\ I dicţionar enciclopedic voi. V O-Q editura enciclopedica BUCUREŞTI, 2004 Mulţumim tuturor colaboratorilor şi Regiei Autonome „Monitorul Oficial“ îndeosebi Doamnei Director General, ing. Eugenia Ciubâncan, care ne-au ajutat la elaborarea şi tipărirea acestui volum. © Editura Enciclopedică, 1999 Comercializarea lucrării în afara graniţelor tării fără acordul editurii este interzisă ISBN: 973-45-0143-7 973-45-0472-X, voi. V (O-Q) COORDONARE GENERALĂ MARCEL D. POPA COORDONARE RODICA CHIRIACESCU NICOLAE C. NICOLESCU ALEXANDRU STĂNCIULESCU ANICUŢA TUDOR AU COLABORAT Comeliu Almăşanu Marin Andrei, prof. univ., dr. Mircea Anghelescu, prof. univ., dr. Marin Bălan, dr. Gheorghe Buzatu, prof. univ., dr. Ion Calafeteanu, prof. univ., dr. Rodica Chiriacescu Florin Constantiniu, m. coresp. al Acad. Alesandru Duţu, col., dr. Costin Feneşan, prof. univ., dr. Gheorghe Firea, dr. Petre Gâştescu, prof. univ., dr. doc. Mihai Alin Gherman, dr. Dan Ghinea Eliza-Daniela Ghinea Dinu C. Giurescu, acad. Teofil Gridan, dr. Dan Grigorescu, m. coresp. al Acad. Ladislau Gyemânt, prof. univ., dr. Angela Hondru, dr. Carol Konig, dr. Gheorghe Lazăr Gabriel-Florin Matei Horia C. Matei Mihai Maxim, prof. univ., dr. Carmen-Maria Mecu, dr. Nicolae Mecu, dr. Iulian Mircea Adela Motoc Cristina Muică, dr. Mircea Mureşan, dr. doc. Eugen Nicolae, dr. Nicolae C. Nicolescu Şerban Papacostea, m. coresp. al Acad. Ludmila Patlangioglu, dr. Mircea Păcurariu, pr., m. coresp. al Acad Georgeta Penelea-Filitti, dr. Aurora Peţan Irina Ruxandra Popa Marcel D. Popa George G. Potra Dumitru Preda, dr. Constantin Rezachevici, dr. Dorina Rusu, dr. Marcel Segărceanu, prof. univ., dr., ing. Sorin V. Stan, dr. Alexandru Stănciulescu Dumitru Stănculescu Gruia Traian Stoia Oltea Şerban-Pârâu Florin Şerbănescu, pr. Pavel Şuşară, dr. Willy Tauwinkl Şerban Toader Anicuţa Tudor Vasile Văcaru, dr., ing. Şerban Velescu Carmen Zgăvârdici, ing. Tehnoredactare şi paginare computerizată: Ofelia Coşman Gabriela lancu Adrian Istrate Copertă şi supracopertă: Gheorghe Baltoc Cartografie: Vasile Mărgărit Corectură: Mihai Grigorescu Secretariat Didona lonescu de redacţie: Vanda Anghel Cătălin Macovei Danny Maryvonne Moldovan Dumitru-Dorel Popa Culegere şi corectură computerizată: Marius Alexandru Ştefania Manea Cristian Dragomir Cornelia Năstase Silviu lordache Ana Maria Vintilă VII ÎNDRUMĂRI PENTRU FOLOSIREA DICŢIONARULUI ENCICLOPEDIC Structura articolelor Definiţia explicativă largă (urmată de informaţii enciclopedice) figurează de obicei la un singur reprezentant al familiei lexicale, cel mai răspândit. La cuvintele cu mai multe sensuri, prezentarea explicativă pleacă de la sensul general, uzual, către cele speciale, filiaţia semantică făcându-se pe baza relaţiilor logice. Contextele, exemplele au fost folosite pentru clarificarea sau completarea definiţiei. în interiorul unui articol, sensurile înrudite explicit sunt numerotate cu cifre arabe, iar cele mai îndepărtate cu cifre romane. Unităţile frazeologice care nu se subordonează unui sens principal figurează ca sensuri independente. Definiţiile sunt urmate de sinonime, când acestea există. La numele de plante şi de animale, definiţia este urmată de numele ştiinţific (în latină) al speciei. Semnul în interiorul unui articol marchează unităţile frazeologice (locuţiuni, expresii compuse etc.) subordonate unui sens principal, precum şi unele schimbări stilistice sau gramaticale din cadrul unui sens, care nu cer o nouă definiţie. Semnul ♦ în interiorul unui articol marchează sensurile subordonate unui sens principal (notat cu cifre), pe alocuri şi unităţile frazeologice mai îndepărtate de un sens principal. Trimiterile pentru completarea informaţiei se fac în două moduri: a) printr-un v., urmat de termenul la care se trimite, plasat la sfârşitul definiţiei unui cuvânt sau al unui sens; b) prin redarea unui termen (sau a unor termeni) din definiţie cu caractere cursive. Toate abrevierile folosite în cuprinsul lucrării sunt explicate în Lista de abrevieri. Se abreviază, de asemena, cuvântul-titlu în cuprinsul definiţiei ori în formularea unităţilor frazeologice dependente. Accentul normativ este indicat printr-un punct plasat sub vocala respectivă din cuvântul-titlu (CAIET). La cuvintele compuse care figurează ca articole independente este indicat numai accentul principal (PIERDE-VARĂ, REA-CRED|NŢĂ). Numărul de ordine al omonimelor sau al omografelor este notat printr-un exponent pus după cuvântul-titlu (MASĂ1). Formele concurente sunt înregistrate (în paranteză) alături de forma considerată recomandabilă: AjCI (ACQ. Variantele lexicale cu circulaţie mai restrânsă nu figurează în lucrare. Parantezele au funcţia de a izola elementele facultative sau explicative, dând definiţiei un plus de claritate. în cazul adjectivelor, definiţia este precedată de indicaţia („despre lucruri"), („despre persoane"), arătând natura numelui al cărui calificativ este. Etimologiile sunt, în genere, cele admise în lucrările de specialitate. Câteva precizări se impun: a) la cuvintele moştenite şi la cele împrumutate este indicată limba (sau limbile) din care termenul provine în română; b) la unele cuvinte recent împrumutate este menţionată şi circulaţia internaţională a termenului respectiv {i}, crearea lui în terminologia de specialitate {s} ori formele VIII etimologice originare (cu explicarea lor), atunci când ele sunt utile pentru înţelegerea cuvântului românesc; c) la cuvintele provenite prin derivare, compunere, regresiune etc. pe teren românesc este consemnat termenul de provenienţă prin semnul < („provine din...“). Semnul * se foloseşte (la indicaţiile etimologice) înaintea etimoanelor neatestate în texte (reconstituite). Unităţile frazeologice figurează în principiu la termenul cel mai semnificativ din punct de vedere semantic (acid clorhidric — la CLORHIDRIC, unghiuri adiacente — la ADIACENT etc ). Personalităţile aparţinând aceleiaşi familii (ex.: membrii familiilor Asachi, Golescu sau Becquerel, Dumas ş.a.), regii (ex.: Carol — regi ai Spaniei, Carol — regi ai Suediei ş.a.), împăraţii (ex. Frederic — împăraţi germani), papii (ex. Grigore — numele a 16 papi), precum şi denumirile geografice (ex.: Bistriţa — râul ~, oraşul ~; Mississippi — fluviul ~, statul ~), revistele (ex.: România literară — 1885, 1932, 1968; Contemporanul — 1891, 1946), ziarele (ex. Adevărul — 1888 şi 1989) cu acelaşi nume sunt coordonate într-un singur articol. ^ Organizaţiile, instituţiile etc. mai cunoscute prin forma lor abreviată sunt tratate în ordinea alfabetică a acestei forme şi înregistrate sub denumirea integrală ca trimiteri (ex. ASOCIAŢIUNEA TRANSILVANĂ... v. ASTRA). Numele de organizaţii, societăţi, periodice străine care nu au un corespondent în limba română sunt tratate cu numele lor original (MONDE, Le ~). Denumirile unor unităţi geografice care se găsesc pe teritoriul a două sau mai multe state au fost consemnate în formele oficiale corespunzătoare; ex.: ELBA (ELBE, LABE), NEISSE (NYSA tuZYCKA), DUNĂREA (DONAU, DUNAJ, DUNA, DUNAV, DUNAI), AMUR (HEILONGJIANG). Numirile oficiale duble (ANTWERPEN = ANVERS, GENEVE = GENF, LUIK = LlâGE) au fost înregistrate cu ambele forme. Denumirile geografice, recent schimbate, sunt tratate la numele actual; ex.: DAHOMEY v. BENIN, FORT-LAMI v. N’DJAMENA, SANTA ISABEL v. MALABO, VOLTA SUPERIOARĂ v. BURKINA FASO. Scrierea numelor proprii în principiu, numele proprii străine apar înregistrate ca articole-titlu, în forma sub care au intrat în circulaţie în limba română. Când limba română nu dispune de o formă consacrată, numele străine sunt scrise în forma lor originală sau într-o formă cât mai apropiată de aceasta, după sistemele de transcriere şi transliterare recomandate de statele respective şi de Academia Română, după cum urmează: 1 — Numele străine din limbile care folosesc grafia cu alfabet latin (ex.: limbile albaneză, cehă, croată, franceză, germană, poloneză, portugheză, spaniolă, suedeză, turcă, maghiară, vietnameză etc.) se scriu cu ortografia limbilor respective, folosind semnele diacritice specifice, iar, între paranteze drepte, se înregistrează pronunţia. 2 — Numele străine din limbile cu alfabet nelatin sunt scrise astfel: a) numele proprii din greaca veche (denumiri mitologice, alte denumiri din istoria antică, personalităţi etc.) sunt înregistrate în forma indicată de îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, întocmit de Institutul de Lingvistică „lorgu Iordan" al Academiei Române, Editura Univers Enciclopedic, 1995, iar, în paranteze rotunde, este menţionată transliterarea formei originale în alfabet latin; b) numele proprii de persoane din limbile care folosesc alfabetul chirilic (ex.: rusa, bulgara) sunt consemnate în dicţionar potrivit indicaţiilor de transcriere cuprinse în îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie. Pentru denumirile geografice se dă şi o a doua formă, reprezentând transliterarea din „The World Atlas", 1967, Moscova, „Britannica Atlas", Londra, Chicago, 1994; c) numele proprii de persoane din statele care utilizează alte alfabete (chinez, japonez, arab, persan, ebraic etc.) se redau în alfabet latin folosind sistemele internaţionale de transliterare şi transcriere (ISO, Hepburn, Pin-yin). în cazul numelor proprii înregistrate cu două variante grafice, dintre care prima reprezintă transcrierea fonetică românescă a celei de a doua, nu se mai indică pronunţia (ex. Şahtî—Sachty). Pentru redarea pronunţiei (atât pentru numele proprii, cât şi pentru cele comune) se folosesc, pe cât posibil, semnele grafice din limba română. Pentru sunetele străine limbii române se apelează la următoarele semne speciale din scrierea fonetică internaţională: ă redă un a nazal, atunci când acesta este urmat de un n sau un m care nu se articulează; ex. GALLAND [gală] e redă un e nazal în aceleaşi condiţii ca şi ale lui a; ex. TESSIN [tesş] ae redă un e foate deschis; ex. BAFFIN [bsefin], KANSAS [kaenzes] o redă un o nazal în condiţiile lui a şi e; ex. GIRONDE [j irod] o şi ii reprezintă sunetele cunoscute în limbile germană, maghiară ş.a.; ex. JUSSIEU [jusio] s redă un sunet asemănător cu a românesc, dar mai închis; ex. GALLUP [gşlep], GEIGER [gaiger] § redă un a nazal; ex. CAMPOS [kâpus] j sunet asemănător cu i românesc, palatalizat, folosit înaintea vocalelor, ex.: JACOBAEUS [jakobe:us], JACOBI [jakobi] 3 sunet asemănător cu j românesc, ex.: JACOB [3akob], JACQUARD [3aka:r] k sunet asemănător lui c românesc, ex. JOLIOT-CURIE [30lip-kuri] A. redă un / muiat; ex. MODIGLIANI [modiXani] n redă un n muiat; ex. SEGNI [seni] i] sunet rostit ca n românesc din cuvintele încă, lângă, în care n nu se pronunţă dental, ci îşi are punctul de articulaţie în vălul palatului; ex. KINGSLEY [kiqsli] 0 sunet specific limbii engleze şi spaniole, pronunţat ca un s, cu vârful limbii între dinţi; ex. JUAREZ [huare6], THACKERAY [0aek8ri] 6 sunet specific limbii engleze, pronunţat ca un z, cu vârful limbii între dinţi; ex. GALSWORTHY [go: Izwşdi] f sunet care redă un ş românesc, ex.: Klă [kij], KOBAYASHI [kobaia/i] 11 sunet asemănător cu ci românesc, dar mai aspru; ex. KITSCH [kiţfl dj sunet asemănător cu gi românesc, dar mai aspru; ex. GEORGIA [djordje] indică lungimea vocalei precedente; ex. KEATON [khtan] □ O ® o Semne convenţionale* oraşe cu peste 1 mii. loc. oraşe cu populaţia cuprinsă între 500 mii şi 1 mii. loc. oraşe cu populaţia cuprinsă între 100 mii şi 500 mii loc. oraşe sub 100 mii loc. limită de graniţă statală limită de diviziune ad-tivă (stat, provincie, regiune, land, district etc.) căi ferate canale ueduri deşerturi mlaştini * Cu excepţia hărţilor judeţelor României XI LISTA DE ABREVIERI* absol. acad. ad. = adj. = adj. dem. = adj. inter.-rel. = adj. nehot. = adj. pos. = ad-tiv = adv. = afL AGR. AGRON. alb. alim. = alt. = ANAT. Antic. = ANTROP. AP1C. arg. arh. = ARHEOL. ARHIT. art. = art. adj. = ARTE DEC. = ARTE PL. = art. hot. = art. nehot. = art. pos. = ASTR. absolut : academie; academician : adâncime : adjectiv = adjectiv demonstrativ adjectiv interoga-tiv-relativ adjectiv nehotărât adjectiv posesiv administrativ adverb afluent agricultură agronomie limba albaneză; albanez alimentar altitudine anatomie Antichitate antropologie apicultură termen (sau sens) de argou; argotic arhipelag arheologie arhitectură articol; articulat articol adjectival arte decorative arte plastice articol hotărât articol nehotărât articol posesiv astronomie AV. bg. BIBL. BIOCHIM. BIOGEOGR. = BIOL. ' = BIOL. CEL = BIOL. MOL. = BIS. BOT. brit. C. = C. cap. : c. f. cf. C.F.A. CHIM. CIB CINEMAT. com. concr. conf. confl. conj. CONSTR. constr. maşini: CONT. COREGR. cuv. dan. dat. DEMOGR. : aviaţie = limba bulgară; bulgar = bibliologie = biochimie = biogeog rafie = biologie = biologie celulară = biologie moleculară = biserică = botanică = britanic = circa = (urmat de un nume propriu) câmpie = capitală = căi ferate = confer, compară cu = Comunitatea Financiară Africană = chimie = cibernetică = cinematografie = comună = concretizat = confecţii = confluenţă = conjuncţie = construcţii = construcţii de maşini = contabilitate = coregrafie = cuvânt = daneză = dativ = demografie depr. deprec. d. Hr. DR. dr. dr. dr. doc. DRUM. ebr. EC. ELECTR. ELT. EMBRIOL. engl. ENTOM. ETNOGR. ETOL. Ev. Med. ex. expl. expr. EXTR. f. fam. FARM. fîg- FILAT. FILOL. FILOZ. FIN. FITOPAT. FITOTEHN. FIZ. FIZIOL : depresiune : depreciativ : după Hristos : drept : (referitor la un râu) pe dreapta = doctor : doctor docent = drumuri = ebraică = economie = electricitate = electrotehnică = embriologie = limba engleză; englez = entomologie = etnografie = etologie = Evul Mediu = (de) exemplu = exploatări = expresie = extracţie; extractiv = feminin = familiar = farmacie, farmacologie = (sens) figurat; (folosire) figurată = filatelie = filologie = filozofie = finanţe; financiar = fitopatologie = fitotehnie = fizică = fiziologie * Nu au fost incluse în această listă abrevierile curente — nume de unităţi de măsură, de puncte cardinale etc.— şi nici numele abreviate ale unor organizaţii, asociaţii, instituţii etc. XII fl. = fluviu loc. = (înaintea unei uni- pale FOLC. = folclor tăţi frazeologice) ORNIT. = ornitologie fr. = limba franceză; locuţiune PALEONT. = paleontologie G. francez localit. = localitate p. analog. = prin analogie = golf LOG. = logică PARAZIT. = parazitologie gen. = (urmat de un nu- long. = longitudine PEDAG. = pedagogie me propriu) gene- m. = masculin PEDOL. = pedologie GENET. ral M. = (urmat de un nu- peior. = peiorativ = genetică me propriu) mare pen. = peninsulă GEOCHIM. = geochimie m. a! Acad. = membru al Aca- pers. = persoană (verb, GEOFIZ. = geofizică demiei pronume) GEOGR. = geografie m. coresp. al = membru corespon- PESC. = pescuit şi instru- GEOM. = geometrie Acad. dent al Academiei mente de pescuit GEOMORF. = geomorfologie magh. = limba maghiară; PETROGR. = petrografie germ. = limba germană; maghiar p. ext. = prin extensie german MAT. = matematică p.f. = punct de fierbere gr. = limba greacă (ve- m. at. = masă atomică p. gener. = prin generalizare GRAM. che); grecesc mat. de = materiale de con- piei. = pielărie = gramatică constr. strucţie Pl- = plural gr. sp. = greutate specifică max. = maxim; maximum pod. = podiş HIDROTEHN . = hidrotehnică MED. = medicină POLIGR. = poligrafie HIST. = histologie MED. VET. = medicină veteri- pol. = limba poloneză; HORT. = horticultură nară polonez id., idem = acelaşi METAL. = metalografie, meta- POLIT. = politologie IHT. = ihtiologie lurgie pop. = popular Imp. = Imperiu (atunci METEOR. = meteorologie port. = limba portugheză când este urmat METR. = metrologie Pr- = principal de alt cuvânt) MICROBIOL. = microbiologie pref. = prefix impr. = impropriu mii. = milion prelucr. = prelucrare ind. = industrie; industrial milen. = mileniu prep. = prepoziţie INFORM. = informatică MILIT. = militărie p. restr. = prin restricţie ins. = (urmat de un nu- min. — minpronri prim.-min. = prim-ministru interj. me propriu) insulă, insulele = interjecţie MINER. MITOL m-ţii MUZ. — 11 Iii ICI vili 1 = mineralogie = mitologie = munţii = muzică prod. prof. univ. pron. = producţie = profesor universitar = pronume intranz. invar. = intranzitiv = invariabil pron. dem. = pronume demonstrativ ir. IST. = ironic = istorie n. n. = neutru = (urmat de o cifră pron. inter--rel. = pronume intero-gativ-relativ it. = limba italiană; italienesc NAV. sau de un nume de localitate) născut pron. întăr. = pronume de întărire izv. = izvor; izvorăşte = navigaţie; naval pron. nehot. = pronume nehotărât î. Hr. = înainte de Hristos ngr. = limba neogreacă; pron. pers. = pronume personal încălţ. = încălţăminte nr. neogrec pron. pos. = pronume posesiv înv. = învechit = număr pron. refl. = pronume reflexiv jud. = judeţ nr. at. = număr atomic prov. = provincie L. = (urmat de un nu- num. = numeral PSIH. = psihologie me propriu) lac num. adv. = numeral adverbial p. t. = punct de topire lat. = limba latină; lati- num. card. = numeral cardinal refl. = reflexiv nesc num. col. = numeral colectiv refl. pas. = reflexiv pasiv lat. = (precedat de o ci- num. multipl. = numeral multipli- refl. recipr. = reflexiv reciproc fră) latitudine cativ reg. = (cuvânt) regional lat. m. = latină medievală num. nehot. = numeral nehotărât reg. = regiune lat. pop. = latină populară num. ord. = numeral ordinal REL. = religie Ib. = limbă Oc. = (urmat de un nu- rep. = republică LINGV. = lingvistică me propriu) ocean reşed. = reşedinţă LIT. = literatură onomat. = onomatopee REZ. MAT. = rezistenţa mate- livr. = livresc op. = opere rialelor loc. = (după cifre) locuitori op. pr. = operă principală sau opere princi- rom. = limba română; român XIII rus. = limba rusă; rusesc pe stânga dezie săs. = săsesc STIL. = stilistică TRANSP. = transporturi ser. = limba sârbo-croată; str. = (urmat de un nu- tranz. = tranzitiv sârbo-croat me propriu) strâm- t.r.b. = tone registru brut SCULPT. = sculptură toare ţig. = limba ţigănească; sec. = secolul, secolele STRAT. = stratigrafie ţigănesc Sf. = Sfântul, Sfânta subst. = substantiv ucr. = limba ucraineană; sf. = substantiv feminin suf. = sufix ucrainean sg- = singular supr. = suprafaţă unipers. = unipersonal SILV. = silvicultură tăt. = limba tătară; tătă- URB. = urbanism sin. = sinonim resc V. = vezi sl. = limba slavă; slav tc. = limba turcă; tur- vb. = verb s. m. = substantiv mascu- cesc vf. = (urmat de un nu- lin t.d.w. = tone deadweight me propriu) vârf s. n. = substantiv neutru TEHN. = tehnică şi tehno- VITICULT. = viticultură SOCIOL. = sociologie logie voi. = volum, volumele sp. = limba spaniolă; TELEC. = telecomunicaţii V. sl. = limba veche slavă; spaniol temp. = temperatură vechi slav STATIST. = statistică terit. = teritoriu ZOOL. = zoologie stg. = (referitor la un râu) TOPOGR. = topografie şi geo- ZOOTEHN. = zootehnie HĂRŢI XIV Olanda...........,.............................37 Olt (jud.)......................................58 Oman............................................63 Pakistan.......................................154 Palau..........................................158 Panama.........................................173 Paraguay........................................197 Peru............................................309 Polonia.........................................423 Portugalia...........................-.........458 Prahova (jud.)..................................480 Papua Noua Guinee............................191 Qatar. .562 TABELE CU ÎMPĂRŢIREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ A STATELOR INDEPENDENTE Olanda........................................37 Oman..........................................63 Pakistan.....................................154 Palau........................................158 Panama.......................................173 Papua Noua Guinee............................192 Paraguay..........................................197 Peru..............................................310 Polonia...........................................423 Portugalia........................................458 Qatar.............................................563 XV DESENE, GRUPAJE, PLANŞE, SCHEME, TABELE Obol................................................8 Statele Oceaniei...................................14 Ochi...............................................16 Artă olandeză......................................40 Olimpiadă.......................................45-53 Originea şi evoluţia omului........................61 Organe omoloage....................................66 Oraşe cu peste 1 milion OA OQ de locuitori ....................84-88 O.N.U. Statele membre mp-iru şi data admiterii lor Ort...............................................116 Osiris............................................123 Sistemul osos.....................................126 Ovă...............................................137 Ovine.............................................138 Palmetă...........................................167 Panaghiar.........................................171 Panoplie..........................................181 Papirus...........................................189 Para (3)..........................................193 Paralaxă..........................................199 Parameci..........................................200 Pauze.............................................249 Pecete...........................................270 Pegas............................................275 Peninsulele Globului.............................284 Sistemul periodic al elementelor.................296 Artă persană.....................................304 Peşti............................................315 Peşteri de pe Terra..............................316 Peşteri din România..............................317 Piastru.........................................336 Pinocchio........................................355 Pitac............................................369 Sistemul planetar................................378 Poduri...........................................401 Pol..............................................411 Poluşcă..........................................427 Popeye...........................................442 Populaţia Terrei pe ţări....................448-449 Porturi; cele mai mari p. ale lumii..............451 Portulan.........................................460 Potronic.........................................471 Artă precolumbiană...............................488 Artă preistorică.................................493 Protozoare.......................................532 PLANŞE COLOR Tezaurul de la Pietroasa; Plante ocrotite 1 o 01 s. m. 1. invar. A optsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocală cu deschidere mijlocie, rotunjită, din seria posterioară). 2. (LOG.) Simbol pentru propoziţia categorică particular-negativă. V. pătratul logic. 02 art. nehot. v. un. 03 pron. pers. v. el. 04 num. card. v. unu. 05 interj. Exclamaţie care exprimă diverse stări emotive (admiraţie, bucurie, uimire, nemulţumire etc.) sau care se foloseşte în invocaţii şi în apostrofări, înaintea unui vocativ. O6, simbol chimic pentru oxigen. O’7, particulă precedând numele proprii irlandeze, care semnifică „fiul lui“. OACHEŞ, -Ă (< ochP) adj. 1. Care are pielea, tenul, ochii şi părul de culoare închisă; brunet, brun (2), smead, negricios. 2. (Despre oi) Cu pete negre în jurul ochilor. O.A.C.I. v. Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale. OAHU, cea mai populată insulă din arh. Hawaii (S.U.A.), între ins. Kauai (în NV) şi Molokai (în SE); 1,6 mii km2. Oraşe pr.: Honolulu, Kailua, Kaneohe, Waipahu. Relief vulcanic, cu două lanţuri muntoase - extinse pe direcţie NV-SE, unul în partea de E a insulei (Koolau, cu alt. max. de 946 m) şi altul în cea de V (Waianae, cu alt. max. de 1 231 m, vf. Kaala), care închid în interior un podiş de 250-300 m alt. Şantiere navale. Trestie de zahăr, fructe tropicale. Pescuit. Turism (celebra plajă Waikiki). în S ins. O. se află baza militară de la Pearl Harbour. OAIE (lat. ovis) s. f. 1. Animal rumegător din familia cavicornelor, subfamilia ovideelor, genul Ovis, crescut pentru producţia de lână, carne şi lapte (Ovis aries). Are corpul de mărime mijlocie, acoperit cu lână, botul ascuţit, cu buze subţiri şi mobile, cu 32 de dinţi. Femelele lating maturitatea sexuală la un an şi jumătate. Ca urmare a procesului domesticirii şi ameliorării au fost create peste 300 de rase, foarte diferite în ceea ce priveşte caracterele morfologice şi productive: rase de lână (în care intră toate tipurile de merinos, ţurcană, cara-cul), de carne (oile precoce crescute în Anglia), de lapte (stogoşă, larzac etc.), de lână şi lapte (ţigaie, spancă). în diverse regiuni ale globului se întâlnesc specii sălbatice înrudite cu oaia domestică: arharul, muflonul, oaia Munţilor Stâncoşi, oaia (sau berbecul) lui Dall (NV Americii de Nord), oaia zăpezilor (Siberia Orientală). V. şi ovin. ♦ Carne de oaie (1). ♦ Blană de oaie (1). 2. (în limbajul bisericesc) Creştin; credincios în raport cu preotul. 3. O. seacă = (în Evul Mediu, în Ţara Românească), dare pe oile sterpe plătită domniei' în sec. 16-18. Era deosebită de oiqrit, datorat pentru celelalte oi. 4. Oaia năzdrăvană = (în mitologia românească), animal oracular care dezvăluie unui cioban complotul urzit contra lui de alţi doi (sau trei, ori chiar mai mulţi) ciobani. Cea mai celebră o.n. din literatura populară română este Mioriţa, eroina baladei cu acelaşi nume. OAKLAND [ouklaend], oraş în V S.U.A. (California), în conurbaţia San Francisco, port la Oc. Pacific; 399,5 mii loc. (2000). Nod feroviar şi rutier. Aeroport. Bază navală (Alameda). Constr. navale şi de automobile. Ind. metalurgiei feroase (oţel) şi neferoase (aluminiu), electronică (computere), de prelucr. a lemnului şi a petrolului, chimico-farma-ceutică, textilă şi alim. Muzeu de ştiinţele naturii (1910), Muzeul zăpezii (1922), cu colecţii din Antarctica. Este legat de San Francisco prin Podul Golfului (Bay Bridge), lung de 13,2 km, construit în 1936, având un punct de sprijin pe Ins. Comorii (Treasure Island). A suferit importante distrugeri la cutremurul din 1989. Fondat în 1849 pe locul unei aşezări spaniole din 1820 (oraş cu actuala denumire din 1854). OAK RIDGE [ouk rid3], oraş în partea de ESE a S.U.A. (Tennessee), situat pe platoul Cumberland, pe râul Clinch, la 27 km VNV de Knoxville; 27,4 mii loc. (2000). Aici a fost construit (1942-1943) un laborator de cercetări nucleare pentru realizarea primei bombe atomice (proiectul ,,Manhattan“). Dezafectat în 1948; o parte a laboratorului a fost transformată în muzeu al energiei atomice, iar o altă parte a devenit institut de studii şi cercetări nucleare pentru utilizarea paşnică a energiei atomice (radioizotopi pentru medicină şi biologie, instrumente nucleare etc.). OAKVILLE [oukvil], oraş în SE Canadei (Ontario), pe ţărmul de VSV al lacului Ontario, la 35 km SSV de To-ronto; 128,4 mii loc. (1996). Constr. de automobile (,,Ford“) şi de echipamente electrice; rafinarea petrolului; prelucr. lemnului şi aluminiului; produse alim. Muzeu de istorie. Fundat în 1805. OALĂ (lat. olla) s. f. 1. Vas de lut ars, de metal, de faianţă etc. cu gura largă, folosit pentru prepararea şi păstrarea mâncărurilor etc.; conţinutul OANĂ 2 acestui vas. Este una dintre cele mai frecvente forme ale vaselor de pământ ars, de diferite profile şi dimensiuni, răspândite în toate regiunile României. O. sunt smălţuite sau nesmălţuite, cel mai adesea în culorile negru şi roşu, simple sau împodobite, cu o toartă sau două. O. de flori = ghiveci (1); glastră. O.-minune = o. de fiert sub presiune, folosită în gospodărie, care reduce considerabil durata preparării mâncărurilor. Expr. A pune (toate) în aceeaşi oală = a amesteca lucruri, probleme diferite, producând încurcături, confuzii. A plăti oalele sparte = a suporta consecinţele pentru faptele altuia. 2. (TEHN.) O. de condensare = recipient închis montat pe conducte de abur, pe schimbătoare de căldură etc., pentru a colecta şi a evacua apa antrenată în suspensie de aburul care circulă prin acestea. 3. (METAL.) O. de turnare = recipient confecţionat din tablă de oţel şi căptuşit cu material refractar, folosit pentru turnarea în forme sau în lingotiere a metalelor şi a aliajelor în stare topită. OANĂ, llie (1918-1993, n. Harbor, Indiana, S.U.A.), fotbalist român. Jucător la Juventus Bucureşti timp de 34 de ani; selecţionat de două ori în naţionala României. Antrenor al naţionalei (1962-1963). OANCEA, com. în jud. Galaţi, pe Prut, în dreptul oraşului Cahul din Rep. Moldova; 1 494 loc. (2003). Viticultură. OANCEA, Zosim (n. 1911, sat Alma, jud. Sibiu), teolog român; preot. Prof. de religie la Sibiu şi Blaj. A organizat la Sibiel (unde este preot paroh din 1964) un muzeu de icoane pe sticlă şi a restaurat biserica de aici (monument istoric). Lucrări: „Popasuri omiletice (îndrumări omiletice)", „Biserica Sf. Treime din Sibiel“. Deţinut politic (1948-1963). OANNES (în mitologia mesopota--miană), zeu sau fiinţă supranaturală, cu aspect ihtioform, care, după relatarea istoricului Berosos, în „Babyloniaka", ieşea din apa mării la răsăritul Soarelui, pentru a-i învăţa pe oameni scrisul, ştiinţa şi alte felurite arte, seara cufun-dându-se din nou în mare. OARĂ (lat. hora) s. f. 1. Precedat de un num. ord., indică timpul când are loc un fapt; a doua oară nu mai accept 2. La pl., este folosit la formarea num. adv.: ocolesc casa de cinci ori. ♦ Urmat de un comparativ, are sensul de num. multipl.: de o sută de ori mai mare. -0- Loc. Ori de câte ori = în toate cazurile când..., de fiecare dată. 3. (La pl.) Simbol matematic, notat prin semnul „x“, care arată că un număr e înmulţit cu un alt număr. OARBA DE MUREŞ v. lemut. OARE (lat. voiet) adv. interog. întăreşte valoarea interogativă sau dubitativă a unei propoziţii; care va fi oare rezultatul? OARECARE (< oare + care) adj. nehot., pron. nehot. I. Adj. nehot. 1. Anumit. 2. Indiferent care, careva. 3. Neînsemnat, fără importanţă. II. Pron. nehot. Cineva, careva. OARECÂT (< oare + cât) adv. (înv. şi pop.) Puţin, ceva; întrucâtva. OARECE (< oare + ce) pron. nehot. (înv. şi pop.) Ceva. ♦ (Adverbial) Puţin, câtva. OARECINE (< oare + cine) pron. nehot. (înv. şi pop.) Cineva, careva. OARECUM (< oare + cum) adv. întrucâtva, într-o măsură oarecare, aproximativ. OAREUNDE (< oare + unde) adv. (înv. şi pop.) Undeva. OARJA, com. în jud. Argeş, situată în Câmpia Piteştiului, pe cursul superior al râului Neajlov; 2 797 loc. (2003). Expl. de petrol. OARŢA DE JOS, com. în jud. Maramureş, situată în zona Dealurilor Asua-jului, pe râul Oarţa; 1 380 loc. (2003). Pe terit. satului Oarţa de Sus, atestat documentar în 1391, au fost descoperite vestigii neolitice (unelte din silex, fragmente de vase ceramice), precum şi urmele unei aşezări omeneşti din Epoca bronzului, aparţinând culturii Wieten-berg (sec. 16-13 î.Hr.). în satul Orţiţa, menţionat documentar în 1391, se află o biserică din lemn cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18). OASELE v. Rediu (1). OASIS [oueisis], grup rock britanic. Constituit în 1991, la Manchester, de □am Gallagher (voce), fratele său Noel (chitară), Paul Arthurs (chitară), Paul McGuigan (bas) şi Tony Caroll (baterie). Stil îmbinând orientările grunge şi pop. Discografie selectivă: „Definitly may Be“, „What’s the Story Morning Glory“. OASPETE (OASPE) (lat. hospes, -itis) s. m. Persoană care vizitează pe cineva (sau o ţară, o instituţie, o localitate, care asistă la o manifestare, un spectacol, o solemnitate, sau ca reprezentant) ori căreia i se oferă ospitalitate; musafir, invitat. OASTE (lat. hostis) s. f. 1. (în Evul Mediu, în Ţările Române) Armată. O. se compunea din: oastea domnului, alcătuită din curteni, ţărani liberi (moşneni, răzeşi), nemeşi, târgoveţi, şi oastea stăpânilor feudali (steagurile marilor boieri), alcătuită din slugile boiereşti (în Transilvania, familiares). O. era formată din călărime (în special oastea stăpânilor feudali) şi din pedestrime. 2. Oştire. O.A.S. v. Organizaţia Statelor Americane. OAŞ 1. Munţii ~, unitate montană joasă (400-800 m alt.), situată în lanţul vulcanic din NV Carpaţilor Orientali, între graniţa de N a României şi pasul Huta-Certeze de pe cursul superior al râului Valea Rea. Sunt alcătuiţi din lave andezitice care acoperă depozitele de marne, argile şi gresii miocene. Au aspectul unui platou larg, fragmentat, dominat de mai multe vârfuri cu aspect de domuri. Alt. max.: 869 m (vf. Obâr- 3 OBCINELE BUCOVINEI Dans popular din Ţara Oaşului şiei). Expl. de min. neferoase complexe şi de mat. de constr. Păduri de fag şi de gorun în alternanţă cu pajişti. 2. Depresiunea - sau Ţara Oaşului, depresiune de origine tectono-vulcanică, situată pe Valea Turului, între m-ţii Oaş şi Gutâi. Supr.: c. 550 km2. Relief variat, cu altitudini medii reduse, în cadrul căruia se disting dealuri piemontane (400—600 m alt.), martori de eroziune, câmpii piemontane (200-400 m alt.), terase şi lunci. Compartimentată în trei bazinete: Negreşti, Târşolţ şi Cămârzana. Climă răcoroasă cu inversiuni de temperatură iarna. Temp. medie anuală este de 8-9°C; precipitaţii moderate: 700-950 mm/an. Păduri de fag şi conifere. Expl. forestiere şi miniere (bentonite la Racşa). Izvoare minerale (Bixad, Luna, Valea Măriei). Zonă etnografică şi folclorică în care muzica populară, dansul, portul popular oşenesc şi tradiţiile populare şi-au păstrat vitalitatea. OAŞA, Lacul ~ v. Sebeş (1). OATES [outs], Joyce Carol (n. 1938), scriitoare americană. Romane de un realism crud, în care violenţa este considerată flagelul societăţii americane contemporane („Solstiţiu", „Grădina deli-ciilor pământeşti", „Trebuie să-ţi aminteşti asta", „Nopţi sălbatice"); nuvele („Ultimele zile", „Roata dragostei"), versuri („Femei îndrăgostite", „Nemesis"). OAXACA [uahaka] 1. Stat în partea de S a Mexicului, cu ieşire la Oc. Pacific; 95 mii km2; 3,4 mii. loc. (2000). Centrul ad-tiv: Oaxaca. Expl. de antimoniu, aur, argint, sare şi forestiere. Culturi de cereale, bumbac, tutun, orez, trestie de zahăr ş.a. Plantaţii de arbori de cafea şi cacao. Creşterea animalelor. 2. (Numele complet: O. de Juârez [huares]), oraş în S Mexicului, situat la poalele lanţului muntos Sierra Madre del Sur, la 1 550-1 650 m alt., pe cursul superior al lui Rio Atoyac; 472,6 mii loc. (2000). Centrul ad-tiv al statului omonim. Nod rutier. Ind. textilă, a pielăriei, de prelucr. a lemnului şi alim. Centru artizanal (olărit, produse din piele, lână şi bumbac) şi turistic. Piaţă agricolă. Universitate (1827). Muzeu de arheologie. Monumente: catedrală (1535-1553, restaurată în 1730), bisericile Santo Domingo (1575), în stil baroc, renovată în sec. 17, San Felipe (sec. 17), San Juan de Dios (sec. 17), a Iezuiţilor (sec. 17), palatul Guvernului (sec. 19), în stil neoclasic. Centrul istoric al oraşului împreună cu situl arheologic Monte Albân au fost declarate (1987) în patrimoniul cultural mondial. în apropiere se află ruinele oraşului precolumbian Monte Albân. Fundat de azteci în 1486 cu numele Huaxayacac şi cucerit de spanioli în 1521, care i-au atribuit denumirea de Segura de la Frontera; şi-a dobândit independenţa în 1812, iar din 1872 poartă numele actual (în cinstea preşedintelui Benito Juârez Garcia). OAZĂ (< germ.) s. f. 1. Loc fertil în cuprinsul unui deşert datorat existenţei izvoarelor, care asigură dezvoltarea unei vegetaţii permanente. în unele cazuri, apa este adusă de la o oarecare distanţă printr-un sistem complex de aducţiuni subterane. Dens populate şi intens cultivate. Constituie un loc de popas pentru circulaţia în deşert. 2. Loc neacoperit cu gheaţă în zona interioară a Antarcticii. 3. Fig. Loc, lucru, moment plăcut, odihnitor (într-un mediu ostil sau situaţie dificilă). OB’ v. Obi. OBADĂ (< sl.) s. f. 1. Partea periferică a unei roţi, legată de butucul aces- teia fie prin spiţe, fie printr-un disc, de obicei găurit (pentru a fi mai uşor). 2. (în Evul Mediu; la pl., în forma obezi) Instrument de tortură alcătuit din două bucăţi de lemn cu câte o scobitură în formă de semicerc, care atunci când erau închise imobilizau mâinile sau picioarele condamnaţilor sau robilor; p. ext. cătuşe. ♦ Fig. Robie, subjugare, sclavie. OBANDO, Josâ Maria (1795-1861), om politic columbian. Unul dintre conducătorii luptei de eliberare naţională împotriva dominaţiei spaniole. Vicepreşedinte (1831-1832) şi preşedinte al statului (1853-1854). Autorul constituţiei liberale din 1853. OBÂRŞIA, com. în jud. Olt, în Câmpia Romanaţi; 3185 loc. (2003). în satul O. se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1860). OBÂRŞIA-CLOŞANI, com. în jud. Mehedinţi, situată la poalele m-ţilor Mehedinţi; 1 139 loc. (2003). Centru de ţesături şi cusături populare şi de prelucr. artistică a lemnului (lăzi de zestre). Biserica de lemn Sfinţii Voievozi (1783-1786), în satul Godeanu. Rezervaţia naturală Cornetul Obârşiei Cloşani (60 ha) cu tufărişuri de liliac. OBÂRŞIA DE CÂMP, com. în jud. Mehedinţi, situată în câmpia Blahniţei, pe cursul inferior al râului Drincea; 2 121 loc. (2003). Nod rutier. Viticultură. Pe terit. satului Izimşa au fost descoperite urmele unei aşezări rurale romane (villa rustica) în care s-au găsit ţigle, olane, bucăţi de mozaic şi monede din sec. 4. Biserica Sfântul Nicolae (1802) şi conac (1892), în satul O. de C. OBÂRŞIE (< sl.) s. f. 1. Punct de plecare, început, origine. 2. Locul sau familia, neamul ,din care se trage cineva, din care a luat naştere; origine socială. 3. Capătul superior al unei văi, al unui torent, gheţar sau râu; locul de unde acestea încep să se formeze. OBCINĂ (< sl.) s. f. Culme muntoasă prelungă, cu înălţimea de 1 000-1 600 m, dominată, din loc în loc, de vârfuri nu prea înalte. Provine din fragmentarea paralelă sau radiară a suprafeţelor de eroziune. Este o formă de relief caracteristică pentru Carpaţii Orientali, numele de o. fiind frecvent din Maramureş până în zona m-ţilor Nemira. ♦ Versant comun, constituind hotarul dintre două proprietăţi. OBCINELE BUCOVINEI, complex de culmi montane joase şi prelungi, situat în NE Carpaţilor Orientali, pe terit. jud. Obcina Lucina Obcina Feredeu Obcinele Bucovinei Suceava, între graniţa cu Ucraina (N), Pod. Sucevei (E). culoarul depresionar Gura Humorului—Câmpulung Moldovenesc—Depr. Domelor (S) şi valea superioară a Bistriţei Aurii (V). O.B. cuprind trei mari subunităţi, dispuse paralel pe direcţie NV-SE, separate de văile superioare ale râurilor Moldova şi Moldoviţa: Obcina Mestecăniş, extinsă între văile râurilor Moldova (E), Putna (SE), Bistriţa Aurie (V) şi graniţa cu Ucraina (NV), este alcătuită din roci cristaline şi sedimentare; prezintă culmi prelungi cu alt. de 1 000-1 500 m, bine împădurite, fragmentate de văi. Către N, se prelungeşte cu Obcina Lucina (o mică subunitate a acesteia), în care se află cea mai mare alt. (1 588 m, vf. Lucina); Obcina Feredeu, dezvoltată pe fliş cretacic (în V) şi paleogen (în E), este situată între văile râurilor Moldova (în V) şi Moldoviţa (E), fiind alcătuită dintr-o culme centrală (1 300-1 400 m alt.) din care se desprind mai multe culmi secundare (1 000-1 200 m alt.); alt. max.: 1 479 m (vf. Paşcani); Obcina Mare, aflată între valea Moldoviţei (V) şi Pod. Sucevei (E), este alcătuită din fliş cretacic şi paleogen (gresii, şisturi bituminoase, calcare, argile); alt. max.: 1 224 m (vf. Sihloaia). Prezintă o climă răcoroasă (media termică anuală variază între 6°C pe văi şi 2°C pe culmi) şi umedă (precipitaţiile însumează peste 1 000 mm anual); dispune de o reţea hidrografică densă şi de numeroase izvoare cu ape minerale. Vegetaţia este reprezentată prin păduri de molid în V, păduri de amestec (molid, brad şi fag) în partea centrală şi păduri de fag cu brad în partea de E a Obcinei Mari. în ariile depresionare se dezvoltă pajişti secundare, dominate de păiuş roşu (Festuca rubra), ţăpoşică (Nardus stricta), iarba vântului (Agrostis tenuis) ş.a. Local, vegetaţie de mlaştină, cuprinzând şi unele relicte glaciare, cel mai cunoscut fiind mesteacănul pitic (Betula nana) din tinovul Găina de la Lucina. Turism dezvoltat legat de accesibilitatea zonei, de prezenţa numeroaselor monumente istorice şi de artă medievală (mănăstirile Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Humor, Putna ş.a.), de frumuseţea peisajului, de varietatea şi originalitatea folclorului şi artei populare etc. OBDUCŢIE (< fr.) s. f. Proces geologic, invers subducţiei, prin care o masă importantă de material din crustă, de origine oceanică (ofiolite, uneori şi material sedimentar de pe placa oceanică) este ridicată peste marginea unei plăci continentale. OBEDEANU, familie de boieri din Ţara Românească. Mai importanţi: 1. Petru O. (7-1718), mare şetrar (1697-1700), mare armaş (1705-1713), mare serdar (1714), mare sluger (1715); filo-austriac. împreună cu Barbu Brăiloiu şi Staico Bengescu, a contribuit la înlăturarea de pe tron a lui Nicolae Mavro-cordat (1716). 2. Constantin O., mare vornic (la 1725). Fiul lui O. (1). Comisar al provinciei Oltenia (1728), sub stăpânirea austriacă, şi consilier imperial (1732). OBEDENARU-GHEORGHIADE, Mihail (1839-1885, n. Bucureşti), medic şi diplomat român. M. coresp. al Acad. (1871), prof. univ. la Bucureşti. Intensă activitate diplomatică la Roma, Istanbul şi Atena. Contribuţii în domeniul malariei („Despre friguri"). Preocupări filologice, folcloristice („Texte macedo-române — basme şi poezii populare de la Cruşova") şi istorice. A donat Acad. Române întreaga sa avere şi o bogată colecţie de manuscrise. OBEDIENŢĂ (< fr., lat.) s. f. (Livr.) Supunere, ascultare. ♦ (PSIH.) Con- duită impusă de rolurile sociale, individul supunându-se, împotriva voinţei proprii, ordinelor sau sugestiilor persoanelor cu autoritate socială, intelectuală, de vârstă etc.; o. individului, ca nivel al conformităţii, se manifestă în adoptarea opiniei majorităţii pentru a fi acceptat şi aprobat sau pentru a evita respingerea. OBEID, EL ~ (AL-UBAYYID) 1. Oraş în centrul Sudanului, situat la 370 km SV de Khartoum; 229,4 mii loc. (1993). Capitala Statului Shimal-Kurdufân. Punct terminus al c.f. Khartoum—KustT—El Obeid. Nod rutier. Aeroport. Centru comercial pentru bumbac, susan, vite şi gumă arabică. Fundat în 1821. 2. Sit arheologic şi cultură materială din Neoliticul timpuriu (milen. 4 î.Hr.) în Meso-potamia antică. îşi trage numele de la aşezarea mesopotamiană situată la E de oraşul Ur (din Iraq-ul actual). OBELISC (< fr., lat.; {s} gr. obeliskos „obelisc") s. n. Monument comemorativ din bazalt sau sienit, în formă de trunchi de piramidă, foarte înalt (20-30 m) şi ascuţit la vârf. Caracteristice artei egiptene, o. au fost considerate raze de Mihail Obedenaru-Gheorghiade 5 OBI Obelisc. Paris soare pietrificate. Erau numeroase şi plasate în pereche în faţa pilonilor care străjuiau accesul într-un templu, deseori acoperite cu inscripţii hieroglife (ex. o. ridicat de Sesostris I la Heliopolis; „Acele" Cleopatrei din Alexandria). Reluat de arta europeană, va mai avea importanţă în urbanismul sec. 16. Astăzi, numeroase o. se găsesc în marile capitale (Roma, Paris, Londra, Washington ş.a.). OBERAMMERGAU [o:beramergau], localitate în Germania (Bavaria), în Alpii Bavariei, la 840 m alt., la SV de Munchen; c. 5 mii loc. începând din 1634, aici au loc, din 10 în 10 ani, reprezentaţii populare având ca temă patimile lui lisus Hristos. Katherinenkirche (1736—1742), în stil rococo. QBEREC (< pol.) s. m. Denumire a unui dans popular polonez, cu mişcare vioaie; melodia acestui dans. OBER-GABELHORN [o:ber gabel-horn], vârf în Alpii Pennini, în SV Elveţiei (Valais); 4 074 m. OBERHAUSEN [oiberhauzen], oraş în partea de V a Germaniei (Renania de Nord-Westfalia), pe râul Emscher (afl. dr. al Rinului), în bazinul Ruhr, la 11 km VNV de Essen, vizavi de Duisburg; 221,7 mii loc. (2002). Nod de comunicaţii. Centru carbonifer. Ind. metalurgiei feroase (oţel) şi neferoase (rafinarea zincului), chimică (îngrăşăminte, amoniac, lacuri, vopsele), constr. de maşini-unelte, de aparataj electrotehnic şi de utilaj minier, de prelucr. a petrolului şi a lemnului (mobilă), a sticlăriei, alim. (bere, ţigări). Teatru. Fortăreaţa Halten (1307); abaţia Sterkrade (1150); castel (1806-1816). Primărie (1927-1930). Declarat oraş în 1874. OBERKAMPF [o.berkampf], Chris-tophe Philippe (1738-1815), industriaş german. Naturalizat în Franţa (1770). A fondat prima manufactură de mătăsuri imprimate din Franţa (Jouy-en-Josas, 1759) şi prima filatură de bumbac (Essonnes, 1808). OBERLAND [p:b©rlant], denumire folosită în Elveţia pentru a desemna Alpii Bernezi. QBERLIHT (< germ.) s. n. Deschidere în partea de sus a unei ferestre sau a unei uşi, care serveşte la luminarea sau la aerisirea unei încăperi. OBERLIN [o:berlin], Johann Friedrich (1740-1826), cleric şi filantrop german. Pastor luteran la Waldersbach în Alsacia (din 1767), apoi la Steintal (1782). Admirator al lui J.-J. Rousseau. A introdus îmbunătăţiri în agricultură (rotaţia culturilor), industrie şi educaţie (s-a inspirat din metodele lui Pestalozzi). OBERON 1. Regele elfilor (al duhurilor aeriene) şi soţul Titaniei în legendele medievale germanice. întâlnit în „Cântecul Nibelungilor" şi în lucrările lui Chaucer, Shakespeare, Wieland, în opera omonimă a lui Weber ş.a. 2. Satelitul planetei Uranus (al 15-lea în ordinea distanţei). Descoperit (1787) de astronomul F.W. Herschei. OBERON [ouberen], Merle (pe numele adevărat Estelle Merle O’Brien Thompson) (1911-1979), actriţă britanică de cinema. Vedetă a filmelor americane din anii ’30-’40, a încântat publicul prin frumuseţe, distincţie şi eleganţă („Macul roşu", „La răscruce de vânturi", „Povestea unei vieţi", „Preţul unui Oscar"). OBERTH, Hermann (1894-1989, n. Sibiu), fizician şi inventator german originar din România. Prof. la Sighişoara Hermann Oberth şi Mediaş. Unul dintre întemeietorii astronauticii. Alături de C.E. Ţiolkovski şi R.H. Goddard, este considerat pionier al zborurilor cosmice. A conceput (1942) primele rachete balistice cu rază mare de acţiune din lume; a colaborat cu W. von Braun, la Peenemunde., la realizarea rachetelor V1 şi V2; a elaborat (1947) proiectul unei rachete cu trei trepte pentru explorarea cosmosului; a inventat procedeul şi dispozitivul de combustie rapidă (efectul O., 1931), în acelaşi an luând startul şi prima rachetă cu combustibil lichid construită după concepţia sa. După al Doilea Război Mondial lucrează în Italia (1955) şi în S.U.A. (după 1955). Lucrări: „Racheta pentru zborul în cosmos", „Zborul rachetelor şi zborul în vid". M. de onoare post-mortem al Acad. Române (1991). OBERTYN, localitate în Galiţia (azi Ucraina), unde la 22 aug. 1531 oastea Moldovei, condusă de Petru Rareş, a fost înfrântă de poloni (au fost capturate tunurile şi s-au înregistrat numeroase victime)..Această înfrângere a agravat situaţia internaţională a Moldovei, în special faţă de Poarta Otomană. OBEZ, -Ă '(< fr.; lat. obesus „gras") adj., s. m. şi f. (Persoană) care suferă de obezitate; (om) foarte gras. OBEZITATE (< fr., lat.) s. f. Creştere exagerată a greutăţii corporale (peste 25% faţă de greutatea normală), cauzată de acumularea unei cantităţi mari de grăsime în ţesutul subcutanat şi în jurul viscerelor. Poate fi exogenă, când este determinată de o alimentaţie excesivă sau endogenă, când apare în urma unor tulburări ale glandelor endocrine ori ale centrilor nervoşi din hipotalamus. Constituie un factor de risc în diabetul zaharat, patologia cardiovasculară şi arterioscleroză. OBI (OB*) 1. Fluviu navigabil în partea central-vestică a Federaţiei Ruse, în V Siberiei, format din unirea (în zona oraşului Biisk) râurilor Katun (care izvorăşte din gheţarul omonim de sub vf. Beluha) şi Biia (care îşi are obârşia în lacul Teleţk din m-ţii Altai). Lungimea de la confluenţa celor două râuri: 3 680 km (4 338 km, de la izvorul râului Katun); supr. bazinului hidrografic: 2 990 km2. între Biisk şi confl. cu râul Irtîş, curge pe direcţie generală SE-NV, trece prin oraşele Barnaul, Novosibirsk şi Surgut şi străbate câmpia Siberiei de Vest, unde formează o vale largă, cu multe zone mlăştinoase. De la confl. cu râul Irtîş, îşi schimbă direcţia de curgere către N; valea se lărgeşte şi se despleteşte în mai multe braţe, care se 0B1ALĂ 6 reunesc în aval de Şurikşkari, vărsân-du-se apoi în M. Kara printr-un estuar de 800 km lungime, 30-90 km lăţime şi 10-12 m adâncime. Pe cursul superior au fost construite (1950-1957) lacul de acumulare (200 km lungime; 1 070 km2; voi.: 8,85 km3) şi hidrocentrala Novo-sibirsk. Afl. pr.: Ciumîş, Tom, Ciulîm, Ket, Tîm, Vasiugan, Vah, Irtîş, Kazîm. în bazinul său se află 260 de porturi, debarcadere sau puncte de acostare. 2. Golf în SSV M. Kara, între pen. lamal (la V) şi pen. Gîdan (la E). Are formă alungită pe direcţie S-N, extinsă pe 885 km şi o lăţime max. de 80 km. în partea centrală se prelungeşte spre E cu G. Tazov (330 km lungime; 45 km lăţime max.; 9 m ad.). OBIALĂ (< bg.) s. f. 1. Bucată de pânză sau de postav cu care (mai ales la ţară) se înfăşoară laba piciorului. 2. P. ext. Zdreanţă (1), cârpă (1). OBICEI (< sl.) s. fi. 1. Deprindere caracteristică unui individ, câştigată prin repetarea frecventă şi îndelungată a aceleiaşi acţiuni; obişnuinţă, tipic1. Loc. De obicei = în mod obişnuit, de regulă. 2. Regulă nescrisă de purtare a oamenilor în societate şi în familie stabilită într-un anumit mediu social şi respectată ca normă în baza tradiţiei. Există o. de familie (datini, tradiţii, rânduieli ce însoţesc evenimentele mai importante din viaţa de familie: naşterea, căsătoria, înmormântarea etc.), calendaristice (cicluri de sărbători populare legate de anumite date şi perioade din cursul anului: pluguşorul, mărţişorul ş.a.). 3. (DR.) Cutumă. ^ Obiceiul pământului = denumire specifică în Ţările Române, în Evul Mediu, pentru ansamblul normelor juridice cutu-miare, reglementând viaţa socio-econo-mică a colectivităţilor pastorale şi agrare. Cu timpul multe din normele stabilite astfel au intrat în codicele de legi. OBIDĂ (< sl.) s. f. 1. (Pop.) Mâhnire, amărăciune, jale, durere (2), întristare adâncă. 2. (înv.) Nedreptate, asuprire. OBIDj (< sl.) vb. IV (înv. şi pop.) 1. Intranz. şi refl. A (se) necăji, a (se) amărî, a deznădăjdui. 2. Tranz. A deplânge, a jeli. 3. Tranz. A asupri, a împila, a oprima. OBIECT (< lat.) s. n. 1. Orice corp solid, de obicei prelucrat, folosit în diverse împrejurări; lucru (1). -0- (CONT.) Obiecte de inventar = bunuri cu valoare mai mică decât limita prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe, indiferent de durata lor de serviciu, sau cele cu o durată mai mică de un an, independent de valoarea lor, precum şi bunurile asimilate acestora (de ex. echipamentele de protecţie şi de lucru, mecanismele, dispozitivele, verificatoarele, aparatele de măsură şi control etc.). 2. Ceea ce formează materia unei discipline; disciplină de studiu. 3. (FILOZ.) Ceea ce există în afara subiectului, adică în afara omului ca fiinţă activă şi conştientă, independent de el, şi este modificat prin activitatea lui practică. ♦ Spec. (în gnoseologie) Conţinutul spre care se îndreaptă cunoaşterea; ceea ce este cunoscut (în opoziţie cu subiectul cunoscător). 