţi, explozivi, medicamente, insecticide etc.), la rafinarea produselor petroliere, la umplerea acumulatoarelor etc. Sin. vitriol. SULFUROS, -OASĂ (< fr.) adj. Care conţine sulf (ex. ape s.). Acid s. = acid oxigenat al sulfului, obţinut prin dizolvarea în apă a bioxidului de sulf. Se întrebuinţează ca decolorant, conservant pentru fructe etc. ^ SULGER (SLUGER) (< ser.) s. m. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) Dregător însărcinat cu strângerea sulgiului; avea în grijă aprovizionarea cu carne a Curţii domneşti şi a armatei. SULGIU s. m. (în Ev. Med.,, în Ţara Românească şi în Moldova) Dare pe vite sau pe oi tăiate, percepută la început în natură (vite şi oi) şi apoi în bani. SULIMAN (< tc.) s. n. 1. (Pop.) Produs cosmetic (de obicei de culoare roşie) care se dă pe faţă; fard, sulimeneală. 2. Plantă erbacee perenă din familia labiatelor, răspândită în Europa şi Asia, lânos-păroasă, cu frunze ovate, dinţate şi flori albastre, rar roz sau albe, câte 6-8 în verticile axilare (Ajuga genevensis). Părţile aeriene ale plantei au proprietăţi antihe-moragice, antidiareice, antileucoreice şi sedative. SULIMENEALĂ (SULEMENEAU^) (< sulimeni) s. f. Suliman (1). SULIMEN! (SULEMENI) (< suliman) vb. IV refl. (Pop.) Â-şi da cu suliman (1) pe faţă; a se farda. SULINA 1. Braţul centrai al gurilor Dunării (cel mai scurt şi mai drept) care se desprinde din braţul Tulcea la al doilea ceatal/ramificaţie (ceatalul Sfântu Gheorghe) şi traversează partea mediană a Deltei Dunării, văr-sându-se în Marea Neagră, la 900 m aval de oraşul Sulina. Lungime: 71 km; lăţimea max.: 250 m; ad. max.: 18 m. în perioada 1880-1902, braţul S. a fost supus unor lucrări de canalizare, dragare şi rectificare a cursului (braţul a fost scurtat de la 83,8 km la 71 km, iar coeficientul de sinuozitate a fost redus la 1,03), prin suprimarea coturilor care stânjeneau navigaţia, pentru asigurarea şi menţinerea unor adâncimi optime de navigaţie fluvio-maritimă (7-10 m). Prin acest braţ se scurg 16,9% din apele fluviului, cu un volum mediu de c. 700 m3/s. Este cel mai circulat braţ al Dunării, cu un intens trafic 589 SULU fluvio-maritim de mărfuri şi călători. La 2 sept. 1991, la mila 30+170 m a eşuat nava ucraineană de mărfuri „Rostock", blocând transversal canalul S. şi îngreunând traficul; s-a reuşit scoaterea ei, cu mari eforturi, în 2005. Braţul S. este cunoscut şi sub denumirea de canalul S. 2. Oraş în jud. Tulcea, în partea de E a Deltei Dunării, pe ţărmul Mării Negre, la 3,5 m alt. (este oraşul situat la cea mai joasă altitudine din România), la vărsarea braţului Sulina în Marea Neagră, la 29°41’24“ long. E (punctul care marchează extremitatea de E a ţării); 4 606 loc. (2005). Port fluvio-maritim. Reparaţii navale. Conserve de peşte. Far maritim (59 m înălţime), construit în 1982. Farul vechi (1802, refăcut în 1842) se află astăzi în zona centrală a oraşului, cu c. 900 m în spatele actualei guri de vărsare a braţului Sulina în Marea Neagră. Acest fapt se datorează înaintării uscatului în mare, ca urmare a depunerilor de aluviuni transportate de braţul Sulina. în unele documente ale anului 1318 aşezarea este amintită ca schelă genoveză, iar în 1327 figura pe o hartă întocmită de Pietro Visconti. în sec. 14-16, S. figurează în numeroase portulane şi hărţi italiene. în 1850, S. este menţionată ca sat de pescari, iar în 1856 a căpătat statut de porto-franco, pe care şi l-a menţinut până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Monumente: palatul Comisiei europene a Dunării de Jos (1860); catedrala cu dublu hram - Sf. Nicolae şi Sf. Alexandru, construită în două etape (1910-1912 şi 1933-1934, renovată în 1982); biserica Sf. Nicolae (1863-1868, restaurată în 1923); casa în care a locuit Jean Bart (sec. 19). Turism. SULIŢA, com. în jud. Botoşani, situată în S C. Jijiei; 3 228 loc. (2005). Spital (1883), în satul S. Centru de ceramică roşie. în satul S., într-o pădure de stejari de pe dealul Cozancea, se află mănăstirea Cozancea (de călugări), cu biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorie din 1684 a paharnicului Constantin Balş. Biserica actuală a fost zidită în 1732, pe locul celei din lemn, prin strădania lui Vasile Balş. Aşezământul monahal a fost închis în 1959 şi redeschis în 1990. în anii 1990- 1992 s-au mai construit două corpuri de chilii şi s-a pictat biserica integral. Clopotniţă (1840). în satul S. se află biserica Sf. Nicolae (1820-1826), cu clopotniţa din 1882. în arealul com. S. se află lacul Drăcşani (440 ha), unul dintre cele mai mari iazuri din jud. Botoşani, amenajat pentru irigaţii şi piscicultură. Popas turistic. SULIŢAŞ (< suliţă) s. m. Ostaş înarmat cu suliţă. ♦ (La pl.) (în sec. 16-17, în Moldova) Corp de slujitori înarmaţi cu suliţe; în Ţara Românească se numeau fuştaşi. SULIŢĂ (< sl.) s. f. 1. Armă de atac formată dintr-o prăjină lungă de lemn terminată cu un vârf de fier ascuţit, folosită mai ales în Antic, şi în Ev. Med. + Obiect utilizat în probele de aruncări la atletism, de forma unei prăjini confecţionate din lemn sau din metal, cu un vârf metalic ascuţit şi cu un manşon situat în jurul centrului de greutate. 2. Fig. (Pop.) Unitate de măsură a timpului de aproximativ o oră şi jumătate, calculată după distanţa străbătută de un astru pe cer începând de la răsăritul lui. SULIŢjCĂ (< sulifă) s. f. Plantă erbacee perenă, lemnoasă la bază, din familia leguminoaselor, înaltă de 30-60 cm, tufos ramificată, cu frunze sesile, păroase pe faţa inferioară, şi flori albe, în capitule pedunculate (Dorycnium herbaceum). SULKY [salki] (cuv. engl.) s. n. Trăsurică uşoară pe două roţi', folosită în cursele de trap şi trasă, de obicei, de un singur cal. SULLA, v. Sylla. SULLIVAN [saliven], Louis Henry (1856-1924), arhitect american. Promotor al arhitecturii moderne, principal teoretician al funcţionalismului (creatorul expresiei „forma urmează funcţiei"). A utilizat armătura de oţel pentru construcţiile înalte (Auditorium Building şi Gage Group în Chicago). SULLY [siili], Maximilien de BăTHUNE, duce de Rosny (1559-1641), om de stat francez. Mareşal al Franţei (1634). Consilier şi super-intendent al Finanţelor (1598-1610) al regelui Henric IV. A reorganizat finanţele, redresând tezaurul, şi a favorizat dezvoltarea agriculturii, construcţiilor şi comerţului. Memorii. SULLY PRUDHOMME [suli prudom] (Rene Frangols Armând PRUDHOMME, zis) (1839-1907), poet francez. Parnasian prin cultul Sulki formei şi înclinaţia ştiinţifică. Lirică meditativă, discret melancolică („Stanţe şi poeme“); ample poeme filozofice cu implicaţii scientiste („Dreptatea", „Fericirea"). Eseuri estetice, filozofice şi critice. Primul laureat al premiului Nobel pentru literatură (1901). SULPICIA (sec. 1 î.Hr.), poetă latină. Scrisori de dragoste (păstrate în elegiile lui Tibul) amintind, prin sinceritatea şi spontaneitatea lor, de Safo. SULPICIUS SEVERUS (c. 363-c. 420), ascet şi scriitor creştin din Galia. Prieten al Sf. Paulinus de Nola (de care a fost botezat) şi al Sf. Martin de Tours (a cărui biografie a scris-o). Lucrări istorice. SULTAN (< tc.) s. m. Titlu dat suveranului din lmp. Otoman şi din alte ţări mulsulmane; persoană care poartă (sau purta) acest titlu. SULTAN ALONTO v. Lanao. SULTANABAD v. Arăk. SULTANAT (< fr.) s. n. Stat condus de un sultan (ex. sultanatul Brunei din ins. Kalimantan). SULTANIN, -Ă (< tc.) adj., s. f. 1. Adj. (Rar) De bună calitate, de soi. 2. S. f. Soi de viţă de vie cultivat pentru producerea stafidelor; are boabe negre, fără seminţe. SULTANU, masiv deluros în Subcarpaţii Prahovei, reprezentând alt. max. a acestora (849 m). SULTĂ (< fr.) s. f. (DR.) Sumă de bani reprezentând diferenţa de valoare între două lucruri care se schimbă între ele ori între valoarea părţii ce i se cuvine unei persoane într-o moştenire şi valoarea lucrurilor ce i se atribuie cu ocazia împărţelii SULU 1. Mare a Oc. Pacific, cuprinsă între ins. Palawan (la NV), Mindoro (la N), Panay şi Negros (la NE), Mindanao (la E), arh. Sulu (la SE) şi ins. Borneo (la SV), extinsă între 5° şi 10° lat. N pe 790 km de la N la S şi pe 685 km de la V la E; 348 mii km2; ad. max.: 5 575 m. în partea de S se dezvoltă numeroase formaţiuni coraligene. 2. Arh. filipinez alcătuit din c. 500 de ins. vulcanice şi coraligene şi nenumărate stânci şi recifi, situat în SV arh. Filipine, extins pe 320 km lungime, pe direcţie NE-SV, între ins. Mindanao (în NE) şi ins. Borneo în SV, separând M. Sulu în NNV de M. Sulawesi în SSE; 2,7 mii km2. Cuprinde două ins. mari (Basilan şi Jolo) şi 5 grupuri insulare: Samales, Pangutaran, Ţapul, Tawitawi, Sibutu. Relief predominant muntos, de origine vulcanică, cu alt. max. de 1 010 m. Zona de V şi SV a arh. S. este SULZER 590 mărginită de bariere de recifi coraligeni, periculoase pentru navigaţie. Culturi de orez, trestie de zahăr, manioc, bumbac. Plantaţii de arbori de cacao şi cocotieri. Pescuit de perle. Populaţia din arh. a fost isla-mizată la mijlocul sec. 15; abia în sec. 19 spaniolii şi-au impus protectoratul, dar în 1899 S. intră sub autoritatea nord-americană, care, în 1940, l-a cedat Filipinelor. Ins. din arh. adăpostesc contrabandişti şi piraţi. SULZER [zultser], Franz Joseph (1735-1791), militar şi publicist austriac. Stabilit în Ţările Române. Secretar al domnului Alexandru Ipsilanti. A susţinut teza nefundamentată a originii sud-dunărene a românilor, care ar fi venit din S Dunării ca popor constituit („Istoria Daciei transalpine"). Consemnează pentru prima oară, în notaţie apuseană, 10 melodii populare româneşti. SUMA (după fr. sommer) vb. I tranz. A efectua o operaţie de adunare sau a calcula limita unei serii convergente. SUMABILĂ (< suma) adj. (MAT.) (Despre o funcţie) Integrabilă; (despre o serie) convergentă. SUMAC (< fr.; cuv. arab) s. m. Arbust exotic din regiunea mediteraneană şi din V Asiei, înalt de 1-3 m, cu ramuri păroase, cu frunze compuse, imparipenate, bogate în substanţe tanante, şi flori albe în panicule (Rhus coriaria). SUMAN (< bg.) s. n. Haină ţărănească lungă până la genunchi, confecţionată dintr-un postav gros (dimie, pănură), în unele regiuni bogat ornamentată cu găitane; dulamă (3). Are o largă răspândire în costumul popular românesc, fiind o piesă de port de tradiţie autohtonă. SUMAR, -Ă (< fr., lat.) s. n., adj. I. S. n. 1. Prezentare succintă a conţinutului unei scrieri, al unor dezbateri etc.; rezumat. 2. Tablă de materii, cuprins. II. 1. Adj. (Şi adv.) Prezentat, redat în puţine cuvinte; pe scurt, succint. 2. Făcut în pripă, superficial. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Care constă din articole puţine; strict necesar. SUMATERA (SUMATRA), insulă indoneziană în Arh. Malaez (Sondele Mari), la SV de pen. Malacca de care este despărţită prin str. Malacca; 473,6 mii km2; a doua ca mărime după ins. Borneo; 1 750 km lungime (de la NV la SE) şi 400 km lăţime max. Intersectată de Ecuator în partea centrală. C. 60% din supr. ins. este ocupată de o câmpie alu-vială, situată în E, iar de-a lungul ţărmului de V se află lanţul m-ţilor Barisan, cu mulţi vulcani activi, extins pe 1 600 km lungime, pe direcţie NV-SE. Alt. max.: 3 801 m (vf. vulcanic Kerintji). Lacuri de origine vulcanică, între care Toba este cel mai mare (1 300 km2). Climă ecuatorială şi subecuatorială cu precipitaţii abundente (2 400- 3 600 mm anual). Vegetaţie luxuriantă diversă (bambus, orhidee, arbori de cauciuc, rododendroni etc.), cu păduri ecuatoriale umede, iar pe ţărmuri vegetaţie de mangrove. Pădurile tropicale ombro-file au fost incluse (în 2004) în Patrimoniul natural universal. Faună în trecut foarte bogată (giboni, lemuri zburători, urangutani, urşi, elefanţi, tigri, tapiri, rinoceri, reptile, păsări diverse etc.); în prezent unele dintre aceste specii sunt foarte periclitate. Oraşe pr.: Medan, Padang, Palem-bang, Jambi, Pekanbaru. Zăcăminte de petrol, cărbuni, aur, mangan ş.a. Culturi de orez, porumb, tutun, ceai, trestie de zahăr. Plantaţii de arbori de cafea, cauciuc ş.a. S. a fost vizitată de Marco Polo în 1292. în Antic, populaţia din S. a fost influenţată de civilizaţia indiană. De-a lungul Ev. Med. s-a aflat, parţial sau în întregime, în componenţa importantelor state Srivijaya (sec. 7-14) şi Madja-pahit (sec. 14-16). în sec. 14 a fost introdus Islamul, iar odată cu destrămarea Madjapahitului au apărut diferite formaţiuni statale musulmane. De asemenea, începând din sec. 16 S. este căutată de portughezi, olandezi şi britanici, care fac aici un comerţ bănos şi-şi durează puternice forturi. Treptat terit. S. a intrat sub controlul colonialiştilor olandezi. Ocupată de trupele japoneze (1942- 1945) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Din 1950, odată cu proclamarea independenţei, S. face parte din Republica Indonezia. SUMATOR (< fr. după suma) s. n. Dispozitiv al calculatoarelor care poate efectua operaţiile de adunare şi de scădere. SUMATRA v. Sumatera. SUMAŢIE (după fr. sommation, după sumă) s. f. (FIZIOL.) Adiţie latentă. SUMĂ (< lat., pol.) s. f. 1. Rezultatul operaţiei de adunare aplicată numerelor, vectorilor, matricelor. <0* S. a doi vectori care au aceeaşi origine = vector având origine comună cu cei doi vectori, care este diagonala paralelogramului construit cu ajutorul celor doi vectori daţi cu laturi. ♦Totalitate. 2. Anumită cantitate de bani. -O S. asigurată = a) (în asigurările de persoane) sumă pe care o plăteşte asigurătorul ca despăgubire pentru riscurile asigurate; b) (în asigurările de bunuri) suma maximă pentru care răspunde asigurătorul în caz de daună. 3. Număr (mare), mulţime, sumedenie. SUMBA, insulă indoneziană în Arh. Malaez (Sondele Mici), la SSV de ins. Flores şi la SE de ins. Sumbawa; 11,2 mii km2; 230 km lungime; 80 km lăţime max. Oraşe pr.: Waingapu, Waikabubak, Baing. Relief în general muntos şi de podişuri înalte. Alt. max.: 1 125 m (vf. Wanggameti). Climă subecuatorială maritimă. Păduri tropicale (san-tal, acaju) şi vegetaţie de savană. Orez, porumb, bumbac, tutun, trestie de zahăr. Creşterea cabalinelor. SUMBAWA [sumbaua], insulă indoneziană în Arh. Malaez (Sondele Mici), între ins. Flores la E şi ins. Lombok la V; 14,7 mii km2; 285 km lungime; 90 km lăţime max. Oraşe pr.: Raba, Kubu, Taliwang. Relief muntos cu alt. max.: 2 850 m (vulcanul activ Tambora). Climă ecuatorială maritimă. Păduri tropicale şi formaţiuni vegetale de savană. Orez, porumb, tutun, cafea, trestie de zahăr. Creşterea animalelor. Expl. forestiere SUMBRU, -Ă (după fr. sombre) adj. 1. întunecos, obscur. 2. Fig. Lipsit de veselie; închis în sine, posomorât, trist. ♦ Chinuit de gânduri; îngândurat. SUMEDENIE (< sumă) s. f. Număr mare de...; mulţime, puzderie, grămadă, sumă. ăUMEN v. Şumen. SUMER, reg. istorică în S Mesopotamiei, pe terit. de azi al Iraqului. însemnat centru al civilizaţiei antice în milen. 4-3 î.Hr. La S. s-a constituit, sub conducerea lui Lugal-zaggisi, unul dintre cele mai vechi oraşe-stat din lume (milen. 3 Î.Hr.). Locuitorii S. vorbeau limba sumeriană, scrisă cu caractere cuneiforme. SUMES, -EASĂ (< sumete) adj. (Despre mâneci sau poalele îmbrăcămintei) Suflecat, răsfrânt în sus. SUMETE (lat. summittere) vb. lll 1. Tranz. şi refl. A-şi sufleca; a(-şi) ridica mânecile sau poalele îmbrăcă-minţii. ♦ Tranz. A ridica un obiect sau o parte a lui care atârnă sau care s-a lăsat în jos; a prinde, a fixa mai sus. SUMÎ, oraş în NE Ucrainei, centrul ad-tiv al prov. omonime, pe râul Psel, la 153 km NV de Harkov; 293,1 mii loc. (2001). Ind. constr. de maşini, electrotehnică, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului, pielăriei şi încălţămintei, alim. Catedrala Schimbarea la Faţă (sec. 18). Fondat în 1652; oraş din 1780. 591 SUN ZHONGSHAN SUMMIT [samit] (cuv. engl.) s. n. întâlnire (politică) la cel mai înalt nivel. Termenul a fost folosit în timpul şi după al Doilea Război Mondial. Sin. întâlnire la vârf. SUMMUM (cuv. lat.) s. n. Punctul sau gradul cel mai înalt, culme, vârf, într-un domeniu de activitate. SUMNER [samner], James Batcheller (1887-1955), biochimist american. Prof. univ. la Corneli. A obţinut (1926) pentru prima dată o enzimă în stare cristalină, ureaza. A demonstrat (1937) că acestea sunt proteine cristalizabile. Premiul Nobel pentru chimie (1946), împreună cu J. H. Northrop şi W. M. Stanley. SUMNER [samner], William Graham (1840-1910), economist şi sociolog american. Prof. univ. la Yale. A cercetat originea şi funcţiile sociale ale obiceiurilor, pe care le considera factorul determinant al structurii şi dezvoltării societăţii („Obiceiurile populare"). SUMO (cuv. japonez) s. n. Cea mai veche artă marţială din Japonia, reprezentând o formă stilizată a culturii fizice antice nipone, subordonată principiilor educaţiei spiritului. Este o luptă corp la corp, care iniţial era un privilegiu al samurailor; se desfăşoară în interiorul unui „cerc sacru" (dohyo; diametru 4,55 m) aflat în centrul unui pătrat (latura: 5,7 m). Participanţii sunt coloşi între 102 (limita inferioară) şi 240 (limita maximă); este învins concurentul care atinge primul podeaua cu. o parte a corpului sau care este împins în afara spaţiului de luptă. în Japonia există anual şase concursuri de s., clasificarea concurenţilor făcându-se pe diverse grade sau nivele. Considerat a fi sportul naţional al Japoniei. SUN (Then~), cotidian britanic de orientare conservatoare care apare la Londra (din 1966), înlocuind pe „Daily Herald". SUNA (lat. sonare) vb. I intranz. 1. A produce, a scoate, a emite anumite sunete. <0- Expr. A-i suna (cuiva) ceasul = a-i sosi (cuiva) clipa morţii. ♦ (Despre ape) A susura, a murmura. ♦ (Despre unele obiecte) A foşni, a fâşii. ♦ (Despre vânt) a vâjâi, a şuiera. + (Despre crengi uscate, vreascuri) a trosni. 2. (Despre glas, cuvinte, cântece etc.) A se face auzit, a se răspândi, a răsuna. *0-Expr. A-i suna (cuiva) la (sau în) urechi (sau în auz) = a-şi aminti obsesiv un fapt. ♦ (Rar, despre urechi). A ţiui. ♦ Fam. A-i veni o idee neaşteptată, a i se năzări. 3. (Despre locurile unde se produc zgomote) A răsuna. 4. A scoate sunete, a cânta dintr-un instrument muzical (trompetă, goarnă, bucium ş.a.). ♦ Tranz. (Fam.) A chema (pe cineva) cu ajutorul telefonului sau al soneriei. 5. A fi formulat, exprimat; a glăsui, a spune. SUNAY, Cevdet (1900-1982), general şi om politic turc. Participant la revoluţia kemalistă (1920-1923). Preşedinte al ţării (1966-1973). SUNĂTOARE (lat. [herba] sana-toria „care vindecă") s. f. Nume dat mai multor plante din familii diferite, cum ar fi unele specii din genul Crepis, pojarniţa (Hypericum perfora-tum), măselariţa (Hyoscyamus niger), clocoticiul (Rhinanthus). Ca plantă medicinală este folosită sub acest nume pojarniţa. SUNĂTOR, -OARE (< suna) adj. 1. (Despre obiecte de metal) Care produce sunete. ♦ Care foşneşte, foşnitor. ♦ (Despre vânt) Care vâjâie, care şuieră. 2. Fig. (Despre cuvinte sau fraze) Plin de emfază; bombastic, pretenţios. 3. Care are rezonanţă puternică; răsunător. SUNDA v. Sonde. SUNDERLAND [sandelend], oraş în Marea Britanie (Anglia), situat în apropiere de gura de vărsare a râului Wear în M. Nordului; 280,8 mii loc. (2001). Aeroport. Port comercial şi de pescuit. Expl. de cărbune. Constr. şi reparaţii navale, de automobile, locomotive şi de echipament pentru telecomunicaţii. Ind. siderurgică, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului, sticlăriei, ceramicii şi alim. Staţiune balneară. Universitate. Teatru. Galerie de artă. Mănăstirea Şf. Petru (674, reconstruită în 1870). în Antic, s-a mai numit Wearmouth. SUNDSVALL [sundsval], oraş în partea central-estică a Suediei, situat la gura de vărsare a râului Selânger în G. Botnic; 93,2 mii loc. (2002). Port comercial pentru exportul lemnului, celulozei ş.a. Ind. metalurgiei neferoase (aluminiu), chimică, celulozei si hârtiei. Mentionat documentar în 1621. SUNGARI v. Songhua Jiang. SUN IAT-SEN v. Sun Zhongshan. SUNET (lat. sonitus) s. n. 1. Vibraţie a particulelor unui mediu cu frecvenţa cuprinsă între 16 şi 20 000 Hz, care se propagă prin solide, lichide şi gaze sub formă de unde elastice, fiind capabilă să producă omului o senzaţie auditivă; în aer şi în condiţii fizice normale, viteza s. este de c. 340 m/s. Caracteristicile sunetelor sunt: înălţimea, intensitatea şi timbrul, determinate de frecvenţa, energia şi, respectiv, felul vibraţiilor care-l compun; sunetele sunt percepute şi de animale. ♦ Vibraţie muzicală. 2. S. articulat = element al vorbirii, rezultat din modificarea curentului de aer expirat prin articulare. SUNNA (cuv. arab „cutumă") subsi. Tradiţia sacră a Islamului „ortodox" (sunnit) care desemnează faptele şi cuvintele atribuite Profetului Mahomed. SUNNjSM (< sunna) s. n. Curent „ortodox", majoritar, al Islamului (c. 90% din credincioşi), bazat pe recunoaşterea „Sunnei". Consideră izvor al credinţei nu numai „Coranul", dar şi „Sunna" — culegere de povestiri, conţinând fapte şi cuvinte atribuite Profetului Mahomed. Adepţii s. constituie majoritatea credincioşilor musulmani din Orientul Apropiat, Africa de N, Pakistan şi Indonezia. SUN VALLEY [san Vceii] (Valea Soarelui), renumită staţiune climaterică estivală şi a sporturilor de iarnă în S.U.A., în S statului Idaho, situată la poalele m-ţilor Dollar şi Baldy din lanţul Sawtooth, la 1 850 m alt., pe Big Wood River, la 290 km E de Boise, într-o zonă bogată în păduri; 1,4 mii loc. (2000). înfiinţată în 1936 de W. Averell Harriman (preşedinte al Union Pacific Railroad) ca staţiune pentru ski, care să le concureze pe cele europene. Are numeroase pârtii de ski, cu diferite grade de dificultate, terenuri de golf, tenis, piscine ş.a. în 1964 staţiunea a fost vândută lui Janss Corporation, apoi preluată de William Janss (1968) şi de Earl Holding (1977). SUN ZHONGSHAN (Sun Chung-Shan, Sun Yat-Sen) (1866-1925). Lider al revoluţiei democratice chineze, originar din prov. Guangdong (S Chinei). Mişcarea condusă de el („Revoluţia Xinhai") a răsturnat, în 1911, dinastia de origine manciuriană Qing (instaurată la 1644), din acest moment luând naştere Republica China (Zhonghua Minguo). A dobândit supranumele de „Părinte al Naţiunii". Autor al „Celor trei principii Sun Zhongshan SUN ZI 592 privitoare la popor“ (despre naţiune, despre drepturile poporului şi despre viaţa poporului). SUN ZI [sun ti] (Sun Wu, Sun-tzu) (c. sec. 6-5 î.Hr.), general chinez din statul Qi, autor al primului tratat de strategie militară cunoscut până astăzi. Tratatul („Artă militară"), care cuprinde 13 capitole, îşi extrage inspiraţia din gândirea chineză antică (apar cunoscutele noţiuni binare de vid şi plin, repaus şi mişcare) şi poate fi utilizat în mai multe domenii: militar, politic şi economic. Datorită actualităţii mesajului, „Arta militară" este studiată şi astăzi cu interes de către teoreticienii militari. S.Z. este considerat contemporan al lui Confucius. SUOMI v. Finlanda. SUPA (< fr.) vb. I intranz. A lua masa de seară (după un spectacol). SUPAPĂ (< fr.) s. t Organ de maşină pentru întreruperea sau restabilirea circuitului unui fluid prin efectuarea unei mişcări de translaţie comandată din exterior sau automată. -0- S. electrică = redresor (1). supă (< fr.) s. f. Fiertură de carne sau de legume, uneori cu adaos de făinoase. SUPĂRA (lat. superare „a întrece, a învinge") vb. I 1. Refl. şi tranz. A avea sau a cauza cuiva o neplăcere, o suferinţă, un necaz; a (se) necăji, a (se) întrista, a (se) amărî, a (se) îndurera. 2. Tranz. A deranja, a incomoda, a stânjeni, a stingheri. 3. Refl. A-şi ieşi din fire, a se înfuria, a se mânia. ♦ A se certa, a rupe relaţiile cu cineva. SUPĂRARE (< supăra) s. f. 1. Faptul de a (se) supăra; neplăcere, necaz, suferinţă, nevoie, lipsă, neajuns. ♦ Greutate, povară, piedică. ♦ (Pop.) Pagubă, stricăciune. 2. Mâhnire, tristeţe, amărăciune. 3. Iritare, mânie, furie. SUPĂRAT, -Ă (< supăra) adj. 1. Mâhnit, necăjit, trist, amărât. 2. Iritat, mânios, înfuriat SUPĂRĂCIOS, -OASĂ (< supăra) adj. Care se supără repede; ţâfnos, iritabil, irascibil. SUPĂRĂTOR, -OARE (< supăra) adj. (Şi adv.) Care supără, care deranjează; jenant, neplăcut. ♦ Plicticos, plictisitor. SUPER- (< fr.; {s} lat. super „deasupra") Element de compunere cu sensul de „supra", „deasupra", „peste", care serveşte la formarea unor substantive, a unor adjective şi a unor verbe, dând acestora un sens de superioritate sau de superlativ. SUPERANGULAR (< super- + angular, cf. lat. angulus „unghi") adj. m. Care are un unghi de deschidere mai mare. Obiectiv s. = obiectiv fotografic care se utilizează pentru peisaje vaste, pentru interioare etc., având o deschidere unghiulară de peste 70°; superunghiular. SUPERARBjTRU (< super- + arbitru, după fr. surarbitre) s. m. Persoană delegată de un for superior pentru a îndruma desfăşurarea unei competiţii fără a se substitui atribuţiilor arbitrului principal, având dreptul de a interveni numai în cazuri de reclamaţii şi de contestaţii. SUPERB, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care impresionează prin grandoare; măreţ, impunător, impresionant. 2. Foarte frumos. ♦ Foarte bun, foarte reuşit. SUPERCIMENT (< fr.) s. n. Ciment care se întăreşte foarte repede. SUPERFICIAL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi adv.) Care apare, se produce sau se află numai la suprafaţa unui corp. ♦ Fig. (Despre oameni) Care priveşte şi tratează problemele cu multă uşurinţă, care nu le adânceşte, nu stăruie asupra lor. SUPERFICIALITATE (< fr.) s. f. Caracterul a ceea ce este superficial; lipsă de adâncime, de profunzime. SUPERFjCIE (< fr., lat.) s. f. (DR.) Drept de proprietate asupra clădirii construite sau a plantaţiei aflate pe terenul altei persoane şi drept de folosinţă asupra acelui teren. SUPERFINIJIE (< fr.) s. f. Operaţie de netezire foarte fină a suprafeţelor (suprafeţe-oglindă) unor obiecte metalice, realizată prin mişcări lente rectilinii alternative ale unor abrazive combinate cu mişcări de avans ale obiectului prelucrat. SUPERFLUU, -A (< fr., lat.) adj. De prisos; inutil. SUPERFORTĂREATĂ (< engl.) s. f. Nume dat bombardierelor grele americane B-29 şi B-36. SUPERFOSFAT (< fr.) s. m. îngrăşământ chimic pe bază de fosfor, conţinând mai ales fosfat monocalcic şi sulfat de calciu; este folosit pe scară largă în agricultură. SUPERGALAXIE (< super- + galaxie) s. f. Formaţie cosmică în care sunt grupate roiurile de galaxii. SUPERHETERODINĂ (< fr. {i}) s. f. (TELEC.) Procedeu de radiorecep-ţie în care frecvenţa undei recepţionate este schimbată cu ajutorul unui oscilator local, obţinându-se, în scopul detectării, amplificării şi difuzării, un semnal de frecvenţă intermediară fixă. ♦ Aparat de radiorecepţie construit pe baza acestui procedeu. SUPERICONOSCQP (< fr. {i}) s. n. (TELEC.) Tub electronic videocap-tor (traductor imagine-semnal) pentru televiziune, de tipul iconoscopului, dar la care imaginea este captată mai întâi de un fotocatod şi apoi este transportată de fluxul de electroni pe mozaicul de celule de emisie secundară. SUPERIOR, -OARĂ (< lat.) adj. 1. Care este plasat mai sus, deasupra. ♦ (Despre cursul apelor) Care se află în partea dinspre izvor. 2. Care are un rang, o funcţie, un grad mai mare decât altul (într-o ierarhie, într-o ordine etc.). (în vechea organizare şcolară) Curs s. = ciclu de învăţământ cuprinzând ultimele trei (patru), clase^ ale liceului de şapte (opt) clase. învăţământ s. = ultima treaptă a învăţământului, care urmează liceului, cuprinzând universităţi şi institute, în cadrul cărora se formează specialişti cu o înaltă calificare. ♦ (Substantivat, m.) Persoană care este pe o treaptă ierarhică mai înaltă, care ocupă o funcţie de răspundere în raport cu alţii. 3. Care se deosebeşte sau se distinge prin merite deosebite, care este de bună calitate. SUPERIORITATE (< fr.) s. f. Faptul de a fi superior; calitatea a ceea ce este superior. SUPERLATIV, -Ă (< fr., lat.) adj. Care exprimă o calitate în cel mai înalt grad. ^ (LINGV.) Gradul s. (şi subst., n.) = grad de comparaţie al adjectivelor şi al adverbelor care arată că însuşirea pe care o exprimă este la un grad foarte înalt (s. absolut), la gradul cel mai înalt (s. relativ de superioritate) sau în cel mai scăzut grad (s. relativ de inferioritate) în comparaţie cu altele de aceeaşi natură. SUPERMAGAZjN s.n. Magazin (universal) de mari proporţii. SUPERMARKET (cuv. engl.) Supermagazin. SUPERNOVĂ (< fr. {i}) s. f. Stea variabilă explozivă, de sute de ori mai strălucitoare decât o novă. Astronomii Walter Baade şi Fritz Zwicky au introdus, în 1933, termenul de s. în momentul de maximă luminozitate o s. poate ajunge la c. 10 miliarde de ori peste strălucirea Soarelui. în galaxia noastră au fost observate direct în ani 1054, 1572 şi 1604 trei s. Au fost observate, în alte galaxii, până în prezent peste 300 de s. SUPERORTICON (< germ., engl.) s. n. Tub electronic videocaptor (tra- 593 SUPORTA ductor imagine-semnal) pentru televiziune, de tipul orticonului, dar la care imaginea este mai întâi captată pe un ortocatod şi apoi transportată de un flux de electroni pe mozaic. SUPERPOZIŢIE (< fr.) s. f. Proprietate a unui sistem fizic sau tehnic caracterizat de legi şi relaţii liniare şi omogene şi care, pe această bază, permite însumarea acţiunilor exercitate asupra lui, efectul rezultanţei tuturor acţiunilor fiind identic cu rezultanta efectelor produse de fiecare acţiune în parte. ♦ Suprapunerea efectelor. SUPERPRODUCŢIE (< fr.) s. f. Denumire dată filmelor, de obicei cu temă istorică, la realizarea cărora se folosesc efecte şi mijloace cinematografice de mare spectaculozitate (decor grandios, distribuţie numeroasă, fast). SUPERPUTERE (< fr.) s. f. Denumire sub care au fost cunoscute după al Doilea Război Mondial S.U.A. şi U.R.S.S. SUPERSONIC, -A (< fr.) adj. Care are o viteză mai mare decât viteza sunetului. -0- Avion s. = avion cu reacţie construit pentru a efectua zboruri cu viteze mai mari decât viteza sunetului. Primul avion cu reacţie a fost construit (1910) de savantul român Henri Coandă. SUPERSTIŢIE (< fr., lat.) s. f. Credinţă primitivă (bazată pe rămăşiţe ale animismului şi magiei) în spirite bune şi rele, miracole, farmece, vrăji, semne prevestitoare, numere fatidice etc. SUPERSTIŢIOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Care crede în superstiţii, care e stăpânit de superstiţii, bazat pe superstiţii. SUPERUNGHIULAR (< super + unghiular) adj. m. Superangular. SUPERVIELLE [superviel], Jules (1884-1960), scriitor francez. După începuturi de poezie simbolistă („Ca velierele11), abordează suprarealismul, într-o exprimare originală, bogat nuanţată („Debarcadere11, „Gravitaţii11). Romane („Omul pampei11, „Hoţul de copii"); teatru („Bolivar11, „Robinson11); amintiri. SUPERVIZA (< fr.) vb. I tranz. 1. A viziona un film, un spectacol, a citi un text etc. pentru a le stabili calităţile şi pentru a recomanda sau a dispune achiziţionarea, reprezentarea, publicarea lor. 2. A controla şi a revizui o muncă, fără a intra în detalii. SUPEU (< fr.) s. n. Masă care se serveşte seara târziu (după un spectacol). SUPIERĂ (< fr.) s. f. Castron (mare) din care se serveşte supa la masă. SUPjN (< lat., fr.) s. n. (LINGV.) Mod verbal nepersonal, precedat obligatoriu de una dintre prepoziţiile de, la etc., având aceeaşi formă ca participiul trecut, de care se deosebeşte doar prin aceea că nu este variabil. SUPINAŢIE (< fr.) s. f. Mişcare de rotaţie a antebraţului care apropie marginea cubitală a acestuia şi a mâinii pe axul median al corpului. ♦ Poziţie a antebraţului şi a mâinii rezultând din mişcarea descrisă mai sus. SUPLAC, com. în jud. Mureş, situată în pod. Târnavelor, pe râul Târnava Mică; 2 280 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Laslău Marej. Nod rutier. Expl. de gaze naturale. în satul S., menţionat documentar în 1325, se află o biserică unitariană (1699). SUPLACU DE BARCĂU, com. în jud. Bihor, situată în depresiunea omonimă, pe râul Barcău; 4 534 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul S. de B.). Nod rutier. Expl. şi rafinarea petrolului. Expl. de lignit (în satul Borumlaca) şi de nisipuri bituminoase. Satul S. de B. apare menţionat documentar în 1291. SUPLAI, dealurile Suplaiului, zonă deluroasă în N Pod. Someşan, între văile râurilor Sălăuţa (la E) şi llişua (la V), cu înălţimi cuprinse între 400 şi 800 m alt. D.S. sunt alcătuite predominant din depozite helveţiene (argile marnoase, conglomerate, nisipuri), sunt fragmentate de văi largi şi au versanţii afectaţi de alunecări. Alt. max.: 853 m (vf. Surila). SUPLEANT, -Ă (< fr.) adj., subst. 1. Adj. M. supleant = membru al unui organ colegial (de partid) având drept de vot consultativ. în cazul descompletării acestor organe, locurile vacante sunt completate de m.s. 2. S. m şi f. Suplinitor.^ (în trecut) Judecător care ocupa prima treaptă în magistratură şi care, ca atare, lua parte la judecarea unor pricini de mică importanţă. SUPLETiV, -A (< fr.) adj. 1. (Despre forme gramaticale) Care completează ansamblul formelor flexionare ale unui cuvânt. 2. (Despre o normă legală) Care se aplică în măsura în care părţile nu stabilesc altfel prin actele juridice pe care le încheie; interpretativ, facultativ. SUPLEŢE (< fr.) s. f. 1. însuşirea de a fi suplu; flexibilitate. 2. Proprietate a unui corp solid de a putea suferi mari deformaţii nepermanente, prin încovoiere sau prin torsiune, sub acţiunea unor solicitări relativ mici; elasticitate. SUPLjCIU (< lat.) s. n. Chin, tortură, caznă. ♦ Fig. Suferinţă morală, durere sufletească mare. SUPLIMENT (< fr., lat.) s. f. 1. Ceea ce se adaugă pentru a completa, a întregi; adaos. S. nutritiv = produs farmaceutic care conţine substanţe sau elemente necesare bunei funcţionări a organismului uman sau animal, administrat ca o completare a raţiei alimentare când aceasta este insuficientă calitativ sau când organismul are nevoi sporite (convalescenţă, sarcină şi alăptare, efort fizic sau intelectual foarte intens, intoleranţă la anumite alimente sau deficienţe în asimilarea lor, anemii, procese degenerative ale îmbătrânirii, astenie etc.). De exemplu, complexe de vitamine, macro- şi microelemente (calciu, fosfor, magneziu, fier, iod, zinc, seleniu ş.a.), substanţe stimulante (ginseng, extract de Ginkgo biloba, lăptişor de matcă, lecitină). 2. S. al unui unghi = diferenţa dintre două unghiuri drepte (180°) şi unghiul respectiv. SUPLIMENTA (< supliment) vb. I tranz. A adăuga o cantitate suplimentară la cantitatea iniţială. SUPLIMENTAR, -A (< fr.) adj. Care se adaugă (la ceva), care este sau se efectuează în plus, care completează ceva; folosit ca supliment. Unghiuri (arce) suplementare = unghiuri (arce) a căror sumă este egală cu două unghiuri drepte. SUPLINj (< it.) vb. IV tranz. 1. A înlocui temporar pe cineva într-o funcţie, a-i ţine locul. 2. A completa ceea ce lipseşte; a întregi o lipsă. SUPLINITOR, -OARE (< suplini) adj., s. m. şi f. 1. Adj. (Şi subst.) Care suplineşte în muncă, într-o funcţie; locţiitor. 2. S. m. şi f. Cadru didactic care nu e titularizat. SUPLU, -Ă (< fr.) adj. 1. (Despre lucruri) Flexibil. 2. (Despre fiinţe) Cu mişcări graţioase, mlădios. ♦ (Despre mers, mişcări) Uşor, elegant, vioi. 3. Fig. Uşor adaptabil, maleabil. SUPORT (< fr.) s. n. Ceea ce susţine, ceea ce sprijină un lucru, un obiect. ♦ Reazem intermediar, solidarizat cu unul stabil (ex. cadru, perete etc.) servind la susţinerea unui obiect. ♦ Fig. Sprijin, reazem, ajutor. SUPORTA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A îndura, a răbda, a suferi. ♦ A tolera, a îngădui. 2. A susţine o greutate, o povară; a rezista ia... ♦ A avea sau a lua în sarcina sa o obligaţie bănească. SUPORTABIL 594 SUPORTABIL, -Ă (< fr.) adj. Care se poate suporta. SUPORTER (< engi.) s. m. Persoană care simpatizează o echipă (sportivă) şi o susţine în întâlnirile, competiţiile la care participă. SUPOZITOR (< fr.) s. n. Preparat farmaceutic de consistenţă solidă, de formă conică sau ovoidă, conţinând un excipient care se topeşte uşor la căldura corpului, administrat pe cale anală sau vaginală. SUPOZIŢIE (< fr., lat.) s. f. (LOG.) 1. Enunţ luat ca premisă (ipoteză) pentru întemeierea altor enunţuri. 