4. (PSIH., la S. Freud) Un lucru, o persoană, o parte a unei persoane (ex. sânul matern), reale sau fantasmatice, în care şi prin care o pulsiune a subiectului caută să-şi atingă scopul; o persoană, o entitate, un ideal cu care subiectul ca totalitate intră în relaţie (obiectuală) şi pentru care el simte iubire sau ură. 5. Fig. Ţintă, scop, ţel. 6. (LINGV.) O. direct = complement direct. O. indirect = complement indirect. OBIECTA (< fr.; lat. obiectare „a opune“) vb. I tranz. A face o obiecţie; a contesta. OBIECTIV, -Ă (< fr.; lat. obiectivus < obiectus „plasat înainte") s. n., adj. I. S. n. 1. (FIZ.) Sistem optic convergent, alcătuit dintr-una sau mai multe lentile (sau/şi oglinzi la telescoape); intră în construcţia aparatului de fotografiat, a microscopului, a lunetei, a telescopului etc., fiind îndreptat spre obiectul studiat, în scopul redării unei imagini reale, mărite sau micşorate a acestuia. -0- O. cu imersie = o. al microscopului optic la care partea frontală a lentilei se scufundă într-o picătură de lichid (apă, ulei de cedru etc.) pusă pe lamela care acoperă secţiunea. V. şi imersiune. 2. (MILIT.) Porţiune de teren, localitate, construcţie etc. care prezintă interes militar, mai ales în timp de război. ♦ Ţintă asupra căreia se execută o tragere sau se lansează bombe. 3. întreprindere, fabrică, firmă etc. care urmează să fie înfiinţate sau sunt în curs de realizare. 4. Fig. Scop, ţel, ţintă. II. Adj. 1. (FILOZ.) (Până la Kant; despre ceea ce aparţine domeniului gândirii) Care face abstracţie de realitatea ce-i corespunde. ♦ (în limbajul filozofic contemporan) Care constituie o realitate independentă de conştiinţe sau care este conform acestei realităţi. ♦ (Cu privire la persoane şi la activitatea lor cognitivă) Care exprimă fidel, netrunchiat realitatea; obiectual (1). 2. Imparţial, nepărtinitor. OBIECTIVARE (< obiectiv) s. f. Categorie prin care se desemnează, în filozofia marxistă, transformarea forţelor, aptitudinilor şi gândirii omeneşti în procesul muncii sau, în genere, în cursul oricărei activităţi creatoare de valori, în produse cu existenţă obiectivă. Hegel a dezvoltat problematica o. în planul relaţiei dialectice subiect-obiect, al acţiunii transformatoare a subiectului în raport cu obiectul, dar, în opoziţie cu Marx, a identificat o. cu înstrăinarea, reificarea, iar activitatea o prezenta ca pe ceva care, prima oară, îşi generează conţinutul din ideea absolută. OBIECTIVISM (< germ.) s. n. Orice doctrină susţinând capacitatea intelectului uman de a ajunge la o cunoaştere sigură, controlabilă într-o anumită măsură, a anumitor lucruri, în opoziţie cu scepticismul şi relativismul. ♦ (în etică) Concepţie susţinând că anumite teze morale rămân adevărate indiferent de ceea ce crede un subiect sau altul. ♦ Atitudine de nepărtinire, de renunţare la orice apreciere critică în domeniul cunoştinţelor, teoriilor, ideilor despre societate şi om în interpretarea şi aprecierea fenomenelor social-politice; pretenţie de a elimina din câmpul ştiinţelor socio-umane tot ce ţine de ideologie, de judecăţi de valoare, scopuri, idealuri etc. OBIECTIVAT, -Ă (< obiectvism) adj. Care aparţine obiectivismului, privitor la obiectivism, care manifestă obiectivism. OBIECTIVITATE (< fr.) s. f. Caracterul a ceea ce este obiectiv (II 1)- ♦ (FILOZ.) Proprietate a conţinuturilor actelor şi stărilor mentale (judecăţi, credinţe, teorii, concepte, percepţii, grad de realizare cognitivă) de a fi obiective. ♦ (Cu privire la lucruri) Caracterul a ceea ce există independent de orice cunoaştere, percepţie sau conştiinţă. ♦ Nepărtinire, imparţialitate. OBIECTIVIZA (< obiectiv) vb. I refl. (Rar) A căpăta un caracter obiectiv Oi 1); a trece conştient de la subiectiv la obiectiv (prin renunţarea la participarea afectivă), în scopul cunoaşterii autentice a realităţii. ♦ A reflecta realitatea în mod obiectiv. OBIECTUAL, -Ă (< obiect) adj. (FILOZ.) 1. Care are natura unui obiect în sensul că există independent de subiect; obiectiv (II 1), material. 2. Care aparţine lucrurilor, obiectelor (nu oamenilor). OBIECŢIE (< fr., lat.) s. f. Argument pe care cineva îl opune unei opinii, afirmaţii, propuneri; observaţie prin care cineva îşi manifestă dezacordul faţă de ceva. -0* O. de conştiinţă = opunere a cuiva faţă de dispoziţiile unei autorităţi legale din motive de conştiinţă, în spe- 7 OBLIGEANĂ cial refuzul satisfacerii serviciului militar obligatoriu, şi în general respingerea a orice este asociat cu războiul. OBIHIRO, oraş în Japonia, în partea de E a ins. Hokkaido, pe dr. râului Tokachi, la 160 km E de Sapporo; 173 mii loc. (2000). Centru comercial. Lemn de construcţie. Produse agricole. Ind. alim. (conserve, zahăr, lactate, alcool). Fundat în 1883. OBILlC [objlitj], Miloă (7-1389), erou sârb. în timpul luptei de la Kosovopolje (iun. 1389) a pătruns, sub pretextul unei convorbiri, în cortul sultanului Murad, pe care l-a rănit mortal. Eroul a numeroase balade sârbeşti. „ OBIŞNUI (< obicină, înv. „obicei") vb. IV refl. şi tranz. 1. A (se) deprinde, a (se) învăţa, a (se) familiariza (cu ceva), -f Tranz. A avea un anumit obicei, o anumită deprindere. 2. A (se) folosi des, a (se) întrebuinţa. OBIŞNUINŢĂ (< obişnui) s. f. 1. (PSIH.) Manifestare de comportament sau acţiune caracteristică unei persoane, care se automatizează prin exerciţiu şi a cărei repetare regulată devine o trebuinţă. Spre deosebire de deprindere, o. exprimă formarea unei nevoi psihologice care orientează constant persoana spre satisfacerea ei. -0-Loc. Din obişnuinţă = în virtutea deprinderii, potrivit obiceiului. ♦ (MED.) Stare a organismului care, în mod treptat, devine mai puţin sensibil la un medicament. 2. Datină. ♦ întrebuinţare. OBIŞNUIT, -Ă (< obişnui) adj. 1. Care a devenit obicei, care a intrat în obişnuinţa cuiva. 2. Care se întâmplă, se întâlneşte, se foloseşte frecvent; curent. ♦ (Substantivat) Persoană întâlnită frecvent într-o casă, într-un loc etc. ♦ (Adverbial) De obicei, în mod regulat. 3. Care nu se distinge prin nimic; comun, simplu, banal, de rând. OBJET TROUVâ [obje truve] (expr. fr.) subst. Obiect de uz curent, care, scos din contextul său normal, devine lucrare de artă. O importanţă deosebită a cunoscut în dadaism (în special prin M. Duchamp), pop-art etc. V. şi ready-made. OBLAŢI (< fr., it.) s. m. pl. (Până spre sfârşitul Evului Mediu) Băieţi aduşi de părinţi la mănăstire pentru a deveni călugări. ♦ (în zilele noastre) Persoane laice care aderă de bunăvoie la viaţa monastică. ♦ Membrii unor întovărăşiri catolice cu rol misionar, anexate unor ordine. ^ OBLĂDUI (< sl.) vb. IV 1. Tranz. (înv.) A guverna, a administra. 2. A proteja, a ocroti, a apăra. OBLĂDUIRE (< oblădui) s. f. Acţiunea de a oblădui. ♦ (Concr., înv.) Organ de conducere, stăpânire; guvern. OBLÂNC (< sl.) s. n. 1. Partea de dinainte a şeii, mai ridicată şi încovoiată. 2. (în portul naţional românesc) Bentiţă îngustă, împodobită cu cusături, montată peste încreţitura de la mâneca cămăşii femeieşti. OBLEMENCO, Ion (1945-1998, n. Corabia), fotbalist român. Jucător al Universităţii Craiova; de patru ori gol-geter al Diviziei A (1967, 1970, 1972, 1973). Stadionul central din Craiova poartă numele său. OBLEŢ (OBLETE) (< oblu, pop., „neted, drept") s. m. Peşte ciprinid, dulcicol, cu corpul zvelt şi solzi mici, argintii, lung de 10-20 cm, cu gura oblică, fără mustăţi (Alburnus alburnus). Trăieşte în apele dulci din nordul şi centrul Europei şi ale Asiei. în România este abundent în Dunăre şi în afluenţii ei, în deltă şi în bălţi. Din solzii lui se prepară „esenţa de Orient", folosită la fabricarea perlelor artificiale. Sin. sorean. <0- O. mare = peşte migrator asemănător cu obleţul, lung de 10-25 cm, cu carnea grasă şi gustoasă (Chal-calburnus chalcoides)', ţuşcov. OBLIC, -Ă (< lat.) adj. 1. înclinat faţă de o dreaptă sau faţă de un plan; pieziş. ♦ (Despre ochi) Cu colţurile exterioare ridicate spre tâmple; fig. (despre privire) bănuitoare, iscoditoare. 2. (MAT.; despre prisme sau corpuri de revoluţie) Care are axa înclinată faţă de planul bazei. ♦ (Şi subst.) Linie care, în raport cu alta sau cu un plan face un unghi diferit de nouăzeci sau de o sută optzeci de grade. 3. (LINGV.) Caz o. = nume dat în gramatica română cazurilor genitiv şi dativ, iar în gramatica altor limbi tuturor cazurilor, cu excepţia nominativului şi vocativului. OBLICITATE (după fr. oblicite) s. f. înclinaţie a unei linii ori suprafeţe faţă de o altă linie sau suprafaţă; poziţie oblică. OBLIGA (< lat.) vb. I 1. Tranz. A constrânge, a sili (pe cineva la ceva). 2. Tranz. şi refl. A (se) îndatora. 3. Refl. A se angaja, a-şi lua o sarcină, o răspundere. OBLIGAT, -Ă (< obliga) adj. 1. Care este constrâns sau îndatorat să facă ceva. 2. (BIOL.) Organism o. = organism limitat fie la un singur mod de viaţă sau acţiune (parazit obligat), fie cu puţine sau fără posibilităţi de opţiune (bacterii obligat-aerobe). OBLIGATAR (< fr., germ.) s. m. Persoană, fizică sau juridică care a cumpărat obligaţiuni de la emitent sau de la bursa de valori, având calitatea de creditor faţă de emitent. OBLIGATIVITATE (< obliga) s. f. Caracterul a ceea ce este obligatoriu. OBLIGATORIU, -IE (OBLIGATOR, -OARE) (< fr.) adj. Care trebuie urmat întocmai, care trebuie făcut, îndeplinit; care este impus de o lege morală, civilă, religioasă (ex. restituirea, serviciul militar, participarea la slujbă etc.) sau de o convenţie (ex. ţinuta de seară în anumite situaţii). ♦ Care nu poate lipsi, indispensabil. OBLIGAŢIE (OBLIGAŢIUNE) (< fr., lat.) s. f. 1. Datorie, sarcină, îndatorire. ♦ Ceea ce i se pretinde unei persoane să facă în virtutea unei norme promulgate de o autoritate sau ceea ce îi impune să facă anumite norme morale ori anumite convenienţe existente în societate (ex. o. unui cap de familie, ale unui student, ale unei persoane publice etc.). 2. (DR.) Raport juridic civil în temeiul căruia una dintre părţi (creditorul) are dreptul de a pretinde celeilalte (debitorul) să-i dea, să-i facă sau să nu-i facă ceva. 3. îndatorire a debitorului de a săvârşi o acţiune ori de a se abţine de la săvârşirea ei. 4. (FIN.; numai sub forma obligaţiune) Valoare mobiliară reprezentând un titlu de credit pe termen lung, negociabil la bursa de valori, prin care beneficiarul împrumutului (emitentul o.) se obligă să-i restituie deţinătorului o. suma împrumutată de la acesta (egală cu valoarea nominală a o.) şi să-i plătească o dobândă, conform unei scheme de plată prestabilite. OBLIGEANĂ s. f. Plantă erbacee, perenă, din familia araceelor, originară din Asia de Sud, cu miros aromatic, rizom cărnos, cu frunze liniare lungi şi cu flori gălbui (Acorus calamus). Cultivată (a fost naturalizată în Europa în Obligeană OBLIGOR 8 sec. 16) sau sălbatică, pe marginea bălţilor ori a râurilor; rizomii, care au miros aromatic datorită unui ulei eteric, sunt folosiţi în terapeutică (anorexii, dis-pepsii), în parfumerie şi în patiserie. OBLIGQR (< fr., engl.) s. m. Emitent (3). OBLITERA {< fr., engl.) vb. I 1. Refl. şi tranz. (Livr.; despre inscripţii, manuscrise etc.) A (se) şterge treptat, a deveni sau a face să devină neciteţ. 2. Tranz. A franca o marcă poştală sau un timbru prin aplicarea unei ştampile. OBLITERARE (< oblitera) s. f. 1. Acţiunea de a (se) oblitera. 2. (MED.) Dispariţia, ştergerea unei cavităţi sau a unui canal prin umplerea sa cu o substanţă solidă (ex. în stomatologie, obtu-raţia unui canal) sau prin apropierea şi fuziunea pereţilor săi (ex. ocluzia). OBLOJI (< sl.) vb. IV 1. Tranz. (Pop.) A pansa; a trata (o rană). ♦ Fig. A îngriji. 2. Refl. Fig. Â se înfofoli, a se înveli, a se încotoşmăna. OBLOMOVISM (< n. pr. Oblomov) s. n. Totalitatea trăsăturilor de caracter specifice eroului scriitorului rus I.A. Goncearov, Oblomov (din romanul cu acelaşi nume), care, deşi înzestrat cu reale însuşiri intelectuale, le risipeşte din cauza pasivităţii, a inerţiei şi apatiei. OBLQN s. n. Dispozitiv format dintr-unul sau din mai multe panouri, confecţionate din lemn, din material plastic sau metal, aşezat de obicei în faţa sau în spatele unei ferestre, uşi sau a altei deschideri, servind pentru protecţie sau pentru reglarea luminii care pătrunde în spaţiul respectiv. OBLONG, -Ă (< fr., lat.) adj. (Livr.) Lunguieţ, alungit. OBLUCIŢA, vechi vad pe cursul inferior al Dunării, în apropiere de Isaccea. în Evul Mediu era folosit des de trupele invadatoare otomane. OBNUBILAŢIE (< fr., engl.) s. f. Stare de apatie, de amorţire fizică şi psihică generală, cu încetinirea gândirii, care apare în epilepsie, în sindroamele postemoţionale etc. OBOGA, com. în jud. Olt, situată pe dr. râului Olteţ, în zona de contact a câmpiei Romanaţi cu piemontul Olte-ţului; 3 630 loc. (2003). Renumit centru de ceramică populară (vase cu motive fitozoomorfe, stilizate, cu o cromatică în tonuri vii). în satul Călui se află mănăstirea (de călugări) cu acelaşi nume, cu biserica Sf. Nicolae, terminată în 1588 de fraţii Buzeşti (renovată în anii 1650, 1828; amplu refăcută şi restaurată în perioada 1932—1937). în pronaos se află mormintele lui Preda şi Oboi Radu Buzescu. în satul O. există bisericile Sf. Nicolae (1808, cu adăugiri din 1846) şi Sf. Dumitru (1814), iar în satul Gura Călui, biserica Sfinţii îngeri (1866). OBQI (< it., germ.; {s} fr. hautbois „copac înalt") s. n. Instrument muzical de suflat, din lemn, de forma unui tub cu ancie dublă, cu găuri şi cu clape. Provenit din străvechile fluiere, utilizat din Antichitate în Orient şi în Europa. Introdus în orchestră în Franţa (1670), a evoluat către forma actuală în sec. 19. Folosit ca instrument solist sau în formaţii de muzică de cameră, în orchestre Ceramică Oboga Biserica Sf. Nicolae de la mănăstirea Călui Avers Revers Obol simfonice, de operă etc., are un sunet pătrunzător, clar şi un colorit pastoral. OBQL (< fr., lat.; gr. obolos) s. m., s. n. 1. s. m. (în Grecia antică) Vargă tetraedrică din fier care a servit ca unitate bănească până la apariţia monedelor. ♦ Măsură pentru greutate. ♦ Monedă de argint, mai târziu de aramă, egală cu a şasea parte dintr-o drahmă. Obolul lui Caron = potrivit legendei, este moneda plătită de sufletul celui mort luntraşului Caron, la trecerea peste Aheron, în împărăţia subpământeană a lui Hades. ♦ (în Europa medievală) Monedă de argint egală cu jumătate dintr-un dinar. 2. s. m. (în Evul Mediu, în Ţările Române) Monedă de argint sau de aramă, cu diferite valori. 3. s. n. Contribuţie modestă în bani; fig. contribuţie de orice natură. OBOLENSKY, Sir Dimitri (1918— 2001), istoric britanic de origine rusă. Stabilit (1937) în Marea Britanie. Prof. univ. la Oxford. Contribuţii importante privind istoria Bizanţului („Bogomilismul: un studiu despre neo-maniheism în Balcani", „Commonwealth-ul bizantin", „Bizanţul şi slavii"). OBOR (< bg., ser.) s. n. 1. Loc unde se ţine un târg de vite, de fân, de lemne; p. ext. piaţă 2. împrejmuire pentru vite; ocol (3), ţarc (1). ♦ (Reg.) Loc îngrădit (în apropierea casei) pentru păstrat unelte, nutreţ etc. 3. împrejmuire de nuiele sau de stuf făcută în-tr-o apă curgătoare pentru a se prinde şi a se păstra peştele viu. OBORIN, Lev Nikolaevici (1907— 1974), pianist şi compozitor rus. Prof. la Conservatorul din Moscova. Reprezentant de seamă al şcolii pianistice ruse, cu o tehnică sobră, analitică şi expresivă şi o carieră prodigioasă. Piese pentru pian, lieduri. OBORQC (OBROC) (< ucr.) s. n. 1. (în Evul Mediu, în Ţara Românescă, în sec. 16-17) Măsură de capacitate de 44 de ocale (o. mare) şi de 22 de ocale (o. mic). în Moldova a fost rar folosit din sec. 18, fiind mai mic decât dimerlia. ♦ Vas de nuiele cu această capacitate; conţinutul acestui vas. 2. (în 9 OBREG6N Evul Mediu, în Moldova) Danie în produse alimentare oferite de domn unei mănăstiri. 3. Coş de nuiele fără fund, cu ajutorul căruia se pescuieşte. OBOSEALĂ (< obosi) s. f. 1. (FIZIOL.) Stare de slăbiciune generală, consecinţă a unui efort intens, fizic sau intelectual. O. fizică este cauzată de acumularea în muşchi a acidului lactic şi a altor produşi de catabolism. O. intelectuală este provocată de insuficienta oxigenare a sistemului nervos central. 2. ♦ Oboseala solului = scăderea condiţiilor favorabile de creştere şi dezvoltare a plantelor pe o suprafaţă de teren unde a fost cultivată aceeaşi plantă, mai mulţi ani consecutiv. 3. (TEHN.) Scădere a rezistenţei unui material supus unor solicitări repetate, accentuată de defectele de elaborare (fisuri, incluziuni) sau de prelucrare (crestături, vibraţii bruşte de secţiune etc.). OBOSI (< bg., ser.) vb. IV intranz. şi refl. A prezenta starea de oboseală; a osteni (1). ♦ (Cu valoare tranzitivă) Ochelarii nepotriviţi obosesc vederea. ♦ Refl. A se strădui intens pentru a realiza ceva. OBOSITOR, -OARE (< obosi) adj. Care oboseşte; istovitor; p. ext. plictisitor. QBOT (< bg.) s. n. Scândură care leagă în faţă tălpile săniei. OBOTE, (Apollo) Milton (1924— 1996), om politic ugandez. Preşedinte al partidului Congresul Poporului (1960-1971, 1980-1985). Prim-min. (1962-1966) şi preşedinte (1966-1971, 1980-1985) al Republicii Uganda. OBOVAT, -Ă (< fr., germ.; {s} lat. ob + ovatus „în formă de ou“) adj. (Despre frunze, petale, sepale etc.) Cu lăţimea cea mai mare în treimea superioară; având formă de ou cu vârful în jos (ex. Milton (Apollo) Obote folîolele de la trifoiul roşu, frunzele alunului). OBRADOVlC, Dimitrije (Dositej) (c. 1742-1811), prozator sârb. Cărturar iluminist, a militat pentru unitate naţională şi organizarea învăţământului (a înfiinţat în 1808 Velika Skola, pe baza căreia s-a întemeiat ulterior Universitatea din Belgrad). Recunoscut ca adevăratul creator al limbii moderne sârbe. Proză educativă („Sfaturi în spiritul bunului simţ"); fabule; un roman pedagogic şi psihologic de factură autobiografică („Viaţa şi întâmplările lui Dositej Obra-dovic"). OBRATIE (< obraţ, înv., „unitate de măsură mică“) s. f. Livadă mică, îngrădită, situată la poalele dealurilor în regiunile de podgorii. OBRAZ (< sl.) s. m., s. n. 1. S. m. Fiecare dintre cele două părţi laterale ale feţei, cuprinse între orbite (sus) şi marginea inferioară a mandibulei (jos); pielea care acoperă aceste părţi. Expr. A fi gros de obraz = a fi fără ruşine, îndrăzneţ. (A fi) fără obraz = (a fi) neruşinat, necuviincios. A-şi pune obrazul (pentru cineva) = a garanta (pentru cineva) cu cinstea, cu reputaţia, cu autoritatea pe care o are. 2. Faţă, figură, chip. Expr. A-i spune cuiva (un lucru) de la obraz = a-i spune cuiva (un lucru) fără înconjur, direct; a-i spune verde în faţă. A scoate obrazul în lume = a apărea în societate. ♦ Fig. Valoare morală, cinste, reputaţie. ♦ Fig. Rang, condiţie, stare socială. 3. S. n. (înv.) Persoană, personaj, ins; faţă. ^ O. subţire = persoană fină; persoană pretenţioasă. OBRAZNIC, -Ă (< obraz) adj. (Şi subst.) Lipsit de respect, de ruşine; neruşinat, impertinent, insolent, neobrăzat; p. ext. neascultător, neastâmpărat. OBRAZŢOV, Serghei Vladimirovici (1901-1992), actor, regizor şi păpuşar rus. Prof. univ. la Moscova. întemeietorul Teatrului Central de Păpuşi din Moscova (1931). Spectacole pentru copii şi pentru adulţi („Concert neobişnuit", „2:0 pentru noi“). OBRAZŢOVA, Elena Vasilievna (n. 1939), mezzo-soprană rusă. Prof. univ. la Moscova. Solistă a Teatrului Mare din Moscova. Turnee în întreaga lume, pe marile scene. Voce caldă şi bogată, joc dramatic excelent. Repertoriu liric rusesc („Hovanscina“, „Dama de pică", „Cneazul Igor"), italian, francez şi cameral naţional şi german. OBRĂZAR (< obraz) s. n. 1. Plasă deasă de sârmă sau sac de pânză, cu care stuparul îşi acoperă faţa pentru a evita înţepăturile albinelor. 2. Mască metalică pentru protecţia feţei în unele sporturi (ex. scrimă). 3. (Reg.) Ţesătură albă, subţire şi rară, care acoperă faţa (şi trupul) mortului. 4. Mască. OBRĂZNICI (< obraznic) vb. IV 1. Refl. A deveni obraznic. 2. Tranz. (Fam.) A certa, a ocărî (pe cineva) pentru o obrăznicie. OBRĂZNICIE (< obraznic) s. f. Atitudine, comportare de om obraznic; necuviinţă, insolenţă, impertinenţă. OBRECHT [o:breht], Jacob (lacobus Hobertus) (c. 1450-1505), compozitor flamand. Considerat unul dintre cei mai mari maeştri ai polifoniei. Creaţie (din care s-au păstrat 88 de lucrări) bazată pe un acut simţ melodic, pe claritatea armonică, pe stăpânirea tehnicii contrapunctului. Mise, motete şi compoziţii profane pentru voce („30 de cântece pe texte franceze"); tabulaturi pentru lăută. OBREGIA 1. Alexandru O. (1860— 1937, n. laşi), medic român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul psihiatriei; unul dintre organizatorii asistenţei bolilor mintale în România. A studiat morfologia sistemului nervos, schizofrenia, paralizia generală; a introdus puncţia suboccipitală în practica neurologică. 2. Anastasie O. (1864—1937, n. laşi), chimist român. Frate cu O. (1). Prof. univ. la laşi. Cercetări în domeniul stereoizomeriei, al sintezei coloranţilor şi al chimiei tehnologice; contribuţii la cunoaşterea şi valorificarea petrolului românesc. OBREG6N, Âlvaro (1880-1928), ge-neral şi om politic mexican. Participant la revoluţia din 1911, l-a sprijinit pe Venustiano Carranza împotriva lui Victoriano Huerta (1913-1914) şi a lui Pancho Villa şi Emiliano Zapata (1915). Preşedinte al Mexicului (1920-1924). Susţinut de S.U.A., a încercat să pro- Alexandru Obregia OBREJA 10 Âlvaro Obreg6n moveze o politică îndreptată împotriva marilor proprietari funciari laici şi ecleziastici. Reales în 1928, a fost asasinat de un catolic fanatic. OBREJA 1. Com. în jud. Caraş-Se-verin, pe râul Bistra, în zona de confl. cu râul Timiş, la poalele de NV ale Muntelui Mic; 3 293 loc. (2003). Staţie (în satul O.) şi haltă de c.f. (în satul laz). Pomicultură. în satul O., menţionat documentar în 1547, se află biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1780, cu picturi murale interioare din 1834). în arealul satului laz au fost descoperite urmele unei aşezări neolitice aparţinând Culturii Starcevo-Criş (5000-3500 î.Hr.), precum şi ale uneia din perioada de tranziţie de la Neolitic la Epoca bronzului (2500-1800 î.Hr.). 2. Sat în com. Mihalţ (jud. Alba), pe terit. căruia a fost descoperită, pe lângă două aşezări datând din Neolitic şi Epoca bronzului, o importantă aşezare, cu cimitir aparţinând populaţiei daco:romane (sec. 2-4). OBREJANU, Grigore (1911-1992, n. Tighina), agronom şi pedolog român. Acad. (1963), prof. univ. la Cluj şi Bucureşti. A popularizat în mediul rural metode de ameliorare a solurilor, prin revista „Brazda", pe care a înfiinţat-o Grigore Obrejanu (1939). Studii privind valorificarea unor terenuri slab productive, sărături, nisipuri, soluri aluviale etc. („Pedologie ameliorativă", „Valorificarea nisipurilor şi solurilor nisipoase din România"). OBRENOVI6 [obrenovitj], dinastie de cneji (1815-1842, 1858-1882) şi regi (1882-1903) ai Serbiei. 1. Miloă O., cneaz al Serbiei (1815-1839, 1858— 1860), întemeietor al dinastiei. A participat la răscoala antiotomană (1804— 1813) şi apoi a condus-o pe cea din 1815. Silit să abdice, din cauza politicii sale despotice, în favoarea fiului său Mihail, a fost rechemat în 1858 de către Skupştina sârbă. Este considerat creatorul Serbiei moderne. 2. Mihail O., cneaz al Serbiei (1839-1842, 1860-1868). Fiul lui O. (1). Promovând o politică autoritară, a fost detronat în 1842. Rechemat, a continuat politica naţională a tatălui său, reorganizând armata şi orientându-se spre o alianţă cu Rusia, îndreptată împotriva Imp. Otoman. Asasinat. 3. Milan O., cneaz (1868-1882), apoi rege al Serbiei sub numele de Milan I (1882-1889). A iniţiat două războaie împotriva Turciei (1876, 1877), în urma cărora Serbia a obţinut independenţa, recunoscută pe plan internaţional prin Congresul de la Berlin (1878). A abdicat în favoarea fiului său Aleksandru. 4. Aleksandru O., rege al Serbiei (1889-1903). Fiul lui O. (3). Asasinat. Familia O. s-a aflat în luptă pentru putere cu reprezentanţii familiei Karageorgevic care i-a şi înlocuit. O’BRIEN, veche familie nobiliară şi regală irlandeză descinzând din Tur-lough O. (1009-1086), rege în Munster (al Thomond-ului). O’BRIEN [oubraian], Edna (n. 1932), scriitoare irlandeză. Romane prezentând un tablou al vieţii rurale irlandeze şi, în special, noile aspiraţii ale femeilor din acest mediu (trilogia „Ţara fetelor", „Ţăranii", „August este o lună blestemată", „Lanterna magică", „Noaptea"). Piese de teatru, scenarii de film. O’BRIEN [oubraien], Flann (pseud. lui Brian O’Nuallain) (1911-1966), scriitor irlandez. Creator al unui umor de tradiţie gaelică, în maniera lui J. Joyce („O măsură de bere irlandeză", „Al treilea poliţist", „Arhiva familiei Dalkey"). O’BRIEN [oubraien], James Bronterre (1805-1864), publicist şi om politic irlandez. Unul dintre conducătorii mişcării chartiste, adept al curentului „forţei fizice". Ulterior, a propagat idei ale socialismului utopic, punând bazele politice ale unei grupări de reformatori moderaţi. O’BRIEN [oubraien], Parry (n. 1932), atlet american. Iniţiator (1952) al unei tehnici noi de aruncare a greutăţii (elanul se face cu spatele spre direcţia aruncării). Campion olimpic (Helsinki, 1952; Melbourne, 1956). A urcat recordul mondial de la 18 m (1953) la 19,30 m (1959). O’BRIEN [oubraien], William Smith (1803-1864), om politic irlandez. Protestant. A militat, alături de D. O’Connell, în cadrul Asociaţiei Naţionale „Repeal", pentru desfacerea uniunii anglo-irlan-deze. Fondator (1847) al Confederaţiei irlandeze pentru independenţă naţională. Participant la insurecţia eşuată, din S Irlandei (1848). Arestat şi condamnat la moarte, pedeapsa i-a fost comutată la exil în ins. Tasmania; graţiat (1856). OBRINTEALÂ (< obrinti) s. f. (Pop.) Inflamaţie a unei răni sau a unei părţi a corpului, cauzată de o infecţie, de frig. OBRINTJ (< sl.) vb. IV refl. şi intranz. (Pop.; despre răni, p. ext. despre părţi ale corpului) A se inflama, a se umfla (din cauza infecţiei, a frigului etc.). OBROC s. n. v. oboroc. OBRUCEV, Vladimir Afanasievici (1863-1956), geolog şi geograf rus. Lucrări în domeniul tectonicii şi neotec-tonicii, al zăcămintelor minerale şi geologiei regionale („Geologia Siberiei"). OBSCEN, -Ă (< fr.; lat. obscenus „de rău augur") adj. Neruşinat, indecent; trivial, vulgar. OBSCENITATE (< fr., lat.) s. f. Caracter obscen; faptă sau vorbă obscenă; indecenţă, trivialitate. OBSCUR, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Lipsit de lumină, întunecos. Cameră o. v. cameră. ♦ Fig. Neclar, nelămurit, nedesluşit, greu de înţeles. 2. Fig. Necunoscut, neştiut; de mică importanţă; lipsit de merite sau calităţi deosebite, mediocru. OBSCURANTISM (< fr.) s. n. (Iniţial; în Germania) Ceea ce era împotriva idealurilor iluministe; (ulterior) orice atitudine opusă progresului general, presupus ca urmare a difuzării cunoaşterii raţionale şi a emancipării politice a individului; stare de înapoiere culturală. OBSCURANTIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine obscurantismului, care oglindeşte sau susţine obscurantismul. 2. S. m. şi f. Adept al obscurantismului. OBSCURITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Lipsă de lumină, întuneric. ♦ Fig. Lipsă de claritate; nelămurire, confuzie. 11 OBSTETRIC O. poetică = tendinţă a limbajului manierist şi, mai ales, modern, către ermetizarea voită a discursului liric. 2. Fig. Condiţie, situaţie obscură, lipsă de renume; mediocritate. OBSECVENT, -Ă (< fr.) adj. (Despre o vale) Care are direcţia de curgere în sens invers faţă de înclinarea stratelor. Văile o. se caracterizează prin rupturi de pantă şi praguri. OBSECVIQS, -OASĂ (< fr.; lat. obsequiosus < obsequium „complezenţă, amabilitate") adj. (Livr.) De o politeţe exagerată, până la servilism sau ipocrizie; slugarnic, smerit, umil, plecat. OBSEDA (< fr.) vb. I tranz. (Despre imagini, idei, sentimente etc.) A stărui în mintea cuiva, a preocupa intens; a urmări (4), a persecuta, a chinui. OBSEDANT, -Ă (< fr.) adj. Care persecută pe cineva cu stăruinţă şi se impune în mod irezistibil atenţiei sale; chinuitor, apăsător. OBSERVA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A băga de seamă, a remarca. 2. A cerceta, a examina atent. ♦ A supra- veghea, a controla acţiunile cuiva. 3. A iscodi, a pândi (1). 4. (MILIT.) A executa o observare (2). OBSERVARE (< observa) s. f. 1. Acţiunea de a observa. 2. (MILIT.) Procedeu de cercetare care urmăreşte obţinerea de date despre inamic, despre trupele sale etc. Se execută terestru, de pe apă, din aer sau din spaţiu extraterestru (sateliţi). 3. (STATIST.) Prima fază a cercetării statistice, care constă în înregistrarea unităţilor statistice şi a informaţiilor privind caracteristicile unităţilor unei colectivităţi statistice; se efectuează prin sistemul dărilor de seamă, recensăminte, anchete etc. OBSERVATOR1 (< fr., germ.) s. n. 1. Clădire special amenajată şi dotată cu instrumente pentru efectuarea de observaţii astronomice, meteorologice, solare etc. Primul o. astronomic a fost construit la Alexandria (300 Î.Hr.) din iniţiativa lui Ptolemeu Soter. O. astronomic = instituţie ştiinţifică special amenajată şi dotată cu instrumente de observaţie a obiectelor şi fenomenelor cereşti. De regulă o. a. moderne sunt amplasate departe de centrele urbane, la mari altitudini, în zonele în care cerul este senin în cea mai mare parte a anului şi perturbaţiile atmosferice sunt minime. Cele mai mari o. a. din lume sunt în prezent: E.S.O. (European Sbuthern Observatory) din Chile amplasat în deşertul Atacama, pe muntele Paranal (2 635 m alt.), dotat cu patru telescoape cu oglinzi de 8,2 m diametru plus alte trei telescoape secundare, mobile, care folosind interferometria, pot face observaţii şi obţine imagini echivalente cu cele ale unui telescop cu oglinda de 130 m diametru. Un alt mare centru de o. a. se găseşte în Hawaii, pe muntele Mauna Kea, la 4 200 m alt., dotat cu telescoape cu oglinzi de până la 10 m diametru. De mare importanţă sunt o.a. de la Paris (1667), Greenwich (1675) şi Milano (1760). în România există o.a. la Bucureşti (1908), laşi, Cluj-Napoca şi Timişoara. V. şi telescop. 2. (MILIT.) Loc (special amenajat) de unde se execută observarea (2). OBSERVATOR2, -OARE (< fr., lat.) adj., subst. 1. Adj., s. m. şi f. (Persoană) care are misiunea de a observa, de a urmări ceva. 2. S. m. (DR.) Reprezentant al unui stat sau al unei organizaţii internaţionale la conferinţe, şedinţe, sesiuni etc. ale unei organizaţii sau ale unui organ internaţional, fără drept de vot şi de semnătură a documentelor întocmite dar, uneori, cu dreptul de a participa la discuţii. OBSERVATORIUL, ziar politic, naţio-nal-economic şi literar, editat de G. Bariţiu, la Sibiu, între anii 1878 şi 1885. A militat pentru unitatea mişcării naţionale, culturale şi literare, pentru egalitatea politică şi culturală a românilor din monarhia austro-ungară cu celelalte naţiuni ale imperiului, pentru tratarea obiectivă a chestiunilor politice, naţional-economice şi literare. Colaboratori: I. Pop-Reteganul, S. FI. Marian, H. Petra-Petrescu ş.a. OBSERVAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Determinarea unui fapt particular, bazată pe evidenţa simţurilor {o. naturală), sau folosind instrumente de măsurare, implicând anumite procedee şi având un scop bine precizat {o. ştiinţifică). ♦ Cercetare, examinare; studiu. 2. Remarcă, constatare. 3. Obiecţie critică. ♦ Mustrare, dojană, reproş. 4. Supraveghere, pază. ^ (MED.) Foaie de o. = formular în care se înregistrează istoricul şi descrierea bolii, rezultatul examenului clinic, rezultatele analizelor de laborator, evoluţia bolii şi tratamentul urmat de bolnav în timpul spitalizării. <0* (METEOR.) O. climatologică = o. meteorologică efectuată zilnic la un interval de patru termene orare standard (01, 07, 13, 19). O. sinoptică = o. meteorologică întreprinsă simultan (la orele sinoptice standard) de către toate staţiile cu program sinoptic de pe Glob, în vederea cunoaşterii stării vremii la momentul respectiv şi al prognozării evoluţiei sale. OBSERVER [obze:v9], The una dintre cele mai vechi gazete britanice, fondată de W.S. Bourne. Apare duminica la Londra, începând din 1791. La conducerea ei s-a aflat, între 1908 şi 1942, J.L. Garvin, care i-a conferit reputaţia de gazetă a intelectualităţii liberale. OBSESIE (< fr.) s. f. 1. Idee, imagine care urmăreşte pe cineva neîncetat; preocupare chinuitoare. 2. (PSIH.) Idee, gând, imagine, impuls către o acţiune agresivă, periculoasă ori jenantă care intră cu forţa în conştiinţa unei persoane, deşi ea o recunoaşte ca fiind a sa şi îi opune rezistenţă. O. şi anxietatea caracterizează tulburările obsesiv-compulsive. OBSESIONAL, -A (< fr.) adj. Care ţine de obsesie; obsesiv. OBSIDIAN (< fr., lat.) s. n. Rocă vulcanică, sticloasă, brună-cenuşie sau neagră, cu spărtura concoidală, formată prin răcirea rapidă a lavei de compoziţie riolitică. în Epoca de piatră a fost folosit pentru confecţionarea armelor şi uneltelor; unele varietăţi de o. se folosesc şi în prezent pentru bijuterii. OBSIGĂ (< ser.) s. f. Plantă furajeră perenă din familia gramineelor cu rădăcini puternice, stoloni subterani lungi şi tulpina înaltă până la 140 cm, cu frunze liniare, late, şi cu inflorescenţa un panicul (Bromus inermis). Foarte rezistentă la secetă, intră în componenţa păşunilor şi fâneţelor cultivate, în amestec cu alte graminee şi leguminoase. Se mai cultivă pe pante expuse eroziunii, pe taluzuri şi diguri, nisipuri mişcătoare etc. Creşte şi spontan în fâneţele din regiuni secetoase. OBSTACOL (< fr., lat.) s. n. 1. Piedică (1); stavilă. ♦ Fig. Greutate, dificultate. 2. (SPORT) Piedică naturală sau amenajată (barieră, gard viu, groapă sau şanţ cu apă etc.) care măreşte dificultatea parcurgerii unui traseu. Se utilizează la atletism (la 110 şi 400 m garduri, 3 000 m obstacole etc.), hipism, ciclocros, motocros etc. OBSTETRIC, -Ă (< fr. fi}; {s} lat. obstetrix „moaşă") adj., s. f. 1. Adj. Care aparţine obstetricii (2), privitor la obstetrică. 2. S. f. Ramură a medicinei clinice şi a medicinei veterinare care se ocupă cu fiziologia şi patologia sarcinii şi a naşterii, cu asistenţa în timpul naşterii şi lăuziei şi cu elaborarea măsurilor cura-tiv-profilactice. O. modernă şi ginecologia constituie o singură disciplină. V. şi ginecologie. OBSTETRICIAN 12 OBSTETRICIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Medic specialist în obstetrică. OBSTINAŢIE (< fr., lat.) s. f. (Livr.) încăpăţânare, îndârjire, tenacitate. OBSTRUA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. (MED.) A (se) închide, a (se) astupa. OBSTRUCTjV, -Ă (< fr.) adj. Care produce o obstrucţie. OBSTRUCŢIE (< fr.; lat. obstructio „piedică") s. f. 1. (MED.) Astupare a lumenului unui organ tubular (trahee, bronhie, intestin, ureter etc.) din cauza unui obstacol situat în interiorul organului sau a unei compresiuni din afară; ocluzie (3), obliterare (2). 2. Tactică folosită în lupta politică cu scopul de a întârzia adoptarea unei hotărâri sau a unei legi, cu ajutorul tuturor mijloacelor îngăduite de procedurile în vigoare (ne-participare, discursuri lungi fără legătură cu problema în discuţie etc.). O. este una dintre formele iuptej parlamentare. ♦ P. ext. Manevră pentru zădărnicirea unei acţiuni; opoziţie înverşunată. ♦ (SPORT) împiedicarea, prin mijloace incorecte, a adversarului într-o acţiune (la fotbal, handbal etc.). OBSTRUCŢIONISM (< fr.) s. n. Atitudine a celor care folosesc sistematic obstrucţia politică. OBSTRUCTIONIST, -Ă (< fr.) adj., subst. Care aparţine obstrucţionismului; privitor la obstrucţionism; (persoană) care practică obstrucţionismul. OBŞTE (< sl.) s. f. 1. (Pop.) Comunitate; mulţime de oameni; popor. Loc. De obşte = a) comun, general, public; b) împreună, fără excepţie, deopotrivă. 2. Formă de proprietate funciară, care în primele faze de dezvoltare a societăţii umane a fost pretutindeni răspândită, iar în unele zone ale lumii, inclusiv pe teritoriul României, s-a menţinut, într-o formă modificată, până în sec. 20. în funcţie de caracteristica formei de proprietate se disting, în principal: a) O. gentilică, caracterizată prin proprietatea devălmaşă asupra pământului, bazată pe legăturile de rudenie, conducerea colectivă, răspunderea comună şi, mai ales, organizarea colectivă a muncii şi a celor trebuincioase traiului; b) O. sătească (O. ţărănească sau teritorială), bazată pe familia patronimică, se caracterizează prin stăpânirea în comun a pădurilor, apelor, islazurilor şi a pământului neîmpărţit; periodic, pământul aflat în proprietatea ei era împărţit, prin tragere la sorţi, membrilor comunităţii, numai cu drept de folosinţă. Pe o anumită treaptă de dezvoltare a o. s. se permanentizează dreptul de folo- sinţă sau posesiune individuală, determinând procesul de diferenţiere socială, care va duce la apariţia, mai întâi, a stăpânirilor individuale (casa, anexele, terenul din jurul casei, uneltele de muncă) apoi la permanetizarea stăpânirii, cu caracter ereditar asupra loturilor de pământ. Procesul de dezvoltare a proprietăţii private asupra pământului a fost accelerat de acapararea prin forţă a pământului o. s. de către stăpânii funciari (boieri, moşieri). în Ţările Române (Moldova, Ţara Românească şi Transilvania) o. s. a fost, începând din perioada migraţiunii popoarelor, principala formă de organizare a proprietăţii funciare. în decursul secolelor, deşi aservite de stăpânii feudali, ele şi-au păstrat mult timp organizarea internă şi o oarecare autonomie economică şi administrativă. 3. (înv.) Reprezentanţă a poporului; adunare, sfat. OBŞTESC, -EASCĂ (< obşte) adj. Care aparţine colectivităţii sau provine de la o colectivitate; care aparţine întregului popor; public (2), general, colectiv. -0- Expr. A-şi da obştescul sfârşit = a muri. OBTURA (< fr., lat.) vb. I tranz. A astupa (temporar), a înfunda, a închide o deschizătură, un canal, o conductă etc. OBTURATOR (< fr.) s. n., adj. 1. S. n. (TEHN.) Element al unui aparat, dispozitiv etc. utilizat în scopul micşorării sau închiderii secţiunii de trecere a unui fluid, material pulverulent sau a unui flux luminos printr-un orificiu (ex. o. de carburator, o. fotografic etc.). 2. Adj. (ANAT.) Muşchi o. = muşchi al bazinului, rotator lateral al coapsei. OBTUFIAŢIE (< fr., lat.) s. f. Acţiunea de a obtura şi rezultatul acesteia. ♦ (MED.) închidere a unui orificiu sau a unei cavităţi. -O O. dentară = umplerea (astuparea) unei carii dentare cu o materie solidă. OBTUZ, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Unghi o. = unghi mai mare de nouăzeci de Obturator. Poziţiile pe care le poate ocupa obturatorul (1, 2, 3, 4) faţă de obiectiv (O) şi materialul sensibil (P) Obuzier grade. 2. (BOT.) Bont, teşit, terminat cu un vârf rotunjit sau în unghi o. (ex. vârful frunzei de la vâsc, baza laminei de la cais). 3. Fig. Prost, redus, mărginit. OBTUZITATE (< it., lat.) s. f. însuşirea de a fi obtuz (3); mărginire, îngustime (spirituală); prostie, tâmpenie. OBŢINE (< fr. obtenir, lat. obţinere, după ţine) vb. III tranz. A dobândi, a primi (ceva); a reuşi să ajungă la...; a realiza. OBUHOVA, Nadejda Andreevna (1886-1961), mezzo-soprană rusă. Solistă la Bolşoi Teatr (1916-1948). Repertoriu romantic („Hovanscina" de Musorgski, „Mazepa" de Ceaikovski) şi de muzică de cameră. OBUZ (< fr.) s. n. (înv.) Proiectil de artilerie. OBUZIER (< fr.) s. n. Gură de foc de artilerie, asemănătoare cu tunul, care poate trage cu traiectorii foarte curbe; în acest mod poate lovi obiective aflate în spatele unor obstacole înalte. OBVERSIUNE (< fr., lat.) s. f. Operaţie logică prin care dintr-o judecată, prin schimbarea calităţii şi înlocuirea predicatului cu contradictoriul său, obţinem o nouă judecată, echivalentă cu prima (ex. „Unele insecte nu sunt vătămătoare" = „Unele insecte sunt nevătămătoare"). OBWALDEN, semicanton în Elveţia centrală; 490,7 km2; 32,4 mii loc. (2000). Centrul ad-tiv: Sarnen. Expl. forestiere. Creşterea intensivă a animalelor. Turism. împreună cu semicantonul Nidwalden formează cantonul Unter-walden. OCA (< tc.) s. f. 1. Unitate de măsură pentru masă folosită în trecut, egală cu 1,271 kg în Ţara Românească şi cu 1,291 kg în Moldova; p. ext. cantitate de marfă, de obiecte etc. egală cu această unitate de măsură. 2. Unitate de măsură a volumului folosită în trecut; a) pentru lichide, egală cu 1,288 I în Ţara Românească şi cu 1,520 I în Moldova; b) pentru cereale, egală cu 1,698 I în Ţara Românească şi cu 13 OCEAKOV 1,791 I în Moldova; p. ext. conţinutul acestei unităţi de măsură; vasul în care se măsoară. -O Expr. Oca mică = măsură falsă, mai mică decât cea legală. A prinde (pe cineva) cu ocaua mică = a prinde (pe cineva) cu o minciună, cu o înşelătorie. OCAGNE [okan], Maurice d’ (1862-1938), matematician francez. Prof. la Şcoala de Poduri şi Şosele şi la Politehnica din Paris. Inventatorul nomo-grafiei (1884). O.C.A.M. v. Organizaţia Comună Africană şi Mauritiană. OCAMPO, Floriân de (c. 1499-c. 1558), istoric spaniol. Canonic. Numit de Carol Quintul cronicar al imperiului (1539). Autor al unei „Cronici generale a Spaniei", în care prezintă istoria veche a ţării sale până în 146 î.Hr. OCAMPO, Silvina (1906-1993), scriitoare argentiniană. Autoare, împreună cu Borges şi A. Bioy Casares, soţul ei, a unei „Antologii de literatură fantastică", considerată manifestul programatic al „Şcolii de la Buenos Aires". Romane poliţiste („Cine iubeşte, urăşte"), nuvele şi povestiri („Zilele nopţilor", „Călătorie uitată", „Pana magică"). OCARĂ (< ocărî) s. f. Vorbă sau faptă mustrătoare care supără sau ruşinează pe cineva; jignire, insultă. -0> Expr. A ajunge sau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămâne (de râs şi) de ocară = a ajunge sau a (se) face etc.; demn de dispreţ, de batjocură; a se compromite. OCAFHNĂ (< it., fr.) s. f. Instrument muzical popular de suflat, de dimensiuni mici, în formă ovală şi cu mai multe găuri, care emite sunete asemănătoare cu cele ale fluierului; este confecţionat din argilă arsă. O’CASEY [oukeisi], Sean (pe numele adevărat Shaun O’Cathasaigh) (1880— 1964), scriitor irlandez. Piese de teatru în tonuri eroice, inspirate de lupta pentru independenţă („Umbra unui franctiror", „Plugul şi stelele") sau de factură expresionistă, în care cultivă alegoria şi simbolul („Cupa de argint", „Trandafiri roşii pentru mine"). Romane autobiografice într-un stil ironico-satiric („Bat la uşă", „Trandafiri şi coroană"); eseuri despre teatru („Viespea zburătoare"). OCAZIE (< fr.; lat. occasio, -onis < occidere „a cădea", „a se întâmpla") s. f. 1. Situaţie, moment favorabil care provoacă sau uşurează săvârşirea unei acţiuni; prilej. <0> Loc. De ocazie = a) potrivit numai pentru o anumită împrejurare; deosebit, de circumstanţă; b)care se cumpără (sau se vinde) ocazional şi, de obicei, în mod avantajos. Cu altă ocazie = cu alt prilej, altă dată. Expr. A da ocazie la... = a da loc la..., a prilejui, a permite. ♦ Eveniment deosebit; festivitate. 2. Concr. Mijloc de transport folosit la întâmplare. OCAZIONA (< fr., lat.) vb. I tranz. (Rar) A pricinui, a cauza, a provoca (ceva cuiva). OCAZIONAL, -Ă (< fr.) adj. Care are loc cu prilejul unui anumit eveniment; de ocazie; care se produce din întâmplare; accidental. -O Poezie o. = (în sens larg; după Hegel şi Goethe) orice poezie care exprimă eul liric plecând/ pornind de la situaţii reale; (în sens restrâns) poezia scrisă pentru o ocazie specială. Uneori termenul este folosit cu sens peiorativ, spre a desemna lipsa de substanţă şi, ca atare, de trăinicie a unei creaţii legate prea mult de ceea ce este accidental, trecător. OCAZIONALjSM (< fr.) s. n. Doctrină, asociată în special cu Malebran-che, conform căreia nu există cauză eficientă în afară de Dumnezeu, cauzele naturale fiind doar cauze ocazionale ce acţionează prin providenţa divină. Rolul de cauză eficientă a mai fost acordat lui Dumnezeu în sec. 9 de reprezentanţi ai filozofiei islamice, teza fiind transmisă lumii medievale europene de Al-Ghâzali. O. lui Malebranche a fost receptat ca o soluţie extremă la problema carteziană a interacţiunii minte-corp: intervenţia divină este adevărata cauză, propria voinţă a individului nefiind decât ocazia. Alţi adepţi ai o.: G. de Cordemoy, L. de La Forge, J. Clauberg, A. Geulincx. OCĂRÎ (< bg., ser.) vb. IV tranz. (Pop.) 1. A mustra, a certa, a dojeni. 2. A vorbi de rău, a defăima. OCCAM, William v. Ockham. OCCAMjSM (< n. pr. Ockham) s. n. Termen folosit de istoricii gândirii medie- Sean O’Casey vale pentru atitudinea critică şi sceptică, dominantă în sec. 14, faţă de teologia raţională şi metafizica tradiţională şi explicată prin dezvoltarea anumitor tendinţe critice, empiriste şi sceptice latente la W. Ockham. O. constituia, în sec. 14 şi 15, via moderna în contrast cu via antiqua, asociată scolasticii din sec. 13. Reprezentanţi: R. Holkot, A. Woodham, Gregorio da Rimini, J. d’Mirecourt, N. d’Autrecourt, J. Buridan, Albert din Saxonia, Nicole Oresme. OCCHIALINI, Giuseppe (1907-1993), fizician italian. Specialist în fizică nucleară şi raze cosmice. împreună cu C.F. Powel şi C. Latesse a descoperit (1947) pionul, particulă subnucleară postulată de H. Yukawa. OCCIDENT (< fr.; lat. occidens < occidere „a cădea, a apune") s. n. Apus1 (3), vest; spaţiul geografic situat la vest de un punct de referinţă; (de obicei cu valoare de nume propriu) lumea, popoarele aflate în acest spaţiu, îndeosebi vestul Europei (şi America de Nord). OCCIDENTAL, -A (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de o regiune situată la apus de un punct de referinţă; care se referă la Occident; apusean, vestic. ♦ Care este propriu, caracteristic Occidentului, culturii, tradiţiei acestuia; care are caracteristicile vieţii de acolo. 2. S. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia unei ţări din Occident sau este originară de acolo. OCCIPITAL, -Ă (< fr., lat.) s. n., adj. 1. S. n. Os nepereche, lat, care constituie peretele posteroinferior al cutiei craniene. 2. Adj. Care aparţine occipitalului (1) (ex. muşchi o., nerv o.). ^ Lob o. = lobul posterior al creierului, unde sunt localizaţi centrii vederii. Orificiu o. = orificiu circular din osul o., prin care trec nervii spinali şi măduva spinării. OCCIPUT (< fr., lat.) s. n. Proeminenţă osoasă care marchează polul posterior al craniului. O.C.D.E. v. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. OCEAKOV, oraş în SE Ucrainei, port pe ţărmul limanului Niprului; 15 mii loc. (2001). Conserve de peşte. Cetate construită în 1492 de hanul tătar Men-gli-Ghirai în apropiere de limanul Niprului, numită Kara-Kermen; cucerită de turci, care i-au schimbat numele în O., a devenit o importantă bază navală turcească în Marea Neagră. Cucerită de ruşi în dec. 1788. Prin Pacea de la laşi (1791) a intrat în componenţa Rusiei; în 1991 a revenit Ucrainei. OCEAN 14 OCEAN (< fr., lat.; {s} n. pr. gr. Okeanos) s. n. Vastă întindere de apă sărată, delimitată de mase continentale. Pe supr. Terrei există următoarele o.: Pacific, Atlantic, Indian, Arctic (sau îngheţai). în unele lucrări este menţionat şi un o. Antarctic sau Austral (care cuprinde de fapt extremităţile sudice ale celor trei oceane principale). Apa o. se caracterizează prin mişcări permanente reprezentate de valuri, curenţi şi maree. O. au suprafeţe mult mai mari decât mările, prezintă numeroase fose (gropi) abisale, platformele continentale au proporţional o extensiune mai mică (ocupă c. 10-15% din supr. lor), iar salinitatea este mai puţin variată. Fundul o. este foarte neuniform, relieful subacvatic fiind format din platforme continentale, câmpii abisale, lanţuri (dorsale) montane, fose (gropi). Oceanul Planetar sau Mondial = totalitatea oceanelor şi mărilor, care comunică larg între ele sau prin intermediul unor strâmtori, cu 0 supr. de 360 650 000 km2 (70,8% din supr. Terrei) şi un volum de apă de 1 370 mii. km3 (97,5% din totalul hidro-sferei), constituind obiectul de studiu al oceanografiei. Ad. medie: c. 3 800 m; ad. max.: 11 033 m (fosa Cook din Oc. Pacific). Salinitatea medie: 32%o (aceasta variază în funcţie de zonele climatice şi de condiţiile locale, între 38%o în apele polare şi 41 %o în G. ‘Aqaba). Temp. apei scade (la suprafaţă) de la Ecuator (c. 27°C) la poli (-1,5°C), precum şi spre adâncime (la 4 000 m ad. atinge 1,6°C). Apa Oceanului Planetar este supusă forţei de gravitaţie şi de atracţie a Lunii şi a Soarelui. Contribuie în mod substanţial la reglarea circuitului carbonului, prin capacitatea sa de a absorbi mari cantităţi de C02 din atmosferă. O. Planetar are un rol foarte importânt în echilibrul natural al Terrei, fiind un rezervor termic major, un vast domeniu pentru numeroase vieţuitoare şi o bogată sursă de hrană şi energie. Exploatarea tradiţională a oceanelor şi mărilor (pescuit, navigaţie etc.) a fost completată, în ultimele decenii, cu folosirea energiei mareelor şi valurilor şi mai ales cu exploatarea zăcămintelor de petrol din platformele continentale. ♦ Fig. întindere nemărginită, imensitate; mulţime, noian. OCEAN (OKEANOS) (în mitologia greacă), divinitate marină, zeul „fluviului Ocean", cel mai în vârstă dintre Titani; fiul Gaiei şi al lui Uranus. Imaginat ca un fluviu care înconjura întreg Pământul, fiind izvorul primordial al tuturor apelor. Căsătorit cu Thetis, va deveni tatăl oceanidelor. Ocean (Okeanos) OCEAN (sau BANABA), insulă vulcanică, în V Oc. Pacific (Oceania), la c. 90 km S de Ecuator, aparţinând statului Kiribati (din 1979); 6 km2. Localit. pr.: Ooma. Alt. max.: 81 m. Plantaţii de cocotieri. Descoperită în 1804. OCEAN [ou/en], Billy (pe numele adevărat Leslie Sebastian Charles) (n. 1950), muzician de soul britanic. Compoziţii şi pentru alţi solişti. Succese cu: „Love Really Hurts without You“, „Carribean Queen“. OCEANIA, denumirea sub care este cunoscută totalitatea insulelor (c. 10 000) din partea central-sudică a Oc. Pacific, răspândite pe o supr. acvatică de c. 70 mii. km2, pe c. 5 000 km de la N la S (respectiv între ins. Midway în N, aflată la 28°13’ lat. N, şi ins. Macquarie în S, situată la 54°36’ lat. S) şi c. 12 000 km de la V la E (respectiv între ins. Dirk Hartog, la 113° long. E în V şi ins. Sala y Gomez, la 105°28’ long. V în E). O. se extinde în zona intertropicală, pe o supr. de uscat (insulară) de c. 1,3 mii. km2, cuprinzând trei subdiviziuni tradiţionale: Melanezia (în V), Micronezia (în NV), Polinezia (în partea centrală şi estică). Unii autori au extins foarte mult accepţiunea terme- nului, incluzând în O. şi Noua Zeelandă (în S) şi chiar Australia şi Arh. Malaez. Relieful O. prezintă aspecte diferenţiate. Astfel, în insulele mari ale Melaneziei (Noua Guinee, Noua Caledonie ş.a.) există un relief variat, complex şi impunător, format predominant din munţi, cu numeroşi vulcani (alt. max.: 5 030 m, vf. Jaya), precum şi din dealuri şi câmpii litorale, în timp ce în insulele mai mici ale Polineziei şi Microneziei relieful este mai monoton, simplu şi aplatizat. Un element definitoriu al O. îl constituie marea extensiune a recifilor de corali (aproape 3/4 din atolii de pe Terra), statele Kiribati şi Tuvalu fiind alcătuite aproape în întregime din atoli. Clima este în general caldă şi umedă, iar vegetaţia şi fauna se caracterizează prin existenţa multor specii endemice şi marea diversitate a păsărilor, dar şi o foarte slabă reprezentare a mamiferelor. Primul european care a pătruns în O., descoperind arh. Mariane (1521), a fost Magellan. Pe lângă cele 13 state independente, şi Hawaii, stat al S.U.A., există şi o serie de teritorii dependente (aflate sub administraţia Franţei, S.U.A., Noii Zeelande, Australiei), unele dintre ele benficiind de autonomie internă. OCEANIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Care ţine de ocean, privitor la ocean. -0-Climă o. = climă specifică regiunilor de uscat din zona temperată aflate sub influenţa directă a maselor de aer umed venite dinspre ocean. Se caracterizează prin umiditate atmosferică ridicată, precipitaţii abundente, ierni relativ blânde şi veri răcoroase. OCEANICULTURĂ s. f. v. acvacul-tură. OCEANjDE (< fr.) s. f. pl. (în mitologia greacă; şi ca nume proprii) Nimfe STATELE OCEANIEI Statui Suprafaţa km2 Populaţia (estimare 2001) Fiji 18 272 844 330 Suva Kiribati 811 94 199 Bairikî Marshall 181 70 822 Dalap - Uiigâ - Darrit Micronezia 707,4 134 597 Falikir Nauru 21,3 12 088 Yaren Noua Zeelandă 270 534 3 864 129 Wellingtort Palau 488 19 092 Koror Papua Noua Guinee 462 840 5 049 055 Port Moresby Samoa 2 831 179 058 Apia Soiomon, Insulele ~ 28 370 480 442 Honîara Tonga 748 104 227 Nuku’âlofa Tuvalu 25,6 10 991 Vaiaku Vanuatu 12 189 192 910 Port-Vila 15 OCHI1 ale apelor, fiicele lui Ocean şi ale zeiţei Thetis. Cele mai cunoscute dintre ele: Doris, mama nereidelor; Climene, mama lui Prometeu; Philiria, mama centaurului Chiron. OCEANIT (< fr.) s. n. Varietate de bazalt în care ferocristalele de olivină ajung până la 50% din compoziţia rocii. OCEANOFjTE (< fr.) s. f. pl. Totalitatea organismelor planctonice din ocean. OCEANOGRAF, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Specialist în oceanografie. OCEANOGRAFIE (< fr. {i>; {s} gr. okeanos „ocean" + graphein „descriere") s. f. Ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul şi descrierea ştiinţifică a Oceanului Planetar (configuraţia ţărmurilor, relieful şi structura fundului oceanic şi marin, dinamica şi caracteristicile fizico-chimice ale apei, organismele vii care trăiesc în oceane şi în mări, diviziunile oceanului planetar cu resursele minerale şi biologice şi valorificarea lor, managementul mediului oceanic). UNESCO defineşte o. ca ştiinţa nelimitată despre ocean. Unul dintre fondatorii o. este L.F. Marsigli, autorul lucrării „Istoria fizică a mării" (Amsterdam, 1725), care a efectuat un studiu complex al G. Lyon. OCEANOLQG, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Specialist în oceanologie. OCEANOLOGjE (< fr.; {s} gr. okeanos „ocean" + logos „ştiinţă") s. f. Termen folosit de unii specialişti pentru studiul Oceanului Planetar, dar având acelaşi conţinut (sferă de cuprindere, metode de studiu etc.) ca şi oceanografia. Termenul scoate în evidenţă faptul că în prezent studiul oceanelor este deosebit de complex, implicând specialişti din diferite ramuri ale ştiinţei (hidrologi, geologi, biologi etc.) şi prezintă un interes deosebit având în vedere rolul major al oceanelor în menţinerea echilibrului întregii planete. OCEANSIDE [0u/(0)nsaid] oraş în SV S.U.A. (S Californiei), pe coasta Oc. Pacific (G. Santa Cătălină), în N Pen. California, la gura de vărsare a râului San Luis Rey, la 72 km N de San Diego; 161 mii loc. (2000). Staţiune maritimă balneară. Funcţie rezidenţială. Culturi legumicole. Colegiul Mira Costa (f. 1934). Baza militară Camp Pendelton (1942). Misiunea San Luis Rey (f. 1798), restaurată. 27 parcuri municipale şi o plajă lungă de 5,6 km. A devenit oraş în 1888 după construcţia c.f. a Californiei de Sud (1883). OCEANUL ARCTIC v. Arctic, Oceanul ~. OCEANUL ATLANTIC v. Atlantic, Oceanul ~. OCEANUL AUSTRAL (sau ANTARCTIC), vechea denumire a apelor oceanice care înconjură Antarctida şi care constituie părţile sudice ale oceanelor Pacific, Atlantic şi Indian. OCEANUL BOREAL v. Arctic, Oceanul ~. OCEANUL INDIAN, ocean cuprins între Africa (la V), Asia (la N şi NE), Australia (la E) şi Antarctica (la S), care comunică larg cu Oc. Atlantic, în zona de S a Capului Bunei Speranţe, şi cu Oc. Pacific prin intermediul strâmtorilor şi al mărilor din Arh. Malaez şi prin zona de la S de Tasmania; 73,4 mii. km2 (74,9 mii. km2, cu mările mărginaşe -al treilea ca mărime, după Oc. Pacific şi Atlantic). Ad. max*: 7 450 m (fosa Java). Ad. medie: 3 897 m. în partea centrală a fundului oceanului se află un lanţ muntos submarin, care se prelungeşte spre S cu câteva ramificaţii. în V se află ins. Madagascar, iar în N ins. Ceylon. în cadrul O. I. se află arh. Andaman şi Nicobar, Lakshadweep, Maldive, Mascarene, Seychelles ş.a. Mările mărginaşe sunt: Marea Roşie, Marea Arabiei, Marea Andaman, Marea Timor. Golfuri: Aden, Oman, Persic, Bengal. Salinitatea medie: 33-36,5%o. în N sunt curenţi marini determinaţi de musoni, iar în S se formează un curent alizeic cu două ramuri: al Mozambicului şi al Madagascarului. Prin O. I. trec importante linii de navigaţie maritimă care leagă Europa cu Asia de S, SE şi E, cu Australia şi Africa de E. OCEANUL ÎNGHEŢAT v. Arctic, Oceanul ~. OCEANUL PACIFIC v. Pacific, Oceanul OCEL (< fr.; {s> lat. occellus „ochişor") s. m. 1. (ZOOL.) Ochi1 (11) elementar constituit dintr-o retină simplă, o îngroşare cuticulară, uneori şi cristalin, caracteristic viermilor şi artropodelor. 2. (BOT.) Celulă mare din epiderma frunzei adaptată pentru recepţionarea luminii. 3. (MINER.) Masă globulară a unui mineral inclus în alt mineral. OCELOT (< fr., sp.; cuv. aztec) s. m. Mamifer carnivor din familia felidelor, răspândit în America de Sud, America Centrală, Mexic, S.U.A. (Texas, Arizona şi Arkansas). Are corpul puternic, lung de 1,5 m, acoperit de blană cenuşiu-ca-fenie cu puncte roşcate şi capul masiv (Felis sau Leopardus pardalis). Nocturn şi excelent prădător, trăieşte în păduri tropicale sau în locuri mlăştinoase. Vânat pentru blana sa, aproape până la exterminare; în prezent strict ocrotit. OCHEADĂ (< ochP) s. f. Privire semnificativă aruncată cuiva pe furiş; semn făcut cu ochiul. OCHEAN (< ochi1 sau < it.) s. n. Nume dat diverselor instrumente optice portative, de tipul lunetei, care favorizează vederea obiectelor depărtate de pe suprafaţa Pământului, permiţând o mai bună distingere a detaliilor. OCHEANĂ (< ochi') s. f. (IHT.) Babuşcă. OCHELARI (< ochP, după lat. ocu-laris) s. m. pl. Dispozitiv format dintr-o pereche de lentile transparente prinse într-o montură care permite ţinerea lor în faţa ochilor; pot fi medicali, cu scopul de a compensa un defect de vedere (miopie, hipermetropie, astigmatism etc.) sau de protecţie, cu scopul de a apăra ochii de radiaţii dăunătoare, de praf etc. Este cel mai răspândit dispozitiv optic. O. bifocali = o. în care fiecare lentilă are două focare: unul (în sus) pentru vederea la distanţă şi altul (în jos) pentru citit şi vederea de aproape. O. de cai = dispozitiv format din două bucăţi de piele prinse de curelele laterale ale căpeţelei şi aşezate în dreptul ochilor cailor pentru a-i împiedica să vadă lateral. <0- Expr. A avea ochelari de cal, se spune despre persoane mărginite, lipsite de orizont. OCHELARIŢĂ (< ochelari) s. f. Plantă erbacee, perenă, alpină şi subal-pină, din familia brasicaceelor, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori galbene-aurii şi cu fructe silicule în formă de ochelari (Biscutella laevigata). Creşte în etajul montan şi alpin. OCHETE (< ochP) s. n. (NAV.) Ochi1 (II 2). OCHI1 (lat. oculus) s. m., s. n. I. S. m. 1. Organul vederii, existent la toate vertebratele şi la unele nevertebrate. Prezintă structuri variate la diverse specii de animale. La vertebrate, o. este constituit din globul ocular şi organele anexe. Globul ocular se află în orbită şi este format din mai multe membrane: sclerotica, coroida şi retina. Pătrunderea razelor luminoase este favorizată de mediile transparente ale ochiului: corneea, cristalinul, umoarea apoasă şi corpul vitros. Imaginea vizuală se formează pe retină şi este transmisă prin nervul optic la scoarţa cerebrală. Partea cea mai sensibilă a retinei este pata galbenă (macula lutea). Anexele OCHI1 16 globului ocular sunt: muşchii intraorbitali, care determină mişcările o., glandele lacrimale, a căror secreţie umezeşte suprafaţa o., pleoapele, genele şi sprâncenele, care au un rol de apărare. O. compus = o. alcătuit din numeroase unităţi vizuale, numite omatidii, specific pentru insecte şi crustacee. O. pineal = organ asemănător cu o., cu cristalin şi retină, situat în partea superioară a capului la unele reptile şi la ciclostomi, ca şi la o serie de vertebrate fosile; funcţia sa nu este cunoscută. Loc. Sub ochii noştri = a) în prezenţa noastră, de faţă cu noi; b) în prezent, acum. Din (sau după) ochi = (în legătură cu verbe ca „a măsura", „a cântări", „a vinde" etc.) fără o măsură precisă, apreciind numai cu privirea. Expr. Văzând cu ochii = repede. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparenţele. Numai ochi şi urechi = foarte*.^atent. A vedea cu ochii altuia = a se lua după părerea altuia, a nu avea păreri proprii. A sorbi pe cineva din ochi - a ţine foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A privi pe cineva cu ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. E cu ochi şi cu sprâncene = e clar, e evident. A(-şi) da ochii peste cap = a) a cocheta; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A lua (pe cineva) la ochi = a suspecta, a avea bănuieli asupra cuiva. A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a) a-i plăcea cineva sau ceva; b) a pune sub observaţie, a urmări pe cineva sau ceva. Plin ochi = plin de tot, foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină şi altul la slănină, se spune despre o persoană care a) se uită cruciş, b) râvneşte la două lucruri în acelaşi timp. 2. Facultatea de a vedea; simţul văzului, vedere. ♦ Privire, uitătură. 3. (La pl.) Obraz, faţă. II. 1. S. n. Fiecare dintre spaţiile libere ale unei ferestre în care se montează geamul; panou (de sticlă) care închide acest spaţiu. ♦ Mică deschizătură (închisă cu sticlă) făcută într-un perete exterior pentru iluminatul sau aerisirea unei încăperi. ^ O. de bou = fereastră rotundă sau ovală de mici dimensiuni, practicată într-un zid, într-un timpan (3) sau în pereţii unei încăperi de la mansarda unui edificiu; mult folosit în arhitectura romanică şi gotică timpurie. 2. S. n. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ochete. 3. S. n. Buclă formată la capătul unei sfori, al unei frânghii etc. prin îndoire şi petrecerea capătului prin îndoitură; laţ. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor ţesături, plase etc.; golul împreună cu firele care-l mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile unui lanţ; za (1). 4. S. n. Orificiu în partea superioară a unei ma- şini de gătit pe care se aşază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 5. S. n. Suprafaţă de teren (de formă circulară) acoperită cu altceva (zăpadă, iarbă, nisip etc.) decât mediul Ochiul la vertebrate A. La peşti; B. La amfibieni; C. La reptile; D. La păsările răpitoare de noapte; E.. La om. 1. Pleoape; 2. Sclerotică; 3. Coroidă; 4. Retină; 5. Cornee; 6. Iris; 7. Cristalin; 8. Umoare apoasă; 9. Corp vitros; 10. Muşchi motori; 11. Nerv optic Ochi de bou (II 1) Ochi1 Ochii-păsăruicii înconjurător. ♦ (într-o regiune mlăştinoasă) întindere de apă de formă, în general, circulară, înconjurată de stuf şi papură. ♦ Vârtej de apă, bulboană. ♦ Spărtură făcută în gheaţa unei ape; copcă2 (1). 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare preparată din ouă prăjite în grăsime sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenuşul să rămână întreg, cu albuşul coagulat în jurul lui. 7. S. m. O. magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care arată la aparatele de radio în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. O. de pisică = disc de sticlă sau de material plastic, argintat pe faţa interioară, iar pe faţa exterioară având numeroase faţete care reflectă razele de lumină proiectate asupra lor; este folosit la vehicule rutiere şi pe panourile de semnalizare de pe şosele. O. de ciclop = fereastră specială care separă acustic un studio, permiţând însă o bună vizibilitate. 8. S. m. Mugure existent pe nod la viţa de vie sau la subsuoara frunzelor la alte plante cultivate. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate ale cozii păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care pluteşte pe suprafaţa unui lichid. 11. S. m. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. (BOT.) Ochiul-boului = plantă decorativă anuală din familia compozitelor, cu tulpina înaltă până la 80 cm,, cu frunze alterne şi cu florile de diferite culori, în capitule mari, globu- Ochiul-boului (III) Ochiul-boului (IV 2) loase (Callistephus chinensis). Ochiul-lupului = a) plantă erbacee din familia boraginaceelor, înaltă de 15-20 cm, cu frunze lanceolate, flori albastre mici, dispuse în raceme şi cu fructe nucule rugoase (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee din familia plantaginaceelor, înaltă de 10-40 cm, cu frunze liniare şi cu flori dispuse în spice (Plantago indica). Ochii-păsăruicii = plantă erbacee perenă din familia boraginaceelor, înaltă de 20-30 cm, cu frunze lanceolate şi cu flori albastre, rar albe sau roşii (Myosotis palustris). Ochiul-şarpelui = a) mică plantă erbacee alpină din familia boraginaceelor, cu frunze păroase dispuse în rozetă bazală şi cu fiori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum)\ b) mică plantă erbacee din regiunea de câmpie şi de deal, din familia boraginaceelor, cu frunze păroase şi cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis). Ochii-şorice-lului = mică plantă erbacee din regiunea montană şi alpină, cu tulpini roşietice, cu frunze bazale dispuse în rozetă şi cu flori albe, rareori liliachii (Saxifraga adscendens). IV. S. m. 1. (ZOOL.) Ochiul-păunului = fluture nocturn cu anvergură de c. 14 cm, cu câte o pată în formă de ochi (I 1) pe fiecare aripă, a cărui larvă atacă mai ales părul2 (Saturnia pyri). 2. (ORNIT.) Ochiul-boului = pasăre insectivoră de culoare brună-ruginie, mai mică decât un piţigoi, cu corpul rotund şi coada îndreptată în sus (Troglodytes troglodytes)-, pănţăruş. Trăieşte în tufişurile pădurilor carpatine, iar toamna coboară la şes. 3. (MINER.) Ochi-de-tigru = varietate de cuarţ galben sau brun-roşcat (aventurin) cu irizaţii determinate de incluziuni foarte mici de fier, mică sau azbest. OCH!2 (< ochi*) vb. IV 1. Intranz. A aduce ţeava unei guri de foc în poziţia care permite azvârlirea glonţului (proiectilului) la ţintă; a lua ţinta. ♦ Tranz. A ţinti pe cineva sau ceva cu o armă; p. ext. a lovi cu un proiectil. 2. Tranz. A descoperi (dintr-un grup de persoane sau de obiecte) persoana dorită sau obiectul căutat; a fixa cu privirea pe cineva sau ceva; a pune ochii pe cineva sau ceva. ♦ A privi cu insistenţă, cu interes, a cerceta. ♦ A distinge, a zări. ♦ A descoperi pe cineva suspect; a lua la ochi. ♦ Intranz. A cerceta cu privirea, a scruta. OCHILĂ, personaj din basmele populare româneşti, impus în literatura cultă de I. Creangă, înzestrat cu darul miraculos al unei vederi extraordinare, împreună cu alte personaje populare (Gerilă, Păsări-Lăţi-Lungilă ş.a.) ajută pe eroul pozitiv al basmelor (Făt-Frumos) să iasă învingător din toate încercările la care este supus, din toate greutăţile întâmpinate. V. şi însoţitori năzdrăvani. OCHINO, Bernardino (1487-1564), cleric şi reformator religios italian. Călugăr franciscan (1504-1534), apoi capucin (1534-1538); vicar general al Ordinului capucinilor (1538-1542); confesor al papei Paul al lll-lea. Influenţat de Juan de Valdes, se converteşte la calvinism şi pleacă (1542) la Geneva. Predicator la Augsburg, Londra, Zurich, Basel, Nurnberg ş.a. Lucrări: „Tragedia sau Dialog despre injusta uzurpare a primatului de către episcopul Romei", „Dialoguri". OCHIQS, -OASĂ (< ochi') adj. (Pop.) Cu ochii mari. ♦ Chipeş, arătos, frumos. OCHITOR, -OARE (< ochit) subst. 1. S. m. şi f. Persoană care ocheşte cu arma; ţintaş. 2. S. m. Militar care execută ochirea la gurile de foc de artilerie. OCHIUL DULĂULUI, numele popular al stelei Sirius din constelaţia Câinele Mare. OCHOA [out/oue], Severo (1905— 1993), biochimist american de origine spaniolă. Prof. univ. de farmacologie şi ulterior de biochimie la New York. Contribuţii importante la descifrarea codului genetic şi al mecanismului bio-sintezei acizilor nucleici. A demonstrat OCHTERVELT 18 Severa Ochoa rolul important al acidului ribonucleic în creşterea celulară. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1959), împreună cu A. Kornberg. OCHTERVELT, Jacob (c. 1638-c. 1710), pictor olandez. Autor al unor tablouri înfăţişând scene de vânătoare sau interioare ale unor case elegante, cu o remarcabilă abilitate în redarea materialelor (stofă, catifea, mătase, sticlă, porţelan etc.). OCINĂ (< sl.) s. f. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar. ♦ P. ext Loc de baştină. OCITOCjNĂ (< fr.; {s} gr. ocytokon „naştere uşoară") s. f. Hormon secretat de nucleii nervoşi paraventriculari din hipotalamus, depozitat în lobul posterior al hipofizei, care îl eliberează în circulaţie. Are acţiune stimulantă asupra contracţiei musculaturii uterine, inducând naşterea. Se administrează în perfuzii în caz de inerţie uterină. Sin. oxitocină. OCKEGHEM [oikehem], Johannes (c. 1420-c. 1495), muzician flamand. Reprezentant al polifoniei vocale. Capelmaistru la curtea regilor Franţei Ludovic XI şi Carol VIII (din 1465). Printre primii care au tratat în spirit diferit muzica profană şi pe cea religioasă. Cântece profane („Nenorocirea mă loveşte"), motete („Ave Maria", „Alma redemptoris mater“), mise („Missa cuiusve toni", „Missa prolationum"), cărora folosirea deosebit de abilă a contrapunctului le conferă calităţi expresive. OCKHAM (OCCAM) [o:k0m], William (Venerabilis Inceptor) (c. 1285-c. 1349), teolog şi filozof englez. A studiat şi a predat la Oxford. Călugăr franciscan (1300). Acuzat de erezie, s-a refugiat (1324) la Avignon. în controversă cu papa loan XXII („Opus nonaginta dierum"), a fost excomunicat de acesta, stabilindu-se în Italia (1328) şi apoi la Munchen. A combătut supremaţia tem- porală a Papalităţii, insistând pentru delimitarea ştiinţei de teologie. Reprezentant de seamă al nominalismului, O. a lăsat scrieri de logică („Summa totius logicae" şi comentarii la „Isagoga", „Categorii", „Despre interpretare" şi „Respingerile sofistice" — toate acestea constituind „Expositio aurea"), de fizică („Expositio", „Summulae" şi „Qusesti-ones") şi de teologie filozofică (comentarii la „Sentinţe" şi tratatul „Despre predestinare, preştiinţa divină şi viitorii contingenţi"). în comentariile filozofice a dezvoltat o metodă de interpretare bazată pe argumentarea logică şi evidenţierea structurilor conceptuale ale textului, asemănătoare metodei „analitice" din zilele noastre. OCLAND, com. în jud. Harghita, situată în depr. Homoroadelor, pe stg. râului Homorodu Mic; 1 290 loc. (2003). Muzeu etnografic. Izv. cu ape minerale carbogazoase, feruginoase, bicarbona-tate, calcice, magneziene. în satul O., menţionat documentar în 1546, se află o biserică din sec. 13, cu fresce din sec. 14, tavan casetat şi pictat în 1771-1780, înconjurată de un zid de incintă din 1750, străjuit de un turn de apărare. OCLUS1VĂ (< fr.; {s} lat. occlusus „închis") adj. Consoană ~ = (şi subst.) consoană care se articulează prin ocluzia canalului fonator, urmată de o explozie. OCLUZIE (OCLUZIUNE) (< fr., lat.) s. f. 1. (TEHN.) închidere sau astupare a unui orificiu, a unei conducte etc. în scopul opririi unui fluid care trece prin conducta respectivă. 2. (METAL.) Bulă de gaz rămasă în interiorul unei piese metalice după turnarea acesteia. 3. (MED.) Obstrucţie (1). <0- O. intestinală = oprire incompletă sau completă, bruscă sau progresivă, a tranzitului intestinal. Poate fi de natură mecanică (obstrucţie sau compresie) ori de natură funcţională (spasm intestinal sau para- lizia musculaturii intestinale). Sin. ileus. 4. (LINGV.) Mişcare articulatorie, constând în închiderea canalului fonator, având ca rezultat întreruperea scurgerii curentului de aer; la consoanele oclu-sive, o. este urmată de o explozie. 5. (METEOR.) Ocluzia ciclonilor = proces de trecere a ciclonului mobil în stadiul final de evoluţie, prin unirea frontului rece cu cel cald, lichidarea frontului cald prin umplerea întregului ciclon cu aer rece şi deplasarea aerului rece cu cel cald spre păturile înalte ale atmosferei. O. orografică = fenomen de separare în două ramuri a unei mase de aer rece care întâlneşte în deplasarea ei un obstacol (masiv muntos). OCNA DE FIER, com. în jud. Caraş-Severin, situată în zona m-ţilor Dogne-cei; 801 loc. (2003). Expl. de min. de fier, de sulfuri polimetalice şi de bor. Muzeu de mineralogie. OCNA DEJULUI, cartier al municipiului Dej, jud. Cluj, staţiune balneoclimaterică de interes local, cu climat de dealuri, sedativ, şi cu ape minerale clo-rurate, sodice, de mare concentraţie (260 g/l), slab sulfatate, cantonate într-un lac ce ocupă o veche salină. în cură externă, apele minerale sunt indicate pentru tratarea unor deficienţe ale aparatului locomotor. OCNA MUREŞ, oraş în jud. Alba, pe valea Mureşului; 15 802 loc. (2003). Expl. de argile bentonitice şi de sare. Ind. mat. de constr. (var, prefabricate din beton). Produse sodice şi alim. (alcool, panificaţie, fermentarea şi prelucr. tutunului). Staţiune balneoclimaterică de interes local, cu ape minerale clorurate, sodice, de mare concentraţie (266 g/l), provenite din lacurile cantonate în vechile saline, folosite pentru tratarea afecţiunilor reumatismale, a celor posttraumatice, neurologice periferice (pareze) şi ginecologice. în perimetrul oraşului au fost descoperite urmele unei aşezări civile romane din sec. 2-3 (o statuie din marmură reprezentând-o pe zeiţa Hekate şi un coif din bronz al unui legionar roman), iar în satul Războieni-Cetate din apropiere au fost identificate vestigiile unui castru roman din sec. 2-3 şi ale unei aşezări civile romane (opaiţe, lei funerari, terra sigillata, statueta unui zeu, un relief cu Lupa capitolina ş.a.). Cunoscută din perioada daco-romană cu numele Salinae, localitatea apare menţionată documentar în 1203 cu numele Uioara. Declarat oraş în 1956. în O.M. se află ruinele cetăţii Uioara (sec. 12) şi o biserică romano-catolică (sec. 18). în localit. componentă Uioara de Sus există castelul Teleki (1742, cu unele transformări din 1869), iar în satul Cisteiu de Mureş, atestat documentar în 1320, se află o biserică ortodoxă de lemn cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18) şi un ansamblu arhitectonic alcătuit dintr-o curie (1796), în stil baroc, un castel în stil neoclasic (sec. 19), hambar (sec. 19) şi o capelă romano-catolică (sec. 18), în stil baroc. OCNA PUSTIE (sau AVRAM IANCU), lac sărat situat în arealul oraşului Ocna Sibiului, format pe locul unei saline abandonate în 1817. Supr.: 10137 m2; ad. max.: 128 m (cel mai adânc lac din România); salinitatea: 180-200 g/l (la suprafaţă şi în funcţie de anotimp). OCNA SIBIULUI, oraş în jud. Sibiu, situat în NV depr. Sibiu, pe cursul superior al râului Vişa; 4 209 loc. (2003). Fabrică de tacâmuri din inox şi de obiecte de uz casnic. Produse lactate şi de panificaţie. Fermă avicolă. Bibliotecă orăşenească (c. 25 000 voi.). Staţiune balneoclimaterică (din 1858) de interes general, cu funcţionare permanentă, cu ape minerale clorurate, Ocna Sibiului. Lacul fără Fund Ocna Sibiului. Pavilionul balnear Ocna Şugatag. Pavilionul balnear sodice, bicarbonatate şi cu nămoluri sapropelice, indicate pentru tratarea afecţiunilor reumatismale, posttraumatice, neurologice periferice, dermatologice, metabolice şi de nutriţie etc. Pavilion balnear (1906-1909). în arealul oraşului există 15 lacuri sărate, helioterme, cu ape clorurat-sodice, cu concentraţie ridicată (180-300 g/l), cantonate în minele de sare prăbuşite în sec. 19 (lacurile Horea, Ocna Pustie, Brânco-veanu, Mâţelor, Lacul fără Fund ş.a.). Menţionată ca sat în 1263, O. S. apare consemnată ca târg în 1346 şi ca oraş (comună urbană) în 1910. în perioada 1929-1968 a fost trecută în categoria aşezărilor rurale; redeclarată oraş la 17 febr. 1968. Biserică-cetate construită în stil romanic, în etape, în perioada 1240-1280, cu picturi murale în stilul Renaşterii, datând din 1522; biserica ortodoxă Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1697-1701, pictată în 1723), construită prin grija lui Constantin Brâncoveanu, pe locul unei biserici de lemn din 1599; bisericile Sf. Nicolae (1790), Schimbarea la Faţă (1790-1820), Sf. loan Botezătorul (1810, pictată în 1827). OCNAŞ (< ocnă) s. m. (în trecut) Persoană condamnată la muncă silnică în ocnă. OCNA ŞUGATAG, com. în jud. Maramureş, situată în depr. Maramureş; 4196 loc. (2003). Nod rutier. Zăcăminte de sare şi gips. Prelucr. pieilor (Sat-Şugatag) şi a lânii (Hoteni). Staţie meteorologică (din 1858). Satul O. Ş., menţionat documentar în 1355, are statut de staţiune balneoclimaterică de interes local, cu ape minerale clorurate, sodice, de mare concentraţie (119,5 g/l), calcice, cantonate în lacuri instalate în ocne prăbuşite. Staţiunea este indicată în tratarea afecţiunilor reumatismale, Ocna Şugatag. Biserica cu hramul Cuvioasa Parascheva OCNA 20 posttraumatice, neurologice periferice, ginecologice şi vasculare. Complex sanatorial. Biserici de lemn cu hramurile Cuvioasa Parascheva (1642, cu decor sculptat şi pereţii pictaţi) şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1657), în satele Sat-Şugatag şi Hoteni. Porţi monumentale din lemn, cu sculpturi executate în stil maramureşean. Rezervaţie forestieră (Pădurea Crăiască, 44 ha) cuprinzând o veche plantaţie de larice cu arbori monumentali şi pădure naturală de stejar. în satul Breb, rezervaţia Lacul (Tăul) Morănenilor (20 ha). OCNĂ (< magh.) s.f. 1. Mină de sare; salină. -0- Expr. Sărat ocnă = foarte sărat. 2. închisoare subterană pentru cei condamnaţi la muncă silnică în saline; p. ext. orice închisoare, puşcărie. ♦ Pedeapsa executată într-o astfel de închisoare. OCNELE MARI, oraş m jud. Vâlcea, situat pe dr. văii Oltului, în zona Subcarpaţilor Vâlcii; 3 422 loc. (2003). Expl. de sare (prin disoluţie), prelucrată în combinatul chimic din satul Govora. Oraşul este inclus în categoria staţiunilor balneoclimaterice, având în perimetrul său un lac (c. 1000 m2) cu apă sărată (216,3 g/l) cu caracter helioterm, cu nămol sapropelic pe fund, cu eficacitate în tratarea afecţiunilor reumatismale, posttraumatice, neurologice periferice, ginecologice, dermatologice, cardiovasculare etc. Apele cloruro-sodice şi iodurate de aici au început să fie utilizate pentru tratament începând cu anul 1833, când s-au făcut primele amenajări, iar primul stabiliment balnear a fost construit în anii 1894—1896. Localitatea apare menţionată documentar ca sat în 1402, iar ulterior ca târg, devenind oraş în sec. 16. în O. M. se află biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 16, renovată în 1746), iar în localităţile componente Slătioarele, Gura Suhaşului, Lunca, Ţeica şi Buda, bisericile Sf. Nicolae (1568—1574), Sf. Gheorghe (1676-1677), Sf. loan Gură de Aur (1701-1706), Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru (1726, cu fresce din 1782) şi Sf. Treime şi Sf. Nicolae (1731). Ca urmare a exploatării prin disoluţie a sării, în toamna anului 2001 s-au produs prăbuşiri de mare amploare, care au distrus aproape în întregime satul Ţeica. OCNjRE (< ocnă) s. f. Formare accidentală, în cursul săpării unor găuri de sondă, a unei cavităţi neregulate, din cauza dezagregării rocii în contact cu fluidul de sapă (şi care poate produce turtirea sau spargerea coloanelor). OCNIŢA 1. Com. în jud. Dâmboviţa, situată într-o mică depresiune, în Sub-carpaţii lalomiţei, pe râul Slănic (afluent al lalomiţei); 4 520 loc. (2003). Expl. de petrol. Biserica Sf. Nicolae (1852). 2. Localitate componentă a oraşului Ocnele Mari (jud. Vâlcea), pe terit. căreia a fost descoperit (1964) un complex de aşezări civile din epoca La Tene, aflate în jurul unor înălţimi fortificate cu terase, palisade şi turnuri de apărare (sec. 1 î.Hr.—sec. 1 d.Hr.). în una dintre aşezări au fost găsite mai multe fragmente ceramice, cu inscripţii în alfabetul latin. Complexul de la O. a fost identificat cu centrul tribal al geto-dacilor, Buridava. OCNITĂ (< bg.) s. f. 1. Nişă mică practicată în grosimea unui zid şi destinată adăpostirii unor obiecte; în vechime erau folosite şi ca loc pentru aşezarea opaiţelor. 2. Element ornamental de forma unei mici firide uşor adâncite în zidărie (semicirculară, în acoladă, polilobată); se foloseşte dispusă în friză în partea superioară a faţadelor. Apare frecvent ca element decorativ pe faţadele bisericilor moldoveneşti din sec. 15-17, subliniind tendinţa de relansare proprie arhitecturii din vremea lui Ştefan cel Mare (bisericile din Dorohoi, Botoşani ş.a.). OCOL (< sl.) s. n. 1. Mişcare în jurul unui loc, al unui punct fix etc.; deplasare în spaţiu care nu urmează calea dreaptă; înconjur. ♦ Fig. Digresiune. -0- Loc. Fără ocol = fără ezitare, fără menajamente; direct. ^ Expr. A da ocol = a se învârti în jurul cuiva sau a ceva. 2. Linie care delimitează un spaţiu; p. ext. spaţiu delimitat; cuprins. ♦ Cotitură (1), cot (I 2). 3. Gard care înconjură un loc; p. ext. loc îngrădit (acoperit) unde se închid vitele; obor (2), ţarc (1). 4. (Reg.) Curte, ogradă. ♦ (în arhitectura populară din Transilvania şi Maramureş) O. întărit (sau închis) = curte înconjurată de o îngrăditură puternică de bârne, de grajduri şi de acareturi. 5. (în sec. 18, în Moldova) Subîmpărţire administrativă a ţinutului; plasă. -0- Ocolul târgului = denumire dată în sec. 15-17 unui număr de sate dimprejurul fiecărui târg, care depindeau sub raport administrativ de acesta. 6. O. silvic = unitate administrativă silvică, împărţită pe brigăzi şi cantoane care organizează şi execută lucrări de cultură, refacere, protecţie şi pază a pădurilor, de ocrotire a vânatului, precum şi a peştelui din apele de munte. OCOLAŞli MARE, vârf în masivul Ceahlău, constituind alt. max. a acestuia (1 907 m). Prezintă pereţi abrupţi, sub forma unor coloane. OCOLAŞU MIC, vârf în masivul Ceahlău, la SE de vf. Ocolaşu Mare. Alt.: 1 712 m. OCOLj (< ocol) vb. IV tranz. 1. A străbate o distanţă făcând un înconjur; a merge de jur împrejur, a înconjura (1). ♦ A evita să atingi (un obiect, o persoană), făcând un ocol; a feri. -0-Loc. Pe ocolite = de departe, indirect. 2. Fig. A evita să întâlneşti pe cineva sau să vorbeşti despre cineva sau ceva. ♦ A ieşi din subiect, a divaga. OCOLjŞ (< ocol) s. n. Ocol, înconjur. <0* Loc. Cu ocolişuri = pe ocolite, indirect. Fără ocoliş (sau ocolişuri) = direct, pe faţă. OCOLIŞ, com. în jud. Alba, pe râul Arieş; 808 loc. (2003). Halte de c. f. (în satele O. şi Vidolm). Satul O. apare menţionat documentar în 1408. Biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1733, reconstruită în 1852), în satul Runc. în arealul satului Vidolm se 21 OCTAVĂ află o rezervaţie forestieră (92 ha) alcătuită din arbori seculari de larice (Larix decidua species carpatica). în arealul satului Runc, rezervaţiile naturale Cheile Runcului şi Cheile Pociovaliştei. OCOLjT, -Ă (< ocol) adj. Care se abate din drumul drept, făcând ocoluri; care înconjură. ^ Loc. Pe (căi) ocolite = prin mijloace indirecte, prin subterfugii. O’CONNELL [oukonl], Daniel (1775- 1847), om politic irlandez. Adept al non-violenţei, a fondat (1823) Asociaţia Catolică şi a obţinut (1829) în Parlamentul britanic, al cărui membru era (din 1828), votarea legii pentru emanciparea catolicilor. Unul dintre conducătorii mişcării de eliberare irlandeze; a pus bazele mişcării „Tânăra Irlandă11 (1845), care preconiza desfacerea uniunii anglo-irlandeze. Supranumit „The Liberator". O’CONNOR [oukone], Feargus Edward (1796-1855), ziarist şi om politic britanic. Unul dintre conducătorii mişcării chartiste. Adept al curentului „forţei fizice11, care preconiza folosirea metodelor violente de protest. Orator foarte popular, a fondat (1837) şi condus ziarul de mare tiraj „Steaua Nordului". O’CONNOR [oukoner], Frank (pe numele adevărat Michaei O’Donovan) (1903-1966), scriitor irlandez. Piese de teatru („Desaga timpului11), versuri în manieră populară („Trei fraţi în vârstă11); subtil şi original povestitor umoristic (voi. de schiţe „Noaptea nunţii11). Studii critice („Arta teatrului"). O’CONNOR [oukone], Mary Flannery (1925-1964), scriitoare americană. Nuvele şi romane de un umor grotesc, inspirate din viaţa Sudului rural, prezentând raporturile omului cu divinitatea, într-o manieră dualistă şi violentă („Glasul sângelui", „Un om bun este greu de găsit11). O’CONNOR, Roderic (1860-1940), pictor şi gravor irlandez. Stabilit la Paris (1883). Influenţat de Van Gogh şi Gauguin, a devenit unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai postim-presionismului („Stânci roşii şi marea", „Cupă cu trandafiri11). O’CONNOR, Sinead (n. 1966), cântăreaţă rock irlandeză. Voce translucidă şi energică, instrumentaţie pop-rock eroică. Discografie selectivă: „The Lion and the Cobra", „Universal Mother". OCROTj (< sl.) vb. IV tranz. A apăra, a proteja; a lua sub protecţia sa, a îngriji; a ajuta; a sprijini. Daniel O’Connell OCROTIRE (< ocroti) s. f. Acţiunea de a ocroti. ♦ Adăpost, azil. <0> Ocrotirea sănătăţii = complex de măsuri stabilite de stat pentru prevenirea bolilor, întărirea şi refacerea sănătăţii, prelungirea vieţii şi a capacităţii de muncă a oamenilor. Ocrotirea naturii = acţiune organizată de stat sau de o instituţie ştiinţifică naţională ori internaţională în scopul utilizării raţionale, a conservării şi a regenerării resurselor naturale. Termenul se referă, în primul rând, la o. ecosistemelor naturale (corespunzând termenului engl. wiidlife, preluat uneori şi în traducere directă „viaţă sălbatică"). Printre acţiunile de o. n. se numără constituirea de arii protejate de diverse tipuri (parcuri naţionale, parcuri naturale, rezervaţii naturale, rezervaţii ale biosferei etc.), reţele şi coridoare ecologice, protejarea unor specii de animale şi plante periclitate, vulnerabile sau rare şi a mediului lor de viaţă (a habitatelor). O. n. implică o largă colaborare internaţională. Cele mai importante organisme implicate în această acţiune sunt Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii şi a Resurselor Sale (UICN) şi Fondul Mondial pentru Ocrotirea Naturii (WWF). în România, activitatea de o.n. este reglementată prin lege şi constituie o problemă de interes naţional; se desfăşoară prin intermediul Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, al Comisiei pentru ocrotirea monumentelor naturii, prin inspectoratele judeţene de protecţie a mediului, fundaţii, asociaţii ş.a. Sin. protecţia naturii. OCROTIREA NATURII Şl A MEDIU-LUI ÎNCONJURĂTOR, revistă ştiinţifică editată de Academia Română începând din 1955 (până în 1974 cu titlul „Ocrotirea naturii"). Are un rol important în impulsionarea activităţii protecţioniste din România şi în promovarea conceptelor şi normelor organismelor internaţionale implicate în ocrotirea naturii şi a mediului. OCROTITOR, -OARE (< ocroti) adj. Care ocroteşte, sprijină, apără, ajută; protector. OCRU (< fr.; lat. ochra, gr. okhra < okhros „galben") s. n. 1. Varietate de argilă de culoare galbenă, roşie sau brună (bogată în hematită şi limonit). 2. Vopsea preparată din ocru (1) prezentând tente de la galben deschis, auriu, oranj, roşu, brun spre roz, verzui şi oliv. Cunoscute din Antichitate, aceste vopsele au fost utilizate în toate tehnicile picturii, datorită puterii de acoperire, rezistenţei la lumină şi intemperii şi faptului că erau foarte ieftine. 3. Culoare galben-brună. OCTA- v. octo-. OCTAEDRIC, -Ă (< fr.) adj. Care are formă de octaedru. OCTAEDRU (< fr.; {s} octa- + gr. hedra „faţă") s. n. Unul dintre cele cinci tipuri de poliedre regulate; are opt feţe (triunghiuri), 12 muchii şi şase vârfuri. OCTAL (< fr.; {s} octa-) adj. Sistem de numeraţie ~ = sistem de numeraţie a cărui bază este numărul opt. Soclu o. = soclu de tub electronic cu opt contacte. OCTAN (< fr. {i}; {s} octa-) s. m. Hidrocarbură aciclică saturată care se prezintă în mai multe forme izomere: o. normal, lichid, incolor, cu p. f. 126°C, izooctanui etc. OCTANIC, -Ă (< octan) adj. Cifră o. = parametru care caracterizează rezistenţa la detonaţie a benzinelor, stabilită în raport cu izooctanui (pentru care s-a convenit cifra o. de 100) şi heptanul (cu cifra o. zero). OCTANT (< fr., lat.) s. n. A opta parte a cercului sau arc de cerc având 45°. OCTAVĂ (< fr. {i}; {s} lat. octava „a opta") s. f. 1. (MUZ.) Interval la distanţă Octaedru OCTAVIA 22 de opt trepte (ex. do^-do2). Frecvenţa sunetului superior al o. este dublă faţă de frecvenţa sunetului de bază. ♦ (LIT.) Strofă de opt versuri endecasilabice, primele şase cu rimă încrucişată, iar ultimele cu rimă împerecheată. 2. (TELEC.) Intervalul dintre oscilaţia electromagnetică de o anumită frecvenţă şi oscilaţia de frecvenţă dublă. OCTAVIA Claudia (40-62 d.Hr.), fiica împăratului Claudius şi a Valeriei Messalina. Căsătorită (53 d.Hr.) cu viitorul împărat Nero. După divorţ (62) este asasinată, din ordinul acestuia, sub acuzaţia falsă de infidelitate şi înaltă trădare. Se presupune că Seneca a descris viaţa ei într-o tragedie. OCTAVIA MINOR (c. 70-11 Î.Hr ), sora împăratului Augustus. între 40 şi 32 î.Hr. a fost căsătorită cu Marc Antoniu. OCTET (< germ.; ,{ş} octo-) s. n. 1. (MUZ.) Ansamblu format din opt voci sau din opt instrumentişti care execută împreună o compoziţie muzicală; lucrare muzicală scrisă pentru acest ansamblu. Au scris o.: Beethoven, Schubert, Enescu, Stravinski, Milhaud, Hindemith ş.a. 2. (CHIM.) O. electronic = configuraţie electronică de mare stabilitate, în care stratul exterior al unui atom este ocupat de opt electroni. Este caracteristică elementelor din grupa gazelor rare (nobile), cu excepţia heliului. 3. (INFORM.) Combinaţie de opt biţi care constituie cea mai mică unitate de memorie adresabilă; byte, caracter. OCTO- (OCTA-) (< fr.; {s} gr. okto, lat. octo ,,opt“) Element de compunere având semnificaţia „opt“; serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. OCTOCORALIER (< fr.; {s> octo- + fr. coralliaires) s. m. (La pl.) Subclasă de celenterate antozoare marine, cu gura înconjurată de opt tentacule şi cavitatea gastrică împărţită în opt loje, cu schelet calcaros, care trăiesc în colonii; (şi la sg.) animal din această subclasă (ex. mărgeanul). OCTODĂ (< fr. {i}; {s} octo-) s. f. Tub electronic cu un anod, un catod şi şase grile, folosit de obicei ca schimbător de frecvenţă la radioreceptoare. OCTOGENAR, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană între optzeci şi nouăzeci de ani. OCTOGON (< fr., iat.) s. n. Poligon cu opt laturi. OCTOGONAL, -Â (< fr.) adj. Care are opt laturi. OCTOjH (< sl.; {s> octo- + gr. ihos „răsunet, glas") s. n. Carte liturgică de cult ortodox care cuprinde un ciclu de cântări pentru fiecare zi a săptămânii, după cele opt glasuri (moduri), repetat timp de opt săptămâni şi reluat apoi de la început. A fost alcătuit în sec. 8 de loan Damaschinul. Cel mai vechi o., copiat pe teritoriul românesc, în slavonă, este „Octoihul de la Caransebeş", probabil din sec. 13. Prima traducere românească a o. s-a făcut în Transilvania (sfârşitul sec. 16-începutul sec. 17). OCTOMBRIE (< sl.; {s} lat. october < octo „opt"; până la reforma calendarului din timpul lui lulius Cezar era a opta lună) s. m. A zecea lună a anului, de 31 de zile; (pop.) brumărel. OCTOPOD, -Ă (< fr.; {s> octo- + gr. pous, podos „picior") adj., s. n. (ZOOL.) 1. Adj. (Despre animale) Care are opt picioare sau tentacule. 2. S. n. (La pl.) Ordin de moluşte cefalopode dibranhi-ate, lipsite de cochilie, având opt tentacule, purtătoare de ventuze; (şi la sg.) animal din acest ordin (ex. caracatiţa). OCTOSILABIC, -Ă (< fr.; {s> octo-) adj. Cu opt silabe. OCTUOR v. octet. OCTUPLET (< engl.) s. m. Fiecare dintre cele opt fiinţe născute deodată de aceeaşi mamă. OCULAR, -Ă (< fr., lat.) s. n., adj. 1. Adj. Privitor la ochi, al ochiului (ex. glob o., muşchi o.).<0> Martor o. = persoană care a văzut cum s-a petrecut un fapt. 2. S. n. Sistem optic convergent sau divergent, alcătuit dintr-una sau din mai multe lentile prin care se observă imaginea dată de obiectivul microscopului, al lunetei etc. OCUL|ST, -Ă (< fr., {i}; {s} lat. oculus „ochi") s. m. şi f. Oftalmolog. OCULT, -Ă (< fr.; lat. occultus „ascuns, tainic") adj. 1. Ascuns, tainic. 2. Care se face în secret; clandestin. 3. Care aparţine ocultismului, privitor la ocultism. ♦ Ştiinţe oculte = ansamblu de doctrine şi practici prezentând în general un caracter ezoteric şi având ca obiect fenomene tainice, supranaturale, inaccesibile cunoaşterii obişnuite (ex. magia, astrologia, cabala, divinaţia, spiritismul etc.). Calităţi oculte = (în scolastică) calităţi ultime care nu ar putea fi explicate printr-o cauză mai adâncă. OCULTAŢIE (< fr.; lat. occultare „a ascunde") s. f. 1. Eclipsare temporară a unui astru datorită interpunerii între el şi un observator de pe Pământ a unui alt corp ceresc (de ex. când Luna se află între Pământ şi corpul ceresc respectiv). 2. (NAV.) Acoperire temporară a luminii unui far datorită interpunerii unui ecran. <0- Lumină de o. = lumină intermitentă a farului, a geamandurii. OCULTJSM (< fr. {i}) s. n. Doctrină ezoterică potrivit căreia există forţe invizibile care animă întregul Univers şi care ar putea fi cunoscute prin ştiinţe precum alchimia, astrologia, parapsiho-logia, teozofia, şi captate prin intermediul iniţiaţilor, privilegiaţilor sau prin practicile hipnozei, spiritismului etc. O. distinge în fiinţa umană, prin analogie cu cosmosul, trei planuri: divin, astral şi fizic, doar ultimul constituind obiectul ştiinţei propriu-zise, celelalte fiind accesibile numai printr-o mişcare ascendentă universală şi solidară care necesită mai multe existenţe succesive. O. este un amestec de magie, gnoză, teozofie, spiritism, simbolism. Forme de o. au existat chiar în triburile primitive, care erau dominate de magie, apoi în civilizaţiile antice (mai ales în Mesopotamia, Egipt, China ş.a.). OCULUS (< lat., fr.) s. n. Mică fereastră circulară situată în timpanul unor biserici romanice sau de epocă gotică timpurie (ex. biserica din Sân-petru, jud. Hunedoara) ori la lucarne (ex. la palatul Brukenthal din Sibiu). OCUMARE DEL TUY (OCUMARE), oraş în N Venezuelei (Miranda), la 48 km S de Caracas, la poalele Cordillerei de la Costa; 104 mii loc. (2000). în apropiere se află parcul naţional Guatopo. OCUPA (< lat.) vb. I I. Tranz. 1. A lua în stăpânire, a pune stăpânire (pe un oraş, pe un teritoriu etc.) prin forţă armată. 2. A umple un loc, o porţiune de spaţiu, o perioadă de timp. ♦ A reţine, a rezerva, a păstra un loc. 3. A deţine o funcţie, un post. II. Refl. 1. A se îndeletnici cu..., a se consacra unei preocupări, unei profesiuni. 2. A se interesa, a se îngriji, a se preocupa de cineva sau ceva; a acorda o atenţie deosebită. OCUPANT, -Ă (< fr., germ.) adj. Care ocupă un loc. ♦ (Şi subst.) Care ocupă prin forţă armată un teritoriu, o ţară. OCUPAT, -Ă (< ocupa) adj. 1. Care se consacră unei activităţi, unei munci. ♦ Care are mult de lucru. ♦ Preocupat, absorbit. 2. Care a fost luat în posesie. ♦ (Despre posturi) Deţinut, luat în primire. > Reţinut, rezervat. ♦ (Despre o casă, un apartament) Locuit. 3. (Despre 23 ODENSE teritorii, oraşe etc.) Supus unei ocupaţii (2). OCUPAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Activitate exercitată de o persoană într-una din ramurile economiei naţionale şi care-i asigură sursa principală de venit. ♦ îndeletnicire, preocupare. ♦ Slujbă, post2 (1). 2. (DR.) Ocuparea temporară, de către forţele armate ale unui stat, a unei părţi sau a totalităţii teritoriului unui alt stat, fără ca prin aceasta statul ocupant să dobândescă drepturi suverane asupra celui ocupat. OCUPAŢIONAL, -Ă (< engl., fr.) adj. (Despre o terapie) Care are în vedere o anumită ocupaţie pentru fiecare bolnav sau persoană în vârstă; terapia o. dă tuturora sentimentul utilităţii, al împlinirii. OCURENT, -Ă (< fr.; lat. occurrens, -ntis „care se prezintă, care participă") adj. Care se întâmplă, care survine la un moment dat. OCURENŢĂ (< fr., engl.) s. f. 1. Mod de prezentare a unui mineral sau a unei roci într-un zăcământ. 2. Prezenţa unei mineralizaţii sau a unei acumulări de substanţă minerală într-un anumit loc. 3. (LINGV.) Apariţie sau prezenţă a unei unităţi lingvistice într-un text. ODA Nobunaga (1534-1582), comandant militar şi om de stat japonez. După o aprigă bătălie, a preluat puterea de la ultimul shogun al dinastiei Ashikaga (Yoshiaki), proclamându-se şef militar al Japoniei (1573). A dus o politică de unificare a întregii ţări sub autoritatea sa. A permis intrarea misionarilor şi constituirea de misiuni şi biserici. Asasinat. ODAIE (< tc., bg.) s. f. 1. Cameră; încăpere. 2. (înv. şi reg.) Aşezare gospodărescă izolată de sat. ODALjSCĂ (< fr.) s. f. Sclavă în serviciul soţiilor sultanului; p. ext. cadână. Oda Nobunaga , t ODASI, Tifi (pe numele adevărat Michele di Bartolomeo) (c. 1450-1492), poet şi umanist italian. I se atribuie paternitatea poeziei macaronice (poemul burlesc „Macharonea"). ODATĂ (< o + dată) adv., adj. invar. I. 1. Adv. într-un timp nedeterminat din trecut sau viitor; odinioară, mai de mult; cândva. -0- Expr. Odată şi odată = într-o bună zi, cândva, mai curând sau mai târziu. 2. Deodată, brusc. 3. în sfârşit, în cele din urmă. ^ Loc. conj. O dată ce = deoarece; de vreme ce. II. Adj. invar. Demn de toată cinstea, integru; p. ext. foarte bun, foarte reuşit. Odată om. ODAWARA [odauara], oraş în Japonia (Honshu), situat pe ţărmul G. Sa-gami, la 80 km SV de Tokyo; 200,2 mii loc. (2000). Ind. chimică, textilă, electrotehnică, optică (aparate fotografice şi de filmat), cosmetică, alim. (conserve de peşte). Muzeu de istorie. Castel (sec. 12, restaurat în 1960). Temple budiste din sec. 15. QDĂ (< fr.; lat. oda, gr. ode „cântec") s. f. 1. (în Antichitate) Poem liric, în general cu subiect eroic, recitat sau cântat cu acompaniament de liră. 2. Specie a poeziei lirice caracterizată iniţial printr-o formă prozodică relativ fixă (strofă, antistrofă, epodă), care elogiază personalităţi, fapte eroice sau idealuri. Apărută în Grecia antică, a fost reprezentată, mai ales, de Anacreon, cu poezii închinate dragostei şi vinului şi de Pindar („Ode triumfale"). Cunoscuţi autori de o. au fost: Horaţiu, T. Tasso, P. de Ronsard, A. Manzoni, P.B. Shelley, F.G. Klopstock, V. Hugo, M.l. Lermontov, G. Carducci; în literatura română: V. Alecsandri, V. Cârlova, M. Eminescu, L. Blaga, T. Arghezi. ♦ Compoziţie muzicală cu caracter savant şi nobil, cu teme religioase, umaniste sau solemne, dezvoltată în sec. 16 sub forma de odă în metru antic. Cea cu formă liberă s-a dezvoltat ulterior, devenind un gen de celebrare şi omagiu pentru căsătorii, serbări, aniversări sau funeralii („Oda Sf. Cecilia" de Purceii şi de Haendel, „Oda funebră" de Bach). în sec. 18-19 apare doar izolat (cu forme foarte variate şi făcând referinţă la Antichitate). ODĂGESCU, Irina (n. 1937, Bucureşti), compozitoare română. Prof. univ. la Bucureşti. Preocupare pentru sinteza elementelor tradiţiei universale cu limbajul contemporan, trecând printr-un mo-dalism cu structuri seriale. Creaţie în toate genurile, de la cameral la simfonic. Predilecţie pentru cor („Oglindire", „De doi", „Baladă") şi muzică vocal-simfonică (cantata „Tinereţe"). ODĂILE, com. în jud. Buzău, situată în Subcarpaţii Buzăului, pe râul Bălă-neasa; 1 111 loc. (2003). Pomicultură, în satul O., menţionat documentar în 1582, se află o biserică de lemn cu hramul Sf. Gheorghe (1826). ODĂJDII (< sl.) s. f. pl. Veşminte purtate de preoţi în timpul slujbei religioase sau în împrejurări solemne (ex. epitrahilul, felonul etc.). ODENSE [odense], oraş în E Dane-marcii (Fionia), port pe canalul navigabil cu acelaşi nume, lung de 8,2 km; 184,3 mii loc. (2003). Capitala regiunii Fionia (Fyn). Aeroport. Constr. navale, de automobile (montaj) şi de biciclete. Ind. metalurgică, electrotehnică, chimică, a cauciucului, textilă, poligrafică, a pielăriei şi încălţămintei, de prelucr. a lemnului, alim. (zahăr, tutun). Universitate (1964). Teatru. Operă. Grădină zoologică. Muzeul H. Ch. Andersen. Biserica Vor Frue (sec. 12-13), în stil gotic, catedrala St. Knud (c. 1300), în stil gotic, castel (1720), primărie (1880-1883). Vechea denumire (din mitologia scandinavă): Odinsoe. Prima menţiune documentară la 987; sediul unui episco- Odense. Primăria ODEON 24 pat (din 1020). în 1527 regele Frederic I a convocat la O. un Parlament care a proclamat libertatea cultului pentru protestanţi. Loc de pelerinaj la mormântul regelui Canut II cel Sfânt, patronul Danemarcii, asasinat aici în 1086. ODEON (< fr.; {s} lat. odeum „teatru mic“) s. n. 1. (în Antichitate) Teatru destinat la greci şi romani, în special, spectacolelor muzicale (cel mai vechi o. cunoscut a fost construit de Pericle la Atena, iar cel mai vechi păstrat este cel de la Pompei). 2. Denumire dată unor teatre moderne. Unul dintre cele mai celebre a fost teatrul O. construit la Paris (1779-1782) de M.-J. Peyre şi Ch. de Wailly şi care, fiind ars de mai multe ori, a fost reconstruit de J.F. Chalgrin (1808), apoi de Prevost şi Baraguey (în 1820); astăzi adăposteşte Teatrul Europei. ODER (ODRA), fluviu în Europa Centrală; 866 km. Izv: din partea de E a Cehiei, din Sudeţii Orientali (Hruby Jesenik), străbate SV Poloniei, iar după confl. cu Neisse formează graniţa cu Germania, vărsându-se în G. Szczecin al M. Baltice. Trece prin Opole, Wroclaw, Frankfurt an der Oder, Szczecin. Afl. pr.: (pe stânga) Neisse, (pe dreapta) Warta. Importantă arteră navigabilă (717 km) unită prin canale cu Elba şi Vistula. ODESSA 1. Oraş în S Ucrainei, pr. port la Marea Neagră; 1,029 mii. loc. (2001). Capitala regiunii omonime. Nod de comunicaţii. Aeroport. Bază navală. Mari şantiere navale. Ind. siderurgică, constr. de maşini (automobile, maşini-unelte, echipament de constr., maşini-unelte, maşini agricole), optică (aparate de filmat), electrotehnică, de rafinare a petrolului, chimico-farmaceutică, mat. de constr., a pielăriei şi încălţămintei; produse textile şi alim. Export de petrol, cereale, lână şi produse ind. Universitate (1865) şi alte institute de învăţământ superior. Teatrul de Operă şi Balet (1810), cu actuala construcţie din 1884-1887; Teatru dramatic. Muzeu de arheologie. Staţiune balneară. Catedrala Uspenski (1855-1869); Palatul Maritim (1826-1827); clădirea fostei burse (1826-1827). Aşezare atestată din Antichitate, apare în Evul Mediu sub denumirea de Kacibei (din 1415). Cucerită de turcii otomani în sec. 15, care au construit aici (în 1764) cetatea Eni-Dunia (Novîi Svet), cucerită de ruşi în sept. 1789. A revenit Rusiei prin Pacea de la laşi (1791), care a refăcut cetatea (1793) şi a început construirea portului şi oraşului. Fundat ca oraş în 1794 (sub numele de Hadjibei, schimbat cu numele actual în 1795, în amintirea anticului Odessos), când a început să fie construit după planurile Ekaterinei II. A cunoscut o importantă dezvoltare economică şi culturală în sec. 19, când a devenit al doilea port al Rusiei după Sankt-Petersburg. Rol important în Revoluţia din 1905; revolta de pe crucişătorul Potemkin. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial oraşul a fost cucerit de armata germano-română (după un asediu, 5 aug.-16 oct. 1941) şi stăpânit până în apr. 1944, când a fost eliberat de Armata Roşie. A revenit Ucrainei în 1991. 2. Oraş în S S.U.A. (Texas), situat la c. 650 km VSV de Dallas; 90,9 mii loc. (2000). Aeroport. Centru de expl. şi prelucr. a petrolului; expl. de cărbuni, potasiu şi sare. Fabrici de ciment, de cauciuc sintetic şi negru de fum. Constr. de utilaj petrolier. Fundat la 1886. Universitate (1969). La 14 km V de oraş se află unul dintre cele mai mari cratere meteorice din S.U.A. (168 m diametru şi 5 m adâncime). ODESSIAN, subdiviziunea inferioară a Ponţianului. ODESSOS, oraş-stat grec întemeiat de milesieni în prima jumătate a sec. 6 î.Hr. pe ţărmul tracic al Mării Negre, pe teritoriul de astăzi al oraşului Varna (Bulgaria). în sec. 3-2 î.Hr. cunoaşte apogeul economic şi cultural. Inclus în provincia romană Moesia. A suferit mari distrugeri provocate de invazia populaţiilor migratoare. ODETS [oudets], Clifford (1906— 1963), dramaturg şi scenarist american. Reprezentant al dramei expresioniste americane. Teatru pe teme sociale, criticând sever sistemul economic din ţara sa ce duce la drame individuale („în aşteptarea lui Lefty“, „Paradisul pierdut", „Până în ziua morţii", „Tre-zeşte-te şi cântă"). Scenarii („Băiat de aur", „Gustul dulce al succesului", „Muzica nocturnă"). ODGQN s. n. Frânghie groasă de cânepă, îmbibată cu gudron, folosită în marină, la pescuit, transporturi etc; p. gener. funie groasă. în Evul Mediu era un instrument de mărime variabilă pentru lungime. ODIHNĂ (< odihni) s. f. 1. întreruperea activităţii (repaus, timp liber, concediu etc.) pentru refacerea puterii organismului. -0* Loc. Fără odihnă = în continuă mişcare, neîncetat, neîntrerupt, fără astâmpăr. <0* Casă de o. = clădire în localităţile balneare sau climaterice, unde se poate petrece concediul de odihnă, sfârşitul de săptămână etc. O. activă = repaus petrecut prin practicarea unor activităţi uşoare, mai ales sportive, care nu provoacă oboseală. ♦ Somn. 2. Linişte sufletească, calm, pace; tihnă, răgaz. <0- Expr. Odihnă de veci (sau veşnică) = moarte. 