2. Capacitate a unui termen de a reprezenta ceva într-o propoziţie. S. este de două feluri: formală (când termenul desemnează un obiect exterior limbajului) şi materială (când termenul desemnează însuşi cuvântul despre care vorbim). SUPPIz [zupe; supe], Franz von (1819-1895), compozitor austriac. Reprezentant al operetei vieneze („Frumoasa Galateea", „Poet şi ţăran“, „Cavaleria uşoară"); vodeviluri, farse. SUPPILULIUMA, suveran al statului hitit (c. 1380-c. 1340 î. Hr.). Fondator al Regatului Nou — perioadă de apogeu a istoriei hitite. A reorganizat statul şi administraţia internă prin măsuri care să-i permită o politică externă expansionistă. A cucerit N Siriei, Palestina şi statul Mitanni. SUPPLEX LIBELLUS VALACHO-RUM, denumire sub care este cunoscut memoriul întocmit în numele naţiunii române de Samuil Micu, loan Piuariu-Molnar, losif Mehesi, Ignatie Darabant, loan Para de la Năsăud, Petru Maior, Gheorghe Şincai ş.a. şi înaintat împăratului Leopold II, în 1791, prin care se cerea recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu celelalte. Memoriul, care dezvolta programul episcopului Inocenţiu Micu (Clain), era bazat pe argumente istorice şi demografice. Trimis de împărat spre rezolvare Dietei Transilvaniei, aceasta l-a respins. în mart. 1792 episcopii Gherasim Adamovici şi loan Bob au reluat acţiunea, prezentând împăratului un nou S.L.V., mai extins şi mai argumentat decât primul, dar care a avut aceeaşi soartă. S.L.V. a reprezentat un moment important în lupta pentru emanciparea naţională a românilor din Transilvania. SUPRA- (< fr.; {s} lat. supra „deasupra") Element de compunere având sensul de „deasupra", „peste" sau un sens superlativ şi care serveşte la formarea unor substantive, a unor adjective şi a unor verbe. SUPRAABUNDENT, -A (< supra-+ abundent, după fr. suprabondant) adj. Foarte abundent, deosebit de abundent. SUPRAABUNDENŢĂ (< supra- + abundenţă, după fr. surabondance) s. f. Abundenţă foarte mare, neobişnuită; belşug. SUPRAAGLOMERATE (< supra-+ aglomeraţie) s. f. Aglomeraţie foarte mare. SUPRAALIMENTARE (< supraali-menta) s. f. Acţiunea de a (se) su-praalimenta. ♦ (TEHN.) Alimentare cu o încărcătură în exces a unui motor cu ardere internă pentru asigurarea puterii necesare la funcţionarea în aer rarefiat (la altitudine) sau când turaţiile sunt foarte mari. SUPRAALIMENTAŢIE (< supra-+ alimentaţie, după fr. suralimen-tation) s. f. Alimentaţie mai abundentă decât cea normală şi mai bogată în principii alimentare (proteine, glucide, grăsimi, vitamine), utilizată în tratamentul unor boli (ex. tuberculoză) şi contraindicată în alte boli (ex. în obezitate, boli cardiace). SUPRAAPRECIA (< supra- + aprecia) vb. I tranz. şi refl. A (se) aprecia, a (se) considera peste valoarea reală; a (se) supraestima. SUPRACLASĂ (< fr.) s. f. (BIOL.) Categorie sistematică superioară clasei şi inferioară încrengăturii. SUPRACONDUCTIBILITATE (< fr.) s. f. Anulare a rezistenţei electrice a anumitor materiale răcite la temperaturi foarte joase (sub 20 K), însoţită şi de alte manifestări specifice; se utilizează la construirea criotronului, a electromagneţilor etc. A fost descoperită (1911) de H. Kamerlingh-Onnes, care a studiat rezistenţa electrică a mercurului la temperaturi sub 4,15 K. SUPRACONDUCTjV, -Ă adj. (Despre efecte) Care ţine de supracon-ductibilitate. SUPRACONDUCTOR, -OARE (< fr.) adj., s. m. Substanţă la care se observă fenomenul de supraconduc-tibilitate. SUPRACOPERTĂ (< supra- + copertă) s. f. învelitoare de hârtie sau de material plastic care îmbracă coperta unei cărţi, a unui album etc. în scopul protejării ei şi a prezentării grafice mai atrăgătoare. SUPRACURENT (< supra- + curent) s. m. Curent electric de intensitate mai mare decât cea normală prevăzută pentru un anumit circuit, a cărui apariţie este dăunătoare pentru siguranţa în funcţionare a circuitului respectiv. SUPRADOMINANTĂ (< supra + dominantă) s. f. (MUZ.) Treapta a şasea a modurilor major şi minor; acordul acestei trepte. SUPRADOZĂ s.f. Doză excesivă dintr-un medicament (cu posibile efecte toxice), dintr-un drog sau medicament psiohotrop (care poate provoca moartea). SUPRAESTIMA (< supra- + estima, după fr. surestimei) vb. I tranz. şi refl. A (se) supraaprecia. SUPRAETAJA (< supra- + etaja) vb. I tranz. A adăuga unul sau mai multe etaje la o clădire veche. SUPRAEVALUA (< supra- + evalua, după fr. surevaluer) vb. I tranz. A evalua ceva peste valoarea reală; a supraaprecia. SUPRAEXCITAŢIE (< supra- + excitaţie, după fr. surexcitation) s. f. (FIZIOL.) Excitaţie care depăşeşte ritmul normal de funcţionare a unui ţesut sau a unui organ. SUPRAEXPUNERE (< supra- + expunere, după fr. surexposition) s. f. Expunere îndelungată la lumină a materialelor fotografice cu reducerea corespunzătoare a intensităţii iluminării, în scopul obţinerii anumitor efecte artistice sau tehnice. Se poate produce şi accidental, datorită estimării eronate a timpului de expunere necesar, ducând la compromiterea clişeului fotografic. SUPRAFAŢĂ (< supra- + faţă, după fr. surface) s. f. 1. Parte exterioară a unui corp. 2. (MAT.) Spaţiu topologic care local este echivalent cu planul. -0- S. de rotaţie = suprafaţă obţinută prin rotirea unei curbe plane în jurul unei drepte din planul curbei. S. de undă = loc geometric al punctelor din spaţiu în care, la un anumit moment, o undă are aceeaşi fază. 3. (AV.) S. portantă = s. unei aeronave pe care se exercită o por-tanţă. 4. (GEOL.) S. structurală = s. netedă a reliefului scoarţei terestre care coincide cu s. unor strate rezistente, scoase la zi prin eroziune. 5. (GEOMORF.) S. de eroziune = s. relativ netedă sau uşor vălurită, sub-orizontală sau înclinată, din regiunile montane sau deluroase, formată în urma acţiunii îndelungate a eroziunii. 6. (URBANISTICĂ) S. construită = suma suprafeţelor secţiunilor orizontale ale tuturor nivelurilor unei clădiri delimitate de conturul extern al pereţilor exteriori. S. locuibilă = suma suprafeţelor camerelor de locuit. SUPRAFLUID, -Ă (< supra- + fluid) adj. (Despre heliu) Aflat în stare de suprafluiditate. 595 SUPRARĂCIRE SUPRAFLUIDITATE (< suprafluid) s. f. Comportare specifică a heliuiui lichid răcit sub temperatura de 2,10 K; se caracterizează în primul rând prin reducerea vâscozităţii pe măsura scăderii temperaturii şi prin rămânerea în stare lichidă la temperaturi oricât de joase dacă presiunea nu depăşeşte 25 atm. Descoperită experimental (1937) de P.L. Kapiţa. SUPRAFUZIUNE (< supra- + fuziune, după fr. surfusion) s. f. (FIZ.) Situaţie de subrăcire a unei substanţe lichide care a rămas în această stare de agregare, deşi a fost adusă la o temperatură inferioară celei de solidificare; s. este condiţionată de lipsa germenilor de cristalizare. Sin. supratopire. SUPRAIMPRESIUNE (< supra- + impresiune, după fr. surimpression) s. f. Suprapunerea a două sau a mai multor imagini pe aceeaşi peliculă în vederea obţinerii unor efecte cinematografice speciale. SUPRAIMPUNERE (< supra- + impunere) s. f. (GEOMORF.) Fenomen prin care un râu, după ce s-a adâncit la început în roci friabile, continuă să se adâncească în rocile mai dure de dedesubt, păstrându-şi direcţia iniţială; epigeneză (3). SUPRAINFECŢIE (< supra- + infecţie) s. f. Infecţie secundară bac-teriană apărută în cursul unei boli virale sau bacteriene ori după o operaţie. SUPRAÎNĂLJARE (< supra- + înălţare) s. f. Diferenţă de nivel transversală, realizată în porţiunile de curbură ale unei şosele sau căi ferate, pentru a se asigura stabilitatea vehiculelor prin compensarea forţei centrifuge care se exercită asupra acestora. SUPRAÎNCĂLZI (< supra- + încălzi) vb. IV tranz. A încălzi peste limita obişnuită. SUPRAÎNCĂLZIRE (< supraîncălzi) s. f. Acţiunea de a supraîncălzi. ♦ (FIZ.) încălzire a unui lichid închis sub presiune (sau vapori închişi sub presiune) la o temperatură mai înaltă decât temperatura sa de fierbere (respectiv temperatura de saturaţie) la presiune normală. ♦ (în termoteh-nică) încălzirea suplimentară a aburului saturant la o temperatură mai înaltă decât aceea de fierbere înainte de a fi utilizat într-un motor cu abur, în vederea înlăturării umidităţii şi a măririi randamentului. ♦ (METAL.) încălzire accidentală a oţelurilor la o temperatură prea înaltă într-un tratament termic, proces care duce la obţinerea unei structuri cristaline grosolane nedorite (structura supraîncălzită). SUPRAÎNCĂLZIT, -Ă (< supraîncălzi) adj. încălzit peste măsură; (despre lichide, vapori) adus în stare de supraîncălzire. <0- (TEHN.) Abur s. = abur supus operaţiei de supraîncălzire. SUPRAÎNCĂLZITPR (< supraîncălzi) s. n. - de abur = schimbător de căldură care serveşte la supraîncălzirea aburului. SUPRAÎNCĂRCARE (< supra + încărcare) s. f. încărcare peste măsură; împovărare cu o muncă exagerată. Supraîncărcarea pajiştilor = păşunat cu un număr prea mare de animale în raport cu suprafaţa terenului şi cu calitatea furajeră a pajiştei. Este cauza principală a degradării accentuate a multor terenuri folosite ca păşuni, prin bătătorirea sau erodarea solului, formarea de „poteci de vite“ şi organisme torenţiale, regresul pronunţat al speciilor bune furajere şi înmulţirea buruienilor şi a altor specii neconsumate de vite. Sin. suprapăşunat. SUPRALICITA (< supra + licita) vb. I intranz. A oferi la o licitaţie un preţ mai mare decât preţul oferit (de cineva) anterior. SUPRALICITATE (< supra + licitaţie) s. f. (DR.) Licitaţie publică suplimentară prevăzută de lege în cadrul urmăririi silite imobiliare şi având drept scop obţinerea unui preţ mai mare decât cel la care s-a adjudecat bunul cu ocazia licitaţiei. SUPRALITORAL v. Supratidşl. SUPRANATURAL, -Ă (< supra- + natural, după fr. surnaturel) adj. (Şi subst., n.) Care ar fi mai presus de natură şi de legile ei; care ar exista în afara naturii, a lumii percepute prin simţuri. ♦ Miraculos, fantastic. ♦ P. ext. Care pare inexplicabil, prea mare, prea puternic pentru a fi natural; extraordinar. SUPRANUME (< supra- + nume, după fr. surnom) s. n. Nume adăugat la numele propriu al unei persoane în semn de cinste sau pentru a o deosebi de altă persoană cu acelaşi nume. ♦ Poreclă. SUPRANUMERAR (< supra- + numerar după fr. surnumeraire) adj. Care este peste numărul stabilit sau necesarul stabilit. SUPRANUMj (< supra- + numi, după fr. surnommer) vb. IV tranz. A atribui cuiva un supranume. SUPRAOM (< supra- + om, după fr. surhomme) s. m. (La Fr. Nietzsche) Tip superior de om care ar urma să apară şi care s-ar afla faţă de omul actual în acelaşi raport ca acesta din urmă faţă de maimuţă; el se va elibera de „morala de sclav" a creştinismului şi îşi va da singur legi, situându-se „dincolo de bine şi de rău“ (amoralism). Nazismul a interpretat noţiunea în sens rasist, folosind-o ca o justificare a politicii de violenţă. ♦ P. ext. Om înzestrat cu calităţi excepţionale, care realizează lucruri ce par mai presus de puterile omeneşti. SUPRAOMENESC, -EASCĂ (< supraom) adj. Care depăşeşte forţa omului, care este mai presus de firea omenească. SUPRAPĂŞUNAT s. n. Supraîncărcarea pajiştilor. SUPRAORDONAT, -Ă (< supra- + ordonat) adj. Care are un loc superior (într-o clasificare sau într-o ierarhie) ^ (LINGV.) Propoziţie s. = propoziţie regentă. SUPRAPOPULA (< supra- + popula, după fr. surpeuplet) vb. I refl. (Despre oraşe, state etc.) A-şi mări populaţia în mod excesiv. SUPRAPOPULAŢIE (< supra- + populaţie) s. f. 1. Mare concentrare de populaţie într-un oraş, într-o regiune etc.; excedent de populaţie în raport cu terit., resursele sau mijloacele de trai. 2. (BIOL.) Fenomen care constă în existenţa unei densităţi excesive de organisme pe o anumită arie, depăşind posibilităţile de vieţuire oferite de aceasta. S. a fost considerată de Darwin drept o cauză a luptei pentru existenţă. SUPRAPRESIUNE (< supra- + presiune, după fr. surpression) s. f. Diferenţa dintre presiunea unui fluid şi presiunea de o atmosferă. SUPRAPREŢ (< supra- + preţ) s. m. Preţ mai mare decât cel obişnuit; preţ (de speculă) mai mare decât preţul legal. SUPRAPROBLfMĂ (< supra- + problemă) s. f. Acţiune principală însoţind mesajul textului dramatic, către care converg ideile şi acţiunile secundare. Principiu de bază în teoria regizorală a lui K. S. Stanislavski. SUPRAPUNE (< supra- + pune, după fr. superposer) vb. III tranz. A pune un lucru deasupra altuia; a plasa, a aşeza peste ceva. ♦ Refl. A se afla aşezat deasupra altuia; p. ext. a coincide, a avea loc în acelaşi timp. SUPRAPUNERE (< suprapune) s. f. Acţiunea de a (se) suprapune şi rezultatul ei. ^ (FIZ.) Suprapunerea efectelor = superpoziţie. SUPRARĂCIRE (< supra- + răcire) s. f. (FIZ.) Subrăcire. SUPRAREALISM 596 SUPRAREALISM (< supra- + realism, după fr. surrealisme) s. n. Curent literar şi artistic apărut în Franţa la începutul celui de-al treilea deceniu al sec. 20 şi răspândit apoi în aproape toate ţările lumii. Teoretizat pentru prima oară într-o formă programatică de A. Breton în 1924. In primii ani de existenţă, s., curent de avangardă, antiacademic şi anti-tradiţionalist, manifestă un viu interes pentru revoluţia socială, concretizat însă printr-o frondă anarhică. Preluând experienţele curentelor care l-au precedat (cubism, futurism, dadaism), fundamentat ca doctrină artistică pe ideile sugerate de psihanaliza freu-diană şi de intuiţionismul bergsonian, s. postula rolul esenţial al activităţii spontane a imaginaţiei şi al exploatării zonelor iraţionalului în creaţia artistică. în literatură, metoda adoptată consta în notarea rapidă a cuvintelor în ordinea sugerată de subconştient („dicteul automat"), renunţân'du-se la expresia logică, discursivă. S. acorda un interes deosebit şi altor forme de alterare a structurilor logice: hipnoza, delirul, demenţa, drogarea ş.a. Printre membrii grupării suprarealiste se numără R. Desnos, A. Artaud, R. Vitrac, L. Aragon, P. Eluard, Ph. Soupault, G. Ribemont-Dessaignes ş.a. în România a fost reprezentat, printre alţii, de Virgil Teodprescu, Gellu Naum, Saşa Pană. în arta plastică, s. a generat căutări îndreptate în direcţii diferite şi folosind tehnici diferite: M. Ernst, H. Arp, M. Ray şi M. Duchamp au investigat resursele universului de obiecte reconstituite în compoziţii imaginare, fantastice, în timp ce G. de Chirico, S. Dali, Y. Tanguy, R. Magritte şi P. Delvaux au căutat transcrierea sau evocarea unei imagistici aparţinând zonelor psihice de graniţă, unde realul şi visul se întâlnesc şi se transformă într-o altă realitate, o „su- prarealitate". în cinematografie este ilustrat de L. Bunuel („Câinele andaluz"), R. Clair („Antract"), J. Cocteau („Sângele unui poet"). SUPRAREALIST, -Ă (< supra-realism, după fr. surrealiste) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine suprarealismului, care se încadrează în acest curent. 2. S. m. şi f. Adept al suprarealismului. SUPRARENAL, -A (< supra- + renal, după fr. surrenal), adj. (ANAT.) Care se află deasupra rinichilor. ^ Glandă s. = organ-pereche situat deasupra fiecărui rinichi, constituit din două glande endocrine diferite em-briologic, structural şi funcţional: una periferică, corticosuprarenala (care secretă diferiţi hormoni numiţi corti-costeroizi cu rol în metabolismul mineral, glucidic etc.) şi o alta centrală, medulosuprarenala (care secretă adrenalina şi noradrenalina); capsulă suprarenală. SUPRARENINĂ (< supra- + re-nină, după fr. surrenine) s. f. (BIO-CHIM.) Adrenalină. SUPRASARCINĂ (< supra- + sarcină, după fr. surcharge) s. f. (TEHN.) Sarcină suplimentară pe care o are de suportat un sistem tehnic şi care ar putea să pericliteze siguranţa în funcţionare a acestuia. SUPRASATURAT, -Ă (< supra- + saturat, după fr. sursature) adj. 1. (Despre soluţii sau gaze) Care se află în stare de suprasaturaţie. <0-(FIZ.) Vapori suprasaturaţi = vapori a căror densitate este mai mare decât densitatea vaporilor saturanţi la presiunea şi temperatura respectivă; se pot obţine prin răcirea lentă a vaporilor saturanţi, în lipsa germenilor de condensare. 2. Fig. (Fam.) Sătul peste măsură de ceva. SUPRASATURAŢIE (< supra- + saturaţie, după fr. sursaturation) s. f. 1. Stare instabilă a unei soluţii care conţine o cantitate mai mare de substanţă dizolvată decât cea corespunzătoare saturaţiei. ♦ Stare metastabilă a vaporilor suprasaturanţi. 2. Fig. (Fam.) Starea celui sătul peste măsură de ceva. SUPRASENSIBIL, -Ă (< fr.) adj. 1. (Despre fiinţe) Excesiv de sensibil, foarte sensibil. 2. (Despre sunete, unde etc.) Care nu poate fi perceput cu simţurile. SUPRASENZORIAL (< supra- + senzorial) adj. Care poate fi cunoscut numai prin raţiune. SUPRASOLICITA (< supra- + solicita) vb. I tranz. A solicita peste orice limite. SUPRASTATAL, -Ă (< supra- + statal) adj. (Despre un organism internaţional) Care este învestit cu puteri de decizie mai mari decât cele ale guvernului fiecărui stat. SUPRASTRAT (supra- + strat) s. n. (LINGV.) Influenţă pe care o exercită un idiom asupra altuia, în condiţiile unui contact îndelungat, înainte ca cel din urmă să se constituie ca idiom nou. SUPRASTRUCTURAL, -Ă (< su- pra- + structură) adj. Care ţine de suprastructură, privitor la suprastructură. SUPRASTRUCTURĂ (supra + structură după fr. superstructure) s.f. (TEHN.) Ansamblul elementelor de construcţie sau al lucrărilor care formează partea utilă a unei construcţii, servind direct scopului pentru care a fost executată. ^ Suprastructura navei = totalitatea construcţiilor situate deasupra punţii principale, care cuprind încăperile de locuit şi de deservire. SUPRATAXĂ (< supra- + taxă, după fr. suriaxe) s. f. Taxă suplimentară stabilită după fixarea anterioară a unei taxe. 597 SUR SUPRATEMĂ (< supra- + temă) s. f. Supraproblemă. SUPRATENSIUNE (< supra- + tensiune, după fr. surtension) s. f. Tensiune electrică anormală, care depăşeşte valoarea maximă admisibilă, periclitând siguranţa sau buna funcţionare a unui circuit electric. SUPRATERAN (< supra + fr. terrain) adj. Situat deasupra suprafeţei terenului. Termenul se referă îndeosebi la organele aeriene ale plantelor (în opoziţie cu cele subterane) şi la biomasa reprezentată de organismele vegetale şi animale care alcătuiesc straturile biocenozei situate deasupra solului (inclusiv cele care se întind pe sol). SUPRATIDAL (< supra + engl. tide, maree) s. n. Fâşie în lungul unui ţărm afectat de maree, care se află deasupra nivelului maxim atins de flux (deci deasupra intertidalului, cuprins între linia de flux şi cea de reflux). Aici apa mării nu ajunge decât atunci când furtuni puternice determină formarea de valuri care se sparg de ţărm. Sin. supralitoral. SUPRATIPAR (< supra- + ţipat) s. n. Desen sau text tipărit pe o marcă poştală ulterior emisiunii sale, în scopul de a-i schimba valoarea iniţială tipărită sau de a marca un eveniment. Marca poştală cu supra-tipar îşi păstrează caracterul său nou (de marcă neîntrebuinţată). SUPRATQNICĂ (< supra- + tonică, după fr. sur-tonique) s. f. (MUZ.) Treapta a doua a modului major şi minor; acordul acestei trepte. SUPRATOPjRE (< supra- + topire) s. f. (FIZ.) Suprafuziune. SUPRAUNITAR, -A (< supra- + unitai) adj. (Despre numere reale) Care are valoarea absolută mai mare decât unu. SUPRAVEGHEA (< supra- + veghea, după fr. sun/eiiiei) vb. I tranz. A urmări, a observa (2), a păzi cu atenţie, cu grijă; a avea sub control. SUPRAVEGHERE (< supraveghea) s. f. Acţiunea de a supraveghea; pază, observaţie (4). *0- (DR.) S. generală = atribuţie a organelor procuraturii, constând în urmărirea respectării legilor de către organele centrale şi locale ale administraţiei de stat, de către organele de urmărire penală şi de jurisdicţie, precum şi de către persoanele fizice. SUPRAVEGHETOR, -OARE (< supraveghea) s. m. şi f. Persoană care are obligaţia de a supraveghea ceva sau pe cineva. SUPRAVIEŢUI (< supra- + vieţui, după fr. survivre) vb. IV intranz. A scăpa cu viaţă dintr-o nenorocire, dintr-o catastrofă; a rămâne în viaţă după moartea cuiva (apropiat). ♦ A continua să existe, a dăinui (în amintirea, în memoria cuiva). SUPRAVIEŢUIRE (< supravieţui) s. f. Faptul de a supravieţui. ♦ (în asigurări) Atingerea de către asigurat a termenului de expirare a asigurării sale de viaţă care îi dă dreptul la încasarea sumei asigurate. SUPRAVIEŢUITOR, -OARE (< supravieţui) s. m. şi f. Persoană care a scăpat cu viaţă dintr-un cataclism, dintr-o catastrofă; persoană care supravieţuieşte alteia. SUPRAVOLTOR-DEVOLTOR ( Loc. adv. De sus = a) de pe un loc ridicat sau înalt; din partea superioară, de deasupra; b) din înălţime; c) din iniţiativa sau din dispoziţia unor organe de conducere. (Substantivat, n.) în susul = a) în partea superioară a unui lucru: b) spre partea mai ridicată, mai înaltă a unui teren; c) în sens contrar cursului unei ape, în amonte. + în camerele din partea superioară a unei case, la etaj. ♦ Fig. într-un rang înalt. <0-Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) cu aroganţă, a^ privi (pe cineva) cu dispreţ. 2. în înălţime: în aer, în spaţiu, în văzduh. ^ Loc. adv. Pe sus = a) prin aer, prin văzduh; b) în zbor, zburând; c) purtat în braţe, în cârcă etc.; d) cu un vehicul. în sus = în poziţie verticală, drept, ridicat; spre înălţime. <0- Expr. A duce (sau a lua, a aduce pe cineva) pe sus = a duce (a lua, a aduce pe cineva) cu forţa, cu sila. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de mânie, de spaimă etc.); a izbucni. ♦ (Pop.) Departe (în înălţime). 3. (La comparativ, urmat de prep. „de") Dincolo de o limită; mai mult, peste. 4. (La comparativ, în legătură cu un text citat) înapoi cu câteva pagini sau rânduri. 5. în registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. -0- Expr. Sus şi tare = a) categoric, energic, ferm; b) în gura mare, în auzul tuturor. SUSA, oraş în Persia antică. Capitala Elamului (milen. 3-1 î.Hr.). Cucerit (642 î.Hr.) de asirieni. Din sec. 6 î. Hr. una dintre reşedinţele suveranilor Ahemenizi şi Sasanizi. Cucerit de Alexandru cel Mare, rămâne un înfloritor centru comercial până la mijlocul sec. 3 d.Hr. când este distrus de Şapur I. Numeroase vestigii ale artei persane (palatul lui Darius I). Cunoscut şi sub numele de Aadrumentum. SOSAH v. SOUSSE. SUSAI (< ucr.) s. m. Denumire dată plantelor erbacee anuale, bienale sau perene din genul Sonchus, familia compozitelor, cu vase latici-fere, frunze sesile şi flori galbene. SUSAN (< tc.) s. m. Plantă anuală înaltă până la 150 cm, păroasă, cu frunze inferioare mari, dantelate şi cu flori galbene (Sesamum indicum)] p. restr. seminţele acestei plante, care conţin 43-65% ulei de calitate superioară, folosit în alimentaţie şi în medicină, substanţe proteice (24%), vitamine (B, D, E, F); sunt folosite în cofetărie. ♦ Preparat dulce făcut din seminţe de susan, zahăr şi miere. SUSCEPTANŢĂ 602 SUSCEPTANŢĂ (< fr. {i}) s. f. Mărime caracteristică circuitelor electrice de curent alternativ, egală cu raportul dintre reactanţă şi pătratul impedanţei. SUSCEPTIBIL, -Ă (< fr.) adj. 1. (Despre oameni) Care se supără repede; supărăcios, prea sensibil. 2. Care este capabil să..., care poate să..., este în stare să... 3. (FIZ.) Care prezintă proprietatea de susceptibilitate (2). SUSCEPTIBILITATE (< fr.) s. f. 1. Calitatea, caracterul omului susceptibil (1); simptom caracterizat prin creşterea anormală a sensibilităţii psihice. 2. (FIZ.) Capacitatea de a suferi modificări sub acţiunea influenţelor exterioare. ♦ Mărime fizică ce exprimă această capacitate (ex. s. magnetică, s. electrică etc.); susceptivitate. 3. (MED.) Rezistenţă scăzută la acţiunea unui agent patogen, deci risc ridicat de a dezvolta maladia respectivă. SUSCEPTIVITATE s. f. (FIZ.) Susceptibilitate (magnetică, electrică etc.). SUSCITA (< fr., lat.) vb. I tranz. A da naştere, a produce, a provoca, a stârni, a stimula. SUSENI 1. Com. în jud. Argeş, situată în zona de contact a C. Pi-teştiului cu piemontul Cotmeana, pe cursul superior al râului Dâmbovnic; 3 166 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul S.). Expl. de^ calcar. Creşterea ovinelor. Bisericile înălţarea Domnului (1753) şi Sf. Cuvioasă Parascheva (1840), în satele Găleşeşti şi Strâmbeni. 2. Com. în jud. Harghita, situată în S depr. Giurgeu, la poalele SE ale m-ţilor Gurghiu şi cele V ale m-ţilor Hăşmaş, pe cursul superior al râului Mureş; 5 156 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Valea Strâmbă). Nod rutier. Expl. de andezit (în satul Chilieni). Moară de apă (1875) şi muzeu etnografic (în satul S.). Piste pentru schi (în satul Valea Strâmbă). Biserică romano-catolică (sec. 15), cu zid de incintă şi turn de poartă (în satul Valea Strâmbă). Rezervaţie speologică (peştera Şugău). 3. Com. în jud. Mureş, situată în zona dealurilor Mureşului, pe dr.^ văii Mureşului; 2 347 loc. (2005). în satul S., menţionat documentar în 1319, se află un muzeu sătesc şi ruinele unei biserici din sec. 16. SUSLĂNEŞTI, Rezervaţia - v. Mioarele. SUS-MENŢIONAT, -Ă (< fr.) adj. (Şi subst.) Care a fost menţionat, numit mai înainte. SUS-NUM|T, -Ă (< sus + numit) adj. (Şi subst.) Care a fost men- ţionat, amintit, pomenit mai înainte; sus-menţionat. SU SONG [su sung] (1020-1101), astronom, constructor de instrumente astronomice şi farmacist chinez din timpul dinastiei Song de Nord (960-1127). A ocupat diverse funcţii oficiale. în 1088, împreună cu o echipă, a construit ceasul pus în mişcare cu ajutorul apei. Contribuţii notabile în farmaceutica tradiţională. SUSPANS (< fr., engl.) s. m. Moment dintr-un film, dintr-un spectacol, sau dintr-o operă literară care îl ţine pe spectator într-o stare de tensiune, de aşteptare încordată (amestecată cu teamă), în aşteptarea deznodământului. SUSPANTĂ (< fr.) s. f. Fiecare dintre corzile unei paraşute, care leagă voalura de hamul prins de corpul paraşutistului. SUSPECT -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care nu inspiră încredere, care dă de bănuit; dubios, îndoielnic. 2. (DR.) Persoană bănuită de o infracţiune. SUSPECTA (< fr.) vb. I tranz. A nu avea încredere în cineva, a bănui pe cineva (de ceva rău); a pune la îndoială ceva. SUSPENDA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A atârna. 2. Fig. A întrerupe, a opri, a amâna temporar o activitate. ♦ (DR.) A determina o suspendare. ♦ A îndepărta pe cineva din serviciu pe timp limitat. SUSPENDARE (< suspenda) s. f. Acţiunea de a suspenda şi rezultatul ei; întrerupere, suprimare (temporară). ♦ (DR.) Oprire sau împiedicare a cursului judecăţii, executării sau urmăririi penale, dispusă de organele competente. Suspendarea cursului prescripţiei = încetarea producerii efectelor prescripţiei dreptului la acţiune în cazurile prevăzute de lege, prescripţia continuându-şi cursul după încetarea cauzei de suspendare. SUSPENDAT, -Ă (< suspenda) adj. 1. Atârnat (în aer). ^ Pod. s.= pod la care calea este susţinută de elemente flexibile (cabluri, lanţuri etc.). Grădini (sau terase) suspendate = a) grădini construite în terase; b) grăd[ni cu solul sprijinit pe stâlpi. 2. Fig. întrerupt, oprit (temporar); interzis. SUSPENSIE (< fr., lat.) s. f. 1. întrerupere intenţionată a sensului gândirii, a frazei. -0- Loc. în suspensie = amânat, suspendat (temporar). 2. (CHIM.) Sistem dispers solid-fluid, cu proprietăţi asemănătoare dispersiei coloidale (pseudocoloid), dar cu un grad de dispersie mai mare. Este puţin stabilă, substanţa dispersată de-punându-se relativ repede. 3. Legă- tură elastică (resorturi, arcuri etc.) între un sistem tehnic şi reazemul lui. SUSPENSIV, -Ă (< fr.) adj. Care determină o suspensie. SUSPENSOjD (< fr.) s. n. Dispersie coloidală a unui solid într-un lichid. SUSPENSOR1 (< fr.) s. n. Tip de bandaj cu ajutorul căruia este susţinută o hernie, un organ căzut etc. SUSPENSOR2 (< fr.) adj. (Despre un muşchi sau ligament) Care are rol de susţinere. SUSPICIUNE (< fr., lat.) s. f. îndoială în ceea ce priveşte corectitudinea, legalitatea faptelor sau onestitatea intenţiilor cuiva; bănuială, neîncredere. SUSPICIOS, OASĂ (< lat., fr.) adj. Bănuitor, neîncrezător. SUSP|N (< suspina) s. n. 1. Oftat. 2. Respiraţie scurtă şi întretăiată, provocată de un plâns puternic; sughiţ (de plâns). SUSPINA (lat. suspirare) vb. I intranz. 1. A scoate suspine (1); a ofta (adânc). 2. A plânge cu suspine, cu sughiţuri. SUSQUEHANNA [saskuihaene], fl. în E S.U.A.; 715 km. Izv. de pe pantele vestice ale m-ţilor Apalaşi din lacul Otsego şi se varsă în G. Chesapeake al Oc. Atlantic, la 30 km NE de Baltimore. Navigabil în cursul inferior. Hidrocentrale. SUSSEX [sasiks] (sau Regatul Saxonilor de Sud), regat anglo-saxon, fondat în anul 491 de regele Aelle (c. 477/491- 514/519) odată cu înfrângerea britonilor şi cu impunerea supremaţiei asupra terit. de la S de Humber. Membru al Heptarhiei. Creştinarea saxonilor de sud s-a petrecut în anii 681-686 prin acţiunea episcopului Wilfrid (634-709). în anul 825 S. a fost cucerit de regele Egbert al Wessex-ului. SUSSEX (cuv. engl.) [sasiks] subst. Rasă de găini cu o producţie de 130-180 ouă anual şi cu o greutate corporală de 3-4 kg. Ouăle au coaja galbenă-roşcată. SUSTENABILITATE (< engl. sus-tainable), s.f. Calitate a unei activităţi antropice de a se desfăşura fără a epuiza resursele disponibile şi fără a distruge mediul, deci fără a compromite posibilităţile de satisfacere a nevoilor generaţiilor următoare. Conferinţa mondială asupra mediului de la Rio de Janeiro din 1992 a acordat o atenţie deosebită acestui concept, care implică stabilirea unui echilibru între creşterea economică şi protecţia mediului şi găsirea de resurse alternative. Când se referă la dezvoltarea 603 SOTO economică de ansamblu a unei ţări sau regiuni, este de obicei preferat termenul sinonim dezvoltare durabilă. SUSTENTAŢIE (< fr., lat.) s. f. Proprietatea unui corp de a se menţine la un anumit nivel în masa unui fluid prin mijloace adecvate. ^ S. statică - s.'realizată la corpurile cu greutatea mai mică decât aceea a fluidului dislocat (ex. la aerostate). S. dinamică = s. realizată la corpurile cu greutate mai mare decât aceea a fluidului dislocat prin acţiunea por-tanţei exercitate de fluidul care curge în jurul corpului (de ex. la avioane). SUSTRAGE (< trage, după fr. soustraire) vb. lll tranz. 1. A abate, a împiedica de la ceva. ♦ Refl. A se eschiva, a căuta să scape (de obligaţie2). 2. A fura. SUSŢINĂTOR, -OARE (< susţine) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care susţine, care sprijină o greutate, o povară. 2. S. m. şi f. Fig. Persoană care ajută, care susţine, care apără pe cineva sau ceva; apărător, sprijinitor. ♦ (DR.) Persoană care plăteşte pensie de întreţinere. SUSŢINE (< lat., fr.) vb. lll 1. Tranz. A servi de suport (unui lucru); a sprijini. ♦ A ajuta pe cineva. 2. Tranz. Fig. A avea o atitudine favorabilă faţă de o cauză etc.; a sprijini, a apăra. ♦ A aduce argumente în sprijinul unui principiu, al unei teorii etc., a afirma cu tărie ceva. ♦ A se prezenta, a se supune la un examen sau la un concurs. 3. Refl. A-şi câştiga existenţa, a se întreţine singur. 4. Refl. A se ţine, a sta în picioare. ♦ Fig. A se menţine pe poziţie, a rezista. SUSŢINERE (< susţine) s. f. 1. Acţiunea de a (se) susţine; sprijinire; întreţinere (cu mijloace materiale). 2. (IND. EXTR.) S. minieră = a) operaţie principală în ciclul de săpare a unei lucrări miniere subterane, care constă în ancorarea sau căptuşirea tavanului, a pereţilor şi a vetrei, astfel încât să fie asigurată stabilitatea rocilor care delimitează deschiderea subterană respectivă; b) construcţie minieră din lemn, din oţel, din prefabricate de beton armat etc., montată în cursul operaţiei de susţinere a lucrării miniere în curs de execuţie; c) efect de reacţiune pe care îl opune construcţia de susţinere minieră diferitelor acţiuni produse de presiunea minieră (deschiderea elastică a rocilor din jur, mişcări de strate, surpări etc.). SUSŢINUT, -Ă (< susţine) adj. (Despre modul de desfăşurare sau ritmul unei activităţi, al unor manifestări) Viu, activ; perseverent, stăruitor, neîntrerupt. SUSUPU, localitate în SV ins. Saipan (Pacificul central-vestic), centrul ad-tiv al terit. Marianele de Nord (S.U.A.); c. 3 mii loc. Export de nuci de cocos, copra, banane, trestie de zahăr. Pescuit. SUSUR (< susura) s. n. Zgomot uşor, monoton, produs de curgerea unei ape, de frunzişul mişcat de vânt etc.; murmur (2). SUSURA (< fr., lat.) vb. I intranz. (Despre ape curgătoare, despre frunziş, despre adierea vântului) A produce un zgomot uşor, monoton; a murmura (2). SUŞĂ (< fr. ,,souche“) (MICRO-BIOL.) s. f. Tulpină virală sau bacteriană. SUTANĂ (< fr.) s. f. Haină preoţească iungă, încheiată cu nasturi de sus până jos; anteriu (1). SUTAŞ (< sută) s. m. 1. (în sec. 17, în Ţara Românească) Membru al unei bresle fiscale, care plătea, singur sau împreună cu alţi vistiernici, o dare anuală de o sută de galbeni. 2. (înv.) Comandant pentru o sută de ostaşi. SUTĂ (< sl.) num. card. Număr natural mai mare de zece ori decât zece. <0- Loc. Sută la (sau în) sută = în întregime, deplin; p. ext. sigur, fără îndoială. SUTĂLEA, SUTA (< sută) num. ord. Care urmează după al nouăzeci şi nouălea. ŞUTEŞTI, com. în jud. Vâlcea, situată în SE piemontului Olteţului, pe râul Pesceana; 2 349 loc. (2005). Viticultură. Satul S. apare menţionat documentar în 1516. Bisericile de lemn Sf. Nicolae (1704, cu picturi originare) şi Sfinţii Voievozi (1813), în satul Mitrofani şi Adormirea Maicii Domnului (1780), Sf. Nicolae (1791— 1793), Sfinţii Voievozi (1808-1813) şi Sfinţii Voievozi (1822-1826), în satele S., Cetăţeaua, Racu şi Boroşeşti. SUTHERLAND [saderlend], cascadă în Noua Zeelandă, în SV Insulei Sudice pe râul Arthur, la 23 km S de ţărmul G. Milford; 580 m înălţime (una dintre cele mai mari din lume). Căderea apei are loc în trei secţiuni de înălţimi diferite: 248 m, 229 m şi 103 m. SUTHERLAND [saâelend], Donald (n. 1934), actor canadian de film. Joacă mult în filme de genuri foarte diferite, dar sub îndrumarea marilor regizori face roluri de compoziţie care îi pun în valoare inteligenţa şi gustul pentru insolit. („MASH“, „Klute“, „Ziua lăcustei11, „Casanova“, „Oameni obişnuiţi", „în vreme de război") SUTHERLAND [sşdelend], Eari Wil-burg (1915-1974), fiziolog american. Prof. univ. la Washington, Saint Louis şi Cleveland. Cercetări de biologie moleculară. A descoperit acţiunea adenozinfosfatului ciclic asupra hormonilor adrenalinici. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1971). SUTHERLAND [saâelend], Graham (1903-1980), pictor şi gravor britanic. Influenţat de simbolism şi suprarealism s-a dedicat picturii în ulei; privelişti semiabstracte, în culori acide („Potecă"), tragice compoziţii inspirate de război („Prizonierul"), tablouri cu subiect religios, portrete („W. Churchill"). Celebru prin tapiseriile de mari dimensiuni, în game cromatice puternic contrastante („Christos în slavă", la Catedrala din Coventry). SUTHERLAND [saâelend], Dame Joan (n. 1926), soprană australiană. Roluri de coloratură. Tehnică a ornamentaţiei, virtuozitate a vocalizelor, registru extins. După debutul de la Sydney (1947), s-a stabilit la Londra, unde, în 1959, debutează cu un rol major în Lucia de Lammermoor, iar la Metropolitan Opera în 1961. Atracţie pentru lucrările necunoscute sau uitate („Griselda" de Bononcini, „Montezuma" de Graun). S-a retras din activitatea artistică în 1991. SUTIEN (< fr.) s. n. Piesă de lenjerie feminină destinată susţinerii sânilor. SUTjME (< sută) s. f. Fracţiunea obţinută dintr-un întreg prin divizarea lui în o sută de părţi egale. SUTLEJ (SATLEJ sau SATLAJ), râu în Asia, afl. stg. al fl. Ind; 1 370 km. Izv. din lacul Lan-ka Ts’o din SV pod. Tibet, de la 4 600 m alt., sub numele Xiangquan, străbate partea de V a m-ţilor Himalaya, formând chei impresionante, traversează câmpia Punjab, trecând prin oraşul Ludhiăna, după care formează graniţa între India şi Pakistan pe o distanţă de 105 km, iar după ce primeşte ca afl. pe Chenăb, în aval de Bahăwalpur, poartă denumirea Panjnad. Complex hidroenergetic la Bhakra-Nangal (1954). Irigaţii în cursul inferior. SUTO [şuto] Andrâs (n. 1927, Cămăraşu, jud. Cluj), scriitor român de naţionalitate maghiară. Proză exploatând resurse ale umorului popular („Un pachet de tutun", „Cireşe tomnatice", „Karikas risipitorul", „Rătăcirile lui Solomon"); teatru („Florile unui geambaş", „Nunta din Susa“), povestiri pentru copii, eseuri. Premiul Herder. SUTTON HARBOUR 604 SUTTON HARBOUR v. Plymouth (1). SUTURA (< fr.) vb. I tranz. A face o sutură (2). SUTURĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Tip de articulaţie în care oasele sunt fixe (ex. s. craniană). 2. Intervenţie chirurgicală prin care marginile unei plăgi (accidentale sau determinate de o incizie chirurgicală) sunt cusute una de alta, favorizând astfel cicatrizarea. SUŢU, familie de fanarioţi din Constantinopol, stabilită în Ţările Române în sec. 18. Mai importanţi: 1. Mihai S., domn al Tării Româneşti (1783-1786, 1791-1793 si 1801-1802) şi al Moldovei (1793-1795). A reorganizat vechile bresle meşteşugăreşti şi^ a limitat abuzurile administraţiei. în timpul domniei sale, Ţara Românească este prădată (în 1802) de bandele lui Pasvan Oglu, M.S. refugiindu-se la Braşov. 2. Alexandru (Alecu) S., domn al Moldovei (1801 — 1802) si al Tării Româneşti (aug.-oct. 1806 şi 1818-1821). Nepot al lui S. (1). Ultimul domn fanariot al Ţării Româneşti. Domnie caracterizată prin abuzuri şi printr-o fiscalitate excesivă. 3. Mihai Gr. S., ultimul domn fanariot al Moldovei (1819-1821). Fratele lui S. (2). Favorabil Eteriei, a pus la dispoziţia acesteia toate resursele Moldovei. După dezavuarea mişcării eteriste de către Rusia şi Austria, a părăsit Moldova. 4. Nicolae S. (1798-1871, n. Constantinopol), economist şi statistician român. Adept al dezvoltării agriculturii comerciale, liber-schimbist, unul dintre primii economişti români care a arătat necesitatea dezvoltării industriei alături de agricultură („Scurtă privire asupra stării economice a Moldovei", „Noţiuni statistice asupra Moldovei"). 5. Alexandru S. (1837-1919, n. laşi), medic psihiatru român. M. coresp. al Acad. (1888), prof. univ. la Bucureşti. Studii originale asupra clasificării psihozelor, maniei epileptice, catatoniei („Psihiatria modernă", „Simptomele catatonice. Mecanismul şi valoarea clinică"). 6. Mihail C. S. (1841-1933, n. Bucureşti), numismat român. Acad. (1909). Guvernator al Băncii Naţionale (1902-1904). Printre primii numismaţi din sud-estul Europei, a pus bazele unei cercetări numismatice sistematice şi ştiinţifice. Director al Cabinetului Numismatic al Acad. Române (1914-1922). Lucrări: („Originea monedelor", „Introduction â Petude des monnaies de l’ltalie", „Monete inedite din oraşele noastre pontice", „Originile asiro-caldeene ale greutăţilor romane". SUVA, capitala statului Fiji, situată în SE ins. Viti Levu; 77,4 mii loc. (1996). Aeroportul Nandi. Port de mărfuri şi de pasageri la Oc. Pacific şi punct de escală maritimă între Australia şi America de Nord. Staţiune balneoclimaterică. Ind. textilă (ţesături), de prelucr. a lemnului şi a tutunului, cosmeticii (săpun) şi alim. (zahăr, bere, ulei de cocos). Universitate (1968). Muzeu cu exponate de arheologie, etnografie, arme vechi, ş.a. Grădină botanică. Templul Sri Siva Subramanyia. Fondat în 1849, a devenit centrul ad-tiv al coloniei britanice Fiji în 1882 şi capitala statului independent Fiji în 1970. SUVEI s. n. (IND. EXTR.) Dispozitiv de manevră a materialului tu-bular la sondă (prăjini de foraj, burlane, reducţii etc.), prevăzut la un capăt cu filet pentru racordarea la obiectul care trebuie manevrat, iar la celălalt capăt echipat cu un sistem de prindere la elevator sau direct de cârlig (mufă, toartă, ochi). SUVEICĂ (< bg.) s. f. 1. Piesă a războiului de ţesut, având o formă alungită, caracteristică, care serveşte la introducerea în rostul urzelii a firului de bătătură înfăşurat pe o ţeavă prinsă în interior; navetă (1). 2. Piesă de lucru a maşinii de cusut în care se înmagazinează firul de aţă inferior. SUVENIR (< fr.) s. n. Amintire. ♦ (Concr.) Obiect, semn care reprezintă sau evocă o amintire. SUVERAN, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Suprem, absolut, desăvârşit. ♦ Care se află deasupra tuturor; care deţine autoritate supremă. ♦ (DR.; despre un stat) Care se bucură de suveranitate. 2. S. m. şi f. Conducător al unui stat monarhic. ♦ Fig. Cel care poate să dispună liber de soarta şi de acţiunile sale. SUVERANITATE (< fr.) s. f. Calitatea de a fi suveran. ♦ (DR.) Atribut inerent, inalienabil şi indivizibil al statului, constând în supremaţia puterii de stat în interiorul hotarelor sale şi în independenţa ei în relaţiile cu alte state. S. se manifestă în îndeplinirea funcţiilor interne şi externe ale statului prin exercitarea prerogativelor de ordin politic şi economic, a jurisdicţiei asupra terit. şi populaţiei. Este o trăsătură caracteristică esenţială a tuturor tipurilor de stat; conţinutul său politic, social şi ideologic se poate schimba de-a lungul istoriei. SUVOROV, Aleksandr Vasilievici, prinţ (1729-1800), comandant de oşti rus, generalisim (din 1799). S-a remarcat în timpul Războaielor ru-so-turce din 1768-1774 şi 1787-1791. în 1799 a fost comandant suprem al armatei aliate împotriva Franţei, distingându-se în campaniile din Italia şi Elveţia (1799). SUWAIS, As - v. Suez (4). suw6n, oraş în NV Coreii de Sud, la 29 km S de Seul; 944,2 mii loc. (2000). Centru comercial. Ind. textilă, chimică şi alim. Fortificaţii din sec. 18. SUZANA, Mănăstirea - v. Măneciu. SUZDAL, oraş în Federaţia Rusă (reg. Vladimir), pe râul Kamenka, la 35 km de oraşul Vladimir; 14,1 mii loc. (2002). Oraş-muzeu, S. şi-a păstrat vechiul său aspect, cu nenumărate monumente ale artei şi arhitecturii ruse: Catedrala Naşterii Maicii Domnului (1222-1225), palatul arhiereilor (sec. 15-18); mănăstirile Spaso-Efimiev (sec. 16-17), Pokrovski (sec. 16-18), Rizpolojenski (sec. 16-19) ş.a. în ansamblul arhitectural al S. un loc important îl ocupă bisericile (c. 30) din sec. 17-18. Monumentele oraşului au fost incluse (în 1992) în Patrimoniul cultural universal. Menţionat documentar din 1024, S. a devenit capitala cnezatului de Rostov-Suzdal (sec. 12) şi, apoi, a celui de^Suzdal (sec. 12-începutul sec. 14). în 1238 a fost incendiat de tătari, iar din 1392 a intrat sub controlul cnezatului Moscovei. Mare centru religios şi turistic. ^ SUZERAN (< fr.) s. m., adj. 1. S. m. (în Ev. Med.) Mare senior. 2. Adj. Care aparţine suzeranului, referitor ia suzeran. 3. Adj. (Despre state) Care exercită autoritate asupra altui stat. SUZERANITATE (< fr.) s. f. 1. Dreptul seniorului suzeran asupra vasalilor săi. 2. Dreptul unui stat asupra altui stat, care are guvern propriu, dar nu are autonomie completă. SUZHOU [sudjou], oraş în E Chinei (Jiangsu), situat în delta fl. Yangtze, pe Marele Canal; la V de Shanghai; 1,17 mii. loc. (2001). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini, chimică, textilă, ceramicii şi alim. Hidrocentrală. Artizanat (obiecte din jad, broderii din mătase ş.a.). Piaţă pentru orez, zahăr, tutun. Notabil prin A. V. Suvorov 605 SWAM1 numeroasele grădini, parcuri, poduri, palate, temple şi pagode, multe dintre ele datând din sec. 12, precum şi prin zidurile care înconjură oraşul (sec. 5 î.Hr.). „Grădinile clasice" au fost incluse (în 1997-2000) în Patrimoniul natural universal. Universitate. Fondat în 484 (î.Hr.). Vizitat şi descris de Marco Polo (sec. 13). Vechea denumire: Wuxian. SUZI CELEBI (Mehmed bin Abdullah ibn Muhmud) (7-1524), demnitar şi cronicar turc. A participat la campania turcească din 1462 împotriva lui Vlad Ţepeş. Scrierea sa în versuri „Cronica campaniilor lui Mihaloglu Ali-bei“ cuprinde informaţii despre români. SUZUKI Daisetz Teitaro (1870-1966), filozof japonez. Prof. la Univ. Otani din Kyoto. Contribuţii majore la cunoaşterea şi popularizarea budismului zen („Budismul zen şi influenţa lui asupra culturii japoneze"). SVALBARD [svalbar], arhipelag norvegian în Oc. Arctic, la N de Cercul Polar, situat între 10° şi 35° long. E şi între 74° şi 81° lat N, alcătuit din arh. Spitsbergen şi din câteva ins. mai mici (Bjorn sau ins. Ursului, Hopen, Stor ş.a.); 62,7 mii km2. 2 581 loc. (2000). Centrul ad-tiv: Longyearbyen. Din 1773 devine bază pentru expediţiile polare. Prin Tratatul de la Paris (1920), terit. a fost atribuit Norvegiei. Este administrat de un guvernator. SVASTICĂ (ZVASTICA) (cuv. sanscrit) s. f. Străvechi simbol religios indian, în formă de cruce cu braţele egale şi cu extremităţile răsfrânte („cruce încârligată“); simbol al prosperităţii şi al norocului, întâlnită la budişti în China şi Japonia. Apare ca simbol în arta primilor creştini şi în arta bizantină, în arta maya şi navajo, dar şi în Grecia antică. A fost sugerată ca simbol general antisemit în 1910 de poetul german naţionalist Guido von List, care a fost adoptat ca simbol al partidului nazist la fundarea sa în 1919-1920. SVEDBERG [svedbaeri], Theodor (1884-1971), chimist şi fizician suedez. Prof. univ. la Uppsala. A confirmat experimental teoria mişcării browniene a lui A. Einstein. A conceput şi construit prima ultracen-trifugă (1922), cu ajutorul căreia au fost determinate masele moleculare ale multor coloizi. Contribuţii în chimie la studiul suspensiilor şi al soluţiilor coloidale şi la structura materiei. Premiul Nobel pentru chimie (1926). SVEND (SVEN, SWEYN), numele a trei regi ai Danemarcei. Mai important: S.I Tveskaeg („Barbă spintecată"), rege al Danemarcei (c. 986-1014) şi al Angliei (1013-1014). A dobândit domnia detronându-şi tatăl, regele Harald I Blaatand („Dinte albastru"), pe care l-a alungat apoi din ţară. L-a înfrânt pe Olav (Olaf) I Tryggvasson, regele Norvegiei, în lupta de la Svolder (1000), devenind virtual conducător al Norvegiei. După mai multe raiduri în Anglia (de ex. în 1003-1004), a reuşit, în urma campaniei victorioase din 1013, să-l înfrângă pe regele Ethelred II (978-1013, 1014-1016) şi să-l constrângă la exil în Normandia, devenind rege şi în Anglia. SVENDSEN [svendsen], Johan (1840-1911), compozitor romantic, violonist şi dirijor norvegian. Simfonii, rapsodii, un concert pentru vioară şi unul pentru violoncel; a avut o puternică înrâurire asupra şcolii muzicale naţionale contemporane. SVERDLOVSK v. Ekaterinburg. SVERDRUP [svserdrup] 1. Otto Neumann (1854-1930), explorator arctic norvegian. în perioada 15 aug-26 sept. 1888 l-a însoţit pe F. Nansen în traversarea Groenlandei pe schiuri de la E la V. între 1893 şi 1896 a fost comandantul vasului „Fram" în expediţia arctică organizată de F. Nansen, folosind deriva ghejurilor, pentru a atinge Polul Nord. în anii 1898-1902 a explorat o parte din ins. Arhipelagului Arctic Canadian, descoperind ins. Ellesmere şi mai multe ins. situate la V de aceasta, cunoscute^ sub numele de arh. Sverdrup. în 1914 a explorat M. Kara şi ţărmul siberian dintre gurile fl. Obi şi Enisei. 2. Sverdrup, Insulele grup de ins. în Arhipelagul Arctic Canadian, la V de ins. Ellesmere, format din ins. Axei Heiberg, Amund Ringnes şi Ellef Ringnes. SVETER (< engl., fr.) s. n. Pulover. SVETLANOV, Evgheni (1928-2002), dirijor rus. Dirijor al Teatrului Balşoi şi al Orchestrei simfonice de Stat a U.R.S.S. Specializat în repertoriul romantic rus (Ceaikovski). Compozitor prolific (poeme simfonice, muzică de cameră, vocală). SVEVO, Italo (pseud. lui Aron Hector Schmitz) (1861-1928), scriitor italian. Unul dintre reprezentanţii de seamă ai prozei analitice moderne. Romane de introspecţie, remarcabile prin luciditate şi ironie („O viaţă", „Senilitate" şi, îndeosebi, capodopera sa „Conştiinţa lui Zeno"). Nuvele şi povestiri. SVIATOSLAV, Igorevici, mare cneaz al Kievului (c. 945-972). A eliberat pe viatici (964-966) de sub stăpânirea chazarilor. A întreprins campanii împotriva Taratului bulgar (968 şi 969) şi a luptat apoi împotriva Imp. Bizantin. Asediat de loan Tzimiskes la Durostorum (iul. 971); ucis de pecenegi, într-o ambuscadă, în timpul reîntoarcerii la Kiev. SVIERCEVSKI (7-1574), hatman al cazacilor zaporojeni. In fruntea unei armate de 1 200 de călăreţi, a participat la lupta lui loan-Vodă cel Viteaz împotriva turcilor (1574). Capturat de turci, a fost ucis de aceştia la Cahul. SVINECEA MARE, vârf în partea centrală a m-ţilor Almăj, alcătuit din calcare jurasice, constituind alt. max. a acestora (1 224 m). SVINHUFVUD, Pehr Evind (1861- 1944), om politic finlandez. Preşedinte al Parlamentului (1913) şi al Senatului (1917). A asigurat regenţa (mai-dec. 1918) după obţinerea independenţei ţării (1917). Prim-min. (1917-1918, 1930-1931); preşedinte al Republicii Finlanda (1931-1937). SVINIŢA, com. în jud. Mehedinţi, situată în defileul Dunării, la poalele S ale m-ţilor Almăj, la graniţa cu Serbia; 1 107 loc. (2005). Vestigii ale unui castru roman din sec. 2-3. Ruinele cetăţii Trikule (1429). Rezervaţie paleontologică cu o importanţă stratigrafică deosebită, deoarece aici calcarele depuse într-o mare adâncă prezintă o succesiune completă a subetajelor Jurasicului mediu şi superior, cu o faună marină abundentă (amoniţi, belemniţi, brahio-pode, bivalve ş.a.). SVIRIDOV, Gheorghi (luri) Vasi-lievici (1915-1998), compozitor rus. Muzică vocală şi simfonii, oratorii („V. Maiakovski", „Oratoriul patetic"). SVOBODA, Ludvik (1895-1975), general si om politic cehoslovac. Membru al C.C. (1948-1975) şi al Prezidiului C.C. (1968-1975) al Partidului Comunist din Cehoslovacia. Preşedintele R.S. Cehoslovace (1968-1975). A colaborat cu forţele armate ale Tratatului de la Varşoviei (cu excepţia României) în stoparea procesului innoitor al socialismului cu chip uman iniţiat în cursul „Primăverii de la Praga". SWAHjLI (< engl.) subst. Populaţie din Africa Orientală, cu puternice influenţe arabe, care locuieşte pe litoralul Kenyei, Tanzaniei, în Uganda şi în Mozambic. Vorbesc limba cu nume omonim din grupul bantu, importantă limbă negroafricană; se estimează că are 5 mii. de vorbitori ca prima limbă şi c. 30 mii. de utilizatori ca a doua limbă. SWAMI (< sanscrit svămin „stăpân, domn") subst. Titlu de respect dat în India reformatorilor religioşi. SWAMMERDAM 606 SWAMMERDAM, Jan (1637— 1680), naturalist olandez. A identificat pentru prima dată hematiile din sânge, a realizat studii importante privind anatomia şi taxonomia insectelor („Istoria generală a insectelor"), a amfibienilor şi a descris foliculii ovarieni ai mamiferelor. SWAN [suon], Sir Joseph Wilson (1828-1914), fizician, chimist şi inventator englez. A construit printre primii un bec electric cu incandescenţă în vid, utilizând ca filament fâşii de hârtie specială, carbonizată (1869). Invenţii în domeniul fotografiei (hârtia cu bromură de argint). SWANSEA [suonzi], oraş în SV Marii Britanii (Wales), situat pe ţărmul G. Bristol, în pen. Gower, la gura de vărsare a râului Tawe, la 72 km NV de Cardiff; 224 mii loc. (2002). Port comercial. Aeroport. Nod feroviar. Expl. de antracit. Rafinărie de petrol. Ind. siderurgică, a metalurgiei neferoase (aluminiu, zinc, nichel, cupru), chimică (mase plastice), textilă şi alim. Produse electronice; piese pentru automobile. Şantier naval. Universitate (1920). Muzeu de arheologie şi de ştiinţele naturii. Galerie de artă (1911) cu colecţii de picturi, porţelanuri, obiecte din ceramică. Guildhall, cu turn de 48 m înălţime. Biserica St. Mary, distrusă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi reconstruită în 1959. Atestat din sec. 12; s-a dezvoltat rapid la mijlocul sec. 19, ca centru comercial al cuprului. A suferit grave distrugeri în 1941, ca urmare a bombardamentelor germane. Cunoscut şi sub denumirea galeză Abertawe. SWANSON [suansn], Gloria (pe numele adevărat Gloria Josephine Mae) (1887-1983), actriţă americană de teatru şi film. Una dintre legendele Hollywoodulu[ încă de pe vremea filmului mut. îşi cultivă o imagine de femeie sofisticată, care domină bărbaţii şi îi fascinează cu nonconfor-mismul şi senzualitatea ei („Mascul şi Gloria Swanson femelă", „Slăbiciune omenească", „Regina Kelly", „Sunset Boulevard"). SWAZILAND, Regatul - (Umbuso weSwatini; Kingdom of Swaziland), stat în S Africii, fără ieşire la mare; 17 363 km2; 1,1 mii. loc. (2004). Limbi oficiale: siSwati(Swazi) şi engleza. Religia: creştină (protestanţi — anglicani, metodişti ş.a. 60,8%, ro-mano-catolici 5,4% ş.a.) 76,5%, credinţe tradiţionale 12,2%, islamică 10%, bahai, iudaică ş.a. Capitale: Mbabane (administrativă şi judiciară), Lozitha şi Ludzidzini (reşedinţe regale), Lobamba (legislativă). Relief colinar cu alt. ce coboară în general pe direcţie VE de la peste 1 000 m (în High Veld) la mai puţin de 300 m (în Low Veld). în V şi în N apar unele culmi muntoase izolate (alt. max. Emlembe, 1 862 m), iar în cea răsăriteană podişul Lebombo. Clima este tropicală, cu temperaturi medii în jurul a 20°C şi precipitaţii mai reduse (500-1 000 mm/an) în Low Veld şi subtropicală cu temperaturi ce pot coborî până la 7°C (medie anuală) în zonele cele mai înalte din High Veld; aici precipitaţiile pot depăşi 1 500 mm/an. în ultimele decenii s-au făcut simţite perioade mai îndelungi de secetă care au afectat grav ec. şi populaţia. Pr. cursuri de apă, Black Mbuluzi/ Umbeluzi şi Great Usutu, sunt tributare Oc. Indian. Savana cu pâlcuri de arbori şi arbuşti (bushveld) este formaţiunea vegetală dominantă, căreia i se alătură în reg. vestice pădurile şi pajiştile montane. Fauna variată este ocrotită în mai multe rezervaţii naturale (ex. Mlilwane), care au devenit în ultimele decenii principala atracţie turistică a ţării. S. dispune de variate resurse de subsol (huilă, minereuri neferoase, aur, diamante, talc, azbest, roci de construcţii ş.a.) mineritul fiind până în anii ’90 a[ sec. trecut o importantă activitate. în prezent se exploatează doar huila şi unele roci de construcţie. Produse ind.: energie electrică, produse petrolifere, frigidere, televizoare, celuloză, cherestea, bumbac egrenat, textile, confecţii, zahăr (520 mii t, 2003; locul 2 pe glob la prod. de zahăr/loc.), uleiuri vegetale, lapte, carne, bere ş.a.; pr. centre ind. sunt Matsapa şi Nhlangano. Agricultura antrenează majoritatea populaţiei active; se cultivă pe c. 10% din terit. trestie de zahăr — principala cultură comercială, bumbac, tutun, porumb (50% din supr. cultivată), citrice, ananas, arahide, batate, grâu, sorg, orez, cartofi şi legume. Se cresc importante efective de bovine şi caprine, la care se adaugă cele porcine şi ovine. O problemă serioasă este ridicată de degradarea prin suprapăşunat a pajiştilor naturale (2/3 din supr. ţării), care impune o restrângere a şeptelului. Un rol important continuă să-l deţină trimiterile celor ce lucrează în Republica Africa de Sud, ţară care deţine un rol copleşitor în relaţiile comerciale ale S. Infrastructura căilor de comunicaţii este marcată de poziţia enclavată a ţării: căile ferate însumează 301 km (ecartament îngust), cele rutiere 3 810 km (c. 30% modernizaţi); există un singur aeroport operaţional la standarde internaţionale (Manzini/ Matsapa). Pr. obiective turistice: oraşele Lobamba, Mbabane şi Manzini (ultimul fost centru ad-tiv al S.) apoi valea Ezulwini (cu peisaje deosebite şi bogată faună de talie mare), rezervaţiile de vânătoare Mlilwane, Hlane şi Malolotja (cu cascada omonimă, cea mai importantă din ţară), obiective tot mai căutate ale circuitelor turistice de tip foto-safari. Moneda: 1 Lilangeni (plural emalangeni) = 100 Cents. Export: concentrate de fructe pentru băuturi ne-alcoolice, zahăr, confecţii, celuloză, fire bumbac, frigidere, conserve de fructe ş.a. Pr. parteneri: Republica Africa de Sud, Mozambic, S.U.A. Import: produse agro-alimen-tare, echipamente ind., produse chimice, autovehicule (9,5%), produse petroliere ş.a. Pr. partener Republica Africa de Sud (94,5%). — Istoric. Triburile swazi (sau swati) (de origine bantu) se stabilesc la sfârşitul sec. 18 pe terit. S. şi întemeiază aici un stat care, sub conducerea regelui Sobhuza I (1810-1839), rezistă cu succes cuceririi zuluse. Regele Mbandzeni (1874-1889) recunoaşte, în 1881, autoritatea engleză, S. devenind, în 1903, protectorat britanic, din 1910 în uniune monetară şi vamală cu Uniunea Sud-Africană. în 1967, S. obţine autonomie internă, iar la 6 sept. 1968 îşi proclamă independenţa de stat în cadrul Commonwealth-ului. Membru al O.N.U. (24 sept. 1968). Sobhuza II, încoronat în 1899, la câteva luni de la naştere, rege (până în 1921, sub regenţa bunicii sale, Gwamite), domneşte până la moartea sa, în 1982, deţinând recordul celei mai lungi domnii a unui monarh în sec. 20. Regatul S. rămâne până astăzi, de facto, o monarhie absolută, bazată pe soliditatea structurilor sociale şi politice tradiţionale. Regele Sobhuza II, devenit în 1968 şef al statului independent, abrogă, în 1973, Constituţia, interzice partidele politice, dizolvă, în 1977, Parlamentul şi anunţă reîntoarcerea la sistemul tradiţional de guvernare tribală (Tinkhundla). Frământările di- 607 SYCAMINUM /tyj ^Hr%K i ........... ,.‘Âr5 /.......... tA sm u • DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE District Suprafaţa1 (km2) Populaţia (mii loc. 1997) Centrul ad-tiv Hhohho Lubombo Manzini Shiselweni 3 569 5 945 4 070 3 779 1 Inclusiv 160 km2 ape interne nastice marchează perioada regenţei (1982-1986) până la majoratul şi încoronarea noului suveran, Mswati lll. S., legat din 1969 de Republica Africa de Sud, Botswana şi Lesotho, printr-o uniune vamală, întreţine strânse legături de colab. ec. şi politică cu autorităţile sud-africane. Monarhia, care a reuşit să menţină stabilitatea internă în perioada de după proclamarea independenţei, este supusă în ultimul deceniu unor presiuni tot mai insistente, vizând adoptarea unei noi Constituţii şi instituirea unei democraţii parlamentare. Alegerile parlamentare din oct. 1998 se desfăşoară în condiţiile stării de excepţie, în vigoare din 1973, în absenţa partidelor politice, toate interzise. S. rămâne singura monarhie africană în care familia regală deţine puteri cvasinelimitate. în iun.-iul. 2000, prin decret regal, s-a instituit starea de excepţie în ţară, ca urmare a intensificării acţiunilor Mişcării Pro-Democraţia, sprijinită de Federaţia Sindicatelor din S. Situaţia ec. dificilă şi cei doi ani de secetă determină guvernul să declare, în febr. 2004, „stare de dezastru naţional" într-o ţară în care şi aşa 2/3 din populaţie trăieşte sub limita sărăciei. Monarhie constituţională ereditară. SWEDENBORG, [suedenbori], Emanuel (1688-1772), naturalist, teolog şi mistic suedez. Unul dintre întemeietorii cristalografiei. După mai multe viziuni, convins că a intrat în contact cu lumea spirituală, S. a 269,8 Mbabane 201,7 Siteki 292.1 Manzini 217.1 Nhlangano predicat „Biserica Noului Ierusalim", un sistem cosmologico-teozofic („Secretele cerului", „Cerul şi infernul", „Adevărata religie creştină"). După 1782 s-au format numeroase comunităţi ale Noii Biserici a lui S. în Marea Britanie, S.U.A. ş.a. Influenţă asupra lui Balzac, Novalis, Nerval, Strindberg. SWEELINCK [sve:lir]k], Jan Pieter-szoon (1562-1621), compozitor şi organist olandez. Precursor al barocului. A îmbogăţit arta vocală („Psalmi â capella"), dar, în special, pe cea a clavecinului şi orgii (tocate, variaţiuni), prefigurând creaţia lui Bach. SWIETOStAWSKI [şvietosouafski], Wojciech (1881-1968), chimist polonez. Prof. univ. la Varşovia. Specialist în chimie fizică. Cercetări în domeniul termochimiei, ebulioscopiei, azeotropiei ş.a. Emanuel Swedenborg SWIFT [suift], Jonathan (1667-1745), scriitor luminist englez. Unul dintre cei mai mari satirici ai literaturii universale. Secretar al lui Sir William Temple (pentru a-l apăra de „disputa dintre antici şi moderni"), a făcut să circule satira în proză „Bătălia cărţilor". Pamflete de un sarcasm biciui-tor în care denunţă vicii moral-politice şi religioase („Povestea unui poloboc", „Argument împotriva abolirii creştinismului", „Meditaţii asupra unei cozi de mătură") sau care apără cauza Irlandei („Scrisorile postăvarului"). Celebritatea i-a fost adusă de „Călătoriile lui Guliver", satiră alegorică şi în acelaşi timp parodie realistă a dinamicii sociale, remarcabilă prin grandoarea metaforei, luciditatea viziunii şi incisivitatea stilului. SWINBURNE [suinbein], Algernon Charles (1837-1909), poet englez. Erudit, influenţat de cultura franceză; adept al mişcării prerafaelite. Lirică de exaltare a senzualităţii („Poezii şi balade"), de proslăvire a idealului republican („Cântece înainte de revărsatul zorilor", „Cântec despre Italia") sau cu tematică medievală („Povestea lui Balen"), de factură neoromantică. Drame („Regina mamă", „Chastelard"). Critică literară, eseuri (despre Shakespeare, Byron, Keats). SWING (< cuv. engl.) s. n. 1. Lovitură laterală, dată la box, cu braţul uşor arcuit. 2. Dans modern cu ritm binar şi mişcare rapidă; melodia corespunzătoare acestui dans. 3. Curent ritmic propriu jazzului, caracterizat prin o anume construcţie a frazei, o distribuţie tipică a accentelor şi caracterul viu şi relaxat al muzicii. Se manifestă în toate perioadele istoriei jazzului. SWINGS [suing], Polydor zis Pol (1906-1983), astrofizician belgian. Contribuţii în perfecţionarea metodelor spectroscopice utilizate în astronomie, în special în studiul cometelor. SYCAMINUM v. Haifa. Jonathan Swift SYDENHAM 608 SYDENHAM [sjdnem], Thomas (1624-1689), medic englez. Descoperitorul medicaţiei calmante cu lauda-num şi utilizării acestuia în clinică. A descris coreea infantilă (coreea S.), afecţiune neurologică apărută în urma unei infecţii streptococice, caracterizată prin mişcări involuntare, bruşte, la intervale neregulate, ale feţei şi membrelor. SYDNEY [sjdni], oraş în SE Australiei, centrul ad-tiv al statului New South Wales, situat pe ţărmul G. Botany al Oc. Pacific; 4,1 mii. loc. (2002, cu suburbiile). Port comercial. Aeroportul Kingsford Smith. Nod feroviar şi rutier. Metrou (1926, extins în 1979). Rafinărie de petrol. Constr. navale, aeronautice şi de automobile. Ind. siderurgică, a metalurgiei neferoase, chimică, electronică şi electrotehnică, textilă, de prelucr. a lemnului, mat. de constr., cauciucului, pielăriei şi încălţămintei, sticlăriei, hârtiei şi alim. Cinci universităţi: University of Sydney (1850); University of New South Wales (1949); Macquarie University (1964); University of Western Sydney (1989); Universitatea catolică (1991). Muzeul Naţional Maritim; Muzeul australian (1827), cu colecţii de istorie naturală; Muzeu de artă contemporană; Galerie de artă (1874), cu colecţii de artă aborigenă; Muzeul Powerhouse. Bibliotecă Naţională (1826). Teatru. Operă. Orchestră simfonică. Acvarium. Grădina regală botanică (1816). Grădina zoologică Taronga (30 ha), cu c. 2 000 de animale (inaugurată în 1916). Royal National Park (15 ha). Stadion olimpic cu 120 000 de locuri. La S. s-au desfăşurat Jocurile Olimpice de vară în anul 2 000. Staţiune balneoclimaterică cu plaje întinse. Cazino (1995). Monumente: Obelisc datând din 1819 care marchează distanţele dintre S. şi celelalte oraşe ale Australiei; Palatul Parlamentului (1811-1817); Palatul Guvernului provincial (1837-1845); clădirea Primăriei (1889); catedralele anglicană şi romano-catolică; clădirea Operei, inaugurată în 1973, ridicată după planurile arhitectului danez Jorn Utzon, înconjurată din trei părţi de apă, are o sală pentru operă şi balet, o sală de concerte, trei săli mai mici pentru seminarii, lecturi, dans, muzică, o sală de recepţii, mai multe restaurante ş.a.; Podul (Harbour Bridge) care uneşte cartierul North Sydney cu Port Jackson, deschis traficului în 1932, însoţit de un tunel subacvatic inaugurat în sept. 1992, care leagă portul cu centrul oraşului. Locul pe care se află oraşul S. a fost vizitat în 1770 de James Cook, dar aşezarea a fost întemeiată la 26 ian. 1788 ca penitenciar britanic în care au fost aduşi 750 de deţinuţi din Marea Britanie (bărbaţi şi femei). SYDOW [sj:do], Max von (pe numele adevărat Cari Adolf von ~) (n. 1929), actor suedez de teatru şi film. Unul dintre interpreţii preferaţi ai lui Ingmar Bergman atât pe scenă cât şi pe ecran („A şaptea pecete", „Magicianul", „Ora lupului", „Atingerea"). Vedetă internaţională, excelează în interpretarea unor personaje introvertite, suflete chinuite dar pline de nobleţe pe care viaţa nu reuşeşte să le îngenuncheze („Emigranţii", „Zborul vulturului", „Pelle cuceritorul", „Hamsun"). SYENE v. Assuan. SYLLA (SULLA), Lucius Cornelius (138-78 î.Hr.), general şi om politic roman. Conducător al partidei optima-ţilor. A participat la războiul împotriva lui lugurta (107-106 î.Hr.) şi la cam- paniile împotriva cimbrilor şi teutonilor (104-101 î.Hr.) în subordinea lui Marius, al cărui adversar politic a devenit ulterior. Victorios în războiul civil, şi-a reprimat sângeros adversarii şi a instaurat în 82 î.Hr. o dictatură personală, întărind autoritatea Senatului. A abdicat în 79 î.Hr. şi s-a retras din viaţa politică. SYMMACHUS, papă (498-514). Implicat în conflictul cu Bizanţul în problema schismei acaciene. Acuzat de bizantini că i-ar favoriza pe ma-niheişti, i-a expulzat pe aceştia din Roma. A construit cămine pentru săraci şi i-a ajutat pe creştinii africani, persecutaţi de arianişti. Canonizat. SYMONS [saimenzj, Arthur (1865- 1945), poet şi critic literar englez. Prin poezia sa a introdus simbolismul în Anglia („Zile şi nopţi", „Siluete", „Nopţi londoneze"). Studii consacrate dramei elisabetane şi simbolismului („Studii despre drama elisabetană", „Mişcarea simbolistă în literatură"). SYNGE [sir]], John Millington (1871-1909), scriitor irlandez. Drame remarcabile prin vigoarea expresiei şi subtilitatea simbolului în care temele folclorice se împletesc cu observaţia realistă („Măscăriciul din lumea de vest", „Cavalcadă spre mare", „Izvorul tămăduirii"); versuri. SYNGE [sir]], Richard Laurence Millington (1914-1994), biochimist britanic. Cercetări în domeniul analizei polipeptidelor, a antibioticelor şi a metabolismului proteinic. A elaborat (1941, în colab. cu A.J.P. Martin) metoda cromatografiei de repartiţie pe hârtie, în analiza organică. Premiul Nobel pentru chimie (1952), împreună cu A.J.P. Martin. SYRACUSE [sirekius], oraş în NE S.U.A. (New York), port pe canalul Erie-New York, situat pe ţărmul lacului Onandaga, la 225 km E de Buffalo; 147,3 mii loc. (2000). Aeroport. Nod feroviar. Constr. de maşini electrice, de echipamente electronice, maşini agricole, angrenaje pentru autovehicule, de aparate de radio, TV şi de telefoane, de aparate de aer condiţionat, de rulmenţi ş.a. Ind. chimică (sodă caustică), farmaceutică, textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă), încălţămintei şi alim. Muzeu de artă (1968), cu colecţii de ceramică; Muzeul Sării. Universităţi (1834, 1870). Orchestră simfonică. Biserică romano-catolică. Rezervaţia indienilor irochezi situată la 10 km S de oraş. Centru al Confederaţiei celor 5 (apoi 6) triburi ale amerindienilor irochezi, creată în sec. 16. Fondat în 1786. Dezvoltarea oraşului a fost impulsionată după construirea canalului Erie în 1825 şi a căii ferate în 1830. Sydney. Opera 609 SZCZECIN SYRINX (< fr.) s. n. 1. (ZOOL.) v. sirinx. 2. (MUZ.) Nai (1). SZAB6 [sobo:] Bela Gy (1905-1985, n. Alba lulia), grafician român de naţionalitate maghiară. Gravuri pe lemn cuprinse în cicluri de inspiraţie umanitară („Cartea săracilor", „Cartea vagabonzilor"), peisaje într-o factură minuţioasă („Someşul"). SZABO, Gabriela (n. 1975, Bistriţa), atletă română. Multiplă campioană mondială şi olimpică în probele de 1 500, 3 000 şi 5 000 m. Declarată cea mai bună atletă din lume (1999). Campioană mondială (Atena, 1997, Sevilla, 1999) şi olimpică (Sydney, 2000) la 5 000 m. Multiplă campioană mondială de sală în toate cele trei probe (1995, 1997, 1999). Câştigătoare a circuitului Golden League (1997 - 6,66 kg aur şi 1999 - 500 000 dollari). Record mondial la 2 000 m (1998). SZAB6 [sobo:) Gyula (n. 1930, Mereşti, jud. Harghita), scriitor român de naţionalitate maghiară. Romane („Neamul Gondoşilor11) şi nuvele („Aprilie când creşte iarba11) de inspiraţie rurală. Reportaje. SZABO losif (1803-1874, n. Maroş Bogata, jud. Mureş), botanist şi farmacist de naţionalitate germană din România. M. de onoare al Acad. (1872). împreună cu I. Cihac, a alcătuit prima lucrare de farmacologie din România. în „Descrierea florei Moldovei sub raport ştiinţific...“ a descris 2 000 de specii (lucrarea s-a pierdut, a rămas numai ierbarul). SZÂB6 [sobo:] Istvan (n. 1938), regizor maghiar de film. îl interesează cu precădere destinul unor eroi pe care istoria îi pune în faţa unor opţiuni morale. Povestea lor, uneori bazată pe modele reale, este extrem de riguros construită şi susţinută de partituri actoriceşti remarcabile. („Tatăl11, „încrederea11, „Mephisto", „Colonelul Redl“, „Cazul Furtwangler11). Gabriela Szabo SZABOLCSI [sobolt/i] Bence (1899-1969), muzicolog şi pedagog ungur. Elev al lui Kodâly. Studii („Manual de istorie a muzicii maghiare11, „Istoria melodiei", „Bartok şi muzica populară", „Liszt"). SZAB6-ORBAN, Olga (n. 1938, Cluj-Napoca), scrimeră română. Dublă campioană mondială (individual şi cu echipa, Buenos Aires, 1962); medalie olimpică de argint (Melbourne, 1956) şi de bronz (Munchen, 1972). SZÂLASI [sa:bşi] Ferenc (1897- 1946), militar şi om politic ungur. Preşedinte-fondator al partidului „Crucile cu săgeţi" de nuanţă fascistă. Devenit „şef al naţiunii" (1944-1945), cu sprijinul germanilor, a instaurat în ţară un regim de teroare internă şi o violentă politică antisemită. Criminal de război, a fost judecat, condamnat la moarte şi executat. SZAMOSKOZY [somoşcozi] Ştefan (1570-1612), cronicar oficial al Curţii principilor Transilvaniei. Lucrările sale, ostile românilor, cuprind informaţii privitoare la istoria Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei. SZATHMÂRY (SATMARI), Carol Popp de (1812-1888, n. Cluj), pictor şi grafician român. Acuarele şi desene, adevărate documente istorice şi etnografice, în care precizia notaţiei se îmbină cu o poezie spontană de o cuceritoare sinceritate („Cărăuşii, „Bărăţia din Câmpulung", „Caiac turcesc"). Portrete şi scene de târg pitoreşti în ulei, litografii cu subiecte patriotice („Unirea Principatelor"). Considerat primul nostru fotograf de artă. A editat (1857) prima hartă detaliată a Ţării Româneşti (la o scară de aproximativ 1: 56 000), bazată pe triangulaţia geodezică (întocmită de mareşalul austriac A. von Fligely cu aportul topografilor militari români), frecvent citată sub numele de harta Satmari. Aceasta constituie astăzi o preţioasă sursă de informaţii privind perimetrele localităţilor, pădurile, păşunile şi fâneţele, viile, configuraţia reţelei hidrografice etc., permiţând evidenţierea modificărilor antropice pe care le-a suferit peisajul geografic de la mijlocul sec. 19 până în prezent. SZCZECIN [scecin], oraş în NV Poloniei, port pe cursul inferior al Odrei, la 65 km de M. Baltică şi 459 km NV de Varşovia; 415,3 mii loc. (2002). Aeroport. Nod feroviar. Constr. şi reparaţii navale. Ind. siderurgică, chimică (îngrăşăminte), textilă, de prelucr. a lemnului, celulozei şi hârtiei şi alim. Institut Politehnic (1945). Teatre. Orchestră simfonică. Muzeul Pomeraniei de Vest. Biserică gotică (sec. 14-15); castel în stil renascentist (sec. 16). Centru de pescuit şi comerţ aparţinând slavilor, a fost anexat Poloniei de cneazul Mieszko I (c. 960-992); a devenit membru al Hansei (din 1360). Stăpânit de suedezi (din 1648) şi de Prusia (din 1720] — numit de către germani Stettin. In timpul celui de-al Doilea Război Mondial portul de aici a fost complet distrus, iar oraşul depopulat. Revenit Poloniei, oraşul şi portul au fost reconstruite. Carol Popp de Szathmâry. „Portretul lui Cuza“ SZIzCHIzNYI 610 SZECHENYI, familie nobiliară ungară. Mai importanţi: 1. Ferenc S., conte (1754-1820), om politic de orientare reformist-liberală; susţinător al reformelor social-politice ale împăratului losif al ll-lea. Mecenat cultural, a înfiinţat Muzeul Naţional Maghiar (1802) şi Biblioteca Naţională care îi poartă numele; 2. Istvan S., conte (1791-1860), fiul lui (1.), politician liberal şi om de cultură. Fondator al Academiei Maghiară de Ştiinţă (1825). Promotor al lucrărilor de regularizare a Dunării în zona Cazanelor şi a Porţilor de Fier (1835-1837), precum şi al altor proiecte economice. SZEGED v. Seghedin. SZIzKELY [se:kaei] Moise (c. 1550-1603), conducător al răscoalei nobilimii maghiare din Transilvania (1602-1603) împotriva Habsburgilor. Cu ajutor turco-tătar a alungat pe generalul imperial Basta şi s-a proclamat în 1603 principe al Transilvaniei, înfrânt şi decapitat în iul;, în lupta de lângă Braşov, de domnul Ţării Româneşti; Radu Şerban, aliat al Habsburgilor. SZ£KESFEH£RVÂR [se:kaeş-fae:he:rva:r], oraş în Ungaria, la NE de Lacul Balaton, la poalele m-ţilor Bakony; 103 mii loc. (2003). Nod feroviar. Zăcăminte de lignit şi de bauxită. Metalurgia aluminiului. Constr. de autobuze, de motociclete, maşini-unelte, echipament pentru telecomunicaţii, aparataj electric, aparate radio şi TV. Ind. chimică, textilă şi alim. Centru comercial şi piaţă agricolă pentru cereale, vin, animale ş.a. Bazilică (sec. 11); catedrală în stil baroc (1758-1778). Primărie (sec. 18). S. s-a dezvoltat pe vatra aşezării romane Herculea, suprapusă peste o aşezare celtică. La începutul epocii arpadiene a fost sediu episcopal şi oraş fortificat, al doilea ca importanţă, după prima capitală regală de la Esztergom. Catedrala din S. a servit ca loc de încoronare, dar şi ca necropolă pentru regii Ungariei între 1038 şi 1526. De asemenea, începând din sec. 13, era locul de întrunire a Dietei Regatului maghiar. Ocupat de turci în anii 1543-1688. Cunoscut în Ev. Med. cu numele Alba Regia, Alba Civitas sau Weissenburg. SZEMLIzR [sa9mle:r] Ferenc (1906-1978, n. Odorheiu Secuiesc), scriitor român de naţionalitate maghiară. Versuri cu caracter meditativ şi descriptiv („Măr de iarnă“, „Nimic nu moare“, „Veac ciudat"); trilogia „Din august până-n august"; romane („Muntele cu trei cocoaşe", „Anul ciumei"). SZENT-GYORGYI [ssent-ghiorghi], Albert (1893-1986), medic şi biochi-mist american de origine ungară. Prof. univ. la Szeged şi Budapesta. Cercetări originale şi descoperiri în biochimia proceselor oxidative, descriind, împreună cu H. Krebs, ciclul tri-carboxilic. A izolat (1928) acidul ascorbic în formă cristalină (vitamina C) şi a realizat (1937) sinteza vitaminei P. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1937). SZIzNTGYORGYI [saentghiorghi] loan, voievod al Transilvaniei (1465-1467), împreună cu Sigismund S. şi Berthold Ellerbach. A condus răscoala nobilimii şi oraşelor din Transilvania (1467) împotriva regelui Matia Corvin. SZERVATIUS Jeno (Eugen) (1903- 1983, n. Cluj), sculptor român de naţionalitate maghiară. Sculpturi şi reliefuri în lemn, adesea policrome, cu subiecte din viaţa şi din legendele ţăranilor din Ardeal, tratate într-o viziune de un pitoresc concentrat şi expresiv („Ţăran din Rodna", „Mamă cu copil"). SZERYNG, Henryk (1918-1988), violonist mexican de origine poloneză. Tehnică uimitoare, interpretare de o mare claritate şi eleganţă. Numeroase prime audiţii (Chavez, Maderna, Penderecki). Animator al vieţii muzicale mexicane. SZEWINSKA [fevjnsca], Irena (n. 1946), atletă poloneză. Prima atletă din lume care a alergat 400 m sub 50 secunde. Campioană olimpică la ştafeta 4 x 100 m (Tokyo, 1964) şi la 200 m (Ciudad de Mexico, 1968). Deţinătoarea mai multor recorduri mondiale. SZILAGYI [sjla:ghi] Domokos (1938-1976, n. Şomcuta Mare, jud. Maramureş), poet român de naţionalitate maghiară. Lirică expresionistă („Adio tropicelor"). Cărţi pentru copii („Pâine nouă"). SZILARD, Leo (1898-1964), fizician american de origine ungară. în 1939 a emigrat în S.U.A. Prof. la univ. Columbia şi Chicago. A descoperit (1934), împreună cu fizicianul american T. Chaliners fisiunea beri-liului cu ajutorul radiaţiilor gamma. Unul dintre cei mai activi oameni de ştiinţă implicaţi în realizarea bombei atomice americane în cel de-al Doilea Război Mondial. SZINYEI MERSE [sinaei maerşae] Pal (1845-1920), pictor ungur. Influenţat de Bocklin şi Courbet. Opera sa exprimă comuniunea dintre om şi natură, într-o paletă strălucitoare („Dejunul pe iarbă"), inaugurând în arta ungară pictura în aer liber. Ultimele lucrări le-a realizat în spiritul Şcolii de la Baia Mare. SZOLNÂY [solnoi] Alexandru (1893-1950, n; Cluj), pictor şi grafician român de naţionalitate maghiară. Portrete şi peisaje într-un colorit viu şi expresiv ,Autoportret cu natură moartă", „Parc"). SZOLNOK [solnoc], oraş în partea central-estică a Ungariei, în zona pustei, la confl. râului Zagyva cu Tisa, la 88 km SE de Budapesta; 77 mii loc. (2003). Aeroport. Constr. de maşini agricole. Ind. chimică (îngrăşăminte), textilă, a celulozei şi hârtiei, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi alim. Piaţă agricolă. Universitate. Teatru. Muzeu de artă. La 957 m sub pământ s-a descoperit o pânză de apă termală (56°C), pompată şi folosită pentru băi termale. Loc de desfăşurare a regatelor sportive. Catedrală în stil baroc. SZOMBATHELY [sombothei], oraş în V Ungariei la 18 km E de graniţa cu Austria; 81 mii loc. (2003). Aeroport. Nod feroviar. Constr. de maşini agricole. Ind. chimică, textilă, pielăriei, încălţămintei şi alim. Centru comercial. Viticultură. Vestigii romane (Templul lui Isis) şi paleocreştine. Biserică franciscană (sec. 17); catedrală în stil baroc (sec. 18); palat episcopal (sec. 18). Capitala prov. romane Pannonia, cu numele Sabaria sau Savaria. SZONYI [soni] Ştefan (1919-1967, n. Banloc, jud. Timiş), pictor român de naţionalitate maghiară. Prof. univ. la Bucureşti. Compoziţii murale şi de şevalet, impunătoare prin unitate, amploarea viziunii şi expresivitatea de un patetism sobru („Ecaterina Varga", „Plutaşii", „Bobâlna", „Doja", „Nu vom uita"). SZYMANOWSKI [fâmanpfski], Karol (1882-1937), compozitor polonez. Fondator al grupului Tânăra Polonie. A elaborat un stil de muzică naţională, caracterizat prin bogăţia expresivă şi rafinamentul gândirii. Impresionism foarte personal, în care accentul e pus pe melodie. Simfonii, concerte, opere („Regele Roger"), balete, muzică de cameră, lieduri. Karol Szymanowski s Ş s. m. invar. A douăzeci şi treia literă a alfabetului limbii române; sunet notat prin această literă (consoană fricativă prepalatală surdă). ŞA (lat. sella) s. f. I. 1. Piesă de harnaşament confecţionată din piele sau din lemn, care se pune pe spinarea calului şi pe care stă călăreţul. ♦ Suport triunghiular de piele, de cauciuc sau de material plastic, care se montează pe biciclete, pe motociclete etc. şi pe care stă conducătorul (şi însoţitorii). 2. (ANAT.) Şaua turcească = scobitură în grosimea osului sfenoid de la baza craniului, în care se găseşte glanda hipofiză. 3. (GEOMORF.) Loc mai coborât în cadrul unei cumpene a apelor situat între două vârfuri proeminente şi deschis spre cele două direcţii de curgere a apelor (ex. şaua Bucecea, şaua Ruginoasa). II. (Mai ales la pl. cu valoare de sg.; în forma şale) 1. Parte a spinării calului pe care se pune şaua; p. ext. partea de la mijloc a spinării animalelor. 