3. (CONSTR.) Platformă orizontală plasată după o serie de trepte ale unei scări, fie pentru odihnă (1), fie pentru intrarea în apartamentele unui etaj; palier (2). ODIHN! (< sl.) vb. I refl. 1. A întrerupe temporar o activitate pentru a-şi reface energia; a se repauza. ♦ Tranz. A lăsa să stea la odihnă, a pune în repaus. ♦ Intranz. şi refl. A zăcea în mormânt, a fi mort. 2. A se reface prin somn; a dormi. ODIHNIT, -Ă (< odihni) adj. Care şi-a recâştigat energia, care are puterile refăcute (prin somn, prin întreruperea temporară a activităţii). ODIHNITOR, -OARE (< odihni) adj. Care reface energia, puterile, reconfortant; care linişteşte; care destinde; calmant, liniştitor. ODIN (în mitologia scandinavă), zeu suprem, similar lui Zeus, „Stăpânul cerului şi al pământului", zeu al războiului şi al morţii, dar şi al magiei şi al 25 ODOBLEJA inspiraţiei poetice. Soţul Freyei şi tatăl lui Thor (Donar). împreună cu fraţii săi, a construit Universul din cadavrul uriaşului primordial Ymir. Locuia în Âsgard, împreună cu toţi ceilalţi zei, cărora le era conducător. La germani era identificat cu Wodan sau Wotan. ODINIOARĂ (< o + înv. dănăoară „cândva") adv. Pe vremuri, cândva, odată, demult. ODINIT (< fr.) s. n. Rocă bazaltică de culoare neagră, alcătuită din augit, hornblendă şi plagioclaz bazic. ODIQS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Care provoacă aversiune, indignare, dezgust; demn de ură, respingător, dezagreabil; detestabil. ODISEE (< fr.; {s} gr. odysseia < n. pr. Odiseu, personaj din epopeile homerice, rege în Itaca) s. f. Călătorie lungă şi plină de aventuri; şir de întâmplări neprevăzute. ♦ Viaţă plină de peripeţii, schimbări neaşteptate. ODISEEA, epopee greacă, care împreună cu lliada, a fost atribuită lui Homer. Compusă (probabil sec. 8-7 î.Hr.) din 24 de cânturi, povesteşte peripeţiile lui Ulise (Odiseu) de la plecarea sa din Troia, până la întoarcerea acasă, în Itaca; totodată descrie lupta lui împotriva pretendenţilor la tron şi la mâna soţiei sale, Penelopa. O. este una dintre sursele principale de informaţie privind societatea gentilică elenă din sec. 10-7 î.Hr. (moravuri, credinţe religioase, mitologie ş.a.). Capodoperă a genului epic din literatura elenă şi universală, O. a constituit o sursă de inspiraţie inepuizabilă pentru scriitori, artişti, muzicieni din cele mai vechi timpuri până azi. ODISEU v. Ulise. ODO (EUDES) de Bayeux (c. 1036-1097), episcop de Bayeux (1049). Frate vitreg al lui William Cuceritorul. Participant la lupta de la Hastings (1066), după care a primit ca apanaj ducatul de Kent. A guvernat ţara în timpul absenţei regelui ca un tiran, atrăgându-şi ostilitatea marilor feudali, conduşi de nepotul său William II Rufus (1088). A murit pe drumul către locul de adunare a participanţilor la prima Cruciadă. ODOACRU (c. 430-493), general de neam germanic, aflat în slujba Romei. Comandant al miliţiei alcătuită din barbari. L-a înlăturat pe Romulus Augustu-lus, ultimul împărat al Imp. Roman de Apus, devenind primul rege barbar al Italiei (476-493). Asediat la Ravenna (din 490), a fost ucis de Teodoric, regele ostrogoţilor. ODOBAŞ s. m. (în sec. 17-18, în Ţara Românească şi în Moldova) Grad militar inferior căpitanului. ODOBESCU 1. loan O. (1793-1857, n. Bucureşti), general român. Şeful oştirii în timpul Revoluţiei de la 1848. Membru al guvernului provizoriu al Ţării Româneşti (iun. 1848). A participat la complotul din 19 iun./1 iul. 1848, soldat cu arestarea membrilor guvernului revoluţionar provizoriu (eliberaţi în aceeaşi zi de populaţia Bucureştilor). 2. Alexandru O. (1834-1895, n. Bucureşti), scriitor şi om de ştiinţă român. Fiul lui O. (1). Acad. (1870), prof. univ. de arheologie la Bucureşti. Format sub influenţa generaţiei paşoptiste, a desfăşurat o bogată activitate politică şi culturală. Ministru ad-interim la Culte (1862) şi Externe (1863), ministru al Cultelor (1863); secretar al Legaţiei române din Paris (1881-1885); director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1875). A publicat (1861) şi condus „Revista română pentru ştiinţe, litere şi arte". Combătând exagerările latinizante, a susţinut principiile ortografiei fonetice. Nuvele de factură romantică, reconstituind cu pregnanţă ambianţa istorică („Mihnea-Vodă cel Rău", „Doamna Chiajna"), evocări („Câteva ore la Snagov"), pagini eseistice pornind de la teme cinegetice, relevând un excelent stilist de formulă clasică („Pseudokyneghetikds"). A iniţiat primele cercetări arheologice sistematice din România. Studii de arheologie („Istoria archeologiei", „Le tresor de Petrossa", „Antichităţile din judeţul Romanaţi"), având şi calităţi literare, folclor comparat („Răsunete ale Pindului în Carpaţi", „Cânticele poporane ale Europei răsăritene, mai cu seamă în raport cu ţara, istoria şi datinile românilor"), istorie literară („Satira latină", „Despre satira română", „Poeţii Văcăreşti"). Bogată corespondenţă, remarcabilă prin informaţia autobiografică şi prin stil; memoriale de călătorie. Traduceri din poezia greacă şi latină. S-a sinucis. ODOBEŞTI 1. Piemontul ~, unitate piemontană situată în zona de contact a Subcarpaţilor Vrancei cu câmpia Şiretului Inferior, la S de valea Putnei. Are formă plană, cu uşoară înclinare către ESE, cu înălţimi cuprinse între 200 şi 350 m. Alcătuit din pietrişuri, nisipuri, argile loessoide ş.a. Plantaţii de viţă de vie. 2. Oraş în jud. Vrancea, pe stg. râului Milcov, la 12 km SE de Măgura Odobeştilor; 8 156 loc. (2003). Staţie finală de c. f. Nod rutier. Ind. confecţiilor, de prelucr. a lemnului (mobilă, butoaie), materiale ceramice şi alim. (băuturi alcoolice, panificaţie). Im- Alexandru Odobescu portant centru viticol şi de vinificaţie. Cramă. Staţiune de cercetare şi de producţie viniviticolă. Muzeul Viticulturii. Din sec. 15 se dezvoltă ca centru viticol; consemnat ca târg în 1785 şi ca oraş (comună urbană) în 1861. A suferit de pe urma cutremurelor din 14 oct. 1802, 10 nov. 1940 şi 4 mart. 1977. Ruinele cetăţii Crăciuna de pe Dealul Şarba (sec. 15); bisericile Vovidenia (1670-1680, refăcută în anii 1780-1795), Sf. Gheorghe (ante 1708), Naşterea Maicii Domnului (1732), Sf. Nicolae (1759, reparată în 1936), Sf. Ilie (1777); biserică catolică (sec. 18). 3. Com. în jud. Dâmboviţa, situată în Câmpia Titu, pe râul Şuţa; 5 049 loc. (2003). Centru de ceramică ornamentală şi de uz casnic. Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1830-1833), Sf. Cuvioasă Parascheva (1830-1835) şi Sf. Nicolae (1852), în satele O., Crovu şi Brâncoveanu. ODOBLEJA, Ştefan (1902-1978, n. sat Izvoru Aneştilor, jud. Mehedinţi), Odobeşti (2). Staţiunea de cercetare şi de producţie viniviticolă ODOBLEJA 26 Ştefan Odobleja medic şi om de ştiinţă român. Autor al primei variante a concepţiei cibernetice generalizate, încercând să explice fenomenele din natură şi, în particular, cele din cadrul bioloaiei si psihologiei cu ajutorul conexiunii inverse (legii reversibilităţii). în lucrarea „Psihologia con-sonantistă“, apăruta in 1938, la Lugoj, în Ib. franceză (trad. in Ib. rom., 1982), sesizează şi pune în evidenţă, prin intermediul conexiunii inverse, fenomenul adaptării organismelor vii la condiţiile de mediu. Lucrări în care a înfăţişat experimentele sale asupra modului cum sunt transmise sunetele în organismul uman („La phonoscopie, nouvelle methode d’exploration clinique“, „Fonoscopia şi semiologia clinică"). M. post-mortem al Acad. (1990). ODOEVSKI, Vladimir Fiodorovici (1803 sau 1804-1869), scriitor şi critic muzical rus. Unul dintre fondatorii muzicologiei clasice ruse. De factură romantică, a fost influenţat de misticism şi idealism, în particular de scrierile lui E.T.A. Hoffmann. Autor al unei culegeri de nuvele şi conversaţii filozofice („Nopţile ruse") şi al unor lucrări de estetică şi de muzicologie rusă şi vest-europeană. ODOGACI (< tc.) s. m. (BOT.) 1. Numele a doi arbuşti exotici din genul Croton, familia euforbiaceelor, a căror scoarţă aromatică, de culoare albă-ce-nuşie şi cu gust acru şi amar, se întrebuinţează în medicină (contra tusei, în boli de piele, contra gutei şi reumatismului); are proprietăţi sudorifice şi depu-rative. ♦ Scoarţa acestor arbori. 2. Ciuin. ODOLEAN (< ser.) s. m. Plantă erbacee perenă din genul Valeriana, familia valerianaceelor, cu tulpina înaltă până la 150 cm, cu flori mari liliachii sau albe; valeriană. întreaga plantă are un miros caracteristic. Rădăcinile şi rizo-mii speciei Valeriana officinalis, cultivată ca plantă medicinală, conţin ulei de valeriană, care are proprietăţi sedative, tonice şi antispasmodice. Se cunosc peste 150 de specii de Valeriana. ODOMETRjE (HODOMETRjE) (< fr.; {s} gr. hodos „drum" + -metron „măsură") s. f. Tehnica măsurării distanţelor parcurse de un vehicul sau de un pieton. V. şi podometru. ODON de Cluny (c. 879-942), călugăr benedictin francez. Abate de Cluny (din 927). A reformat viaţa monahală din vremea sa. Compozitor de imnuri liturgice („Dialoguri muzicale"). Sanctificat (sărbătorit la 18 nov.). ODONATE (< fr.; {s} gr. odont- „dinte") s. f. pl. Ordin de insecte cu corpul lung şi subţire, având două perechi de aripi membranoase, transparente şi ochii foarte mari (Odonata)', de obicei trăiesc pe lângă ape (ex. libelula). O’DONNELL Y JORRIS, Leopoldo, conte de Lucena, duce de Tetuân (1809-1867), general şi om politic spaniol. A sprijinit-o pe Isabela a ll-a împotriva carliştilor (1833-1839). Guvernator al Cubei (1843-1848). Prim-min. (iul.-oct. 1856, 1858-1863, 1865-1866). A condus expediţia militară victorioasă în Maroc (1859-1860). Pe plan intern, a promovat o politică liberal-moderată. ODONTOBLAST (< fr. {i>; {s> gr. odont- „dinte" + biastos „mugure") s. n. Fiecare dintre celulele conjunctive dispuse, într-unul sau în mai multe rânduri, la limita dintre pulpa dentară şi dentină; au rol în formarea dentinei. ODONTOLjT (< fr.; {s} gr. odont-„dinte" + lithos „piatră") s. n. Substanţă organică fosilă, provenită din dinţi fosili de dinoterium şi mastodont. O. de culoare verzui-albăstrie (turcoaza fosilă) este întrebuinţat la bijuterii. ODONTOLOGIE (< fr. {i}; {s} gr. odont- „dinte" + logos „studiu") s. f. Parte a stomatologiei care se ocupă cu studiul dinţilor şi al bolilor lor; medicină dentară. ODONTOMI-TRU (< fr., germ.) s. n. Instrument din metal, celuloid, material plastic etc., cu ajutorul căruia se măsoară în filatelie dantelura timbrelor. ODOR (< ser.) s. n. 1. Obiect preţios (de podoabă); giuvaer. ♦ (La pl.) Veşminte scumpe şi obiecte de cult preţioase, folosite la serviciile religioase. 2. Fig. Nume dat fiinţei iubite; spec. copil. ODORANT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Livr.) Care degajă, care are miros plăcut, parfumat. ♦ (Despre unele substanţe) Care conţin odorizanţi. ODOREU, com. în jud. Satu Mare, situată în câmpia Someşului, pe râul Someş; 5 059 loa (2003). Staţie de c. f. Expl. de balast. în satul O., menţionat documentar în 1335, se află o biserică din 1586 (azi biserică reformată) şi o biserică ortodoxă cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1818). ODORHEI, depresiune tectono-ero-zivă în marginea estică a Transilvaniei, la poalele m-ţilor Gurghiu—Harghita, mărginită la V de dealurile Rez şi Homat. Relief colinar, cu alt. de 470-580 m. Culturi de cartofi şi sfeclă de zahăr. ODORHEIU SECUIESC, municipiu în jud. Harghita, situat în depr. Odorhei, pe cursul superior al râului Târnava Mare; 37 087 loc. (2003). Staţie finală Odorheiu Secuiesc. Vedere generală 27 O.E.P. de c. f. Nod rutier. Expl. de balast şi de argilă. Turnătorie de fontă. Constr. de instalaţii frigorifice, de utilaje şi piese de schimb pentru agricultură, de matriţe şi piese din fontă pentru ind. chimică. Fabrici de prelucr. lemnului (mobilă, cherestea), confecţii, mat. de constr. (cărămizi, ţigle, prefabricate din beton) şi de produse alim. (preparate din carne şi lapte, bere, amidon ş.a.). Filatură de bumbac. Muzeu cu secţii de istorie, etnografie, artă şi ştiinţele naturii, înfiinţat în 1913 pe baza unei colecţii din 1872. Izv. cu ape minerale carbo-gazoase, bicarbonatate, calcice, magne-ziene folosite ca ape de masă şi izv. cu ape minerale sulfuroase, clorurate, iodu-rate, bromurate, sodice, carbogazoase utilizate în tratamentul afecţiunilor cardiovasculare, reumatismale etc. în perioada stăpânirii romane (106-271/275) aici a funcţionat un castru roman şi o aşezare civilă numită Aeropolis. în sec. 13, în această zonă s-au stabilit secui alături de populaţia autohtonă românească. în 1301 este menţionat un castru regal şi o aşezare românească cu numele Villa Olachalis. în 1480, castrul regal a fost transformat în cetate, iar în 1492 în castel. în 1485, O. S. apare consemnat ca oraş, iar la 17 febr. 1968 este declarat municipiu. în 1593, la O. S. a fost înfiinţată o şcoală („Gymnasium Regium“) cu predare în limba latină, iar în 1765 una cu predare în limba română. Monumente: castel-cetate (sec. 15, refăcut în mai multe rânduri), cu trei bastioane şi fragmente de ziduri de incintă; capela romanică (sec. 13, reconstruită în stil renascentist în a doua jumătate a sec. 16); biserica franciscană (1712-1779), în stilul barocului transilvănean; biserica romano-catolică (1787-1793); biserica reformată (1781); clădirea Primăriei vechi (1896). ODORICO DA PORDENONE (pe numele adevărat Odorico Mattiuzzi) (1265-1331), cleric italian. Franciscan misionar, autor al unor memorii de călătorie („Descriptio terrarum“), în care a descris voiajul său în Anatolia, Persia, India, China, Arh. Malaez; constituie un important izvor pentru cunoaşterea civilizaţiei orientale a timpului. Beatificat (1755).’ ODORIZANT (< odoriza) s. m. Compus chimic cu miros puternic, folosit pentru a da miros gazelor combustibile, în scopul detectării pierderilor accidentale de gaze din conducte, din recipiente etc. (ex. mercaptan, piridină etc.). ODOROLOGjE (< fr.) s. f. O. judiciară = parte a criminalisticii care se ocupă cu metodologia de căutare, desco- perirea şi examinarea urmelor de miros lăsate de infractori. ODQS (< magh.) s. m. Plantă anuală din familia poaceelor, înaltă de 60-120 cm, care seamănă mult cu ovăzul (Avena fatua). Creşte ca buruiană în culturile de grâu, orz, ovăz, pe marginea semănăturilor, în locuri necultivate, de la câmpie până în regiunea montană inferioară. ODRASLĂ s. f. (< sl.) 1. Copil, descendent, urmaş; (la animale) pui, pră-silă, progenitură. 2. (Pop.) Mlădiţă, vlăstar. ODR|ZI (< lat.) s. m. pl. Populaţie tracică din E Pen. Balcanice, organizată în sec. 5 î.Hr. într-un regat, cucerit în 341 î.Hr. de Filip II, regele Macedoniei; regatul clientelar al o., reînfiinţat în 146 Î.Hr., a fost inclus de Vespasian în provincia romană Tracia, în anul 46 d.Hr. OE Kenzaburo (n. 1935), scriitor japonez. Creator al unei opere impresionante ca dimensiuni, influenţată de literatura europeană, într-un stil propriu, îndepărtat de maniera japoneză tradiţională. Romane în care creează o lume imaginară, unde mitul se condensează într-un spectacol bulversat al situaţiei omului în lumea contemporană („Anotimpul soarelui", „Captura", „Jocul secolului", „Ţipete", „O problemă personală", „Perverşii", „Epoca noastră", „Strigătul liniştit", „Viaţă liniştită"). Eseuri. Premiul Nobel pentru literatură (1994). OECOLAMPADIUS [eko-], Johannes (numele latinizat al lui J. Huszgen, Heussgen sau Hussgen) (1482-1531), teolog şi umanist german. L-a susţinut pe H. Zwingli; predicator la Basel şi Augsburg. A promovat Reforma în şcoli şi universităţi. Lucrări: „Comentarii la Vechiul şi Noul Testament". OECUMENĂ s. f. v. olcumenă. OECUMENISM v. ecumenism. OEDIPE, operă în patru acte de George Enescu, compusă între 1921 şi 1931 pe un libret de Edmond Fleg, după Oe Kenzaburo Adam Oehlenschlâger Sofocle, premiera la Paris, în 1936, premiera în limba română (traducere de Emanoil Ciomac) în 1958, la Bucureşti. Operă inspirată şi generoasă, cu un bogat material muzical ce traduce grandoarea mitului grecesc şi forţa lui tragică, figura lui O. simbolizând patetica luptă a omului cu destinul. Cea mai importantă lucrare enesciană. OEDIPUS v. Edip. OEHLENSCHLÂGER [ol9nsle:ger], Adam Gottlob (1779-1850), scriitor danez. Promotor al romantismului naţional. Basme dramatizate („Aladin sau lampa fermecată"), tragedii cu subiect istoric („Zeii Nordului", „Baldur cel bun", „Hakon Jarl"), lirică pe motive ale mitologiei nordice, într-o exprimare plastică deosebită („Poemele Nordului", „Helga"), memorialistică („Amintiri"). OENOCHOE (< fr.; {s} gr. oinochoe < oinos „vin" + choe „turnare") subst. Tip de vas grecesc din ceramică, de dimensiuni mici, cu deschidere îngustă, trilobată şi cu un singur mâner, curbat; folosit pentru a turna vinul în cupe. Cunoscut din sec. 6-4 î.Hr. OENOLOGjE s. f. v. enologie. OENOTHERACEE s. f. v. onagracee O.E.P. v. Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. Simion Oeriu OERIU 28 OERIU, Slmion (1902-1976, n. laşi), biochimist român. M. coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul chimioterapiei tuberculozei (a preparat substanţe care să inhibe rezistenţa microbiană faţă de antibiotice), în studiul biochimic al fenomenului de îmbătrânire, ai biostimu-latorilor. Manuale universitare. OERSTED [orsted] (< fr. {i}; {s} n. pr. Oersted) s. m. Unitate de măsură a intensităţii câmpului magnetic a cărui inducţie, în vid, este de un gauss (simbol: Oe), egală cu 79,577 de amper-spire pe metru. OERSTED (0RSTED) [orstid], Hans Christian (1777-1851), fizician şi chimist danez. Fondator (1825) şi prof. al Şcolii Politehnice din Copenhaga. întemeietorul Societăţii pentru progresul ştiinţelor (1824). A descoperit (1820) acţiunea curentului electric, care străbate un conductor, asupra acului magnetic, punând bazele electromagnetismului; a elaborat un procedeu pentru obţinerea aluminiului metalic (1825). Studii asupra compresi-bilităţii solidelor şi lichidelor. OERTER, Alfred (n. 1936), atlet american. A cucerit de patru ori consecutiv titlul olimpic la aruncarea discului (Melbourne 1956, Roma 1960, Tokyo 1964 şi Ciudad de Mexico 1968), performanţă neegalată încă. OESAR (< fr.; cuv. finlandez) s. n. Formă pozitivă de relief cu aspect de val alungit, îngust şi sinuos, din cadrul câmpiilor modelate de glaciaţia cuater-nară. O. sunt alcătuite din pietrişuri şi nisipuri stratificate; se consideră că s-au format în timpul retragerii gheţarilor continentali prin depunerea materialelor transportate de şuvoaiele provenite din topirea gheţii. Sin. esker; os (pl. oset). OESCUS (Colonia Ulpia Oescus), aşezare tracă, apoi colonie romană în Moesia Inferior, în apropiere de confl. Iskerului cu Dunărea. Reşedinţă a Legiunii a V-a Macedonica (sec. 1 — până la cucerirea Daciei, 106 şi între anii 271 şi 602), important punct de sprijin al limes-ului dunărean. Azi Ghighen (Bulgaria). OETA, munţi (2 152 m alt.) în partea centrală a Greciei, prelungirea estică a M-ţilor Pindului. Străjuiesc trecătoarea de la Termopile. O’FAOLÂIN [oufaelen], Sean (1900— 1991), scriitor şi critic literar irlandez. Importantă contribuţie la modernizarea literaturii irlandeze; a publicat, ca director al revistei „The Bell“, scriitori tineri, precum şi opere ale celor mai renumiţi scriitori autohtoni din perioada Hans Christian Oersted postbelică. Lucrări de critică literară („Dispariţia eroului. Studiu asupra romancierilor din anii ’20“, „Nuvela"). Romane („O vară în Italia", „Pasărea singuratică"). Biografii ale unor compatrioţi iluştri. OFENSA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A aduce cuiva o ofensă; a insulta, a jigni, a vexa. 2. Refl. (Fam.) A se supăra (simţindu-se jignit). OFENSATOR, -OARE (< ofensa) adj. Care ofensează, care constituie o jignire, insultător, jignitor, injurios. OFENSĂ (< fr., lat.) s. f. Insultă; jignire, injurie. OFENSIV, -Ă (< fr.) adj. Care atacă sau cu care se atacă; care are caracter de ofensivă. OFENSIVĂ (< fr., it.) s. f. 1. Formă principală a acţiunilor de luptă ale unei armate, prin care se urmăreşte distrugerea forţei inamicului şi anularea capacităţii sale operative. 2. (SPORT; art.) Atacul unei echipe; jucătorii care alcătuiesc linia de atac. ♦ Atac susţinut al unei echipe împotriva echipei adverse. 3. Fig. Acţiune perseverentă, neobosită pentru realizarea unui lucru, pentru depăşirea unor dificultăţi etc. OFERj (< it.) vb. IV tranz. 1. A pune la dispoziţie, a dărui cuiva ceva. ♦ Refl. A se declara dispus să facă un serviciu (cuiva). 2. A face o ofertă de vânzare pentru o marfă, un bun etc. ♦ A propune un preţ pentru o marfă. 3. Fig. A prezenta, a arăta, a etala, a înfăţişa ceva. OFERTANT, -Ă (< ofertă) adj., s. m. şi f. (Persoană) care face o ofertă. OFERTĂ (< it.) s. f. 1. Faptul de a oferi; ceea ce se oferă. 2. Cantitatea dintr-un bun economic sau factor de producţie, care sunt disponibile pentru vânzare, într-o anumită perioadă şi la un anumit preţ unitar. -O- O. excedentară = diferenţa pozitivă dintre cantitatea de bunuri economice (mărfuri) existentă pe piaţă şi mărimea cererii. Eliminarea ei, pe o piaţă liberă, se face prin micşorarea preţurilor. Termenul a fost introdus de A. Smith. O. fermă = tip de o. prin care vânzătorul se obligă să respecte întru totul condiţiile stabilite şi să ţină marfa la dispoziţia potenţialului client pentru perioada menţionată în o. (termen de valabilitate a o.). O. publică = propunere făcută de un emitent, de către investitori sau intermediari pentru a vinde, a cumpăra, a transforma, a schimba sau a transfera prin orice alt mod valori mobiliare ori drepturi aferente acestora, difuzată prin mijloace de informare în masă sau comunicată pe alte căi, dar sub condiţia posibilităţii egale de receptare din partea a minimum 100 de persoane neprecizate în vreun fel de către autorul propunerii. O. p. poate fi de vânzare, de cumpărare şi de preluare (adică o. p. de cumpărare făcută în scopul dobândirii unei poziţii majoritare). (DR.) O. reală = procedură prin care debitorul se eliberează de obligaţie, somându-l pe creditorul care nu voieşte să primească executarea să o accepte şi să depună lucrul care formează obiectul obligaţiei la casa de depuneri şi consemnaţiuni. OFERTQRIU (fr.; {s} lat. offertorium < offerre „a oferi") s. n. Piesă cântată în cadrul misei între credo şi prefaţă. Deseori este strict instrumentală (orgă) şi lăsată la dispoziţia interpretului. OFF (cuv. engl. < off [screen] „din afara ecranului") adj. invar., adv. (CINEMA) 1. Adj. invar. (Despre voci, dialoguri, zgomote) Care se produce în afara ecranului sau a scenei. 2. Adv. Din afara ecranului sau a scenei. OFFA, oraş în SV Nigeriei (Kwara), la 48 km SE de llorin; 197,2 mii loc. (1996). Piaţă agricolă pentru bumbac, manioc, porumb, yams. OFFA, rege (757-796) al Merciei. A dus o politică de expansiune în Kent şi Sussex, pe care le-a anexat, asigurând Merciei rolul de hegemon între regatele anglo-saxone. Pentru a-şi apăra graniţele regatului împotriva galezilor, a construit un zid de apărare cu o lungime de 270 km (Zidul lui O.). Din 774 s-a intitulat „rege al întregii Anglii". A semnat (796) un tratat comercial cu Carol cel Mare. Protector al Bisericii. OFFENBACH [ofenbak], Jacques (Jakob) (1819-1880), compozitor francez 29 0F1ŢI Jacques (Jakob) Offenbach de origine germană. întemeietor al operetei clasice franceze („Orfeu în infern", „Frumoasa Elena", „Pericola", „Barbă Albastră", „Madame Favart"); opera comică „Povestirile lui Hoffmann". A compus peste 100 de piese în ritm de dans (galop şi cancan). Creaţie caracterizată prin umorul, adesea burlesc şi cu nuanţe satirice, exprimată cu vervă şi spontaneitate, prin farmecul evocator al melodiei. OFFENBACH AM MAIN [ofenbah], oraş în VSV Germaniei (Hessen), port pe stg. râului Main, în apropiere de Frankfurt am Main; 118,5 mii loc. (2002). Ind. constr. de maşini, electrotehnică, chimică, textilă, alim. şi de prelucr. a pieilor. Muzeu al pielăriei. Castel (1564-1578). Menţionat documentar în c. 977. OFI(O)- (< fr.; {s> gr. ophis „şarpe") Element de compunere însemnând „şarpe", „referitor la şarpe", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. OFICALCjT (< ofi- + calcit) s. n. Marmură cu serpentinit (rocă ultrabazică) dispus în cuiburi. OFICIA (< fr.; {s} la. officium „serviciu, funcţie") vb. I tranz. A celebra un serviciu religios; a sluji. ♦ A săvârşi un act public sau privat, în special o căsătorie (cu solemnitate); a celebra. OFICIAL, -Ă (< lat., fr., engl.) adj. 1. Care emană de la o autoritate, care este declarat, stabilit de o autoritate; care reprezintă o autoritate, un guvern, un stat; care este stabilit prin lege. -0-Buletin o. = periodic în care se publică de obicei acte normative. 2. Propriu actelor guvernamentale, documentelor administraţiei de stat; în stilul, în maniera actelor, a documentelor autorităţilor, ale statului. ♦ Fig. Rece, stereotip, de o politeţe rece, calculată. 3. Care are caracter legal, care se conformează regulilor, legilor statului; convenit între autorităţi. OFICIALITATE (< fr.; lat. officialis „slujitor, servitor") s. f. 1. Persoană oficială (1); (la pl.) autorităţile dintr-o ţară, dintr-un oraş. 2. (DR.) Principiul oficialităţii = principiu de bază al dreptului procesual penal, potrivit căruia procurorul şi organele de urmărire penală, precum şi instanţele penale, pot să săvârşească, din oficiu, orice act care intră în competenţa lor. OFICIALIZA (< fr.) vb. I tranz. A da sau a face să dobândească caracter oficial; a consfinţi prin lege. OFICIANT, -Ă (< fr.) adj. Care ofi-ciază (mai ales slujba religioasă). OFICINAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aparţine domeniului farmaciei; farmaceutic. -O Plante oficinale = plante cu proprietăţi curative care servesc la prepararea unor medicamente. Medicament o. = medicament cu o compoziţie stabilă (nealterabilă) preparat dinainte în farmacie, după indicaţiile din Codex. OFICjNĂ (< fr.; lat. officina „atelier") s. f. 1. Ansamblul încăperilor dintr-o farmacie unde se depozitează şi se prepară medicamentele (după reţetă); laborator farmaceutic. 2. Fig. Loc unde se urzesc intrigi, comploturi, de unde se răspândesc calomnii. OFICIQS, -OASĂ (< fr., germ.; {s> lat. officium „datorie, obligaţie", „serviciu") s. n., adj. (Ziar, revistă) care reflectă consecvent punctul de vedere al unui guvern, al unui partid sau grupări etc., fără a avea caracter oficial. OFjCIU (< fr.; lat. officium „datorie, obligaţie", „serviciu") s. n. 1. Denumire dată unor servicii ale anumitor întreprinderi sau instituţii (ex. o. juridic etc.); p. ext. biroul unde este instalat un astfel de serviciu. 2. îndatorire, funcţie, slujbă. <0* Loc. Din oficiu = în conformitate cu o dispoziţie dată de o autoritate; fig. în mod automat. 3. (La pl.) Servicii, înlesniri, ajutoare. <0 Bune oficii = intervenţie (diplomatică) binevoitoare (a unui stat) în scopul unei concilieri (între state aflate în litigiu sau beligerante). 4. Serviciu religios, slujbă religioasă. 5. încăpere anexă a sufrageriei, în care se depozitează obiecte necesare servirii mesei. OFICLEjD (< fr.; {s> ofi- + gr. kleid „cheie") s. n. Instrument de suflat din alamă inventat în jurul anului 1800, cu sonoritate aspră. Foarte la modă în timpul romantismului, a fost părăsit ulterior în favoarea contrafagotului şi a saxofonului bariton. OFIDIENI (< fr.; {s} gr. ophis „şarpe") s. m. pl. Subordin de reptile care cuprinde şerpii. V. şarpe. OFIDJSM (< fr.; {s} gr. ophidion „şarpe mic") s. n. Otrăvire cu venin de şarpe. OFIU (< rus.) vb. IV refl. 1. (Despre plante) A se veşteji (1), a se îngălbeni. 2. Fig. (Despre persoane) A-şi pierde culoarea, frăgezimea, a se fana; a se trece; a se vlăgui. OFILIRE (< ofili) s. f. 1. Faptul de a se ofili; veştejire. ♦ Stare care apare la plante atunci când pierd, prin transpiraţie, mai multă apă decât reuşesc să absoarbă din sol; la unele plante este un mecanism de evitare a supraîncălzirii. 2. (FITOPAT.) Simptom de boală la plantele atacate de unii agenţi patogeni care se dezvoltă în vasele conducătoare (ex. o. castraveţilor, provocată de bacteria Erwinia tracheiphila). OFIO- v. ofi[o]- OFIOLjT (< fr.; {s} of io- + gr. lithos „piatră") s. n. Grupă de roci eruptive bazice şi ultrabazice, formate în zonele mobile de geosinclinal. De o. sunt adesea legate genetic zăcăminte magmatice de crom, platină, titan, fier, nichel, cupru etc. OFIOLOGJE (< fr.; {s} ofio- + gr. logos „studiu") s.f. Parte a zoologiei care se ocupă cu studiul şerpilor. OF|T (< fr.) s. n. (MINERAL.) Varietate de diabaz cu structura ofitică, adesea cu piroxenul înlocuit prin amfibol. OFjTIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre microstructura rocilor diabazice şi doleritice) Care se caracterizează prin dispoziţia neregulată a cristalelor prismatice de plagioclaz şi prin prezenţa cristalelor mari de piroxen ce ocupă spaţiile rămase libere. OFIŢER (< fr., rus., germ., pol.) s. m. 1. Nume generic pentru gradele militare de la sublocotenent la general; persoană care poartă unul dintre aceste grade. 2. O. al stării civile = persoană care oficiază căsătoria civilă şi care încheie actele de stare civilă. 3. Grad conferit purtătorilor anumitor decoraţii; persoană căreia i s-a conferit acest grad. OFIŢI s. m. pl. Membrii unei comunităţi ezoterice caracterizată prin cultul şarpelui, acesta amintind de şarpele de bronz al deşertului care vindeca muşcături veninoase; simboliza pentru ei pe Mesia care vindecă rănile păcatului. O sectă gnostică din sec. 2 practica acest amestec de date biblice şi creştine, OFIUCUS 30 unite prin simbolul tradiţional foarte bogat şi complex al şarpelui. OFIUCUS (Ophiuchus), constelaţie situată în regiunea Ecuatorului ceresc; împreună cu constelaţia Şarpele, se află între constelaţiile Hercule, Săgetătorul şi Scorpionul. OFIUFUDE (< fr. {i}; {s} ofi- + gr. oura „coadă" + eidos „aspect") s. f. (La pl.) Clasă de echinoderme pedunculate (asemănătoare stelei-de-mare) cu corpul discoidal şi cu cinci braţe subţiri, lungi şi foarte mobile (Ophiuroidea)\ (şi la sg.) animal din această clasă (ex. Amphiura florifera din Marea Neagră). O’FLAHERTY [ouflşeti], Liam (1897-1984), scriitor irlandez. Romane şi nuvele („Soţia vecinilor", „Suflet negru", „Foametea", „Denunţătorul" — capodopera sa) inspirate din lupta de eliberare a poporului irlandez, la care a participat, sau din viaţa încă primitivă a pescarilor şi ţăranilor în continuă luptă cu natura vitregă, influenţate de naturalism şi psihologism. Literatură de aventuri (romanul „Asasinul", voi. de nuvele „Lebăda sălbatică"). OFRANDĂ (< fr., lat.) s. f. Jertfă adusă unei divinităţi; sacrificare a unei vietăţi în templul unei divinităţi; dar oferit bisericii, prinos. ♦ Fig. Dar oferit unei persoane în semn de respect şi devotament; omagiu. ♦ Fig. Contribuţie (la o operă de binefacere). QFSAID (< engl.) s. n. (SPORT) împrejurare, penalizată de arbitru, în care un jucător aflat în posesia mingii se găseşte în zona pe care o formează linia ultimului jucător (în afara portarului) al echipei adverse şi linia porţii; în afară de joc. -0- O. activ (când jucătorul în cauză participă direct la fază). O. pasiv (când jucătorul nu este angajat în faza respectivă). QFSET (< fr.; engl. off „afară" + [to] set „a plasa") s. n. Procedeu de reproducere şi multiplicare a tipăriturilor cu ajutorul formelor de tipar din metal, plane, la care hârtia nu ajunge în contact cu clişeul metalic, ci cu un cilindru rotativ de cauciuc pe care se imprimă imaginea de pe clişeul metalic. <0* Maşină-o. = maşină de tipar, rotativă sau plană, care, prin aplicarea procedeului o., permite tiraje de calitate foarte bună cu productivitate mare (6 000-10 000 de exemplare de coli de cărţi pe oră). OFTA (onomat.) vb. I intranz. A scoate un oftat; a suspina (de durere, de suferinţă). OFTALMIC, -Ă (< fr.) adj. Privitor la ochi sau la bolile ochiului. OFTALMjE (< fr.) s. f. 1. Conjunctivită gravă, adesea purulentă. ^ Oftal-mia zăpezilor = inflamaţie a corneei şi conjunctivei provocată de razele ultraviolete în regiunile cu zăpezi permanente. 2. Inflamaţie gravă a structurilor profunde ale globului ocular. OFTALMO- (< fr., it.; {s} gr. ophtalmos „ochi") Element de compunere cu semnificaţia „ocular", „referitor la ochi", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. OFTALMOLQG (< fr.) s. m. Medic specializat în bolile de ochi şi în chirurgia oculară; oculist. OFTALMOLOGIE (< fr. {i}; {s} oftalmo- + gr. logos „studiu") s. f. Ra- mură a medicinei care se ocupă cu fiziologia şi cu patologia ochiului şi a anexelor acestuia din punct de vedere medical şi chirurgical. OFTALMOMETRU (< fr. {i}; {s} oftalmo- + gr. metron „măsură") s. n. 1. Instrument utilizat în oftalmologie pentru aprecierea astigmatismului. 2. Instrument pentru determinarea distanţei de vizibilitate distinctă a ochiului. OFTALMOSCOP (< fr. {i>; {s} oftalmo- + gr. skopein „a examina") s. n. Instrument utilizat în oftalmologie pentru examinarea interiorului globului ocular şi a fundului de ochi. OFTAT (< ofta) s. n. Respiraţie profundă şi prelungă, însoţită în expiraţie de un zgomot caracteristic, provocată de o durere morală sau fizică; suspin. OFTICĂ (< ngr.) s. f. (Pop.) Tuberculoză pulmonară. OFTICOS, -OASĂ (< oftică) adj. 1. (Pop.; şi subst.) Bolnav de tuberculoză. ♦ Fig. Slab, anemic. 2. Fig. (Fam.) Invidios. OGADEN, podiş arid din SE Ethiopi-ei, la graniţa cu Somalia. A constituit obiectul unor litigii între cele două state (invadat de Somalia în 1977, reîncor-porat la Ethiopia în 1978, cu ajutorul Cubei şi Uniunii Sovietice). OGAKI, oraş în Japonia (Honshu), situat pe râul Ibigawa, la 32 km NV de Nagoya; 150,2 mii loc. (2000). Ind. metalurgică, constr. de maşini, chimică, textilă şi alim. Castel (1535). OGAMICĂ (OCHAMICĂ) s. f. Veche scriere în care textul era realizat din grupuri de şiruri paralele care întâlneau sau întretăiau un alt şir ce servea drept rând de bază al textului. întâlnită exclu- Ogar siv în inscripţii în piatră sau lemn, ca scriere secretă, a apărut în sec. 3 î.Hr. în Islanda şi Scoţia de unde s-a răspândit în întreaga lume celtică. OGAR (< magh.) s. m. Grupă de rase de câini de vânătoare cu botul lung, cu corpul înalt, svelt şi subţire, cu picioarele lungi, foarte iute. Printre cele mai cunoscute rase din această grupă se numără: o. cenuşiu englez (grey-hound), o. afgan, o. rusesc (barzoi), o. irlandez (irish wolfhound), o. pitic englez (whippet) şi o. maghiar. în prezent, în multe ţări (inclusiv în România) vânătoarea cu ogari este interzisă, conside-rându-se că lasă prea puţine şanse vânatului, câinii din această grupă fiind folosiţi mai mult pentru curse sau ca animale de companie. OGARIOV, Nikolai Platonovici (1813— 1877), publicist şi poet rus. Adversar al autocraţiei şi al iobăgiei, a emigrat la Londra (1856), unde, împreună cu Herzen, a scos ziarul „Kolokol". Partizan al „socialismului ţărănesc rus". în poemele sale romantice a exprimat idei democratice şi tristeţea pentru fericirea ratată („Casa cea veche", „Cartea iubirii", „Monologuri", „Libertatea"). OGASAWARA [ogasawara], numele codului manierelor instituit de O. Sada-mune (1294-1347). Cuprinde reguli convenţionale de comportare, respectate şi astăzi la evenimentele oficiale. OGASAWARA [ogasawara], arhipelag vulcanic japonez în V Oc. Pacific, alcătuit din 27 de insule, la 965 km S de Tokyo; c. 104 km2. Ins. pr.: Chichi, Haha, Muko, Yome. Expl. de sulf. Trestie de zahăr, banane, cacao, orez, tutun. Parc naţional. Descoperit în 1593 şi colonizat în 1820-1830 de un mic grup de europeni şi hawaieni. Până în 1968 s-a numit Bonin. OGAŞ (< magh.) s. n. (GEOGR.) Formă negativă de relief alungită, neramificată, sculptată de către apele de şiroire (cu adâncimi de 0,5-2 m). Este o formă incipientă de eroziune 31 OGUN care poate evolua dând naştere unui torent. Sin. făgaş. OGATA Kenzan (pseud. lui O. Shinsei) (1663-1743), ceramist, caligraf şi pictor japonez. în atelierele sale de la Kyoto şi Edo (Tokyo), în colaborare cu sora sa, O. Korin (1658-1716), a realizat ceramică pictată color. A pictat peisaje şi a cultivat un gen de poezie, asemănătoare cu cea tradiţională chineză. OGĂŞANU, Virgil (n. 1940, Turnu-Severin), actor român. Stil de joc modern, ce îmbină luciditatea cu emoţia, seducţia cu simplitatea, afirmat în genuri diferite: dramă, comedie, muzical. Creatorul, în teatru, a unor roluri ce au rămas ca modele (Hlestakov din „Revizorul" de Gogol, Sultanul din „Răceala" de M. Sorescu, Alceste din „Mizantropul" de Moliere, Baronul din „Azilul de noapte" de Gorki). Activitate cinematografică bogată („Răutăciosul adolescent", „Apoi s-a născut legenda", „Facerea lumii", „Tufă de Veneţia"). OGBOMOSHO [ogbomojo], oraş în SV Nigeriei (Oyo), la 80 km NNE de Ibadan; 433 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Centru comercial (bumbac, cacao). Ţesături, fabrică de încălţăminte. Prelucr. tutunului. Fondat la mijlocul sec. 17. OGDON, John (1937-1989), pianist britanic. Strălucit interpret al lui F. Liszt. Repertoriu din novecento (F. Busoni). OGEAC s. n. v. hogeag. OGIGIA (OGYGIA) (în „Odiseea"), insulă legendară în M. Ionică, stăpânită de nimfa Calipso. OGINO Kinsako (1882-1975), obste-trician japonez. împreună cu H. Knaus, a pus la punct o metodă contraceptivă bazată pe teoria perioadei de fertilitate în cursul ciclului menstrual. OGlKlSKI, Michal Kleofas, conte (1765-1833), om politic şi compozitor polonez. Participant la insurecţia armată din 1794. La Curtea ţarului Aleksandru I a încercat să susţină interesele polonezilor. Opere („Zelida şi Valkur sau Bonaparte în Cairo"), cântece patriotice, marşuri militare, piese pentru pian şi poloneze. OGIVAL, -Ă (< fr.) adj. De forma unei ogive. <0> Stil o. = stil gotic. OGjVĂ (< fr.) s. f. 1. Element arhitectural caracteristic stilului gotic, format Pnn intersecţia a două arce dispuse diagonal, constituind osatura unei bolţi sau a unei deschideri. Folosită din sec. 11. la unele monumente romanice, a cu- Virgil Ogăşanu noscut o largă răspândire în arhitectura gotică, permiţând degajarea zidurilor şi deschiderea unor largi ferestre. în România, a fost utilizată prima oară la biserica mănăstirii din Cârţa (sec. 13). 2. Partea superioară a unui proiectil de artilerie, a unei bombe sau a unei rachete, având formă aerodinamică. OGLINDA LUMII, revistă săptămânală, ilustrată, de actualitate. Apărută la Bucureşti între 1922 şi 1934, cu texte traduse în Ib. germană, franceză şi uneori maghiară. Colaboratori: V. Eftimiu, D. Stănescu, Const. A.l. Ghika. OGL(NDĂ (< oglindi) s. f. 1. Obiect de sticlă, de metal etc., cu o suprafaţă netedă şi lucioasă, de formă plană, concavă etc., puternic reflectantă, care formează, prin reflexie, imagini ale obiectelor din faţa sa. Este o parte componentă a mobilierului (în uşile dulapului, atârnate pe pereţi etc.). în istoria civilizaţiei, o. are semnificaţii diverse: puritate, inteligenţă creatoare, relevarea adevărului etc. 2. P. analog. Suprafaţă netedă şi lucioasă (a unei ape) care reflectă lumina. 3. Fig. Imagine. 4. (ORNIT.) Pată de culoare deschisă de pe aripa păsărilor. 5. (GEOGR.) O. de fricţiune (de alunecare) = suprafaţă lustruită formată la contactul dintre materialul care s-a deplasat şi cel rămas pe loc în timpul unei alunecări de teren masive. OGLIND! (< sl.) vb. IV refl. 1. A se reflecta pe o suprafaţă lucioasă sau într-o oglindă. ♦ (Despre oameni) A se privi în oglindă; a se admira în oglindă. 2. Fig. (Despre stări, fenomene, acţiuni etc.) A se vedea, a se arăta, a se reflecta. ♦ Tranz. A înfăţişa, a prezenta ceva (într-o operă artistică). OGLIO, râu în partea de N a Italiei, afl. stg. al Padului, la 16 km SV de Mantova; 280 km. Izv. din Alpii Retici, de la 2 621 m alt., curge mai întâi pe direcţia NNE-SSV, trece prin lacul Iseo, iar în aval de Soncino îşi schimbă direcţia către ESE. Navigabil pe cursul inferior, pe c. 70 km. Afl. pr.: Cherio, Mella, Chiese. OGODAI (UGHEDEI), mare han mongol (1227-1241). Fiul şi urmaşul lui Genghis-han. în timpul domniei lui O., mongolii cuceresc imperiile Xixia (1227), Jin al jurchenilor (1234), precum şi Azerbaidjanul, Armenia şi Georgia. A construit mai multe palate în Karakorum (2). OGOOUlz (OGOWE [ogowe]), fluviu în Africa Ecuatorială (Gabon şi Republica Congo); 1 200 km. Izv. de pe pantele masivului Chaillu (Rep. Congo), curge pe direcţia SSE-NNV, descriind un uriaş arc de cerc şi se varsă printr-o deltă în G. Guineii (Oc. Atlantic), la S de Capul Lopez. Navigabil în cursul inferior, pe c. 250 km. Afl. pr.: Lekoni, Sebe, Lolo, Ivindo, Abanga. Explorat de Pierre Savorgnan de Brazza în anii 1875-1883. OGOR (< bg., ser.) s. n. 1. Teren arat în vederea cultivării plantelor agricole; ţarină. ^ O. negru = teren care, fără a fi semănat un an întreg, este lucrat, arat, grăpat etc., pentru a se reface (prin combaterea buruienilor şi acumularea apei în sol). 2. Teren agricol folosit timp de un an ca păşune pentru a fi mai fertil în anii următori; pârloagă. 3. Lan. 4. (Reg.) Prima arătură care se face (toamna sau primăvara), cu mult timp înaintea lucrărilor de însămânţare. O’GORMAN, Juan (1905-1982), arhitect şi pictor mexican. A introdus în ţara sa ideile funcţionalismului lui Le Corbusier. Autor de fresce, la aeroportul din Ciudad de Mexico, în care evocă, în imagini pline de forţă, momente ale istoriei naţionale. OGRA, com. în jud. Mureş, pe Mureş; 2 494 loc. (2003). Satul O. apare menţionat documentar în 1376. OGRADĂ (< sl.) s. f. Curte (I 1), bătătură (1). OGREZENI, com. în jud. Giurgiu, situată în câmpia Găvanu-Burdea, pe dr. râului Argeş; 4 631 loc. (2003). între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981 a făcut parte din jud. Ilfov. Bisericile Sf. Gheorghe (1830) şi Adormirea Maicii Domnului (1880), în satele Hobaia şi O. OGRjNJI (< ser.) s. m. pl. Resturi vegetale de furaj (cotoare, tulpini de plante ierboase) nemâncate de vite. OGUN, stat federal în SV Nigeriei cu ieşire la G. Benin; 16,8 mii km2; OGYGIA 32 2,3 mii. loc. (1991). Centrul ad-tiv: Abeokuta. Ciment, bere, sucuri de fructe etc. Arbori de cacao, cafea şi cauciuc; porumb. OGYGIA v. Oglgia. OHABA, com. în jud. Alba, situată în pod. Secaşelor, pe stg. Secaşului (afl. al Târnavei); 920 loc. (2003). Satul O. apare menţionat documentar în 1372. OHABA LUNGĂ, com. în jud. Timiş, situată în pod. Lipovei, pe râul Cladova; 1 221 loc. (2003). Pomicultură. Satul O. L. apare menţionat documentar în 1440. Biserica de lemn Sf. Dumitru (sec. 17, pictată în sec. 18), în satul Dubeşti. OHABA-PONOR, sat în com. Pui (jud. Hunedoara), în apropierea căruia se află peştera Bordu Mare, unde au fost descoperite mai multe niveluri de locuire din Paleoliticul mijlociu şi superior, din Neolitic şi din perioada de tranziţie de la Neolitic la Epoca bronzului. Loc fosilifer. OHABĂ (< sl.) s. f. (în Evul Mediu, în Ţara Românească) 1. Moşie (ereditară) inalienabilă, scutită de impozite şi prestaţii. 2. Denumire a imunităţii boiereşti şi mănăstireşti. OHANA [oana], Maurice (1914-1992), compozitor francez. Limbaj personal, atras de vechea tradiţie spaniolă („Studii coregrafice"), de ritmurile africane, respingând intelectualismul excesiv. Lucrări pentru scenă („Autodafe"), vocal-simfonice, concertante („Inelul din Tamarit“), camerale („Omagiu lui Fr. Chopin"). OHANESIAN, David (n. 1927, Bucureşti), bariton român. Solist al operelor din Bucureşti şi Cluj-Napoca. Primul David Ohanesian în rolul lui „Oedip“ interpret român al rolului Oedip din opera lui Enescu. Tehnică vocală de mare siguranţă, paletă coloristică amplă, ştiinţă stilistică şi forţă de adaptare de la un gen la altul, de la o epocă la alta, inimitabil farmec al frazării. Interpret al principalelor roluri de bariton, pe toate marile scene lirice ale lumii, din operele lui Verdi, Donizetti, Leoncavallo, Wagner, Rahmaninov, Mussorgski. Abordează frecvent şi repertoriul de lied. O’HARA [ouhaere], Frank (1926— 1966), poet şi critic de artă american. Influenţat de avangardism şi de expresionismul abstract, a prezentat realitatea cotidiană într-un stil dinamic şi un limbaj colocvial („Poezii de dragoste", „Un oraş iarna şi alte poezii"). Antologie de critică de artă („Cronici de artă"). O’HARA [ouhaere], John Henry (1905-1970), scriitor american. Povestiri („Fiul doctorului", „Hotelul fermierilor") şi romane („întâlnire la Samara", „Un pumn de ţărână", „Furia de a trăi", „De pe terasă") de mare popularitate, prezentând într-o modalitate naturalistă, destinul omului în societatea americană aflată într-un proces de profunde transformări. O’HARA [ouhaere], Maureen (1920— 2000), actriţă americană de origine irlandeză. Filme în care a întruchipat cu mare sensibilitate şi trăire dramatică tipul feminin al nonconformismului irlandez („Casa din vale", „Rio Grande", „Omul liniştit", „Vulturul zboară spre Soare"). O’HENRY (pseud. lui William Sydney Porter) (1862-1910), scriitor american. Viaţă aventuroasă, care va constitui tema multora din scrierile sale. Maestru al nuvelei satirice americane („Cele patru milioane", „Verze şi regi", „Escrocul gentil", „Inimi ale Vestului"); umorul său se bazează pe coincidenţe şi fina-luri ingenioase, surprinzătoare. Din 1918, în S.U.A. s-a instituit premiul anual purtând numele său, pentru cele mai bune nuvele. O’HIGGINS [oujgins], Bemardo (1776-1842), general şi om politic chilian. Alături de J. San Martin, a fost unul dintre conducătorii Războiului pentru Independenţa Coloniilor Spaniole din America. în urma bătăliilor de la Chaca-buco (12 febr. 1817) şi de la Maipo (5 apr. 1818), a devenit „director suprem" (şeful statului) al Republicii Chile (1817-1823), proclamând independenţa ţării (1818). A guvernat prin măsuri autoritare. Depus de revoluţie, s-a retras în Peru. Bertil Ohlin OHIO [ouhaiou] 1. Râu navigabil în E S.U.A., afl. stg. al fl. Mississippi în aval de Cairo; 1 578 km (2 101 km de la izv. lui Allegheny). Este format prin unirea (la Pittsburgh) râurilor Allegheny şi Monongahela care izv. din platoul Allegheny. Străbate o regiune de podiş şi apoi una de câmpie, trecând prin Huntington, Portsmouth, Cincinnati, Louisville, Evansville, Paducah. Canalizat (1929) în cursul inferior; hidrocentrale în cursul superior. Afl. pr.: Muskin-gum, Tennessee, Cumberland, Kanawha, Licking, Kentucky. 2. Stat în E S.U.A., între râul omonim şi L. Erie; 116,1 mii km2; 11,4 mii. loc. (2001). Centrul ad-tiv: Columbus. Ind. siderurgică, constr. de maşini (echipament de transport), chimică etc. Expl. de cărbuni, petrol, min. de fier. Porumb, grâu, soia; legumicultura. Creşterea intensivă a animalelor. OHLIN [ulj:n], Bertil Gotthard (1899-1979), economist şi om politic suedez. Prof. univ. la Copenhaga şi Stockholm. Lider al Partidului Laburist; ministru al Comerţului (1944-1945). Exponent al Şcolii de la Stockholm. A aplicat principiile marginalismului la studiul comerţului internaţional (modelul Heckscher-O.) şi a deschis calea analizei macroeconomice moderne („Teoria comerţului", „Comerţul interregional şi comerţul internaţional", „Restructurare economico-internaţională"). Premiul Nobel pentru economie (1977), împreună cu J.E. Meade. OHLOPKOV, Nicolai Pavlovici (1900- 1967), regizor şi actor rus. Ca regizor a promovat stilul monumental, dezvoltând cu precădere principiile teatrului eroico-patetic. Promotor al dramaturgiei ruse („Aristocraţii", de Pogodin, „Tânăra Garda", de Fadeev) şi universale („Hamlet" de Shakespeare, „Medeea", de Euripide). Roluri în filme („Lenin în Octombrie"). 33 OINACU OHM [om] (< fr. {i}; {s} n. pr. Ohm) s. m. Unitate de măsură a rezistenţei electrice (simbol: Q), egală cu rezistenţa unui conductor prin care trece un curent electric de 1 A când la capetele sale se aplică o tensiune de 1 V. OHM [o:m], Georg Simon (1789-1854), fizician german. Prof. univ. la Nurnberg şi Munchen. Cercetări de electricitate, optică şi acustică. A studiat (din 1826) trecerea curentului electric prin conductori, stabilind o lege (1827) conform căreia intensitatea acestuia este direct proporţională cu tensiunea aplicată la capetele conductorului şi invers proporţională cu rezistenţa lui (legea lui O.). în domeniul acusticii, a dovedit că senzaţia de auz a urechii omeneşti nu depinde de diferenţa de fază a undelor sonore. QHMIC, -Ă [ornic] (< fr.) adj. Referitor la rezistenţa circuitelor electrice fără reactanţe inductive sau capacitive (ex. legătură o., pierderi de energie o.). OHMMETRU [ommetru] (< fr. {i}; {s} fr. ohm + gr. metron „măsură") s. n. Instrument pentru măsurarea rezistenţei electrice. OHOTSK, Marea mare în NV Oc. Pacific, situată între ţărmul de NE al Asiei, pen. Kamceatka, arh. Kurile, ins. Hokkaido şi Sahalin; comunică cu M. Japoniei prin Str. Tătară şi La Perouse; 1,603 mii. km2. Ad. max.: 3 521 m. Salinitatea: 32,8-33,8%o. Iarna îngheaţă aproape în întregime. Temp. medie a apei: -1,8°C (iarna) şi 9-15°C (vara). în ea se varsă fl. Amur. Pescuit. OHRANA, denumirea generică a organelor locale ale Departamentului Poliţiei din cadrul Ministerului Afacerilor Interne din Rusia. Aveau atribuţii de poliţie politică, exercitate cu ajutorul (informatorilor şi agenţilor secreţi, infiltraţi în organizaţiile politice sau publice. Primele organe au fost create la Sankt-Petersburg (1866) şi Moscova (1880). Şi-au încetat activitatea în 1917. OHftE (în germ. EGER), râu în Germania şi Cehia, afl. stg. al Elbei pe terit. Cehiei; 311 km. Izv. din masivul Fichtelgebirge, curge pe direcţia generală VSV-ENE şi trece prin Cheb, Sokolov, Karlovy Vary, Klâsterec nad Ohri, Zatec. OHRID (POGRADEQ) 1. Lac tectonic în Pen. Balcanică, situat la graniţa dintre Albania şi Macedonia, la 695 m alt.; 348 km2 (lungime: 40 km; lăţime max.: 15 km). Ad. max.: 286 m. Din el izv. Drinul Negru. Pescuit. 2. Oraş în SV Macedoniei, pe ţărmul de NE al Georg Simon Ohm lacului cu acelaşi nume; 41,1 mii loc. (1994). Aeroport. Constr. de maşini-unelte, prelucr. maselor plastice, confecţii, mobilă metalică, piese auto, tacâmuri. Pescuit. Staţiune climaterică. Biserica Sf. Pantelimon (893, cea mai veche mănăstire slavă) construită de Sf. Clement. Monumente bizantine: bisericile Sfinţii Constantin şi Elena (sec. 10), Sf. Sofia (sec. 9-14, cu fresce din sec. 11-14), Sf. Clement (1295, cu o bogată colecţie de icoane bizantine). Centru turistic care face parte din patrimoniul cultural mondial. Capitala Taratului bulgar de Apus în timpul lui Samuil. între 1018 şi 1767 a fost centrul unui arhiepiscopat. în Antichitate s-a numit Lychnidus. OIAPOQUE v. Oyapock. OIASHIO sau OYASHIO v. Kurile (3). OICUMENĂ (OECUMENĂ) (cuv. gr.) s. f. sg. Ansamblul teritoriilor populate de pe uscat, care reprezintă în prezent peste 90% din suprafaţa acestuia. OIDIPUS v. Edip. OjDIUM (< fr. {i}; {s} gr. ovoides ,,oval“) s. n. (FITOPAT.) 1. Nume dat stadiului conidian al unor ciuperci para- zite din familia erisifaceelor, care formează pete fumurii pe organele plantelor atacate. 2. Boală a viţei de vie provocată de ciuperca Uncinula necator (forma conidiană Oidium tuckeri). OIER (< oaie) s. m. 1. Crescător, proprietar de oi; p. ext. cioban. 