2. (La om) Partea spinării din vjurul regiunii lombare a coloanei vertebrale. ŞABAC (< tc.) s. f. Broderie (cu aţă albă) în ajur, folosită pentru decorarea feţelor de masă, a mileurilor, a cămăşilor naţionale etc. ŞABĂR (germ.) s. n. Dispozitiv folosit pentru curăţirea depunerilor de parafină de pe pereţii interiori ai ţevilor de extracţie. ♦ (TOPOGR.) Creion de răzuit. ŞABLON (< germ., rus.) s. n. 1. Model în mărime naturală, după care se poate executa o piesă sau care serveşte la limitarea unor porţiuni de suprafaţă, în vederea aplicării vopselii sau prelucrării etc. ♦ Dispozitiv folosit la imprimarea ţesăturilor. 2. Instrument pentru controlul formei sau al dimensiunilor unor piese în curs de fabricare. 3. Fig. Formulă stereotipă; repetare mecanică, lipsită de originalitate, a unui model oarecare; clişeu verbal. 4. Fig. Ceea ce este făcut în mod mecanic. ŞABLON A (< şablon) vb. I tranz. A trasa cu ajutorul şablonului (1) forma sau dimensiunile unei piese, unei suprafeţe etc. ŞABLONARD, -Ă (< şablon) adj. Lipsit de originalitate, de inventivitate. ŞABOTĂ (< germ., rus.) s. f. Piesă grea de metal care susţine nicovala la unele ciocane mecanizate, fiind rezemată pe fundaţia ciocanului. ŞACAL (< fr.) s. m. 1. Mamifer carnivor din familia canidelor, asemănător cu lupul, dar mai mic decât acesta, cu coada mai scurtă şi cu botul ascuţit, care trăieşte în haite. Există mai multe specii, printre care ş. auriu din S Asiei, N Africii şi SE Europei (Caniş aureus); recent a pătruns şi în Dobrogea. Lungimea corpului 70-85 cm; a cozii - c. 20 cm. 2. Epitet pentru o persoană rapace, josnică. ŞAFRAN, Alexandru (n. 1910, Bacău), rabin-şef al Elveţiei. Rabin la Bacău (din 1934), apoi (din 1940) rabin-şef al Cultului mozaic din Alexandru Şafran România; singurul reprezentant al populaţiei evreieşti în Parlament. Expulzat (1947), se stabileşte la Geneva, unde este prof. la universitate şi apoi la Institutul Ecumenic din Bossey. Lucrări în domeniile spiritualităţii evreieşti („Cabala", „Israel în timp şi spaţiu, teme fundamentale ale spiritualităţii evreieşti"). M. de onoare al Acad. Române (1997). ŞAG, com. în jud. Timiş, situată în Câmpia Timişului, pe râul Timiş; 2 689 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul Ş.). Nod rutier. Expl. de nisip cuarţos. Prelucr. lemnului. Centru viticol (satul Parţa). în arealul satului Parţa au fost descoperite (1945-1963) urmele unei aşezări neolitice, cu trei nivele, în care s-au găsit fragmente de vase ceramice şi figurine specifice Culturii Vinca (milen. 5-4 Î.Hr.). Satul Ş. apare menţionat documentar în 1333 cu numele Sagad. Popas turistic. Pe terit. com. Ş. se află mănăstirea Timişeni (de maici), întemeiată în 1944 de mitropolitul Vasile Lăzărescu. Biserica actuală, cu hramul Tăierea Capului Sfântului loan Botezătorul, a fost construită în anii 1968-1972 prin grija Î.P.S. Nicolae Corneanu şi pictată de Victor Jurcă. în satul Parţa, atestat documentar în 1334, se află biserica sârbească înălţarea Domnului (1847-1851) cu iconastas pictat în 1851 de Colakovic. ŞAGĂ (< bg.) s. f. (Pop.J Glumă. -0- Loc. De şagă = glumeţ. In şagă = fără seriozitate, în glumă. Fără şagă = fără glumă, serios. ŞAGRjN (< fr.; cf. şi tc. gâgri) s. n. Model în relief, care imită pielea de şarpe, de crocodil etc. sau reprezintă un desen special şi care se imprimă pe o piele tăbăcită sau pe o hârtie. ♦ Piele imprimată care imită modelul natural al altei piei; desenul de pe această piele. ŞAGRINA 612 ŞAGRINA (< fr.) vb. I tranz. A finisa o piele tăbăcită, imprimând pe faţa ei un desen în scop decorativ sau pentru a acoperi anumite defecte de suprafaţă. ŞAGU, com. în jud. Arad, situată în câmpia Vingăi; 3 803 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul Ş.). Viticultură, în satul Ş., atestat documentar în 1333, se află biserica având hramul „Intrarea Domnului în Ierusalim" (1990-1994). ŞAGUNA, Andrei (1809-1873, n. Miskolc, Ungaria), prelat şi om politic român. M. de onoare al Acad. (1871), prof. la Seminarul Teologic din Karlowitz şi Vîrşeţ. Vicar general (1846) al bisericii române ortodoxe din Ardeal, confimat episcop (1848). Orientare politică prohabsburgică. A fost unul dintre preşedinţii Adunării Naţionale de la Blaj (3/15 mai 1848) şi şeful delegaţiei trimjse la Viena pentru a susţine pe lângă împărat drepturile românilor transilvăneni. în 1850 primeşte titlu de baron. A înfiinţat (1850) la Sibiu Tipografia Arhidiecezană şi seminarul Teologic-Pedagogic (1853). Contribuţii la dezvoltarea învăţământului (a înfiinţat şcoli la Braşov şi Brad) şi a presei în limba română (a înfiinţat „Telegraful român"), precum şi la întemeierea şi activitatea societăţii ASTRA, fiind primul ei preşedinte (1861-1866). Lucrări: „Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale, de la întemeierea ei până în zilele noastre", „Compendiu de Dreptul canonic al unei sânt soborniceşti şi aposto-leşti biserici", „Manual de studiul pastoral", „Enchiridion". Sub îngrijirea sa s-a tipărit „Biblia". ŞAH1 (< tc.) s. m. (în trecut) Titlu de monarh în unele state din Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu şi în Sultanatul de Delhi. A fost folosit pentru prima dată în statul persan condus de dinastia Sasanizilor, corespunzător titlului de împărat; numit uneori şi şahinşah, „împăratul împăraţilor"; persoană având acest titlu. ŞAH2 (< tc.) s. m. Joc sportiv de origine orientală care se dispută între doi parteneri, după anumite reguli, pe o „tablă de şah" alcătuită din 64 de pătrăţele (câmpuri) albe şi negre, aşezate alternativ, de valori şi numiri diferite, scopul final fiind câştigarea regelui, piesa principală a jocului; p. ext. tabla şi piesele (16 albe şi 16 negre) care servesc la acest joc. Apărut în India în sec. 5, a pătruns în Europa prin intermediul arabilor. ♦ Moment creat în jocul de ş. în care regele uneia dintre părţi este atacat direct de o piesă a adversarului; (cu Andrei Şaguna valoare de interjecţie) cuvânt însoţind mişcarea care creează această situaţie. -0- Expr. A ţine (pe cineva) în şah = a ţine (pe cineva) în tensiune. ŞAHIGHIAN, Ion (1897-1965, n. Bucureşti), regizor român. Elev al lui Paul Gusty. Prof. univ. la Bucureşti. Spectacole din dramaturgia clasică universală şi naţională, într-o transpunere de mare fidelitate („Hamlet", „Hoţii", „Fântâna Blanduziei", „Din jale se întrupează Electra"). Pionier al cinematografului românesc („Năbădăile Cleopatrei", „Datorie şi sacrificiu", „O noapte de pomină"). ŞAHINŞAH (cuv. persan) s. m. v. şah1. ŞAHjST, -Ă (< şa/?2) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Referitor la şah2. 2. S. m. şi f. Persoană care practică jocul de şah2, jucător de şah. ŞAHMATOV, Aleksei Aleksandrovlci (1864-1920), lingvist rus. Specialist în slavistică, s-a ocupat de gramatica comparată a limbilor slave, şi în special de istoria limbii ruse („Sintaxa limbii ruse"). ŞAH NAME („Cronica şahilor" sau „Cartea împăraţilor"), denumire generică a culegerilor de mituri şi cronici istorice în proză sau în versuri, create de popoarele iraniene. Cea mai cunoscută este grandioasa epopee a poetului persan Firdousi. ŞAHTÎ, oraş în V Federaţiei Ruse, pe cursul superior al râului Gruşevska, în bazinul Doneţk, la 75 km NE de Rostov-pe-Don; 220,4 mii loc. (2002). Nod feroviar. Centru de expl. a antracitului (din 1839). Ind. siderurgică, a constr. de maşini, de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă (ţesături), încălţămintei şi alim. Teatru. Institut Politehnic. Oraş din 1881. Până în 1920 s-a numit Aleksandrovsk-Gruşevski. ŞAI (< tc.) s. n. Postav alb, fin, din care se făceau haine boiereşti şi se mai fac şi în prezent pantaloni în unele regiuni ale ţării. ŞAIBĂ (< germ.) s. f. 1. Piesă metalică mică, plată şi găurită la mijloc, care se montează între şurub şi piuliţă, având rolul de a îmbunătăţi îmbinarea prin mărirea suprafeţei pe care se aplică forţa de strângere, prin prevenirea deşurubării etc. 2. Roată de transmisie (cu curele) fără spiţe. ŞAICĂ (ŞAIC) (< tc., bg., ser.) s. f. (Inv.) Ambarcaţie fluvială cu fundul plat şi cu pânze, folosită în Ţara Românească şi în Moldova la transporturile pe Dunăre şi pe râurile navigabile. ŞAISPREZECE (ŞASESPREZECE) (< şase + spre + zece) num. card., s. m. 1. Num. card. Număr natural, mai mare decât cincisprezece cu o unitate. -0> (Adjectival) Şaisprezece volume. 4* (Cu valoare de num. ord.) Capitolul şaisprezece. 2. Semn grafic care reprezintă numărul şaisprezece. ŞAISPREZECELEA, -ZECEA (< şaisprezece) num. ord. (Precedat de art. „al", „a") Care urmează după ai cincisprezecelea. ŞAISPREZECIME (< şaisprezece + zecime) s. f. Subdiviziune ritmică reprezentând a şaisprezecea parte dintr-o notă întreagă. ŞAIZECI (ŞASEZECI) (< şase + zece) num. card., s. m. 1. Num. card. Număr natural, de zece ori mai mare decât şase. 4- (Adjectival) Şaizeci de pagini. Cu valoare de num. ord. Pagina şaizeci. 2. S. m. Semn grafic care reprezintă numărul şaizeci. ŞAIZECILEA, -ZECEA (< şaizeci) num. ord. (Precedat de art. „al", „a") Care urmează după al cincizeci şi nouălea. ŞAL (< tc.) s. n. 1. Ţesătură sau tricot din lână, mătase etc., simplă sau cu desene, cu broderii ori franjuri, purtată de femei pe cap sau pe umeri. ♦ Fular. 2. (înv.) Stofă fină din lână, fabricată în Orient. ♦ Fâşie lungă din această stofă, pe care o purtau bărbaţii, după moda orientală, în jurul capului sau al taliei. ŞALAND (ŞALANDĂ s. f.) (< fr.) s. n. Navă tehnică, cu sau fără propulsie proprie, folosită în porturi pentru transportul şi descărcarea unor materiale (blocuri de piatră, an-rocamente etc.) în lucrări de amenajare a fundului apelor. ŞALANDER (< fr.) s. n. Remorcher sau şalupă de putere mică, folosită pentru remorcarea şalandelor. 613 ŞALANGER (< engl. challengei) s. m. Sportiv care, în urma unor întreceri preliminare, a câştigat dreptul de a disputa titlul de campion (naţional, european, mondial etc.) în meci direct cu deţinătorul titlului. ŞALĂU (< magh.) s. m. Peşte teleostean răpitor, lung de 30-70 cm şi greu de 1-3 kg, cu gura mare, cu dinţi ascuţiţi şi cu corpul acoperit cu solzi mărunţi (Stizostedion lucio-perca). în România trăieşte în Dunăre, în bălţile ei, în cursul inferior al Oltului, Argeşului, Prutului etc., precum şi în unele lacuri salmastre (complexul Razim) <0> Ş. vărgat = şalău de dimensiuni mai mici: 23-35 cm (Stizostedion volgense).. ŞALE s. f. pl. v. şa (1,2). ŞALIAPIN, Fiodor Ivanovici (1873-1938), bas-bariton rus. A debutat în 1893, la Tbilisi; din 1899, solist la Teatrul Mare din Moscova. Stabilit în Franţa (1922). Carieră internaţională. Figură marcantă a generaţiei sale. Voce frumoasă în toate registrele, interpretare intensă, neconvenţională. A consacrat opera lui Musorgski „Boris Godunov“, printr-o interpretare memorabilă. După Primul Război Mondial a cântat şi pe scena Operei Române din Bucureşti. ŞALOM-ALEHEM (pseud. lui Şalom Nahumovici Rabinovici) (1859-1916), scriitor evreu de limbă idiş originar din Rusia. Spre sfârşitul vieţii (în 1914) a emigrat în S.U.A. Umorist, comparat adesea cu Gogol şi Mark Twain. Clasic al literaturii de limbă idiş. Nuvele şi romane din lumea pitorească a evreimii ghetourilor şi târguşoarelor Rusiei, ai cărei eroi sunt de o inegalabilă autenticitate („Băiatul Motl“, „Halal de mine! Sunt orfan", „Tevie lăptarul"); piese de teatru („Lozul cel Mare"). A scris şi în limbile ivrit şi rusă. ŞALON s. n. v. chalon. ŞALTĂR (< germ.) s. n. întrerupător electric; comutator. ŞALUPĂ (< fr.) s. f. Ambarcaţie mică cu motor, folosită la transportul persoanelor sau al mărfurilor, la re-morcări, la pescuit etc. ŞALVARI (< tc.) s. m. pl. Pantaloni lungi, foarte largi, cu răscroială mică, strânşi pe gleznă. Specifici unor popoare din Asia, Africa de Nord şi Europa. în epoca fanariotă au fost adoptaţi şi în Ţara Românească şi Moldova, mai ales de către boieri şi târgoveţi. ŞAMAN (< fr.) s. m. 1. Oficiant de cult în şamanism, capabil, potrivit acestei credinţe, să controleze şi să utilizeze energii supraomeneşti, pe care le foloseşte în interesul comu- Fiodor Ivanovici Şaliapin nităţii, vindecând bolile sau însoţind sufletele în lumea morţilor. 2. Vrăjitor, mag. ŞAMANISM (< fr.) s. n. Ansamblu de credinţe şi practici magice ale unor populaţii din Asia de Nord şi Centrală şi a unor triburi din Indonezia, Oceania, America şi Africa (cultul strămoşilor, credinţa în spirite bune şi rele, în farmece, ritualuri de tămăduire, de prezicere a viitorului prin dansuri, stări extatice, rostirea formulelor de alungare a duhurilor rele ş.a.). ŞAMBELAN (< fr.) s. m. (în statele monarhice din Apusul Europei) Demnitar de rang superior, care avea în grija sa camera suveranului. ŞAMIL (1799-1871), al treilea imam al Daghestanului şi Ceceniei (1834-1859). Conducător al luptei de eliberare a popoarelor caucaziene musulmane împotriva lmp. Rus, ostile sale efectuând numeroase raiduri antiruseşti. Capturat în 1859, a fost exilat la Kaluga, de unde, în 1870, i s-a permis să plece în pelerinaj la Mecca ŞAMISEN, s.n. Instrument muzical japonez cu trei coarde, adus la jumătatea sec. 16 din ins. Ryukyu. Lungimea variază între 1,1 şi 1,4 m. Ş. este confecţionat din lemn de santal, dud sau gutui, iar cele două capete sunt acoperite cu piele de pisică sau câine. Corzile sunt din mătase împletită sau nailon. ŞAMIZA (după fr. chamoiser) vb. I tranz. A tăbăci o piele cu untură de peşte. ŞAMQTĂ (< germ.) s. f. Material refractar sub formă de cărămizi sau de blocuri, obţinut din argilă arsă şi măcinată, folosit la construcţia cuptoarelor. ŞAMPANIE (< fr.; cf. n. pr. Champagne, provincie din Franţa) s. f. Vin spumos cu tărie alcoolică de 10-12°, obţinut în recipiente ermetice ŞANDRU Şalom-Alehem prin refermentarea vinurilor de masă albe şi roz. ŞAMPANIZA (< fr.) vb. intranz. A prezenta procesul de fermentaţie caracteristic şampaniei. ♦ Tranz. A supune vinul şampanizării. ŞAMPANIZARE (< şampaniza) s. f. Fază în procesul de fabricaţie al şampaniei, în cursul căreia are loc fermentarea vinului cu adaos de zahăr şi drojdii, extragerea depozitului de drojdii, dozarea conţinutului de zahăr, astuparea sticlelor şi ambalarea. ŞAMPON (după fr., engl. sham-pooing) s. n. Produs cosmetic sub formă de lichid, de praf sau de cremă, întrebuinţat la spălarea părului, conţinând săpun sau detergenţi, uleiuri, parfumuri, uneori şi substanţe colorante sau tonice. ŞAMŞUD, com. în jud. Sălaj, situată la poalele dealurilor Majei, pe cursul superior al râului Maja; 1 801 loc. (2005). Izvoare cu ape minerale sulfuroase (în satul Valea Pomilor). Pomicultură. în satul Ş., atestat documentar în 1349, se află biserica înălţarea Domnului (1885). ŞAN (< magh.) s. n. Calapod folosit pentru păstrarea formei încălţămintei în procesul de finisare sau după ce aceasta este gata. ŞANCRU (< fr.) s. n. Ulceraţie sau exulceraţie a mucoasei sau a pielii, formată la locul de pătrundere în organism a unor germeni infecţioşi (ex. ş. sifilitic). ŞANDRAMA (< tc.) s. f. Construcţie rudimentară de scânduri; p. ext. clădire veche, deteriorată. ♦ Acoperiş de şindrilă. ŞANDRU, Dumitru (n. 1934, Sasca, jud. Suceava), istoric român. Prof. univ. la Suceava. Specialist în istoria contemporană a României („Reforma agrară din 1921 în România", „Mişcări de populaţie în România. 1940-1948"). ŞANDRU 614 ŞANDRU, Ion (n. 1919, sat Poiana Sărată, jud. Bacău), geograf român. Prof. univ. la laşi. Studii în domeniul geografiei populaţiei şi aşezărilor, geografiei economice, geografiei oraşelor („Geografia economică. Obiect, metodă şi istoric"). Membru al mai multor societăţi ştiinţifice străine. ŞANFRENA (< fr.) vb. I tranz. A executa, manual sau cu ajutorul unei maşini, o faţetă oblică la extremitatea unei găuri cilindrice sau la marginea unei suprafeţe plane a unei piese, cu scopul înlăturării muchiilor ascuţite; a teşi. ŞANSĂ (< fr.) s. f. împrejurare favorabilă; posibilitate de reuşită; noroc. ŞANSONETĂ (< fr.) s. f. Compoziţie muzicală proprie muzicii franceze, de origine populară, cu caracter sentimental sau satiric. ŞANSONETIST, -Ă (< $ansonetă) s. m. şi f. Autor sau interpret de şansonete. ŞANTAJ (< fr.) s. n. (DR.) Infracţiune care constă în fapta de a constrânge o persoană, prin violenţă sau prin ameninţare, să dea, să facă, să nu facă ori să sufere ceva, cu scopul de a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul. ♦ Mijloc întrebuinţat în acest scop. ŞANTAJA (< şantaj) vb. I tranz. A face uz de şantaj. ŞANTAJjST, -Ă (< şantaj) s. m. şi f. Persoană care uzează de şantaj, care practică şantajul. ŞANTIER (< fr.) s. n. Loc pe care se desfăşoară activitatea de construcţie sau de reparaţie- a unei clădiri, a unui drum, pod, baraj etc. şi pe care se găsesc instalaţiile, maşinile şi materialele necesare desfăşurării acestei activităţi. ^ Ş. naval = întreprindere industrială pentru construirea sau repararea navelor, situată pe malul unei ape navigabile. ŞANTUNG (< fr.; de la n. pr. Shantung, Shandong, provincie în China) s. n. Ţesătură de in sau mătase realizată din fire cu variaţii de grosime, care ies în relief pe suprafaţa ţesăturii. ŞANŢ (< pol., germ.) s. n. 1. Săpătură îngustă făcută de-a lungul (celor două părţi ale) unui drum pentru scurgerea apei; p. gener. orice săpătură lungă şi îngustă făcută pentru scurgerea apei, îngroparea unor conducte, delimitarea unor suprafeţe etc. 2. Tranşee. 3. (în Ev. Med.) Fortificaţie de forma unui canal adânc şi lat de 8-10 m (uneori plin cu apă), care împrejmuia un castel sau o cetate. 4. Crestătură în formă de Ion Şandru şanţ (1) la diferite organe sau piese de maşini. ŞANŢ, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată în depresiunea omonimă, la poalele N ale m-ţilor Bârgău şi cele de SE ale m-ţilor Rodna, pe cursul superior al râului Someşu Mare; 3 417 loc. (2005). Expl. de minereuri complexe (în satul Ş.) şi de minereuri cuprifere (în satul Valea Mare). Muzeu etnografic. Centru de prelucr. artistică a lemnului şi de cusături populare. în arealul comunei se află peştera de la Valea Cobăşelului (ocrotită). Punct de acces în Parcul Naţional Rodna. ŞAPĂ (< fr.) s. f. Izolaţie hidrofugă, constituită din straturi de asfalt, bitum etc., care se aplică pe suprafaţa unui element de construcţie pentru a împiedica infiltrarea apei. ŞAPCĂ (< bg., rus.) s. f. Acoperământ pentru cap, format dintr-o calotă plată, de obicei întărită şi un cozoroc; este purtată în special de bărbaţi; când face parte dintr-o uniformă, poartă semne distinctive corespunzătoare. ŞAPCĂ, Radu (1795-1876), preot român. Participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. Membru al Guvernului provizoriu ales de Adunarea Populară din 9/21 iun. 1848 de la Islaz. ŞAPIROGRAF (< germ.) s. n. (POLIGR.) Aparat folosit pentru multiplicarea textelor sau figurilor, constituit dintr-un cilindru acoperit cu o pastă specială pe care se imprimă textul sau figura ce urmează să fie reproduse; hectograf. ŞAPIROGRAFIA (< şapirograf) vb. I tranz. A efectua operaţia de şa-pirografiere. ŞAPIROGRAFIERE (< şapirografia) s. f. Operaţie de multiplicare a unui text sau a unor figuri cu ajutorul şapirograf ului. ŞAPORIN, lurl Aleksandrovici (1887-1966), compozitor rus. Creaţie de inspiraţie romantică. Cantate („Pe câmpia Kulikovo"), opere („Decembriştii"), piese orchestrale, instrumentale, muzică de scenă şi de film. ŞAPOŞNIKOV, Boris Mihallovici (1882-1945), mareşal sovietic. Şef al Marelui Stat-Major al Armatei Roşii (1937-1940 şi 1941—1942). Consilier militar al lui Stalin. ŞAPOU (< fr.) s. n. Introducere (scurtă) a unui articol de ziar, revistă sau a unui volum. ŞAPTE (lat. septem) num. card., subst. 1. Num. card. Număr natural, mai mare decât şase cu o unitate şi care se indică prin cifra 7 (sau VII). -0- (Adjectival) Şapte zile. (Cu valoare de num. ord.) Volumul şapte. 2. Subst. (BOT.) Şapte-degete = plantă erbacee perenă din familia ro-zaceelor, cu tulpina aeriană ramificată, înaltă de 20-100 cm, cu frunze imparipenate şi flori purpurii (Potentilla palustris). 3. S. m. Semn grafic care reprezintă numărul şapte. ŞAPTELEA, ŞAPTEA (< şapte) num. ord. (Precedat de art. „al", „a") Care urmează după al şaselea. ŞAPTESPREZECE (< şapte + spre + zece) num. card., s. m. 1. Num. card. Număr natural, mai mare decât şaisprezece cu o unitate. (Adjectival) Şaptesprezece lei. -0- (Cu valoare de num. ord.) Capitolul şaptesprezece. 2. S. m. Semn grafic care reprezintă numărul şaptesprezece. ŞAPTESPREZECELEA, -ZECEA (< şaptesprezece) num. ord. (Precedat de art. „al", „a") Care urmează după al şaisprezecelea. ŞAPTEZECI (< şapte + zece) num. card., s. m. 1. Num. card. Număr natural, mai mare decât zece de şapte ori. -O (Adjectival) Şaptezeci de elevi. (Cu valoare de num. ord.) Pagina şaptezeci. 2. S. m. Semn grafic reprezentând numărul şaptezeci. Şapte-degete 615 ŞASEZECI ŞAPTEZECILEA, -ZECEA (< şaptezeci) num. ord. (Precedat de art. „al“, „a“) Care urmează după al şaizeci şi nouălea. ŞAPUR, numele a trei regi persani din dinastia Sasanizilor. Mai importanţi: 1. Ş. I. (241-272). Iniţiază o politică ofensivă împotriva lmp. Roman, îl înfrânge la Edessa pe împăratul roman Valerian (259) şi-l ia prizonier. 2. Ş. II cel Mare (309-379). A cucerit statul kuşanilor şi a purtat un lung război împotriva lmp. Roman (337-363). ŞAR, Munţii ~ v. Sar Pianina. ŞARADĂ (< fr.) s. f. Ghicitoare în versuri şi cifre simbolice sau formată din desene, care propune aflarea unui cuvânt sau a unui context cu ajutorul părţilor sau silabelor lui componente, fiecare dintre acestea având un sens propriu. <£- Expr. A vorbi în şarade = a vorbi cu aluzii, enigmatic. ŞARETĂ (< fr.) s. f. Cabrioletă. ŞARG, -Ă (< magh.) adj. (Despre cai) Cu părul de pe corp galben-des-chis, iar cel din coadă, coamă şi extremităţile picioarelor negru. ŞARIA (ŞARIAH) (< cuv. arab „cale, calea cea bună, calea cuvenită41), ansamblul normelor religioase şi juridice ale dreptului musulman, aşa cum sunt ele enunţate în „Coran11 şi în „Sunna11. ŞARIAJ (< fr.) s. n. (GEOL.) Deplasare la mari distanţe, de-a lungul unei suprafeţe de ruptură, a unor mase importante de roci (alohtonul) şi suprapunerea lor peste altele mai noi (autohtonul), ca rezultat al mişcărilor tectonice din zonele de oro-geneză. ŞARJA (< fr.) vb. I 1. Tranz. (MILIT.) A efectua o şarjă (II 1). 2. Intranz. A prezenta, a interpreta ceva într-o formă caricaturală; a exagera. ŞARJĂ (< fr.) s. f. I. încărcătura normală a unui cuptor metalurgic, constituită din straturi alternative de minereu, fondant şi combustibil. ♦ Cantitatea de metal lichid obţinută într-un cuptor metalurgic la o singură operaţie de elaborare. + Proces de încărcare, prelucrare şi scoatere a materialului dintr-un cuptor metalurgic. II. 1. Atac puternic, în goana cailor, al trupelor de cavalerie împotriva inamicului. 2. (SPORT) Atac impetuos asupra adversarului. III. (TEATRU, GRAFICĂ) Prezentare caricaturală, exagerată a unui personaj, a unei situaţii etc. ŞARLATAN (< fr.) s. m. Persoană necinstită care înşală buna-credinţă a cuiva; escroc, farsor, impostor. ŞARLATAN !E (< şarlatan) s. f. înşelătorie, escrocherie. ŞARLOTÂ (< fr.) s. f. Cremă preparată din ouă, lapte, zahăr, frişcă şi gelatină. ŞARM (< fr.) s. n. Farmec. ŞARMANT, -Ă (< fr.) adj. Fermecător, (foarte) agreabil. ŞARNIERĂ (< fr.) s. f. 1. Balama, (pop.) ţâţână. 2. (EXPL. PETR.) Dispozitiv format din două piese care, aşezate de o parte şi de alta a unui corp cilindric (ex. prăjină de foraj, burlan etc.) şi fixate rigid cu buloane, permit suspendarea întregului ansamblu pe un reazem. 3. (GEOL.) Locul de îmbinare (creştetul) între cele două flancuri ale unei cute anticlinale sau sinclinale. 4. (PA-LEONT.) Locul de îmbinare (ţâţâna) între cele două valve care formează cochilia unui lamelibranhiat. 5. (FILAT.) Bandă de hârtie gumată, folosită de filatelişti pentru lipirea mărcilor poştale în albume. ŞARPANTĂ (< fr.) s. f. Schelet din grinzi de lemn, de oţel sau de beton armat, care susţine acoperişul sau un alt element ai unei construcţii. ŞARPE (lat. serpens) s. m. 1. Reptilă lipsită de membre, cu corpul cilindric, acoperit cu solzi, adaptată la târât; poate înghiţi prada vie în întregime, având articulaţia fălcilor la craniu foarte mobilă (Ophidia, Ser-pentes). Se cunosc c. 3 000 de specii. Numeroşi ş. sunt veninoşi, având dinţi speciali, mari, prin care se scurge venin în rană dintr-o glandă situată în cerul gurii. Se hrănesc cu vertebrate mici, cu ouă de păsări, cu moluşte şi uneori chiar cu insecte. Trăiesc pe toate continentele (cu excepţia Antarcticii şi a regiunilor arctice) şi în mările tropicale. Sin. ofidian. <0- Ş. cu clopoţei = şarpe veninos din America de Nord, care produce un sunet caracteristic datorită unor solzi cornoşi pe care îi are pe coadă (Crotalus horridus). Ş. cu ochelari = cobră. Ş. de alun = şarpe neveninos, lung de c. 1 m, cu o bandă neagră pe laturile capului; trăieşte în România prin pădurile de foioase şi prin locuri stâncoase (Coro-nella austriaca). Ş. de casă = şarpe neveninos, lung de c. 1,60 m, cu două pete galbene pe ceafă, frecvent în regiunile inundabile, pe lângă aşezările omeneşti (Natrix natrix). Ş. de apă = şarpe neveninos adaptat la viaţă în râuri şi lacuri, bun înotător, lung de peste 1 m, cu capul lung şi îngust, cu solzi dorsali puternic comprimaţi (Natrix tesselata). Ş. orb = iulus. ♦ Fig. Persoană periculoasă, vicleană. 2. (în credinţele religioase) Diavolul (întrupat în şarpe). ŞARPELE (Serpens caput et ca-uda), constelaţie situată în apropiere de ecuatorul ceresc, de o parte şi de cealaltă a constelaţiei Ofiucus. Alcătuită din stele strălucitoare dispuse în şirag. ŞARU DORNEI, com. în jud. Suceava, situată în depr. Domelor, pe râul Neagra Şarului; 4218 loc. (2005). Reşed. com. Ş.D. este satul Neagra Şarului. Expl. de min. de mangan (în satul Ş.D.), de sulf (în satul Gura Haitii) şi de turbă (în satul Neagra Şarului). Fabrică de brânzeturi şi caşcaval. Moară (1890), în satul Gura Haitii. Centrul unei interesante zone etnografice în care se confecţionează cojoace lungi, bundiţe decorate cu motive vegetale, zoomorfe sau geometrice (în satul Ş.D.). Staţie de îmbuteliere a apelor minerale (Ş.D.). Staţiune balneoclimaterică, de interes general, recunoscută pentru apele sale minerale carbogazoase, bicarbonatate, sodice, calcice, magneziene, analizate pentru prima dată în 1787 de geologul austriac Richard Hacquet. în arealul com. Ş.D. se află rezervaţia naturală „Tinovul Şaru Dornei11 (35 ha) în cadrul căreia vegetează muşchiul de turbă (Sphagnum wulfianum), pinul (Pinus silvestris f. turfosa) ş.a. Centru turistic. ŞARU, GHEORGHE (1920-2003, n. Checea, jud. Timiş), pictor american de origine română. Autor al unei opere în care formele artei moderne - de la expresionismul de factură mexicană până la structurile concepţiilor interactive - se asociază cu cele ale colorismului tradiţional, adesea de origine folclorică. Imagini constructive riguros, dar care nu elimină un anume lirism; noua gramatică a artei cinetice punea în valoare picturalitatea temei. ŞASE (lat. sex) num. card., s. m. 1. Num. card. Număr natural, mai mare decât cinci cu o unitate şi care se indică prin cifra 6 (sau VI). (Adjectival) Şase copii. -0- (Cu valoare de num. ord.) Capitolul şase. 2. Semn grafic care reprezintă cifra şase. ŞASELEA, ŞASEA (< şase) num. card. (Precedat de art. „al", ,,a“) Care urmează după al cincilea. ŞASESPREZECE num. card. v. şaisprezece. ŞASEZECI num. card. v. şaizşci. ŞASIU 616 ŞASIU (< fr.) s. n. 1 Cadru rigid, pe care se montează osiile unui vehicul cu tracţiune mecanică, constituind principalul element de rezistenţă al vehiculului şi care susţine celelalte subansambluri ale acestuia. <0- Ş. autopropulsat = tip special de tractor folosit în agricultură pentru diverse lucrări, constituit dintr-un ş. echipat cu motor cu ardere internă şi pe care se montează diferite maşini sau unelte agricole. 2. Denumire dată diferitelor tipuri de rame sau cadre, întrebuinţate în industrie, în legătoria de cărţi, în tipografie, pentru fixarea pânzei tablourilor etc. ŞATALOV, VLadimir Alexandrovici (n. 1927), pilot cosmonaut rus, gen.-lt. (din 1975) în armata sovietică. A efectuat zboruri cosmice cu navele „Soiuz 4" (ian. 1969), „Soiuz 8“ (oct. 1969) şi „Soiuz 10“ (apr. 1971). ŞATEN, -Ă (< fr.) adj. (Despre păr) Castaniu; (despre oameni) cu părul castaniu. ŞATRĂ (< bg., ser., magh.) s. f. 1. Cort (mobil) în care se adăpostesc ţiganii nomazi; grup de corturi care constituie locuinţele unei comunităţi de ţigani nomazi. + Comunitate de ţigani nomazi. 2. (înv.) Cort de tabără. ŞAVANŢI (< fr.) s. m. pl. Amerindieni din Brazilia, care trăiesc în bazinul râurilor din dreapta cursului superior al Amazonului. Fac parte din familia de limbi ges (je). ŞĂGALNIC, -Ă (< şagă) adj. Care face glume; care provoacă râsul; glumeţ, poznaş, hazliu, şugubăţ. ŞĂINEANU, Lazăr (pe numele adevărat Lazăr Şain) (1859-1934, n. Ploieşti), lingvist şi folclorist român. Prof. univ. la Bucureşti. Stabilit în Franţa (din 1900). Lucrări comparatiste asupra limbilor şi literaturilor populare din aria balcanică („încercare asupra semasiologiei limbii române", „Elemente turceşti în limba română", „Influenţa orientală asupa limbii şi culturii române", „Istoria filologiei române", „Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice"). Autor al unui important „Dicţionar universal al limbii române"; studii referitoare la limba franceză („L’Argot ancien", „La langue de Rabelais"). ŞĂRMĂŞAG, 1. Dealurile Şărmă-şagului, zonă deluroasă în partea de NV a Dealurilor Vestice (dealurile Silvano-Someşene) situată între văile râurilor Crasna (la V) şi Maja (la E). Sunt alcătuite predominant din depozite argilo-nisipoase şi prezintă culmi domoale, separate de culoare depresionare. Alt. max.: 348 m. Cunoscute şi sub numele de dealurile Majei. 2. Com. în jud. Sălaj, situată la poalele dealurilor omonime, pe râul Zalău, în zona de confl. cu râul Crasna; 6 559 loc. (2005). Nod feroviar şi rutier. Expl. de lignit. în satul Ş., atestat documentar în 1355, a fost descoperit (1941) un tezaur dacic de argint, datând din a doua jumătate a sec. 1 î.Hr., alcătuit din 4 brăţări şi 3 fibule. ŞĂTRAR (< şatră) s. m. 1. (în Ev. Med., în Moldova şi în Ţara Românească) Dregător care avea în pază corturile unei tabere în timp de război şi asigura aprovizionarea armatei 2. Ţigan nomad. ŞĂULIA, com. în jud. Mureş, situată în zona colinelor Comlodului, pe râul Bologa; 2 210 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Ş.). Satul Ş. apare menţionat documentar în 1377. ŞCEGLOVSK v. Kemerovo. ŞCERBA, Lev Vladimirovici (1880- 1944), lingvist rus. Specialist în fonetică („Fonetica limbii franceze") şi în lingvistica generală. ŞCERBAKOV v. Rîbinsk. ŞCHEIA 1. Com. în jud. laşi, situată în Podişul Central Moldovenesc, la poalele culmii Şcheia; 3 334 loc. (2004). Viticultură. Satul Ş., cunoscut în trecut cu numele Şcheia Pojorăşti, apare menţionat documentar în 1443. în satul Drăguşeni, atestat documentar în 1443, se află casele boiereşti ale familiei Costachi (sec. 18), un rateş de plan dreptunghiular (sec. 19) şi biserica Sf. Gheorghe (1815), în satul Ferenciugi, menţionat documentar în 1772, există biserica Sfânta Treime (ante 1783), iar în satul Ş. o biserică de lemn cu hramul „Sf. Gheorghe (sec. 17), conacul „Alexan-drescu" (sec. 19) şi un bordei din sec. 19. 2. Com. în jud. Suceava, în pod. Sucevei, pe dr. râului Suceava; 8 101 loc. (2005). Nod rutier. Aici, la 6 mart. 1486, oastea comandată de Ştefan cel Mare a înfrânt-o pe cea a lui Hruet (Hronoda), pretendent la tron susţinut de trupele turceşti aflate sub comanda lui Bali-beg. în satul Sfântu llie se află biserica omonimă, ctitorie din 1488 a lui Ştefan cel Mare, cu un valoros ansamblu de picturi murale interioare, executate în 1632-1653, între care se remarcă un tablou votiv careul înfăţişează pe Ştefan cel Mare. în satul Ş. există biserica Sf. Nicolae (1841). ŞCHEII BRAŞOVULUI, vechi cartier al municipiului Braşov, unul dintre centrele principale ale vieţii orăşeneşti a românilor din Transilvania, care a avut legături economice, politice şi culturale permanente cu Ţara Românească şi cu Moldova. S-a bucurat de sprijinul şi de protecţia domnilor români. Pe lângă biserica Sf. Nicolae din Ş.B. (atestată din sec. 14), durată în piatră în anii 1519-1520 cu ajutorul lui Neagoe Basarab, a funcţionat, din 1493, cea mai veche şcoală românească din Transilvania. După stabilirea definitivă (în 1559) la Braşov a diaconului Coresi (tipograf şi editor renumit), Ş.B. a devenit un înfloritor centru cultural în care a funcţionat o valoroasă şcoală de traducători. Totodată, Ş.B. a fost un important centru tipografic unde au apărut numeroase cărţi în limbile română şi slavonă, printre care se remarcă „întrebare creştinească" (1559), „Psaltirea românească" (1570), „Liturghierul românesc" (1570) (prima carte bisericească tipărită în româneşte, „Carte ce se cheamă evanghelie cu învăţătură" (1581). La Ş.B. şi-a avut sediul, începând din sec. 17, „Compania grecească de comerţ" cu participare majoritar aromână. După o perioadă de stagnare, Ş.B. a cunoscut o nouă înflorire în prima jumătate a sec. 19, în special o dată cu apariţia primului număr (la 12 mart 1838) a „Gazetei de Transilvania". în sec. 18-19, la Ş.B. a funcţionat o şcoală de pictură pe sticlă a icoanelor, aici formân-du-se, printre alţii, iconarii Ghimbă, Dolfi, loan Popp, loan Trâmbiţaş ş.a. ŞCHIOP, -OAPĂ (lat. *excloppus) adj., s. f. 1. Adj. (Şi subst.) Care prezintă un defect la mers din cauza unui picior mai scurt sau a unui Şcheii Braşovului. Biserica Sf. Nicolae 617 ŞCOALĂ picior bolnav; infirm de un picior. ♦ Fig. (Despre versuri) Cu imperfecţiuni de rimă sau de ritm. ♦ (Despre scaune, mese etc.) Care are un picior deteriorat. 2. S. f. (Pop.) Măsură de lungime egală cu distanţa de la vârful degetului mare până la vârful degetului arătător, când cele două degete sunt bine îndepărtate unul de altul. -O Expr. De-o (sau cât o) şchioapă = mult mai mic sau mult mai mare decât normal. ŞCHIOPA (< şchiop) vb. I intranz. A şchiopăta (1). ♦ A deveni şchiop (D- ŞCHIOPĂTA (lat. *excloppitare) vb. I intranz. Â merge sprijinindu-se mai mult pe un picior decât pe celălalt; a şchiopa. 2. Fig. A nu se desfăşura în mod normal, a nu funcţiona bine; a se poticni. ŞCIPACIOV, Stepan Petrovici (1899-1980), poet rus. Lirică în metru clasic având ca temă dragostea, natura, patria şi meditaţia filozofică („Versuri", „Drum bun“, „Cântec despre Moscova11, „Pavlik Morozov", „Căsuţa din Suşenskoe"). ŞCIUSEV, Aleksei Viktorovicl (1873-1949, n. Chişinău), arhitect, istoric şi teoretician al artei rus. Director (1926-1929) al Galeriei de artă „Tretiakov11 şi al Muzeului de Arhitectură din Moscova (1940-1949). A proiectat edificiul Institutului de Mecanică Fină, Mausoleul lui Lenin, gara Kazan - toate la Moscova, Teatrul de operă din Taşkent, Observatorul astronomic Pulkovo, biserica Sfânta Treime din Ciuhureştii de Sus (Soroca). ŞCOALA ARDELEANĂ, mişcare ideologică şi culturală cu caracter iluminist a intelectualităţii româneşti greco-catolice şi ortodoxe din Transilvania de la sfârşitul sec. 18 şi începutul sec. 19. Este cea mai importantă formă a luptei românilor din lmp. Habsburgic pentru emancipare naţională şi culturală, dezvoltată ca o prelungire a programului formulat de Inocenţiu Micu (Clain), reprezentanţii ei alcătuind textul lui Supplex Libellus Valachorum. în sprijinul revendicărilor lor au adus, prin scrieri, argumente istorice, filologice şi demografice privind originea latină a limbii şi poporului român, continuitatea şi unitatea sa etnică, combătând teoriile neştiinţifice ale unor contemporani ca Sulzer, Eder, Kopitar, Engel. Ş.A. a iniţiat direcţiile şi formele culturii române moderne; a avut un rol important în stimularea studiului istoriei şi filologiei, a gramaticii şi lexicologiei, a orientării literaturii spre clasicism şi a şcolii naţionale. Promovând idealul „luminării11 şi ridicării politice, sociale şi intelectuale a poporului, a alcătuit manuale, lucrări de îndrumări practice, economie rurală etc. Principalii ei reprezentanţi: S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu, I. Piuariu-Molnar, Radu Tempea, D. Bojinca, Paul lorgovici, loan Barac, Vasile Aaron, Vasile Popp. Centre de activitate: Blaj, Oradea şi Buda. ŞCOALA DE LA BADEN v. Baden-Baden. ŞCOALA DE LA FONTAINE-BLEAU v. Fontainebleau. ŞCOALA DE LA LVOV -VARŞOVIA v. Lvov — Varşovia. ŞCOALA DE LA MARBURG v. Marburg. ŞCOALA DE LA WURZBURG v. Wurzburg. ŞCOALA DIN MILET v. Milet. ŞCOALA ROMÂNĂ DIN FRANŢA (< fr. £COLE ROUMAINE EN FRANCE), instituţie întemeiată de N. lorga, în 1920 (inaugurată în 1922), lângă Paris, la Fontenay-aux-Roses. Finanţată de statul român, era destinată licenţiaţilor români care voiau să-şi desăvârşească studiile. Primul director, N. lorga. A editat publicaţia „Melanges de l’Ecole Roumaine en France11. Şi-a încetat activitatea în 1948, ŞCOALA ROMÂNĂ DIN ROMA (it. Accademia di Romania a Roma), instituţie înfiinţată în 1921 (inaugurată în 1922) la propunerea lui Nicolae lorga. Director Vasile Pârvan (până în 1927), căruia i-au urmat G.G. Mateescu, Emil Panaitescu şi Scarlat Lambrino. Finanţată de statul român, Ş. era destinată pregătirii şi perfecţionării specialiştilor români; şi-a desfăşurat activitatea în cadrul mai multor secţii ştiinţifice (între care istorie, arheologie, filologie şi arte frumoase). A editat periodicele „Ephemeris Dacoromana" (1923- 1945) şi „Diplomatarium italicum" (1925-1939). Actualul sediu a fost construit între 1928 şi 1933, pe baza proiectului arhitectului Petre Anto-nescu, de către Banca Naţională a României. Treptat, începând din 1943, activitatea Ş. s-a diminuat până la desfiinţarea ei în 1948. Redeschisă (din 1969) sub conducerea lui Alexandru Balaci, dar numai din 1993 menirea ei a devenit realitate. ŞCOALA SOCIOLOGICA MONOGRAFICĂ DE LA BUCUREŞTI, şcoală creată şi condusă de D. Guşti. Iniţial Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială (1918), a devenit, între 1921 şi 1948, Institutul Social Român. Folosind tehnici şi mijloace moderne de cercetare, a întreprins, în perioada 1925-1948, studierea organizată a realităţii sociale româneşti pe calea cercetării monografice, în special a satelor. Sub raport politic, a fost eterogenă, predominând concepţiile poporaniste; ulterior, orientarea ei a evoluat spre stânga şi spre combaterea tendinţelor de extrema dreaptă. Reprezentanţi principali: Gh. Vlădescu-Răcoasa, H. H. Stahl, Tr. Herseni, Oct. Neamţu, Stanciu Stoian, A. Golopenţia, C. Brăiloiu, M. Pop, H. Brauner. A editat publicaţiile „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială11 (1919-1940), „Sociologie românească11 (1936-1943), „Affaires Danubiennes11 (1938-1944). ŞCOALA Şl VIAŢA, revistă a Asociaţiei Generale a învăţătorilor din România (1930-1944). S-a ocupat de problemele profesionale ale învăţăto-rimii. A popularizat teoriile şi experimentele didactice ale şcolilor noi în pedagogie. Au colaborat: I. Simionescu, S. Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru ş.a. ŞCOALĂ (< bg., ser., pol.) s. f. I. 1. Instituţie de învăţământ public şi educaţie unde se predau elementele de bază ale principalelor discipline; p. ext. activitate legată de această instituţie; instrucţie (1); (pop.) învăţătură (3), învăţământ (1). ♦ ŞCOLAR1 618 Local în care funcţionează o astfel de instituţie. ♦ Totalitatea elevilor şi a cadrelor didactice ale unei instituţii de învăţământ. 2. Fig. Izvor, sursă de cunoştinţe, de învăţături; sistem de învăţare, de instruire într-un anumit domeniu; p. ext experienţe, cunoştinţe dobândite pe această cale. II. Totalitatea instituţiilor de învăţământ; organizare a procesului de instrucţie şi educaţie în şcoli. lll. Curent, ansamblu de idei, mişcare ştiinţifică, literară, artistică etc. care grupează în jurul ei un număr de adepţi. -O (FILOZ.) Şcoala ioniană v. ionian. Şcoli socratice v. socratic, cinic, cirenaic, megaric, Elida. Şcoala epicureică v. epicureic. Şcoala scoţiană v. scoţian. Şcoala de ia Frankfurt v. Frankfurt. (DR.) Şcoala clasică a dreptului penal = curent în dreptul penal prefigurat din sec. 17 şi dezvoltat în sec. 19, care consideră infracţiunea ca un fenomen juridic, răspunderea penală ca o consecinţă a liberului arbitru al infractorului, iar pedeapsa ca un rău necesar, corespunzător răulw cauzat societăţii de către infractor. întemeietor şi principal reprezentant: Cesare Beccaria. Şcoala istorică a dreptului = curent în filozofia dreptului, apărut la sfârşitul sec. 18 în Germania. Consideră drept izvoare ale dreptului tradiţia, obiceiurile, instinctele juridice, formate spontan şi treptat în conştiinţa fiecărei naţiuni, fără o determinare materială, socială şi dezvoltare pe baza unei legi obiective. Principalii reprezentanţi: Fr. K. von Savigny, G. Hugo, G. F. Puchta. Şcoala psihologică a dreptului = curent în filozofia dreptului (sec. 19-20) care atribuie factorilor psihologici un rol determinant în formarea şi aplicarea normelor juridice, negând condiţionarea lor materială, socială. Printre reprezentanţi: L. I. Petrajiţki, F. Klein, M. Rumelin, E. Riezeier. Şcoala sociologică a dreptului = curent în filozofia dreptului (sec. 19-20), care recunoaşte caracterul social al dreptului, fără a distinge însă factorii sociali de determinare de simplele condiţionări ale normei juridice. Reprezentanţi principali; E. Ehrlich, H. Kantorovitz, J. Frank, V. Lundstedt. (EC.) Şcoala istorică = şcoală economică germană cu două faze în dezvoltarea sa: vechea şcoală istorică apărută la mijlocul sec. 19 (principali reprezentanţi: W. Roscher, B. Hildebrandt şi K. Knies) şi noua şcoală istorică apărută la sfârşitul sec. 19 (principali reprezentanţi: G. Schmoller, L. Brentano, K. Bucher şi W. Sombart) caracterizată prin negarea legilor obiective ale dezvoltării economice a societăţii şi considerarea factorilor moral-juridici ca determinanţi în această privinţă şi prin înlocuirea analizei economice teoretice cu descrierea fenomenelor economice, constând în culegerea şi sistematizarea datelor istorice şi prelucrarea lor. Şcoala austriacă = şcoală economică apărută în deceniul al nouălea al sec. 19 (principali reprezentanţi: C. Menger, F. Wieser, E. Bohm-Bawerk, profesori universitari austrieci), caracterizată prin folosirea de metode psihologice subiective în cercetarea şi tratarea fenomenelor economice şi susţinerea teoriei utilităţii finale. Sin. ş. psihologică; ş. vieneză; ş. utilităţii finale. Şcoala matematică = orientare constituită ca şcoală economică în ultimul pătrar al sec. 19 (principali reprezentanţi: W. Jevons, L. Walras şi V. Pareto). Se caracterizează prin considerarea procedeelor matematice drept unică metodă de cercetare economică şi înlocuirea pe această bază a analizei cauzale a fenomenelor şi proceselor economice cu cercetarea cantitativă a dependenţelor funcţionale. (PEDAG.) Şcoala activă = mişcare pedagogică apărută la începutul sec. 20. Substituie intelectualismului herbartian auto-activitatea elevului în cadrul instrucţiei şcolare. întemeiată de A. Ferriere. Se dezvoltă în două direcţii: a) curentul activităţii libere conform înclinaţiilor şi intereselor copilului (A. Ferriere, Maria Montessori); b) şcoala muncii, bazată pe activităţile practice manuale (J. Dewey, G. Kerschensteiner). Ş. a. dă în deceniul 3 al sec. 20 primele sisteme de organizare şcolară conform principiilor sale: Planul Dalton şi Planul Winnetka, precum şi direcţia artistico- practică a lui C. Freinet. îşi încetează existenţa după cel de-al Doilea Război Mondial. ŞCOLAR1 (< şcoală) s. m. Elev al unei şcoli (1). ŞCOLAR2, -Ă (< fr. scolaire, după şcoală) adj. Care ţine de şcoală (1), referitor la şcoală sau la şcolari (1). ŞCOLARITATE (< fr.) s. f. Timpul cât cineva este şcolar. Ş. obligatorie = perioadă, variind ca număr de ani de la ţară la ţară, în cursul căreia întreg tineretul de vârstă şcolară primeşte instrucţiune (gratuită). ŞCOLARIZA (după fr. scolariser) vb. I tranz. A încadra în şcoală (1), a da la şcoală; a instrui, a forma în şcoală. ŞCOLARIZARE (< şcolariza) s. f. Acţiunea de a şcolariza. Rată de ş. = raportul dintre populaţia şcolară a unei ţări şi numărul total al copiilor şi tinerilor de vârstă şcolară. ŞCOLĂRESC, -EASCĂ (< şcolar') adj. De şcoală sau de şcolar; specific şcolii sau şcolarilor; fig. naiv, lipsit de maturitate, copilăresc. ŞCOLĂRjŢĂ (< şcolar) s. f. Elevă a unei şcoli elementare sau medii. ŞCOL! (< şcoală) vb. IV tranz. şi refl. A (se) instrui (temeinic) în şcoală. ŞEDEA (lat. şedere) vb. II intranz. 1. A se afla aşezat pe ceva; a sta jos. 2. A se aşeza, a lua loc. ♦ A se opri din mers; a poposi. 3. A rămâne, a sta într-un anumit loc, într-o anumită situaţie sau poziţie mai multă vreme. Expr. A şedea pe capul cuiva = a plictisi (pe cineva) cu prezenţa sa sau cu prea multe stăruinţe. 4. A petrece, a rămâne câtva timp undeva; a zăbovi. 5. A avea domiciliul undeva; a locui, a domicilia. 6. A nu face nimic, a nu avea nici o ocupaţie. 7. Impers. (construit cu dativul) A i se potrivi; a-l prinde. A(-i) şedea (cuiva) bine (sau frumos, mândru, rău) = a (nu) i se potrivi, a (nu) fi aşa cum trebuie. ŞEDERE (< şedea) s. f. 1. Faptul de a şedea. 2. Popas; timp petrecut într-un loc. ŞEDINŢĂ (< şedea, după fr. seance) s. f. 1. Adunare organizată a membrilor unui colectiv cu scopul de a discuta anumite probleme, de a lua o hotărâre etc. 2. Dezbatere a unei cauze în faţa unui organ de jurisdicţie. 3. Interval de timp în care se exercită o acţiune, se aplică un tratament medical, se face o expunere etc. ŞEDINŢOMANjE (< şedinţă + manie) s. f. Obicei de a convoca multe şedinţe (fără motiv serios), cu discuţii de lungă durată (şi inutile). ŞED|TĂ (< fr.; {s} Chedde) s. f. Exploziv preparat pe bază de clorat de sodiu, de potasiu sau de amoniu în proporţii variabile, înglobate în 5% ulei de ricin, parafină, vaselină sau răşină. ŞEF, -Ă (< fr.) s. m. şi f. 1. Persoană care conduce un colectiv, o instituţie, o organizaţie etc.; conducător (II). ♦ Persoană superioară în grad sau în funcţie altei persoane, superior. Şef de orchestră = dirijor. 2. (PEDAG.) Şef de lucrări = funcţie didactică în învăţământul superior ştiinţific şi tehnic, intermediară între cea de asistent şi cea de conferenţiar; lector; persoană care are acest grad. 619 ŞEMSEDIN ŞEFjE (< şef) s. f. 1. Demnitate, rang, funcţie de şef; conducere. 2. Timpul cât deţine cineva o funcţie de conducere. ŞEGARCEA, oraş în jud. Dolj, în E C. Desnăţuiului; 8 301 loc. (2005). Staţie de c.f. Nod rutier. Fabrici de furfurol, de prelucr. a lemnului (mobilă, binale, lădiţe pentru legume ş.a.) şi de nutreţuri combinate. Centru viticol şi de vinificaţie. Cramă (1904-1906) cu o capacitate de înmagazinare de 2,8 mii. litri. Anual, la Ş. are loc serbarea folclorică „Culesul viilor". Conform informaţiilor orale, referitoare la întemeierea localităţii, se spune că aici s-au stabilit (fără a se menţiona data) câteva familii venite din Segarcea pe Olt (azi com. Segarcea-Vale, jud. Teleorman) care părăsiseră locurile natale din cauza birurilor grele. Pentru a-i atrage pe moşia sa, Sultănica (proprietara acestor terenuri) le-a construit, pe la mijlocul sec. 16, o biserică de lemn lângă un izvor de apă. în jurul acestui nucleu s-a dezvoltat ulterior o aşezare rurală care a fost declarată oraş la 17 febr. 1968. Biserica Adormirea Maicii Domnului a fostei mănăstiri Ş., construită în jurul anului 1547, incendiată de tătari în 1718, refăcută în 1862 şi renovată în 1903 şi 1925. Mănăstirea Ş. a fost mult timp metoh al bisericii Zlătari din Bucureşti. Rezervaţia naturală Valea Rea (Radovan). ŞE HUAN-TI v. Shi Huangdi. ŞE|C (ŞEIH, ŞEYH) (< tc.) s. m. 1. (în ţările arabe) Căpetenie a unui trib, a unei formaţii statale. 2. Şeful unei comunităţi religioase musulmane. ŞEICA MARE, com. în jud. Sibiu, situată în pod. Hârtibaciului, pe râul Vişa; 4 898 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul Ş.M.). Nod rutier. Fabrică de ţesături industriale (plase pentru cauciucuri,^ benzi rulante etc.). Viticultură. în arealul satului Boarta, atestat documentar în 1349, au fost descoperite vestigiile unei aşezări neolitice, aparţinând Culturii Petreşti (sfârşitul milen. 3 î.Hr.), peste care s-a suprapus o aşezare din perioada de tranziţie de la Neolitic la Epoca bronzului, aparţinând Culturii Coţofeni (2500-1800 î.Hr.). Tot aici s-a găsit un tezaur (două coliere din aur) datând din Hallstatt. Satul Ş.M., atestat documentar în 1308, a devenrt reşed. unui scaun săsesc în 1351. în 1705, în timpul Răscoalei curuţilor, a^ fost distrus aproape în întregime. în 1780, la Ş.M. a fost înfiinţată o şcoală românească. în satul Buia, atestat documentar în 1296, se află o biserică din sec. 15 (azi biserică evanghelică) şi un castel, construit în etape în sec. 14-17, care a fost pentru scurt timp în posesia lui Mihai Viteazul, dujDă bătălia de la Şelimbăr (1599). în satul Ş.M. există o cetate ţărănească, cu biserică de incintă (1503, cu unele transformări din sec. 16 şi 19), iar în satul Boarta, castelul „Tobias“ (1770). ŞEICA MICĂ, com. în jud. Sibiu, situată în V pod. Hârtibaciului, pe stg. văilor Vişa şi Târnava Mare; 1 741 loc. (2005). Viticultură. Creşterea bovinelor. Pe terit. satului Ş.M. au fost descoperite urmele unei cetăţi de pământ, datând din Hallstatt (1200-450/300 î.Hr.), un tezaur dacic de argint (sec. 2 î.Hr.), alcătuit din 3 coliere, 5 brăţări, un lanţ, două fibule, 356 de denari republicani romani, un tezaur de monede bizantine, din aur, ascuns la începutul sec. 6 d.Hr. în satul Ş.M., atestat documentar în perioada 1311-1348, se află o biserică evanghelică (sec. 15, cu unele transformări din sec. 16 şi 19), fortificată în sec. 16, o casă parohială a bisericii evanghelice (1754) şi casa „Geiger“ (1771). ŞEICARU, Pamfil (1894-1980, n. sat Beciu, jud. Bacău), ziarist, publicist şi om politic român. Stabilit în Spania (1944), apoi în Germania (1974). Unul dintre cei mai mari jurnalişti şi comentatori de politică internă şi externă ai României interbelice. Director şi proprietar al ziarului „Curentul" (1927-1944), calitate în care a scris zi de zi până în 1944 articolul de fond. A colaborat la ziarul spaniol „El Alcazar" şi a fondat gazeta „Liberty and Justice" difuzată gratuit unor guverne şi organizaţii internaţionale, cu scopul apărării intereselor României, aflată sub ocupaţie sovietică. Editează, lunar, la Munchen (din 1978) seria de exil a gazetei „Curentul". Judecat (1946) în contumacie de Tribunalul Poporului, este condamnat la moarte pentru crime de război şi crime Pamfil Şeicaru împotriva păcii şi umanităţii. Autor a numeroase lucrări de analiză socială şi politică internă şi internaţională („Pax Americana - Pax Sovietica", „Istoria partidelor politice în România", „Adevăruri care trebuiesc amintite"). ŞEITIN, com. în jud. Arad, situată în C. Aradului, pe dr. Mureşului; 2 942 loc. (2005). Staţie de c.f. Satul Ş. este atestat documentar în 1138. ŞELAC s. n. v. şşrlac. ŞELAR (< şa) s. m. Lucrător cure-lar care se ocupă cu confecţionarea şeilor sau a altor piese de harna-şament. ŞELARU, com. în jud. Dâmboviţa, situată în C. Găvanu-Burdea, pe râurile Dâmbovnic şi Glavacioc; 3 682 loc. (2005). Nod rutier. Biserica Sfânta Cuvioasă Parascheva (1866), în satul Fierbinţi. ŞELĂRjE (< şa) s. f. 1. Ansamblul articolelor de harnaşament. 2. Atelier în care se confecţionează aceste articole. ŞELF (< germ.) s. n. Regiune a fundului bazinelor oceanice, cuprinsă între linia de ţărm şi povârnişul continental (în general până la izobata de 200 m), reprezentând zona marginală submersă a continentelor; are aspectul unei suprafeţe netede uşor înclinată şi brăzdată de văi submarine. Sin. platformă continentală. ŞELIMBĂR, com. în jud. Sibiu, situată în depr. Sibiu, în zona de confl. a râului Sebeş cu Cibin; 5 190 loc. (2005). Halte de c.f. (în satele Ş. şi Veştem). Pomicultură. Creşterea porcinelor (Veştem). La Ş., la 18/28 oct. 1599, armata comandată de Mihai Viteazul a înfrânt oastea transilvană a principelui Andrei Bâthori. în urma acestei victorii, Mihai Viteazul a înaintat către Alba lulia, în care a intrat triumfal la 21 oct./1 nov. 1599, instituindu-şi, astfel, stăpânirea asupra întregului terit. al Transilvaniei. în satul Ş., menţionat documentar în 1323, se află o biserică din sec. 13 (azi biserică evanghelică), cu unele transformări din sec. 15 şi 19, ruinele unei cetăţi ţărăneşti din sec. 15 şi un monument comemorativ, ridicat în 1932, în amintirea^ victoriei obţinute de Mihai Viteazul. în satele Mohu (menţionat documentar în 1494) şi Bungard (atestat documentar în 1429) se află bisericile Sf. Nicolae (1787) şi Sfânta Maria (1824). ŞEMINEU (< fr.) s. n. Cămin (pentru foc). ŞEMSEDDIN, Ahmed bin Suleiman Kemal-paşa-zade (Ibn Kemal) (sec. 15-1535), om de stat, cărturar şi cronicar turc. în lucrarea ŞENAL 620 „Istoriile dinastiei otomane" expune istoria turcilor otomani până la 1533. Prezintă interesante date despre istoria românilor. ŞENAL (< fr.) s. n. Şenal navigabil= fâşie de apă de-a lungul unui canal sau lac, suficient de largă şi de adâncă pentru a asigura navigaţia la intrarea într-un port în tot timpul anului sau într-un anumit interval de timp. ŞENDREA (? —1481), boier român. Cumnat al lui Ştefan cel Mare. Portar de Suceava (1479-1481). S-a remarcat în apărarea Sucevei asediate de turci (1476) şi în bătălia de la Râmnic (1481) împotriva turcilor şi muntenilor, în timpul căreia a murit eroic. ŞENDRENI, com. în jud. Galaţi, situată în C. Şiretului Inferior, pe stg. râului Şiret, în zona de confl. cu râul Mălina, care înainte de vărsare formează lacul Mălina; , 3 143 loc. (2005). Staţie (în satul Ş.) şi haltă de c.f. (în satul Şerbeştii Vechi). Nod rutier. Abator şi antrepozite frigorifice. Prelucr. lemnului (lăzi şi ambalaje). Piscicultură. Pe terit. satului Ş. au fost descoperite (1961) vestigiile unei aşezări romane cu necropolă (sec. 2-3), iar pe malul lacului Mălina a fost identificată o aşezare autohtonă de bordeie din sec. 10-11. Rezervaţia paleontologică Bărboşi (Tirighina), cu faună de moluşte fosile din Cuaternarul inferior. şendricenil com. în jud. Botoşani, situată în NV C. Jijiei Superioare, la poalele dealului Bour (pod. Sucevei), pe râul Buhai; 4 345 loc. (2005). Pomicultură. Creşterea bovinelor. In satul Horlăceni, atestat documentar la 1 mai 1384, au fost descoperite vestigiile unei aşezări din Epoca fierului şi o necropolă feudală cu 30 de morminte. în satul Ş. se află bisericile Sfinţii Voievozi (1822), Adormirea Maicii Domnului (1862), iar în satul Horlăceni, biserica de lemn Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1788). Rezervaţia naturală „Făgetul secular Stuhoasa". ŞENjLĂ (< fr.) s. f. Organ de deplasare a unor autovehicule (tancuri, tractoare, autocamioane), înfăşurat (de obicei) pe roţile motoare situate de aceeaşi parte a vehiculului. Constă dintr-o bandă continuă, închisă, alcătuită din plăci metalice, articulate între ele, prevăzute cu dinţi de angrenare şi cu pinteni care asigură o aderenţă mare la teren şi o tracţiune mai mare decât a roţilor obişnuite. ŞEPENIŢULUI, Ţara ~, formaţiune politică anterioară întemeierii statului feudal Moldova. ŞEPING (< engl.) s. n. Maşină de rabotat a cărei mişcare rectilinie alternativă este efectuată de scula aşchietoare în direcţie transversală, iar piesa fixată pe masa maşinii efectuează mişcarea de avans. ŞEPREUŞ, com. în jud. Arad, situată în C. Crişurilor, pe râul Sartiş; 2 624 loc. (2005). Nod rutier, în satul Ş., atestat documentar în 1407, se află un castel din sec. 19. ŞEPTAR (< şapte) s. m. Carte de joc marcată cu numărul şapte, care are şapte puncte. ŞEPTEL (< fr.) s. n. Totalitatea animalelor domestice sau numai a celor de o anumită specie dintr-o ţară, regiune sau gospodărie. ŞEPTjME (< şapte) s. f. Parte obţinută dintr-un întreg prin divizarea lui în şapte părţi egale. ŞERADIZARE (< fr., germ.) s. f. Tratament termochimic aplicat pieselor de oţel, prin care acestea sunt acoperite cu un strat protector de zinc, rezistent la coroziune. ŞERB (lat. servus) s. m. (în Ev. Med.) Ţăran dependent de stăpânul feudal; iobag. ŞERBAN, Andrei (n. 1943, Bucureşti), regizor român de teatru şi operă. Prof. la univ. Columbia (S.U.A.). Stabilit în S.U.A. (1969). Figură proeminentă a avangardei americane în anii 70 ai sec. 20, personalitate a regiei mondiale. Director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1990-1993). Spectacole novatoare din marele repertoriu clasic: Shakespeare, Moliere, Gozzi, Cehov. Oferă jaloane în montarea pieselor antice. Celebru datorită manierei originale în care a pus în scenă „Fragmente dintr-o trilogie greacă" la Teatrul La Mama (New York) şi a trilogiei antice „Medeea", „Troienele", „Electra" la Teatrul Naţional din Bucureşti. ŞERBAN, Mihail (n. 1930, Craiova), biochimist român. Prof. univ. la Andrei Şerban Bucureşti. Contribuţii în domeniul biochimiei comparate, al enzimologiei şi biochimiei analitice („Biochimia contracţiei musculare", „Substanţe biologic active", „Biochimie analitică", „Metode şi tehnici biochimice"). ŞERBAN, Radu (1927-1984, n. Caracal), compozitor român. Muzică corală şi de film. Melodii de muzică uşoară de largă popularitate. ŞERBĂNESCU, Theodor (1839-1901, n. Tecuci), scriitor român. M. coresp. al Acad. (1894). Colonel; prefect de Cahul (1876); a luptat la Plevna. Membru al Societăţii literare „Junimea". A publicat poezii în „Ateneul român", dar mai ales în „Convorbiri literare" („Lacrimile", „Marşul călăraşilor"); versuri simboliste („Sonete decadente"). Traduceri (Horaţiu, Lamartine, Hugo, Heine). ŞERBĂNEŞTI, com. în jud. Olt, situată în V C. Boian, pe dr. râului Vedea; 3 264 loc. (2005). Nod rutier. Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1853) şi Sf. loan Botezătorul (1874), în satele Şerbăneştii de Sus şi Ş. ŞERBĂUŢI, com. în jud. Suceava, situată în pod. Sucevei; 3 266 loc. (2005). Până la 8 mai 2003, când a devenit comună, satul Ş. a făcut parte din com. Calafindeşti. ŞERBESCU, Silvia (1903-1965), pianistă română. Prof. univ. la Bucureşti. Interpretă viguroasă şi sensibilă a repertoriului clasic şi îndeosebi contemporan (românesc şi francez). ŞERBEŞTI v. ŞTEFAN cel Mare (4). ŞERBET (< tc.) s.n. Preparat alimentar făcut din sirop de zahăr bine legat, cu adaos de sucuri de fructe sau de diferite esenţe. ŞERBETIERĂ (< şerbet) s. f. 1. Chisea pentru şerbet. 2. Vasul de tablă al maşinii de preparat îngheţată. ŞERBjE (< şerb) s. f. (în Ev. Med.) Condiţie de dependenţă personală a ţăranilor faţă de stăpânul feudal; starea de şerb; iobăgie. ŞERCAIA, com. în jud. Braşov, situată în E depr. Făgăraş, pe râul Olt, la confl. cu râul Şercaia; 3 063 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul Ş.). Nod rutier. Expl. de turbă şi de tufuri vulcanice. Fabrică, de cherestea. Pe terit. satului Hălmeag au fost descoperite vestigiile unei aşezări romane (sec. 2 d.Hr.) în care s-a găsit un umbo (garnitura centrală a unui scut) din bronz argintat, decorat cu motive geometrice, vegetale şi zoomorfe, cu o inscripţie indescifrabilă. în satul Ş., menţionat documentar în 1235, există o biserică din sec. 14 (azi biserică evanghelică), iar r 621 în satul Hălmeag, atestat documentar în 1211 cu numele Castrum Almage, se află o biserică zidită în anii 1160-1190 (azi biserică evanghelică), monument reprezentativ al arhitecturii transilvănene din perioada de trecere de la romanic la gotic. în arealul satului Vad există o poiană cu narcise (Dumbrava Vadului, 391,9 ha), declarată monument al naturii, în care predomină specia Narcissus stellaris. ŞERFUI (< germ.) vb. IV tranz. (IND. PIEL.) A subţia marginea pieilor în timpul confecţionării, pentru ca acestea să poată fi îndoite, suprapuse sau cusute. ŞERjF1 (< tc.) s. m. (în ţările arabe) Prinţ, nobil socotit descendent al Profetului Mahomed. ŞERjF2 (< engl.) s. m. 1. (în Anglia şi S.U.A.) Funcţionar administrativ însărcinat cu menţinerea ordinii într-un district sau comitat, având o putere judecătorească limitată. 2. (în Scoţia) Judecătorul cel mai înalt în grad într-un district sau într-un comitat. ŞERLAC (ŞELAC) (< germ., engl.) s. n. Răşină naturală (secretată de insecta Laccifer, care trăieşte pe diferiţi arbori din India) sau sintetică (obţinută din zeină). Ş. este de culoare galben-aurie-brună, cu punct de înmuiere 58-60°C, solubil în alcool. Se foloseşte la prepararea lacurilor de spirt pentru piele şi lemn sau a lacurilor electroizolante. ŞERLAI (< germ.) s. m. Plantă erbacee din familia labiatelor, înaltă de 20-100 cm, cu tulpina şi cu frunzele lânos-păroase şi cu flori albe (Salvia aethiopis). Creşte în regiunile de stepă. ŞERPAR (< şarpe) s. n., s. m. 1. S. n. Brâu lat de piele cu buzunar pe care îl poartă ţăranii, mai ales în Transilvania; chimir. 2. S. m. Pasăre călătoare, răpitoare de zi, asemănătoare cu acvila, cu o anvergură a aripilor până la 1,9 m, cu gheare puternice, cu spatele brun-cenuşiu şi cu pântecele alburiu; se hrăneşte mai ales cu şerpi, şopârle şi broaşte, dar şi cu insecte şi rozătoare mici, rareori cu păsări (Circaetus gallicus). Trăieşte în Europa, Africa şi Asia de SV. ŞERPAŞ (< fr., engl.) s. m. Membru al populaţiei himalayene şerpa (sherpa), trăind pe văile înalte sudice ale Chomolungmei (Everestului), care a dat aproape în exclusivitate cărătorii şi ghizii (de unde şi înce-tăţenirea termenului pentru asemenea îndeletniciri) ce i-au însoţit pe alpinişti în încercările de cucerire a celui mai înalt vârf al planetei. ŞERPĂTEŞTI, aşezare la N de Giurgiu, azi dispărută. Aici, la 15 ian. 1595, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, paharnicul Manta a înfrânt, într-un puternic atac de noapte, o armată turco-tătară. ŞERPUI (< şarpe) vb. IV intranz. A descrie (în mişcare) o linie ondulată sau a avea un curs întortocheat, ondulat, ca mersul şarpelui. ŞERPUjRE (< şerpui) s. f. Faptul de a şerpui. ♦ Mişcare perturbatoare, oscilatorie în jurul unui ax vertical care trece prin centrul de greutate al vehiculelor de cale ferată, manifes-tându-se prin lovituri transversale ale roţilor de cale la nivelul şinei. ŞERPUITOR, -OARE (< şerpui) adj. Care descrie sau care urmează o linie ondulată, cotită; sinuos. ŞERPUŞOR (< şarpe) s. m. Plantă erbacee perenă, cu tulpina principală târâtoare, din care pornesc ramuri înalte, drepte, de 20-40 cm, cu frunze mici, păroase, înguste, dese, la vârf cu 2-6 spice cilindrice, care poartă sporangii (Lycopodium complanatum). ŞERUI (< germ.) vb. IV tranz. (IND. PIEL.) A descărna (2). ŞERVET (cf. fr. serviette) s. m. Bucată de pânză sau de hârtie subţire (pătrată sau dreptunghiulară) folosită la masă pentru şters gura şi mâinile. ♦ P. ext. Bucată de pânză de in sau bumbac, folosită la bucătărie pentru ştergerea veselei, a tacâmurilor etc. ŞES (lat. sessus) s. n. Vastă întindere de pământ, fără accidente proeminente de teren; câmpie. Cel mai mare ş. de pe Pământ este ş. Amazonului situat în bazinul fl. omonim din America de Sud, cu o suprafaţă de peste 5 mii. km2. ŞES, Muntele - v. Plopiş (1). ŞESAN, familie de preoţi şi teologi români, originară din Bucovina. Mai importanţi: 1. Valerian Ş. (1878-1940, n. Slobozia Rarencei -Bucovina), preot şi teolog, prof. şi rector (1923-1925 şi 1927-1930) la Univ. din Cernăuţi; a deţinut importante funcţii şi demnităţi în forurile ecleziastice ale României Mari. Lucrări de drept canonic şi despre ortodoxie („Kirche und Staat im romisch-byzantinischen Reiche seit Konstantin dem Grossen und bis zum Falie Konstantinopoles“). 2. Milan Pavel Ş. (1910-1981, n. Cernăuţi), preot, istoric şi teolog. Fiul lui Ş. (1). Prof. univ. la Cernăuţi, Suceava şi Bucureşti. A militat pentru promovarea ecumenismului creştin. Cercetări privind creştinismul vechi „carpatic", sinodalitatea ortodoxă. ŞEVCENKO ŞESjME (< şase) s. f. Parte obţinută dintr-un întreg prin divizarea lui în şase părţi egale. ŞESTOV, Lev Isaakovici (pe numele adevărat L. I. Schwarzman) (1866-1938), filozof rus. Stabilit în Franţa (1920). Unul dintre reprezentanţii de seamă ai existenţialismului religios. Apologet al cunoaşterii prin credinţă („Revelaţiile morţii", „Puterea cheilor", „Atena şi Ierusalim"). ŞETRAN, Vladimir (n. 1935, Dăncă-uţi, Basarabia), pictor şi designer român. Receptiv la experimentele artei contemporane, Ş. a ştiut să le culeagă pe acelea care răspundeau propriului temperament; a păstrat o încredere constantă în valorile tradiţionale ale culorii şi ale formei, manifestată chiar şi în operele în care abordează legile expresionismului abstract. S-a spus, pe bună dreptate, că nu a vrut niciodată să încânte privirea, ci s-o provoace. Unul dintre cei mai temeinici şi inventivi reprezentanţi ai designului românesc. ŞETRAR v. şătrar. ŞETREF, pas de înălţime în N Carpaţilor Orientali, între m-ţii Rodnei şi Ţibleşului, la 817 m alt. Străbătut de o şosea şi o c.f. (Salva-Vişeu de Jos, construită în 1948) ce asigură legătura între Maramureş şi N Transilvaniei. ŞEVALET (< fr.) s. n. Suport de lemn care serveşte pictorilor pentru a-şi fixa pânza sau cartonul pe care pictează. ^ Pictură de ş. = pictură pe panou mobil cu suport din pânză, lemn sau carton. ŞEVALIERĂ (< fr.) s. f. Inel gros pe care sunt gravate embleme, iniţiale. ŞEVARNADZE, Eduard (n. 1928), om politic georgian. Activist al Partidului Comunist din R.S.S. Georgia (1946-1985). Ministru de Externe în fosta U.R.S.S. (1985- 1990; nov.-dec. 1991). Preşedinte al Georgiei (1992-2003). Constrâns de opoziţie să demisioneze (nov. 2003) şi să ia calea exilului. ŞEVCENKO, Aleksandr (1883-1948), pictor rus. Teoretician al neo-primitivismului („Neoprimitivism. Teorie. Posibilităţi"). A readus în centrul atenţiei reprezentarea figurativă („Colhoznici aşteptând trenul"). ŞEVCENKO, Taras Grigorievici (1814-1861), poet, pictor şi luptător democrat-revoluţionar ucrainean. Rapsod naţional şi făuritor de limbă poetică. Poeme de inspiraţie populară („Cobzarul"), eroico-romantică („Haidamacii"), antimonarhică („Neofiţii"), povestiri realiste cu caracter social, ŞEVER 622 relevând forţă dramatică şi atracţie pentru pitoresc („Viaţa de artist", „Muzicantul", „Pictorul"). ŞEVER (< rus, engl.) s. n. Sculă aşchietoare în formă de disc, cremalieră sau melc, confecţionată din oţel rapid, folosită pentru a şeverui. ŞEVERU! (< şevei) vb. IV intranz. A netezi flancurile dinţilor de la roţile dinţate necălite. ŞEVIOT (< fr.; n. pr. Cheviot, munte în Marea Britanie) s. n. Rasă de oi cu lâna foarte scurtă, albă, fină, semilucioasă, crescută în M-ţii Cheviot din Marea Britanie, pentru producţia de carne. Greutatea oilor adulte este de 50-55 kg, iar a berbecilor de 70-80 kg. ♦ Materialul obţinut din lâna acestor oi. ŞEVRETĂ (< fr., germ.) s. f. Piele de ovine tăbăcită cu săruri minerale, caracterizată prin fineţe, moliciune, elasticitate, netezime şi prin. rezistenţă relativ redusă; serveşte la confecţionarea feţelor de încălţăminte pentru femei şi copii. ŞEVRO (< fr.) s. n. Piele fină de caprine, din care se confecţionează articole de marochinărie şi încălţăminte. ŞEZĂTOARE (< şedea) s. f. 1. Adunare restrânsă, la sate, mai ales în serile de iarnă, la care participanţii lucrează pentru gazdă sau pentru ei înşişi şi totodată petrec cântând, spunând poveşti, snoave, ghicitori etc. 2. P. ext. Reuniune cu caracter cultural, al cărei program este alcătuit din producţii literare (recitări, lecturi). ŞEZĂTOAREA, revistă de folclor. Apărută la Fălticeni (1892-1929, cu întreruperi), sub conducerea lui Artur Gorovei. A fost cea mai prestigioasă revistă de folclor din România în prima jumătate a sec. 20. La cele 25 voi., A. Gorovei a adăugat, mai târziu, un volum reprezentând indicele analitic şi alfabetic al apariţiilor anterioare. Colaboratori: G. şi S. T. Kirileanu, Teodor T. Burada, Tudor Pamfile, Gh. Ghihănescu, N. Mateescu, V. Radovici, J. Urban Jarnik, Stanislav Prato, Th. D. Speranţia, B. Delavrancea, Tiberiu Brediceanu, I. Muşlea ş.a. ŞEZLONG (< fr.) s. n. Scaun pliabil al cărui spătar se poate coborî, după preferinţă, până la poziţia orizontală. ŞEZUT (< şedea) s. n. Partea inferioară a trunchiului omenesc, care corespunde regiunii fesiere; dos (1), fund. ŞFĂIŢUjRE (< germ.) s. f. Procedeu de sudare, fără material de adaos, în care piesele de sudat sunt încălzite în forjă sau în cuptor şi apoi ciocănite sau presate. ŞFICHI (onomat.) s. n. Vârful neîmpletit al biciului; pleasnă (1). ♦ Lovitură dată cu vârful biciului; fig. vorbă usturătoare, înţepătură. ŞFICHIU! (< şfichi) vb. IV tranz. A lovi scurt cu şfichiul biciului. ♦ Fig. A înţepa cu vorba; a ironiza. Şl (lat. sic) adv., conj. I. Adv. (Precedă partea de vorbire la care se referă sau se intercalează între auxiliar ori pron. refl. şi vb.) 1. (Modal) Chiar, cu adevărat; întocmai, exact. Aşa a şi fost. ♦ încă, în plus, pe lângă acestea; de asemenea. ♦ Urmat de un adj. sau de un adv. la comparativ, indică progresia: vei vedea peisaje şi mai frumoase. Loc. Şi mai şi = mai mult decât...; grozav, neîntrecut. 2. (Temporal) Numaidecât, fără întârziere, îndată, ♦ Deja. II. Conj. 1. (Cu funcţiune coordonatoare copulativă) Leagă două părţi de propoziţie de acelaşi fel (se uită în dreapta şi în stânga) sau diferite (oricare şi c/e oriunde poate cere ajutorul lui). ♦ (împreună cu prep. „cu“ exprimă relaţia operaţiei adunării) Plus. ♦ Ajută la formarea numerelor de la douăzeci şi unu până la nouăzeci şi nouă (treizeci şi doi), a numerelor zecimale, legând partea zecimală de întreg (doi şi cincisprezece) sau a numerelor fracţionare (unu şi jumătate). ♦ Scoate în evidenţă termenii unei enumerări pe care îi precedă: cumpără şin cărţi, şi caiete, şi creioane. ♦ în repetiţii, ca procedeu stilistic: şi merg ei şi merg. ♦ Leagă două propoziţii de acelaşi fel (să fiţi cuminţi şi să vă purtaţi bine) sau diferite (cine poate visa şi când vrea şi ce-i place?), indicând o completare, un adaos. ♦ (Accentuat, în corelaţie cu sine însuşi) Atât..., cât; nu numai..., ci şi. ♦ Pop., în povestiri, aşezat la începutul frazei, arată continuitatea desfăşurării acţiunii: şi fiul craiuluin se întoarce ruşinat la tată-său. ♦ înaintea unei propoziţii interogative sau exclamative subliniază legătura cu cele povestite anterior: şi cine te-a supărat? Expr. Ei şi? = ce-mi pasă? ♦ Izolat, într-un dialog, ca îndemn pentru continuarea unei relatări: am citit o carte/ — Şi — Nu mi-a plăcut! ♦ (Precedat de adv. „ca", cu funcţiune comparativă) a) întocmai ca; b) aproape, aproximativ. 2. (Cu funcţiune coordonatoare adversativă) Ci, iar, dar. E clar, şi nu vrea să înţeleagă. ŞIAC (< tc.) s. n. Postav aspru de lână, de culoare închisă, ţesut de obicei în casă, din care se fac haine ţărăneşti şi rase călugăreşti. ŞIADBEI, Ion (1903-1977, n. Lespezi, jud. laşi), lingvist român. Format în ambianţa Şcolii lingvistice de la Bucureşti. Lucrări consacrate istoriei limbii române („Originile dialectelor române. Starea actuală a cercetărilor", „Cercetări asupra cronicilor moldovene", „Istoria literaturii române vechi") şi limbii latine („Le latin dans l’Empire d’Orient"). ŞIBLEAC (< ser.) s. n. Fitocenoză submediteraneană, formată din tufişuri cu frunze căzătoare; s-a dezvoltat în Pen. Balcanică în zonele montane, unde pădurea a fost defrişată. Denumirea este utilizată uneori şi pentru tufărişurile de acest tip din SV României. ŞIBOT, com. în jud. Alba, situată în culoarul Orăştiei, la poalele SV ale m-ţilor Trascău, în zona de confl. a râului Cugir cu Mureşul; 2 492 loc. (2005). Staţie (în satul Ş.) şi haltă de c.f. (în satul Balomiru de Câmp). Centru de prelucr. artistică a lemnului (în satul Băcăinţi). Pe terit. satului Sărăcsău, atestat documentar în 1733, a fost descoperit (1950) un tezaur dacic de argint (sec. 1 d.Hr.) alcătuit din opt fibule, un ac de fibulă, două coliere din bandă de argint, o brăţară, două inele ş.a. în satul Băcăinţi, menţionat documentar în 1278, se află ruinele unui turn din piatră (sec. 13), iar în satul Ş., atestat documentar în 1281, biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 18) şi monumentul închinat lui Pavel Chinezul (erou al luptei de la Câmpul Pâinii din 13 oct. 1479). ŞIC1 (< fr.) s. n. Eleganţă, distincţie, bun-gust (în îmbrăcăminte). ŞIC2 (< ser.) s. f. Fiecare dintre micile foiţe de metal lucios care se aplică ca podoabă în special pe unele haine femeieşti; fluture, paietă. ŞICANA (< fr.) vb. I tranz. A necăji pe cineva pentru lucruri lipsite de importanţă; a sâcâi. ŞICANĂ (< fr.) s. f. 1. Faptul de a şicana; sâcâială. 2. Obstacol aşezat în calea unui fluid pentru a-i modifica viteza (de ex. pentru depunerea suspensiilor), pentru a-i imprima un drum ocolit sau pentru a-i uniformiza debitul. ŞICHI s. m. pl. v. sikhi. ŞICLOD, masiv deluros situat la marginea de E a pod. Transilvaniei, în N dealurilor Târnavelor, care domină dinspre S depr. Praid. Alt.: 1 028 m. ŞICULA, com. în jud. Arad, situată în S C. Cermei, pe Crişu Alb; 4 609 623 Ş1MIAN loc. (2004). Nod rutier. Satele Ş. şi Chereluş apar menţionate documentar în 1334, iar satul Gurba în 1213. ŞIE (lat. sibi) pron. refl. (înv.) (Forma accentuată de dativ persoana a treia pentru toate genurile) Sieşi. ŞIEU 1. Râu, afl. stg. al Someşului Mare, în amonte de Beclean; 68 km. Izv. din m-ţii Căliman, de sub vf. Poiana Tomii, curge vijelios pe c. 15 km, apoi drenează depr. Şieuţ şi depr. Budacu, iar în aval de com. Şieu-Măgherăuş valea se lărgeşte, căpătând aspect de culoar, râul având un curs leneş şi foarte meandrat. Afl. pr.: Buduşel, Bistriţa ardeleană, Rosua, Dipşa. 2. Culmea Şieului, culme deluroasă în N pod. Transilvaniei, cu alt. de 500-650 m, alcătuită din conglomerate tortoniene, străpunse de sâmburi diapiri. Este de fapt o prelungire sub forma unui ax anticlinal, spre NV, a dealurilor Mureşului, care domină unităţile limitrofe prin pante accentuate cu o diferenţă de nivel de 150-250 m. Alt. max.: 691 m (vf. Păltiniş). 3. Com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată în depr. Budacu, pe cursul superior al râului Şieu, la poalele NE ale culmii Şieu; 3 252 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul Ş.). Nod rutier. Centru pomicol şi viticol. în satul Ş., menţionat documentar în 1319, se află o biserică din sec. 16 (azi biserică reformată) şi castelul „Râkoczi11 (sec. 18), în stil baroc, iar în satul Posmuş, atestat documentar în 1319, o biserică evanghelică (sec. 16, cu transformări din 1850) şi castelul „Teleki" (sec. 17). în arealul satului Posmuş există o pădure de larice (Larix decidua), declarată rezervaţie forestieră. 4. Com. în jud. Maramureş situată în depr. Maramureş; 2 605 loc. (2005). în satul Ş., atestat documentar în 1373, se află biserica de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului11 (1760). Până la 11 iunie 2002, când a devenit comună, satul Ş. a fost în componenţa com. Rozavlea. ŞIEU-MĂGHERUŞ, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată la poalele N ale culmii Şieu, în zona de confl. a râului Dipşa cu Şieu; 4 029 loc. (2005). Nod de c.f. cu staţii în satele Ş.-M. şi Sărăţel şi haltă în satul Arcalia. Expl. de balast (Sărăţel). Pomicultură. Creşterea porcinelor. Staţiune de cercetări complexe a Universităţii din Cluj-Napoca având sediul în castelul „Bethlen11 din satul Arcalia. în satul Arcalia, atestat documentar în 1355, a fost descoperit (1876-1888) un mormânt de înhumaţie datând din Hallstatt (1200-450/300 Î.Hr.) în care s-au găsit roţile unui car de luptă (roţile au patru spiţe, butuc şi obezi din bronz cu lemn), iar în arealul satului Sărăţel, atestat documentar în 1292, au fost scoase la iveală (1959, 1962) vestigiile unei cetăţi dacice cu fortificaţie de pământ^ datând din sec. 1 î.Hr- 1 d.Hr. In satul Arcalia există un parc dendrologic (16 ha). în apropiere se află pădurea Posmuş (2 ha), iar în satul Sărăţel un masiv de sare (20 ha), ambele ocrotite de lege, primul declarat rezervaţie forestieră^ iar al doilea rezervaţie geologică. In satul Ş.-M., atestat documentar în 1292, se află o biserică din sec. 13-14 şi castelul „Râkoczi11 (sec. 18), iar în satul Arcalia, castelul „Bethlen11 (sec. 18). ŞIEU-ODORHEI, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată la poalele NV ale dealurilor Lechinţei, pe cursul inf. al râului Şieu; 2 606 loc. (2005). în satul Ş.