2. (înv.) Slujbaş însărcinat cu încasarea oieri-tului2. OIERIT1 (< oiet) s. n. Creşterea oilor. OIERjT2 (< oaie) s. n. (în Evul Mediu, în Ţara Românească) Dare pe turmele de oi, percepută de domnie, la început în natură (sec. 16), iar apoi în bani (sec. 17—18); în Moldova se numea goştină. O.I.M. v. Organizaţia Internaţională a Muncii. OIMIAKON, localitate în partea de ENE a Federaţiei Ruse, situată în E Siberiei, într-o depresiune din podişul omonim, pe cursul superior al fl. Indi-ghirka, la 63°28' lat. N şi 142°49' long. E. Staţie meteorologică. Aici s-au înregistrat cele mai scăzute temperaturi din emisfera nordică (-71,1°C în iarna anului 1964), fiind considerată cel mai friguros punct locuit permanent (un veritabil „pol al frigului"), depăşit în 1967 de staţiunea Vostok din Antarctica (-94,5°C). Acest fenomen este cauzat de conti-nentalismul accentuat al climei şi de inversiunile de temperatură care se instalează în timpul iernii pe valea fl. Indighirka. OINACU, com. în jud. Giurgiu, situată în C. Burnaz, în lunca şi pe terasele de pe stg. Dunării; 3 807 loc. (2003). în arealul satului O. au fost descoperite un depozit de bronz datând din ultima fază a Epocii bronzului, o necropolă sar-matică (sec. 2-3), în care s-au găsit săgeţi, coliere de chihlimbar, oglinzi cu tamga, precum şi o necropolă birituală Ohrid. Biserica Sf. Sofia OINĂ 34 (de înhumaţie şi de incineraţie) de tip Sântana de Mureş (sec. 3-4), din care s-au recuperat vase de ceramică fină, mărgele de sticlă, piepteni din os ş.a. Bisericile cu acelaşi hram — Adormirea Maicii Domnului, în satele O. (1844-1846) şi Braniştea (1886). OINĂ s. f. Joc sportiv, specific românesc, care se dispută între două echipe compuse din câte 11 jucători fiecare, o echipă aflându-se „la bătaie", pe linia de aşteptare, şi cealaltă „la prindere", pentru a avea timp să treacă printre adversari până în fundul terenului şi a reveni la linia de plecare fără a fi atins cu mingea de adversari. Tehnica jocului constă în lovirea unei mingi cu un baston de lemn de către fiecare jucător, pentru a o trimite în terenul adversarului. O. are o vechime de sute de ani şi a aparut. probabil, în lumea păstorilor. Prima menţiune documentară datează din 1763. iar primul regulament al acestui joc s-a publicat în „Monitorul Oficial" în 1899, când s-a organizat oficial şi primul campionat naţional. Ministrul învăţământului, Spiru Haret, a decis, în perioada 1897-1899, introducerea o. în şcoli. Federaţia Română de Oină s-a înfiinţat în 1932, reactivată la începutul anilor ’50 ai sec. 20. Principalele competiţii sunt Campionatul Naţional şi Cupa României. OIRAŢI (cuv. mongol) s. m. pl. Ramură occidentală a ansamblului mongol (c. 450 000 în total), cuprinzând diverse grupuri etnice dispersate în China (îndeosebi în Xinjiang, Mongolia Interioară şi Qinghai), în V Mongoliei şi în Federaţia Rusă (unde sunt reprezentaţi îndeosebi de kalmîci). Aceştia din urmă sunt stabiliţi în bazinul Volgăi (unde dispun şi de o republică autonomă, Kalmîkia) şi în Siberia. Limba oirată (numită şi mongolă de vest) face parte din familia altaică, ramura mongolă. Majoritatea sunt budişti lamaişti. OISE [ua:z], râu în S Belgiei şi N Franţei, afl. dr. al Senei, în aval de Paris; 302 km. Izv. din V m-ţilor Ardeni, de la S de Chimay (Belgia) şi trece prin Compiegne. Afl. pr.: Aisne. Legat prin canale cu Aisne şi Somme. Navigabil pe cursul inferior, pe 130 km. OISTRAH 1. David Fiodorovici O. (1908-1974), violonist ucrainean. Prof. la Conservatorul din Moscova. Carieră internaţională. Instrumentist virtuoz, de o mare sinceritate a expresiei, nobleţe a sunetului şi respect pentru scriitură. A excelat în lucrări din repertoriul rus (Prokofiev, Kabalevski, Haciaturian, Şostakovici, care a compus special pentru el „Concertul nr. 1 pentru vioară") David Fiodorovici Oistrah Igor Davidovici Oistrah şi clasico-romantic universal (Bach, Beethoven, Brahms, Mendelsohn). Cânta pe două viori Stradivarius (din 1702 şi 1710). A fost şi violist. 2. Igor Davidovici O. (n. 1931), violonist ucrainean. Fiul lui 0.(1). Prof. la Conservatorul din Moscova. Bogat repertoriu concertistic împreună cu tatăl său şi singur. Activitate de muzică de cameră alături de soţia sa, Natalia Zertsalova. OIŞTE (< bg.) s. f. 1. Bară de lemn fixată în crucea unui vehicul cu tracţiune animală, de-a dreapta şi de-a stânga căreia se înhamă caii şi care serveşte la cârmirea vehiculului; o. se foloseşte numai la vehiculele trase de cai, iar proţapul (1) la cele trase de boi. 2. Parte componentă a morii de vânt cu ajutorul căreia aceasta este rotită pentru a veni cu aripile în bătaia vântului. 3. Parte a constelaţiei Carul Mare, alcătuită din trei stele aflate în prelungirea careului ce seamănă cu un trapez. OIŢA, oraş în Japonia (Kyushu), port la G. Beppu al Mediteranei Japoneze (Seto Naikai); 436,5 mii loc. (2000) Capitala prefecturii omonime. Nod feroviar. Ind. metalurgică, petrochimică, de rafinare a petrolului, textilă, a celulozei, alim. Pescuit. Universitate (1949). Castel (sec. 16). Vechea denumire: Funai. OITUZ 1. Râu, afl. dr. al Trotuşului în amonte de municipiul Oneşti; 62 km. Izv. din N m-ţilor Vrancei, de la 1 420 m alt., din apropierea pasului O. şi drenează, în cursul inferior, depr. Tazlău-Caşin. 2. Trecătoare în Carpaţii Orientali, situată între culmile de SSE ale m-ţilor Nemira şi cele de NNV ale m-ţilor Vrancei, la 865 m alt. Face trecerea între depr. Tazlău-Caşin şi depr. Braşov. Aici au avut loc, în timpul Primului Război Mondial, trei bătălii de apărare, în care armatele române au oprit pătrunderea forţelor germano-austro-ungare în Moldova: 28 sept./11 oct-14/27 oct. 1916, 28 oct./10 nov.-2/15 nov. 1916 şi 26 iul./8 aug.-9/22 aug. 1917. 3. Com. în jud. Bacău, situată în zona de contact a depr. Caşin cu prelungirile m-ţilor Vrancea şi Nemira, pe valea râului omonim; 9 634 loc. (2003). Expl. de petrol. Cherestea. Fabrică de sucuri naturale. Centru de meşteşuguri populare (olărit, cusături şi ţesături — covoare, cergi, lăicere, costume —, obiecte împletite din lemn de alun) şi instalaţii tehnice populare (vâltori, dârste, în satul Ferăstrău-Oituz). Izv. cu ape minerale clorurate, sodice, bicarbonatate (în satul Poiana Sărată). Până la 17 febr. 1968, satul şi com. O. s-au numit Grozeşti. în satul O. au fost descoperite vestigii ale unei aşezări din Epoca bronzului (cultura Monteoru), ale uneia geto-dacice (sec. 1 î.Hr.—1 d.Hr.) şi ale uneia din sec. 8-10, precum şi un tezaur monetar alcătuit din 200 de drahme. OjŢĂ (< oaie) s. f. 1. Diminutiv de la oaie. 2. Mică plantă erbacee (15-30 cm), otrăvitoare, din familia ranunculace-elor, cu frunze şi cu tulpină păroase, cu fiori mari, albe sau roşcate la exterior şi fructe argintii (Anemone silvestris). O.I.Z. v. Organizaţia Internaţională a Ziariştilor. OJĂ(< tc.) s. f. Lac de unghii. OJDULA, com. în jud. Covasna, situată în NE depr. Târgu Secuiesc, la poalele m-ţilor Breţcu; 3 546 loc. (2003). în satul O., menţionat documentar în 1332, se află o cetate din sec. 15. în arealul satului Hilib a fost descoperit un tezaur monetar alcătuit din drahme din Dyrrhachium, tetradrahme din Thâsos şi un denar republican emis în anul 89 î.Hr. OJEDA, Alonso de (c. 1466-1515), navigator spaniol. Participant, alături de Columb (1493), la expediţia din America. împreună cu Juan de la Cosa şi Amerigo Vespucci, a explorat (1499-1500) coasta nordică a Americii de Sud. Guvernator (1505-1509) al prov. Nueva Andalusia (Darien), pe care a colonizat-o. 35 OKI OJETTI, Ugo (1871-1946), scriitor şi publicist italian. întemeietorul periodicelor artistice „Dedalo“ (1920), „Pegaso“ (1929), „Pan“ (1933). Redactor şi director (1925-1927) la „Corriere della sera"; maestru al jurnalismului italian. Romane („Fiul meu, feroviarul") şi nuvele („Mimi şi gloria", „Femei, bărbaţi şi paiaţe") de observaţie a detaliului, într-un stil de pătrunzătoare ironie. OJOS DEL SALADO [ohos], vârf vulcanic în Anzii Sudici, în NV Argentinei, la graniţa cu Chile. Alt.: 6 908 m, al doilea ca înălţime după Aconcagua. O.K. (< engl. ok, abreviere de la all corect, ortografiat greşit o[II] /c[orect] sau de la n. pr. 0[ld] K[inderhook], porecla preşedintelui american Van Buren). 1. Adv. De acord; foarte bine. 2. S. n. Acord, aprobare. OKA 1. Râu navigabil în partea europeană a Federaţiei Ruse, afl. dr. al Volgăi, la Nijni-Novgorod; 1 500 km. Izv. din Podişul Central Rusesc şi trece prin Orei, Kaluga, Serpuhov, Reazan şi Nijni Novgorod. Navigabil până la Cekalin; îngheaţă în perioada nov.-apr. Afl. pr.: Ugra, Moscova, Kliazma, Mokşa. 2. Râu, afl. stg. al Angarei; 630 km. Izv. din m-ţii Saian, curge pe direcţie S-N, trece prin Zima şi se varsă în lacul de acumulare Bratsk, creat pe cursul superior al Angarei. OKA-AKOKO, oraş în SV Nigeriei (Ondo); 231,2 mii loc. (1996). Produse textile şi alim. Centru agricol şi comercial (porumb, bumbac, tutun, orez, yams ş.a.). Fundat în sec. 19. OKAKURA Kakuzo (1862-1913), critic de artă şi filozof japonez. Unul dintre fondatorii (1889) Academiei de Artă din Tokyo. A făcut cunoscute Occidentului artele tradiţionale japoneze. Lucrări: «Idealurile Orientului", „Trezirea Japoniei", «Cartea Ceremoniei Ceaiului". OKAPI (< fr.; cuv. bantu) s. f. Specie de rumegătoare din familia girafelor, înaltă de c. 1,60 m şi având o greutate de c. 250 kg, gâtul mai scurt decât girafa şi culoarea maro, cu dungi albe P® spate (Okapia Johnstoni). Trăieşte în Pădurile din Africa, mai ales în R.D. ng° unde a fost creată în 1996 o rezervaţie naturală care face parte din Patrimoniul natural mondial. OKÂRA, oraş în partea central-estică ? Pakistanului (Punjab), la SV de Lahore; 201,8 mii loc. (1998). Nod rutier ? ®[oviar Pe linia Lahore-Multăn. Ind x • a (bumbac) şi alimentară (făină). en ru agricol (ovine, lactate). Colegiu. OKARA, Gabriel Imomotimi Gbaing-bain (n. 1921), scriitor nigerian de limbă engleză. Lirică glorificând valorile africane tradiţionale („Invocaţia pescarului"). Romanul simbolic „Vocea" este o ilustrare a conflictelor dintre societatea tradiţională şi cea modernizată. OKAVANGO v. Cubango. OKAYAMA, oraş în Japonia (Honshu), port la gura de vărsare a fl. Asahi în G. Kojima al Mediteranei Japoneze, la 125 km V de Osaka; 626,6 mii loc. (2000). Nod feroviar. Aeroport. Constr. navale, de maşini agricole şi electrice. Ind. chimică (fibre sintetice, prelucr. a cauciucului), textilă (ţesături din lână şi mătase), a celulozei şi hârtiei, alim. Produse de artizanat (obiecte din ceramică şi porţelan; ţesături). Pescuit de corali şi perle. Universitate (1949). Muzeu de artă. Observator astronomic. Grădină zoologică. Castel din perioada Sengoku (1467-1568) situat în parcul Korakuen (1786). OKAZAKI, oraş în Japonia (Honshu), situat în Câmpia Mikawa, pe râul Yahagi, la 34 km SE de Nagoya, în conurbaţia cu acelaşi nume; 336,5 mii loc. (2000). Nod feroviar. Ind. constr. de maşini, chimică, textilă (ţesături din bumbac) şi alim. O. s-a dezvoltat în jurul unui castel datând din 1455 şi a prosperat în perioada Edo (1600-1868). OKEANOS v. Ocean. OKEECHOBEE, lac de origine tectonică (un fost fund de mare) situat în S.U.A., în pen. Florida, având 65 km lungime şi 40 km lăţime, în prezent inclus într-un sistem navigabil care, prin intermediul unor canale, leagă litoralul estic al peninsulei cu G. Mexic. Face parte din Parcul Naţional Everglades. O’KEEFE [ouki:f], Georgia (1887-1986), pictoriţă americană. Stil romantic cu accente mistice, evoluând spre o figuraţie simbolistă, inspirat din peisaje deşertice. Naturi moarte şi flori („Iris Okapi Sean Thomas O’Kelly Lorenz Oken negru", „Crucea neagră", „Pintenaşul albastru"). O’KELLY [oukeli] (O CEALLAIGH), Sean Thomas (1882-1966), om politic irlandez. Unul dintre creatorii partidului Sinn Fein (1905). Participant la insurecţia naţionalistă de Paşti (1916), a prezidat primul parlament irlandez (1919— 1922). Preşedinte al ţării (1945-1959). OKEN [o:ken], Lorenz (pe numele adevărat Okenfuss) (1779-1851), naturalist şi filozof german. Prof. univ. la Jena, Munchen şi Zurich. Autor al unui sistem speculativ de filozofie a naturii în care anticipează teoria celulară a structurii organismelor şi baza protoplasmatică a vieţii („Istorie naturală generală"). OKENE, oraş în partea central-sudică a Nigeriei (Kogi) pe râul Ubo, afl. al Nigerului; 318 mii loc. (2001). Nod rutier. Ţesătorii de bumbac. Mare centru comercial şi piaţă agricolă (yams, cassava, porumb, fasole, arahide, bumbac, ulei de palmier) a populaţiei lagbira. Palatul regal lagbira. Colegiu guvernamental pedagogic. Moschei. Populaţia oraşului a suferit cuceririle triburilor fulani, yoruba şi nupe (sec. 19). OKI, grup de insule din Marea Japoniei (339 km2), la V de ins. Honshu. OKINAWA 36 OKINAWA [okinawa] 1. grup insular japonez, parte componentă a arh. Ryukyu, situat între Oc. Pacific şi M. Chinei de Est; 1,4 mii km2. Ins. pr.: O. (1176 km2), celelalte insule, Aguni, Kume, Kudaka, Kgrama, Iheya, Yaeyama, Hateruma ş.a., fiind de dimensiuni mai mici. Oraşe pr.: Naha, Okinawa, Nago, Ginowan, Itoman. Relief de câmpie şi dealuri de peste 500 m. Climă subtropicală. Orez, trestie de zahăr, citrice, batate. Pescuit. Aici s-a desfăşurat o bătălie sângeroasă în care Aliaţii au înfrânt trupele japoneze (1 apr. 1945). Ocupat de S.U.A. (1945-1972); după retrocedare, S.U.A. îşi menţin aici o importantă bază militară. 2. Oraş în SE Japoniei (Arh. Okinawa), în S ins. omonime, la NE de centrul ad-tiv Naha; 105,9 mii loc. (1990). Staţiune climaterică. Turism. OKITA Saburo (1915-1993), economist japonez. Ministru de Externe (1979-1980). Contribuţie esenţială la dezvoltarea economică a Japoniei, la extinderea relaţiilor Nord-Sud, la cooperarea regională şi în special a celei economice din zona Asia-Pacific. OKLAHOMA [ouklehoume], stat în partea central-sudică a S.U.A., în zona Pod. Preriilor; 181,1 mii km2; 3,5 mii. loc. (2002). Centrul ad-tiv: Oklahoma City. Expl. de petrol, gaze naturale şi zinc. Ind. de prelucr. a petrolului, constr. de maşini, a metalelor neferoase, textilă şi alim. Grâu, porumb, bumbac. Creşterea bovinelor şi porcinelor. OKLAHOMA CITY [ouklehoume sjti], oraş în S.U.A., centrul ad-tiv al statului Oklahoma; 506,1 mii loc. (2000). Nod feroviar. Aeroport. Metalurgie. Expl. şi prelucr. petrolului; constr. de avioane şi de utilaj petrolier; produse chimice, textile şi alim. Fabrici de hârtie şi de prefabricate din beton. Universităţi (1904, 1950, 1961). Festival de artă (apr.). Capitoliu (1914-1917). Fundat în 1889, s-a dezvoltat rapid după descoperirea zăcămintelor petrolifere (1928). OKUBO Toshimichi (1830-1878), reformator şi om politic japonez. Unul dintre fondatorii Japoniei moderne, a contribuit la instaurarea împăratului Meiji (1867). A deţinut importante funcţii ministeriale. Asasinat. OKU D JAVA, Bulat Şalvovovici (1924-1997), scriitor şi cântăreţ rus de origine georgiană. Autor de poezie lirică, plină de fantezie şi melancolie, pe care a cântat-o, cu o voce cu timbru grav şi cald, acompaniat de chitară („Insule", „Soldatul de hârtie“, „Arbat, Arbatul meu“, „Cântece"). Povestiri non-conformiste, pe teme cotidiene („Sărmanul Avrosimov", „O gură de libertate", „Călătoria diletanţilor"). OKUMA Shigenobu, marchiz ~ (1838-1922), om politic japonez. Ca ministru de Finanţe (1869-1881) a organizat sistemul fiscal pe baze moderne. Prim-min. (1898 şi 1914-1916). Fondator (1882) al Universităţii Waseda din Tokyo. A militat pentru adoptarea unei Constituţii, promulgată în 1889. OKUMURA Masanobu v. Masanobu. OKUMâ (OKOUMâ) (< fr.; cuv. gabonez) s. m. Arbore originar din Africa, de 20-30 m înălţime, cu tulpina, ramurile, frunzele şi florile de culoare roz-satinat. Lemnul se întrebuinţează la fabricarea mobilelor uşoare, a corpurilor planoarelor şi a placajului suplu (Aucoumea klaineana). OKUNI (cunoscută şi sub numele de Izumo no Okuni) (sec. 16-17), actriţă japoneză. Fondatoarea teatrului kabuki (1603). începând din anul 1629, toate rolurile sunt interpretate numai de bărbaţi. OL (< oale) s. n. (Reg.) Vas de lut strâmt la mijloc, folosit mai ales pentru punerea laptelui la prins; conţinutul acestui vas. OLAC (< tc.) s. m., s. n. (în Evul Mediu la români) 1. S. m. Curier special (călare); sol, ştafetă (1); olăcar (1). Lipcan de o. = curier poştal călare. 2. S. n. Serviciu de curieri domneşti. 3. S. n. Căruţă de poştă; poştalion, diligenţă. Cal de o. = a) cal de poştă; fig. cal sau om de corvoadă; b) cal datorat de săteni trimişilor domneşti în ţară (ca prestaţie temporară, în sec. 15-18). OLAF v. Olav. OLAH, George Andrew (n. 1927), chimist american de origine ungară. Prof. univ. la Los Angeles. Studii asupra proprietăţilor carbonului, asupra lungimii şi duratei carbocationilor. Contribuţii la ameliorarea eficienţei combustiei hidrocarburilor. Premiul Nobel pentru chimie (1994). OLAH, Tiberiu (1928-2001, n. sat Arpăşel, jud. Bihor), compozitor român. Tiberiu Olah Nicolaus Olahus Prof. la Conservatorul din Bucureşti (din 1954). Muzică bazată pe un sistem modal propriu, legături cu stratul arhaic al folclorului românesc, evidenţierea unei noi concepţii asupra spaţiului şi timpului muzical. Iniţial mai mult muzică vocală, apoi instrumentală şi muzică de film („Răscoala", „Mihai Viteazul", documentarul „Ştefan Luchian"), de televiziune şi de teatru. Creaţie amplă camerală, simfonică (ciclurile „Brâncuşi", „Translaţii", „Armonii") şi vocal-simfonică („Timpul cerbilor"). OLAHUS, Nicolaus (1493-1568, n. Sibiu), umanist român. Secretar (din 1522) al regelui Ungariei Ludovic II şi al reginei Maria de Habsburg (văduva acestuia), pe care a însoţit-o, după 1526, în Ţările de Jos. Episcop de Zagreb (din 1543), iar apoi (din mai 1553) arhiepiscop de Strigoniu (azi Esztergom) şi primat al Ungariei. Regent (locţiitor) al coroanei ungare (djn 1562). Adept al Contrareformei. în Ţările de Jos a stabilit legături cu umaniştii, fiind foarte apreciat de Erasm din Rotterdam, cu care a purtat o bogată corespondenţă. Scrieri istorice („Hunga-ria“, lucrare cu caracter istorico-etno-grafic, cuprinzând şi ştiri referitoare la Ţările Române, şi „Chronicon"); versuri. Afirmă, pentru prima dată, unitatea de neam, origine şi limbă a românilor din cele trei provincii. OLAN1 (< ol) s. n. 1. Piesă ceramică de forme diferite (ex. jumătate de cilindru, trunchi de con etc.), fabricată din argilă arsă, folosită la învelit acoperişurile. 2. Tub de argilă arsă, folosit pentru canale de scurgere a apei, pentru coşuri de fum etc. OLAN2 (cf. n. pr. Olanda) s. n. Monedă de aur olandeză, care a circulat şi în Ţările Române până în sec. 19. 37 OLANDA OLAND, insulă suedeză în M. Baltică, separată de continent prin str. Kalmar; 1,3 mii km2 (135 km lungime; lăţime max.: 16 km). Oraşe pr.: Borgholm, Farjestaden. Cereale, sfeclă de zahăr. Creşterea animalelor. Pescuit. Din anul 2000 peisajul agricol din sudul insulei face parte din patrimoniul mondial universal. Un pod lung de 6 km uneşte O. cu oraşul Kalmar de pe , coasta suedeză. Menţionată documentar în sursele suedeze în anul 775. OLANDA, Regatul Ţărilor de Jos (Koninkrijik der Nederlanden), stat în Europa de Vest, pe cursul inferior al Rinului, cu ieşire la Marea Nordului; 41 526 km2 (inclusiv apele interne); 16 045 mii. loc. (2001). Limba oficială: olandeza. Religia: creştină (catolici 32%, protestanţi 26% — reformaţi 15%, calvini 8% etc.), islamică 4,3%, hindusă 0,5% etc. Capitale: Amsterdam (capitala constituţională), HagalDen Haag, ’s-Gravenhage (reşedinţa regală şi a administraţiei de stat). Oraşe pr.: Rotterdam, Utrecht, Eindhoven, Tilburg, Groningen, Breda, Nijmegen, Apeldoorn, Enschede, Haarlem, Almere, Arnhem, Zaanstad, Maastricht etc. Este împărţit în 12 provincii. Forma de relief dominantă o constituie câmpia joasă (sub 50 m alt.; alt. minimă — 6,7 m). Particularităţile locale duc la diferenţierea în trei regiuni: Nordul, cu urme evidente ale glaciaţiunii cuater-nare Saale, cu morene şi depr. mlăştinoase (alt. sub 100 m); Sudul cu pod. calcaros Limburg (alt. max. 321 m) cu păduri de stejar şi fag; Vestul cu zona de vărsare a Rinului (1 125 km), pr. fl. al Europei Occidentale, şi polderele, element tipic olandez, cu terenuri cucerite de sub apele mării (c. 1,7 mii. ha sub nivelul mării). Astfel polderul Beemster (sec. 17) este cea mai veche porţiune de uscat câştigată de sub apele mării, astăzi în patrimoniul natural mondial. Climă tem-perat-oceanică, cu veri răcoroase şi ierni in general blânde, cu pătrunderi ale maselor de aer polare. Precipitaţii (600-800 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincii Suprafaţa km2 Populaţia (2003) Capitala Drenthe 2 655 481 472 Assen Flevoland 1 412 351 558 Leîystad Friesland 3 357 640 060 Leeuwarden Gelderland 5 015 1 960 384 Amhem Groningen 2 347 573225 Groningen Limburg 2 169 1 142017 Maastricht Noord-Brabant 4 949 2 400164 Hertogenbosch Noord-Holland 2 667 2 572 809 Haarlem Overijssei 3 340 1 100741 Zwolle Utrecht 1 359 1 152 357 Utrecht Zeeland 1 796 378142 Middelburg Zuid-Holland 2 871 3 439 913 Naga fs-Gravenhage) OLANDA 38 mm/an) cu un maxim în timpul toamnei. Vânturi de vest. Cursurile inferioare ale fl. Rin/Rijn, Meuse/Maas şi Escaut/Schelde, cu debit bogat, favorizând navigaţia. Vegetaţia naturală a lăsat loc culturilor agricole şi păşunilor. în N şi E suprafeţe însemnate de turbării şi landă (formaţiune tipică zonelor nisipoase). în SE, păduri de foioase (fag şi stejar). Fauna include vulpi, jderi, cerbi şi numeroase păsări. Stat cu o economie industrial-agrară puternic dezvoltată, care ocupă locul 8 în Europa ca P.I.B. total (397,4 md. $/1999) şi locul 10 în Europa ca P.I.B./loc. (25,14 mii $/1999). Lipsită de resurse de subsol, cu excepţia hidrocarburilor: gaze naturale (84,53 md. m3/2000, locul 3 în Europa şi 5 pe glob, extrase atât de pe uscat cât şi din Marea Nordului) şi petrol brut (1,4 mii. t/2000); sare (5,5 mii. t/1998, locul 11 pe glob). Ind. prelucrătoare, diversificată şi cu un înalt nivel tehnologic antrenează (împreună cu construcţiile) 20,4% din populaţia activă şi contribuie cu 20,5% la formarea P.I.B. (1999); se caracterizează prin rolul important al companiilor transnaţionale (Royal Dutch Shell, anglo-olandeză, a doua companie vest-europeană cu 161,4 md. euro capital/2000, Unilever cu 296 mii salariaţi, locul 8 în Europa, Ahold, Philips etc.). Indicatori economici importanţi plasează O. printre cele mai dezvoltate ţări ale Europei Occidentale: al 3-lea stat european după bonitate (mart. 2001), locul 6 între statele cu cele mai scăzut nivel de corupţie, locul 5 ca rezerve de aur (911,8 t/2001), locul 4 la investiţii directe în străinătate (45,8 md. $/1999) şi în statele europene (33,7 md. $/1999), locul 2 ca ajutor acordat statelor în curs de dezvoltare (0,82% din P.I.B./2000), locul 3 între cele mai competitive naţiuni europene. Industria asigură peste 70% din exporturile ţării şi produce: energie electrică (20,15 md. Kwh/1998, inclusiv energie eoliană 449 MW putere insta-lată/2000, locul 4 în Europa), oţel (6,07 mii. t/1999), fontă şi feroaliaje (5 mii. t/2000, locul 9 în Europa), aluminiu (365,7 mii t/1998, locul 6 în Europa), plumb, zinc (217,1 mii t/1998), cositor (800 t/1995), sulf reciclat (c. 425 mii t), cocs metalurgic (2,84 mii. t/1998), autovehicule (197,23 mii buc./1997), vehicule comerciale, nave comerciale (344 mii t.r.b./2000, locul 1,0 pe glob), biciclete (1,02 mii. bucăţi/1998, locul 9 pe glob), avioane, produse electronice şi electrotehnice, diverse maşini şi utilaje. Industria chimică produce: benzină (21,5 mii. t/1998, locul 12 în lume; capacitatea de rafinare a petrolului (c. 80 mii. t/an), îngrăşăminte chimice (1,85 mii. t/1998, locul 3 în Europa, dintre care c. 85% îngrăşăminte azo-toase), sodă caustică (638 mii t/1998), amoniac (c. 2,5 mii. t/an), acid clorhidric (c. 255 mii t, locul 10 pe glob), fosforic (231,2 mii t/1998) şi sulfuric (429 mii t/1998), cauciuc sintetic (188 mii t/2000, locul 7 în Europa). Alte produse industriale: ciment (3,3 mii. t/1997), hârtie (3,26 mii. t/1996, locul 10 în Europa) şi celuloză, produse textile (ţesături de bumbac şi lână, tricotaje) şi alimentare: bere (23,04 mii. hl/1998, locul 10 pe glob şi locul 5 în Europa), zahăr (1,15 mii. t/2000), margarină (310 mii t/1998), ţigarete (100 md. bucăţi/1997, locul 6 în Europa), ţigări (2,2 md. bucăţi/1998) şi tutun de pipă. Agricultura, cea mai performantă din lume, antrenează 3,4% din populaţia activă, contribuie cu 3% la formarea P.I.B. şi cu c. 20% la exporturi. Este specializată în producţia animalieră (peste 2/3 din producţia agricolă), O. fiind primul exportator mondial de lapte şi produse lactate (îndeosebi brânzeturi), ouă şi carne de porc. Produce (2000): lapte (11,14 mii. t, locul 8 în Europa), unt (128 mii t, locul 7 în Europa), brânzeturi (672 mii t, locul 5 pe glob), carne (2,87 mii. t, locul 7 în Europa). Pe c. 31% din supr. ţării ocupată de păşuni se cresc (2000, mii. capete): bovine (4,1), porcine (13,14, locul 6 în Europa), ovine (1,31). Pescuit important: 514,6 mii t/1999, locul 8 în Europa. Pe 28% din supr. ţării se cultivă (2000): cartofi (8,13 mii. t, locul 5 în Europa şi 9 pe glob, locul 1 la export pe glob), grâu (1,18 mii. t), orz (288 mii t), sfeclă de zahăr (6,73 mii. t), in fibră (25,6 mii t, locul 6 pe glob), legume (tomate 520 mii t, morcovi 378 mii t, ceapă 788 mii t, ardei etc.), fructe (mere 461 mii t, pere 203 mii t). Flori-cultură dezvoltată, emblematică pentru O. („ţara lalelelor"). Reţeaua căilor de comunicaţie densă şi bine întreţinută. Poziţia la gurile de vărsare ale Rinului a transformat O. în poartă de acces a Europei Occidentale (c. 30% din mărfurile transportate pe mare încărcate şi descărcate din şi în ţările Uniunii Europene trec prin porturile olandeze; portul Rotterdam — 303,5 mii. t trafic/1999 este primul port european şi al doilea pe glob, după Singapore). Există 5,5 mii km/1998 de reţea navigabilă internă (dintre care c. 3,5 mii km canale), iar flota comercială maritimă este de 4,81 mii. t. r. b. Căi ferate: 2 808 km (dintre care 70% electrificate/1998). Şosele: 124,5 mii km (dintre care c. 50% asfaltate). Autostrăzi: 2 235 km (1997). Există 6,84 mii. autovehicule în circulaţie (dintre care 6,12 mii. auto-turisme/1998, locul 8 în Europa). Aeroportul Schiphol/Amsterdam are un trafic de 39,6 mii. pasageri/2000 (locul 10 pe glob). Turism dezvoltat: 10,2 mii. turişti/ 2000 şi venituri de c. 7 md. $. Principalele zone şi obiective turistice: Amsterdam (vizitat de c. 50% dintre turiştii străini) cu numeroase biserici, palate şi muzee (din cele peste 400 existente în ţară), liniile de apărare ale oraşului, declarate în 1996 în patrimoniul cultural mondial; oraşele-muzeu Delft, Haarlem, Utrecht (cu vestigii ale sec. 17 — „secolul de aur“, ex. casa Rietveld Schroder — 1924), Maastricht (cel mai vechi oraş al O. cu arhitectură medievală, a Renaşterii şi barocă); litoralul Mării Nordului, cu cele 55 staţiuni balneare ale sale (Scheveningen, Zandvoort, Noordwijk, Hoek van Holland etc.), Marea Wadden şi ins. Frisice (sporturi nautice), staţiunea estivală Valkenburg; Brabantul (în S ţării) cu parcul natural Beekse Bergen, cu animale sălbatice în libertate şi pădurea De Efteling (ambele lângă Tilburg), cele 4 parcuri naţionale şi 108 rezervaţii naturale (zonele ocrotite ocupă 17% din supr. ţării, locul 4 în Europa); Maduro-dam (între Haga şi Scheveningen) — un oraş în miniatură cu reproduceri la scară ale multor monumente şi curiozităţi ale ţării; Evoluon (lângă Eindho-ven) şi Autotron (lângă Drunen), obiective comerciale turistice majore. Moneda: 1 euro = 100 centesimi. Balanţa comercială de plăţi şi servicii este excedentară, O. ocupând în 2000 c. 3,3% din totalul mondial al exporturilor şi 3% din totalul importurilor pe glob (locul 5 în Europa), cu exporturi de 208,9 md. $ şi importuri de 196,3 md. $. Principalii parteneri sunt ţările Uniunii Europene (78% din exporturi şi 56% din impor-turi/2000). Exporturi (1999): maşini şi echipament de transport (28,5%), produse chimice(15,2%), alimente şi produse alimentare (15,3%), petrol, produse petroliere şi gaze naturale (8,3%). Principalii parteneri: Germania (25,9%), Franţa (12%), Marea Britanie (11,5%), Belgia—Luxemburg (11%). Importuri (1999): maşini şi echipament de transport (34,4%), produse chimice (11,5%), alimente şi produse alimentare (1°>3%)-Principalii parteneri: Germania (20,4%), S.U.A. (12%), Marea Britanie (10,5%), Franţa (6,8%) etc. însemnată activitate bancară (banca ING C & EE cu un capital de 82,7 md. euro/2001 ocupă locul 2 între băncile europene). — Istoric. Locuit în Antichitate de batavi şi frizi, terit. O. este ocupat parţial în sec. 1 î.Hr. de romani, apoi, în epoca migra-ţiilor, de franci şi saxoni, care impun idiomul lor germanic. Cucerit în sec. 8 de Imperiul Carolingian, revine, prin Tratatul de la Verdun (843), Lotharingiei, 39 OLANDEZ iar din sec. 10, Imperiului Romano-German. în sec. 10-16, teritoriul O. face parte, împreună cu cel al Belgiei, Luxemburgului şi al NE Franţei, din entitatea istorică desemnată sub numele generic de Ţările de Jos, una dintre cele mai urbanizate şi bogate regiuni ale Europei din acea vreme. Principalele porturi aderă la Hansă. Devenit parte a Burgundiei (1428-1433), terit. O. intră, în 1477, în stăpânirea dinastiei de Habsburg şi, cu aceasta, prin Carol Quintul, în stăpânirea Spaniei (1516). Vechea unitate a Ţărilor de Jos se destramă după răscoala antispaniolă izbucnită în 1572. în urma triumfului Revoluţiei (1566-1609), provocate de măsurile draconice ale ducelui de Alba, cele 7 provincii nordice, preponderent calvine, creează Uniunea de la Utrecht (23 ian. 1579), care se desprinde definitiv de celelalte 10 provincii, în majoritate catolice, şi îşi proclamă independenţa faţă de Spania, ca republică (26 iul. 1581). Wilhelm I (1572-1584) din dinastia de Orania devine primul „stathouder" al noului stat. Republica Independentă a Provinciilor Unite (numită din 1609 în mod curent O.) este recunoscută oficial de Spania abia prin Pacea Westfalică, 1648. în sec. 17 („secolul de aur al Olandei", atât din punct de vedere economic, cât şi cultural) ţara devine prima putere comercială şi maritimă a Europei, punând bazele unui vast imperiu colonial în Africa de Sud, Indonezia, America de Nord şi de Sud; în 1602 este fondată Compania Indiilor Orientale, care va contribui decisiv la crearea imperiului colonial şi la apariţia sistemului bancar unic în Europa timpului. în sec. 18, O. pierde poziţia de mare putere în urma războaielor anglo-olandeze. într-o Europă dominată de regimurile absolutiste, O. se afirmă prin toleranţă şi spirit democratic, devenind un loc de refugiu pentru cei persecutaţi pe motive religioase, politice sau culturale (devenind un focar universitar şi editorial). Aici vor crea numeroşi gânditori (Erasmus, Spinoza, Grotius ş.a.) ajungând principalul centru cultural şi artistic. Ea oferă azil evreilor sefarzi, expulzaţi din Portugalia, sau hughe-noţilor din Franţa. în 1795, O. este cucerită de Franţa revoluţionară şi transformată în Republica Batavă (1795-1806), apoi în regat, sub autoritatea lui Ludovic Bonaparte (1806-1810) şi în final este anexată nemijlocit Imperiului napoleonian (1810-1814). O. îşi redobândeşte independenţa şi formează, la 8 iun. 1815, împreună cu Belgia şi Luxemburg, Regatul Ţărilor de Jos Unite, în cadrul căruia O. ocupă o poziţie hegemonă. în urma Revoluţiei din aug. 1830 Belgia îşi proclamă independenţa, iar Luxemburgul părăseşte, în 1890, uniunea personală cu O. în Primul Război Mondial O. rămâne neutră, neutralitate proclamată şi la izbucnirea celei de-a doua conflagraţii, dar încălcată de Germania, care ocupă ţara (1940-45). împreună cu Belgia şi Luxemburg, O. formează, în 1947, uniunea vamală Benelux, devine membru fondator al NATO (1949) şi al UE (1957), afirmându-se ca un element activ al politicii de integrare vest-europeană. în 1949 O. recunoaşte independenţa principalei sale colonii - Indonezia, iar în 1975, a Surinamului. Datorită multitudinii partidelor politice, în perioada postbelică cabinetul este alcătuit în exclusivitate din coaliţii. în alegerile legislative din 6 mai 1998, electoratul apreciază evoluţia economică pozitivă a ţării din timpul guvernării coaliţiei conduse de Wim Kok, Partidul Muncii al acestuia devenind, cu 29% din voturi, cea mai puternică formaţiune din Parlament. Economia olandeză cunoaşte în ultimii ani o remarcabilă dezvoltare, PIB sporind în medie cu 3,5-4% anual. Partidul Creştin Democrat devine, în urma alegerilor din 15 mai 2002, principala formaţiune politică în noul Parlament, constituind un guvern de coaliţie. Surpriza alegerilor o reprezintă scorul electoral realizat de „Lista Pim Fortuyn“, formaţiune politică înfiinţată cu trei luni înainte de scrutin, pe o platformă populistă care este cooptată astfel la guvernare. Liderul acestei grupări, sociologul nonconformist Pim Fortuyn, fusese asasinat cu câteva zile înainte de scrutinul electoral. După Austria, Italia, Portugalia şi Danemarca O. devine al cincilea stat al UE condus de un guvern de dreapta, care integrează în coaliţie un partid populist sau extremist. Alegerile parlamentare anticipate (ian. 2003) reconfirmă compoziţia parlamentară rezultată anterior cu o pierdere din partea „Listei Pim Fortuyn". O. este o monarhie constituţională în care puterea legislativă este exercitată de suveran şi de Statele Generale bicamerale, iar cea executivă de un cabinet rezultat din alegerile parlamentare. OLANDĂ (< fr.; it.; {s} n. pr. Olanda) s. f. Ţesătură de in, deasă şi fină, folosită la confecţionarea lenjeriei de pat, de corp etc. OLANDEZ, -Ă (< n. pr. Olanda) subst., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune în Olanda. Mai trăiesc în S.U.A., Canada, Indonezia ş.a. De religie creştină (protestanţi, catolici etc.). ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Olanda. 2. Adj. Care aparţine Olandei sau olandezilor, privitor la Olanda sau la olandezi. Artă o. = artă dezvoltată pe teritoriul Olandei; ea şi-a definit un drum propriu, cu caracter de şcoală, desprinzându-se de arta flamandă, la începutul sec. 17, o dată cu formarea republicii independente a Provinciilor Unite. în arhitectură se impun preferinţele pentru construcţii civile, cei mai cunoscuţi maeştrii fiind Lievens de Key (Hala de carne din Haarlem) şi J. van Campen, care realizează modelul de arhitectură municipală (primăria din Amsterdam, azi Muzeul Regal); Hendrik de Keyser creează la Amsterdam „Noorder kerk“, care devine tipul preferat de biserică reformată de plan central. în sculptură, operele mai însemnate sunt monumentele funerare, cu forme severe (mormântul lui Wilhelm I de Orania, Taciturnul, de H. de Keyser). Pictura atinge apogeul în sec. 17 şi se manifestă în diversele genuri, aproape fiecare oraş având o şcoală proprie. Portretul individual şi de grup cunoaşte o remarcabilă dezvoltare (Frans Hals), ca şi scenele de interior, cu structuri spaţiale intime şi efecte de lumină calme (Vermeer, P. de Hooch, G. Terborch etc.), pictura de gen (A. van Ostade, J. Steen), natura moartă (P. Claesz van Haarlem), peisajul evocând aspecte din natura Olandei (J. van Ruysdael, M. Hobbema, J. van Goyen, A. Cuyp). Cea mai puternică personalitate a a.o. din sec. 17 este Rembrandt. Tot acum cunosc o mare dezvoltare gravura (H.P. Seghers, Rembrandt) şi artele decorative (tapiseria şi faianţa de Delft). O nouă perioadă de înflorire artistică se conturează în sec. 19, prin operele lui J. B. Jongkind, J. Israels şi, în special, Van Gogh. Sec. 20 este marcat de gruparea De Stijl însufleţită de P. Mondrian şi T. van Doesburg, precum şi de H.P. Berlage, considerat drept precursor al arhitecturii moderne. ♦ (Substantivat, f.) Limbă germanică din familia de limbi indo-europene, vorbită în Olanda şi în jumătatea de N a Belgiei (flamanda, considerată de unii cercetători dialect al o.). Ortografie parţial etimologică, grafie bazată pe alfabetul latin. Se mai vorbeşte în Surinam, Antilele Olandeze, iar un dialect al limbii olandeze (v. afrikaans) a devenit o limbă literară distinctă, fiind una dintre limbile oficiale ale Republicii Africa de Sud. 3. S. f. Rasă de vaci creată în Olanda şi crescută pentru producţia de lapte (producţia medie de 4 500 I de lapte anual). Are mai multe varietăţi, cea mai răspândită fiind varietatea friză. OLANDEZ 40 Artă olandeză 1. L. de Key: Primăria din Leiden; 2. Rembrandt: „Autoportret cu Saskia“; 3. V. van Gogh: „Chiparosul"; 4. Vermeer: „Scrisoarea"; 5. F. Hals: „Eforele azilului de bătrâne din Haarlem11; 6. J. van Ruysdael: „Peisaj cu mori“; 7. H. P. Berlaghe: Bursa din Amsterdam; 8. M. Hobbema: „Aleea din Middelharnis"; 9. J. B. Jongkind: „împrejurimile Rouen-ului“; 41 OLBRICH OLANDINĂ (< olandă) s. f. Ţesătură de bumbac, uneori în amestec, cu celofibră, care imită olanda, folosită pentru confecţionarea lenjeriei de pat, de corp etc. OLANU, com. în jud. Vâlcea, pe stg. văii Oltului; 3 473 loc. (2003). Până la 17 febr. 1968, com. şi satul O. s-au numit Peretu. OLAR (< oală) s. m. Meşter care face şi vinde oale sau alte obiecte din lut ars. OLARI, com. în jud. Arad, situată în câmpia Aradului, pe Canalul Morilor şi pe stg. Crişului Alb; 1 976 loc. (2003). OLARIU, losif (numele de botez luliu) (1859-1920, n. Maidan, azi Bră-dişoru de Jos, jud. Caraş-Severin), teolog român. Prof. la Facultatea de Teologie din Cernăuţi; prof. şi director (1885-1920) al Institutului Teologic-Pedagogic din Caransebeş. Preot, apoi protosinghel. Primul mare exeget român ortodox care a comentat „Vechiul Testament" („Introducere în Sfintele cărţi ale Vechiului şi Noului Testament", „Evanghelia după loan. Introducere şi comentarii"). Autor de manuale pentru învăţământul teologic. OLARU, Maria (n. 1982, Fălticeni), gimnastă română. Campioană mondială la individual-compus şi împreună cu echipa (Tianjin, 1999); campioană olimpică cu echipa şi la individual-compus (Sydney, 2000). Numeroase alte titluri mondiale şi europene cu echipa şi pe aparate. OLARU, Stelian (n. 1928), dirijor român de cor. Fondator al corului de copii al Palatului Copiilor din Bucureşti. Dirijor al corului Operei române din Bucureşti (din 1962). Numeroase înregistrări şi turnee. OLAV (OLAF) [u:!af], numele a cinci regi ai Norvegiei. Mai importanţi: 1. O. I Tryggvesson (995—1000). A introdus creştinismul în ţară, ceea ce a provocat 0 puternică rezistenţă din partea Populaţiei. înfrânt şi ucis de danezi. 2. O. II Haraldsson (zis cel Sfânt) (1015/ 1016-1028). A reunificat statul norvegian, dar a fost înfrânt de Canut cel Mare al Danemarcii, care a cucerit Norvegia, proclamându-se rege al acesteia. Canonizat (sărbătorit la 29 iul.). 3. O. V (1903—1991), rege al Norvegiei (1957-1991). OLĂCAR (< olac) s. m. (înv.) 1. Olac (1), curier; p. ext. îngrijitor al cailor de Poştă. 2. Slujbaş însărcinat cu strângerea cailor de olac. OLĂNESCU, Gheorghe A. (1905-1986, n. Olăneşti, jud. Vâlcea), medic român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. A iniţiat cercetări în chirurgia plastică şi reconstructivă a aparatului urinar, a tumorilor urinare şi, în mod special, ale vezicii urinare. Lucrări privind bolile renale („Insuficienţa renală acută", „Litiaza renală", „Hidronefroza"). OLĂNEŞTI v. Băile Olăneşti. OLĂREANU, Costache (1929-2000, n. Huşi), scriitor român. Proză ironică, de o rafinată artă a compoziţiei, transformând confesiunea în ficţiune („Confesiuni paralele", „Avionul de hârtie", „Merci pour Ies covrigi", „Cvintetul melancolic"). OLĂRjE (< olaf) s. f. 1. Meşteşugul olarului; olărit1. 2. Atelierul sau prăvălia olarului. OLĂRIT1 (< olar) s. n. Meşteşugul de a produce diferite obiecte (oale, străchini, cahle, figurine etc.) din pământ ars; olărie (1). Cunoscut încă din Neolitic; olarii confecţionau vase cu destinaţii foarte diverse (de uz, de cult sau rituale, decorative etc.), ceea ce a determinat o mare varietate de tipuri şi categorii. în funcţie de tehnica realizării se disting o. modelat (pe roată) şi turnat; în funcţie de ardere sunt unele vase arse fără oxigen (ceramica neagră) şi oxidant (ceramica roşie), iar în funcţie de glazură, pot fi mate sau glazurate; unele au lustru, altele sunt gravate. V. şi oală. OLĂRIT2 (< olări, reg. „a rotunji buştenii") s. n. (SILV.) Teşirea capătului buştenilor în exploatările forestiere, pentru a se uşura scoaterea lemnului prin târâre. OLBERS, Heinrich Wilhelm Matthias (1758-1840), astronom şi medic german. A descoperit mai mulţi asteroizi (Pallas, 1802 şi Vesta, 1807) şi şapte Gheorghe Olănescu Meşterul Viorel Frigură din Horezu lucrând la roata olarului Olărit Meşterul olar Mitriţă Viscol din Oboga comete (dintre care una îi poartă numele). A încercat (1826) o explicaţie a paradoxului ce-i poartă numele pentru absorbţia luminii în mediul interstelar. OLBIA, colonie grecească întemeiată de milesieni în 625 î.Hr., pe coasta de N a Mării Negre, la gura fl. Hypanis (Bugul de astăzi). Important centru comercial în sec. 6-5 î.Hr., a întreţinut relaţii cu regii traci din preajmă. Distrusă de Burebista şi refăcută, şi-a continuat existenţa sub Imp. Roman şi cel Bizantin. începe să decadă în urma atacurilor migratorilor. Azi Parutino (Ucraina). OLBRACHT, Ivan (pseud. lui Kamil Zeman) (1882-1952), scriitor ceh. Reprezentant de seamă al prozei cehe moderne. Nuvele („Despre acei prizonieri solitari", „Haiducul Nikola Suhaj") şi romane („Temniţa cea mai grea", „Strania prietenie a actorului Jesen", „Oglinda de după gratii") de analiză psihologică sau de relevare a momentelor de luptă socială; povestiri, publicistică, memorii. OLBRICH, Josef Maria (1867-1908), arhitect austriac. Reprezentant de seamă al curentului secesionist vienez (Palatul expoziţiilor societăţii „Wiener OLBRYCHSKI 42 Oldenburg. Centrul oraşului Sezession" — lucrare socotită ca un manifest în istoria arhitecturii moderne). O mare parte a carierei o desfăşoară la Darmstadt (din 1899) ca membru al Grupului celor şapte, unde construieşte clădiri cu forme simplificate, tinzând spre geometrism (casa „Ernst Ludwig" — edificiu cu ateliere şi săli de expoziţii). Contribuţii teoretice („Arhitectura"). OLBRYCHSKI [olbrjhski], Daniel (n. 1945), actor polonez de cinema. Protagonist al filmelor lui A. Wajda, interpretează roluri diverse, de la personaje istorice la oameni obişnuiţi, contemporani, cu o forţă temperamentală deosebită („Pan Wolodyjowski", „Pământul făgăduinţei", „Pădurea de mesteceni", „Carte de vizită în alb", „Decalogul", „Evadare"). OLDBURY [euld'bşri] oraş în Marea Britanie (Anglia Centrală), în aglomeraţia Birmingham, la V de Swethwick (West Midlands); 145,5 mii loc. (1991). Mare centru industrial (oţel şi laminate, produse chimice, mase plastice). Fortăreaţă (burh) ce datează dinaintea cuceririi normande (1066). Principalul monument: Ye Big House (1705), exemplu de arhitectură în stilul Queen Anne. Aici a fost deschisă prima bancă Lloyd’s. OLCEA, com. în jud. Bihor, situată în Câmpia Cermei; 2 778 loc. (2003). OLD BALDY PEAK v. Lindsey, Mount ~. OLDENBARNEVELT, Johan van (1547-1619), om de stat olandez. Părinte al independenţei Ţărilor de Jos. Participant la revolta împotriva Spaniei. A negociat (1578-1579) Uniunea de la Utrecht, obţinând recunoaşterea republicii de către Anglia, Franţa şi Spania (1596). Partizan al ereziei lui Arminius, a fost combătut de Mauriciu de Nassau, din ordinul căruia a fost arestat (1618) şi decapitat. OLDENBURG [oldenburk] 1. Oraş în NV Germaniei (Saxonia Inferioară), situat în zona de confl. a râului Hunte cu Kustenkanal, la 129 km V de Bremen; 191,5 mii loc. (2002). Port fluvial. Nod feroviar şi rutier. Constr. navale şi de maşini. Ind. chimică, electrotehnică, de prelucr. a lemnului, a sticlei, textilă şi alim. Universitate (1974). Teatru; muzeu de artă. Grădină botanică. Catedrala gotică Sankt Lamberti, construită în anii 1790-1797 pe locul unei biserici din 1270; Palatul ducal (1605-1615). Mausoleu (1786). Menţionat documentar în 1108, a devenit oraş în 1345. Reşed. a conţilor (din sec. 12) şi apoi a ducilor (1677-1871) de O. 2. Dinastie regală în Danemarca (1448-1863) şi în Norvegia (1450-1814). OLDENBURG [ould0nbe:g], Claes (n. 1929), sculptor american de origine suedeză. Figură reprezentativă a pop-art. Prin supradimensionarea unor obiecte cotidiene (mistrie, ruj de buze, cârlig de rufe, furtun de grădină, pâine), O. realizează monumente cu mesaj polemic, emanând şi un umor suprarealist. Lucrări: „Cameră de baie", „Cameră de dormit". OLD FAITHFUL [euld fşi0ful] („Bătrânul fidel"), celebru gheizer din NV S.U.A., în parcul naţional Yellowstone, în cadrul celei mai mari concentrări de gheizere din lume (c. 300). Are o medie de erupţie de 65 minute (rareori ± 21 minute), fiind gheizerul cu cele mai constante erupţii din lume (45-55 mii litri de apă şi aburi la o înălţime între 27 şi 54,8 m). Denumirea i-a fost dată (1870) de către generalul Henry D. Wasburn în timpul expediţiei de cercetare a parcului. OLDFIELD [ouldfild], Mike (n. 1953), chitarist, poliinstrumentist şi compozitor rock britanic. Triumfă cu albumul „Tubular Bells", care îi aduce un succes imens. Albume realizate cu mai mulţi artişti, patină folk celtică, instrumente electronice. OLDHAM [ouldem], oraş în Marea Britanie (Anglia), situat la 10 km NE de Manchester; 103,9 mii loc. (1991). Vechi centru al ind. bumbacului. Constr. de automobile şi de maşini textile. Ind. optică, chimică şi electrotehnică. Muzeu de artă. Parcul Alexandra (24 ha). Biserica St. Mary (1833). OLDUVAI (OLDUWAI GORGE), defileu în N Tanzaniei situat în parcul naţional Serengeti, la 241 km VNV de Kilimanjaro. începând din 1959, arheologul şi antropologul britanic L.S.B. Leakey şi colaboratorii săi au scos la iveală în această zonă numeroase resturi fosile (c. 50) ale unor hominizi (Homo habilis) care au vieţuit cu c. 2,1 mii.—15 mii ani în urmă, întărind ipoteza că leagănul umanităţii îl constituie continentul african. OLD VIC [ould vik] (de la denumirea Royal Victoria Theatre), vechi teatru din Londra, inaugurat în 1818 sub numele de Royal Coburg Theatre (din 1833, Victoria Theatre, iar din 1963 Teatrul Naţional sub direcţia (1912-1937) lui Lilian M. Baylis şi a lui L. Olivier (1963-1973). Activitatea lui se bazează pe repertoriul shakespearian (de unde şi supranumele de „Casa lui Shakespeare"). Printre iluştrii actori ai teatrului s-au numărat: J. Gielgud, Vivien Leigh, L. Olivier, M. Redgrave, R. Richardson, L. Harvey, P. O’Toole, R. Burton ş.a. OLE (cuv. sp.) interj., s. n. 1. Interj. Cuvânt folosit pentru a încuraja pe cineva, în special pe luptătorii care participă la coride. 2. S. n. Dans spaniol cu mişcare moderată, executat de o singură persoană, care se acompaniază cu castaniete; melodia după care se execută. OLEACĂ (< ngr.) adv. Puţin, niţel. OLEACEE (< fr. {i}; {s} lat. oleaceus „ca un măslin") s. f. pl. Familie de plante lemnoase dicotiledonate, gamo-petale, entomofile sau anemofile, cu frunze opuse, caduce sau persistente, simple sau compuse, cu flori actino-morfe şi fructe samare, capsule, bace sau drupe (ex. frasinul, liliacul, forsiţia, măslinul etc.). O. sunt răspândite în regiunile cu climat cald şi temperat. Se cunosc c. 600 specii. OLEAGINQS, -OASĂ (< fr.) adj. (Despre plante şi seminţele lor) Care conţine ulei, din care se poate extrage ulei (ex. floarea-soarelui, măslinul, inul, cânepa etc.). OLEANDRU s. m. (BOT.) v. leandru. 43 OLIGOSPERMIE OLEAŢ1 (< fr.; {s} lat. oleum „ulei") s. m. pl. Săruri sau esteri ai acidului oleic. OLEFjNE (< fr. {i}) s. f. pl. (CHIM.) Alchene. OLEFINIC, -Ă (< fr.) adj. (CHIM.) Hidrocarburi olefinice = alchene. OLEG (?-912 sau 922), cneaz rus. Potrivit letopiseţelor, a domnit din 879 la Novgorod, succedându-i lui Rurik, iar din 882 şi la Kiev. A lărgit hotarul Rusiei kievene şi a purtat lupte cu Imp. Bizantin, în urma cărora a încheiat un tratat avantajos (911). OLEIC (< fr.) adj. Acid ~ = acid gras lichid, care se găseşte sub formă de trioleină în grăsimi naturale. Se întrebuinţează la obţinerea săpunurilor moi, a plastifianţilor etc. OLEINÂ (< fr.) s. f. (CHIM.) 1. Trioleină. 2. Denumire pentru acidul oleic tehnic, obţinut la scindarea grăsimilor prin hidroliză. OLENELLUS (< fr. {i}) s. m. (PALEONT.) Gen fosil de trilobiţi din Cambrianul inferior, care aveau cefalo-toracele mare şi abdomenul prevăzut cu ţepi pleurali. OLENIOK 1. Golf în partea de S a M. Laptev. Lungime: 65 km; lăţime max.: 130 km; ad. max.: 15 m. Ins. pr.: Jangîlah. 2. Fluviu în N Siberiei (Federaţia Rusă); 2 292 km. Izv. din pod. Siberiei Centrale şi se varsă în golful omonim al M. Laptev printr-o deltă de 475 km2. Pescuit. îngheaţă în perioada sept.-iun. Navigabil în cursul inferior până la Suhana. Afl. pr.: Bur, Silighir, Merkîmden. OLENUS (< {i}) s. m. (PALEONT.) Gen fosil de trilobiţi din Cambrianul superior, care aveau cefalotoracele de formă trapezoidală şi abdomenul constituit din 12-15 segmente. OLEODUCT v. pipe-line. OLEOGRAFjE (< fr.; {s} lat. oleum „ulei" + gr. graphe „scriere") s. f. Cro-molitografie care reproduce o pictură în ulei, făcută pe o hârtie imitând pânza, cu ajutorul unor coloranţi. Apărută la sfârşitul sec. 19. OLEŞA, luri Karlovici (1899-1960), scriitor rus. Proză în care descrie contrastele din societatea rusă pre- şi postrevoluţionară, ilustrând în special dificultatea integrării individului în comunitate („Trei grăsuni", „Invidia"). Scrieri autobiografice („Nici o zi fără un rând scris"). Arestat în 1934 şi reabilitat în 1956. OLEUM (< fr. {i}; {s} lat. oleum „ulei") s. n. Acid sulfuric concentrat care conţine în soluţie anhidridă sulfurică liberă; acid sulfuric fumans. Se întrebuinţează în industria coloranţilor, ca exploziv etc. OLFACTIV, -Ă (< fr.; {s} lat. olfactus „miros") adj. Care se referă la miros. Mucoasă o. = mucoasă care căptuşeşte pereţii cavităţilor nazale. Nerv o. = prima pereche de nervi cranieni. OLFACŢIE (< fr.) s. f. (FIZIOL.) Miros (1). OLGA (c. 890-969), cneaghină de Kiev (945-964), soţia lui Igor. A cârmuit în timpul minoratului fiului său Sveato-slav. S-a călugărit (957). Sanctificată de Biserica ortodoxă rusă. OLIFANTS (RIO DOS ELEFANTES), râu în SE Africii, în Rep. Africa de Sud şi Mozambic, afl. dr. al fl. Limpopo, în cursul inf. al acestuia; 565 km. Izv. din NNV m-ţilor Scorpiei, curge pe direcţia S-N până în aval de Marble Hali, după care îşi schimbă cursul către E, trecând prin Penge, Mica, Massingir. Afl. pr.: Groot-Letaba, Shingwidzi (Singuedeze). OLIGARH (< oligarhie) s. m. Membru al unei oligarhii; partizan al oligarhiei. OLIGARHjE (< fr.; {s} oligo- + gr. arkhe „stăpânire, conducere") s. f. Formă de conducere a statului, în care puterea politică şi economică este deţinută de un număr restrâns de persoane sau de familii. Se deosebeşte de aristocraţie, a cărei putere aparţine nobililor prin naştere. O formă specială a o. este plutocraţia. ♦ Grup de persoane care exercită puterea într-o astfel de formă de guvernământ. OLIGjST (< fr.; {s> gr. oligistos „foarte puţin") s. n. (MINER.) Varietate lamelară de hematit, cu luciu metalic „puternic cristalizat"; este un minereu de fier. V. şi hematit OLIGO- (< fr., it.; {s} gr. oligos „puţin") Element de compunere cu sensul de „mic", „insuficient", „puţin numeros", „sărac", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. OLIGOCEN, epocă a perioadei terţiare dintre Eocen şi Miocen (între c. 36,6 şi 23,7 mii. ani în urmă). în O. a avut loc expansiunea mamiferelor şi şi-au făcut apariţia primele suine, rinocerii şi tapirii. OLIGOCHET (< fr. {i}; {s} oligo- + gr. khaite „păr") s. n. (La' pl.) Clasă de anelide hermafrodite terestre şi dulci-cole, lipsite de parapode şi cu puţini peri (Oligochaeta)-, (şi la sg.) vierme din această clasă (ex. râma, viermele de apă dulce). OLIGOCITEMjE (< fr. {i}; {s> oligo- + gr. kytos „celulă" + haima „sânge") s. f. Scădere a numărului de globule sangvine, întâlnită în hemoragii, în unele boli de sânge etc. OLIGOCLAZ (< fr.; {s} oligo- + gr. klasis „spargere") s. n. (MINER.) Feld-spat plagioclaz conţinând între 10 şi 30% anortit. OLIGOELEMENT (< oligo- + element) s. n. Microelement. OLIGOFAGJE (< fr. {i}; {s} oligo- + gr. phagein „a mânca") s. f. 1. (BIOL.) Regim alimentar lipsit de varietate. 