-O., menţionat documentar în 1329, se află o biserică din sec. 13 (azi biserică reformată), iar în satul Şirioara, atestat documentar în 1250, ruinele unei biserici din sec. 13. Castel (sec. 17), în satul Cristur-Şieu. ŞIEUŢ, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată în depresiunea omonimă, pe cursul superior al râului Şieu; 2 804 loc. (2005); haltă de c.f. (în satul Şieuţ). Centru de ţesături şi cusături populare. Satele Şieuţ, Lunca şi Sebiş apar menţionate documentar în 1319, iar satul Rustior în 1228. ŞIF (< germ.) s. n. (POLIGR.) Galion2. ŞIFON (< fr.) s. n. Pânză albă de bumbac cu suprafaţa netedă, folosită la confecţionarea lenjeriei de pat şi de corp. ŞIFONA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A-şi pierde sau a face să-şi piardă netezimea; a (se) mototoli, a (se) boţi. ♦ Fig. (Fam.) A (se) supăra, a (se) bosumfla. ŞIFON ABIL, -Ă (< şifona) adj. (Despre ţesături, hârtie etc.) Care se şifonează. ♦ Fig. (Fam.) Care se supără uşor; susceptibil, irascibil. ŞIFONIER (< fr.) s. n. Dulap (cu mai multe uşi) pentru haine şi lenjerie. ŞUSM (< fr. {i}; în arabă „grupul adepţilor11) s.n. Unul dintre cele două curente principale - alături de sunnism - din Islam. Ş. nu recunoaşte „Sunna11 şi nici pe califii sunniţi. Principalul motiv al separării de sunniţi este acceptarea lui Aii, ginerele Profetului Mahomed, ca urmaş legitim al acestuia, considerând că imamii sunt conducătorii de drept ai musulmanilor. Apărut în sec. 7, Ş. s-a constituit în confesiune religioasă la mijlocul sec. 8. Larg răspândit în S Iraqului şi Iran - unde este religie de stat, comunităţi de credincioşi şiiţi se întâlnesc în Yemen, Liban, Siria, E Africii, Pakistan şi N Indiei. Se consideră că reprezintă c. 10% din numărul musulmanilor. ŞILD (< germ.) s. n. Piesă de metal sau de material plastic care se fixează în dreptul mânerelor şi broaştelor la uşi, ferestre, sertare etc. în scopuri estetice şi pentru protecţie. ŞILINDIA, com. în jud. Arad, situată la poalele N ale dealurilor Cigherului, pe râul Cigher; 873 loc. (2005). Pomicultură. în satul Ş., atestat documentar în 1334, a fost descoperit un tezaur datând din sec. 3 Î.Hr. ŞILING (SCHILLING, SHILLING) (< germ., fr., engl.) s. m. 1. Denumire a unităţii băneşti naţionale în Austria (schilling) până la adoptarea monedei euro. 2. Denumire a unităţilor monetare în Kenya, Somalia, Tanzania şi Uganda (shilling). ŞILLING, Pavel Lvovicl (1786-1837), inginer şi om de ştiinţă rus. Invenţii în domeniul electrotehnicii, printre care mina electrică (1812), perfecţionată în 1833^ şi un sistem de telegrafie (1835). In cadrul preocupărilor sale de orientalistică, a cercetat istoria şi limbile popoarelor din Asia şi a reuşit să adune o valoroasă colecţie de vechi manuscrise orientale. ŞIMAND, com. în jud. Arad, situată în C. Aradului, pe canalul Morilor; 4 313 loc. (2005). Staţie de c.f. Nod rutier. Pe terit. satului Ş., menţionat documentar în 1290, a fost descoperită (1961) o necropolă sarmatică de înhumaţie (sec. 1 î.Hr.- 1 d.Hr.) în care s-au găsit mărgele din chihlimbar, oglinzi din plumb, un vas ceramic dacic (un căţui) ş.a. ŞIMIAN 1. Ostrov neinundabil situat în albia Dunării, în aval de municipiul Drobeta-Turnu Severin, în arealul com. Şimian, jud. Mehedinţi. Pe acest ostrov au fost descoperite (1931, 1965) urme materiale (în special ceramică) de locuire din Neolitic, aparţinând Culturii Vinca (milen. 5-4 î.Hr.), peste care s-au suprapus aşezări ale Culturii Sălcuţa (milen. 4-3 î. Hr.), din Epoca bronzului mijlociu (sec. 16-13 î. Hr.), din perioada dacică (sec. 3 î. Hr.) şi din cea romană. Pe această insulă au fost mutate clădirile importante de pe ins. Ada-Kaleh, care a fost acoperită de apele lacului de acumulare Porţile de Fier I. 2. Com. în jud. Bihor situată în C. Cărei, pe râul Salcia, la graniţa cu Ucraina; 3 863 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satele Ş. şi Şilindru). ŞIMIŞNA 624 Satul Ş. apare menţionat documentar în 1332. Rezervaţia naturală cu vegetaţie psamofilă „Păşunea cu Coryne-phorus“ de la Voievozi (5 ha), care adăposteşte o graminee rară, atlantico-mediteraneană {C. canescens). 3. Com. în jud. Mehedinţi situată pe stg. văii Dunării, la graniţa cu Serbia; 9 624 loc. (2005). Staţie de c. f. (inaugurată la 5 ian. 1875), în satul Ergheviţa. Prefabricate din beton. Complex avicol. Centru pomicol şi viticol. Muzeu etnografic în aer liber şi muzeu memorial organizat în cula lui Tudor Vladimirescu din satul Cerneţi. Satul Cerneţi, atestat documentar în 1571, a fost centrul ad-tiv al Ţării Severinului în sec. 17-19, reşedinţa bănişorilor de Mehedinţi în sec. 17, a căpitanilor de margine/ graniţă în sec. 18 ş] a căpitanilor de târg în sec. 19. în 1802, localit. Cerneţi a fost prădată şi incendiată de cetele înarmate ale lui Pasvan-Oglu, iar în 1815 de. turcii din Ada-Kaleh. în satul Cerneţi se află bisericile cu hramurile Sfânta Treime Domnească a fostei mănăstiri Cerneţi, ctitorie din 1659-1660 a domnului Gheorghe Ghica, terminată de fiul său, Grigore Gheorghe Ghica în 1663 şi reconstruită de Grigore II Ghica în 1748-1752, cu picturi murale interioare din 1827, Sf. Nicolae (1784-1794, cu picturi murale originare) şi Sf. loan Botezătorul (1820), precum şi culele lui Tudor Vladimirescu (1800) şi Nistor (1812). Bisericile cu acelaşi hram Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, în satele Dedovita Veche (1815) şi Poroina (1815-1841). ŞIMIŞNA, com. în jud. Sălaj, situată în zona dealurilor Gârboului; 1 374 loc. (2005). Până la 3 oct. 2002, când a fost trecut în categoria comunelor, satul Ş. a făcut parte din com. Rus. Satul Ş. apare menţionat documentar în 1314, iar satul Hăsmaş (sat component al com. Ş.) în 1325. ŞIMLEU 1. v. Măgura Şimleului. 2. Depresiunea Şimleului, depresiune de eroziune situată în dealurile Silvaniei, drenată median de cursul superior al râului Crasna. Supr.: c. 350 km2. Relief colinar, cu caracter structural (cueste, suprafeţe structurale), de terase şi lunci, parazitate pe alocuri de glacisuri prelungi. Vegetaţia naturală este formată din pâlcuri de stejar şi fag care alternează cu păşuni şi fâneţe naturale. Pomicultură. Viticultură. Creşterea animalelor. ŞIMLEU SILVANIEI, oraş în jud. Sălaj, situat în depr. Şimleu, la poalele măgurii Şimleului, pe cursul superior al râului Crasna; 16 345 loc. (2005). Staţie de c.f. Nod rutier. Expl. de argile. întreprinderi de materiale \zo\atoare, de prelucr. a lemnului, de mat. de constr., textile (confecţii, filatură de bumbac) şi alim. (produse lactate şi de panificaţie, băuturi alcoolice ş.a.). Morărit. Pomicultură (meri, pruni, peri); viticultură. Centru de vinificaţie. Liceul „Simion Bărnuţiu" (1819). Vestigii de locuire din Paleolitic, din Hallstatt (două spade din bronz) şi din perioadele geto-dacă şi romană. Săpăturile arheologice au scos la iveală două tezaure datând din sec 5 d.Hr. (unul din aur, cuprinzând un pandantiv circular, un colier, 24 de inele, un fragment de brăţară, medalioane ş.a., şi altul din argint, alcătuit din zece perechi de fibule din argint aurit). Localit. apare menţionată documentar ca sat în 1251, iar apoi ca oppidum în 1429. în 1351 apare consemnată Cetatea Şimleu, care în perioada 1532-1598 s^-a aflat în posesia familiei Bâthori. în 1598, Cetatea Şimleu a fost cucerită de generalul Giorgio Basta şi transformată o parte în complex militar şi o parte în castel pentru locuit. în 1772, Ş.S. a devenit reşed. unui scaun de judecată, iar în prima jumătate a sec. 19, aici funcţiona o tipografie românească, un gimnaziu, Banca „Silvania“ ş.a., iar la începutul sec. 20 Ş.S. a fost declarat oraş. Monumente: biserica romano-catolică (1532), în stil gotic, restaurată în 1666 şi supraînălţată în 1892; castelul fam. Bâthori, cu bastioane, ziduri de incintă şi poartă, construit în 1532 de Ştefan Bâthori pe locul vechii cetăţi. Castelul a fost reconstruit în 1590-1592 de Sigismund Bâthori în stilul Renaşterii transilvănene. Incendiat de turci în 1660 şi refăcut în 1679; biserica reformată (1730); biserica greco-catolică (1870-1906); clădirea fostului gimnaziu al călugărilor minoriţi (1825); casa memorială „lacob Deleu“ (sec. 19), tribun al lui Avram lancu. în localit. componentă Cehei se află o biserică ortodoxă de lemn, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1765), declarată monument istoric şi de arhitectură. Rezervaţia mixtă (floră şi faună) Balta Cehei sau Lacul fără fund. ŞIMNICU DE SUS, com. în jud. Dolj, situată în S dealurilor Almăjului, pe stg. râului Amaradia; 4 145 loc. (2005). Expl. de petrol şi gaze. Complex avicol. Bisericile Naşterea Maicii Domnului (1800), Sf. Dumitru (1820), Sfinţii Voievozi (1822), Adormirea Maicii Domnului (1830) şi Sf. Gheorghe (1850), în satele Româneşti, Cornetu, Albeşti, Ş. de Sus şi Mileşti. ŞIMONEŞTI, com. în jud. Harghita, situată în pod. Târnavelor, pe râul Feernic; 3 820 loc. (2005). Expl. de gaze naturale. Satul Ş. apare menţionat documentar în 1333. Biserici unitariene în satele Merişoru Mare (sec. 15, cu tavan casetat şi pictat în 1810), Ş. (1801-1811) şi Turdeni (1819-1823). ŞjNĂ (< pol., germ.) s. f. Fiecare dintre barele de oţel superior (cu secţiune aproximativ în formă de H culcat) care constituie calea de rulare pentru un tren sau tramvai. ♦ Bară de sprijin şi de rulare pentru poduri rulante. ♦ Cerc de oţel montat la periferia unei roţi de lemn pentru mărirea rezistenţei ei la uzură. ŞINCA, com. în jud. Braşov, situată în E depr. Făgăraş, la poalele m-ţilor Perşani, pe râul Şercaia; 3 626 loc. (2005). Reşed. comunei este satul Şinca Veche. Staţie de c.f. (în satul Perşani). Expl. de tufuri vulcanice (Perşani). Staţiune balneoclimaterică (v. Perşani, 3). Fabrică de preparate din lapte. Fermă de creştere a bovinelor. în satul Ş. Veche, atestat documentar în 1476, se află ruinele unei mănăstiri rupestre din sec. 18; bisericile Cuvioasa Parascheva (1700-1720), Sf. Maria (sec. 18) şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1793), în satele Şercăiţa, Ohaba şi Perşani. ŞINCAI, com. în jud. Mureş situată în C. Sărmaşului, pe râul Lechinta; 1 615 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Ş.). Expl. de gaze naturale. Pe terit. satului Ş., atestat documentar în 1332, a fost descoperită o lamă de spadă, din bronz, atribuită Culturii Wietenberg (sec. 16-13 Î.Hr.). ŞINCAI, Gheorghe (1754-1816, n. Râciu, jud. Mureş), istoric şi filolog român; iluminist. Unul dintre corifeii Şcolii Ardelene. Studii la colegiul „De Propaganda Fide“ din 625 ŞIRET1 Roma. Ca director general al învăţământului primar unit din Transilvania (1784-1794) a ridicat numărul şcolilor româneşti la aproape 300. Preocupat de problema originii limbii şi a poporului român şi de continuitatea vieţii romanilor la nord de Dunăre după retragerea aureliană. Pasionat strângător de documente, a alcătuit cea dintâi colecţie privind istoria românilor, cuprinzând peste 450 de izvoare (rămasă în manuscris). Pe baza lor a scris „Hronica românilor şi a mai multor neamuri", operă reprezentativă pentru Şcoala Ardeleană şi unul dintre momentele importante în dezvoltarea istoriografiei româneşti. L-a ajutat pe S. Micu la elaborarea lucrării „Elementa linguae daco-roma-nae sive valachicae", prima gramatică tipărită a limbii române, şi a scris prefaţa primei ediţii; a ll-a ediţie, care aduce importante contribuţii în simplificarea ortografiei, va apărea numai sub semnătura lui Ş. A militat pentru înlocuirea în scrierile laice a literelor chirilice cu cele latine şi pentru învăţământul în limba română. Manuale, lucrări de popularizare a ştiinţei („învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului", „Istoria naturei sau a firei", „Povăţuire cătră economia de câmp"). A preconizat emanciparea naţională şi socială a poporului român din Transilvania pe calea reformelor şi a culturalizării. ŞINCA NOUĂ, com. în jud. Braşov situată la poalele m-ţilor Ţagla şi ale Măgurii Codlei; 1 628 loc. (2005). în satul Ş.N., atestat documentar în 1805, se află o biserică de lemn din 1761. Com. Ş.N. a fost înfiinţată la 10 mai 2002 prin desprinderea satelor Ş.N. şi Paltin din com. Poiana Mărului. ŞINDRILĂ (< germ.) s. f. Fiecare dintre scândurelele subţiri din lemn (de brad, pin, fag), fasonate în formă de pană, folosite pentru acoperirea caselor din regiunile muntoase sau pentru învelirea pereţilor lor exteriori. ŞINDRILj (< şindrilă) vb. IV tranz. A acoperi o casă cu şindrilă. ŞINTEREAG, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, pe râul Şieu; 3 877 loc. (2005). Staţie (în satul Ş.) şi haltă de c.f. (în satele Şieu-Sfântu, şi Caila). Nod rutier. Pomicultură. în satul Ş., atestat documentar în 1325, se află o biserică din sec. 15 (azi biserică reformată), în stil gotic, iar în satul Şieu-Sfântu, menţionat documentar în perioada 1172-1196, cu numele Villa Igalia, o biserică ortodoxă, de lemn, cu hramul Sf. Dumitru (1735, pictată în 1764), adusă aici în anul 1800 din satul Rusu Bârgăului. Posedă o colecţie de icoane din sec. 18. ŞINTEU, com. în jud. Bihor, situată la poalele N ale m-ţilor Plopiş, pe cursul superior al râului Bistra; 1 280 loc. (2005). Satul Ş. apare menţionat documentar în 1535. ŞINTOjSM (SHINTOjSM) (< fr. {i}; {s} japonez shinto „calea zeilor, a spiritelor") s. n. Religie etnică apărută în Japonia (sec. 6), ca reacţie la introducerea budismului. Ş. primar era caracterizat prin animism, venerarea unor divinităţi ale naturii, cultul strămoşilor, al eroilor şi al împăratului, ca divinitate vizibilă. Ş. modern s-a format pe baza filozofiei budiste; este o religie care are drept caracteristici cultul imperial şi adorarea zeiţei Amaterasu. Religie de stat între 1868 şi 1945. ŞIP (< rus.) s. m. Peşte din familia acipenseridelor, lung până la 2 m şi greu de 70-80 kg (Acipenser sturio); trăieşte în Marea Neagră, M. Caspică, Oc. Atlantic, M. Baltică. ŞIPAI (cuv. indian) s. m. pl. Denumire dată soldaţilor indieni din armata britanică începând din sec. 18 şi până în 1947. Ş|PCĂ (< bg., ser.) s. f. Bucată de lemn subţire şi lungă, de formă paralelipipedică folosită în tâmplărie şi în dulgherie. ŞIPKA, pas în m-ţii Balcani (Bulgaria), între Balcanii Centrali şi cei de Est, la 1 200 m alt., care face legătura între Gabrovo şi Kazanlîk. în timpul Războiului Ruo-Româno-Turc din 1877-1878 aici a avut loc o puternică luptă (aug. 1878) între oastea ruso-bulgară şi cea turcă, care a fost respinsă. Ş|POT (< bg.) s. n. Izvor care ţâşneşte cu forţă, de obicei captat într-un jgheab. ♦ Jgheab, uluc prin care se captează apa unui izvor; ţeavă de scurgere. ŞIPOTE, com. în jud. laşi, situată în zona dealurilor Miletinului, la confluenţa râului Recea cu Miletin; 5 477 loc. (2005). Nod rutier. Creşterea bovinelor şi porcinelor. în satul Ş., atestat documentar în 1445, se află biserica Sf. loan cel Nou, ctitorie din 1507 a pârcălabului Luca Arbore. Incendiată de turci în 1700, biserica a fost refăcută în 1780 de călugări greci, care stăpâneau aici o moşie. In satul Hlăceni, menţionat documentar în 1614, există biserica Sf. Gheorghe (1856). ŞIR (< şiră) s. n. 1. Grup, mulţime de fiinţe sau de lucruri aşezate într-o anumită ordine, pe aceeaşi linie sau unele după altele; rând. ♦ (MAT.) Mulţime ale cărei elemente pot fi puse în corespondenţă biunivocă cu mulţimea numerelor naturale, elementele şirului fiind numite termenii şirului. ^ Ş. convergent = şir de numere pentru care există un număr astfel încât pentru orice număr real pozitiv dat se poate găsi un indice, aşa încât diferenţa dintre un termen de indice superior acestuia şi numărul fix să fie în modul strict mai mică decât numărul pozitiv dat. ♦ Şirag. 2. Desfăşurare continuă şi logică a ideilor, a faptelor într-o expunere; fir. ♦ Loc. Fără şir = fără logică, incoerent. 3. (Pop.) Rând scris sau tipărit. ŞIRAG (< magh. sau rom. şir) s. n. Şir (1). ♦ Mărgele înşirate pe un fir şi care se poartă la gât ca podoabă. ♦ Lucruri de acelaşi fel înşirate pe un fir. ŞIRATO, Franclsc (1877-1953, n. Craiova), pictor român. Colorist de vocaţie, unul dintre cei mai importanţi pictori români ai sec. 20. Portrete, peisaje, naturi moarte, compoziţii. A evoluat de la o viziune monumentală şi o construcţie solidă („Vânzătorul de covoare", „Casă roză") la tendinţa de a dilua contururile, folosind o cromatică luminoasă („Geamie", „Fată citind", „Uliţă la Tuzla", „Flori galbene"). Membru fondator al „Grupului celor patru" (alături de N. Tonitza, Şt. Dimitrescu şi O. Han). Ş|RĂ (lat. *şira) s. n. 1. Grămadă mare de paie, de snopi etc., cu baza dreptunghiulară, terminată în partea superioară cu o coamă. 2. Şira spinării = coloana vertebrală. ŞIRŞT1 (< tc.) s. n. 1. Bentiţă îngustă de bumbac, folosită la legarea ori la strângerea încălţămintei Francisc Şirato. „Autoportret" ŞIRET2 626 sau a unor obiecte de îmbrăcăminte. ♦ Fâşie îngustă şi groasă de ţesătură sau de împletitură, folosită pentru întărirea unor cusături sau pentru ornamentarea îmbrăcămintei. 2. Şnur ♦ (La pl.) Găitane, ceaprazuri. ŞIRET2, -EATÂ (< tc.) adj. (Despre oameni; şi subst.) Care se pricepe să înşele cu abilitate buna-credinţă a altora pentru a-şi realiza scopurile; perfid, viclean (1); (despre înfăţişarea sau manifestările oamenilor) care denotă, care trădează şiretenie. ♦ Plin de subtilitate; rafinat. ŞIRETENIE (< şiret2) s. f. însuşirea de a fi şiret2; faptă, vorbă de om şiret; viclenie, perfidie. ŞIRETLIC (< tc.) s. n. Procedeu, mijloc prin care se înşală buna-credinţă a cuiva; şmecherie, vicleşug. ŞIRIA, com. în jud. Arad, situată în zona de contact a C. Aradului cu dealurile Cigherului, pe canalul Matca; 8 522 loc. (2005). Staţie (în satul Ş.) şi haltă de c.f. (în satul Mâsca). Nod rutier. Expl. de calcar şi granit (în satul Galşa). Centru viticol. Satul Ş., veche reşed. de cnezat, apare menţionat documentar în 1169, apoi în 1190 ca centrul unei abaţii, în 1331 ca aşezare rurală, iar în 1439 ca târg cu drept de vamă. La Ş. se află ruinele unei cetăţi din piatră (sec. 13-15). Cetatea a funcţionat ca garnizoană a trupelor lui Mihai Viteazul, după care s-a menţinut intactă până în 1785, când a fost distrusă de trupele habsburgice, căzând în ruină. în satul Ş. există biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (reconstruită în 1769 pe locul uneia care data din 1328) şi castelul „Bohuş“ (1838), în stil neoclasic, care adăposteşte azi muzeul memorial „loan Slavici" şi o expoziţie consacrată compozitorului Emil Monţia. în satul Galşa, atestat documentar în 1202, se află un castel baroc din sec. 17, cu adăugări neoclasice ulterioare, şi biserica Adormirea Maicii Domnului (1746-1749, cu adăugări din 1894), iar în satul Mâsca, biserica Adormirea Maicii Domnului (1703, cu modificări din 1879, 1906 şi 1932). ŞIRINEASA, com. în jud. Vâlcea, situată în E piemontului Olteţului, pe cursul inf. al râului Luncavăţ; 2 612 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Slăviteşti), inauguratăn la 20 iun. 1887. Expl. de petrol. în satul Ş. se află o biserică din 1695, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, iar în satul Slăviteşti, biserica Sfinţii Voievozi (1740-1750, sfintită la 20 sept 1752). ŞIRNA, com. în jud. Prahova, situată în C. Gherghiţei, pe râul Cricovu Dulce; 5 258 loc. (2005). Nod rutier. Biserica având dublu hram -Sf. Gheorghe şi Adormirea Maicii Domnului (1739), în satul Tăriceni. ŞIRpI1 (< şiroi) s. n. 1. Şuviţă (bogată) de lichid care curge sau se prelinge de undeva (pe ceva). 2. Curent de apă care curge repede pe un teren înclinat (produs mai ales de ploi torenţiale şi de topirea zăpezii); şuvoi. ŞIRO!2 (onomat.) vb. IV intranz. (Despre lichide) A curge, a se prelinge în şiroaie. ♦ (Despre ape curgătoare) A curge repede (şi abundent). ŞIROjRE (< ş/ro/2) s. f. (GEOGR.) Scurgere difuză pe versant sau concentrată pe rigole a apei de ploaie. ŞIRVANZADE (pseud. lui Aleksandr Minasovici Movsisian) (1858-1935), scriitor armean. Drame realiste („Pentru cinste"), comedii politice („Cumnatul Morgan"), romane şi nuvele evocând ascensiunea şi decăderea burgheziei armene („Haos", „Cinste", „Artistul"); proză memorialistică („Din văpaia vieţii"). ŞIST (< fr., lat.) s. n. Rocă meta-morfică sau sedimentară, cu proprietatea de a se desface în plăci sau în foi paralele, datorită aşezării şi creşterii mineralelor sub influenţa presiunii. Există ş. nemetamorfozate sau slab metamorfozate (de ex. ş. argiloase, calcaroase, bituminoase, silicoase ş.a.) şi ş. puternic metamorfozate (ş. cristaline, ş. grafitice ş.a.). ♦ Ş. bituminoase = minerale utile constituite din substanţă organică şi minerală; prin distilarea uscată a ş.b. se obţine o răşină - care se constituie într-o sursă de produse chimice. <£- Ş. cristalin = rocă meta-morfică formată prin procesul de metamorfism regional (ex. ş. sericito-cloritoase, micaşisturile, gnaisele). ŞISTIFICARE (< şist) s. f. (IND. EXTR.) Răspândire, prin pulverizare, a unui material sub formă de pulbere (şisturi argiloase, argilă uscată, cretă etc.) în interiorul unei mine, cu scopul de a face ca amestecul de grizu şi praf de cărbune să devină mai puţin sensibil la aprindere şi la explozie. ŞISTQS, -OASĂ (< fr.) adj. (Despre roci sedimentare şi metamorfice sau despre textura lor) Care prezintă proprietăţi de şist, care se desface în plăci sau în foi paralele. ŞISTUOZITATE (< fr.) s. f. Proprietate a unor roci sedimentare şi metamorfice de a se desface în plăci sau în foi subţiri, paralele. ŞIŞ (< tc.) s. n. Pumnal cu lamă lungă şi îngustă, mascat într-un baston, care îi serveşte ca teacă. ŞIŞEŞTI 1. Com. în jud. Maramureş situată în NE depr. Baia Mare, la poalele SV ale m-ţilor Gutâi, pe cursul superior al râului Chechiş; 5 538 loc. (2005). Pomicultură. Staţiune balneoclimaterică (în satul Dăneşti) cu ape minerale sulfuroase, bicarbonatate, clorurate, sulfatate, sodice indicate în tratarea afecţiunilor tubului digestiv, a celor ginecojogice, endocrine şi reumatismale. în satul Ş., atestat documentar în 1566, se află complexul muzeal „Vasile Lucaciu", iar în satul Şurdeşti, menţionat documentar în 1411, biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, construită din bârne de gorun pe un soclu de piatră (1721-1724), cu un pridvor pe arcade crestate (lung de 16 m) şi o turlă de 54 m înălţime, flancată la bază de patru turnuleţe. Aceasta este cea mai înaltă construcţie de lemn din România, declarată monument de arhitectură populară. Biserica are o bogată decoraţie cioplită în lemn (realizată în 1795 de Ştefan Tămăran Ciocotişan), precum şi picturi interioare executate în tempera, pe pânză, în 1783, de Ştefan zugravul şi apoi lipite pe pereţii de lemn. în satul Plopiş, atestat documentar în 1583, există biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1796-1798), cu acoperiş prelung, flancat de patru turnuleţe. Bisericile de zid cu hramurile Cuvioasa Parascheva (1794), Adormirea Maicii Domnului (1820) şi din nou Adormirea Maicii Domnului (1890), în satele Cetăţele, Dăneşti şi Ş. 2. Com. în jud. Mehedinţi situată în zona de contact a pod. Mehedinţi cu piemontul Coşuştei, pe râul Coşuştea; 3 103 loc. (2005). Nod rutier. Centru pomicol şi de ceramică populară nesmălţuită, ornamentată cu humă roşie. în satul Ş. se află biserica Sf. Grigore Decapolitul (1835) şi casa memorială „Gheorghe lonescu-Şişeşti". în satul Ciovârnăşani există o biserică având dublu hram - înălţarea Domnului şi Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1837), precum şi o casă din lemn a Măriei Tiu, cu două nivele, construiă în 1840, declarată monument de arhitectură populară. ŞIŞKIN, Ivan Ivanovid (1832- 1898), pictor şi grafician rus. Membru fondator al grupării „peredvijnicilor". Peisaje în viziune epică („Păduri în depărtare", „Dimineaţa în pădurea de pini"). Maestru desăvârşit al desenului, litografiei şi gravurii. ŞIŞMAN v. Ivan Şişman. 627 ŞMOTRU ŞIŞMANOV, Ivan (1862-1928), istoric literar, etnograf, folclorist şi lingvist bulgar. Studii analitice de istorie literară („Cercetări în domeniul Renaşterii bulgare", „Ivan Vazov. Amintiri şi documente"), de etnografie şi folclor („Importanţa şi problemele etnografiei noastre") şi de filologie („Etimologia populară bulgară"). ŞIŞMARIOV, Vladimir Fiodorovici (1874-1957), lingvist şi filolog rus. Prof. univ. la Sankt-Petersburg. Specialist în romanistică („Cercetări asupra istoriei limbilor Spaniei", „Culegere de texte pentru istoria limbii franceze din sec. IX-XV"). Studii despre formarea limbii române şi ale dezvoltării limbii române. ŞIŞTAR (< sl.) s. n. Vas de lemn sau de metal, cu baza mică, gura largă şi cu o toartă, în care se mulge laptele. ŞIŞTAROVĂŢ, com. în jud. Arad, situată în pod. Lipovei; 326 loc. (2005). Nod rutier. Centru pomicol şi viticol. în satul Ş., atestat documentar în 1440, se află un castel în stil neoclasic (sec. 19). Ş!TĂ (< ser.) s. f. Piesă mică de lemn, asemănătoare cu şindrila, dar mai scurtă decât aceasta, folosită pentru căptuşirea şi acoperirea caselor ţărăneşti, a cabanelor de munte etc.; draniţă. ŞIVA (în hinduism), zeul care întruchipează forţa distructivă a naturii, dar şi forţa ei creatoare eternă. Alcătuieşte, cu Brahma şi Vişnu, trinitatea hinduistă (trimurti). Soţul zeiţei Kali. Model de asceză, este ocrotitorul asceţilor şi deţine puterea magică a meditaţiei şi căinţei. Este înfăţişat ca o fiinţă înfricoşătoare, cu trei ochi, cu trupul înfăşurat de şerpi şi cu cranii în jurul Şiva gâtului. Uneori, dansator dezlănţuit, fiind, ca urmare, venerat de muzicanţi, dansatori şi vrăjitori. ŞKLOVSKI, Viktor Borisovici (1893-1984), prozator, critic şi teoretician literar rus. Unul dintre fondatorii (1916) Societăţii pentru studiul limbii poetice, punctul de plecare al formalismului rus şi teoretician al acestuia („Despre teoria prozei", „Proza artistică"). Studii despre clasicii ruşi (Puşkin, Maia-kovski, Dostoevski, Lev Tolstoi). Romane moderniste, distingându-se prin compoziţie şi stil („Călătorie sentimentală") şi istorice („Marco Polo"). Eseuri („Coarda arcului"). şlagăr (< germ.) s. n. Melodie (de muzică uşoară) care are mare popularitate într-un anumit moment; cântec la modă. ŞLAM (< germ.) s. n. (IND. EXTR.) Amestec de apă cu particule fine de substanţe minerale în suspensie, provenind din instalaţiile de preparare mecanică pe cale umedă a minereurilor sau a cărbunilor. ŞLAMPĂT, -Ă (ŞLEAMPĂT, -Ă) (< germ.) adj. Neîngrijit, neglijent, dezordonat în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, ţinuta. ŞLAP (< germ.) s. m. încălţăminte cu talpa plată, fără toc, cu feţele din una sau mai multe bentiţe, confecţionată din materiale plastice uşoare, folosită la plajă, la baie etc. ŞLEAHTĂ (< pol.) s. f. (în Ev. Med., în Polonia) Denumirea dată nobilimii mici şi mijlocii; corp de armată alcătuit din nobili polonezi. ŞLEAU1 (ŞLEAH) (< pol., ucr.) s. n. Drum de ţară, bătătorit, de obicei neamenajat. Expr. A vorbi (sau a spune) pe şleau = a vorbi deschis, fără înconjur. ŞLEAU2 (< ucr.) s. n. Curea groasă, funie rezistentă sau lanţ care se prinde de pieptarul hamului şi se leagă de vehiculul care este tras de animal; trăgătoare (4). ŞLEAU3 (PĂDURE DE Ş.), pădure formată dintr-un amestec de specii de foioase, de obicei cu predominarea unor specii de Quercus (stejar, stejar brumăriu, gorun, cer), alături de care apar în diferite proporţii carpenul, teiul, frasinul, ulmul, mărul şi părul pădureţ, jugastrul, arţarul tătăresc ş.a. Ca tipuri principale se disting ş. de luncă, ş. de câmpie şi ş. de deal. Dacă ponderea cvercine-elor este mai mare, se formează stejăreto-şleauri, goruneto-şleauri sau cereto-şleauri. Datorită modului actual de gospodărire a pădurii, aceste tipuri sunt în regres. ŞLEFUI (< germ.) vb. IV tranz. A netezi foarte fin o suprafaţă (metalică, de lemn, de piatră etc.), folosind materiale abrazive (paste sau pulbere abrazivă, hârtie abrazivă etc.); a netezi; a lustrui. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A deveni rafinat, a se civiliza. ŞLEM (< fr., engl.; cf. engl. slam „zdrobire") s. n. 1. (La bridge, taroc) Situaţie în care toate levatele sunt reunite la unul dintre jucători sau la unul din cuplurile care participă la joc. 2. Marele ş. = situaţie în care un tenisman câştigă, într-un an, cele patru mari concursuri de tenis (Wimbledon, Roland Garros, al Australiei şi al S. U. A.). ŞLEP (< germ. după olandezul sloep) s. n. Navă cu sau fără propulsie proprie, destinată transportului de mărfuri, în general pe ape interioare. ŞLIBOVIŢĂ (< pol., ser., germ.) s. f. Sortiment de rachiu de prune. ŞLIRE s. f. (PETROGR.) îngrămădire locală de minerale, de dimensiuni variabile, în masivele eruptive, care apar în timpul procesului de cristalizare magmatică. ŞLIŢ (< germ.) s. n. 1. Şanţ cu secţiune mică, executat într-o piesă sau într-un element de construcţie. 2. Despicătură efectuată la unele obiecte de îmbrăcăminte, având un rol funcţional sau decorativ. ŞLONSKI, Abraham (1900-1973), poet evreu. Unul dintre creatorii limbajului poetic modern în literatura ebraică. Lirică cu accente patetic-romantice, de inspiraţie socială şi naţională („Pentru tata şi mama", „Stâncile haosului", „Din belşug", „Piatră cubică"). ŞMECHER, -Ă (< germ.) adj. (Şi subst.) Care ştie să iasă cu dibăcie dintr-o situaţie dificilă, care nu se lasă înşelat; isteţ, iscusit; p. ext. şiret, şarlatan. ŞMECHERIE (< şmecher) s. f. însuşirea a fi şmecher; vorbă, faptă de om şmecher; şiretlic, vicleşug. ŞMjRGHEL (< germ.) s. n. 1. (PETROGR.) Rocă metamorfică alcătuită din pături de granule de corindon, alternând cu magnetit; se utilizează ca abraziv. 2. Hârtie sau pânză acoperită cu ş. (1), folosită pentru curăţire sau lustruire în industria lemnului, în lăcătuşerie etc.; emeri. ŞMOTRU (< rus.) s. n. 1. Inspecţie militară. 2. (înv.) Instrucţie militară; p. ŞNAPAN 628 ext. instruire severă. 3. (Fam.) Dojană, mustrare; p. ext. bătaie. ŞNAPAN (< fr.) s. m. Şarlatan, pungaş, escroc. ŞNAPS (< germ.) s. n. Rachiu tare. ŞNEC (< germ.) s. n. Transportor pentru materiale pulverulente sau în formă de pastă, format dintr-un arbore (2), prevăzut cu una sau mai multe palete elicoidale. ŞNIT (< germ.) s. n. 1. Suprafaţă formată din marginile tăiate ale unei cărţi, ale unui registru etc. 2. Marginea liberă a tălpii de la încălţăminte, în afara liniei unde se îmbină talpa cu faţa. ŞNITKE, Alfred Garievici (1934-1998), compozitor rus. Stabilit (1990) în Germania. Promotor al muzicii conceptuale, în care limbajul tradiţional alternează cu o gamă variată de tehnici muzicale contemporane. Autor de simfonii, al unei opere („O viaţă cu un idiot"), de cantate („Istoria doctorului I. Fausf); muzică de film şi de spectacole. Studii de critică muzicală. ŞNIŢEL (< germ.) s. n. Felie subţire de carne, bătută cu ciocanul de bucătărie, trecută succesiv prin ou şi pesmet şi apoi prăjită. ŞNUR (< germ.) s. n. Sfoară de diferite grosimi, răsucită din două sau trei fire groase de bumbac, de obicei îmbrăcate în mătase colorată; şiret1 (2). <0* Ş. electric = conductor electric flexibil folosit pentru racordarea la reţea a receptoarelor mobile (fiare de călcat, lămpi portative etc.). ŞNURCERAMICĂ (< germ.) s. f. Sistem de ornamentare a vaselor de lut, realizat prin imprimarea unui şnur de fibre vegetale în pasta încă moale. A fost folosit în cadrul mai multor culturi din faza de tranziţie de la Neolitic la Epoca bronzului. ŞNURPENOT s. n. Unealtă de pescuit de tipul alamanului, folosită pentru pescuitul scrumbiilor, în special în Oc. Atlantic. ŞNURUj (< şnur) vb. IV tranz. A lega un registru trecând un şnur prin toate foile, înnodându-l şi sigilându-l la capete. ŞNURUJT, -Ă (< şnurui) adj. 1. (Despre registre) Cu foile legate cu un şnur sigilat^ la capete. 2. (Pop.; despre haine) împodobit cu şnururi. ŞOALDĂ (< săs.) s. f. Momeală artificială pentru peşti, folosită în apele repezi. Expr. A umbla cu şoalda = a umbla cu şmecherii, cu vicleşuguri. ŞOALDINĂ (IARBĂ DE Ş.) (< şold) s. f. Mică plantă erbacee, perenă, din familia crassulacee, cu frunze cărnoase, ovate, cu gust acru şi cu flori galben-aurii, dispuse în inflorescenţe (Sedum acre). Creşte prin locuri uscate, pe soluri scheletice, pietrişuri, pe ziduri. ŞOAPTĂ (< şopti) s. f. 1. Vorbire cu voce scăzută; vorbă, comunicare şoptită. ♦ Murmur de glasuri care şoptesc; fig. susur, freamăt. 2. (La pl.) Calomnii, clevetiri, bârfe. ŞOARECE (lat. sorex,-icis), s. m. Nume dat unor specii de mamifere rozătoare din familia muridelor, de talie până la 12 cm, iar coada până la 10 cm. Se cunosc c. 40 de specii, răspândite în Africa (în afară de Sahara), în Europa, în Asia, pe unele ins. ale arh. Malaez, pe ins. Filipine. Sunt activi noaptea. în România trăiesc ş. de casă (Mus musculus), ş. de câmp (Microtus arvalis), ş. de pădure (Apodemus sylvaticus). Sunt dăunători şi transmiţători de boli infecţioase. -0-Expr. (Deprec.) Şoarece de bibliotecă, se spune despre o persoană care îşi petrece cea mai mare parte a timpului prin biblioteci. ŞOARŞ 1. Masiv deluros în E pod. Hârtibaciului, reprezentând alt. max. a acestuia (659 m). 2. Com. în jud. Braşov, în pod. Hârtibaciului, la poalele dealului omonim; 1 889 loc. (2005). Nod rutier. Punct muzeal (în satul Rodbav), cu piese de arheologie locală. Staţiune balneoclimaterică (în satul Rodbav), cu izv. de ape minerale, clorurate, sodice, iodurate, bicarbonatate indicate în tratarea afecţiunilor reumatismale, ginecologice, vasculare ş.a. în satul ŞM atestat documentar în 1206 cu numele Sars Villa, se află o biserică evanghelică fortificată (sec. 15), iar în satele Bărcuţ, Felmer şi Seliştat, atestate documentar în 1206, câte o cetate ţărănească în interiorul căreia se află câte o biserică evanghelică în stil gotic (sec. 13-15). ŞOBOLAN (< şobol) s. m. Nume dat mai multor genuri de rozătoare dăunătoare din familia muridelor, de talie mijlocie, cu coadă lungă acoperită cu solzi în formă de inele; guzgan. Ş. cenuşiu = şobolan care trăieşte în locuri umede (pivniţe, canale, gunoaie); este omnivor şi înotător (Rattus norvegicus). Ş. negru (sau de casă) = şobolan care trăieşte în cămări, poduri; este omnivor, produce pagube şi transmite boli infecţioase (Rattus rattus). Ş. de apă = şobolan cu talia cea mai mare (190 mm); este roşcat, erbivor şi trăieşte exclusiv pe marginea apelor (Arvicola terrestris). Ş. moscat = desman. ŞOC (< fr.) s. n. 1. (TEHN.) Acţiune bruscă şi relativ puternică, exercitată asupra unui corp de către alt corp sau de către un agent exterior (ş. mecanic, electric etc.); are un efect mai mare decât atunci când aceeaşi solicitare se aplică lent, progresiv. ^ Undă de ş. = undă elastică ce apare la mişcarea unui corp cu viteză supersonică; suprafaţa în care are loc variaţia bruscă a presiunii este în formă de con, în vârful acestuia fiind situat corpul mobil care a produs unda. ♦ Ş. termic = procedeu tehnologic în procesul de fabricaţie a unor vase de laborator, produse refractare etc., care constă în răcirea bruscă a pieselor. 2. (MED.) Stare patologică acută, gravă, manifestată printr-un dezechilibru fizic şi psihic, care poate fi provocată de agenţi de natură variată (traumatism, operaţie, hemoragie, infecţie, intoxicaţie etc.). Starea de ş. se întâlneşte şi la animale. + Ş. nervos = dezechilibru acut al unor funcţiuni psihice, provocat de o emoţie puternică. ♦ Ş. apexian = senzaţie de lovitură simţită la fiecare contracţie a inimii, când se aplică mâna pe peretele toracic deasupra apexului cordului; impuls cardiac. 3. De şoc = (despre formaţiuni militare) destinat să îndeplinească o misiune grea în lupta ofensivă. ŞOCA (< fr.) vb. I tranz. A impresiona în mod neplăcut, a contraria. ŞOCANT, -Ă (< fr.) adj. Care şochează, care contrariază. ŞOCARICIU v. Unirea (3). ŞOFA vb. I tranz. A conduce un autovehicul. ŞOFER (< fr.) s. m. Persoană calificată pentru a conduce un autovehicul. ŞOFER IŢĂ (< şofer) s. f. Femeie care conduce un autovehicul. ŞOFRAN (< rus., pol.) s. m. Mică plantă erbacee perenă din familia iridaceelor, cu frunze liniare şi cu flori de culoare violetă deschisă (Crocus sativus). Se cunosc c. 80 de specii. Originară din Asia, ş. este cultivat pentru stilele şi stigmatele care conţin uleiuri eterice, folosite drept condiment sau colorant alimentar. ♦ P. ext. Substanţă galbenă obţinută din floarea de ş., folosită drept colorant. ŞOFRĂNAŞ (< şofran) s. m. Plantă erbacee anuală din familia compozitelor, înaltă de c. 100 cm, cu frunze sesile, lanceolate, pe margini 629 ŞOLOHOV spinos dinţate, şi cu flori roşii dispuse în capitule (Carthamus tinctorius); seminţele conţin 35-40% substanţe grase, din care se extrag uleiuri folosite la fabricarea vopselelor şi în alimentaţia dietetică. ŞOFRĂNEL (< şofran) s. m. Mică plantă erbacee perenă din familia iri-daceelor, cu frunze liniare şi cu flori mari, solitare, liliachii (Crocus banati-cus)\ creşte în regiunea de munte. ŞOFRONEA, com. în jud. Arad, situată în C. Aradului, pe dr. râului Mureşu Mort; 2 653 loc. (2005). Staţie de c.f. (în satul Ş.). în satul Ş., atestat documentar în 1437, se află un castel în stil neoclasic (1889). ŞOGUN v. shogun. ŞOIM (< magh.) s. m. 1. Pasăre răpitoare de zi, de talie mică sau medie, cu aripi ascuţite, din familia Falconidae, care face parte din ordinul falconiforme. Se cunosc c. 60 de specii, răspândite pretutindeni în lume (cu excepţia Antarctidei). Ciocul este scurt şi curbat, având pe laturile jumătăţii superioare câte o crestătură în formă de dinte. Se hrăneşte numai cu pradă vie. Unii ş. sunt dresaţi pentru vânătoare. Printre speciile întâlnite în România se numărăr şoimul călător {Falco peregrinus), de 40-52 cm lungime, şoimul dunărean (F. cherrug), prezent îndeosebi în S ţării, inclusiv în Delta Dunării, mai mare decât precedentul (47-55 cm), şoimul rândunelelor (F subbuteo), de c. 35 cm şi şoimul de iarnă (F. columbarius) de numai 25-30 cm lungime. Deoarece numărul lor este în scădere pronunţată, majoritatea speciilor de ş. sunt ocrotite. 2. Fig. Epitet pentru un om curajos, viteaz, mândru. ŞOIMAN, -Ă (< şoim) subst. 1. S. m. Şoim mare. 2. S. m. şi f. Persoană vitează şi mândră, semeaţă. 3. S.f. pl. (în mitologia populară) lele. Se mai numesc joimăriie. ŞOIM AR (< şoim) s. m. Persoană care poartă şoimul dresat pentru vânătoarea de păsări. ♦ Crescător de şoimi pentru vânătoare. ŞOIMARI, com. în jud. Prahova, situată în depr. omonimă din subcarpaţii Buzăului; 3 247 loc. (2005). ŞOIMI, com. în jud. Bihor, situată la poalele dealurilor Codru-Moma, pe râurile Crişu Negru şi Şoimu; 2 957 loc. (2005). Staţie (în satul Ş.) şi halte de c.f. (în satele Borz şi Urviş de Beiuş). Expl. de cuarţit şi de balast (în satul Ş.), de gresii (Urviş de Beiuş) şi de calcar (Borz). în satul Ş., atestat documentar în 1487, se află biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18). Rezervaţia naturală Dealul Păcău. ŞOIMII PATRIEI, organizaţie de masă a copiilor preşcolari şi din clasa I, între 4 si 7 ani, din România (1976-1989). ŞOIMUŞ, com. în jud. Hunedoara, situată pe dr. văii Mureşului, la poalele S ale M-tilor Metaliferi; 3 267 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Ş.). Nod rutier. Fabrică de ciment şi var (în satul Chişcădaga). Abator de păsări (Bălata). în satul Boholt există izv. cu ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, calcice, magneziene, sulfatate cunoscute şi folosite din 1883 atât ca ape de masă, cât şi pentru tratarea afecţiunilor tubului digestiv, a celor hepatobiliare, ale rinichilor ş.a. Staţie de îmbuteliere a apelor minerale. în satul Ş., atestat documentar în 1278, se află o biserică din lemn (sec. 18) cu hramul Sf. Nicolae. ŞOIU, vârf în m-ţii Ciuc, constituind alt. max. a acestora (1 565 m). ŞOLD (< săs) s. n. Parte a corpului omenesc situată între mijloc şi coapsă; corespunde articulaţiei membrelor inferioare cu trunchiul. La animale, ş. corespunde articulaţiei membrelor posterioare cu trunchiul. ^ Expr. A sta cu mâinile în şolduri = a nu face nimic, a pierde vremea. ♦ P. analog. Coastă, povârniş. ŞOLDAN (cf. magh. suldo) s. m. Nume dat puilor de iepure până la un an. ♦ Fig. (Ir.) Om tânăr; tinerel. ŞOLDANU, com. în jud. Călăraşi, situată în SV C. Bărăganului (C. Nana), pe stg. văii Argeşului; 3 326 loc. (2005). Haltă de c.if. (în satul Negoeşti). Nod rutier. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981 com. Ş. a făcut parte din jud. Ilfov. în satul Negoeşti se află biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, ctitorie din anii 1648-1649 a domnului Matei Basarab şi a soţiei sale Elina, restaurată în 1777. ŞOLD AR (< şold) s. n. Curea componentă a hamului, care trece peste şoldul calului. ŞOLDĂNEŞTI v. Fălticeni. ŞOLDEALĂ (< şoldi) s. f. (Pop.) Fractură sau luxaţie la nivelul şoldului la vite. ŞOLDj (< şold) vb. IV tranz. A provoca unui animal o vătămare a şoldurilor lovindu-l sau supunându-l unor eforturi prea mari. ♦ Refl. Fig. (Despre lucruri) A se lăsa într-o parte, a se strâmba. ŞOLOHOV, Mihail Aleksandrovici (1905-1984), scriitor rus. Operă caracterizată de realismul viziunii, gravitatea şi amploarea problematicii, adâncimea sentimentului tragic, acuitatea conflictelor, dinamica mişcării sociale şi psihologice. Romane de factură epopeică, într-o tehnică artistică remarcabilă, creatoare de atmosferă grandioasă şi solemnă Mihail Aleksandrovici Şolohov ŞOLTIC 630 relevând spectacolul dramatic al Războiului civil („Pe Donul liniştit", capodopera sa) sau al colectivizării agriculturii („Pământ desţelenit") cu răscolitoare implicaţii psihologice (nuvela „Soarta unui om“); schiţe şi reportaje („Şcoala urii"). Premiul Nobel pentru literatură (1965). ŞOLTjC, -Ă (< săs.) adj. (Şi subst.) Poznaş, ghiduş, glumeţ. ŞOLTICĂRE (< şoltic) s. f. Ghidu- şie, poznă, şmecherie, ştrengărie. ŞOLTUZ (< pol.) s. m. (în Ev. Med. în Moldova) Cârmuitorul oraşului (târgului), ajutat în activitatea sa de un sfat format din 6-12 pârgari. ŞOMA (< fr.) vb. I intranz. A nu avea de lucru; a fi şomer. ŞOMAJ (< fr.) s. n. 1. Fenomen economic complex, constând în faptul că o parte din salariaţi rămân fără locuri de muncă. în perioadele de criză sau recesiune economică ş. capătă proporţii alarmante. 2. Situaţia celui care nu găseşte de lucru. ŞOMCUTA MARE, com. în jud. Maramureş, situată în S depr. Baia Mare, la poalele dealurilor Chioarului, pe râul Bârsău; 7 887 loc. (2005). Nod rutier. Expl. de calcar (în satul Buciumi) şi de marmură (Buteasa). Fabrici de mobilă şi cherestea, de confecţii şi de produse alim. Centru pomicol. Centre de confecţionare a costumelor de port popular (Buciumi) şi a lăzilor de zestre (Hovrila). Zonă de interes cinegetic. în satul Ş.M., atestat documentar în 1358, se află biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1862-1885), o biserică roma-no-catolică (1895) şi clădirea fostului cazinou (sec. 19). Bisericile de lemn cu acelaşi hram - Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, în satele Vălenii Şomcutei (sec. 17), Buteasa (1800) şi Codru Butesii (sec. 19). Peştera Vălenii Şomcutei, ocrotită. ŞOMER (< fr.) s. m. Persoană aptă de muncă pusă în situaţia de a nu găsi de lucru, de a nu se putea angaja nicăieri din lipsa cererii forţei sale de muncă. ŞOMOIOG s. n. Mic mănunchi răsucit de paie, de câlţi etc., cu care se freacă, se curăţă un obiect, se aprinde focul etc. ŞOMUZU MARE, râu, afl. dr. al Şiretului; 51 km. Izv. de sub vf. Poiana Ciungilor (pod. Fălticeni) şi străbate pod. Sucevei, trecând prin Fălticeni. Pe cursul inf. sunt amenajate iazuri piscicole. ŞONA, com. în jud. Alba, situată în V. pod. Târnavelor, pe râul Târnava Mică; 4 535 loc. (2005). Centru viticol. Haltă de c.f. (Ş.)- Pe terit. satului Biia, atestat documentar în 1202, a fost descoperit (1845) un tezaur de aur (şapte inele, o brăţară, un vas cu două toarte - cantaros-decorat în relief ciocănit) datând de la sfârşitul Epocii bronzului. în satul Sânmiclăuş, menţionat documentar în 1477, se află castelul „Bethlen" (1668-1675), în stilul Renaşterii transilvănene şi o biserică reformată (1683-1685), iar în satul Valea Sasului, biserica Adormirea Maicii Domnului (1790). ŞONTÂC (magh.) adv. (Adesea repetat; despre modul în care merge cineva) Greoi, şovăitor, şchiopătat. ŞONŢU, Gheorghe (1851-1877), maior român. Erou al Războiului de Independenţă. A căzut la asaltul asupra redutei Griviţa (30 aug./11 sept. 1877). şop£rla (Lacerta), constelaţie din emisfera boreală, situată între constelaţiile Andromeda şi Lebăda. ŞOPÂRLAIŢÂ (< şopârlă) s. f. Plantă erbacee perenă, meliferă, din familia scrofulariaceelor, înaltă de 30-60 cm, cu frunze opuse şi cu flori palid-albăstrui, rar roz, în racem terminal (Veronica orchidaea). Creşte în locuri uscate. ^ Ş. albă = mică plantă erbacee perenă (3-45 cm) din fam. saxifragacee, cu flori solitare albe, rar roşietice şi cu fructe capsule (Parnassia palustris). Creşte în locuri umede. şopArlă (cuv. autohton) s. f. 1. (în sens larg) Reptilă de talie mică până la mijlocie din subordinul lacertilieni; are în general patru membre pentadactile (dar există şi specii la care una dintre perechile de membre sau chiar ambele perechi s-au redus, ex. iulus, supranumit şi şarpele orb). Corpul este zvelt, acoperit de solzi, tuberculi sau spini, iar coada lungă. în regiunile tropicale există n umeroase ş. din familii primitive (geconide, agamide, iguane, şopârle varani). 2. (în sens restrâns) Reptilă din genul Lacerta, cu corpul lung până la 60 cm, cu capul şi abdomenul acoperite cu plăci cornoase iar spatele cu solzi mărunţi; are coada lungă, fragilă, care prezintă fenomenul de autotomie. ŞOPÂRLjŢĂ (< şopârlă) s. f. Nume dat plantelor erbacee din genul Veronica, familia scrofulariaceelor, cu frunze opuse, mai rar verticilate, şi cu flori albastre, azurii sau liliachii, solitare, axilare sau în inflorescenţe. Cresc în zonele temperate şi reci ale ambelor emisfere. ŞOPOT (< sl.) s. n. Sunet slab produs de mişcarea apei, a frunzelor, de vânt etc.; susur, murmur. ♦ Zgomot de glasuri care şoptesc; vorbire în şoaptă. ŞOPOT, masiv , deluros granitic situat în dealurile Zorlenţului, constituind alt. max. a acestora (358 m). ŞOPOTj (< şopof) vb. IV 1. Intranz. (Despre apă, vânt, frunze) A murmura, a susura. 2. Intranz. şi tranz. A vorbi în şoaptă; a şopti. ŞOPOTU NOU, com. în jud. Caraş-Severin, situată în SV depr. Almăj, la intrarea' în cheile Nerei; 1 448 loc. (2005). Centru pomicol. ŞOPRON (< germ.) s. n. Construcţie uşoară, din scânduri sau din nuiele împletite, în care se adăpostesc uneltele agricole, căruţa, nutreţul sau, uneori, vitele; poiată (2). ŞOPT! (< sl.) vb. IV tranz. şi intranz. Â vorbi încet (la ureche), în taină; a spune ceva în şoaptă. ♦ A comunica vorbind încet să nu audă alţii; a sufla. ♦ Fig. A murmura, a susura, a fremăta. ŞOPTjT, -Ă (< şopti) adj. (Şi adv.) (Despre cuvinte) Rostit încet, cu vocea scăzută; (despre glas) cu intensitate scăzută. ŞORA, Mihai (n. 1916, lanova, jud. Timiş), filozof şi eseist român. Ministru al învăţământului (dec. 1989-iun. 1990) în guvernul provizoriu Petre Roman. Investigaţii asupra unor teme situate la intersecţia dintre lingvistică şi hermeneutică (faptul de a fi, felurile lui a avea etc.) în forma eseului-dialog cu personaje gravitând în jurul autorului însuşi („Sarea pământului", „A fi, a face, a avea", „Dialogul generalizat"). ŞORBAN, Raoul (n. 1912, Dej), critic, istoric de artă şi scriitor român. Prof. univ. la Bucureşti, Cluj-Napoca şi Oradea. Contribuţii la istoria artelor: „Holossy. O viaţă de artist", „Pallady" şi „Terborch". Pentru atitudinea sa democratică şi 631 ŞOVĂIALĂ antitotalitară a suferit represiunea legionarilor (1940), a autorităţilor maghiare de ocupaţie a Transilvaniei (1942) şi a comuniştilor (1945, 1952-1955), care l-au privat de libertate. A combătut extremismul maghiar şi acţiunile revizioniste („Fantasma imperiului ungar şi Casa Europei", „Invazie de stafii"). I s-a acordat titlul de Drept între Popoare (în 1987) ca neevreu care a salvat evrei de la moarte în perioada ocupaţiei hortiste a Transilvaniei. ŞORECAR (< şoarece) s. m. Pasăre răpitoare de zi din familia accipitriole, de mărimea unei găini (corp de 38-66 cm), cu penajul brun-întunecat, care se hrăneşte mai ales cu şoareci (Buteo buteo). Se mai cunosc încă 25 de specii înrudite, răspândite în Europa, Asia, Africa şi America. Unele specii sunt migratoare. ŞORICAR (< şoarece) s. m. Rasă de câini de talie mică, de culoare maro-roşcat sau negru, cu capul şi trunchiul normal conformate, dar cu membrele foarte scurte, groase şi drepte sau răsucite în afară. Sin.: teckel. ŞORjCI s. n. Piele de porc pârlită sau opărită imediat după tăierea animalului; este comestibil. ŞORICIOAICĂ (< şoarece) s. f. Denumire populară a trioxidului de arsen, folosit ca otravă împotriva şobolanilor. ŞORLjŢĂ s. f. (ORNIT.) Gaie. ŞORT (< engl.) s. n. Pantalon scurt din ţesături uşoare, purtat ca îmbrăcăminte sportivă sau de plajă. ŞORŢ (< germ.) s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte care acoperă partea dinainte a portului obişnuit pentru a-l proteja în timpul lucrului în anumite locuri de muncă sau în gospodărie. 2. Obiect de îmbrăcăminte (cu mâneci) purtat de şcolari peste haine, ca uniformă. 3. (în costumul popular femeiesc, mai ales în Transilvania) Ţesătură dreptunghiulară din lână sau bumbac, simplă sau ornamentată, care se poartă peste fustă. ŞOSEA (< fr.) s. f. Cale de comunicaţie terestră, interurbană, pietruită, din beton sau asfaltată. Ş. naţională = şosea care leagă între ele centrele importante ale ţării. Ş. comunală = şosea care leagă între ele mai multe comune. ♦ Stradă largă de acces într-un oraş, care continuă calea de comunicaţie interurbană (ex. şoseaua Colentinei, şoseaua Chitilei etc.). Dmitri Dmitrievici Şostakovici ŞOSETĂ (< fr.) s. f. Ciorap scurt, care acoperă piciorul până deasupra gleznei. ŞOSTAKOVICI, Dmitri Dmitrievici (1906-1975), compozitor şi pianist rus. Limbaj foarte personal, fidel în ansamblu sistemului tonal. Profunzime vizionară, dimensiuni orchestrale ample, scriitură relativ tradiţională. Dezvoltă formele consacrate ale cvartetului (15) şi simfoniei (15), mai scrie 6 concerte, opere („Lady Macbeth din Mţensk“ şi „Jucătorii"), muzică de cameră, lucrări pentru pian („Preludii şi fugi“), muzică de scenă etc. ŞOŞON (< fr.) s. m. încălţăminte de iarnă, din pâslă sau cauciuc, purtată peste pantofi. ŞOT (< fr.) s. n. Lac sărat, frecvent în semideşerturi (ex. Africa de Nord), care seacă în perioadele secetoase, pe fundul lui rămânând o crustă de săruri. ŞOTÂNGA, com. în jud. Dâmboviţa, situată în subcarpaţii lalomiţei, pe cursul superior al râului Ialomiţa; 7 199 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Teiş). Expl. de lignit (în satul Ş.), din 1878, şi de petrol (Teiş). Pomicultură. în satul Ş. se află o biserică cu patru hramuri - Sf. Nicolae, Sf. loan, Sfinţii Voievozi şi Sf. Ştefan (1836-1838), iar în satul Teiş, biserica Sf. Nicolae (1806). ŞOTIE (cf. ucr. şutka) s. f. Poznă, ghiduşie, năzbâtie. ♦ Şiretlic. ŞOTRILE, com. în jud. Prahova, situată în Subcarpaţii Prahovei, pe dr. râului Doftana; 3 529 loc. (2005). Biserică (1834), în satul Lunca Mare. ŞOTRON (cf. fr. chaudron „căldare") s. n. Joc de copii în care aceştia sar într-un picior lovind o pietricică pentru a o deplasa printr-o serie de pătrate desenate pe asfalt. ŞOTROPA, Virgil (1867-1954, n. Gheorgheni), cărturar român. M. de onoare al Acad. (1943). A condus SMMi Virgil Şotropa (1924-1940) revista „Arhiva some-şană“; unul dintre fondatorii (1931) Muzeului din Năsăud. Lucrări privind aspecte ale istoriei locale („Istoria şcoalelor năsăudene", în colab., „Tătarii din valea Rodnei"); o monografie a Năsăudului (în colab.). ŞOVA, Nicolae (1885-1966, n. Poduri, jud. Bacău), general român. Comandant (1941-1943) al Diviziei de gardă care a participat la luptele pentru eliberarea Basarabiei şi la operaţiunile de la Odessa şi al Corpului 7 armată (1944-1945), re-marcându-se în operaţiunile^ din V României, apoi în Ungaria. în condiţiile iminentei căderi a Budapestei, Comandamentul sovietic ordonă Corpului 7 armată încetarea luptelor în acest sector şi deplasarea pe frontul din Cehoslovacia, lipsindu-i astfel pe ostaşii români de onoarea de a lupta până la lichidarea completă a inamicului. Acuzat de participare la guvernarea mareşalului Ion Antonescu, Ş. este arestat (1946), judecat şi condamnat la 10 ani temniţă grea. ŞOVAR (< ucr., ser.) s. m. 1. Numele a două specii de plante erbacee perene din genul Carex, familia ciperaceelor, cu flori dispuse în spice terminale (C. silvatica şi C. pilosa). 2. Buzdugan (2). ŞOVARNA, com. în jud. Mehedinţi, situată în zona de contact a pod. Mehedinţi cu piemontul Coşuştei; 1 397 loc. (2005). Centru pomicol. Biserica Sf. Nicolae (1891), în satul Ş. ŞOVĂj (< sl., bg.) vb. IV intranz. A merge clătinându-se; a se împletici; a nu avea stabilitate. ♦ Fig. A nu se putea hotărî, a sta în cumpănă, a ezita. ♦ Fig. A se codi, a se da în lături de la un anumit lucru, de la o acţiune. ♦ A oscila, a fluctua. ŞOVĂIALĂ (< şovăi) s. f. Nesiguranţă în mers, în mişcări; fig. lipsă de hotărâre, ezitare. ŞOVĂIELNIC 632 ŞOVĂIELNIC, -Ă (< şovăială) adj. Care nu are siguranţă în mers, în mişcări; fig. lipsit de fermitate, de hotărâre; şovăitor, nehotărât. ŞOVĂIRE (< şovăi) s. f. Faptul de a şovăi; nehotărâre, ezitare. -0* Loc. Fără şovăire = cu hotărâre, cu fermitate; dârz, neclintit. ŞOVĂITOR, -OARE (< şovăi) adj. Care are mişcări nesigure; fig. care nu este hotărât, care ezită; şovăielnic. ŞOV|N, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care se referă la şovinism, propriu şovinismului. 2. S. m. şi f. Adept al şovinismului. ŞOVINISM (< fr.) s. n. Ideologie şi politică de aţâţare a urii şi duşmăniei între naţiuni şi popoare, de propagare a ideii superiorităţii unei naţiuni faţă de celelalte, de promovare a exclusivismului şi intoleranţei naţionale; naţionalism extremist. ŞPACLU (< germ.) s; n. Unealtă formată dintr-o lamă de oţel, de regulă triunghiulară, cu mâner de lemn, folosită la lucrări de tencuire. ŞPAIS (< germ.) s. n. Produs intermediar rezultat la topirea unor minereuri neferoase, care conţine combinaţii ale arseniului şi ale antimoniului cu diferite metale. ŞPALT (< germ.) s. n. 1. (POLIGR.) Zaţul cules sub formă de coloană, pe copia căruia se fac corecturile tipografice înainte de punerea în pagină. 2. (IND. PIEL.) Subprodus rezultat după şpăltuirea pieilor şi care reprezintă stratul dinspre partea cărnoasă a pielii; se foloseşte pentru căptuşeli şi feţe de încălţăminte. ŞPAN (< germ.) s. n. Aşchie de metal provenită din prelucrarea la strung, la freză etc. ŞPANGĂ s. f. Bară de fier; drug, rangă. ŞPĂCLUj (< şpaclu) vb. IV intranz. A aplica, a netezi sau a răzui tencuiala sau chitul cu ajutorul şpaclu lui. ŞPĂLNACA, sat în com. Hopârta (jud. Alba). Aici s-a descoperit un important depozit de unelte şi podoabe de bronz, datând din prima Epocă a fierului (Hallstattul timpuriu, sec. 12-11 î.Hr.). ŞPĂLTU! (< germ.) vb. IV tranz. A efectua operaţia de şpăltuire. ŞPĂLTUIRE (< şpăltui) s. f. Operaţie de secţionare a pielii de prelucrat, paralel cu suprafaţa, în mai multe straturi cu grosimi şi cu utilizări diferite, în scopul obţinerii a cel puţin un strat cu grosime uniformă; despicare (4). ŞPERACLU (< germ.) s. n. Instrument de metal, în formă de cui îndoit la vârf, care serveşte la descuierea uşilor. ŞPERŢ (< germ.) s. n. Bacşiş, mită, şpagă. ŞPERŢAR, -Ă (şperţ) s. m. şi f. Persoană care cere sau primeşte şperţ. ŞPIL (< germ.) s. n. (Fam.) Plan necinstit, aranjament neonest. ŞPjLHOZEN (< germ.) s. n. Pantalonaşi cu bretele pentru copii. ŞPIT1 (< germ.) s. m. Rasă de câini de talie mică, cu părul alb şi pufos, cu urechi drepte şi cu bot ascuţit. ŞPIT2 (< germ.) s. n. 1. Vârf ascuţit al unui obiect. 2. Ţigaret scurt. ŞPLINT (< germ.) s. n. Element de fixare, format din sârmă îndoită în formă de cui spintecat, folosit pentru asigurarea piuliţelor împotriva deşurubării. ŞPLIT (< germ.) s. n. Piatră dură, spartă, folosită la pietruirea drumurilor sau la prepararea betoanelor de ciment. ŞPRAIŢ (< germ.) s. n. Grindă de lemn folosită pentru sprijinirea temporară a malurilor unei săpături sau a pereţilor unei construcţii. ŞPRING, com. în jud. Alba, situată în pod. Secaşelor, pe râul Şpring; 2 483 loc. (2005)^ Nod rutier. Creşterea ovinelor. în satul Vingard, atestat documentar în 1309, se află o biserică (sec. 15) (azi evanghelică) şi o biserică de lemn cu hramul Cuvioasa Parascheva (sec. 18, refăcută în 1828), iar în satul Ş., menţionat documentar în perioada 1290-1301, un obelisc ridicat în memoria eroilor români căzuţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. ŞPRINGUjRE (după germ. springen) s. f. Operaţie de curbare prin deformare la cald a foilor de arc pentru suspensie. ŞPRIŢ1 (< germ.) s. n. Vin amestecat cu sifon sau cu apă minerală. ŞPRIŢ2 (< germ.) s. n. 1. Aparat folosit la ornarea prăjiturilor cu creme. 2. (Pop.) Ustensilă pentru umplerea cârnaţilor. ŞPRIŢUj (< germ.) vb. IV tranz. A stropi cu un lichid. ŞPRIŢUITOR (< şpriţul) s. n. Aparat folosit pentru aplicarea prin stropire pe suprafeţele unor piese a unui material în general adeziv (lac, vopsea etc.). ŞRAPNEL (< fr., engl. shrapnel) s. n. Proiectil de artilerie încărcat cu gloanţe şi bile care sunt împrăştiate prin explozie într-un anumit punct de pe traiectorie. ŞROT (< germ.) s. n. 1. Furaj concentrat, rezultat ca subprodus după extracţia uleiurilor din seminţe de floarea-soarelui, in, bumbac soia, rapiţă etc., cu conţinut bogat de proteine şi săruri minerale. 2. Utilaj în operaţia de şrotuire, compus dintr-un valţ şi un grup de şine. 3. Fracţiune obţinută ca rebut superior la şrotuire. ŞROTUIRE (< şrot) s. f. Operaţie în cadrul măcinării cerealelor, care constă în zdrobirea şi cernerea succesivă a fracţiunilor tot mai fine ale cerealelor măcinate; se obţin succesiv refuzuri mari şi mici, grişuri, dusturi şi făină. ŞTAB (< germ., rus.) 1. S. n. (înv.) Stat-major. ♦ Ofiţerii care alcătuiesc statul-major; grup de ofiţeri superiori. 2. S. m. (Fam.) Şef. ŞTACHETĂ (< germ.) s. f. (SPORT) Bară transversală, confecţionată din lemn, metal sau material sintetic, aşezată între doi stâlpi, peste care se execută sărituri în înălţime (libere sau cu prăjina) în atletism. ŞTAFETĂ (< germ.) s. f. 1. (în trecut) Curier special care ducea scrisori sau mesaje urgente; olac (1). 2. Scrisoare, mesaj urgent adus de un curier special, de obicei călare. 3. Probă sportivă clasică (la atletism, înot, caiac, schi etc.) constând în parcurgerea unei distanţe regulamentare, fracţionată în patru părţi egale, de către o echipă compusă din patru sportivi, care străbat competitiv, individual şi succesiv, distanţa repartizată, cu obligaţia marcării schimbului de ştafetă (obiect portabil, semnal auditiv sau vizual). ♦ Sportiv care ia parte la ştafetă. ♦ Obiect convenţional care se transmite în proba de ştafetă. ŞTAIF (< germ.) s. n. 1. întăritură din piele de talpă inserată între feţe şi căptuşeala încălţămintei, în partea dinapoi, pentru păstrarea formei. 2. întăritură de pânză care se pune în interiorul gulerelor de cămăşi bărbăteşti pentru a le menţine forma. ŞTAMPILA (< ştampilă) vb. I tranz. A aplica o ştampilă. ŞTAMPILĂ (după fr. estampille) s. f. Plăcuţă de cauciuc, de lemn, de metal etc. montată pe un mâner, având semne în relief, care se aplică pe înscrisuri ori pe mărfuri 633 ŞTEFAN CEL MARE spre a le atesta validitatea sau provenienţa; semnul imprimat astfel. ŞTANŢA (< germ.) vb. tranz. A realiza o piesă prin operaţia de ştanţare; a ştănţui. ŞTANŢARE (< ştanţa) s. f. Operaţie de tăiere sau de deformare plastică prin presare a unui material cu ajutorul ştanţei. Ş. se efectuează la rece pentru materiale nemetalice şi materiale metalice subţiri şi la cald pentru materiale metalice groase. ŞTANŢĂ (< germ.) s. f. Unealtă de ştanţare, formată dintr-un poanson, o placă tăietoare şi elemente auxiliare. Se montează într-o piesă sau într-o maşină de ştanţat. ŞTĂNŢUj (< ştanţă) vb. IV tranz. A ştanţa. ŞTEAMP (< germ.) s. n. Instalaţie folosită în trecut pentru sfărâmarea minereurilor; în prezent este utilizată rar, numai la măcinarea minereurilor aurifere supuse amalgamării. ŞTECĂR (< germ.) s. n. (ELT.) Fişă (2). ŞTEFAN (? - 36 d.Hr.)* diacon la Ierusalim şi primul martir. în „Faptele Apostolilor" se relatează că Ş. săvârşea numeroase miracole şi vorbea cu înţelepciune. Arestat, a rostit în faţa Sinedriului un discurs ce relua istoria sacră şi culmina cu venirea lui Hristos. Ucis cu pietre. Sanctificat. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 27 dec., iar cea Catolică la 26 dec. ŞTEFAN, numele mai multor regi ai Ungariei din dinastia Arpadiană. Mai important: Ş. I cel Sfânt (997-1038), încoronat în 1001 de papa Silvestru II. în timpul domniei lui se pun bazele organizării statale şi se adoptă creştinismul ca religie de stat, biserica ungară fiind subordonată papii. Canonizat în 1081. ŞTEFAN I (Ştefan Muşat), domn al Moldovei (c. 1394-1399). în faţa pericolului maghiar a reînnoit omagiul de vasalitate faţă de regele Poloniei (1395). în acelaşi an a învins oştile maghiare la Hindov, în apropiere de Târgu Neamţ. L-a ajutat pe regele Poloniei în lupta(ele) împotriva tătarilor. ŞTEFAN CEL MARE, domn al Moldovei (1457-1504), fiul lui Bogdan II. A urmat în scaunul Moldovei lui Petru Aron, ucigaşul tatălui său. Una dintre cele mai de seamă personalităţi ale istoriei româneşti. înscăunat cu ajutorul lui Vlad Ţepeş, el a depus de la începutul domniei un mare efort pentru consolidarea puterii domneşti, politică în înfăptuirea căreia s-a sprijinit pe mica boierime, pe ţărănimea liberă şi pe târgoveţi. Baza socială largă i-a conferit domniei lui o excepţională stabilitate pe plan intern şi o forţă militară care a îngăduit Moldovei să reziste victorios tendinţelor expansioniste ale marilor puteri vecine şi să se afirme viguros în raporturile internaţionale. Comandant militar remarcabil şi strălucit diplomat, Ş. cel M. a făcut din Moldova un însemnat factor politic în Europa Răsăriteană şi de SE. Prima etapă a politicii sale externe s-a desfăşurat sub semnul cooperării cu Polonia, în lupta pentru recuperarea Chiliei, fapt împlinit în 1465. încercarea lui Matia Corvin de a readuce Moldova sub controlul Ungariei s-a încheiat cu un eşec total în^ urma luptei de la Baia (1467). în 1469 (sau 1470), Ştefan a înfrânt o armată tătară la Lipnic, în apropierea Nistrului. După 1470 s-a străduit să smulgă Ţara Românească de sub dependenţa Porţii Otomane, efort care deschide cea de-a doua etapă a politicii sale externe; lupta pentru stăvilirea expansiunii turceşti, desfăşurată în colaborare cu Ungaria, Veneţia şi statul turcmen al lui Uzun Hasan. La Vaslui (ian. 1475), Ştefan a repurtat o strălucită biruinţă asupra oştilor otomane, biruinţă care a avut un larg răsunet în Europa. Rezistenţa sa îndârjită din 1476, când o mare oaste turcească, comandată de sultanul Mehmed II, a invadat Moldova, a transformat campania otomană într-un eşec, în ciuda înfrângerii Ştefan cel Mare. Miniatură. „Evangheliarul" din Humor suferite de armata moldoveană, la Valea Albă-Războieni. în ultima etapă a domniei, Ş. cel M. a intrat în conflict cu Polonia; în 1497 a înfrânt la Codrul Cosminului oastea regelui loan Albert. în timpul lui Ş. cel M. creaţia artistică românească a cunoscut o deosebită dezvoltare, mai ales în domeniul arhitecturii bisericeşti. Tot lui Ş. al M. i se datorează şi redactarea primelor scrieri referitoare la istoria Moldovei, l-a urmat în scaun fiul său Bogdan III. După moarte a devenit erou de legendă, personalitatea lui având o excepţională supravieţuire folclorică. Canonizat în 1992, este prăznuit la 2 iul. ŞTEFAN CEL MARE 1. Com. în jud. Argeş, situată în V C. Găvanu-Burdea, pe cursul superior aj râului Glavacioc; 2 525 loc. (2005). în satul Glavacioc se află mănăstirea cu acelaşi nume (de călugări), datând din sec. 14 şi menţionată documentar în 1441 (v. Glavacioc, 2). 2. Com. în jud. Bacău, situată în SE depr. Tazlău-Caşin, la poalele dealului Ouşoru, pe stg. râurilor Trotuş şi Bogdana; 7 271 ioc. (2005). Până la 28 iun. 1958, satul şi com. Ş. cel M. s-au numit Valea Seacă. în satul Bogdana se află mănăstirea cu acelaşi nume (de maici), cu biserica Sf. Treime, ctitorie din 1660-1670 a marelui logofăt Solomon Bârlădeanu, construită pe moşia sa şi refăcută după cutremurul din 1738, respectiv în 1755, prin osârdia episcopului loanichie. Biserica a fost pictată abia în anii 1985-1986. Desfiinţat în 1959 de autorităţile comuniste, complexul monahal a fost transformat în azil pentru bolnavii neuropsihici (1960-1975), iar în anii 1975-1977 aici a funcţionat o tabără pentru copii, după care a devenit depozit de cărţi vechi şi icoane. După cutremurul din 4 mart. 1977, ansamblul monastic a fost consolidat şi renovat, fiind amenajat un complex muzeistic cu obiecte de artă veche bisericească, manuscrise şi cărţi vechi cu valoare de patrimoniu. După dec. 1989, aşezământul monahal şi-a recăpătat statutul de odinioară, aici ştatornicindu-se (1990) 27 de maici, în satul Rădeana se află biserica Sf. Mihail, ctitorie din 1628 a logofătului Ştefan Dumitraşcu şi a soţiei sale, cneaghina Zenica, cu faţadele bogat decorate cu firide şi steluţe din ceramică smălţuită şi picturi murale interioare realizate în 1652 de zugravul Silvan. în satul Negoieşti există biserica Sfinţii Voievozi a fostului schit Buciumi, construită în 1817-1818, şi un pod de piatră din sec. 15. 3. Com. în jud. Călăraşi, situată în SE C. Bărăganului; 3 387 ŞTEFAN IV DUŞAN 634 loc. (2005). între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981 a făcut parte din jud. Ialomiţa. 4. Com. în jud. Neamţ, situată în Subcarpaţii Neamţului, la poalele dealului Corni, pe râul Bahna; 3 283 loc. (2005). Pâna la 17 febr. 1968, satul şi com. Ş. cel M. s-au numit Şerbeşti. în satul Ş. cel M. se află un han din sec. 18, conacul lui lordache Cantacuzino (mijlocul sec. 17, supraetajat în sec. 19) şi biserica Sf. Gheorghe, ctitorie din 1636-1637 a lui Vasile Lupu, cu faţadele decorate cu firide şi ocniţe. Biserica a fost supusă unor reparaţii şi modificări în anii 1920-1922 şi unor restaurări în 1965-1966. în satul Bordea există o biserică de lemn pe temelie de piatră, cu hramul Sf. Nicolae (1767- 1769, reparată în 1891), iar în satul Cârligi, biserica Trei Ierarhi, ctitorie din 1659-1660 a marelui vistier lordache Cantacuzino, conacul „Caragea“ (sec. 19) şi un han din sec. 19. Rezervaţia geologică Şerbeşti reprezentată printr-o stâncă constituită din bancuri de gresii dure, redresate până aproape pe verticală, de vârstă sarmaţiană. 5. Com. în jud. Olt, situată în S C. Romanaţi; 2 056 loc. (2005). Culturi irigate de cereale, plante tehnice ş.a. 6. Com. în jud. Vaslui, situată în Pod. Central Moldovenesc, pe cursul superior al râului Bârlad; 3 366 loc. (2005). Halte de c.f. (în satele Bârzeşti şi Brăhăşoaia), inaugurate la 1 mai 1892. în satul Cănţălăreşti se află un pod de piatră cu trei arcade, construit peste râul Bârlad în 1450 şi refăcut în 1635-1636 de hatmanul Gavriil (fratele lui Vasile Lupu). în satul Bârzeşti există bisericile Sf. Dumitru (ante 1753) şi Naşterea Maicii Domnului (1845-1847, reparată în 1924), iar în satul Brăhăşoaia, biserica Sf. Nicolae (1865-1868). Bisericile de lemn Sfinţii Voievozi (1788) şi Sf. Nicolae (1807), în satele Munteneşti şi Cănţălăreşti. în arealul satului Brăhăşoaia se află pădurea Hârboanca (69,5 ha), declarată rezervaţie forestieră, în cadrul căreia vegetează spontan şapte specii de stejar din totalul celor nouă specii cunoscute în România, printre care stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejarul pufos (Quercus pubescens) şi mai multe specii de gorun. ŞTEFAN IV DUŞAN, rege al Serbiei (1331-1355), din dinastia Nemania. Fiul lui Ştefan Uroş lll (Ştefan Decianski), pe care l-a detronat, preluând tronul sârb. în 1345 s-a proclamat „ţar al sârbilor şi grecilor". In timpul domniei lui sunt supuse Macedonia (cu excepţia Tesalonicului), Albania, Epirul, Tesalia şi Acarnania şi a eliberat de sub dominaţia maghiară reg. Belgradului şi Macva, regatul sârb devenind cel mai puternic stat din SE Europei. în scopul consolidării regimului feudal din porunca sa a fost elaborat un cod de legi (Zakonnik), întemeiat pe dreptul bizantin şi pe dreptul consue-tudinar sârb, confirmat în 1349 de adunarea stăpânilor feudali la Skopje (întregit în 1354). Ş. IV D. a fost cel mai de seamă conducător al Serbiei. ŞTEFAN, Gheorghe Dumitru (1899-1980, n. sat Bătăşani, jud. Vâlcea), istoric şi arheolog român. M. coresp. al Acad. (1952), prof. univ. la Bucureşti. Specialist în istoria veche şi arheologia României („Scythica11, „Formarea limbii şi a poporului român", „Dinogetia", în colab.). Coordonator al unor lucrări colective. ŞTEFANELLI, Teodor (pseud. lui Theodor V. Ştefăniuc) (1849-1920, n. Şiret), istoric şi scriitor român. Acad. (1910). Membru al societăţilor „România Jună11 şi „Arboroasa". Preocupat de istoria Bucovinei („Câteva date statistice şi istorice din Bucovina", „Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc"). Coleg de şcoală şi de universitate cu Eminescu, a publicat un volum de „Amintiri despre Eminescu". A mai scris nuvele şi povestiri, piese de teatru. ŞTEFAN LAZAREVlC, cneaz sârb (1389-1427), din dinastia Nemania; din 1402, despot. Vasal Porţii Otomane. După 1402, susţinând pe Mehmed I în câştigarea tronului, a obţinut, la înscăunarea acestuia (1413), recunoaşterea independenţei Serbiei. Şi-a fixat capitala la Belgrad. ŞTEFAN LĂCUSTĂ, domn al Moldovei (1538-1540), după înlăturarea lui Petru Rareş. Aparţinea familiei domnitoare a Bogdăneştilor. Primul domn al Moldovei impus de turcii otomani, învestit chiar de sultanul Soliman Magnificul, aflat în campanie în Suceava. La începutul domniei lui, turcii au ocupat Bugeacul şi au transformat Tighina (Bender) în raia. I s-a spus Lăcustă de către contemporani din cauza unei pustiitoare invazii de lăcuste care s-a petrecut în timpul domniei sale. Asasinat în urma unui complot al marii boierimi, care l-a impus pe scaunul domnesc pe Alexandru Cornea. ŞTEFAN NEMANIA, mare jupan sârb (c. 1170-1196). întemeietorul dinastiei Nemania din Rascia. A purtat lupte cu Imp. Bizantin, încheiate în 1190 prin tratatul de pace care recunoştea independenţa de fapt a statului sârb. După campania prin care a supus importante terit. s-a retras din viaţa de stat, călugărindu-se (1196). ŞTEFAN I NEMANIA (Ştefan „Primul încoronat"), mare jupan sârb (din 1196) si primul rege al Serbiei (1217-1227 sau 1228). Fiul marelui jupan Ştefan Nemania. Domnia i-a fost întreruptă (între 1202 şi 1203) de forţele lui Vuk (sau Vukan), care avea sprijinul regelui Ungariei. în 1203 şi-a reluat domnia cu ajutorul ţarului vlah loniţă (Caloioan). A purtat lupte cu Ungaria, Taratul bulgar şi cu Imperiul Latin de Constantinopol. în 1217 a primit din partea papei Honorius lll titlul de rege şi coroana regală, pentru care a fost supranumit^ „Primul încoronat" (Prvovencani). în 1219 Serbia a primit dreptul de a-şi constitui o arhiepiscopie autocefală, Ş. fiind încoronat şi după datina ortodoxă. ŞTEFAN PETRICEICU, domn al Moldovei (1672-1673, 1673-1674 şi 1683-1684), sub tutela marii boierimi, l-a urmat în domnie lui Gheorghe Duca. însoţind pe turci la asediul Cameniţei (1672), a trecut, în lupta de la Hotin (nov. 1673), de partea polonilor. A revenit la a treia domnie cu sprijinul regelui loan Sobieski, după victoria polonilor la Viena (1683). în cele din urmă, sub presiunea tătarilor, Ş.P. este silit să se retragă în Polonia (mart. 1684), domnia Moldovei fiind luată de vechiul său rival, Dumitraşcu Cantacuzino. ŞTEFAN RAREŞ, domn al Moldovei (1551-1552). Fiul lui Petru Rareş, a urmat la domnie fratelui său lliaş Rareş. A dus o politică de întărire a autorităţii domneşti prin reprimarea facţiunilor boiereşti, însoţită de o politică de intoleranţă religioasă. A eşuat în încercarea de apropiere faţă de imperiali şi de poloni şi a întreprins, la cererea turcilor, o incursiune în Transilvania. Ucis în urma unui complot boieresc, l-a succedat la domnie, la câteva zile, Alexandru Lăpuşneanu. ŞTEFAN RĂZVAN, domn al Moldovei (apr. - sept. 1595), de origine necunoscută. A deţinut importante dregătorii militare în timpul lui Aron Vodă, căruia i-a urmat în scaunul domnesc cu ajutorul principelui Transilvaniei Sigismund Bâthori, care însă i-a impus un tratat profund dezavantajos. Potrivnic marii boierimi. A participat la luptele creştinilor împotriva turcilor otomani în S ţării, precum şi pe linia Dunării şi la Giurgiu. înlăturat din domnie de leremia Movilă cu sprijinul polonului 635 ŞTEFĂNESCU-GOANGĂ Jan Zamoyski. încercând reluarea domniei, a fost înfrânt de leremia Movilă, cu ajutor polon, în lupta de la Areni (3/13 dec. 1595) şi prins prin trădare a doua zi; a fost însemnat la nas şi tras în ţeapă la ordinul învingătorului său. Ctitor (1595) al bisericii Adormirea Maicii Domnului (sau ,,Răzvan“) din Bucureşti, situată în apropierea bisericii Sf. Gheorghe-Nou din centrul Capitalei. ŞTEFAN UROŞ, numele a patru suverani sârbi din dinastia Nemania. Mai importanţi: 1. Ş. U. III (Ştefan Decianski), rege sârb (1321-1331). Fiul lui Ştefan Uroş II Milutin, împotriva căruia s-a răsculat, fără succes, fiind orbit şi constrâns la exil (1314-1320), de unde a revenit vindecat miraculos şi a preluat tronul sârbesc. Supranumit Decianski deoarece în 1328 a ctitorit mănăstirea deciani. A domnit împreună cu fiul său Ştefan Duşan, rege în Zeta. A continuat politica de cuceriri în centrul Pen. Balcanice, a intervenit în Bizanţ, susţinându-l pe Andronic II Paleolog împotriva lui Andronic III Paleolog (1327-1328) şi a înfrânt pe bulgari în bătălia de la Velbujd (iul. 1330). în urma acestei victorii Regatul sârb a devenit cel mai puternic dintre statele balcanice. înlăturat din domnie de fiul său Ştefan (IV) Duşan. 2. Ş. U. V, ţar al Serbiei (1355-1371). Ultimul reprezentant al dinastiei Nemania. în 1346, tatăl său Ştefan Duşan i-a încredinţat conducerea directă a părţii septentrionale a Imperiului sârb. A încercat să oprească procesul de destrămare a statului sârb. S-a aflat în bune relaţii cu domnul Nicolae Alexandru şi cu banul Bosniei, Ştefan Tvartko. ŞTEFĂNESCU, Alex[andru] (n. 1947, Suceava), critic şi eseist român. Cronici şi studii literare, într-un stil dezinvolt şi creativ („Preludii", „Dialog în bibliotecă", „Prim plan"), monografii („Introducere în opera lui Nichita Stănescu"), o istorie a literaturii Gregoriu Ştefănescu române postbelice. Eseuri pe teme politice şi etice („Gheaţa din calorifere şi gheaţa din whisky"). Este redactor-şef al revistei „România literară". ŞTEFAN VODĂ, com. în jud. Călăraşi, situată în S C. Bărăganului; 2 498 loc. (2005). Staţie de c.f. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981 a făcut parte din jud. Ialomiţa. ŞTEFĂNESCU, Gregoriu (1836 sau 1838-1911, n. Eliza Stoeneşti, azi sat Condeeşti, jud. Ialomiţa), geolog şi paleontolog român. Acad. (1876), prof. univ. la Bucureşti. A iniţiat şi a realizat prima hartă geologică a României, la scara 1:200 000 (1898). Studii asupra mamiferelor pliocene şi cuaternare descoperite în ţară; cercetări de geologie reg. („Calcarul numulitic de la Albeşti-Muscel", „Observări geologice în România, în secolul trecut"). ŞTEFĂNESCU, Ion D. (1886- 1981, n. sat Preajba, jud. Teleorman), istoric de artă român. Prof. univ. la Bucureşti, Paris, Louvain. Preocupat de arta medievală românească şi de cea bizantină. Autor de vaste sinteze privind mai ales pictura din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească („Evoluţia picturii religioase în Bucovina şi Moldova", „Pictura religioasă în Valahia şi în Transilvania", „Arta bizantină şi arta lombardă în Transilvania"). ŞTEFĂNESCU, Mircea (n. 1929, Oradea), sculptor român. Portrete („Mihail Kogălniceanu"), compoziţii de evocare simbolică („Toamna", „Domniţa"), statuară monumentală („Ştefan cel Mare", „Podul înalt") caracterizate prin forţă sugestivă şi organizarea armonioasă a volumelor. ŞTEFĂNESCU 1. Sabba Ş. (1857-1931, n. Craiova), geolog şi paleontolog român. M. coresp. al Acad. (1893), prof. univ. la Bucureşti. Studii asupra formaţiilor terţiare şi proboscidienilor fosili din România („Contribution â l’etude des faunes Ion D. Ştefănescu i Sabba S. Ştefănescu (2) eocene et neogene de Roumanie"). 2. Sabba S. Ş. (1902-1994, n. Bucureşti), geofizician român. Fiul lui Ş. (1). Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări privitoare la teoria distribuţiilor potenţiale în diferite medii, la studiul liniilor de câmp magnetice ale circuitelor filiforme („Etudes theoretiques sur la prospection electrique de sous-sol", „Elemente de teoria câmpului magnetic", „Probleme geofizice actuale ale subsolului românesc"). ŞTEFĂNESCU, Ştefan (n. 1929, Goicea, jud. Dolj), istoric român. Acad. (1992), prof. univ. la Bucureşti (1974). Specialist în istoria medie a României, a Sud-Estului european şi al demografiei istorice („Bănia în Ţara Românească", „Ţara Românească de la Basarab I «întemeietorul» până la Mihai Viteazul", „Demografia, dimensiune a istoriei"). Editor al voi. „Dimitre Onciul (1856-1923). Scrieri alese". ŞTEFĂNESCU-GOANGĂ 1. Fio- rian Ş.-G. (1881-1958, n. Curtea de Argeş), psiholog român. M. coresp. al Acad. (1937), prof. univ. la Cluj. A înfiinţat (1928) Institutul de Psihologie Experimentală din Cluj. Studii de psihologie a muncii, a educaţiei, juridică şi medicală („Selecţionarea Ştefan Ştefănescu ŞTEFĂNESCU MELCHISEDEC 636 capacităţilor şi orientarea profesională", „Constituţie biopsihică şi criminalitate", „Educaţia copiilor inferior şi superior dotaţi"). 