2. (MED.) Diminuare a poftei de mâncare. OLIGOFREN, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care suferă de oligofrenie; arierat mintal. OLIGOFRENjE (< fr.; {s} oligo- + gr. phren „minte") s. f. Insuficienţă a dezvoltării intelectuale având cauze ereditare, de incompatibilitate sangvină, in-fecţioase sau traumatice (în perioada intrauterină, la naştere, după naştere, în prima copilărie) ori de mediu. Se cunosc trei stadii de o.: idioţia (faza cea mai avansată), imbecilitatea şi debilitatea mintală (grade mai reduse). V. şi arierat mintal. OLIGOFRENOPEDAGOGJE (< fr.) s. f. Ramură a pedagogiei speciale care se ocupă de instruirea, educarea şi recuperarea socială a copiilor deficienţi mintal. OLIGOGENĂ s. f. Genă importantă calitativ sau mutant major. OLIGOMENOREE (< fr.) s. f. Reducerea frecvenţei menstruaţiei, întâlnită înainte de menopauză, în unele boli endocrine etc. OLIGOPOL (< fr. {i}; {s} oligo- + gr. polein „a vinde") s. n. Formă de piaţă cu concurenţă imperfectă din ţările cu economie de piaţă dezvoltată, pe care operează câteva firme concurente, ce deţin segmente importante din oferta totală a unui bun economic într-un domeniu de activitate. Este forma de piaţă dominantă pentru producerea bunurilor de consum de folosinţă îndelungată şi a unor materii prime (produse petroliere, oţel, aluminiu etc.). OLIGOSPERMIE (< fr., engl.; {s} oligo- + gr. sperma „sămânţă") s. f. 1. Scădere anormală a numărului de spermatozoizi din lichidul seminal. 2. Insuficienţă secretorie de spermă. OLIGOTROF 44 Olimp. Vedere generală OLIGOTRQF, -Ă (< fr.) adj. 1. Care conţine un număr redus de nutrienţi şi prezintă o rată scăzută de formare a materiei organice prin fotosinteză. 2. (BIOL.) Adaptat la un mediu foarte sărac în substanţe nutritive (ex. plantă o., organism o.). OLIGOZAHARjDE (< engl.) s. f. pl. (CHIM.) Glucide care au molecula compusă din două până la şase resturi de monozaharide (ex. zaharoza, lactoza etc.); în organismele vii se formează în urma scindării enzimatice a polizaha-ridelor. OLIGURjE (< fr. {i}; {s} oligo- + gr. ouron „urină") s. f. Scădere a cantităţii de urină eliminată în timp de 24 de ore, din cauza unei ingestii reduse de lichide, a unei transpiraţii abundente sau ca simptom al unei afecţiuni renale sau extrarenale. OLIMP (OLIMBOŞ sau OLYMPOS), cel mai înalt masiv muntos din Grecia, situat la marginea depr. Tesalia. Alt. max.: 2 917 m. Parc naţional (373,6 ha), în mitologia greacă era considerat lăcaş al zeilor. OLIMP, staţiune balneoclimaterică estivală, de interes general, situată pe ţărmul Mării Negre, la 7 km N de Mangalia (jud. Constanţa), căruia îi aparţine din punct de vedere ad-tiv, intrată în circuitul turistic în vara anului 1972. Este indicată atât pentru cură heliomarină în timpul vacanţelor de vară, cât şi pentru tratarea afecţiunilor reumatismale, posttraumatice, ginecologice, endocrine, dermatologice, respiratorii ş.a. OLIMPIA (OLYMPIA), oraş în Grecia antică, în NE Peloponesului (Elida). Centru religios vestit prin sanctuarele ridicate în cinstea Herei (sec. 6 î.Hr.) şi a lui Zeus Olimpianul (în care se găsea statuia criselefantină a acestuia creată Olimpia (Olympia). Ruinele templului de Fidias — sec. 5 î.Hr., una dintre cele şapte minuni ale lumii antice) şi prin Jocurile olimpice ce se celebrau, în onoarea acestuia, la fiecare patru ani. Oraşul avea un mare stadion, construit în sec. 4 î.Hr. capacitate de 40 000 de locuri. Distrus de cutremurul din 426, a fost descoperit în urma săpăturilor arheologice iniţiate în sec. 19. Situl arheologic este declarat în 1989, ca aparţinând patrimoniului cultural universal. OLIMPIA (c. 375-316 î.Hr.), regină a Macedoniei, soţia lui Filip II şi mama lui Alexandru Macedon. Vestită pentru setea de putere şi cruzime. Repudiată de Filip II, nu a fost străină de moartea acestuia, în urma unui complot. Regentă (336-331 î.Hr.) a fiului său Alexandru. Când fiul ei ocupă tronul, se retrage în Epir (331 î.Hr.); după moartea acestuia, intrată în luptele dintre diadohi, recurge la intrigi şi asasinate pentru a da tronul nepotului ei minor, Alexandru IV. Capturată de Casandru, este judecată şi condamnată la moarte. OLIMPIADĂ (< ngr., fr., germ.; {s> n. pr. Olimpia, oraş în Elida) s. f. 1. (în Grecia antică) Intervalul de patru ani între două serbări succesive ale Jocurilor olimpice, devenit unitate cronologică convenţională între 776 Î.Hr. şi 394 d.Hr. Această cronologie a fost introdusă de istoricul grec Timaeus (c. 356-c. 260 î.Hr.), în anul 264 Î.Hr.; a mai fost folosită şi de Polybiu, Diodor din Sicilia ş.a. 2. (în Grecia antică) Manifestare sportivă, cuprinzând întreceri şi jocuri, care însoţea sărbătorile consacrate lui Zeus, în cetatea Olimpia, desfăşurată din patru în patru ani, cu m participarea concurenţilor din întreaga Jk Grecie; se presupune că au fost iniţiate pentru consolidarea unităţii lumii greceşti. Prima o. a avut loc în anul 776 î.Hr. şi a cuprins probe sportive, concursuri literare şi muzicale. învingătorii se bucurau de respectul contemporanilor şi primeau o coroană din frunze de măslin. în anul 394 d.Hr., împăratul Teodosiu cel Mare a suprimat o., considerându-le păgâne. Ele au fost reluate, la iniţiativa baronului Pierre de Coubertin, în cadrul unui congres internaţional (23 iun. 1894) la Paris. 3. Denumire uzuală pentru Jocurile olimpice moderne. 4. Concurs local, naţional sau internaţional organizat anual, pe diferite specialităţi, pentru elevi. OLIMPIAN, -Ă (< fr.; {s} gr. olympos, de la n. pr. Olimp) adj. 1. Care aparţine zeilor din Antichitatea greacă; din Olimp. <0 Zeii olimpieni = denumire dată în mitologia greacă zeilor principali, care îşi aveau lăcaşul pe muntele Olimp şi care, sub cârmuirea lui Zeus, guvernau lumea; descendenţi ai lui Cronos şi ai Reei, ei formează a doua generaţie de zei, după titani. ♦ Fig. Maiestuos, impunător, măreţ. 2. (Despre oameni sau, p. ext., despre expresia feţei) Senin. ♦ (Despre manifestări ale oamenilor) Care exprimă calm, linişte sufletească. OLjMPIC, -Ă (< fr.; {s} gr. olympicos „din Olimpia") adj., s. m. 1. Adj. Jocuri olimpice = competiţii sportive internaţionale complexe deschise, la Atena, la 6 apr. 1896, considerate primele olimpiade de vară moderne, cu participarea a 285 persoane din 13 ţări. J. o. sunt de vară (cu un interval de 4 ani) şi de iarnă (din 1924), o dată la 4 ani. în 1992 s-a hotărât disputarea celor de iarnă în 1994 şi apoi la patru ani pentru a se evita suprapunerea celor două cicluri olimpice. Numărul disciplinelor Medaliile câştigate de sportivii români la jocurile modeme ■îlltlillllllll^^ lofanda Balaş înălţime — 1,85 m Roma 1960 tolănea Balaş înălţime - 1,90 m Tokyo 1964 Mihaela Peneş suliţă - 60,54 m Tokyo 1964 Viorica Viscopoleanu lungime — 6,82 m Ciudad de Mexico 1968 Lîâ Manoliu disc — 58,28 m Ciudad de Mâxico 1968 Doina Melinte 800 m - 1’57”60 Los Angeles 1984 Anîşoara Cuşmir-Stanciu lungime — 6,96 m Los Angeles 1984 Maricica Puică 3000 m - 8’53"96 Los Angeles 1984 Paula Ivan 1500 m - 3’53”96 Seul 1988 Gabriela Szabo 5000 m - 14’40”79 Sydney 2000 ARGINT Mihaela Peneş suliţă - 59,92 m Ciudad de Mexico 1968 Ileana Silai 800 m - 2'02”5 Ciudad de Mexico 196$ Argentina Menis disc - 65,09 m Miinchen 1972 Valerta Bufanu 100 m garduri - 12,84 Miinchen 1972 Paula Ivan 3000 m - 8'27”15 Seul 1988 Gaiina Astafei înălţime - 2,00 m Barcelona 1992 Gabriela Szabo 1500 m - 4'01 ”54 Atlanta 1996 Violeta Szekely-Beclea 1500 - 4’05”15 Sydney 2000 Lidia Simon maraton — 2h23’22 Sydney 2000 Ua Manoliu disc — 52,36 m Roma 1960 Lia Manoliu disc — 56,97 m Tokyo 1964 Gh. Megelea suliţă — 87,16 m Montreal 1976 Doina Melinte 1500 m - 4’03”76 Los Angeles 1984 Mihaela Loghin greutate — 20,47 m Los Angeles 1984 Vait ionescu lungime — 6,81 m Los Angeles 1984 fifa Lovin 800 m - 1 r58”83 Los Angeles 1984 Marlcica Puică 1500 m - 4'04”15 Los Angeles 1984 Crîs&eana Cojocarii 400 m*g. - 55”41 Los Angeles 1984 Barenţa Crăciunescu disc — 63,64 m Los Angeles 1984 Gabriela Szabo 1500 m - 4’05,,27 Sydney 2000 Oana Pantelimon înălţime — 1,99 m Sydney 2000 BOB mom fon Panţuru, Nicolae Neagoe bob 2 pensoane Grenobfe 1968 BOX Nicolae Unea categ» 67 kg Melbourne 1956 argint Vastfe tîţă Skeorghe Negrea Mircea Dobrescu fon Monea fon Alexe Simion Cuţov Mircea Şimon Daniei Dumitrescu Marian Simion 75 kg 81 kg g. 51 kg 81 kg *81 kg 60 kg + 81 kg categ. 57 kg categ. 71 kg Helsinki Melbourne Melbourne Melbourne Miinchen Montreal Montreal Seul Sydney 1952 1956 1956 1956 1972 1976 1976 1988 2000 OLIMPIADĂ 46 BRONZ Gheorghe Fiat categ. 60 kg Helsinki 1952 Constantin Dumitrescu categ. 63,5 kg Melbourne 1956 Ion Monea categ. 75 kg Roma 1960 Calistrat Cuţov categ, 60 kg Ciudad de Mexico 1968 Alee Năstac categ. 75 kg Montreal 1976 Costică Dafinoiu categ. 81 kg Montreal 1976 Victor Zilberman categ. 67 kg Montreal 1976 Valentin Silaghi categ. 75 kg Moscova 1980 Dumitru Cipere categ. 54 kg Moscova 1980 Mircea Fulger categ. 63,5 kg Los Angeles 1984 Leonard Doroftei categ. 63,5 kg Barcelona 1992 Leonard Doroftei categ. 60 kg Atlanta 1996 Marian Simion categ. 67 kg Atlanta 1996 Dorel Simion categ. 67 kg Sydney 2000 CAIAC-CANOE AUR Leon Rotman canoe (C1 - 1000 m) Melbourne 1956 Leon Rotman canoe (Cţ - 10.000 m) Melbourne 1956 Dumitru Alexe, Simion Ismaiicîuc canoe (C2 - 1000 m) Melbourne 1956 Serghei Covaliov, Ivan Patzaichin canoe (C2 - 1000 m) Ciudad de Mexico 1968 ivan Patzaichin canoe (C1 - 1000 m) Munchen 1972 Vasile Dîba caiac (K1 < - 500 m) Montrâal 1976 Ivan Patzaichin, Toma Simionov canoe (C2 - 1000 m) Moscova 1980 Agafia Constantin, Maria Ştefan, Tecla Marinescu, Nastasia lonescu caiac (K4 - ~ 500 m) Los Angeles 1984 ivan Patzaichin, Toma Simionov canoe (C2 - 1000 m) Los Angeles 1984 Florin Popescu, Mitica Pricop canoe (C2 - 1000 m) Sydney 2000 ARGINT Andrei Igorov canoe (G* — 1000 m) Tokyo 1964 Hîlde Lauer caiac (K, - 500 m) Tokyo 1964 Anton Calenic, Dimitrie Ivanov, Haralambie ivanov, Mihai Ţurcaş caiac (K4 — 1000 m) Ciudad de Mexico 1968 Serghei Covaliov, Ivan Patzaichin canoe (C2 — 1000 m) Munchen 1972 Afanasie Sciotnic, Vartolomeu Roman, Aurel Vernescu, Mihai Zafiu caiac (K4 — 1000 m) Munchen 1972 Gh, Daniîovr Gh. Simionov canoe {G% — 1000 m) Montreal 1976 Ivan Patzaichin, Petre Capusta canoe {C2 - 500 m) Moscova 1980 Mihai Zafiu, Vasile Dîba, Ion Geantă, Nicuşor Eşarm caiac (K4 — 1000 m) Moscova 1980 ivan Patzaichin, Toma Simîonov canoe (C2 — 500 m) Los Angeles 1984 Antonei Borşan, Mareei Gfăvan canoe (C2 — 1000 m) Atlanta 1996 BRONZ Leon Rotman canoe (C1 - - 1000 m) Roma 1960 Cornelia Sideri, Hiide Lauer caiac (K2 — 500 m) Tokyo 1964 Aurel Vernescu caiac (K1 — 1000 m) Tokyo 1964 Simion Cuciuc, Afanasie Sciotnic, Mihai Ţurcaş, Aurel Vernescu caiac (K4 — 1000 m) Tokyo 1964 Viorica Dumitru caiac (K1 — 500 m) Ciudad de Mexico 1968 Viorica Dumitru, Maria Nichiforov caiac (K2 — 500 m) Munchen 1972 Vasile Dîba caiac (K1 — 1000 m) Montreal 1976 47 OLIMPIADĂ Lafion Serghei, Policarp Malâhin caiac (K2 — 500 m) Montreal 1976 Vasile Dîba caiac (K1 ~ 1000 m) Moscova 1980 Ion Bîrtădeanu caiac {KA - 1000 m) Moscova 1980 Costică Olaru canoe (C1 — 500 m) Los Angeles 1984 Gheorghe Andriev, Grigore Obreja canoe (C2 — 500 m) Atlanta 1996 Mitică Pricop, Fiorin Popescu canoe (C2 - 500 m) Sydney 2000 Mariana Limbau, Raluca loniţă, Elena Radu, Sanda Toma caiac Loc. adv. Din om în om = de la unul la altul. Ca de la om la om = în mod sincer, deschis, prieteneşte. ^ Expr. O dată om sau un om şi jumătate, se spune admirativ despre o persoană de încredere, cu mari calităţi (morale). 2. Persoană care se află în slujba cuiva, persoană de încredere. 3. (Pop.) Persoană de vază, de seamă. ^ Expr. A face pe cineva om = a) a da pe cineva la şcoală, a asigura învăţătura cuiva, calificându-l într-o profesiune; b) a ajuta pe cineva să-şi facă o situaţie. A se face om = a) a se înstări, a se căpătui; b) a-şi îndrepta conduita. 4. (Pop.) Bărbat. ♦ (Determinat de „meu“, „tău“ etc.) Soţ. 5. (La vocativ) Apelativ familiar de adresare către un bărbat în cursul unei explicaţii, al unei dojeni etc. 6. (La sg.) O persoană oarecare, cineva; oricine. 7. Om-orchestră = persoană care cântă la mai multe instrumente; p. ext. persoană cu preocupări foarte diverse. 8. Om de afaceri = întreprinzător care desfăşoară o activitate lucrativă (comer- Originea şi evoluţia omului 1- Evoluţia craniului în cursul procesului de antropogeneză (cranii reconstituite): 1. Ple-siantrop; 2. Pitecantrop; 3. Sinantrop; 4. Neandertalian clasic; 5. Neandertalian progresiv; 6. Omul actual. Caracterele morfologice dobândite de om în procesul de antropogeneză (în comparaţie cu maimuţele antropomorfe actuale şi cu primele preumane fosile). ii- Creşterea volumului cerebral: 1. Cimpanzeu; 2. Plesiantrop; 3. Omul actual. HI- înălţarea bolţii craniene: 1. Pitecantrop; 2- Neandertalian clasic; 3. Neandertalian Progresiv; 4. Homo sapiens fosil; 5. Homo sapiens actual. IV. Membrul anterior: 1. Urangutan; 2. Cimpanzeu; 3. Gorilă; 4. Om. y^Laba piciorului: 1. Cimpanzeu; 2. Gorilă de ţărm; 3. Gorilă de munte; 4. Om. VI- Poziţia şi formarea coloanei vertebrale: 1- Cimpanzeu; 2. Om. OMAG 62 cială) în scopul obţinerii unui profit maxim. în general, aduce în afacere un capital propriu şi/sau împrumutat pe care încearcă să-l fructifice în mod eficient, asumându-şi riscul pentru un eşec posibil. OMAG (< sl.) s. m. Denumire dată speciilor de plante din genul Aconitum, familia ranunculaceelor, cu flori albastre, violacee sau galbene. Cresc mai ales prin păduri, iar unele specii se cultivă ca plante ornamentale. Din rizomi se extrage un alcaloid, aconitina, folosit în farmacologie. O. este foarte toxic. OMAGIA (< omagiu) vb. I tranz. A aduce cuiva un omagiu, a exprima stima, respectul faţă de cineva. OMAGIAL, -Ă (< fr.) adj. Care are caracter de omagiu; care este sau se face în semn de omagiu, drept omagiu. OMAGIU (< it., fr.) s. n. 1. (în Evul Mediu) Ceremonie care cuprindea jurământul de credinţă şi de supunere al unui vasal faţă de suzeranul său. 2. Manifestare (prin gesturi, cuvinte, purtări etc.) a respectului, a admiraţiei sau a recunoştinţei faţă de cineva; ofrandă, prinos. ♦ Omagiile mele = formulă de salut respectuos. 3. Gen de lucrare care cuprinde studii dedicate unei personalităţi proeminente a vieţii ştiinţifice, culturale, sociale etc. cu prilejul aniversării sau a comemorării sale. OMAHA [oumeha], oraş în S.U.A. (Nebraska), pe Missouri; 390 mii loc. (2000). Nod feroviar. Aeroport. Ind. constr. de maşini agricole şi de transport, electronică, electrotehnică, de rafinare a petrolului şi a metalurgiei neferoase (plumb şi zinc), alim. Piaţă pentru animale şi cereale. Trei universităţi (1869, 1878, 1908). Muzeu de artă. Fundat în 1854. OMAN 1. Sultanatul ~ (Sultanat ‘Umăn), stat în Asia de Sud-Vest (Pen. Arabia), cu ieşire la M. Arabiei, G. Oman şi G. Persic; 309,5 mii km2; 2,623 mii. loc. (2001): Limba oficială: araba. Religia: islamică (musulmani sunniţi şi şiiţi) 87,7%; hinduşi 7,4%; creştini 3,9%, budişti. Capitala: Mascat/ Muscat (Masqat/Musqat). Oraşe pr.: As-STb, Salălah, Bawshar, Şuhăr, ‘Ibri. Este împărţit în şase regiuni şi două guvernorate. Podişul deşertic Wadi Sama’il, străbătut de lanţul muntos Al-Hajar (3 035 m în vf. Jabul/Jabal ash-Shams) se află în NE ţării. în SV se află pod. Dhofar (Zufăr), relativ fertil, înconjurat de m-ţii Qarah. în N se întinde deştertul nisipos Rub’ al Khăli, nelocuit şi lipsit de precipitaţii. în E şi S ţării o îngustă câmpie nisipoasă litorală. Statului O. îi aparţine şi pen. Musandam, muntoasă, din zona str. Ormuz, formând o enclavă în Emiratele Arabe Unite (alt. max.: 2 286 m). Ţărmurile O. măsoară peste 1 800 km. Climă tropicală, extrem de aridă, cu temperaturi frecvent peste 50°C şi precipitaţii scăzute (80-130 mm/an). Vegetaţie xerofită sau chiar absentă şi faună foarte săracă. Economie aproape exclusiv agrară, cu unul dintre cele mai scăzute niveluri de viaţă de pe planetă, în prezent este bazată pe exploatarea zăcămintelor de petrol (din 1967) şi a gazelor naturale, introduse mai târziu în exploatare. Acum, acest sector, deşi concentrează doar c. 10% din populaţia activă, contribuie cu aproape 50% la formarea P.I.B. şi asigură c. 90% din exporturi (deşi nu dispune de mari rezerve sigure de petrol şi gaze naturale). Resurse de subsol puţin variate: petrol (c. 50 mii. t/an), gaze naturale (4,723 md. m3, 1996), cupru (24,36 mii t, 1998), aur (569 kg, 1998). Ind. prelucrătoare, puţin dezvoltată, foloseşte 31,2% din forţa de muncă (împreună cu construcţiile) şi dă doar 7% din P.I.B. Se produc: derivate din petrol (3,771 metrice, 1996) şi gaze naturale lichefiate, produse din aluminiu şi cupru rafinat, ciment, produse chimice, alimente şi băuturi, produse textile, diferite aparate, produse din lemn şi hârtie. Agricultura concentrează în prezent 9,4% din populaţia activă şi contribuie cu 2,6% la formarea P.I.B., fiind axată pe creşterea animalelor (mii capete, 1999): caprine (728), ovine (160), cămile (97), bovine (148), păsări de curte (3 200). Se cultivă produse de consum curent: curmale (135 mii t, 2000), banane (28 mii t, 1999), mango (12 mii t, 1999), papaya (2,9 mii t, 1999), tutun, citrice, legume şi pepeni (164 mii t, 1999), trestie de zahăr, grâu, lucernă etc. Pescuit activ (106,2 mii t, 1998). Căi rutiere: 33 mii km (dintre care 24% pavate). Nu are căi ferate. Flotă comercială redusă: 11,7 mii t.r.b. Porturi pr.: Mascat, Matrah, Şur, Şuhăr. Turism în dezvoltare: 502 mii turişti străini (1999). Principalele obiective turistice: capitala Mascat cu numeroase moschei şi edificii administrative moderne, peste 500 de fortăreţe (Nizwă — fondată 1670, Jibrine — 1688, Hazen — 1720, Nakul, Bahla, Rustaq), atracţii naturale (cheile Shap, oazele Misfat el-Ibriyeen), rezervaţia naturală a antilopei arabice (Oryx arabica). Moneda: 1 rial omani = 1 000 baizas. Export (1999): petrol (76,4%), produse manufacturate (2,9%), alimente şi animale vii (2,5%), combustibili minerali (0,9%). Principalii parteneri: Emiratele Arabe Unite (42%), Iran (7%), Arabia Saudită (6,8%), Yemen (5,3%), S.U.A. (5,1%), Marea Britanie (4,6%), Tanzania (4,5%). Import (1999): maşini şi echipament de transport (41,4%), bunuri manufacturate de bază (17%), alimente şi animale vii (13,9%), tutun şi băuturi (7,8%) etc. Principalii parteneri: Emiratele Arabe Unite (28,1%), Japonia (15,2%), Marea Britanie (6,8%), S.U.A. (6,4%), Germania (4%), India (3,5%) etc. — Istoric. Situat într-o zonă de contact a civilizaţiilor mesopotamiene, indiană şi persană, terit. O. intră (536 d.Hr.) în sfera de influenţă persană şi este înglobat, în 630, în Califatul Arab. Prin O. trecea renumitul drum al tămâiei. Conducătorii locali transformă treptat stăpânirea califatului în una pur nominală, extin-zându-şi autoritatea asupra Coastei Piraţilor. îmbrăţişând (sec. 8) erezia iba-distă, O. se expune represaliilor şiite, sunnite sau wahhabite. în 751 şeful religios devine imamul Julanda bin Masud. Din 1154 imamii sunt înlocuiţi cu o dinastie de principi aparţinând tribului Nabhan; din 1428 O. este condusă atât de principi cât şi de imami, între 1508 şi 1650 coasta O. este ocupată de portughezi. După înlăturarea dominaţiei persane în 1744, Sultanatul Mascat şi O. atinge, în următorul secol, sub dinastia Saidită (fondată 1744 de Ahmad bin Said), apogeul puterii, întinzându-şi autoritatea asupra unor regiuni ale coastei Africii Orientale şi insulei Zanzibar (unde este strămutată şi capitala în 1832). După moartea suveranului Said bin Sultan (1856), statul se destramă (Zanzibarul se proclamă sultanat independent) şi decade, O. devenind, în 1891, de facto, un protectorat britanic. în 1913 imamatul O., care se separase de Mascat la sfârşitul sec. 18, îşi proclamă independenţa confirmată prin tratatul din 1920 cu sultanul Mascatului. în 1951 sultanatul Mascat devine protectorat britanic, în timp ce O. îşi păstrează independenţa. în 1955 trupele sultanului din Mascat sprijinite de britanici ocupă O., declanşând un lung conflict intern. La 23 iul. 1970, la ocuparea tronului de către sultanul Qabus bin Said, Sultanatul Mascat şi Imamatul O. adoptă denumirea de Sultanatul O., noul suveran luând o serie de măsuri vizând modernizarea statului, în 1970 O. devine membru al O.N.U., iar în 1971 al Ligii Arabe. în timpul Războiului iraniano-iraqian (1980-88), O. 63 OMAR EMIRATELE j ARABE loantP UNITE /rs„.;!f3035 —A ______\ / OAr-RustăQ^Q ^ • fyffj \---“----1- Tan'amn 3035 „ o"-**. O*" 'bfaV. H Bahlă°N?2wă^/} ° ARABIA SAUDITÂ, . „»7 0 fl-RU Al-HAJAR ASH-SHARQI / Jabaî Majăyiz 1 SA! N WAHTBAH SftKDSz A Haymâ’ *>? ° jp Daqm Vr \ O Dawqah / o Tudho o Ţtiamant ^\D H fl F A\ 8 ^(Z U F Â Rî^ 52e W 58* §84 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Begjuni Suprafaţa Populaţia (km2) (1999) Ad-Dăkhiîyah 31 900 264 700 Al-Băiinah 648 602 AJ-Wusta 19 768 Ash-Sharqlyah 297 929 Az-Zăhirah 208 439 Mascat 635 279 Guvernorate Musandam 1 800 32 965 Zufăr 99 300 217 756 menţine relaţii bune cu Iranul, iar în criza din Golf (1990-91) caută să evite 0 angajare directă. în bilanţul oficial al celor trei decenii de domnie a sultanului Qabus bin Said, prezentat în apr. 2000, se consemnează creşterea reţelei de şosele pavate de la 10 (în 1970) la 8 000 km (în 2000), a numărului de şcoli de la 3 (cu 900 de elevi) la 2 000 (cu 530 000 de elevi), a speranţei de viaţă de la 50 la 71 de ani, toate acestea fiind posibile pe baza exploatării resurselor petroliere ale ţării. Reformele preconizate de sultanul Qabus bin Said continuă şi în 2001, când este acordat drept de vot femeilor pentru Adunarea Consultativă (for pentru care sunt organizate, în sept. 2000, a patra oară alegeri), se iau măsuri în vederea îmbunătăţirii sistemului de învăţământ şi se caută soluţii de diversificare a economiei pentru reducerea dependenţei acesteia de resursele petroliere. Se insistă asupra „omanizării economiei", adică scăderea numărului de muncitori străini, care reprezintă în prezent 1/3 din populaţia ţării. După atentatele de la 11 sept. 2001 din S.U.A., O. se afirmă ca un aliat al coaliţiei antiteroriste internaţionale. O. este o monarhie absolută, sultanat ereditar. Şeful statului este sultanul, care exercită activitatea legislativă şi cea executivă. 2. Golf în NV M. Arabiei, între pen. Arabia (respectiv ţărmul de N al statului O.) şi ţărmul de SE al Iranului. Lungimea: 545 km; lăţimea max.: 370 km. Ad. max.: 3 474 m. Comunică cu G. Persic prin str. Ormuz. Porturi pr.: Şur, Mascat, al-Khăburah, Şuhăr (în O.), Jâsk, Bandar Beheshti (Iran). 3. Munţii culme muntoasă în E pen. Arabia, în NNV statului O., alcătuită din şisturi cristaline şi roci eruptive. Alt. max.: 3 035 m (Jabal Shams). OMANUL CONTRACTUAL (TRUCIAL STATES [tru:siel steits] sau COASTA PIRAŢILOR), protectorat britanic (1853— 1971), care şi-a proclamat independenţa (1971) sub denumirea de Emiratele Arabe Unite. OMAR I (‘Umar al-FarOk ibn al-Hattâb), al doilea calif arab (634-644). Succesor al lui Abu Bakr. Unul dintre discipolii profetului Mahomed. învingător al persanilor la Kadisiya (637) şi Nehavend (642), a cucerit Siria şi Palestina (635-640), iar generalul său, Amr ibn al-As, Egiptul (642), punând OMAR KHAYYAM 64 bazele politice şi instituţionale ale noului stat arab. A stabilit data Hegirei (16 iul. 622) ca început al calendarului musulman. Asasinat de un sclav în moscheea de la Medina. OMAR KHAYYAM (Gheyăs od-Dîn Abu ol-Fath ‘Omar ebn EbrahTm ol-Khayyăml) (c. 1048-c. 1131), savant şi poet persan. Catrene (rubaiate) de o mare simplitate a expresiei, alternând motive elegiace şi epicureice. Multe din poemele sale pesimiste, sceptice şi blasfematorii nu au fost cunoscute pentru a se evita represiunea autorităţilor, în scrierile sale ştiinţifice şi filozofice se dovedeşte un remarcabil discipol al lui Avicenna. Ca matematician, a elaborat un celebru tratat de algebră, în care a clasificat sistematic ecuaţiile de gradul doi şi trei. Astronom reputat, a fost, alături de alţi învăţaţi, unul dintre reformatorii calendarului persan (a stabilit la 15 mart. 1079 începutul noii ere) şi autorul unor importante tabele astronomice. OMATIDjE (< fr. {i}; {s> gr. ommat-„ochi“ + eidos „aspect") s. f. (ZOOL.) Fiecare dintre elementele care constituie ochiul compus al insectelor, format din grupe de celule retiniene şi pigmentare. OMĂT (< ucr.) s. n. (Reg.) Zăpadă, nea. ♦ Troian. OMBILIC (< fr., lat.) s. n. Mică cicatrice formată după tăierea cordonului ombilical, situată în mijlocul peretelui abdominal; buric (1). OMBILICAL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la ombilic. -0- Cordon o. = cordon la mamifere care face legătura între placentă şi embrion. Conţine vase sangvine prin care se asigură nutriţia fetusului. După naştere se secţionează şi se leagă steril, rămânând un câpăt care ulterior se usucă şi cade, lăsând 0 cicatrice (ombilicul, numit popular buric). OMBROFIL (< fr.; {i} gr. ombros „ploaie" + philos „iubitor") adj. Adaptat să trăiască în ţinuturi cu precipitaţii abundente (ex. plante o.)- OMDURMAN [umdurman] (UMM DURMĂN), oraş în partea de ENE a Sudanului, pe stg. Nilului Alb, în aval de confl. acestuia cu Nilul Albastru, vizavi de Khartoum, de care este legat printr-un pod de 1 600 m lungime; 1 271,4 mii. loc. (1993). Ind. aluminiului, a mobilei, porţelanului, sticlăriei, pielăriei şi încălţămintei, textilă şi alim. Produse meşteşugăreşti (obiecte din metal, lemn, piele, fildeş, ceramică). Centru comercial pentru produse agricole, gumă arabică, animale, textile etc. Teatru. Muzeu de Omdurman. Mausoleul lui al-Mahdi istorie. Mausoleu. Universităţi islamice (1912, 1965). Aici, armata anglo-egip-teană, comandată de generalul H. Kitchener, a înfrânt pe mahdiştii conduşi de Muhammad Ahmed (al-Mahdi) la 2 sept. 1898. OME, oraş în Japonia centrală (ins. Honshu), la 48 km VNV de Tokyo, în megalopolisul Tokyo-Yokohama-Kawasaki, pe râul Tama-gawa; 141,4 mii loc. (2000). Echipament electric şi textil. Ţesătorii de bumbac. în trecut centru comercial şi staţie de poştă a devenit un centru tradiţional de cherestea şi articole din lemn. Poarta de intrare în parcul naţional Chichibu-Tama. Sanctuarul regal Mitake-yama. OMEGA (< ngr.) s. n. sg. Numele ultimei litere a alfabetului grecesc (notată Q), corespunzând sunetului „o“. Expr. De la alfa la omega = de la început până la sfârşit. A fi alfa şi omega = a fi factorul esenţial. OMEGATRQN s. n. (< fr. {i}) (FIZ.) Spectrometru de masă, care funcţionează după principiul ciclotronului. Se foloseşte la determinarea compoziţiei şi a presiunilor parţiale ale gazelor la instalaţiile de vacuum. OMEIAZI, dinastie de califi arabi (661-750), din califatul cu capitala la Damasc. întemeiată în 661 de Moavia, membru al ginţii Omeia, aparţinând tribului koreişiţilor din Mecca, a avut două ramuri: Sufianizii (661-684) şi Maruanizii (684-756). în timpul dinastiei O., la posesiunile califatului s-au adăugat o parte a N Africii, a Pen. Iberice, Asia Mijlocie, unele principate din NV Indiei, Armeniei, Azerbaidjanului şi o parte a Georgiei. în 750 Maruan (Marwan) II, ultimul calif omeiad, a fost detronat de răscoala condusă de sclavul persan Abu Muslim, puterea fiind preluată de Abbasizi; Abd er-Rahman, nepotul lui Marwan II, se refugiază în Pen. Iberică, unde întemeiază dinastia O. din Emiratul (756—929) şi apoi din Califatul (929-1031) de Cordoba. OMENESC, -EASCĂ (< om) adj. Care aparţine omului sau genului uman, privitor la om sau la genul uman, propriu înfăţişării sau firii omului; de om, uman. OMENEŞTE (< om) adv. 1. Din punct de vedere omenesc, în mod omenesc; după puterea unui om. 2. în condiţii omeneşti, ca oamenii; p. ext. cu omenie, cum se cuvine. OMENj (< om) vb. IV tranz. 1. (Pop.) A primi (pe cineva) în mod ospitalier; a ospăta, a cinsti. 2. (înv. şi pop.) A respecta, a cinsti, a onora. OMENjE (< om) s. f. Complex de calităţi alese (dragoste, înţelegere, respect faţă de oameni) izvorâte dintr-o înaltă înţelegere a condiţiei umane şi care implică promovarea unui ideal de continuă autoperfecţionare morală; comportamentul generat de această înţelegere. ^ Loc. De omenie = bun, cumsecade, cinstit, omenos; ospitalier. ♦ Reputaţie bună; cinste, renume, trecere. OMENjRE (< om) s. f. Totalitatea oamenilor de pe Pământ, neamul omenesc, umanitate. ♦ Mulţime de oameni; lume, public. OMENOS, -OASĂ (< om) adj. De omenie; blând, generos, cumsecade; îngăduitor. OMER, Seyfeddîn (1884-1920), scriitor turc. Reprezentant important al curentului literar „Millî edebiyat", de orientare naţională, care punea accent pe valorificarea surselor populare, folosirea limbii vorbite, pitorescul local, inspiraţia socială. Maestru al schiţei şi povestirii scurte, în care acordă o importanţă deosebită oralităţii stilului şi dialogului, anecdoticii („Templul secret", „Primul fir de păr alb", „Tocuri înalte", „Bomba" — capodopera sa). Romanul de inspiraţie folclorică „Haiducul singuratic" consacră în proza turcă tema haiduciei. OMER NEF’I V. Nefi OMER PAŞA (pe numele adevărat Mihail Lattas) (1806-1871), general turc de origine croată. A dezertat din armata austriacă trecând la islamism. Participant la înăbuşirea Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, a comandat armata de ocupaţie din Principate. Comandant al armatei turce de pe frontul european în timpul Războiului Crimeii (1853-1856), a participat la lupta cu ruşii de la Olteniţa (1853). Guvernator de Bagdad 65 OMOFONIE (1857-1859). A înăbuşit răscoalele din Muntenegru (1862) şi Creta (1867). OMERTA (cuv. it.) s. f. Lege a tăcerii impusă în organizaţiile de tip mafiot. OMESCU, Ion (n. 1925, Arad), actor, regizor şi dramaturg român. Stabilit în Franţa (1972). Folosind ca sursă de inspiraţie istoria („Veac de iarnă“, „Săgetătorul", „Vlad Anonimul"), Scriptura („El şi celălalt") sau viaţa cotidiană („Idolul şi Pasărea") tratează, într-un stil rafinat, încărcat de tensiune poetică şi intelectuală, teme ca: drama puterii, relaţia dintre idol şi idolatru, dintre creaţie şi iubire. Autor de critică şi exegeză teatrală. OMETEOTL (sau OMETECUHTLI) (în mitologia aztecă), dualitatea divină supremă, zeul total, venerat ca formă fundamentală şi inseparabilă, acţionând asupra întregului Univers; este creatorul celor patru zei (forţe cosmice) de echilibru general (zeul roşu, zeul negru, zeul albastru şi zeul alb), de la care emană istoria lumii. OMG (organism modificat genetic) v. organism. OMI, râu în V Siberiei (Federaţia Rusă), afl. dr. al râului Irtîş la Omsk; 1 091 km. Izv. din câmpia Siberiei de Est. O.M.I. v. Organizaţia Maritimă internaţională. OMJDĂ (< ngr.) s. f. Larvă de fluture, cu corpul alcătuit din segmente. După câteva năpârliri, se transformă în nimfă, ■v- Omida păroasă a stejarului = omida fluturelui Lymantria dispar, dăunătoare arborilor, de culoare cenuşiu-violacee, de c. 7 cm lungime, având peri cu venin foarte iritanţi pentru om şi animale. Omida păroasă a dudului = omida unui fluture mic, de culoare albă, originară din America de Nord (Hyphantria cunea)', are un colorit gălbui, cu pete negre şi portocalii şi consumă frunzele dudului şi ale pomilor fructiferi. O MIE Şl UNA DE NOPŢI (Halima), culegere de basme populare arabe, cuprinzând elemente de origine indo-persană, ebraică, egipteană („Aladin şi lampa fermecată", „Aii Baba şi cei 40 de hoţi", „Sindbad Marinarul"), alcătuită în jurul anului 1100. Prin conţinutul de idei, prin gustul rafinat pentru artă şi fast, prin înţelepciunea populară, culegerea reprezintă o oglindă a vieţii sociale, intelectuale şi morale a lumii arabe medievale. A fost răspândită în Europa, la începutul sec. 18, prin intermediul unei adaptări libere în limba franceză datorate lui Antoine Galland. O MIE Şl UNA DE ZILE, culegere de basme alcătuită de Petit de la Croix după un ciclu de poveşti persane şi publicată între 1710 şi 1712. V. Halima. OMILETICĂ (< fr., lat., it.) s. f. Disciplină teologică privitoare la principiile şi la regulile oratoriei bisericeşti. OMILiE (< ngr.) s. f. Cea mai veche formă de predică bisericească, prin care se explicau şi se interpretau pe înţelesul tuturor pasaje din „Noul Testament". Modele ale genului sunt considerate o. lui loan Hrisostom. Primele traduceri de o. au fost făcute pe teritoriul românesc de Coresi („Tâlcul evangheliilor", 1567- 1568 şi „Evanghelie cu învăţătură", 1581). Sin. cazanie, predică. OMISIUNE (< fr., lat.) s. f. Faptul de a omite; trecere cu vederea, neglijare, omitere; p. ext. lucru omis, lipsă, lacună (1), scăpare. OMITE (< lat. omittere) v. III tranz. A lăsa (intenţionat sau nu) la o parte, a trece cu vederea, a neglija; a uita (ceea ce trebuia amintit, spus, făcut etc.) OMIYA, oraş în Japonia (Honshu), la 30 km NNV de Tokyo; 456,3 mii loc. (2000). Nod feroviar (triaj). Constr. de material feroviar şi de maşini-unelte; ind. textilă, chimică şi metalurgică. Piaţă agricolă (orez, cereale). Important centru de producere a arborilor pitici (bonsai). Parc. Temple şintoiste. OMLETĂ (< fr.) s. f. Mâncare preparată din ouă bătute şi prăjite în grăsime, uneori cu adaos de şuncă, brânză, ceapă etc. O.M.M. v. Organizaţia Meteorologică Mondială. OMNI- (< fr.; {s} lat. omnis „tot") Element de compunere care înseamnă „(a) tot", „(a) toate" şi care serveşte la formarea unor adjective şi a unor substantive. OMNIBUZ (< it., fr.) s. n. 1. Autobuz (cu etaj) pentru transportul în comun al călătorilor în interiorul unei localităţi sau între două localităţi apropiate. 2. Mijloc de transport în comun asemănător diligenţei, care avea rute fixe. OMNIDIRECŢIONAL, -Ă (< fr.) adj. (Despre surse sau receptoare de radiaţii) Care nu prezintă directivitate. OMNIPOTENT, -Ă (< fr.; {s} omni- + lat. potens „puternic") adj. Cu putere nelimitată; atotputernic, care are capacitatea de a face tot ce este intrinsec posibil. ♦ (Substantivat, art.) Dumnezeu. OMNIPOTENŢĂ (< fr.) s. f. Putere nelimitată, autoritate absolută; atotputernicie. ♦ (REL.) Atribut divin prin care se afirmă că în Dumnezeu se concentrează toate puterile sau energiile cosmice. Dificultăţile apărute, în plan filozofic, privind posibilitatea lui Dumnezeu de a controla abuzul de libertate al omului ori de a crea ceva care să se sustragă controlului său au impus reformularea noţiunii de o. în sensul de capacitate de a face tot ceea ce nu este logic imposibil. OMNIPREZENT, -Ă (< fr.) adj. Care este pretutindeni prezent, activ. OMNISCIENT, -Ă (< fr.) adj. Care are capacitatea de a cunoaşte tot. ♦ (Substantivat; în sens strict) Dumnezeu. OMNISCIENŢĂ (< fr.) s. f. Atribui divin prin care se afirmă că Dumnezeu cunoaşte tot. Incluzând şi precunoaşte-rea acţiunilor viitoare, o. a fost percepută, de unii filozofi, ca o ameninţare pentru liberul arbitru al omului. OMNIVQR, -Ă (< fr.; {s} omni- + lat. vorare „a mânca, a înghiţi") adj., s. m. şi f. (Animal) care se hrăneşte atât cu hrană vegetală, cât şi cu hrană animală (ex. omul, ursul). OMO, râu în SV Ethiopiei; 650 km. Izv. din M-ţii Gorochan (Pod. Ethiopian), de sub vf. cu acelaşi nume (3 276 m), curge pe direcţia generală N-S şi se varsă în lacul Turkana (Kenya), având o vale foarte meandrată în cursul inferior. Afl. pr.: Gojeb, Ghibbe. în sedimentele lacustre de pe cursul inferior au fost descoperite într-un important sit arheologic (1896), de către italianul Vittorio Bottego, fosile de hominizi (Homo gra-cilis) fundamentale pentru studierea evoluţiei speciei umane care face parte din 1980 din patrimoniul cultural universal. Parc naţional (4 015 km2). OMO- v. homo-. OMOCENTRIC, -Ă (< fr. {i}; {s> gr. homokentros „concentric") Adj. (Despre fascicule de lumină) Ale cărui raze trec toate prin acelaşi punct. OMOFAGjE (< fr.) s. f. Consumul de carne crudă, obicei cultic larg răspândit în religiile primitive; se considera că divinitatea, încarnată în animalul de jertfă, poate fi astfel digerată dimpreună cu forţa magică. OMOFON, -Ă (< fr.; {s} omo- + gr. phone „sunet") adj. (Despre cuvinte, grupuri de cuvinte, silabe) Care se pronunţă la fel cu alte cuvinte, grupuri de cuvinte, silabe. OMOFONjE (< fr., gr.) s. f. 1. însuşirea de a fi omofon. 2. (MUZ.) Tehnică de compoziţie în care o voce, îndeobşte în registrul înalt, deţine melodia, iar OMOFOR 66 celelalte o susţin, o acompaniază, o întregesc armonic. OMOFOR (< gr.) s. n. Veşmânt bisericesc ortodox de forma unei eşarfe, purtat de arhiereu pe umeri, peste sacos, în timpul serviciului religios, ca simbol al rangului său. Deseori brodat şi ornamentat, constituie o adevărată piesă de muzeu (ex. o. de la Putna, sec. 15, decorat cu scene biblice, cruci şi figuri de sfinţi şi profeţi; o. de la Secu, sec. 17). OMOGEN, -Ă (< fr.; {s} omo- + gr. gennaein „a naşte") adj. 1. (Despre un întreg, un tot) Ale cărui părţi sunt de aceeaşi natură; p. ext. unitar. 2. (MAT.; despre funcţii cu mai multe variabile) în care suma exponenţilor din fiecare termen este constantă. <0- Sistem liniar 0. = sistem liniar cu termeni liberi nuli. 3. (FIZ.; despre un corp sau un sistem fizico-chimic) Care are pentru o mărime fizică aceeaşi valoare - în oricare domeniu din interiorul corpului sau sistemului respectiv. OMOGENITATE (OMOGENEITATE) (< fr., germ.) s. f. însuşire a unui obiect, a unui grup, a unui sistem fizico-chimic etc. de a avea aceleaşi proprietăţi în toate punctele sale. ♦ însuşire a unei funcţii de a fi omogenă. ♦ însuşire a unei formule, a unei relaţii etc. de a avea aceleaşi dimensiuni (2) în ambii membri. OMOGENIZA (< omogen) vb. I tranz. A face (să fie) omogen, a aduce în stare de omogenitate; p. ext. a egaliza, a uniformiza. ♦ (METAL.) A efectua o omogenizare. OMOGENIZARE (< omogeniza) s. f. 1. Acţiunea de a omogeniza. 2. (METAL.) Tratament termic aplicat anumitor aliaje în scopul realizării omogenităţii lor fizice, chimice şi structurale. 3. Unitate a sonorităţii vocilor într-un cor. OMOGRAF (< fr. {i}; (s> omo- + gr. graphein „a scrie") s. n., adj. (Cuvânt) care se scrie la fel cu altul, dar diferă din punct de vedere fonetic. OMOGRAFIC, -Ă (< fr. fi» ad). (MAT.) Transformare o. = corespondenţă biunivocă a mulţimii numerelor reale sau complexe (mai puţin un punct) care poate fi exprimată în formă de raport a două polinoame de gradul întâi. Se mai numeşte şi transformare biliniară sau Mobius. OMOLOG, -OAGĂ (< fr.; {s} omo- + gr. legein „a spune") adj., s. m. 1. Adj. (MAT.: despre două puncte, laturi etc. aparţinând fiecare unei figuri) Care sunt asociate unul altuia printr-o anumită corespondenţă biunivocă. 2. Adj. (BIOL.) Organe omoloage = organe care au structură asemănătoare şi origine comună, dar formă externă şi funcţiuni diferite (ex. membrul anterior la om, balenă, liliac, cârtiţă, pasăre). 3. S. m. (CHIM.) Termen al unei serii de compuşi organici care diferă de termenii vecini printr-o grupare — CH2 —. 4. S. m. Persoană care deţine o funcţie oficială într-o organizaţie sau într-un stat, privită în raport cu o altă persoană care deţine aceeaşi funcţie oficială într- o altă organizaţie sau într-un alt stat. OMOLOGA (< fr.; {s} gr. homologein „a vorbi în acord cu...“) vb. I tranz. 1. A accepta oficial un tip de produs şi a aproba producerea lui (în serie). 2. A recunoaşte oficial o performanţă sportivă. 3. (în trecut) A efectua o operaţie de verificare şi de întărire a unui înscris prin organele prevăzute de lege. OMOLOGIE (< fr.) s. f. (BIOL.) Corespondenţă de structură a unuia sau a unor organe la două specii diferite, datorită originii lor comune. OMOLON, râu în extremitatea de NE a Federaţiei Ruse, afl. dr. al fl. Kolîma în cursul inferior, în amonte de Kolîm-skaia; 1 150 km. Izv. din m-ţii Kolîma, curge pe direcţia SE-NV şi trece prin Şcerbakovo şi Kriukovo. îngheaţă în perioada oct.-mai. Afl. pr.: Kegali, Molandja, Oloi, Kedon. OMONjM (< fr., lat.; {s} gr. homo-nymus < homos „la fel“ + onoma „nume") s. n., s. m. 1. S. n. Cuvânt identic ca formă şi ca pronunţare cu alt cuvânt, de care diferă însă ca sens sau ca origine. 2. S. m. Persoană care poartă acelaşi nume cu altcineva; tiz. OMONIMIE (< fr.) s. f. Faptul sau însuşirea de a fi omonim (1); situaţie în care se află două sau mai multe cuvinte omonime. OMOPLAT (< fr.; {s} gr. omos „umăr" + plate „suprafaţă plată") s. m. Os pereche, plat, triunghiular, în partea superioară şi posterioară a toracelui, care formează împreună cu clavicula centura scapulară; spată, scapulă. OMOR (< omorî) s. n. Faptul de a omorî. ♦ (DR.) Infracţiune care constă în uciderea unei persoane. -0- O. calificat = infracţiune contra vieţii săvârşită în următoarele împrejurări: cu premeditare; din interes material; asupra soţului sau a unei rude apropiate; profitând de starea de neputinţă a victimei; prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane; pentru a se sustrage de la o urmărire; pentru a ascunde sau a înlesni altă infracţiune. O. deosebit de Organe omoloage Membrul anterior la: 1. Salamandră; 2. Broască ţestoasă marină; 3. Crocodil 4. Pasăre; 5. Liliac; 6. Balenă; 7. Cârtiţă; 8. Om. 67 ONASSIS Omu. Cabana grav = infracţiune contra vieţii săvârşită în următoarele împejurări: prin cruzime; asupra mai multor persoane; de cineva care a mai săvârşit un o.; pentru a ascunde săvârşirea unei tâlhării; asupra unei femei gravide; asupra unui poliţist, jandarm, militar sau magistrat. ♦ Ucidere în masă; măcel. OMORÎ (< sl.) vb. IV 1. Tranz. A pricinui moartea unei fiinţe, a lua viaţa cuiva; a ucide, a asasina. Expr. A omorî pe cineva cu zile = a pricinui moartea cuiva înainte de vreme; p. ext a face cuiva mereu necazuri mari, a învenina viaţa cuiva. ♦ Refl. A se sinucide. 2. Tranz. Fig. A distruge, a nimici. -<>- Expr. A-şi omorî timpul = a-şi ocupa timpul cu ceva lipsit de importanţă; a pierde vremea. 3. Tranz. Fig. A pricinui cuiva suferinţe, a chinui. ♦ A sâcâi, a plictisi pe cineva cu ceva. 4. Refl. A-şi prăpădi puterile, a se epuiza, a se consuma. OMORTAG (OMURTAG), han bulgar (814 sau 816-831). Fiul lui Krum. A continuat extinderea teritoriului hanatului bulgar şi l-a ajutat pe împăratul bizantin Mihail II să reprime răscoala condusă de Toma Slavul. A reclădit Pliska, capitala statului său. OMOTETjE (< fr.; {s> omo- + gr. thetos „aşezat") s. f. (MAT.) Transformare omografică în care punctele corespondente sunt colinare cu un punct fix (centrul o.) şi sunt situate faţă de el la distanţe al căror raport este constant (puterea o.). O.M.P.I. v. Organizaţia Mondială pentru protecţia Proprietăţii Intelectuale. O.M.S. v. Organizaţia Mondială a Sănătăţii. OMSK, oraş în Federaţia Rusă, port la confl. irtîşului cu afl. său Omi; 1,1 mii. loc. (2002). Nod feroviar (pe calea ferată transsiberiană) şi rutier. Aeroport. Mare rafinărie de petrol; reparaţii navale; constr. de motoare, maşini agricole şi de aparataj electrotehnic; ind. chimică, textilă, de prelucr. lemnului, a celulozei, încălţămintei şi alim. Universitate. Teatre. Muzee. Biserica Nikolskii (1840). Fundat în 1716. O.M.T. v. Organizaţia Mondială de Turism. OMU 1. Cel mai înalt vârf din masivul Bucegi (Carpaţii Meridionali); alt.: 2 505 m. Alcătuit din gresii şi conglomerate. Cabană turistică şi staţie meteorologică de altitudine. Important obiectiv turistic către care converg mai multe trasee marcate. 2. Cel mai înalt vârf din M-ţii Suhard (Carpaţii Orientali); alt.: 1 932 m. OMUCIDERE (< om + ucidere) s. f. Omor, asasinat. OMUL, numele popular al constelaţiei Hercule. OMUŞOR (< om) s. m., s. n. 1. S. m. Omuleţ, om mic de statură. 2. S. n. Apendice cărnos, mobil şi contrac-til, aflat în fundul cavităţii bucale, care reprezintă marginea liberă a vălului palatin; luetă, uvulă. OMUTA, oraş în Japonia (Kyushu), port la ţărmul G. Ariake al Mării Chinei de Est, la 35 km NV de Kumamoto; 138,6 mii loc. (2000). Nod feroviar. Expl. de cărbuni. Oţelării. Ind. constr. de maşini, chimică, a zincului, cimentului, textilă. Export de cărbune. ONA, Pedro de (c. 1570-1643), poet chilian. Poeme de mare sensibilitate şi rafinament, reprezentative pentru spiritul Renaşterii şi stilul baroc („Araucania înfrântă", „Cutremurul din Lima", „Ignacio de Cantabria"). ONAGRACEE (< fr.) s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate cu flori diali-petale (Onagraceae, Oenotheraceae). Se cunosc peste 650 de specii (ierburi, arbuşti, arbori şi uneori liane). Trăiesc în America de Sud şi de Nord, Europa şi Asia, multe dintre ele fiind decorative. Onagru (1) ONAGRU (< fr.) s. m. 1. Specie de măgar sălbatic care trăieşte în India şi Iran (Equus onager). 2. Plantă dicotile-donată, din familia onagraceelor, originară din America, cu flori mari, cultivată ca plantă ornamentală. ONAN|E (< fr., germ. {i}; n. pr. Onan, personaj biblic) s. f. Producere a plăcerii sexuale, la bărbat, prin auto-excitare; masturbaţie, onanism. ONASSIS 1. Aristotelis Socrates O. (1907-1975), armator şi financiar grec. Unul dintre primii constructori de super-tancuri petroliere. Proprietar al unor mari hoteluri şi bănci în întreaga lume, precum şi al companiei Olympic Airways (care, între 1957 şi 1974, a fost linia naţională aeriană a Greciei). Prietenie îndelungată cu soprana Maria Cailas. 2. Jacqueline Bouvier Kennedy O. (1929- Aristotelis Onassis Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis OfiATE 68 1994), soţia (1953-1963) preşedintelui american J.F. Kennedy, apoi, din 1968, a lui O. (1). Reporter şi fotograf (până în 1953). A redecorat şi reamenajat Casa Albă. Fondatoare (la Washington) a unui centru cultural de promovare a artei naţionale, care poartă numele lui Kennedy. După 1975, a lucrat ca editor. OfiATE, Juan de (c. 1550-c. 1630), conchistador spaniol. Primul guvernator regal al Mexicului (1595). A explorat regiuni din America de Nord (Rio Grande, 1598; Kansas, 1601; Golful Californiei, 1605). ONCESCU, Nicolae (1905-1964, n. lanca, jud. Brăila), geolog român. Prof. univ. la Bucureşti. Cercetări în domeniul geologiei combustibililor minerali, de hidrogeologie, geologie şi tectonică regională („Region de Piatra Craiului-Bucegi“); a elaborat o sinteză modernă a teritoriului românesc („Geologia României"). ONCEŞTI, com. în jud. Bacău, situată în zona colinelor Tutovei, la confl. râurilor Frunteşti şi Berheci; 1 803 loc. (2003). în satul O. au fost descoperite vestigii aparţinând culturii Dridu (sec. 9) şi tot aici se află bisericile Adormirea Maicii Domnului (1792-1795, rezidită în 1835 şi reparată în mai multe rânduri) şi Sf. Nicolae (1809). ONCIUL, Dlmitre (1856-1923, n. Straja, jud. Suceava), istoric român. Acad. (1905), prof. univ. la Bucureşti. Preşedinte al Acad. Române (1920— 1923). Director general al Arhivelor Statului din România (1900-1923); întemeietorul (1922) şi primul preşedinte al Comisiei consultative heraldice. Considerat creatorul şcolii critice în istoriografia română. Istoric al Evului Mediu românesc, a abordat problemele continuităţii daco-romane la nord de Dunăre şi ale formării statelor medievale româneşti („Teoria lui Roesler", „Radul Negru şi Dimitre Onciul originile Principatului Ţării Româneşti", „Ideea latinităţii şi a unităţii naţionale", „Originile principatelor române"). Cercetări privind istoria provinciilor româneşti Bucovina, Maramureş, Banat şi Dobro-gea; a publicat o serie de documente despre istoria românilor, descoperite în arhivele din Viena. Preocupări de genealogie şi cronologie. ONCO- (< fr.; {s> gr. onkos „masă, volum") Element de compunere cu semnificaţia de „masă", „volum", „tumoare" (malignă) cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. ONCOCjT (< fr.; {s} onco- + gr. kytos „celulă") s. n. Celulă voluminoasă, cu multă citoplasmă granuloasă, aflată în epiteliul canalelor sau a acinilor glandelor salivare, al tiroidei şi paratiroidei şi al celor mai multe parenchimuri glandulare. ONCOCITOM (< fr.) s. n. Tumoră cu structură glandulară, de obicei benignă, cu localizare diversă (ex. la tiroidă, bronhii, glande salivare, rinichi). ONCOGEN (< fr.) adj. Care favorizează sau provoacă formarea tumorilor maligne. ONCOGENĂ (< fr.) s. f. Genă capabilă să transforme o celulă normală într-o celulă canceroasă. Rezultă în urma modificării unei gene normale (protoonco-genă) sau ca urmare a pătrunderii în organism a unui virus care interacţio-nează cu genele normale ale gazdei (o. virală). ONCOLOG, -Ă (< oncologie) s. m. şi f. Medic specializat în oncologie. ONCOLOGIC, -Ă (< it.) adj. Care se referă la oncologie, care aparţine oncologiei. ONCOLOGIE (< it.; {s} onco- + gr. logos „studiu") s. f. Ramură a ştiinţelor medicale care se ocupă cu studiul aspectelor teoretice, experimentale şi clinice ale procesului de oncogeneză şi cu elaborarea metodelor de prevenire, depistare şi tratament a tumorilor. ONCOSTATIC, -Ă (< fr.) adj., subst. (Medicament, substanţă) care opreşte evoluţia unei tumori (maligne). ONCTUOS, -OASĂ (< fr.; {s} lat. unctuosus „uns") adj. 1. Unsuros, uleios. 2. Fig. Insinuant, mieros. ONCTUOZITATE (< fr.) s. f. 1. Faptul de a fi onctuos; fig. atitudine, comportare insinuantă, mieroasă. 2. (TEHN.) Proprietate a unui lubrifiant de a menţine o peliculă continuă între două suprafeţe care alunecă una pesta alta. Poate fi îmbunătăţită prin adaosuri de acizi graşi, fosfiţi şi fosfaţi organici, sulfură de plumb, clorură de plumb, grafit etc. ONDAATJE, Michael (n. 1943), scriitor candian originar din Sri Lanka. Stabilit în Canada (1962). Romane de ficţiune („Operele complete ale lui Billy the Kid", „în pielea leului", „Pacientul englez"). ONDATRA (< fr.) s. f. (ZOOL.) Bizam. OND|NE (< fr.) s. f. pl. Personaje din mitologia germană şi scandinavă, închipuite ca fete foarte frumoase ce trăiau în apă şi care, adesea, îşi alegeau soţii dintre muritori. Sunt zâne ale apelor, de obicei răufăcătoare, care-i călăuzesc pe călători în locuri mlăştinoase, în păduri nesfârşite, prin ceţuri şi neguri, făcându-i să se rătăcească. Se înrudesc cu nimfele din mitologiile greco-latine. ONDO 1. Stat în SV Nigeriei, cu ieşire la G. Benin; 20,9 mii km2; 2,2 mii. loc. (1991). Centrul ad-tiv: Akure. Expl. de petrol. Plantaţii de arbori de cacao şi de cauciuc. 2. Oraş în SV Nigeriei (statul O.), situat la poalele colinelor Kukuruku, la 169 km NE de Lagos; 146,1 mii loc. (1991). Prelucr. lemnului şi a boabelor de cacao. Centru comercial pentru cacao, ulei de palmier, fructe, porumb, yams, păsări. ONDOGRAF (< fr.; {s} fr. onde „undă"+ gr. graphein „a scrie") s. n. Instrument de măsurat cu ajutorul căruia se înregistrează curba de variaţie a tensiunii sau intensitatea curentului electric la încărcarea ori descărcarea periodică a unui condensator. ONDULA (< fr.) vb. I 1. Intranz. A se mişca, a se legăna ca undele apei; a (se) undui. ♦ A descrie o linie sinuoasă; a se arcui; a şerpui. 2. Tranz. A deforma o bandă sau o tablă astfel încât să capete ondulaţii, cute. 3. Tranz. şi refl. A(-şi) face bucle, cârlionţi; a(-şi) încreţi părul. ONDULATOR, -OARE (< ondula) adj. (Rar) Care se ondulează, se leagănă ca undele apelor, ca valurile. ONDULATORIU, -IE (< fr., it.) adj. Referitor la unde (ex. teoria o. a luminii), care se propagă sub formă de unde. Mecanică o. = teorie fizică emisă de L. de Broglie, în 1924, având un rol fundamental în fizica nucleară şi astrofizică. V. şi teoria cuantică. ONDULAŢIE (< fr.) s. f. Faptul de a (se) ondula; spec. operaţia de aranjare a părului în bucle. ♦ (Concr.) Cută; buclă. 