2. Petre Ş.-G. (1902-1973, n. Brăila), bariton român. Frate cu Ş.-G. (1). Prof. univ. la Bucureşti. A cântat pe multe scene europene. Roluri de predilecţie: Rigoletto, Tonio din „Paiaţe" de Leoncavailo, Hans Sachs din „Maeştrii cântăreţi din Nurnberg" de Wagner. ŞTEFĂNESCU MELCHISEDEC, Mihail v. Melchisedec. ŞTEFĂNEŞTI 1. Oraş în jud. Argeş, situat în zona de contact a piemontului Cândeşti cu C. Piteştiului, pe stg. văii Argeşului; 12 792 loc. (2005). Staţii de c.f. (în satele Goleşti şi Ş.), inaugurate la 1 iul. 1887. Hidrocentrală (8 MW) în satul Goleşti, intrată în funcţiune în 1983. Renumit centru viticol şi de vinificaţie. Pomicultură. în satul Ş. se află muzeul memorial „Liviu Rebreanu", organizat în casa în care a locuit (din 1930) marele prozator, iar în satul Goleşti, un complex muzeal alcătuit dintr-un ansamblu arhitectural compus dintr-un conac fortificat, o biserică şi o cruce de pomenire (din 1627). Conacul a fost construit în 1641-1642 de meşterul Stoica pentru marele vistiernic Stroe Leurdeanu. în 1646, acelaşi meşter a zidit biserica Sf. Treime (ca paraclis) decorată cu motive ornamentale, sculptate în piatră, de influenţă armeană. La sf. sec. 18, întreg ansamblul a intrat în posesia familiei boiereşti Golescu, fiind înconjurat cu ziduri de apărare, întărite cu turnuri de colţ. Conacul a fost refăcut şi extins de banul Radu Golescu. în interiorul incintei fortificate a fost construită o casă a săracilor în care Dinicu Golescu a organizat (1826) prima şcoală sătească în limba română din Ţara Românească şi a amenajat o bolniţă şi o baie turcească. In cadrul complexului muzeal Goleşti se află Muzeul pomiculturii şi viticulturii (inaugurat în 1966) care cuprinde case gospodăreşti din zonele pomicole şi viticole ale ţării, tehnică populară şi instalaţii viticole (crame, pivniţe, conace, foişoare etc.). în satul Ş. se află bisericile Tăierea Capului Sf. loan Botezătorul (1627) şi Naşterea Sf. loan Botezătorul (construită la sf. sec. 19 după planurile arhitectului francez Emile Andre Lecomte du Noiiy) şi conacul „Florica" (sec. 18), aparţinând familiei Brătianu; aici se află mormintele unor membri de seamă ai familiei Brătianu, precum şi o capelă; în satul Valea Mare-Pod-goria, bisericile Naşterea Maicii Domnului (1685) şi Sf. loan Boguslavul (1768), precum şi pivniţele brâncoveneşti (1688- 1714), casa „Madgearu" şi vila „Bulandra" (ambele de la începutul sec. 20). Crama „Golescu" (1850), în satul Izvorani. 2. Oraş în jud. Botoşani, situat în E C. Jijiei Superioare, pe dr. văii Prutului, pe malul lacului de acumulare Stânca- Costeşti; 5 794 loc. (2005). Nod rutier. Expl. de calcar. Hidrocentrală (15 MW), în satul Stânca, intrată în funcţiune în 1978. Lacul de acumulare Stânca-Costeşti, realizat pe Prut şi inundat în 1978, are o supr. de 14 000 ha şi un volum de 1,4 miliarde m3. Podgorie (în satul Bobuleşti). Centru de ceramică populară, cu vechi tradiţii (din sec. 19), în satul Ş. Muzeul memorial „Ştefan Luchian" (în satul Ş.), organizat în casa natală a marelui pictor. Numit iniţial Gura Başeului, satul Ş. apare menţionat documentar la 26 mai 1435 într-un act emis de domnul Ştefan II, iar în 1476 figura în documente ca târg. La începutul sec. 18, Dimitrie Cantemir l-a consemnat în lucrarea sa „Descriptio Moldaviae" cu denumirea oppida notabiliara. Până la 17 febr. 1968, satul şi com. Ş. s-au numit Ştefăneşti-Târg. în satul Bădinţi, menţionat documentar în 1424, se află o biserică de lemn din 1834, iar în satul Bobuleşti, atestat documentar în 1533, o biserică de vălătuci cu hramul Sfinţii Voievozi (1777). în satul Ş. există biserica având hramul Cuvioasa Parascheva (sec. 15, cu refaceri din sec. 17) şi bustul lui Ştefan Luchian, operă a sculptorului Oscar Han. în arealul satului Ş. apare în relief un pinten, înalt de 101 m, cunoscut sub numele „Casa Doamnei". Pe pantele acestei stânci se dezvolta până nu demult o plantă rară numită Schiverechia podolica, aflată la limita vestică a arealului său mondial de răspândire, alături de care mai apăreau şi alte specii rare. Din cauza formării lacului de acumulare a fost necesară transplantarea acestei specii rare într-un loc mai ferit, la Ripiceni. 3. Com. în jud. Vâlcea situată în SE piemontului Olteţului; 3 690 loc. (2005). Viticultură. în satul Dobruşa se află schitul cu acelaşi nume (de călugări), cu biserica Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, atestat documentar în perioada 1500-1520, fără să se cunoască ctitorul. Biserica a fost reparată în 1701-1702 şi pictată la interior în 1771-1774 de ieromonahul Daniil şi fraţii săi. în sec. 19 a căzut în ruină, dar a fost restaurată de mai multe ori. înfăţişarea actuală datează după restaurarea din 1962. în satul Ş. se află biserica Sfinţii Voievozi (1818). ŞTEFĂNEŞTII DE JOS, com. în jud. Ilfov, situată în C. Vlăsiei, pe râul Pasărea; 4 025 loc. (2005). între 23 ian. 1981 şi 10 apr. 1997 a făcut parte din Sectorul Agricol Ilfov. Bisericile cu acelaşi hram - Sf. Nicolae, în satele Creţuleasca (1669, ctitor Radu Cretulescu) si Ştefăneştii de Sus (1812-1815). ŞTEFĂNEŞTI-TÂRG v. Ştefăneşti (2). ŞTEFĂNIŢĂ (ŞTEFAN CEL TÂNĂR), domn al Moldovei (1517-1527). Fiul lui Bogdan lll, căruia i-a urmat la domnie. Tutelat în timpul minoratului (1517-1522) de Luca Arbore, portarul Sucevei. A urmărit întărirea puterii centrale şi a înfrânt în 1523 oastea marii boierimi răsculate, care urmărea să-l înlăture din scaun. Năzuind reluarea luptei antiotomane, a încercat să închege cu Polonia şi cu Ungaria o alianţă antiotomană, dar Polonia a încheiat pace cu turcii în 1525, iar Ungaria a fost înfrântă în 1526 la Mohâcs. Boala l-a răpus de tânăr, la vârsta de 20 de ani. l-a urmat în scaunul domnesc, la sugestia sa, unchiul dinspre tată, Petru Rareş. ŞTEFĂNIŢĂ LUPU, domn al Moldovei (1659-1661, 1661). Fiul lui Vasile Lupu. Domnia i-a fost întreruptă (ian. - febr. 1661) de către Constantin Şerban, pe care îl înlocuise în domnie (nov. 1659). în timpul lui, Moldova a fost bântuită de o foamete cumplită încât oamenii mâncau pâine de papură măcinată, ceea ce i-a adus porecla de „Papură-Vodă“. După moartea sa, provocată de un tifos (19/29 sept. 1661) a urmat în scaunul domnesc Eustratie Dabija. ŞTEFĂNUCĂ, Petre (1906-1942, n. laloveni-Chişinău), sociolog şi folclorist român. Discipol al Şcolii sociologice a lui D. Guşti. Lucrări de etnografie şi folclor („Cercetări folclorice de pe valea Nistrului de Jos", „Folclor din judeţul Lăpuşna", „Datinile de Crăciun şi Anul Nou pe valea Nistrului de Jos"). ŞTEFEŞTI, com. în jud. Prahova, situată în zona de contact a Subcarpaţilor Prahovei cu prelungirile S ale m-ţilor Grohotiş, pe cursul superior al râului Vărbilău; 2 489 loc. (2005). în satul Scurteşti se află biserica de lemn Naşterea Maicii Domnului (1780). ŞTEFLEŞTI, vârf în partea central-vestică a m-ţilor Lotrului, 637 ŞTIINŢĂ alcătuit din şisturi cristaline, constituind alt. max. a acestora (2 242 m). ŞTEFLEA, llie (1887-1946, n. Sălişte, jud. Sibiu), general român. Comandant al Diviziei 3 infanterie (1941-1942), remarcându-se în luptele pentru eliberarea Basarabiei, precum şi în cadrul operaţiunilor militare „Odessa“. Şef al Marelui Stat Major (1942-1944), calitate în care a susţinut interesele armatei române în raport cu comandamentele germane. Comandant al Armatei a IV-a (23-29 aug. 1944) pentru apărarea Moldovei împotriva Frontului 2 Ucrainean. Arestat (1944-1945); deferit spre cercetare Tribunalului Poporului. Din motive de sănătate i s-a stabilit arest la domiciliu. ŞTEI, oraş în jud. Bihor, situat în S depr. Beiuş, pe dr. Crişului Negru, în zona de confl. cu Crisu Băita; 8 798 loc. (2005). Staţie de c.f. Nod rutier. Constr. de maşini. Fabrici de mobilă şi binale, de confecţii, tricotaje, ambalaje din carton, de oxigen şi de produse alim. Localitatea apare menţionată documentar, ca aşezare rurală, în 1580, iar în luna mai 1956 a fost trecută în categoria oraşelor, în perioada 17 ian. 1958-18 apr. 1989 a purtat numele de Dr. Petru Groza, între 18 apr. 1989 şi 15 mai 1990 s-a numit Petru Groza, după care a revenit la denumirea de Dr. Petru Groza, iar din 20 mai 1996 se numeşte Ştei. Biserică ortodoxă (1921-1923). ŞTEMU! (< germ.) vb. IV tranz. A executa operaţia de ştemuire. ŞTEMUIRE (< ştemui) s. f. (TEHN.) Operaţie de refulare a metalului la marginile tablelor nituite pentru a asigura o îmbinare etanşă; matare. ŞTEMUITOR, -OARE (< ştemui) s. n., s. m. şi f. 1. S. n. Sculă în formă de daltă cu vârful bont, cu care se efectuează ştemuirea. 2. S. m. şi f. Persoană care lucrează la ştemuire. ŞTERGAR (< şterge) s. n. 1. Ţesătură dreptunghiulară din in, cânepă, bumbac, borangic şi, rar, din lână, de diferite dimensiuni. Fondul alb al ţesăturii este uneori întretăiat de vrâste colorate, de diferite lăţimi. Capetele ştergarului sunt adesea împodobite cu alesături geometrice sau florale. Vestite sunt ş. destinate să împodobească interioarele caselor ţărăneşti, folosite şi ca obiecte de dar simbolice. Lucrate în toate reg. ţării, sunt renumite prin frumuseţe cele din Mărginimea Sibiului, Ţara Oltului, Ţara Zarandului, Ţara Oaşului, Maramureş,^ Moldova de Nord, Bacău, Banat. în unele zone din Oltenia şi Mehedinţi ş. este cunoscut sub numele de „peşchir“. Sin: prosop. 2. Prosop, şervet. ŞTERGĂTQR, -OARE (< şterge) s. n., s. f. 1. S. n. Cârpă de şters. 2. S. n. Perie cilindrică cu care se curăţă ţeava tunului. 3. S. n. Dispozitiv pentru şters parbrizul unui vehicul, format dintr-una sau din două palete cu muchie de cauciuc, acţionate de un mic motor electric. 4. S. f. Covoraş sau împletitură de sfoară, de papură etc., pe care se şterg picioarele la intrarea în casă. ŞTERGE (lat. extergere) vb. III 1. Tranz. A freca (uşor) suprafaţa unui obiect pentru a face să dispară un lichid, o substanţă care o acoperă sau praful. ♦ A face să nu se mai vadă, a anula un text scris prin radere cu guma sau prin tragerea unor linii deasupra. *0- Expr. A şterge cu buretele = a da uitării o greşeală, a ierta. + A suprima, a înlătura. 2. Refl. A-şi pierde strălucirea, culoarea, relieful sub acţiunea unor agenţi externi. ♦ A dispărea treptat din vedere, a se estompa; fig. a dispărea din amintire. 3. Tranz. A distruge, a nimici. 4. Tranz. şi refl. A (se) atinge de cineva sau de ceva în trecere pe lângă el. ♦ Tranz. Fig. A o şterge = a pleca pe neobservate. ŞTERS, - ŞTEARSĂ (< şterge) adj. Lipsit de strălucire, spălăcit; neclar, voalat, estompat. ♦ Care şi-a pierdut relieful; tocit. ♦ Fig. (Despre glas) Lipsit de rezonanţă. ♦ Fig. Lipsit de personalitate, mediocru, umil. ŞTERSĂTURĂ (< şterge) s. f. Faptul de a şterge; porţiune ştearsă dintr-un text scris. ŞTEVIA, lac glaciar în m-ţii Retezat, la 2 060 m alt. Supr.: 0,77 ha; ad. max.: 3 m. ŞTEVIE (< sl.) s. f. Plantă erbacee perenă din fam. poligonacee, cu tulpina înaltă de 1-2 m şi cu frunze mari de 20-30 cm, cărnoase, comestibile (Rumex patientia). Cunoscută şi sub numele de dragavei. ♦ Nume dat şi altor specii din genul Rumex. Ştevia stânelor = plantă nitrofilă cu frunze mari, lucioase, adânc cordate, late, cu vârful rotunjit (Rumex alpinus). Formează comunităţi compacte în golul de munte, în locuri unde solul este puternic îngrăşat (foste amplasamente de stâne). Ş. de munte = plantă erbacee perenă din familia Apiacee, cu tulpina înaltă de 50-100 cm, cu frunze palmat-partite, inflorescenţa umbelă compusă din flori mici albe-roz, la bază cu un involucru format din foliole colorate în roz-vişiniu (Astrantia major). ŞTI (lat. scire) vb. IV. 1. Tranz. şi intranz. A avea cunoştinţă, a fi informat despre ceva. ♦ tranz. A lua cunoştinţă despre ceva, a afla. ♦ Tranz. Â cunoaşte (bine) pe cineva. ♦ Refl. A se cunoaşte pe sine. ♦ Refl. recipr. A se cunoaşte unul pe altul. 2. Intranz. A ţine seama de ceva; a avea respect sau teamă de cineva. ♦ Tranz. A recunoaşte, a considera drept... ♦ A avea parte, a dispune de ceva. ♦ A purta de grijă, a se interesa de... 3. Tranz. (şi absol.) A stăpâni o ştiinţă, o artă, o tehnică, a fi instruit într-un anumit domeniu; spec. a cunoaşte, a vorbi o anumită limbă. -0- Expr. A şti carte = a stăpâni deprinderea de a scrie şi a citi; p. ext. a fi instruit. ♦ A putea, a fi capabil să facă ceva. +A-şi da seama, a se dumeri. Expr. A nu (prea) şti multe = a riposta prompt; a se supăra uşor. A-i fi (cuiva) nu ştiu cum = a-i fi greu, penibil să... ♦ A prevedea; a-şi închipui, a bănui. ♦ A fi sigur de ceva. ♦ Refl. impers. A fi cunoscut de toată lumea. ŞTIFT (< germ.) s. n. Piesă metalică de formă cilindrică sau conică, folosită la îmbinarea a două piese sau pentru asigurarea poziţiei lor relative. Pot fi netede, crestate şi filetate. ŞTIFTUjT, -Ă (< ştiff) adj. Fixat cu ştifturi. ŞTIINŢĂ (< şti) s. f. 1. Tip de cunoaştere sigură şi raţională în legătură cu natura lucrurilor şi a condiţiilor lor de existenţă în forma unui corp de adevăruri despre un obiect propriu. 2. Ansamblu de cunoştinţe despre un obiect dat sau distinct (natură, societate, gândire etc.) dobândite prin descoperirea legilor obiective ale fenomenelor şi explicarea lor. Ştiinţe umane = grup de discipline având drept obiect omul ca fiinţă gânditoare, comportamentul său individual şi colectiv, activităţile sale, trecutul lui (psihologia, istoria, sociologia, etnologia etc.). Ştiinţe aplicate = ştiinţe care se ocupă cu activităţi concrete sau aplicaţii ale ştiinţelor teoretice în vederea realizării unor scopuri practice (de exemplu, medicina este o aplicaţie a diverselor ştiinţe teoretice: anatomia, fiziologia, chimia, în scopul tratării bolilor). Ştiinţe normative = discipline care au ca obiect ceea ce trebuie să fie, care descoperă mai cu seamă reguli (de exemplu, etica). <£- Ştiinţe sociale = ştiinţe şi discipline care studiază societatea omenească în ansamblul ei, ca sistem global, subsisteme ale ŞTIINŢIFIC 638 acestuia, aspecte, laturi ale proceselor, fenomenelor sau relaţiilor sociale (ex. istoria, economia politică, sociologia). ♦ Care este propriu unui grup de oameni. Ştiinţa politică = ramură a ştiinţelor sociale care se ocupă cu studiul politicii, al organizării politice a societăţii; politologie. Ştiinţe particulare (speciale) = ş. care studiază câte un domeniu distinct al realităţii, de ex. mecanica, chimia, sociologia etc. Ştiinţa despre ştiinţă = ş. complexă de sinteză, recent constituită, care are drept obiect ş. ca fenomen social; scientică, scientologie. Ştiinţa viitorului = studiu şi cercetare inter- şi multidisciplinară a direcţiilor posibile de dezvoltare în viitor. Sin. futurologie, viitorologie, prospectivă. ♦ Om de ştiinţă = savant, învăţat. 3. Pregătire intelectuală, instrucţie; învăţătură. Ş. de carte = cunoştinţe de scris şi citit. 4 Cunoaştere, cunoştinţă (despre ceva); ştire, veste. Expr. Cu (bună) ştiinţă = fiind conştient, având cunoştinţă deplină (a faptelor). Cu ştiinţa cuiva = cu asentimentul, cu consimţământul cuiva. Spre ştiinţă = ca să se ştie. ŞTIINŢIFIC, -Ă (după fr. scientifique) adj. Care aparţine ştiinţei, privitor la ştiinţă; bazat pe principiile ştiinţei. Spirit ş. = ansamblu de dispoziţii intelectuale şi morale care fac ca un individ să aibă cultul adevărului stabilit fie prin demonstraţie raţională fie prin experiment. ŞTIINŢIFICO-FANTASTIC adj. (Despre literatură, film) în care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte ştiinţifice; science-fiction. ŞTjMĂ1 (< ngr.) s. f. (în mitologia populară) Duh feminin, care are rolul de paznic al apelor, al pădurilor, al comorilor etc.; este imaginat ca o femeie frumoasă. ŞTjMĂ2 (< germ.) s. f. Parte extrasă dintr-o partitură, care priveşte fiecare instrument sau voce. ŞTIR (< bg., ser.) s. m. Nume dat plantelor erbacee anuale din genul Amaranthus, familia amarantaceelor, cu tulpina robustă, frunze alterne, întregi şi flori verzi (A. retroflexus, A. silvestris) sau purpurii (A. paniculatus). ŞTIRB, -Ă (< sl.) adj. 1. (Despre oameni şi animale) Căruia i-au căzut unul sau mai mulţi dinţi. 2. (Despre vase) Cu marginea ciobită, căruia îi lipseşte o bucată din margine. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăişul ştirbit, ciobit. ŞTIRBEI, familie de boieri români din Ţara Românească. întemeiată de Barbu Ştirbei Cernica Izvoranul, poreclit Ştirbei (sec. 17-18), care a avut un rol însemnat în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Mai importanţi: 1. Barbu Dimitrie Ş., domn al Ţării Româneşti (1849-1853, 1854-1856). Frate al domnului Gh. Bibescu. înainte de 1848 a fost de mai multe ori ministru. A colaborat la redactarea Regulamentului organic. Ostil mişcărilor progresiste, a dus o politică în general conservatoare, dar cu unele realizări pozitive modernizatoare în domeniul agrar („aşezământul agricol" din 1851), al ad-ţiei de stat, învăţământului, armatei. Preocupat de probleme edilitare (Teatrul Naţional din Bucureşti, amenajarea grădinilor Cotroceni şi Ciş-migiu). 2. Alexandru B.-Ş. (1836-1895, n. Bucureşti), om politic conservator („junimist"). Fiul lui Ş. (1). De mai multe ori ministru. 3. Barbu Ş. (1872-1946, n. Buftea, jud. Ilfov), om politic şi diplomat român. Fiul lui Ş. (2). M. de onoare al Acad. (1929) Administrator al Domeniilor Coroanei (1913-1927). Preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de Interne şi ministru ad-interim la Finanţe şi la Afacerile Străine (4-20 iun. 1927). Marginalizat de către regele Carol al ll-lea, după revenirea pe tronul ţării (1930), Ş. a părăsit România, stabilindu-se mai întâi în Franţa şi apoi în Elveţia (1931-1940). în 1944 a reprezentat România la negocierile de la Cairo cu reprezentanţii S.U.A., Marii Britanii şi U.R.S.S. privind ruperea alianţei cu statele Axei, ieşirea României din război şi încheierea armistiţiului. Membru al delegaţiei române trimise la Moscova pentru negocierea armistiţiului şi unul dintre semnatarii Convenţiei de armistiţiu (sept. 1944). ŞTIRBj (< ştirb) vb. IV 1. Intranz. (Despre oameni şi animale) A pierde unul sau mai mulţi dinţi. 2. Refl. (Despre vase) A pierde o bucăţică din margine, a se ciobi. ♦ (Despre instrumente de tăiat) A pierde o bucăţică din tăiş, a deveni ştirb. 3. Tranz. Fig. A micşora puterea, prestigiul cuiva; a aduce prejudicii prestigiului, autorităţii cuiva. ŞTjRE (< şti) s. f. 1. Veste (în presă, la posturile de radio, şi televiziune etc.), informaţie scurtă despre un eveniment. ♦ Document, sursă de informaţii. 2. Cunoaştere, cunoştinţă. ŞTIRIGOAIE s. f. v. steregoaie. ŞTIUBEI (< ştiob, reg. „trunchi de copac scorburos") s. n. 1. Stup primitiv. 2. Vas făcut dintr-un trunchi scobit, care serveşte la păstrarea cerealelor. ŞTIUBIENI, com. în jud. Botoşani, situată în C. Jijiei Superioare, pe râul Başeu; 2 927 loc. (2005). laz pentru piscicultură (304 ha), în satul Negreni. în satul Ş. se află biserica Sfinţii Voievozi (1835) şi casa „Kogălniceanu" (1890). ŞTIUCA, com. în jud. Timiş, situată în zona de contact a dealurilor Pogănişului cu C. Lugojului; 1 768 loc. (2005). Pomicultură. Satul Ş. apare menţionat documentar în 1585. în satul Dragomireşti se află biserica de lemn Naşterea Domnului (1754), iar în satul Oloşag, biserica de zid Adormirea Maicii Domnului (sec. 18). ŞTIUCĂ (< bg., ser.) s. f. Peşte teleostean răpitor din apele dulci, lung de 30-60 până la 150 cm, greu de 0,500-3 kg până la 15 kg, cu corpul puţin turtit lateral şi cu gura mare în formă de cioc de raţă, cu dinţi puternici (Esox lucius); mârliţă. Icrele de ş. sunt foarte apreciate. ŞTIULETE s. m. Fruct al porumbului, cu sau fără pănuşile care îl învelesc. ŞTIUTOR, -OARE (< şti) adj. Care ştie, care cunoaşte; care are cunoştinţe într-un anumit domeniu. ^ (Substantivat) Ş. de carte = persoană care ştie să scrie şi să citească. ŞTOLUj (< germ.) vb. IV tranz. A supune o piele operaţiei de ştoluire. ŞTOLUjRE (< ştolui) s. f. Operaţie constând din mai multe întinderi ale pielii în diferite direcţii; se aplică pieilor fine, conferindu-le moliciune şi supleţe. ŞTOROBĂNEASA, com. în jud. Teleorman, situată în V C. Burnas, pe râul Teleorman; 3 458 loc. (2005). Viticultură. Conacele „Noica“ (sfârşitul sec. 19) şi „Racota" (1900), în satul Ş. Ştiucă 639 ŞUIERA ŞTRAIF (< germ.) s. n. Bandă de carton sau de material textil, folosită în legătorie. ŞTRAND (< germ.) s. n. Amenajare specială pe malul unei ape naturale sau lângă un bazin, folosit pentru cură de soare şi pentru baie. ŞTREANG (< germ.) s. n. 1. Frânghie (de cânepă); funie scurtă cu care se priponesc vitele. 2. (Funie de) spânzurătoare. 3. Şleau2 (la ham). ŞTRECU! (< germ.) vb. IV tranz. (IND. PIEL.) A îndepărta resturi de carne, grăsimi şi o parte din ţesutul conjunctiv subcutanat de pe pielea crudă în vederea operaţiilor următoare de prelucrare a pielii. ŞTREMPEL, Gabriel (Gavril) (n. 1926, Pomi, jud. Satu Mare), istoric literar şi bibliograf român. M. de onoare al Acad. (1993). Director adjunct (din 1975) şi director general (din 1994) al Bibliotecii Acad. Române, calităţi care i-au permis să contribuie la îmbogăţirea colecţiilor. A repertorizat întreaga producţie de carte („Bibliografia modernă a cărţii", „Catalogul manuscriselor româneşti1', „Publicaţiile periodice româneşti"). Studii, ediţii critice ale operelor lui Axinte Uricariul, Antim Ivireanul, Nicolae Costin, Ion Neculce. ŞTRENGAR (< ştreang) s. m. (Şi adj.) Copil plin de vioiciune, zburdalnic, care se ţine de pozne şi de năzbâtii. ŞTRENGĂRITĂ (< ştrengai) s. f. Fată care se poartă ca un ştrengar. ŞTRUDEL (< germ.) s. n. Plăcintă din foi subţiri umplute cu mere, brânză, nuci etc. şi rulate în formă de sul. ŞTUPUj vb. IV tranz. A ornamenta cu zimţi partea superioară a ramei unui obiect de încălţăminte. ŞTUŢ (< germ.) s. n. Ţeavă scurtă, sudată sau prinsă cu şuruburi la un vas şi care serveşte ca Gabriel Ştrempel element de legătură între acesta şi o conductă de admisie sau de evacuare. ŞTUŢU! (< germ.) vb. IV tranz. A îndepărta partea de deşeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuţitelor. ŞUBĂ (< ser., ucr.) s. f. (în portul popular românesc) Haină lungă din postav, uneori şi căptuşită cu blană, purtată mai ales de bărbaţi. ♦ P. gener. Haină groasă căptuşită cu blană. ŞUBER (< germ.) s. n. Piesă mobilă, ghidată, în formă de placă, care serveşte la închiderea parţială sau totală a unui canal de gaze. ŞUBLER (< germ.) s. n. Instrument pentru măsurarea dimensiunilor liniare ale pieselor, format dintr-o riglă gradată prevăzută cu unul sau două vârfuri la unul din capete şi dintr-un cursor, care are, de asemenea, un vârf de măsurare şi care culisează pe riglă. ŞUBRED, -Ă adj. (Despre oameni) Lipsit de vigoare, de vitalitate, de rezistenţă; firav, plăpând, delicat. ♦ (Despre lucruri) Lipsit de soliditate, de trăinicie. ♦ Fig. (Despre argumente, teorii etc.) Discutabil, uşor de combătut. ♦ P. ext. Precar, nesigur. ŞUBREZENIE (< şubred) s. f. Lipsă de rezistenţă, de vitalitate; slăbiciune (1). ♦ Precaritate, nesiguranţă. ŞUBREZj (< şubred) vb. IV refl. (Despre fiinţe) A-şi pierde vigoarea, rezistenţa, vitalitatea; a slăbi. ♦ (Despre obiecte) A-şi pierde soliditatea, trăinicia; a fi pe punctul de a se strica. ŞUETĂ s. f. Conversaţie uşoară şi amuzantă între prieteni. ŞUGAG, com. în jud. Alba, situată la poalele NE ale m-ţilor Şureanu, pe cursul superior al râului Sebeş; 2 971 loc. (2005). Pe terit. com. Ş. se află hidrocentralele Gâlceag (150 MW), intrată în funcţiune în 1980, Şugag (150 MW), dată în folosinţă în 1984, şi Săsciori (42 MW), dată în exploatare în 1987. Centru de prelucr. artistică a lemnului. La Ş. are loc anual, în luna mai, manifestarea folclorică „Zi-i bade cu fluiera". în satul Ş., atestat documentar în 1750, există mănăstirea Oaşa (de maici), cu biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului, ctitorie a romancierului Mihail Sadoveanu, cu picturi executate în 1987-1988. Tot în satul Ş. se află casa memorială a meşterului popular de sculptură în lemn, Nicolae Cernat (1892-1962), în care sunt expuse blidare, blide, unelte de sculptură în lemn, icoane pe sticlă ş.a. în arealul com. Ş. sunt cheile Şugagului, săpate de râul Şugag (afl. dr. al Sebeşului), rezervaţia naturală botanică „Tinoavele din luncile Prigoanei" (30 ha) şi rezervaţiile geologice „Pintenii din Coasta Jinei" (1 ha), „Masa Jidovului" (0,5 ha) şi „Stânca Grunzii" (0,5 ha), declarate monumente ale naturii în 1969. ŞUGAŞ v. Valea Crişului. ŞUGĂREL s. m. v. sugărel. ŞUGUBĂŢ, -EAŢĂ (< sl.) adj. Glumeţ, hazliu, poznaş. ŞUHOV, Vladimir Grigorievici (1853-1939), inginer rus. A elaborat un procedeu de cracare a petrolului în faza lichidă şi a construit cazanele acvatubulare care-i poartă numele. Conducător al lucrărilor de construcţie a peste 500 de poduri (peste Volga, Enisei etc.); lucrări teoretice de termotehnică şi de construcţii. ŞUI1, ŞUIE adj. (Pop.; despre fiinţe) Subţire, suplu, zvelt; (despre plante) miădios; (despre obiecte) îngust. ŞUI2, ŞUIE (< sl.) adj. (Pop.) 1. Strâmb, diform. 2. Zănatic, zăpăcit. ŞUICI, com. în jud. Argeş, situată în zona muscelelor Argeşului, la poalele SV ale masivului Tămaşu, pe cursul superior al râului Topolog; 2 762 loc. (2005). Centru pomicol. In satul Ş. se află cula „Brătianu" (sec. 18), cu două nivele şi foişor cu metereze, biserica Sf. Nicolae (sec. 18) construită ca paraclis al Curţii domneşti şi mai multe case vechi ţărăneşti. în satul Rudeni există biserica Sf. Gheorghe (1869-1872). ŞUIER (< şuiera) s. n. 1. Zgomot ascuţit şi continuu pe care-l face vântul, furtuna. ♦ Zgomot (asemănător cu cel al vântului) produs de cineva în timpul respiraţiei. ♦ Sunet ascuţit şi scurt produs de anumite obiecte când se mişcă în aer cu repeziciune. 2. Sunet strident (destinat să anunţe, să avertizeze) produs de un instrument special sau cu gura. ♦ Sunet produs de un instrument muzical sau de cel care fluieră; p. ext, cântec fluierat. ♦ Sunet, ţipăt specific, scos de unele animale. ŞUIERA (lat. *sibilare) vb. I intranz. 1. (Despre vânt, furtună, despre fiinţe sau despre unele obiecte) A produce şuiere (1). 2. (Despre oameni) A emite un sunet ascuţit şi prelung din gură sau suflând în anumite instrumente; (p. analog., despre aparate în funcţiune) a produce un sunet strident şi lung. ♦ Tranz. A întâmpina pe cineva cu şuierături, în semn de dezaprobare; a fluiera. ♦ (Despre animale, păsări) ŞUIERĂTOR 640 A scoate un sunet (prelung), specific speciei. ♦ Tranz. şi intranz. A intona o melodie fluierând sau cântând din frunză. ŞUIERĂTQR, -OARE (< şuiera) ad]., s. f. 1. Adj. Care şuieră. Consoană ş. = consoană sibilantă 2. S. f. (Rar) Instrument, dispozitiv care şuieră sau cu care se şuieră; fluierătoare (1). ŞUKRULLAH bin Şehabeddin Ahmed (c. 1388-după 1459), cronicar turc. Mare sfetnic al sultanilor Murad II şi Mehmet II. Lucrarea sa „Behdjet-ut-Tevarih“ (încheiată cu anul 1451), scrisă în Ib. persană, a marcat începuturile preocupărilor pentru istoria universală la turcii otomani. Cuprinde informaţii referitoare la români. ŞUKŞIN, Vasili Makarovici (1929-1974), scriitor, regizor, scenarist şi actor rus. Creaţii bazate pe o filozofie de viaţă specific rusească într-o tonalitate lirică. Filme: „Calina roşie“, „Când copacii erau mari“, „Dacă vrei să fii fericit". Romane: „Liubavinii". ŞULETEA, com. în jud. Vaslui, situată în E colinelor Fălciului, pe cursul superior al râului Epureni; 2 560 loc. (2005). Haltă de c.f. (în satul Ş.). Viticultură. în satul Ş., atestat documentar în 1452, se află biserica Sf. Nicolae (ante 1812, reclădită în 1899), iar în satul Fedeşti, biserica de lemn Naşterea Maicii Domnului (1804). ŞULUŢIU, Octav (1909-1949, n. Bucureşti), scriitor român. Romane de investigaţie psihologică a unor cazuri la limita patologicului („Ambi-gen“), cronici literare, o „Introducere în poezia lui George Coşbuc“. ŞULUŢIU-ŞTERCA, familie de nobili români din Transilvania, cu rol însemnat în sec. 19. Mai importanţi: 1. Alexandru Ş.-Ş (1794-1867, n. Abrud), primul mitropolit greco-catolic („unit") din Transilvania (din 1853/1855). Participant la Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848. A avut preocupări de istorie, îndeosebi privind răscoala lui Horea. 2. losif Ş.-Ş. (1827-1911, n. Câmpeni), publicist şi om politic. Membru al conducerii Partidului Naţional, al băncii „Albina" şi vicepreşedinte al asociaţiei culturale ASTRA. A scris o biografie a lui Avram lancu ŞUMEN (ăUMEN), oraş în NE Bulgariei, la poalele platoului omonim; 89,1 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini, chimică, pielăriei, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi a tutunului, alim. (conserve, bere). Produse de artizanat. Muzeu de istorie. Fondat în 927, în jurul unei fortăreţe. Stăpânit de turci în sec. 15-19, care au construit un fort. Moscheea Tombul (sec. 18). în perioada 1950-1964 s-a numit Kolarovgrad. ŞUNCĂ (< germ., magh.) s. f. 1. Porţiunea superioară a membrului posterior la porc. 2. Pulpă de porc sărată şi afumată. 3. P. restr. Slănină. ŞUNCUIUŞ, com. în jud. Bihor, situată la poalele NE ale m-ţilor Pădurea Craiului, pe Crişu Repede; 3 434 loc. (2005). Staţie (în satul Ş.) şi haltă de c.f. (în satul Bălnaca). Expl. de bauxită (în satul Zece Hotare) şi de argile caolinoase şi refractare (în satul Ş.). Satul Ş. este atestat documentar în 1256. Pe terit. com. Ş. se află Peştera Vântului ale cărei galerii însumează 34 km. ŞUNT (< engl.) s. n. 1. (ELT.) Rezistor electric, conectat între două puncte ale unui circuit electric, pentru protejarea porţiunii de circuit cuprinsă între aceste puncte prin preluarea unei părţi de curent electric. 2. (FIZIOL.) Derivare a circuitului sangvin pe alte căi circulatorii decât cele normale. Ş. apare în unele malformaţii congenitale ale inimii (ex. boala albastră) sau poate fi chirurgical. ŞURA MARE 1. Peşteră situată în V m-ţilor Şureanu, pe pârâul Lunca Ponorului, la 460 m alt., la NE de satul Ohaba-Ponor (com. Pui, jud. Hunedoara). Lungimea galeriilor: 4 500 m. Este o peşteră activă, cu un portal monumental (37 m înălţime şi 12 m lăţime), având forma unui tunel. Galeria, cu lăţimi de 2-3 m şi înălţime de c. 30 m, este străbătută de un pârâu subteran care formează mai multe cascade şi lacuri şi trece printr-o sală de dimensiuni mari (45 m lungime, 35 m lăţime şi 30 m înălţime) şi prin mai multe săli mici. Peştera conţine numeroase stalagmite de 4-5 m înălţime şi blocuri de prăbuşire. Temp. în interiorul peşterii este constantă (8-10°C). Aici se află cea mai mare colonie de lilieci din ţară, care hibernează, şi de la care rezultă mari depozite de guano pe care se dezvoltă numeroase insecte, crustacee, fluturi ş.a. în cadrul coloniei de lilieci (peste 10 000 exemplare) a fost descoperit cel mai mic exemplar de liliac din Europa, cunoscut sub numele Pipistrellus pipistrellus. Peştera este greu accesibilă. Ea mai este cunoscută şi cu denumirea Ohaba-Ponor. 2. Com. în jud. Sibiu situată în pod. Hârtibaciului; 3 375 loc. (2005)^. Pomicultură. Creşterea bovinelor. în satul Ş.M., atestat documentar în 1332-1335, cu numele Magnum Horreum, se află o biserică din sec. 13 (azi biserică evanghelică), fortificată, cu unele modificări din perioada 1493-1523, şi o biserică de lemn (1722). ŞURA MICĂ, com. în jud. Sibiu situată în SV pod. Hârtibaciului; 2 372 loc. (2005). în satul Ş.M., atestat documentar în 1323, se află 0 biserică din sec. 13 (azi biserică evanghelică), refăcută şi fortificată în 1506. ŞURĂ (< germ.) s. f. 1. Construcţie anexă în gospodăria ţărănească, în care se păstrează uneltele şi se adăpostesc vitele. 2. Şiră de paie, de fân etc. ŞURDEŞTI v. Şişeşti (1). ŞUREANU 1. Munţii masiv muntos în partea central-nordică a Carpaţilor Meridionali, în grupa m-ţilor Parâng, limitat de depresiunile Petroşani (la S), Haţeg-Pui (la SV) şi Hunedoara (la V), dealurile Orăştiei (la NV) şi valea^ Sebeşului (la E). Nod hidrografic. în SE se leagă de m-ţii Parâng şi Lotru prin şaua de la Tărtărău. Este alcătuit din şisturi cristaline, străpunse pe alocuri de graniţe şi gnaisuri. în SV lor apare o arie largă de calcare jurasice şi cretacice. Relieful prezintă culmi rotunjite cu mai multe supr. de eroziune, bine dezvoltate, etajate la diferite înălţimi: platforma Borăscu, la 1 800-2 000 m alt., acoperită cu întinse păşuni alpine; platforma Râu Şes, la 1 400-1 600 m alt., cu păduri de molid şi brad în amestec cu fag; platforma Luncani, care aparţine complexului de nivelare Gornoviţa, la 800-1 000 m alt., cu păduri de fag şi carpen. în SV masivului, în zona platformei Luncani, s-a dezvoltat un bogat şi variat relief carstic (doline, numite local „cionfe", polii, peşterile Cioclovina Uscată, Şura Mare, Borda Mare ş.a., sohodoluri etc.). Alt. max.: 2 130 m (Vârful lui Pătru). în literatura de specialitate, m-ţii Ş. sunt numiţi uneori şi m-ţii Sebeşului. Pe pantele de NV ale m-ţilor Ş. au existat şi s-au dezvoltat în Antic, cele mai puternice aşezări şi cetăţi dacice: Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte), Costeşti, BUdaru ş.a. Partea de NV (cunoscută şi sub numele de m-ţii Orăştiei) şi cea de V sunt incluse în Parcul natural Grădiştea Muncelului - Cioclovina. 2. Vârf în V m-ţilor Ş., alcătuit din şisturi cristaline. Alt.: 2 059 m. Acoperit cu pajişti alpine. Accesibil pe trasee marcate dinspre depr. Petroşani sau dinspre şoseaua transalpină Novaci-Oaşa-Sebeş. La poalele acestui vârf se află circul şi lacul glaciar cu acelaşi nume. 3. Lac glaciar în m-ţii Ş., la 1 750 m alt., cantonat într-o depresiune de eroziune glaciară (circ glaciar) 641 ŞVARŢ barată de o morenă frontală. Supr.: 1 ha; ad. max.: 7,3 m. în jurul lacului, pe o supr. de c. 20 ha, se dezvoltă buruienişuri de munte (Adenostyles alliaria) şi numeroase exemplare de molid (P/'cea abies), zâmbru (Pinus cembra) şi jnepeni (Pinus mugo), precum şi o orchidacee rară (Leucorchis albida L.) prezentă în special în turbăria din partea de V a lacului. în apele lacului Ş. au fost identificate c. 300 de specii de diatomee, multe dintre ele endemisme locale. Lacul Ş., cunoscut şi sub numele de Iezerul Ş., şi zona care îl înconjură au fost declarate rezervaţie ştiinţifică, ocrotită de lege. ŞURUB (< germ.) s. m. Organ de maşină de formă cilindrică (mai rar conică) filetat pe o anumită porţiune sau pe toată lungimea şi prevăzut de obicei cu un cap hexagonal, pătrat, rotund etc. După utilizare, se deosebesc: ş. de strângere (de fixare), folosit la asamblarea unor piese, ş. de mişcare, care serveşte la transmiterea sau la aplicarea unei forţe, ş. de reglare, folosit la reglarea unor jocuri între piese etc. ŞURUBELNIŢĂ (< şurub) s. f. Unealtă constituită dintr-o tijă metalică cu mâner, lăţită şi ascuţită la extremitatea liberă, care serveşte la strângerea sau deşurubarea şuruburilor. ŞUŞANEA (< tc.) s. f. 1. Trupă de teatru improvizată pentru un turneu. ♦ Spectacol de varietăţi cu numere improvizate, de o calitate discutabilă. 2. P. ext. Aranjament între două sau mai multe persoane în vederea obţinerii unor avantaje personale. ŞUŞANI, com. în jud. Vâlcea, situată în S piemontului Olteţului, pe cursul superior al râului Băişoara; 3 824 loc. (2005). Viticultură. în satul Ş. se află bisericile de lemn Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1779) si Sf. Dumitru (1802, refăcută în 1895). ŞUŞARĂ, Pavel (n. 1953, Bănia, jud. Caraş-Severin), critic, istoric de artă şi scriitor român. Versuri („Regula jocului"), proză („Sinuciderea se amână") şi albumul monografic „Corneliu Baba". Colaborează la „România literară", scriind preponderent despre arta românească, în care este expert. Membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă. ŞUŞIŢA, râu, afl. dr. al Şiretului la S de Mărăşeşti; 68 km. Izv. din m-ţii Vrancei, de sub vf. Zboina Neagră, şi capătă o direcţie generală de curgere NV-SE, traversând partea de N a Subcarpaţilor Vrancei şi un segment al C. Şiretului Inferior. Din cauza infiltraţiilor şi a evaporaţiei seacă vara, în anii secetoşi, pe unele porţiuni. ŞUŞOTEALĂ (< şuşoti) s. f. Faptul de a şuşoti; sunete, vorbe şuşotite. ŞUŞOTj (onomat.; cf. fr. chuchoter) vb. IV intranz. A vorbi încet (la urechea cuiva); a şopti; p. ext. a vorbi în taină. ♦ (Despre ape, frunze etc.) A produce un zgomot lin şi uniform; a şopoti. ŞUT1 (< fr., engl.) s. n. (La fotbal, handbal, hochei, polo etc.) Lovirea (cu piciorul ori cu un obiect) sau aruncarea (cu mâna) a mingii cu putere în scopul înscrierii unui punct. ŞUT2 (< germ.) s. n. Intervalul de timp dintr-o zi în care o echipă de muncitori lucrează în mină; schimb (3). ŞUTA (< fr., engl.) vb. I intranz. (SPORt) A lovi sau a arunca cu putere mingea către poarta adversarilor; a trage un şut. ŞUŢEŞTI, com. în jud. Brăila, situată în NV C. Brăilei, pe dr. râului Buzău; 4 590 loc. (2005). Nod rutier. Creşterea bovinelor. în satul Ş., înfiinţat în 1830, cu numele Curtea Veche, se află biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, construită în 1842 prin strădania logofătului Constantin Grigore Suţu şi a soţiei sale, Ruxandra. Rezervaţia naturală Pădurea Cameniţa. ŞUVAR (< ucr.) s. m. Ş. de munte = plantă erbacee perenă, din familia gramineelor, răspândită prin fâneţe umede, locuri mocirloase şi prin şanţuri (Poa trivialis). ŞUVIŢĂ (< bg.) s. f. 1. Smoc de fire de păr, de lână etc. 2. Fâşie lungă şi îngustă (din ceva). 3. Fir de apă, pârâiaş. ŞUVOI (< magh.) s. n. 1. Curent de apă care se scurge cu repeziciune pe locurile înclinate (după ploi mari şi topirea zăpezii). ♦ Ploaie abundentă şi repede. ♦ Fig. Mulţime de oameni în mişcare. 2. Curs de apă umflat de ploi. ŞVAB1 (< germ. Schwabe, locuitor din Suabia) s. m. Persoană aparţinând unei populaţii eterogene (colonişti germani, francezi, italieni, spanioli, bulgari) aşezaţi în sec. 18, de autorităţile habsburgice, în Banat, după ocuparea acestuia în 1718. ŞVAB2 (< germ., ucr.) s. m. Numele a două insecte din ordinul ortopterelor, care trăiesc în locuri întunecoase şi se hrănesc cu resturi de alimente: a) insectă lată, moale, neagră-cafenie, care miroase urât; libarcă, gândac de bucătărie (Blatta orientalis); b) insectă mică, galbe-nă-roşcată (Phyelodromia germanica). ŞVAIŢER (< germ.) s. n. Sortiment de brânză fină, consistentă, fermentată cu ajutorul unor bacterii speciale şi prezentând goluri (7-9 mm) în masa sa; s-a produs iniţial în Elveţia. ŞVARŢ (< germ.) s. n. Băutură preparată din cafea prăjită şi râşnită, fiartă în filtru şi îndulcită; filtru.