69 ONICESCU ONDULOGRAF (< fr.) s. n. Aparat electromecanic care înregistrează semnalele telegrafice ale codului Morse pe o bandă de hârtie aflată în mişcare. Se foloseşte la liniile de cablu submarin şi în radiotelegrafie. ONDULQR (< fr.) s. n. (ELT.) In-vertor (1). O’NEAL [ounj:l] 1. Ryan O. (n. 1941), actor american de cinema. După un succes extraordinar în filmul „Love story", abordează roluri de comedie sau de personaje dure, aventurieri, sportivi („Hoinarii primejdioşi", „Ce se întâmplă doctore?", „Luna de hârtie", „Love story pe ring", „Patima jocului"). 2. Tatum O. (n. 1963), actriţă americană de film. Fiica lui O. (1). Copil-vedetă minune, nu are mai târziu apariţii la fel de ilustre („Vis de glorie", „Obsesie", „O femeie urmărită"). Premiul Oscar: 1973 („Luna de hârtie"). ONEGA 1. Lac tectono-glaciar în extremitatea de NV a Federaţiei Ruse, la 33 m alt.; 9,69 mii km2 (al doilea ca mărime din Europa). Ad. max.: 127 m. Lungimea: 283 km; lăţimea max.: 83 km. Unit cu Marea Albă prin canalul Marea Albă—Marea Baltică, iar prin emisarul său râul Svir cu L. Ladoga; face parte din sistemul navigabil Volga-M. Baltică. Pescuit. Numeroase insule. Pe malul său se află oraşul Petro-zavodsk. 2. Golf în S Mării Albe. Lungimea: 185 km; lăţimea: 50- 100 km; ad. max.: 36 m. în el se varsă fluviul cu acelaşi nume (400 km lungime). îngheaţă iarna. Porturi pr.: Onega, Belomorsk. O’NEILL [ounj:l], veche familie irlandeză, descendentă din regele Niall (m. 405); urmaşii lui au domnit în Irlanda (sec. 5-12) până la cucerirea engleză. Protagonistă a revoltelor naţionale şi religioase împotriva englezilor (sec. 16-17), în care s-au remarcat: Conn (c. 1480-1559), Hugh (c. 1540-1616) şi Owen Roe (c. 1590-1649) unul dintre conducătorii răscoalei irlandezilor împotriva dominaţiei engleze (1641-1652). A înfrânt, în iun. 1646, armata anglo-sco-ţiană condusă de Hector Munro. Familia O. a decăzut începând cu mijlocul sec. 17. O’NEILL [ouni:l], Eugene Gladstone (1888-1953), dramaturg american. Viaţă tumultuoasă (navigator, căutător de aur, actor, publicist), care i-a marcat opera. Vastă (peste 40 de piese) şi contradictorie prin caracterul său experimental, creaţia sa, de un profund umanism, reflectă neliniştile omului societăţii moderne, insistând în mod special asupra temei destinului. Piese de factură natu- Eugene Gladstone O’Neill ralistă cu sugestii psihanalitice („Dincolo de zare", „Anna Christie", „Maimuţa păroasă"). Utilizând procedee expresioniste (măştile, monologul interior) ori ale romanului modern (fluxul conştiinţei, solilocviul), a pus bazele teatrului american contemporan, încercând prin crearea unei mitologii colective să opună civilizaţiei mecanice viziunea unui pietism poetic („Patima de sub ulmi", „Straniul interludiu", „Marele zeu Brown", „Din jale se întrupează Electra", „Soseşte omul de gheaţă", „Lungul drum al zilei către noapte"). Premiul Nobel pentru literatură (1936). ONE-MAN SHOW [wXn-maen /ou] sau ONE-WOMAN SHOW [w^n-wumen /ou] (loc. engl.) subst. 1. Artist sau artistă care susţine singur(ă) un spectacol. 2. Spectacol susţinut de un singur artist. ONERQS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. împovărător, apăsător, dezavantajos. ♦ Necinstit. <0- (DR.) Act cu titlu o. = act juridic prin care părţile urmăresc să obţină fiecare de la cealaltă, ca echivalent, un folos patrimonial (ex. în contractele de vânzare, de schimb, de locaţie, de transport etc.), oricare ar fi obiectul obligaţiilor. ONEST, -Ă (< it., lat.) adj. Cinstit (1), corect (2), integru, incoruptibil. ONESTITATE (< onest) s. f. Cinste, corectitudine. ONEŞTI, municipiu în jud. Bacău, situat în depr. Tazlău-Caşin, în zona de confl. a râurilor Oituz şi Caşin cu râul Trotuş; 53 881 loc. (2003). Staţie de c.f. Nod rutier. Termocentralele Borzeşti I şi II. Rafinărie de ţiţei. Constr. de utilaje şi piese de schimb pentru ind. chimică. Ind. textilă (conf.), chimică (îngrăşăminte, cauciuc sintetic, fenol, acetonă, acid sulfuric, policlorură de vinii, produse sodice), de prelucr. a lemnului şi alim. Fabrică de sticlă. Instalaţie modernă pentru demineralizarea apei (în localit. componentă Borzeşti). Muzeu de istorie. Sală de sport. Bibliotecă municipală. Importantă şcoală de gimnastică feminină la care s-a format, în anii ’70 ai sec. 20, Nadia Comăneci. Oraşul a luat naştere în 1952 pe vatra vechiului sat O., menţionat documentar în 1436. Declarat municipiu la 17 febr. 1968. între 22 mart. 1965 şi 20 mai 1996, a purtat numele Gheorghe Gheorghiu-Dej. în localit. componentă Borzeşti se află biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorie din anii 1493-1494 a domnului Ştefan cel Mare şi a fiului său Alexandru (sfinţită la 12 oct. 1494), cu faţadele decorate cu ceramică smălţuită (verde, galben, cafeniu, portocaliu), în alternanţă cu cărămidă şi piatră brută; a fost restaurată în anii 1904-1905, 1924 şi 1994 (resfinţită la 12 oct. 1994). Tot la Borzeşti se află un stejar secular, ocrotit de lege. în raza oraşului se găseşte rezervaţia naturală Dealul Perchiu (90 ha), cu pâlcuri de pădure, tufărişuri şi vegetaţie ierboasă, inclusiv elemente termofile. ONETTI, Juan Carlos (1909-1994), scriitor uruguayan. Romane de inspiraţie existenţială având ca teme predilecte contrastul dintre realitate şi iluzii, decadenţa fizică şi morală („Viaţă scurtă", „Să lăsăm să vorbească vântul", „Mormânt fără nume"). ONICENI, com. în jud. Neamţ, situată în V Pod. Central Moldovenesc; 3 420IOC. (2003). ONICESCU, Octav (1892-1983, n. Botoşani), matematician şi filozof al ştiinţei român. Acad. (1965), prof. univ. la Bucureşti. împreună cu Gh. Mihoc, a fost creatorul şcolii româneşti de teoria probabilităţii („Principiile teoriei probabilităţii", „Calculul probabilităţilor"); a formulat noţiunea de lanţ probabilistic cu legături complexe şi a dat o nouă demonstraţie elementului teoremei fundamentale a algebrei. în domeniul mecanicii a creat o mecanică invariantă a Octav Onicescu iii ONICOFAGIE 70 punctului material şi a sistemelor de puncte materiale („Mecanica invariantă şi cosmologia"). Contribuţii în domeniile geometriei, algebrei şi analizei matematice („Numere şi sisteme aleatoare"). Preocupări de filozofia ştiinţei: probleme ale limbajului ştiinţei, ale reconstrucţiei istorice a ştiinţei; a construit o logică monovalentă şi a preconizat modelul cosmologic denumit şi „modelul invaria-ntiv 0.“, indispensabil în reconstrucţia actuală a ideii de Univers deschis şi infinit („Galileo Galilei, renaşterea ştiinţifică", „Problema determinismului", în colab., „Principii de cunoaştere ştiinţifică", „Principes de logique et de philosophie mathematique"). Memorii. ONICOFAGjE (< fr.; {s} gr. onyx „unghie" + phagein „a mânca") s. f. Obiceiul de a-şi roade unghiile, ca descărcare psihomotorie a unei tensiuni afective puternice, la copii, adolescenţi şi adulţi. ONIGA, Teodor (n. 1917, Iapa, jud. Maramureş), inginer român. Plecat din ţară în 1946, se stabileşte în Brazilia (1951). Prof. univ. la Bucureşti, Rio de Janeiro şi Săo Paulo. Studii în domeniul electromecanicii, energeticii, logicii şi matematicii. Prin numeroase lucrări în domeniul ciberneticii, este considerat iniţiatorul acestei ştiinţe în Brazilia. ONIHOPATJE (< fr.; {s> gr. onyx „unghie" + pathos „boală, suferinţă") s. f. Orice afecţiune a unghiilor. ONIHOREXIS (< fr.) s. n. Fragilitate anormală a unghiilor, care se fisurează în lungime. ONjRIC, -Ă (< fr.; {s} gr. oneiros „vis") adj. 1. Privitor la vise, la fenomenele psihice. -O- Delir o. = onirism. 2. (Despre creaţii literare) Care tratează despre situaţii ale visului. ONIRJSM (< fr.; {s} n. pr. Oniros) s. n. 1. Stare delirantă, acută sau sub-acută, manifestată prin halucinaţii ale sensibilităţii generale a simţurilor sau a sensibilităţii musculare (senzaţie de cădere, de deplasare rapidă). Asemănătoare unui coşmar, se produce în unele stări psihopatologice şi adesea în intoxicaţia alcoolică. Sin. delir oniric. 2. înclinaţie spre cultivarea motivelor, situaţiilor onirice; atmosfera, caracterul oniric al unei creaţii literare. în literatura română, a fost promovat în chip programatic, la sfârşitul anilor 60 ai sec. 20, de un grup de scriitori ai căror lideri au fost D. Ţepeneag şi L. Dimov. ONIROMANŢJE (< fr.; {s} gr. oneiros „vis“ + manteia „ghicit, oracol") s. f. Prezicere pe baza viselor; explicare a viselor. ONIROS (în mitologia greacă), zeu care personifică somnul cu vise sau visele din timpul somnului. Grecii credeau în funcţia oraculară a viselor, pe care le împărţeau în trei categorii: prin revelaţie (când zeii apar făţiş în visele oamenilor, anunţându-le viitorul); prin contemplare (când experimente viitoare au loc în vis) şi aluzive (asupra viitorului, înfăţişat în forme simbolice). ONITSHA [onjt/e], oraş în S Nigeriei (Anambra), port pe stg. fl. Niger; 350,3 mii loc. (1991). Nod rutier. Piaţă agricolă (ulei de palmier, manioc, cola). Ind. textilă şi alim. Fabrici de mobilă, încălţăminte şi mase plastice. Catedrala catolică Sfânta Treime (1935) şi catedrala anglicană a Tuturor Sfinţilor (1952). ONIŢĂ, lulia (1923-1992, Dorohoi), sculptoriţă română. Prof. univ. la Bucureşti. Compoziţii şi portrete într-o stilizare expresivă („Monumentul ostaşilor români" la Oradea, grupul „Tinereţe" pe litoral, „Maternitate", „Ecaterina Teodoriu", „Diaconul Coresi"). ONIŢIU, Virgil (1864-1915, n. Reghin), publicist şi scriitor român. M. coresp. al Acad. (1902). Inspector-şef al şcolilor române centrale din Braşov (1894-1915). Preşedinte al societăţii „România jună" din Viena. Colaborator la publicaţiile de prestigiu ale vremii („Familia", „Telegraful român", „Tribuna" ş.a.). Povestiri („De toate. Schiţe şi nuvele"), foiletoane satirice (voi. „Clipe de repaus"), piese de teatru, studii de istorie literară şi folclor. ON|X (< fr.; {s} gr. onyx „unghie") s. n. Varietate de agat, adesea cu o alternanţă de benzi negre, albe, cenuşii sau roşii, utilizată ca piatră semipreţi-oasă de ornament. Considerată piatră Virgil Oniţiu Yoko Ono zodiacală (Capricorn) semnificând îngăduinţa. ON|XIS (< fr.; {s} gr. onyx „unghie") s. n. Inflamaţie a marginii cărnoase laterale a unghiei unui deget cu ulceraţie şi fungozităţi; se întâlneşte mai frecvent la degetul mare. Forma tipică este unghia încarnată. ONO Yoko (n. 1933), muziciană rock americană de origine japoneză. Soţia lui John Lennon, împreună cu care a fondat Plastic Ono Band („Live Peace in Toronto"). După moartea soţului ei, a evoluat către un gen de muzică îmbinând strigătele avangardiste cu rockul convenţional. A expus la numeroase expoziţii de pictură lucrări în stilul „performance". ONOARE (< lat., fr., it.) s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine (2), cinste (1). 2. Reputaţie, prestigiu; vază. ♦ Mândrie, demnitate. 3. Consideraţie (1), respect, preţuire, stimă. -O Gardă de o. = gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei solemnităţi. Cavaler (sau domnişoară) de o. = persoană aleasă dintre prietenii mirilor, care îi însoţeşte pe aceştia la ceremonia cununiei. Doamnă (sau damă) de o. = doamnă ataşată unei regine, unei prinţese. 4. Favoare, cinste. -0-Expr. (în formule de politeţe) A face cuiva onoarea (sau onoare) să... (sau a...) = face (cuiva) favoarea, cinstea de a.., a socoti demn de... A avea onoare(a) să... (sau a..., de a...) = a avea cinstea să... ONOFREI, Dimitrie (1897-1991, n. laşi), tenor român de notorietate mondială. Stabilit în S.U.A. (1923). Prof. la Conservatorul de muzică din Cincinnati. Debut la Opera din Malta (1923). A cântat pe toate scenele mari din America şi Europa. Voce generoasă, plină de forţă şi strălucire, susţinută de o 71 ONTARIO Dimitrie Onofrei tehnică remarcabilă, în roluri ce se disting prin autenticitatea interpretării („Faust“ de Gounod, „Tosca“ şi „Boema" de Puccini, „Rigoletto" de Verdi, „Cavalle-ria rusticana" de Mascagni, „Lohengrin" de Wagner). ONOMASIOLOGjE (< fr., germ.; {s} gr. onoma „nume" + logos „studiu") s. f. Parte a lingvisticii care studiază evoluţia semnificaţiei, a sensului cuvintelor şi diferite moduri în care şi-au găsit, în spaţiu şi în timp, expresia în vorbire. V. semantică. ONOMASTIC, -Ă (< fr.; {s} gr. onomastikos, „relativ la nume") adj., s. f. 1. Adj. Privitor la nume proprii, în special la nume de persoane. -v* Zi o. (şi subst., f.) = zi în care cineva îşi serbează numele; ziua numelui. 2. S. f. Disciplină a lingvisticii al cărei obiect de studiu este originea, formarea şi evoluţia numelor proprii. 3. S. f. Totalitatea numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune, dintr-o epocă etc. ONOMASTICON (< ngr.) s. n. Lucrare care cuprinde un index de nume de persoane, orânduite după familie sau neam. ONOMATOPEE (< fr.; {s} gr. ono-matopoia „creare de cuvinte") s. f. (LINGV.) 1. Cuvânt sau grup de cuvinte care imită sunete din natură, exclamaţii reflexive ale oamenilor, zgomote produse de unele obiecte etc. 2. Mod de creare a unor cuvinte care sugerează prin imitare fonetică, faptul (obiectul) denumit, în general sunete şi zgomote din natură (ex. bubuie, vâjâie, tic-tac etc.) ♦ Cuvânt astfel creat; cuvânt imitativ. ONOMATOPEIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre cuvinte, fraze, versuri etc.) Care are caracter de onomatopee, format din onomatopee; imitativ. ONON, râu în NE Mongoliei şi S Federaţiei Ruse, unul dintre izv. râului Şilka (bazinul fl. Amur); 1 032 km. Izv. din m-ţii Hentei; confluează cu râul Ingoda, în amonte de oraşul Şilka. Afl. pr.: Unda, Borzia, Hurah-Gol, Aga, Kîra. îngheaţă în perioada nov.-apr. ONOR (< fr.) s. n. 1. (înv.) Onoare (1). 2. Manifestare exterioară a stimei, a consideraţiei faţă de cineva; p. ext. (la pl.) ranguri, distincţii, demnităţi. ^ Expr. A face onorurile casei = a-şi îndeplini îndatoririle de gazdă (la o recepţie). ♦ (MILIT.; de obicei în legătură cu verbele „a da", „a prezenta" sau „a suna") Prezentarea armei în semn de salut la anumite ocazii; semnalul din trompetă care însoţeşte de obicei această prezentare. ONORA (< lat., fr., it.) vb. I tranz. 1. A avea, a manifesta faţă de cineva sau ceva respect, stimă, consideraţie; a respecta, a cinsti. ♦ (Fam.) A acorda cuiva o favoare de care trebuie să fie mândru. 2. A face pe cineva demn de cinste, de laudă. 3. A achita, a plăti o datorie, o poliţă (la termen). ONORABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Vrednic de cinste, de stimă, de respect; cinstit (1), respectabil. ONORARIU (ONORAR) (< fr., lat.) s. n. Sumă de bani plătită prestatorului unui serviciu de natură intelectuală (ex. consultanţă juridică, vizită medicală, formare profesională, notariat etc.), ca expresie a preţului serviciului prestat. ONORjFIC, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre titluri, distincţii etc.) Acordat în semn de cinste, de consideraţie. ♦ (Despre persoane) Care îndeplineşte o funcţie fără să fie retribuit. ♦ (Despre funcţii, servicii etc.) Care aduce onoare, cinste, fără a produce un profit material. 2. (Despre persoane) Căreia i s-a acordat un titlu în semn de stimă, de consideraţie etc. pentru merite deosebite. ONSAGER [onsager], Lars (1903— 1976), fizician şi chimist american de origine norvegiană. Stabilit în S.U.A. (1928), naturalizat în 1945. Prof. la Univ. Yale, apoi la Miami. Contribuţii la dezvoltarea teoriei electroliţilor (a dedus ecuaţia conductibilităţii electrice a acestora). Lucrări fundamentale în termodinamica proceselor ireversibile (de nonechilibru), în care a stabilit relaţiile de reciprocitate care-i poartă numele. A elaborat (1931) teoria proprietăţilor termodinamice ale reţelei plate. A pre- văzut (1949) apariţia vortexurilor cuantificate în heliul lichid. Premiul Nobel pentru chimie (1968). ONTAKESAN (sau KISO ONTAKE), vulcan activ în partea centrală a ins. Honshu (Japonia). Are cinci vârfuri (conuri vulcanice), cel mai înalt fiind Kengamine (3 067 m). Ultima erupţie a avut loc în 1979. Considerat de şintoişti ca al doilea munte sacru, după Fuji Yama. Pelerinaj anual. ONTARIO, oraş în SV S.U.A. (SV Californiei), la 32 km V de oraşul San Bernardino, în aglomeraţia urbană Los Angeles; 158 mii loc. (2000). Mare centru industrial (piese aeronautice, aparataj electric, oţel, mase plastice). Aeroport internaţional. Irigarea plantaţiilor de citrice a contribuit la popularea în 1882 a oraşului care se dezvoltă după construcţia c.f. Santa Fe (1887) şi devine oraş în 1891. ONTARIO [ontaeriou] 1. Lac în America de Nord, între Canada şi S.U.A., la 75 m alt., cel mai mic din sistemul Marilor Lacuri. Supr.: 19 684 km2; lungime: 311 km; lăţime max.: 85 km; ad. max.: 237 m. Legat de L. Erie prin râul Niagara; din el izv. fl. Sf. Laurenţiu. Unit prin canale navigabile cu lacurile Erie şi Huron şi cu râurile Hudson şi Ottawa. Pe malurile sale se află oraşele canadiene Toronto, Oakville, Hamilton şi Kingston şi cel american Oswego. Constituie un sector din sistemul navigabil al Marilor Lacuri. Descoperit în 1615 de francezul Etienne Brule. 2. Provincie în SSE Canadei, mărginită la N de G. Hudson şi la S de Marile Lacuri; 1,1 mii. km2; 11,4 mii. loc. (2001). Centrul ad-tiv: Toronto. Expl. de nichel, uraniu, min. de fier, platină, aur, cupru, cobalt, plumb, zinc, sare. Ind. variată (metalurgie, constr. de avioane şi automobile, Lars Onsager ONTIC 72 ind. electrotehnică, alim., chimică etc.). Agricultură intensivă: grâu, sfeclă de zahăr, tutun, secară, legume ş.a.; creşterea animalelor. ^ ONTIC, -Ă (< fr.; {i}; {s} gr. on, ontos „fiinţă, existenţă") adj. (FILOZ.) 1. Care ţine de domeniul concretului, al fiinţării (în sens mai puţin riguros); ontologic (2). 2. (La Heidegger, în opoziţie cu ontologic) Care se referă la „existenţe" (la lucrurile existente, concrete), nu la „existenţa ca atare" sau „la sensul existenţei". ONTOGENETIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care ţine de ontogeneză, referitor la ontogeneză. ONTOGENEZĂ (< fr. ©; fe} gr. on, ontos „fiinţă, existenţă" + genesis „naştere") s. f. (BIOL.) Serie de transformări pe care la suferă un organism animal sau vegetal, din momentul concepţiei (fecundaţiei), trecând prin perioada dezvoltării embrionare, până la realizarea formei sale definitive. Aceste etape reproduc, în esenţă, pe cele ale filogenezei. Sin. ontogenie. ONTOGENIE (< fr. {i}) s. f. (BIOL.) Ontogeneză. ONTOLOGIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care priveşte ontologia. în opoziţie cu gnoseologic, o. desemnează ordinea lucrurilor şi fiinţei distinctă de ceâ a cunoaşterii; în opoziţie cu logic, desemnează ordinea reală distinctă de cea a discursului. La Heidegger, o. trimite la fiinţă şi se distinge de ontic, care trimite la „fiinţare". ONTOLOGIE (< fr. {i}: {s}; gr. on, ontos „fiinţă, existenţă" + logos „studiu") s. f. Ramură a filozofiei care studiază trăsăturile fiinţei, existenţa; teoria existenţei. Termenul a fost introdus în 1613 de filozoful german R. Hoklenium, pentru a desemna ştiinţa universală despre fiinţă ca atare, dar acest tip de reflecţie filozofică se găsea deja la Aristotel. în sec. 18, filozoful german C. Wolff numea o. metafizica generală, iar Kant distingea o. ca parte a întregului sistem al metafizicii alături de psihologie, cosmologie şi teologie raţională. în sec. 20, în contextul discuţiilor despre problemele limbajului, o. se desparte de tradiţia substanţialistă şi interpretează fiinţa ca problematică: pe de o parte, în prelungirea epistemologiei, examinând statutul entităţilor care apar în discurs (B. Russell, W. Quine); pe de altă parte, în construcţii nedeductive, în jurul chestiunii sensului fiinţei (fenomenologia lui Heidegger). ONTOLOGJSM (< ontologie) s. n. Doctrină filozofică afirmând că prima cunoaştere a minţii umane este o cunoaştere imediată sau cel puţin indistinctă a lui Dumnezeu şi că toate celelalte lucruri sunt cunoscute într-o anumită dependenţă de acesta. ONU, Liviu (1917—2002, n. Lipova), filolog român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul filologiei („Introducere în filologia română. Orientări în tehnica cercetării ştiinţifice a limbii române", în colab.; „Critica textuală şi editarea literaturii vechi. Cu aplicaţii la cronicarii moldoveni") şi al istoriei limbii române literare („Istoria limbii române literare, de la origini până la începutul sec. al XlX-lea", voi. I, în colab.). Ediţii ale operelor cronicarilor moldoveni Gr. Ureche şi Miron Costin. O.N.U. v. Organizaţia Naţiunilor Unite. O.N.U.D.I. v. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială. OO- (< fr.; {s} gr. oon „ou") Element de compunere cu sensul de „ou", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. OOGAMjE (< fr. {i}; {s} oo- + gr. gamos „unire") s. f. Proces sexual în care are loc unirea celulei sexuale femele, mari şi neflagelate, cu celula masculă, mică şi flagelată sau neflagelată. OOGENEZĂ (< fr.; {s} oo- + gr. genesis „naştere") s. f. Proces de formare a celulelor sexuale feminine (ovule) în ovare, la animale şi la om şi în oogonii, arhegonii sau în sacul embrionar, la plante. OOGQN (< fr. {i}; {s> oo- + gr. gonos „procreare") s. n. Organ femei de reproducere caracteristic unor plante, în care se formează oosfera. OOKA Shohei (1909-1988), scriitor şi critic literar japonez. Participant la războiul din Pacific, a scris povestiri şi romane care prezintă traumele psihologice ale celor care au luptat sau au fost prizonieri („Jurnalul unui prizonier", „Soţia", „Focurile pe câmpie", „Adolescentul"). OOLJT (< fr. {i}; {s} oo- + gr. lithos „piatră") s. n. Formaţie minerală sferică sau elipsoidală, alcătuită din carbonat sau fosfat de calciu, limonit etc., având diametrul până la 25 mm şi structura zonal-concentrică, mai rar radiar-acicu-lară, datorită precipitării mineralelor, cel mai frecvent în jurul unui nucleu. OOLJTIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care conţine oolite, care este format din oolite (ex. calcar o., minereu o., structură o.). OOLONG [u - Iun9], (chin. Wulong, lit. „dragon întunecat"), ceai de culoare închisă din SE Chinei, lăsat să fermenteze parţial înainte de a fi pus la uscat. OORT [o:rt], Jan Hendrik (1900— 1992), astronom olandez. Prof. univ. la Leiden şi director al observatorului de aici. Cercetări de radioastronomie. A demonstrat rotaţia (1927), potenţialul şi masa (1932) şi structura spiralată (1955) a galaxiei noastre. Autor al unei teorii privind originea cometelor şi a celei conform căreia la marginile sistemului solar ar exista o mare concentrare de asemenea corpuri cereşti (norul lui O.). A studiat structura Căii Lactee. OOSFERĂ (< fr.; {s} oo- + gr. sphaira „sferă") s. f. (BOT.) Celulă sexu- 73 OPATIJA ală femelă situată la alge în oogon, la ferigă şi gimnosperme în arhegon, sau la angiosperme în sacul embrionar. Deseori în o. se depozitează substanţe de rezervă sub formă de amidon sau picături de ulei. OOSINGO (OCOZINGO), oraş în S Mexicului (Chiapas), la 113 km E de oraşul Tuxtla Gutierrez, în S Pen. Yucatân: 146,7 mii loc. (2000). La c. 50 km de oraş se află situl arheologic Palenque. OOSPQR (< fr.; {s} oo- + gr. sporos „sămânţă") s. m. Nume dat uneori zigotului algelor şi al ciupercilor, care se acoperă cu un înveliş protector şi germinează după o perioadă de repaus. OOSTENDE [ostende] (OSTENDE [ostad]), oraş în NV Belgiei, situat la gura canalului Gent-Brugge, la 110 km NV de Bruxelles, port la Marea Nordului; 68,1 mii loc. (1997). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. de constr. navale, chimică, alim. Pescuit. Ostrei-cultură. Staţiune balneară celebră. Muzeu de artă. Biserica Capucinilor (1620). Cazinou. Este legat prin feribot cu Dover din Marea Britanie. Cunoscut din sec. 9, a fost declarat oraş în 1267. Comerţul cu peşte a dus la dezvoltarea portului (după 1446). Sediu al Companiei Imperiale şi Regale a Indiilor Orientale, a deţinut în sec. 18 monopolul comerţului cu India şi Africa. După Congresul de la Viena (1814-1815) a intrat în componenţa Regatului Ţărilor de Jos. Din 1830, în componenţa Belgiei. OP (< lat. opus „operă, lucrare") s. n. 1. (Livr.) Operă (literară sau ştiinţifică); lucrare, scriere, carte. 2. (MUZ.) Prescurtare de la opus (număr de ordine, de catalog). OPAC, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Lipsit de transparenţă; prin care nu pot trece lumina, razele X, radiaţiile corpusculare etc. ♦ Lipsit de strălucire; întunecat. 2. Fig. (Despre persoane) Mărginit; care are un orizont limitat. OPACI FIA (< fr.) vb. I refl. A deveni, a se face opac (1). OPACIFIERE (< opacifia) s. f. 1. Injectarea unui produs de contrast într-un organ cavitar sau într-un conduct, pentru a le face vizibile în cursul examenului radiologie. 2. Leziune cicatrizată care modifică transparenţa normală a corneei sau a cristalinului. O. corneei are denumiri diferite în raport cu profunzimea şi întinderea ei (leucom, nefelion, albeaţă etc.). OPACITATE (< fr., lat.) s. f. 1. însuşirea de a fi opac (1); calitate a unei substanţe sau a unui mediu de a rămâne impenetrabil la trecerea luminii sau a altor radiaţii. ♦ (în radiologie) Imagine a unui ţesut, total sau parţial opac la razele X; desemnează, în special, un focar patologic dintr-un ţesut care, în mod normal, este transparent (ex. plămânul). 2. (FIZ.) Mărime foto-metrică egală cu raportul dintre intensitatea radiaţiei incidente pe un corp şi intensitatea radiaţiei transmise prin aceasta. 3. Fig. Lipsă de înţelegere, de orizont, îngustime de vederi, incapacitate de a pricepe, de a înţelege ceva. OPACIZA (< opac) vb. I tranz. A face ca un corp să-şi piardă transparenţa; a mări opacitatea (1) unui corp. OPAIŢ (< sl.) s. n. Lampă primitivă alcătuită dintr-un fitil care se punea într-un vas cu ulei, seu sau untură topită, şi care folosea la iluminat. opaita (< opaiţ) s. f. 1. Gen de plante erbacee, din familia cariofila-ceelor, având peste 100 de specii, răspândite în ambele emisfere pământeşti (Melandryum). Unele specii sunt decorative, cu flori plăcut mirositoare (ex. M. pratense), altele furajere (M. nemorale). Opaiţa Munţilor Rodnei = plantă erbacee din familia cariofilacee, cu flori albe, endemism strict local întâlnit numai în aceşti munţi (Lychnis nivalis sau, după alţi autori, Silene nivalis)', specie ocrotită prin lege. OPAL (< fr., lat., germ.) s. n. 1. (MINER.) Dioxid natural hidratat de siliciu, amorf, cu aspect sticlos, incolor sau variat colorat, transparent sau opalescent cu irizaţii; varietăţi transparente sau uniform colorate sunt utilizate încă din vechime ca pietre semipreţi-oase. 2. Ţesătură de bumbac* foarte subţire, străvezie, albă sau colorată în nuanţe deschise, din care se confecţionează batiste, bluze, cămăşi etc. OPALESCENT, -Ă (< fr.) adj. Care prezintă opalescenţă; opalin. OPALESCENŢĂ (< fr.) s. f. (FIZ.) Aspect lăptos, tulbure, prezentat de unele medii care conţin particule fin dispersate sau bule de gaz microscopice, datorat fenomenului de împrăştiere a luminii; aceste medii apar albăstrui sau roşcate, după cum sunt observate lateral sau direct. Fenomenul de împrăştiere apare şi în apropierea punctelor critice ale substanţelor transparente. OPALIN, -Ă (< fr.) adj. Opalescent. OPARIN, Aleksandr Ivanovici (1894-1980), biochimist rus. Autorul unei ipoteze privind apariţia vieţii pe Pământ: primele forme de viaţă ar fi apărut o dată cu constituirea unor sisteme complexe coloidale, numite coacervate. Contribuţii în sinteza acizilor nucleici şi în tehnologia alimentară. OP-ART (loc. engl. „artă optică") subst. Curent în arta europeană şi americană din anii ’50-’60 ai sec. 20, inspirat din constructivismul şi abstracţionismul de la începutul secolului, ce îşi propunea dinamizarea actului privirii prin geometrizarea şi modularea imaginii, procedeu care dă iluzia unei mişcări a formelor. în pictură, procedeul a recurs la aplicarea unor reguli ale fizicii culorilor şi la acţiunea lor reciprocă în câmpul cromatic. Caracterul decorativ al o.-a. a influenţat design-ul arhitecturii de interior şi pe cel industrial. Reprezentanţi: V. Vasarely, F. Moreblet, J.R. Soto ş.a. V. şi artă cinetică. OPATIJA [opatsiia], oraş în VNV Croaţiei, pe ţărmul de N al G. Rijeka al OPAVA 74 Opatija. Vedere generală M. Adriatice, pe riviera Kvarner, la 14 km V de Rijeka; 13,6 mii loc. (1991). Staţiune balneară şi turistică. Denumirea italiană: Abbazia. OPAVA, oraş în ENlE Cehiei, pe râul omonim, la graniţa cu Polonia, la 24 km NV de Ostrava; 62,5 mii loc. (1996). Nod feroviar. Ind. constr. de maşini, de utilaj minier şi alimentar, de prelucr. a lemnului. Produse textile, de pielărie şi alim.; medicamente. Catedrală gotică (sec. 13-14), clădiri baroce. Centru turistic. Menţionat documentar în 1185. Primeşte statut de oraş în 1247. S-a mai numit şi Troppau. Aici s-a desfăşurat un congres al Sfintei Alianţe (1820), unde s-a hotărât intervenţia armată pentru reprimarea acţiunilor revoluţionare din Napoli. OPAXjTĂ (< opac) s. f. Placă de sticlă opacă sau opalescenţă, având diverse culori, folosită în loc de faianţă la placarea pereţilor. OPĂR! (< bg., ser.) vb. IV 1. Tranz. A turna peste ceva un lichid clocotit (apă, lapte, leşie etc.) pentru a spăla, a curăţa de coajă, a găti etc. ♦ Tranz. şi refl. A (se) arde cu apă sau cu un alt lichid foarte fierbinte. 2. Refl. (Pop.; despre copiii mici) A face răni, iritaţii din cauza transpiraţiei, a urinei etc. 3. Refl. (Despre plante) A se ofili (de căldură), a se măna din cauza soarelui fierbinte de după ploaie. O.P.E.C. v. Organizaţia Statelor Exportatoare de Petrof. OPEL, societate germană, constructoare de automobile, înfiinţată în 1862 de Adam O. (1837-1895). Prima întreprindere germană care a construit biciclete; din 1898 a iniţiat producţia de autovehicule. în 1929 a prezentat un avion rachetă. Controlată (din 1929) de General Motors. O contribuţie decisivă la faima societăţii a avut-o industriaşul Fritz von O. (1899-1971), director din 1929. OPEN [oupen] (cuv. engl.) s. n., adj. invar. 1. S. n. Competiţie, concurs pentru orice categorie de sportivi. ♦ (La tenis) Turneu la care participă atât profesionişti, cât şi amatori. 2. Adj. invar. (Despre competiţii, concursuri, turnee sportive) Deschis oricărei categorii. OPERA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. A face, a efectua, a realiza (ceva). ♦ (MAT.) A efectua un calcul. ♦ Intranz. A lucra cu..., a se folosi de..., a întrebuinţa. 2. Tranz. A supune (pe cineva) unei intervenţii chirurgicale. 3. Tranz. A înregistra anumite date contabile în registre sau în acte de evidenţă. 4. Intranz. A întreprinde o acţiune militară în vederea realizării unui plan strategic sau a sarcinilor subordonate acestuia. 5. Tranz. (Arg.) A comite furturi, spargeri, jafuri etc. OPERA NAŢIONALĂ DIN BUCUREŞTI, instituţie de spectacol inaugurată, în 1921, cu Lohengrin de Wagner, sub bagheta lui G. Enescu. Cea mai importantă scenă lirică a ţării. Repertoriu ce a cuprins de-a lungul timpului peste 150 de titluri de operă şi balet, de o mare varietate. Spectacolele se desfăşoară în actualul sediu din 1953 (inaugurat la 9 ian. 1954). A fost slujită de generaţii succesive de solişti prestigioşi precum: Petre Ştefănescu-Goangă, Zenaida Pally, Nicolae Herlea, Arta Florescu, Elena Cernei, Octav Enigă-rescu, Magda lanculescu, Valentin Teodorian, Mihail Arnăutu, David Ohanesian, Nicolae Florei, Garbis Zobian, Cornel Stavru, Dan lordăchescu, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Viorica Cortez, Felicia Filip, Roxana Briban sau balerini ca Irinei Liciu, Gabriel Popescu, Gheorghe Cotovelea, Alexa Mezincescu, Ileana lliescu, Magdalena Popa, Gelu Barbu, loan Tugearu, Mihai Babuşka, Tiberiu Almosnino, Corina Dumitrescu ş.a. Turnee în întreaga lume. OPERANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care îşi produce (repede) efectul; eficace, eficient. OPERARE (< opera) s. f. Acţiunea de a opera. (INFORM.) Sistem de o. = program sau colecţie de programe care asigură funcţionarea de bază a calculatorului precum şi intermedierea dintre utilizator şi calculator. Iniţiază şi derulează legăturile logice dintre componentele fizice (hardware) şi informaţionale (software) a ceea ce, în limbaj curent, utilizatorii numesc calculator. Exemple de sisteme de o.: Microsoft Windows 2000, UNIX, Linux, MS-DOS, MAC OS. OPERATjV, -Ă (< fr., it., germ.) adj. 1. Care acţionează rapid; activ, expeditiv; eficace, eficient. 2. Privitor la acţiuni, de acţiune. OPERATIVITATE (< operaţiv) s. f. Calitatea de a fi operativ (1), de a acţiona rapid; eficacitate. Opera Naţională din Bucureşti 75 OPIAN OPERATOR, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Muncitor calificat care supraveghează funcţionarea unui aparat sau a unei maşini. 2. S. m. şi f. 0. de imagine = persoană care realizează imaginea unui film. ♦ Persoană care proiectează filmul pe ecran. 3. S. m. (Rar) Chirurg. 4. S. m. (MAT.) Funcţie între două spaţii vectoriale, compatibilă cu structura vectorială a spaţiilor respective. 5. S. m. Simbol care reprezintă o operaţie specifică ce urmează a fi efectuată asupra unei funcţii, expresii etc. 6. S. m. (INFORM.) Simbol sau alt caracter care reprezintă o operaţie aritmetică sau logică. ♦ Dispozitiv al calculatorului care poate efectua o operaţie. ♦ S. m. şi f. Persoană care dirijează modul de lucru al calculatorului. 7. Adj. Bloc o. v. bloc. OPERAŢIE (OPERAŢIUNE) (< lat., fr., germ.) s. f. 1. Activitate care urmăreşte atingerea unui anumit scop; lucrare efectuată de o maşină, de un aparat etc. în cadrul unei anumite munci; p. ext. lucrare. 2. Intervenţie chirurgicală pe un organism viu, cu ajutorul unor instrumente care permit o cale de acces în câmpul operator. Practic, se face prin diverse tehnici sau procedee. <0- O. plastică = o. care vizează refacerea unui organ sau restabilirea funcţiei sale, fără rezecţii mutilante. V. şi plastie. 3. (PSIH.) O. mentală = acţiune interiorizată care permite minţii umane să structureze ori să transforme obiecte reale, imagini sau simboluri ale obiectelor; o. m. sunt reversibile şi se organizează în sisteme (J. Piaget). 4. Tranzacţie financiară sau comercială; înscriere în registru a unei tranzacţii efectuate. 5. Regulă după care se face un calcul sau se aplică o construcţie matematică; executare a unui calcul. 6. O. algebrică = o. prin care se obţin unul sau mai multe elemente ale unei mulţimi care pot fi distincte sau nu de primele (ex. adunarea, înmulţirea, ridicarea la putere şi inversul acestora etc.). 7. (MILIT.; în forma operaţiune) Totalitatea acţiunilor de luptă desfăşurate după un plan unic de către marile unităţi operative ale uneia sau mai multor categorii de forţe armate, pentru îndeplinirea unui scop operativ sau strategic. OPERAŢIONAL, -Ă (< fr.) adj. 1. Care se referă la operaţiuni militare. 2. Fig. Practic, eficace. 3. Cercetare o. v. cercetare. OPERAŢIONAUSM (< engl., it.) s. n. Program în filozofia ştiinţei, iniţiat de fizicianul P.W. Bridgman în 1927 („Lo- gica fizicii moderne"), având ca obiectiv fixarea semnificaţiei conceptelor şi teoriilor ştiinţifice în strictă concordanţă cu practica cercetării şi experimentării ştiinţifice. Bridgman s-a concentrat asupra propoziţiilor despre entităţile teoretice din fizică, recomandând evitarea termenilor care nu se pot defini prin operaţii şi experimente. în psihologie, o. este exemplificat de behaviorişti, preocupaţi de măsurarea variabilelor şi a construcţiilor ipotetice inaccesibile observaţiei directe. O. a avut o foarte mare influenţă în ştiinţele sociale care au adoptat practica definirii conceptelor abstracte ca variabile măsurabile. OPERĂ (< lat., fr., 3. it.) s. f. I. 1. Acţiune, lucrare, faptă. ♦ Rezultatul unei acţiuni orientate spre un anumit scop. 2. Lucrare (originală) literar-artis-tică, ştiinţifică etc. ♦ (La sg.) Totalitatea lucrărilor unui scriitor, ale unui pictor etc. II. 1. Compoziţie muzicală pentru solişti, cor şi orchestră, cu o acţiune scenic-dramatică, creată pe baza unui libret şi destinată a fi reprezentată pe scenă. A fost creată în Italia; la Florenţa a avut loc, la 1600, reprezentarea o. „Euridice" pe muzică de J. Peri, text de O. Rinuccini. S-a extins apoi în Europa, în special în ţările germanice. Printre cei mai importanţi creatori de o. se numără: Monteverdi, Hândel, Gluck, Mozart, Donizetti, Bellini, Verdi, Puccini, Gounod, Weber, R. Wagner, R. Strauss, Rossini, Bizet, Musorgski. în România au compus o. G. Enescu, S. Drăgoi, I.D. Dumitrescu, P. Constantinescu, M. Negrea ş.a. O. concert = o. prezentată sub formă de concert. O. bufă = operă cu acţiune comică. Opera seria, sau o. mare = operă cu acţiune tragică. 2. Clădire destinată reprezentării unor asemenea compoziţii. OPERCUL (< fr., lat.) s. n. 1. (ZOOL.) Fiecare dintre plăcile osoase situate pe părţile laterale ale capului la peşti şi care acoperă cavitatea bran-hială. ♦ Capac care astupă deschiderea cochiliei la unii melci. 2. (BOT.) Căpăcel în formă de con ce acoperă capsula în care se află sporii la muşchi sau seminţele la unele angiosperme. 3. (ANAT.) Structură animală care acoperă o deschizătură, având uneori forma unui capac. ♦ Punte de substanţă nervoasă albă care acoperă sau uneşte unele circumvoluţiuni cerebrale. OPERETĂ (< it., germ., fr.) s. f. 1. Compoziţie muzical-dramatică pentru solişti, cor şi orchestră, cu conţinut în general agreabil, caracterizată prin farmec, graţie elegantă şi populară, cu sfârşit fericit, în care cupletele cântate alternează cu cele vorbite. A apărut la Paris, în prima jumătate a sec. 19. La începutul sec. 20 s-a evidenţiat o. vie-neză. Printre cei mai importanţi autori de o. sunt: J. Offenbach, J. Strauss, Ch. Lecocq, F. Lehar, I. Kâlmân F. von Suppe, W.S. Gilbert, A. Sullivan ş.a. în România au compus o.: E. Caudella, A. Flechtenmacher, C. Porumbescu, F. Barbu, G. Dendrino, F. Comişel ş.a. 2. Clădire destinată reprezentării unor asemenea compoziţii. OPERQN (< fr.) s. m. (BIOCHIM.) Grup de gene adiacente, în acţiune simultană din a căror transcripţie rezultă o singură moleculă de acid ribonucleic, cu rol de mesager, care dă naştere la mai multe proteine independente. OPH0LS [ofuls], Max (pe numele adevărat Maximilian Oppenheimer) (1902-1957), cineast german. A lucrat o perioadă în Franţa, apoi în S.U.A. Filme într-o manieră rafinată, cu subiecte din lumea teatrului, a circurilor şi cinematografelor, dar şi din cea a prinţilor şi curtezanelor, în care aduce un omagiu profund frumuseţii feminine („Dragoste şi durere", „Divina", „De la Mayerling la Sarajevo", „Scrisoare de la o necunoscută", „Caruselul", „Lola Montes"). OPIACEU, -EE (< fr.; {s> lat. opium „opiu") adj., s. f. pl. 1. Adj. Care conţine opiu (ex. medicamente o.). 2. S. f. pl. Grup de substanţe derivate din opiu, cu rol în depresarea activităţii cerebrale. Din acest grup fac parte morfina şi derivaţii săi sintetici heroina şi codeina. OPIAN (sec. 2-3), poet grec. Autorul poemului didactic „Despre pescuit", scris într-un stil elegant, cu accente retorice, dedicat împăraţilor Marc Aureliu şi Commodus; a mai compus poemul didactic „Tratat despre vânătoare", dedicat Max OphQls OPINA 76 împăratului Caracalla, care s-a păstrat integral. OPINA (< fr., lat.) vb. I tranz. A fi de părere, a-şi exprima părerea, opiniile; a socoti, a crede, a considera. ♦ Intranz. A lua poziţie, atitudine. OPINCAR (< opincă) s. m. 1. Meşter care face opinci (1). 2. Cel care poartă opinci (1). OPINCARU, Gabriel (n. 1957, Bucureşti), balerin român. Prim-solist al Operei bucureştene (din 1978). Repertoriu clasic („Lacul lebedelor", „Coppelia", „Romeo şi Julieta"). OPjNCĂ (< bg.) s. f. 1. încălţăminte ţărănească făcută din piele de porc sau de vacă, dintr-o singură bucată dreptunghiulară, căreia i se dă forma piciorului şi care se poartă legată cu nojiţe. O. au fost răspândite pe o arie întinsă în Europa. Pe^terit. României, unele o. au fost obiecte de artă populară, ele fiind decorate cu ţinte de cositor şi cusături cu toval sau ornamente ştanţate. 2. Fig. Ţărănime. OPINIE (< fr., lat.) s. f. (PSIH.) Reacţie verbală comportând în general o judecată de valoare bazată pe un sentiment vag despre realitate. Se disting diferite grade de o. după cum aceasta exprimă ceva probabil, posibil sau adevărat. în politică, respectarea diferitelor o. (toleranţa) constituie un principiu de bază al tuturor democraţiilor adevărate. (SOCIOL.) O. publică = sentiment dominant într-o comunitate despre o anumită chestiune, rezultând dintr-un proces de interacţiune între indivizi şi grupuri şi însoţit, mai mult sau mai puţin clar, la subiecţi, de impresia că acest sentiment este comun. O. p. este o realitate a societăţii moderne şi a devenit obiect de investigaţie privilegiat pentru specialiştii în psihologie socială şi sociologie politică. Sondaj de o. = anchetă efectuată asupra unui număr limitat de persoane, considerate ca reprezentative pentru întreaga opinie publică, bazată pe principiul extrapolării la un număr mare de fapte sau situaţii a ceea ce n-a fost observat în detaliu decât pentru un număr limitat dintre ele. OPINTI (< sl.) vb. IV refl. şi intranz. A face un efort pentru a împinge, a urni, a ridica ceva; a-şi încorda puterile, a se sforţa. ♦ Tranz. A ridica o greutate făcând un efort; a sălta cu greutate ceva. OPINTjCI s. m. pl. (BOT.) Ghebe. OPIOMAN, -Â (< fr.) s. m. şi f. Persoană care este dependentă de opiu. Opinci OPIOMANE (< fr.) s. f. Intoxicaţie cronică, provocată de consumul repetat al opiului, mai ales sub formă de inhalare prin fumat; este o toxicomanie tipică, făcându-l pe cel afectat dependent al drogului. OPIS (< rus.) s. n. (înv.) Listă de acte, registru; indice, inventar. OPISTODQM (< fr.; {s} gr. opisthen „în spate" + domos „casă") s. n. (ARHIT.) încăpere în partea poste-rioară a unui templu grec, în care erau păstrate obiectele de cult şi tezaurul şi în care aveau acces doar oficianţii cultului. La romani se numea posticum. OPISTOTQNUS (< fr. {i}; {s} gr. opisthen „în spate" + tonos „tensiune") s. n. (MED.) Spasm prelungit al muşchilor spatelui, care provoacă poziţia anormală de arc de cerc; apare în tetanos. OPITZ [o:pits], Martin von Boberfeld (1597-1639), scriitor şi teoretician literar german. O vreme prof. la gimnaziul din Alba lulia. Din c. 1635, secretar şi istoriograf al regelui polon Wtadysfaw IV. Novator al metricii germane („Carte despre poetica germană"). Ode, sonete, poezii pastorale („Poeme germane"). Poemul „Zlatna sau despre liniştea sufletească" este inspirat din viaţa românilor transilvăneni. QPIU (< lat., fr.; {s} gr. opion „suc de mac") s. n. Substanţă narcotică toxică obţinută prin uscarea latexului extras din capsulele necoapte ale unor specii de mac. Se utilizează în medicină pentru extragerea alcaloizilor pe care îi conţine (morfină, papaverină) şi, în doze mici, ca somnifer, calmant şi analgezic. Fumat sau mestecat, produce o stare de euforie, urmată de un somn agitat, cu vise, halucinaţii; folosirea repetată a o. duce cu timpul la dezechilibru psihic şi intelectual, din cauza intoxicării organismului; meconiu (1). OPLEAN (< bg.) s. n. Fiecare dintre cele două lemne transversale care fixează tălpile săniei; slai (1). OPLOŞI vb. IV tranz. şi refl. 1. Tranz. şi refl. (Pop. şi fam.) A (se) adăposti, a (se) pripăşi, a (se) aciua. ♦ Tranz. A găzdui pe cineva. 2. Tranz. A crea cuiva (prin favoritism) o situaţie bună; a căpătui, a proteja. OPOLE, oraş în SV Poloniei, port pe Odra, la 84 km SE de Wroctaw; 128,9 mii loc. (2000). Capitala provinciei Opolskie. Nod feroviar. Ind. siderurgică, a constr. de maşini şi a prelucr. metalelor, textilă. Fabrici de mobilă şi ciment. Teatru. Grădină zoologică. Catedrală (sec. 13-15); biserică dominicană (sec. 14, restaurată în sec. 16 şi 18). Fortăreaţă slavă (sec. 9). Capitala (din 1202) principatului omonim. Cedat Boemiei (1327), a trecut sub stăpânirea Habsburgilor (sec. 16) şi a Prusiei (1742). A revenit Poloniei în 1945. Denumire germană: Oppeln. OPONENT (< germ.) s. m. Persoană care face opoziţie; opozant. 77 OPPENORD OPORELU, com. în jud. Olt, situată în SV piemontului Cotmeana; 1 427 loc. (2003). Expl. de petrol şi gaze naturale. Viticultură. Bisericile Sfinţii Voievozi (începutul sec. 19) şi Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1842—1843), în satele O. şi Beria de Jos. OPORTO v. Porto. OPORTUN, -Ă (< fr., lat.) adj. Care este, se întâmplă, se produce la timpul sau la locul potrivit, nimerit, favorabil; propice. OPORTUNISM (< fr., rus.) s. n. Comportament al celui care îşi modifică conduita după circumstanţe, subordonându-şi principiile unor interese momentane, profitabile. OPORTUNIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care se referă la oportunism, propriu oportunismului. 2. S. m. şi f. Adept al oportunismului. OPORTUNITATE (< fr., lat.) s. f. Caracterul a ceea ce este oportun. OPQSUM (< fr., germ.; cuv. din limba unor triburi de indieni din America) s. m. Mamifer marsupial arboricol, de c. 40-50 cm, cu cap alungit, cu coadă lungă lipsită de păr şi blană cenuşie, foarte apreciată (Didelphis marsupialis). Trăieşte în America de Nord şi America de Sud, unde se numeşte sariga. Un marsupial asemănător ca aspect şi mod de trai, făcând parte din familia Phalangeride trăieşte în Australia; a fost numit, prin analogie, tot oposum, dar mai frecvent se foloseşte numele de posum. OPOTERAPjE (< fr.; {i} gr. opos „suc“ + therapeia „tratament") s. f. Metodă terapeutică care constă în administrarea de sucuri, extracte sau pulberi de organe şi de glande endocrine, atunci când acestea lipsesc din organism; este înlocuită în majoritatea cazurilor de hormonoterapie. OPOZABIL, -Ă (< fr.) adj. 1. Care poate fi opus, care se poate opune. 2. (DR.; despre un drept, o hotărâre judecătorească, un mijloc de apărare) Care trebuie respectat şi de alte persoane decât de părţile raportului juridic sau cele litigante, ori de cel care invocă mijlocul de apărare. OPOZANT, -Ă (< fr.) s. m. şi f. 1. Oponent. 2. Persoană din cadrul opoziţiei (II). OPOZIŢIE (< fr., lat., germ.) s. f. I. 1. Raportul dintre două lucruri sau două situaţii opuse; contrast. ♦ împotrivire, opunere, rezistenţă. 2. (LOG.) Raport între doi termeni distincţi ale căror sfere Oposum nu au nici un element comun; o. între termeni poate fi de contrarietate sau de contradicţie. ♦ Raport între propoziţii categorice având acelaşi subiect şi acelaşi predicat, care se opun una alteia fie numai prin calitate, fie numai prin cantitate, fie prin cantitate şi calitate deopotrivă; o. între propoziţii categorice poate fi: de contrarietate, de contradicţie sau de subcontrarietate. V. pătratul logic. 3. (ASTR.) Poziţie momentană a doi aştri care se află (aproximativ) pe aceeaşi direcţie cu Pământul, de o parte şi de cealaltă a acestuia. V. conjuncţie (3). 4. (DR.) Manifestare de voinţă care urmăreşte să împiedice săvârşirea unor acte juridice sau să impună anumite condiţii acestei săvârşiri (ex. o. la căsătorie, o. la împărţirea unei moşteniri). ♦ Cale de atac împotriva anumitor acte de executare silită. ♦ Cale de retractare a unei hotărâri judecătoreşti, care a fost dată în lipsa părţilor. II. (în ţările cu regim parlamentar) Ansamblul grupărilor sau partidelor politice care se opun partidului (sau partidelor) aflat(e) la putere; politica pe care o duc aceştia faţă de cei aflaţi la putere. ♦ Opunere, împotrivire, rezistenţă a unor partide politice, a unor organizaţii de masă faţă de programul de guvernare al partidului sau partidelor aflate la putere. OPOZIŢIONAL, -Ă (< opoziţie) adj. Care se opune. -O Complement (circumstanţial) o. = complement care arată obiectul sau acţiunea ce se opune celor exprimate prin subiectul, predicatul sau complementul propoziţiei. Propoziţie o. (şi subst., f.) = propoziţie subordonată care se opune conţinutului regentei prin tot conţinutul ei sau numai printr-o parte a ei (predicat, complement etc.). OPPENHEIM [oupenhaim], Dennis (n. 1938), pictor şi sculptor american. Prof. univ. la Yale. Exponent al artei conceptuale, pionier al land-art-ului şi body-art-ului. Lucrări cu o puternică încărcătură morală şi politică („Vizuina diavolului", „încercare de a face scandal", „Deasupra zidului electrocutat"). OPPENHEIM [openhaim], Meret (1913-1985), pictoriţă, sculptoriţă şi artistă decoratoare elveţiană. Reprezentantă a unui suprarealism extremist, mai ales în „obiectele inutile" din anii ’30 („Micul dejun în blană" reprezentând o cană, o farfurie şi o linguriţă confecţionate din blană). OPPENHEIMER [oupenhaime1], Franz (1864-1943), sociolog şi economist german. Adept al social-liberalismului în economie, a propus naţionalizarea pământului pentru a desfiinţa monopolul marilor proprietăţi („Marea proprietate a pământului şi chestiunea socială", „Capitalism, comunism şi socialism ştiinţific", „Sistemul sociologiei"). OPPENHEIMER [openhaimer], Robert Julius (1904-1967), fizician american. Prof. la Univ. Berkeley şi la Institutul Tehnologic din California. Lucrări originale privind mecanica cuantică, fizica nucleului atomic, fizica razelor cosmice, separarea izotopilor, stelele neutronice. Ca director (din 1943) al Centrului de cercetări nucleare de la Los Alamos, a condus (1943-1945) lucrările pentru construirea primei bombe atomice. Preşedinte (1946-1952) al Comitetului consultativ general al Comisiei pentru energia atomică a S.U.A.; director (1947-1966) al Institutului de Cercetări Fundamentale din Princeton. Militant pentru controlul internaţional al armamentului nuclear; s-a pronunţat împotriva folosirii bombei cu hidrogen. Acuzat de „neloialitate" (1953), a fost înlăturat de la cercetările secrete. OPPENORD (OPPENORDT sau OPEN OORDT), Gilles Mărie (supra-Robert Julius Oppenheimer OPPERT 78 numit „Borromini francez") (1672-1742), arhitect şi decorator francez de origine flamandă. Considerat creator al stilului Regenţei, care stă la baza stilului Rocaille. Arhitect al ducelui d’Orleans şi al prinţului Conde, la castelul Enghien. Motivele sale decorative dominante sunt arabescurile (faţada bisericii Saint-Sulpice, altarul bisericii Saint-Germain-des-Pres şi al bisericii Saint-Victor, Hotel Pomponne — toate la Paris). OPPERT, Jules (1825-1905), filolog francez de origine germană. Stabilit în Franţa (1847). Prof. la College de France. Orientalist; considerat fondatorul asiriologiei. Lucrări privind scrierea cuneiformă. Autor al unei gramatici asiriene şi al unor cărţi de istorie a civilizaţiei asiro-babiloniene („Elemente ale gramaticii asiriene", „Babilon şi babilonieni", „Studii sumeriene"). OPPIDUM (cuv. lat.) subst. Aşezare romană fortificată. OPPOLZER [opoltser], Theodor von (1841-1886), astronom şi matematician austriac. Prof. univ. la Viena. A calculat orbitele cometelor şi asteroizilor, ca şi toate eclipsele de Soare şi Lună între anii 1207 î. Hr. şi 2163 („Catalogul eclipselor"). OPREA, Paraschiv (n. 1937, Drăgăşani), dirijor, compozitor şi interpret român de muzică populară, uşoară. Acordeonist, pianist, muzică de cafe concert, de estradă şi romanţe. A condus orchestra „Rapsodia Română", orchestra de muzică populară a Radio-difiziunii Române, colaborări cu alte orchestre şi ansambluri folclorice în înregistrări şi spectacole radio-tv. OPREG (< ser.) s. n. Piesă din portul popular românesc, formată dintr-o platcă ţesută, din care atârnă fire de diferite culori, şi pe care o poartă femeile (în Banat şi Haţeg) peste poale, în faţă şi în spate sau numai în spate. V. catrinţă. OPRELIŞTE (< opri) s. f. Obstacol, piedică în desfăşurarea unei acţiuni; stavilă; p. ext. măsură, dispoziţie de interzicere a ceva; interdicţie, prohibiţie. OPRESCU, George (1881-1969, n. Câmpulung), istoric, critic şi colecţionar de artă român. Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. A înfiinţat, la Bucureşti, Institutul de Istoria Artei al Acad. şi revista „Analecta" (1943—1947); a organizat expoziţii ale unor artişti români şi străini. Sinteze erudite ale istoriei artei româneşti şi europene („Grafica românească în sec. 19", „Pictura românească în sec. 19", „Sculptura George Oprescu românească", „Sculptura statuară românească", „La peinture roumaine contemporaine", „Manual de istoria artei", „Maeştrii picturii româneşti în sec. 19"); studii de valorificare a artei populare româneşti („Arta ţărănească la români"), monografii („Gericault", „N. Grigorescu", „Gh. Petraşcu", ,Andreescu“, „Brâncuşi"). Bogata sa colecţie de picturi, sculpturi, desene şi gravuri româneşti şi străine, stampe japoneze, litografii de Daumier, piese de ceramică etc. a fost donată Academiei, constituind cea mai importantă colecţie particulară din România. M. al unor academii şi societăţi de artă străine. OPRESIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Asuprire, împilare, oprimare. ♦ Stare de oprimare. 2. Impresie sau senzaţie de jenă respiratorie. 3. Fig. Stare depresivă. OPRESIV, -Ă (< fr.) adj. Care oprimă, împilează, asupritor. Opreg din Banat OPRESQR, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană care oprimă; asupritor. OPR| (< sl.) vb. IV 1. Tranz. A întrerupe (brusc) o mişcare, o acţiune, un proces, un fenomen în desfăşurare etc.; a face să înceteze, să stea pe loc; a curma, a stăvili. ♦ Refl. A conteni, a înceta, a stagna. ♦ Refl. şi intranz. A sta pe loc undeva; p. ext. a întârzia, a zăbovi, a poposi. ♦ Tranz. A întrerupe din mers o fiinţă, un vehicul. 2. Tranz. A reţine (prin rugăminţi) pe cineva undeva, a-l determina să rămână. 3. Tranz. A împiedica de la o acţiune, a nu permite, a nu îngădui; a interzice. ♦ Refl. A se stăpâni, a se înfrâna; a se abţine de la ceva, a se reţine. 4. Refl. A se stabili, a se fixa. ♦ A-şi îndrepta ochii, privirea, atenţia etc. asupra unui lucru, asupra unei probleme etc.; a insista. 5. Tranz. A reţine ceva (pentru sine sau pentru alţii), a-şi însuşi ceva; a păstra, a pune de o parte; a rezerva. OPRIMA (< fr.) vb. I tranz. A supune unei autorităţi excesive, abuzive şi injuste, a persecuta prin măsuri violente, a asupri, a împila; a exploata. OPRjRE (< opri) s. f. Acţiunea de a se opri; încetare a unei acţiuni, a unei mişcări; staţionare, stagnare. ♦ (Concr.) Loc unde se opreşte cineva sau ceva; staţie; popas. ♦ Reţinere. ♦ Interdicţie, prohibiţie; oprelişte. OPRIŞOR, com. în jud. Mehedinţi, situată în zona de contact a Câmpiei Blahniţei cu Piemontul Bălăciţei; 3 064 loc. (2003). Produse alim. Centru viticol. OPRITOR, -OARE (< opri) s. n., s. f. 1. S. n. Dispozitiv sau organ al unei maşini care are rol de limitare a unei mişcări, a unei curse, pentru oprirea deplasării unui material sau pentru împiedicarea sau întârzierea desfăşurării unui proces. 2. S. f. Frână rudimentară formată dintr-un lanţ legat la un capăt de dricul carului (sau căruţei) şi prevăzut la celălalt capăt cu un cârlig, care se agaţă de o spiţă a roţii din spate ori cu o talpă de lemn sau de oţel ce se interpune între obada roţii şi sol pentru a împiedica rotirea când vehicolul coboară la vale. OPRIŢA, Constantin (n. 1916, sat Noapteşa, jud. Mehedinţi), olar român. Lucrează vase din ceramică nesmălţuită (oale, urcioare, străchini, căni etc.), împodobite cu ornamente simple, trasate cu pensula, într-o culoare frumoasă, cu tonuri roşcate obţinute din argilă. Numeroase premii. OPROBRIU (< fr .; lat. opprobrium < probrum „acţiune ruşinoasă") s. n. 79 OPTIMIZARE (Livr.) Dispreţ, dezaprobare publică pentru necinste şi fapte nedemne. OPROIU, Ecaterina (n. 1930, Vul-cana, jud. Argeş), publicist, dramaturg şi critic de film român. Redactor-şef (1965— 1989) al revistei „Cinema". Piese de teatru care se remarcă printr-o abordare liberă a limbajului scenic, având ca teme condiţia cuplului („Nu sunt turnul Eiffel", „Cerul înstelat deasupra noastră") şi feminismul în epoca modernă („Interviu"). Proză („Un idol pentru fiecare"). OPS (în mitologia romană), zeiţa fertilităţii Pământului şi a belşugului, soţia lui Saturn. La 25 aug. se celebrau în onoarea ei sărbătorile Opalia, de mulţumire pentru recoltă. OPSIURjE (< fr.; {s> gr. opson „alimente" + uron „urină") s. f. întârziere a emisiunii de urină după o masă, provocată de încetinirea resorbţiei intestinale. Se manifestă în hipertensiunea arterială. OPSONINE (< fr.; {s> gr. opson „alimente") s. n. pl. (MICROBIOL.) Anticorpi prezenţi în sânge, care se leagă de suprafaţa microorganismelor pătrunse în corp, înlesnind fagocitarea acestora de către leucocite. OPT (lat. octo) num. card., s. n. 1. Număr natural mai mare cu o unitate decât şapte şi care se indică prin cifra 8. Este cifra echilibrului cosmic şi a direcţiilor cardinale. (Adjectival) Opt cărţi (Substantivat) Scrie un opt. & (Cu valoare de num. ord.) Etajul opt. 2. S. n. Semn grafic care reprezintă numărul opt; p. ext. figură, desen de forma acestui semn. ♦ Nota opt. 3. S. n. Carte de joc marcată cu opt puncte. OPTA(< fr.; lat. optare „a alege") vb. j intranz. A alege, a prefera dintre mai multe lucruri, situaţii, soluţii etc. pe cea mai convenabilă; a se decide în favoarea cuiva sau a ceva. OPTAŞI-MĂGURA, com. în jud. Olt, situată în S Piemontului Cotmeana, pe cursul superior al râului Vedea; 3 549 loc. (2003). Reşed. com. este satul Optaşi, unde se află bisericile Adormirea Maicii Domnului (1783-1785, cu picturi originare) şi Sf. Nicolae (1833). Popas turistic. OPTATIV, -Ă (< fr., lat.) adj. Care exprimă o dorinţă. ^ (LINGV.) Modul o. (şi subst., n.) = mod al verbului care Prezintă acţiunea ca dorită. Propoziţie o. (Şi subst., f.) = propoziţie care exprimă ° acţiune sau o stare a cărei realizare este dorită. QPTIC, -Ă (< fr.; {s} gr. optikos „relativ la vedere") adj., s. f. I. Adj. 1. Care se referă la ochi, la vedere. ^ Nerv o. = nerv care transmite informaţiile vizuale de la ochi la centrul respectiv din creier. 2. Care se bazează pe lumină, privitor la fenomenele luminoase; care aparţine obiectului de studiu al opticii (II 1). ^ Drum o. v. drum. Iluzie o. v. iluzie. Optic-activ = (despre substanţe) care prezintă activitate optică. V. activitate. II. S. f. 1. Ramură a fizicii care studiază natura luminii, fenomenele legate de emisia, absorbţia, propagarea şi interacţiunea ei cu materia, radiaţiile electromagnetice din domeniul ultraviolet (inclusiv razele Rontgen moi) şi cel infra-roşu până la undele radio milimetrice, precum şi metodele de măsurare a mărimilor care le caracterizează, construcţia şi funcţionarea instrumentelor bazate pe lumină etc. Cuprinde: o. geometrică (studiază propagarea razelor luminoase şi proiectarea geometrică a instrumentelor optice); o. fizică (studiază natura ondulatorie şi fotonică a luminii, foto-metria etc.); o. acustică (studiază proprietăţile optice ale substanţelor la aplicarea undelor sonore); o. neliniară (se ocupă cu propagarea undelor electromagnetice de putere mare, ca de ex. fasciculele laser, în mediile solide, lichide şi gazoase). Optica fibrelor (studiază propagarea luminii şi transmiterea informaţiei prin ghiduri de lumină; metodele ei se folosesc în telecomunicaţia optică, la aparatele medicale (iluminarea rino-faringelui, stomacului ş.a.), la filmarea cu viteze mari, în fizica nucleară, foto-telegrafie, telemetrie, tehnica de calcul, acustica ş.a. O. integrală (studiază sistemele optice miniaturale cu conductoare de lumină peliculare având grosimi de ordinul lungimii de undă a luminii). O. neutronică (studiază interacţiunea neutronilor lenţi cu substanţa în condiţii în care proprietăţile ondulatorii ale neutronilor ca difracţia, polarizarea ş.a. se manifestă destul de pronunţat). O. electronică = capitol al electromagnetismului care studiază mişcarea fasciculelor de particule încărcate cu sarcini electrice (ex. electroni) în câmpuri electrice sau magnetice, care determină focalizarea lor şi obţinerea unor imagini electronice. 2. Aspect special pe care îl ia un obiect văzut la distanţă dintr-un punct determinat. 3. Fig. Mod, fel de a vedea şi de a interpreta lucrurile, fenomenele; concepţie, punct de vedere. OPTICI AN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Specialist în optică (II 1); persoană care lucrează sau repară instrumente optice. Optimetra QPTIM, -Ă (< fr., lat.) adj. Cel mai bun sau foarte bun (potrivit, indicat etc.). + Care asigură cea mai mare eficienţă economică; care corespunde în cel mai înalt grad intereselor economice urmărite. OPTJME (< opt) s. f. Parte dintr-un întreg obţinută prin divizarea lui în opt părţi egale. ♦ Notă muzicală egală cu a opta parte dintr-o notă întreagă. OPTIMfTRU (< fr. {i>; {s> fr. optique „optic" + gr. metron „măsură") s. n. Instrument mecano-optic de mare precizie, folosit pentru măsurarea dimensiunilor unor piese. OPTIMISM (< fr. {i>; {s> lat. optimus „cel mai bun") s. n. încredere în viitor, tendinţă de a vedea latura bună, favorabilă a lucrurilor. ♦ (FILOZ.) Concepţie opusă pesimismului, potrivit căreia lumea existentă este cea mai bună dintre toate lumile posibile (Leibniz) sau, cel puţin, în lume binele precumpăneşte asupra răului. OPTIMIST, -Ă (< fr. {i}) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Privitor la optimism; care denotă optimism. 2. S. m. şi f. Persoană care manifestă optimism, care propagă optimismul. OPTIMISTICESKAIA, peşteră formată în gips, situată în pod. Volîno-Podolic (Ucraina), în bazinul râului Nicilava, la N de Cernăuţi; 183 km (cea mai lungă peşteră din lume creată în depozite de gips). O. reprezintă un labirint dezvoltat pe trei niveluri (cel inferior având cursuri de apă şi lacuri), cu numeroase galerii şi săli de dimensiuni mici şi cu formaţiuni de stalactite. Turism. OPTIMIZARE (< optimiza, după fr. optimisation) s. f. (EC.) Calcularea programului de dezvoltare economică, la OPTOELECTRONICĂ 80 nivel micro şi macro, pentru obţinerea celei mai favorabile situaţii între efectul economic şi efortul depus. OPTOELECTRONICĂ (< fr.) s. f. Ramură a electronicii care se ocupă cu producerea, măsurarea şi folosirea radiaţiei electromagnetice din domeniul optic, precum şi cu conversia acestei radiaţii în semnal electric. OPTOMETRIE (< fr.) s. f. Disciplină care se ocupă cu cercetarea şi cu măsurarea defectelor de vedere (miopie, hipermetropie, prezbitism, astigmatism etc.), precum şi cu corectarea sau compensarea lor. OPTOMETRU (< fr., {i}; {s> gr. optos „vizibil" + metron „măsură") s. n. Instrument folosit pentru determinarea caracteristicilor optice ale ochiului. OPTOTjP (< engl.) s. n. Literă, caracter sau figură prezentate sub formă de tablou, în "serii succesive, de înălţimi diferite, folosit în oftalmologie pentru măsurarea acuităţii vizuale. OPTSPREZECE (< opt + spre + zece) num. card. Număr natural mai mare cu o unitate decât şaptesprezece. > (Cu valoare de num. ord.) Volumul optsprezece. (Substantivat) Au venit optsprezece. OPTSPREZECELEA, OPTSPREZECEA (< optsprezece) num. ord. (Precedat de art. „al“, ,,a“) Care urmează după al şaptesprezecelea. OPTULEA, OPTA (< opf) num. ord. (Precedat de art. „al", ,,a“) Care urmează după al şaptelea. OPTZECI (< opt + zeci) num. card. Număr natural mai mare de opt ori decât zece. (Cu valoarea de num. ord.) Plasat pe locul optzeci. -0-(Adjectival) Are optzeci de lei. (Substantivat) Va ajunge la optzeci. OPTZECILEA, OPTZECEA (< optzeci) num. ord. (Precedat de art. „al“, ,,a“) Care urmează după al şaptezeci şi nouălea. OPŢIONAL, -Ă (< fr.) adj. Care îţi dă posibilitatea să optezi; care are caracter de opţiune; facultativ. OPŢIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Faptul sau dreptul de a putea alege ceea ce îţi convine (din două sau mai multe lucruri, posibilităţi etc.); alegere. ♦ (DR.) Alegere, în temeiul unui drept (drept de o.) între două sau mai multe situaţii juridice. 2. (FIN.) Contract standardizat şi tranzacţionat pe piaţa reglementată, care dă deţinătorului dreptul (dar nu şi obligaţia) de a cumpăra sau a vinde un activ financiar (acţiuni, obli- gaţiuni, contracte la termen etc.) sau fizic (materii prime, proprietăţi imobiliare), la un preţ convenit şi la un termen viitor determinat. OPULENT, -Ă (< fr., lat.; {s> lat. opes „bunuri, bogăţii" pl. lui ops, opis) adj. (Livr.) Bogat, îmbelşugat, abundent; voluminos, masiv. OPULENŢĂ (< fr., lat.) s. f. (Livr.) Bogăţie, belşug, abundenţă. OPUNE (< lat., fr., după pune) vb. III 1. Tranz. A pune în faţa cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, o acţiune, un argument etc. ♦ Refl. A se împotrivi, a pune piedici, a zădărnici. 2. Tranz. A pune faţă în faţă două sau mai multe lucruri ori fiinţe pentru a evidenţia prin comparaţie contrastul dintre ele. OPUNŢIA (< fr. {i}; {s} gr. Opuntios „din oraşul Opunt") s. f. (BOT) Limba-soacrei. OPUS1 (cuv. lat. „lucrare, operă") s. n. (MUZ.) Indicaţie folosită pentru numerotarea (nu neapărat cronologică) a lucrărilor unui compozitor. Se scrie şi prescurtat: op. Acest procedeu de clasificare s-a impus la sfârşitul sec. 18, când s-a dezvoltat influenţa editorilor în difuzarea muzicii. ♦ Bucată muzicală a unui compozitor care poartă această indicaţie. OPUS2, -Ă (< opune) adj. 1. Care este aşezat în faţa, în partea dimpotrivă cuiva sau a ceva; p. ext. contrar, potrivnic. 2. (MAT.) Element o. = element dintr-un grup, care corespunde unui alt element al grupului astfel încât compus cu acesta, dă elementul neutru al grupului. 3. (MAT.; despre unghiuri) Care este aşezat, într-o figură geometrică, în faţa altui unghi sau în faţa uneia dintre laturi; (despre laturi) care este aşezată în faţa alteia sau în faţa unuia dintre unghiuri. 4. (BOT.; despre frunze, ramuri, muguri etc.) Aşezat faţă în faţă la acelaşi nivel (nod). OPUSCUL (< fr., lat.) s. n. Scriere ştiinţifică sau literară de proporţii reduse. OPUS DEI, instituţie a Bisericii catolice fondată la Madrid, la 2 oct. 1928, de preotul spaniol Josemarîa Escrivâ de Balaguer y Albas (1902-1975) cu scopul formării elitelor catolice. A primit statut de institut laic (1947) şi instituţie ecleziastică plasată sub autoritatea directă a papei (1950). Cu timpul, a căpătat ramificaţii în toată lumea (astăzi este prezentă în 80 de ţări), devenind, după 1980, principalul instrument în procesul „noii evanghelizări". Contestată de adversari din cauza existenţei unor legături între activitatea sa şi viaţa politică şi economică a ţărilor în care este prezentă şi, în special, pentru sprijinul acordat franchismului şi pentru prozelitism. OPUST (< ucr.) s. n. Baraj rudimentar din lemn, umplut cu piatră, construit pentru mărirea debitului râurilor de munte pe care circulau plute. OPyŞINĂ (< rus.) s. f. Stufărie deasă în care iernează peştele; este considerată zonă de protecţie în care pescuitul este interzis. OPZOONER, Comelius Willem (1821-1892), filozof şi jurist olandez. Prof. univ. la Utrecht. Lider al şcolii empirice pozitiviste de filozofie. Exponent al teologiei moderne. Lucrări şi tratate de jurisprudenţă şi filozofie. OR (< fr.) conj. Dar, însă; deci, aşadar. ORACOL (< fr., it.; lat. oraculum „profeţie") s. n. Răspuns profetic pe care, potrivit credinţei vechilor greci, zeii îl dădeau celor veniţi să-i consulte cu privire la viitor; prezicere, profeţie; lă- caşul sacru unde se culegeau şi se interpretau aceste profeţii (ex. o. lui Apolo din Delfi, unde oficia preoteasa Pitia; o. lui Zeus de la Dodona, unde preoţii care oficiau spuneau că aud voinţa zeilor din foşnetul frunzelor unui stejar bătrân; la romani o. de la Cumae şi Praeneste); p. ext. persoană care face aceste profeţii. -0> Expr. A vorbi ca un oracol = a vorbi sentenţios şi enigmatic. ♦ (în Biblie) Voinţă a lui Dumnezeu anunţată prin profeţi. ORACOLELE (Cărţile sibilinice), colecţie de cărţi de cult, conţinând sentinţe profetice. Au fost cumpărate de Tarquinius Superbus Lucius, ultimul rege legendar al Romei, de la preoteasa oracolului de la Cumae, Sibila, şi păstrate la Roma, în templul lui Jupiter, pe Capitoliu, în grija unui colegiu de preoţi. Din ele se mai păstrează doar unul sau două fragmente. ORADEA, municipiu în NV ţării, reşed. jud. Bihor, situat pe Crişu Repede, în Câmpia de Vest, la 12 km SE de punctul vamal Borş de la graniţa cu Ungaria; 209 904 loc. (2003). Nod feroviar şi rutier. Aeroport. Termocentrală (105 MW). Centrală electrică geotermică. Ind. constr. de maşini (maşini-unelte de forjat, presat şi debitat metale, maşini de găurit, raboteze, ciocane pneumatice, maşini de filetat, produse metalice de larg consum), mat. de constr. (cărămidă, prefabricate din beton, azbociment), de prelucr. a lemnului (mobilă, cherestea, dogărie şi 81 ORAL butoaie), chimică (coloranţi şi medicamente), a blănăriei, pielăriei şi încălţămintei, textilă (ţesături de bumbac, tricotaje, conf.), poligrafică şi alim. (uleiuri vegetale, conserve, produse lactate, carne, spirt şi drojdie, vin şi băuturi alcoolice). Sere legumicole. Universitate (fondată 1963), Institut Biblic de învăţământ superior (fondat 1990). Centru naţional de cercetări geotermale. Teatru de stat cu secţii de română şi maghiară, teatru de păpuşi, filarmonică. Biblioteca judeţeană „Gheorghe Şincai“ (fondată 1911). Muzeul Ţării Crişurilor, adăpostit în Palatul episcopal, cuprinde colecţii de istorie şi arheologie, de ceasuri, argintărie, numismatică, lucrări de artă plastică, precum şi piese de etnografie şi ştiinţele naturii (în special exponate ornitologice). La O. apare (din 1965), printre altele, revista literară „Familia", ca o continuare a revistei omonime, apărută, sub conducerea lui losif Vulcan, în perioada 1880-1906. Monumente: cetatea Oradei (1114— 1131, distrusă de invazia tătară în 1241, reconstruită în perioada 1570-1589, refăcută şi extinsă între 1717 şi 1780); bisericile romano-catolice Maica îndurerată (1741), catedrala romano-catolică Sf. Maria (1752-1780), în stil baroc, cu o orgă de mari dimensiuni; biserica ortodoxă Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1760-1780, refăcută în 1864), cu turn-clopotniţă de 40 m înălţime; Palatul episcopal construit în anii 1762-1770, în stil baroc, după planurile arhitectului austriac Franz Anton Hillebrand; biserica romano-catolică Sf. Ladislau (1720-1733); biserica Mănăstirii Ursulinelor (1772), azi biserica Oradea. Pasajul Vulturul negru romano-catolică Sf. Ana; Biserica cu Lună, având hramul Adormirea Maicii Domnului (azi Catedrala episcopiei ortodoxe din Oradea), construită în anii 1784-1790, în stil baroc, cu elemente neoclasice, pictată pe pereţii interiori în 1816-1817, repictată în 1977; în 1793 a fost instalat în turlă un orologiu şi un glob care se învârte în jurul propriului ax, indicând fazele Lunii; biserica Mănăstirii Capucinilor (1827); Biserica reformată (1835-1853); sinagogă (1877); clădirea Teatrului de Stat (1899-1900), în stil neoclasic; pasajul Vulturul Negru (1907-1908) ş.a. în apropiere se află staţiunile Băile Felix şi 1 Mai. Fondată pe locul unui castru roman. Prima atestare documentară datează din anul 1113. Distrusă în timpul invaziei tătare (1241). Cunoaşte o perioadă de înflorire a meşteşugurilor şi comerţului în sec. 14-17. La jumătatea veacului 15 este menţionat la O. un observator astronomic, primul în această parte a Europei. Aici s-a încheiat în 1538 pacea dintre Ferdinand de Habsburg şi loan Zâpolya cu privire la stăpânirea Transilvaniei. S-a aflat sub stăpânire otomană (1660—1692), apoi, de la sfârşitul sec. 17, a fost ocupată de Habsburgi. Monetăria locală bate, începând cu 1338, dinari de argint, iar în 1706-1710 trupele austriece emit monede de necesitate din cupru. în 1918, o dată cu Unirea, revine României, iar după pronunţarea Dictatului de la Viena (30 aug. 1940) a intrat sub ocupaţie ungară (până la 12 oct. 1944). Important centru cultural şi politic al românilor transilvăneni. Declarat municipiu la 17 febr. 1968. ORADOUR-SUR-GLANE [oradu:r sur glan], localitate în Franţa central-vestică (Limousin), la 23 km NV de Limoges; c. 2 mii loc. Distrusă de trupele S.S. la 10 iun. 1944, iar populaţia (642 locuitori) masacrată în întregime, ca represalii pentru atacurile partizanilor. OR/EFAJâKULL, vârf în SE Islandei, cel mai înalt din M-ţii Hvannadaishnukur şi din ţară (2 119 m). ORAL, -Ă (< fr.; {s} lat. os, oris „gură") adj. 1. Care aparţine gurii; care ORALITATE 82 se referă la gură. ♦ Care se administrează pe cale bucală. ♦ (PSIH.) Stadiu o. = prima fază a dezvoltării sexualităţii infantile (S. Freud), aproximativ primul an de viaţă, timp în care plăcerea esenţială o provoacă suptul, precum şi senzaţiile prin care se constituie imaginea mamei. 2. Care se transmite prin viu grai, verbal. ♦ Care caracterizează vorbirea (în opoziţie cu limba scrisă). 3. (Şi subst., despre examene) Care se desfăşoară prin întrebări şi răspunsuri expuse verbal (nu în scris). 4. Stil o. = mod de exprimare în scris, care imită exprimarea prin viu grai. ORALITATE (< oral, it.) s. f. 1. Calitate a stilului unei scrieri beletristice de a părea vorbită, datorită caracterului spontan şi viu al dialogurilor, care notează particularitatile vorbirii personajelor şi al naraţiunii propriu-zise. ♦ Ansamblu de particularităţi ale limbii vorbite, ale graiului viu. 2. (DR.) Principiul oralităţii = principiu fundamental al dreptului procesual, în temeiul căruia dezbaterea litigiului se face verbal. ORAN (arabă OUAHRAN [uaran] sau WAHRAN [uahran]), oraş în NNV Algerei, port la M. Mediterană; 692,5 mii loc. (1998). Nod feroviar. Aeroport. Constr. navale şi de maşini agricole. Vinificaţie, morărit, conserve, ulei de măsline, tutun, produse textile (covoare) şi chimice; ciment, sticlărie. Export de vinuri, cereale, fructe şi legume, animale, iarba alfa, minereuri. Universitate (1965). Muzeu. Turism. Monumente: Fortăreaţă (sec. 16); Marea moschee (1796); catedrala Saint-Louis, construită de francezi în 1838. Fundat de arabi (903) pe locul unei vechi aşezări romane; cucerit şi stăpânit de spanioli (1509-1708), turci (1708-1732), spanioli (1732-1790), turci (1791-1831), francezi (1831-1962), intrând apoi în componenţa Algeriei independente. ORANGE, oraş în SE Franţei (Pro-vence), la 27 km N de Avignon, lângă valea Ronului; 28,1 mii loc. (1998). Produse alimentare. Centru comercial şi piaţă agricolă. Centru turistic. Teatru roman (c. 120 d.Hr.); zidul scenei are 102 m lungime şi 38 m înălţime cu statuia lui Augustus (11 m). Arc de triumf (21-26) înălţat în vremea împăratului Tiberiu (56,5 m înălţime). Catedrală (sec. 12). Oraşul face parte din patrimoniul cultural universal (din 1981). Fundat sub numele de Aransio, devine colonie romană sub Augustus. Capitala unui principat care a aparţinut familiei Nassau (1544-1673), reunit definitiv cu Franţa prin tratatele de la Utrecht (1713). ORANGE [orindj] oraş în S.U.A. (SV Californiei), la 35 km E de Long Beach şi SE de Anaheim, în aglomeraţia urbană Los Angeles; 128,8 mii loc. (2000). Componente electronice. Comerţ cu citrice. Univ. Chapman (f. 1861). Fundat în 1868 ca parte a lui Rancho Santiago de Santa Ana, sub numele de Richland, primeşte actuala denumire în 1875 (după plantaţiile de portocali) şi devine oraş în 1888. ORANGE [orindj] (ORANJE) 1. Fluviu în S Africii (Lesotho, Rep. Africa de Sud şi Namibia); 2 100 km. Izv. din M-ţii Scorpiei (culmea Mont-aux-Sources), trece prin S deşertului Kalahari, străbate deşertul Namib şi se varsă în Oc. Atlantic (G. Alexander). Nu este navigabil din cauza regimului său variabil, a repezişurilor şi cascadelor. Afl. pr.: Vaal. Hidrocentrale. Irigaţii. 2. Statul liber O. (Orange Free State), formaţiune statală creată de buri după 1830, cu autonomie (1836) şi capitala la Wimburg. Ocupată de trupele engleze (1848) şi anexată la Colonia Capului, a devenit stat independent (1854). în urma Războiului anglo-bur (1899-1902) a devenit colonie a Marii Britanii. Capătă autonomie internă (1907) şi intră în Uniunea Sud-Africană (1910). în cadrul statului nou creat îşi păstrează statutul de unitate administrativă (provincie, cu capitala la Bloemfontein). ORANGE-FISH (ORANGE-VIS), tunel de irigaţii în Rep. Africa de Sud (platoul Zuurberg din partea central sudică). Lungime: 82,5 km (cel mai lung din lume). Uneşte valea fl. Orange cu râul Teebus Spruit (afluent al râului Great Fish). Debitul (57 m3/sec.) este prelevat din lacul de acumulare Hendrik Verwoerd de pe fl. Orange. Asigură irigarea zonelor legumicole şi plantaţiilor de citrice din sudul Rep. Africa de Sud. ORANGUTAN s. m. v. urangutan. ORANIA v. Nassau, dinastia ORANIŢĂ (< ser.) s. f. Luntre pescărească cu fundul lat. ORANJ (< fr.; din cuv. arab narandj „arbore citric fructifer") adj. invar., s. n. Portocaliu. ORANJADĂ (< fr.) s. f. Băutură răcoritoare preparată din suc de portocale, zahăr şi sifon sau apă. ORAR1, -Ă (< fr.; {s} lat. horarius „privitor la orele [liturgice]") adj., s. n. I. Adj. Privitor la ore; care arată orele; care se efectuează sau se calculează pe durata de o oră. <0> (ASTR.) Diferenţă o. = diferenţa dintre orele locale a două puncte de pe suprafaţa Pământului; două puncte ale căror longitudini diferă cu un grad au d. o. de 4 minute. Fus o. v. fus. II. S. n. 1. Program al unei activităţi împărţit pe ore şi repetat periodic; concr. tablou sau indicator care prezintă pe ore desfăşurarea unei activităţi. ♦ Spec. Program săptămânal pe baza căruia se desfăşoară activitatea didactică în şcoli şi în facultăţi. 2. Acul mic al ceasului, care indică orele. ♦ (înv.) Ceasornic. 83 ORAVIŢA ORAR2 (< sl., lat.) s. n. Veşmânt bisericesc format dintr-o fâşie lungă şi îngustă de mătase, lână, bumbac, simbolizând aripile îngerilor; este purtat de diacon în timpul slujbei religioase. Ţesătura, brodată cu medalioane şi reprezentări de sfinţi, constituie adeseori o adevărată operă de artă (ex. o. de la Tismana, sec. 14). ORA$ (< magh.) s. n. 1. Formă complexă de aşezare umană, având dimensiuni variabile şi multiple dotări edilitare, de obicei cu funcţie politico-administrativă, industrială, comercială şi culturală; construcţiile sunt grupate în ansambluri arhitectonice şi organizate în zone cu utilizări bine definite (industriale, comerciale, administrative, de locuinţe etc.); exercită o mare influenţă economică şi organizatorică asupra zonei înconjurătoare. Primele o. au apărut în milen. 7-1 î.Hr. în Mesopotamia, Palestina, Egipt, China etc. (cea mai veche aşezare urbană din lume este considerat lerihonul, milen. 7 î.Hr.). Au cunoscut o mare dezvoltare în Grecia antică şi în Imp. Roman. în perioada destrămării sclavagismului şi la începutul Evului Mediu, în Europa apuseană a avut loc un proces de ruralizare a o., spre deosebire de răsăritul Europei, unde au continuat să se dezvolte. începând din sec. 10, o. au cunoscut o nouă etapă în dezvoltarea lor economică, politică şi culturală. în epoca modernă şi contemporană o. s-au dezvoltat rapid, ajungând să cuprindă, în ţările avansate din punct de vedere industrial, c. 50-80% din întreaga populaţie a ţării. Pe teritoriul României, o. au apărut în sec. 7-6 î.Hr., sub forma coloniilor greceşti (Histria, Tomis, Callatis), apoi în Dacia romană (Apulum, Napoca, Potaissa ş.a.) în sec. 1-3 d.Hr. După o perioadă de decădere în timpul migraţiei populaţiilor, o. au reapărut în Evul Mediu, dezvoltându-se în jurul curţilor domneşti, al centrelor militare fortificate, ia încrucişarea drumurilor comerciale. începutul sec. 19 marchează o nouă fază în dezvoltarea urbanistică a ţării. în sec. 20, o. au cunoscut o puternică dezvoltare economică, demografică, urbanistică, culturală. în prezent (2001), în România există 265 oraşe (faţă de 142 în 1930, 148 în 1950 şi 184 în 1966), dintre care 94, mai mari Şi cu funcţii complexe, au rangul de municipiu. Oraşele României au o repartiţie teritorială diversă, fiind dezvoltate pe toate treptele de relief, de pe ţărmul Mării Negre până la peste 1 000 m alt. Ca mărime, unul (Capitala) are în jur de 2 mii. loc., şapte au peste 300 000, patru între 200 000 şi 300 000, 12 de la 100 000 la 200 000, 84 între 20 000 şi 100 000, celelalte având sub 20 000 loc. Aproape toate au funcţii diversificate şi, ca urmare a procesului de sistematizare şi remodelare urbană, au dobândit un aspect urbanistic modern, înglobând, totodată, construcţiile şi ansamblurile arhitectonice valoroase din trecut. <0> (DR.) O. deschis v. deschis. O. liber v. liber. ♦ P. restr. Partea centrală a unui oraş (1); centru. Z Populaţia, locuitorii unui oraş (1). ORAŞUL STALIN v. Braşov (2). ORAŞU NOU, com. în jud. Satu Mare, situată în SV depr. Oaş, pe râul Taina; 6 972 loc. (2003). Staţie (în O.N.) şi haltă de c.f. (în satul Oraşu Nou-Vii). Expl. de bentonit. Centru de prelucr. artistică a lemnului (Racşa). în satul O.N., menţionat documentar în 1270, se află o biserică din sec. 15 (azi biserică reformată), iar în satul Petreşti, biserica romano-catolică Sf. Eiisabeta (1786); bisericile ortodoxe Adormirea Maicii Domnului (1858) şi Naşterea Maicii Domnului (1864), în satele Racşa şi Prilog. ORATQR (< lat.) s. m. Persoană care compune şi rosteşte un discurs; persoană care are talentul de a vorbi frumos în faţa unui public. ORATORIC, -Ă (< orator) adj. Care aparţine oratorului sau oratoriei, privitor la orator sau la oratorie. ORATORjE (< lat., it.) s. f. Arta de a compune şi de a rosti discursuri; arta de a vorbi frumos în public; elocvenţă, retorică (1). ORATORIU (< fr., it.) s. n. Compoziţie muzicală amplă pentru cor, solişti şi orchestră, destinată a fi interpretată în concert, şi care ilustrează o acţiune dramatică (iniţial cu subiect religios). A apărut la sfârşitul sec. 16, în Italia. Prima compoziţie de acest tip a fost „Reprezentaţia despre suflet şi trup“ (Roma, 1600) de Emilio de Cavalieri. Tipul clasic de o. a fost creat de Haendel, iar Bach l-a ridicat la o măiestrie artistică deosebită. Compozitori care au scris o.: Beethoven, Men-delssohn-Bartholdy, Berlioz, Liszt, Dvorak, Haydn, Schumann, Prokofiev, Honegger, Şostakovici, Franck, Schon-berg, Hindemith, Stravinski, E. Elgar, Penderecki; în muzica românescă: P. Constantinescu, Gh. Dumitrescu. V. cantată. 2. (în Evul Mediu) încăpere într-o locuinţă particulară sau capelă mică, izolată, care servea ca loc de rugăciune, nefiind destinată cultului public. ORAŢIE (ORAŢIUNE) (lat. oratio) s. f. 1. Specie a literaturii populare, în versuri, cu conţinut alegoric şi fabulos, recitată de către colăcari, mai ales în cadrul ceremonialului de nuntă, pentru a-i accentua caracterul spectacular. 2. (înv.; livr.) Cuvântare, discurs (rostit la anumite ceremonii sau ocazii); felicitare, urare (în versuri). ORAVIŢA 1. Dealurile Oraviţei, unitate de relief în SV României, parte componentă a dealurilor Banatului, situată la V de m-ţii Aninei, între râurile Caraş (la N) şi Nera (la S), alcătuită din pietrişuri, marne, argile, nisipuri, local, la contactul cu munţii, calcare dispuse pe un fundament cristalin. Masivele deluroase formează un relief domol, având culmi prelungi, separate de văi largi. Alt. max.: 504 m (Culmea Ciclovei). Acoperite cu păduri de cer (Quercus cerris) şi gârniţă (Quercus frainetto), păşuni şi fâneţe, iar pe alocuri cu terenuri agricole şi plantaţii de pomi fructiferi. 2. Oraş în jud. Caraş-Severin, în zona dealurilor Oraviţei, pe râul omonim; 13 671 loc. (2003). Nod feroviar şi rutier. Expl. forestiere şi de sulfuri polimetalice. Fabrici de conf., de cherestea şi de produse alim. Centru pomicol. Teatru orăşenesc (azi „Mihai Eminescu“), construit după planurile arhitectului vienez J. Neumann şi inaugurat în 1817 (cel mai vechi din România), activitatea teatrală datând din 1763. Muzeu de istorie al oraşului şi al teatrului din O.; Muzeul farmaciei. Bisericile Sf. Ilie (1755, pictată în 1867) şi Adormirea Maicii Domnului (1781 — 1784, în stil baroc, cu picturi murale din 1808); mănăstirea Călugăra (de călugări) cu biserica Acoperământul Maicii Domnului (1860-1861, renovată în anii 1904, 1942, 1965, 1992); biserica romano-catolică Sf. Maria (1777), în localit. componentă Ciclova Montană. Oraşul s-a format prin contopirea a două localităţi rurale (Oraviţa Montană şi Oraviţa Română), menţionate documentar între 1690 şi 1700; recunoscută ca centru urban la începutul sec. 19. în sec. 18, cele două localităţi au fost colonizate cu familii din Tirol şi Styria. în perioada 1846—1854, între O. şi satul lam (din com. Berlişte, jud. Caraş-Severin), via Răcăşdia, a fost construită prima linie de c.f. de pe terit. României (27 km lungime), iar între 1860 şi 1864 linia de c.f. între O. şi Anina (33 km), cu 15 tuneluri. ORAŞ 84 ORAŞE CU PESTE 1 MILION DE LOCUITORI* 1, Bombay (Mumbai) 2. Buenos Aires 12 383,1 12 116,4 10 537,2 10 232,9 10 203,7 10 195,0 9 630,6 India Argentina Pakistan Filipine India Brazilia Rep. Coreea 3. Karăchi 4 Manila 5, Deliii (Dilfi) 6, Săo Paulo 7, Seul (Soui) B, Istanbul 9. Shanghaî 10. Dhâkâ (Dacca) 11. Jakarta 12. . Ciudad de Mexico 13. Moscova (Moskva) 14. Lagos 15. Tokyo 16. Lima 17. New York 18. Cairo (El Qâhira, Al-Qâhirah) 19. Teheran (Tehfrăji) 20. Londra (London)" 21. Bogotâ 22. Beijing 23. Bangkok (Krung Thep, Maha Nakhon) 24. Ktnshasa 25. Rio de Janeîro 26. Bagdad (Baghdâd) 27. Lahore 28. Calcutta (Kalikata) 29. Sankt-Petersburg 30. Toronto 31. Bangalore (Bengaluru) 32. Madras (Chennai) 33. Santiago de Chile 34. Yangon (Rangoon) 35. Tianjin 36. Sydney 37. Stngapore 38. Wuhan 39. Los Angeles 40. Alexandria (El-lskandarîyah) 41. Ar-Riyâd 42. Ahmedabad (Ahroădăbăd) 43. Melbourne 44. Hyderâbad 45. Shenyang 46. Pusan 47. Yokohama 48. Guangzhou 49. Ankara 50. Abidjan 51. Ho Şi Min {Thanh Pho Ho Chi Minh) 52. Casablanca (Dar el-Betda) 9 419,0 Turcia 9 005,6 China 8 942,3 Bangladesh 8 827*9 Indonezia 8 681,4 Mexic 8 368,2 Rusia 8 349,7 Nigeria 8 240,1 Japonia 8 113,0 Peru 8 052,7 S.U.A. 7 937,7 Egipt 7 893,7 iran 7 417,7 Marea Britanie 6 837,8 Columbia 6 619,0 China 6 610,8 Thailanda 6 541,3 Congo, Rep. Dem. ~ 6 119,8 Brazilia 5 772,0 Iraq 5 756,1 Pakistan 4 760,8 india 4 582,3 Rusia 4 494,2 Canada 4 461,1 tndia 4 382,1 india 4 372,8 Chile 4 344,1 Myanmar 4 333,9 Chîna 4 250,1 Australia 4 224,0 Singapore 3 959,7 China 3 903,2 S.U.A, 3 891,0 Egipt 3 724,1 Arabia Saudită 3 653,7 india 3 610,8 Australia 3 585,6 India 3 574,1 Chîna 3 504,9 Rep, Coreea 3 494,9 Japonia 3 473,8 China 3 456,1 Turcia 3 427,5 Cote d’ivoire 3 415,3 Vietnam 3 397,0 Maroc * Populaţiile reprezintă estimările după World Gazetteer (2003); există diferenţe de populaţii între acest tabel şi cifrele care figurează în volumele apărute. 85 ORAŞ 53, Karto $4, Berlin 55. Montreal 66. Madrid 57. Ibâdan 58. Surabaya 59. Chicago 60. Harbin 61. Phenian (Pyongyang) 62. Jiddah (Jidda, Jeddah) 63. Bandung 64. Cape Town (Kaapstad) 65. Taibei 66. Addis Abeba (ĂddTs Ăbabă) 67. XYan 68. Poona (Pune) 89, Kânpur (Cawnpore) 70. Giseh (El Gâza, Al-Jîzah) 71. Osaka 72. Chittagong (Châîtagâm) 73. Salvador 74. Kiev 75. Surat 76. Dar es Saiaam 77. Inch'on (Chemulpo) 78. Dakar 79. Roma 80. Jaipur (Jeypore) 81. Nairobi 82. Izmir 83. Durban 84. Chongqing 85. Taegu 86. Belo Horizonte 87. Havana (La Habana) 88. Luanda 89. Lucknow (Luknau) 90. Caii 91* Fortaleza 92. Santo Domingo 93. Falsalăbăd 94* Kăbu! (Kăboi) 95. Med an 96. Nagoya 97. Brasilia 98. Taşkent 99. Năgpur 100. Paris 101. Omdurman (Umm Durmăn) 102. Houston 103. Jrulong (Kowfoon, Kaufun, Kaulung) 104. Mashhad (Meshed) 105. Guayaquii (Santiago de Guayaquil) 106. Chengdu 107. Changchun 108. Medeilîn 109. Alep (Aleppo, Halab) 3 329,9 Nigeria 3 274,5 Germania 3 248,0 Canada 3 169,4 Spania 3 139,5 Nigeria 3 038,8 Indonezia 2 939,7 SILA. 2 904,9 China 2 767,9 R.P„D. Coreeană 2 745,0 Arabia Saudită 2 733,5 Indonezia 2 733,0 Rep* Africa de Sud 2 722,6 Taîwan, China 2 716,2 Eihlopia 2 642,1 Chîna 2 640,0 India 2 631,8 India 2 597,6 Egipt 2 597,0 Japonia 2 592,4 Bangladesh 2 590,4 Brazilia 2 588,4 Ucraina 2 529,5 India 2 489,8 Tanzania 2 479,6 Rep. Coreea , 2 476,4 Senegal 2 455,6 Italia 2 415,8 India 2 411,9 Kenya 2 398,2 Turcia 2 396,1 Rep. Africa de Sud 2 370,1 China 2 369,8 Rep. Coreea 2 347,5 Brazilia 2 343,7 Cuba 2 297,2 Angola 2 294,2 India 2 283,2 Columbia 2 278,2 Brazilia 2 252,4 Rep. Dominicană 2 247,7 Pakistan 2 206,3 Afghanistan 2 204,3 Indonezia 2 189,7 Japonia 2 160,1 Brazilia 2 155,4 Uzbekistan 2 132,0 India 2 110,4 Franţa 2 103,9 Sudan 2 088,3 S.U.A. 2 063,3 Hong Kong, China 2 061,1 iran 2 013,5 Ecuador 2 011,0 China 1 959,2 China 1 957,8 Columbia 1 933,7 Siria ORAŞ 86 10. Narare 1 919,7 Zimbabwe 11. Bucureşti 1 906,8 România 12. Vancouver 1 865,3 Canada 13. Damasc (Dimashq, Esh Sham) 1 861,9 Siria 14. Maracaibo 1 854,3 Venezuela 15. Sapporo 1 848,0 Japonia 16. Nanjing (Nanching, Nanking) 1 846,3 China 17. Taiyuan 1 819,4 China 18. Moşul (Al-Mawşil) 1 791,6 19. San’ă 1 778,9 Yemen 20. Budapesta (Budapest) 1 769,5 Ungaria 21. Minsk 1 769,5 Beiarus 22. Conakry (Konakry) 1 767,2 Guineea 23, Jinan 1 753,1 China 24. Alger (Al-Jaza ir, El Djezâ’ir) 1 742,8 Algeria 25. Caracas 1 741,4 Venezuela 26. Ecatepec de Morelos 1 731,9 Mexic 27. Dalian 1 715,7 China 28. Hamburg 1 686,1 Germania 29. Johannesburg 1 675,2 Rep. Africa de Sud 30. Curitîba 1 670,4 Brazilia 31. Guadalajara 1 665,8 Mexic 32. Accra 1 661,4 Ghana 33. Indore 1 660,3 India 34. Rabat 1 636,6 Maroc 35. Mecca (Makkah, Mekka) 1 614,8 Arabia Saudită 36. Varşovia (Warszawa) 1 607,6 Polonia 37. Răwalpîndi 1 598,6 Pakistan 38, Manaus 1 593,8 Brazilia 39. Brtsbane 1 545,7 Australia 40, Kobe 1 529,9 Japonia 41. Barcelona 1 528,8 Spania 42, Viena (Wîen) 1 523,6 Austria 43. Philadelphia 1 520,0 S.U.A. 44, Valencla 1 515,4 Venezuela 45. Kaohsiung 1 514,9 Taiwan, China 46. Kaduna 1 510,3 Nigeria 47. Bhopâl 1 490,3 India 48. Cordoba 1 486,2 Argentina 49. Recife 1 485,5 Brazilia 50. Faiembang 1 481*0 Indonezia 51, Ome 1 473,8 Japonia 52. Kyoto 1 470,6 Japonia 53, Qîngdao 1 470,1 China 54. Phoenîx 1 457,3 S.U.A. 55, Ludhtăna 1 449,9 India 56. Quito 1 443,9 Ecuador 57, Harkov 1 435,2 Ucraina 58. Fushun 1 432,6 China 59, Patna 1 431,1 India 60. Taejon 1 423,2 Rep. Coreea 61, Kwangju 1 406,8 Rep. Coreea 62. Lanzhou 1 404,5 China 63. Kuala Lumpur 1 403,4 Malaysia 64. Khartoum (AI»Khartum) 1 397,9 Sudan 65. Hanoi (Hâ Noi) 1 396,5 Vietnam 66. Novosibtrsk 1 395,5 Rusia ■». 87 ORAŞ 167. Gujrânwâla 168. Befern (Para) 169. Esfahăn (isfahân) 170. Basra (Af-Basrah, Bassora) 171. Perth 172. Porto Alegre 173. Fukuoka 174. Hong Kong (Xianggang) 175. Baroda (Vatfodara) 176. Montevideo 177. Puebla 178. Muităn 179. Nîjni Novgorod 180. Zhengzhou 181. BarranquiHa 182. Tangerang 183. Thăna (Tiiâne) 184. Âgra 185. Hyderâbâd 186. Ciudad Juârez 187. Ammăn 188. San Diego 189. Anshan 190. Bursa (Brusa) 191. Belgrad (Beograd) 192. Hangzhou 193. Changsha 194. Rosario 195. Kawasaki 196. Datong 197. Douala 198. Tijuana 199. Datlas 200. Tripoli {Tarâbulus at-Oharb) 201. Erevan 202. Semarang 203. Lusaka 204. Ekaterinburg 205. Stockholm 206. Netzahuaicoyotf (Nezahualcoyotl) 207. Pretoria 208. Tegudgalpa 209. Ujung Pandang (Makassar) 210. Kampala 211. Soweto 212. Kalyăn 213. Tbilisf 214. Baku 215. Khartoum (A!~Kharium) 216. San Antonio 217. Adana 218. Tabrîz 219. Khuinâ 220. Mogadishu (Muqdîsho, Mogadiscio) 221. Jffin 222. Munchen 223. Milano 224. Shîjiazhuang 225. Shlrâz 1 384,1 1 383,0 1 378,6 1 377,0 1 375,2 1 372,7 1 368,9 1 361,2 1 357,4 1 347,6 1 345,5 1 344,2 1 340,9 1 330,7 1 330,4 1 321,1 1 311,1 1 309,6 1 308,8 1 293,6 1 293,2 1 292,4 1 290,7 1 288,9 1 285,2 1 285,0 1 277,9 1 276,9 1 276,2 1 276,0 1 274,3 1 270,6 1 270,5 1 269,7 1 267,6 1 267,1 1 265,0 1 256,6 1 251,9 1 250,7 1 249,7 1 248,3 1 246,5 1 244,0 1 242,5 1 240,2 1 240,2 1 235,4 1 228,8 1 223,6 1 219,9 1 213,4 1 211,5 1 208,8 1 186,7 1 185,4 1 180,7 1 177,8 1 176,4 Pakistan Brazilia iran iraq Australia Brazilia Japonia China India Uruguay Mexic Pakistan Rusia China Columbia indonezia india india Pakistan Mexic Iordania au. A. China Turcia Serbia şi Muntenegru China China Argentina Japonia China Camerun Mexic S gr. orkhestra < orkheisthai „a dansa") 1. Ansamblul instrumentelor funcţionând ca masă, ca ansamblu şi nu ca adunare de solişti, ca în cazul muzicii de cameră; colectivul de instrumentişti care execută împreună o compoziţie muzicală. Există mai multe tipuri de o.: simfonică mare şi de cameră, iar după altă clasificare: de coarde şi de armonie (suflători). 2. Spaţiu circular în arhitectura teatrelor antice, situat între avanscenă şi gradene; la greci servea evoluţiei corului, iar la romani era rezervat spectatorilor de elită. *0- Fotoliu de o. = loc în primele rânduri într-o sală de concert sau de spectacol. 3. Fosa orchestrei = spaţiu fixat sub avanscenă, rezervat membrilor orchestrei. ORCHESTRION (< it., germ.) s. n. Instrument muzical asemănător cu pianul sau orga, cu două sau mai multe claviaturi, care redă efecte de orchestră. ORCHESTRIONET (< orchestrion) s. n. Instrument muzical cu manivelă, mai mic decât orchestrionul, care execută muzică înregistrată pe benzi de carton perforate. ORCHOMENOS (ORCHOMENUS) v. Orhomenos. ORCJC (< ucr., pol.) s. n. Fiecare dintre cele două piese de lemn prinse de crucea unei căruţe, de care se leagă şleaurile. ORCIC AR (< orcic) s. n. Laţul ştreangului de la ham (al şleaului) care se prinde de orcic. ORDALIE (< fr., lat.) s. f. (în Evul Mediu) Mod de stabilire a dreptăţii sau a vinovăţiei părţilor în litigiu, prin diferite probe (a focului, a apei clocotite şi a fierului încins), sau prin duelul judiciar; se mai numea judecata lui Dumnezeu. ORDESSOS, denumirea antică a râuiui Argeş. ORDIN (< it., lat.) s. n. 1. Dispoziţie obligatorie, scrisă sau verbală. ♦ (Concr.) înscris care conţine o dispoziţie de acest fel. ^ (FIN., CONT.) O. de plată = dispoziţie necondiţionată dată de emitentul acesteia unei societăţi bancare ORDINAL 92 Ordin (5.) receptoare, de a pune la dispoziţia unui beneficiar o anumită sumă de bani. O. de serviciu = act prin care un salariat primeşte o sarcină oficială; delegaţie. O. de zi = act prin care comandantul unei unităţi militare se adresează, în anumite ocazii, întregii unităţi. 2. Decoraţie superioară medaliei. 3. (BIOL.) Categorie sistematică subordonată clasei, care cuprinde una sau mai multe familii strâns înrudite şi cu caractere asemănătoare. 4. (MAT.) Dimensiune a unui determinant sau a unei metrici pătrate. -0- O. de multiplicitate (pentru o rădăcină a unui polinom) = puterea maximă a diferenţei dintre variabila independentă şi rădăcină, care divide polinomul dat. 5. (ARHIT.) Ansamblu de elemente constructive şi decorative (coloane, antablament etc.), care definesc caracteristicile stilurilor de bază ale arhitecturii greco-romane (la greci: o. doric, o. ionic, o. corintic; la romani: o. compozit şi o. toscan). în sec. 19 s-a folosit o. colosal, în care coloanele aveau înălţimea mai multor etaje. 6. (Cu determinări care arată felul, natura) Rang, categorie. Expr. De ordin(ul)... = cu caracter (de)... De prim(ul) ordin = de cea mai bună calitate, foarte bun (sau important etc.). 7. Ordine monaho-cavalereşti = organizaţii semimilitare şi semimonahale ale cavalerilor din Europa apuseană, apărute sub egida Bisericii catolice şi a Papalităţii în perioada Cruciadelor, pentru a lupta împotriva „necredincioşilor" şi cucerirea de teritorii în ţările musulmane din Orientul Apropiat şi în ţările necatolice din Europa (ex. O. ioaniţilor, O. templierilor, O. teutonic). Ordine cavalereşti = organizaţii laice de cavaleri, create în Evul Mediu în Europa apuseană, reprezentând una dintre principalele forme de unire, în scopul cuceririlor militare, mai ales în Cruciade. Cele mai vechi o. c. (ex. Sfânta Maria) au apărut în sec. 11, în Pen. Iberică. Ordine călugăreşti = organizaţii călugăreşti înfiinţate în vederea propagandei religioase (ex. O. dominicanilor, O. ursulinelor, la catolici; O. ritailor la mahomedani). ORDINAL (< fr., lat.) adj. Numeral ~ = numeral care indică locul, ordinea obiectelor prin numărare, într-o serie de fiinţe, obiecte, fenomene etc. ORDINAR, -Ă (< fr., lat., germ.) adj. 1. Obişnuit, normal; comun, de rând. (DR.) Cale o. de atac = cale de atac care poate fi folosită în orice proces. Fracţie o. v. fracţie. 2. De calitate inferioară, fără valoare; prost. ♦ Vulgar, grosolan; josnic. ORDINATOR (< fr.) s. n. Termen folosit pentru calculator (computer) de către francezi. ORDINE (< lat., it.) s. f. 1. Mod (firesc) de succesiune, înşiruire în timp sau în spaţiu a unor lucruri, a unor fapte etc.; orânduială, rând. ^ O. de zi = program care cuprinde totalitatea problemelor ce urmează să fie discutate într-o adunare, într-o şedinţă etc. -0-Loc. La ordinea zilei = de actualitate; despre care se vorbeşte. 2. Aşezare a unor obiecte potrivit unor cerinţe de ordin practic şi estetic, rânduială; p. ext. funcţionare bună, armonioasă; disciplină, regulă. ^ Expr. A chema (pe cineva) la ordine = a soma (pe cineva) să respecte anumite norme (de conduită) pe care le-a încălcat; a admonesta. 3. Organizare socială, politică, economică; regim; spec. stabilitate socială. ^ (DR.) O. publică = ordinea politică, economică şi socială dintr-un stat, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri deosebite de la o organizare socială la alta, şi se traduce în fapt prin funcţionarea normală a aparatului de stat, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora şi a avutului obştesc. O. de drept = stare a relaţiilor sociale care se statorniceşte ca urmare a respectării stricte a prevederilor legale de către toţi cetăţenii şi organele statului şi este asigurată de lege. 4. O. universală = concepţie dominantă în filozofia europeană din Antichitate până în sec. 19, potrivit căreia lucrurile, fenomenele şi evenimentele din Univers au un substrat comun şi sunt integrate într-un plan care asigură desfăşurarea lor către realizarea Binelui, Frumosului, Dreptăţii, Libertăţii, existând o deplină armonie între realitate şi valori, între om şi Univers. 5. (MAT.) Relaţie de o. = relaţie tranzitivă între elementele unei mulţimi (ex. pentru mulţimea numerelor reale). ORDIN-NAŞCIOKIN, Afanasli Lav-rentievici (c. 1605-1680), om de stat şi diplomat rus. A condus politica externă a Rusiei (1667-1671), calitate în care a încheiat armistiţiul cu Polonia la Andrusovo (1667). Participant la Războiul Ruso-Suedez (1656-1658), a negociat încheierea armistiţiului prin care Suedia primea oraşele estoniene şi livoniene. Promotor al introducerii în Rusia a modelului vest-european, s-a călugărit (1672). ORDJONIKIDZE v. Vladikavkaz. ORDJONIKIDZE, Grigori Konstan-tinovici, zis Sergo (1886-1937), om de stat şi activist de partid sovietic. Organizator al instaurării puterii sovietice în Azerbaidjan, Armenia şi Georgia (1920-1921). Prim-secretar al partidului comunist pentru Transcaucazia (1922-1926). Membru în Biroul Politic (1930). Comisar al poporului pentru industria grea (-1932-1937). S-a sinucis. ORDONA (< fr.) vb. I tranz. 1. A da un ordin (1), a porunci, a comanda; a cere, a pretinde, a dispune. 2. A pune în ordine, a grupa într-un anumit fel; a aranja, a orândui. 3. (MAT.) A introduce o relaţie de ordine pentru elementele unei mulţimi. ORDONANŢA (< fr.) vb. I tranz. A dispune plata unei sume prin emiterea unui ordin de plată. ORDONANŢĂ (< fr.) s. f. I. 1. Dispoziţie scrisă emanând de la o autoritate (administrativă); act care conţine această dispoziţie. -0- O. de plată = dispoziţie, ordin de plată a unei sume. 2. (DR.) Hotărâre judecătorească dată în proceduri cu caracter urgent (o. prezidenţială). ♦ Act emanat de la procuror sau de la organele de urmărire penală, prin care se iau anumite măsuri în exercitarea atribuţiilor lor. II. (ARHIT.) Dispunerea, aranjarea generală a elementelor componente ale unei faţade. III. (MILIT.) Soldat ataşat pe lângă un ofiţer pentru servicii personale. . ORDONAT, -Ă (< ordona) adj., s. f. 1. Adj. (Despre oameni) Căruia îi place ordinea, care păstrează ordinea; p. ext. disciplinat, echilibrat. ♦ (Despre obiecte) Care este pus în ordine, rânduit (după anumite criterii), aranjat. ♦ (MAT.) Mulţime o. = mulţime pentru elementele căreia este definită o relaţie de ordine (ex. mulţimea numerelor reale). 2. S. f. 93 OREL (MAT.) A doua coordonată a unui punct din sistemul rectangular de coordonate din plan sau din spaţiu paralelă cu axa OY. ORDONATQR, -OARE (< fr.) s. m. şi f. - de credite = persoană împuternicită prin lege sau prin delegare să dispună, să aprobe şi să răspundă, potrivit legii, de utilizarea creditelor bugetare, de realizarea veniturilor, de folosirea eficientă a sumelor primite de la bugetul de stat, de la bugetul asigurărilor sociale de stat sau de la bugetul fondurilor speciale, de integritatea bunurilor încredinţate unităţii pe care o conduce, de organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a dărilor de seamă contabile asupra execuţiei bugetare. O de c. poate fi: principal (conducătorul unei autorităţi publice, ministrul, conducătorul celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale) şi secundar ori terţiar (conducătorul instituţiei publice cu personalitate juridică din subordinea o. principal de credite, după caz). ORD6NEZ, Bartolome (c. 1490-1520), sculptor spaniol. Primul spaniol care a înţeles sensurile renascentiste şi le-a adaptat la tradiţiile Spaniei (monumentul funerar al reginei Ioana Nebuna şi al lui Filip cel Frumos din capela regală din Granada); sculptură în lemn („Povestea Sf. Eulalia"). ORDONEZ, Carlo d’ (1734-1786), compozitor austriac. Funcţionar în guvernul imperial de la Viena. Autor de simfonii (78) în maniera lui Haydn, menuete, cvartete de coarde, trio-uri ş.a. ORDOS (OERDOSU, MU US sau HETAO), podiş înalt deşertic, peneple-nizat, situat în N Chinei, în cadrul marelui cot (meandru) pe care îl face fl. Huang He în cursul mijlociu; c. 95 mii km2. Alt.: 1 000-2 000 m. Climă continentală excesivă, în NV deşertică, iar în SE semideşertică, cu precipitaţii reduse (150-250 mm/an). Vegetaţie rară, adaptată la uscăciune. Acoperit în mare parte cu depozite groase de loess şi cu dune, care ocupă c. 50% din supr. sa. Lacuri sărate şi văi seci. Prin S podişului trece Marele Zid Chinezesc. Expl. de cărbune şi petrol. Creşterea ovinelor, cabalinelor şi cămilelor. Cunoscut şi sub numele Podişul de Loess. ORDOVICIAN, a doua perioadă (sistem) a Paleozoicului, care a început acum 500 mii. de ani şi a durat 60 mii. de ani; caracterizată prin graptoliţi, trilobiţi, brahiopode, nautiloidee, cistoidee etc. In O. îşi fac apariţia primii corali, iar dintre vertebrate apar peştii. ORDU, oraş în N Turciei, port pe coasta sudică a Mării Negre, la 129 km E de Samsun şi la V de Trabzon, la gura de vărsare a râului Melet Irmagi, pe pantele dealului Boztepi; 112,5 mii loc. (2000). Nod rutier. Prelucrare şi export de alune turceşti. Extracţia şi prelucrarea minereurilor de cupru şi zinc. Fundat sub numele de Cotyora (c. 500 î.Hr.). Punctul de îmbarcare pentru Sinope şi Heraclea Pontica (azi Eregli). OREADE (< fr.; {s} lat. oreas, gr. oreias < oros „munte") s. f. pl. (în mitologia greacă) Nimfe ale munţilor. OREBRO [orebru:], oraş în S Suediei situat pe ţărmul de V al lacului Hjâlmaren, la gura de vărsare a râului Svartâ, la 161 km V de Stockholm; 125,5 mii loc. (2002). Port fluvial. Nod feroviar. Şantier naval. Ind. constr. de maşini-unelte şi de aparataj electrotehnic, chimic, de prelucr. a lemnului, a celulozei şi hârtiei, încălţămintei, textilă şi alim. Universitate (1970). Biserica St. Nikolai (sec. 12-13), în stil gotic; castel în stil renascentist (sec. 16), pe ins. Svartâlven; Primăria (1862). Centru comercial din Antichitate. Sediul mai multor concilii ecleziastice şi diete (Dieta din 1529 a proclamat lutera-nismul religie de stat; cea din 1810 l-a ales pe mareşalul Bernadotte principe ereditar pe tronul Suediei). OREGON [origon] 1. Stat în extremitatea de NV a S.U.A., cu ieşire la Oc. Pacific, străbătut în partea centrală de M-ţii Cascadelor (alt. max: 3 424), iar în NE de m-ţii Albaştri şi Wallowa; 251,4 mii km2; 3,5 mii. loc. (2002). Centrul ad-tiv: Salem. Expl. forestiere, de cupru şi aur. Metalurgie neferoasă, utilaj de transport, produse chimice. Cereale, legume. Pomicultură. Creşterea animalelor. Pescuit. Turism. Parcul naţional Crater Lake (cu un lac format în craterul unui vulcan stins), peşteri declarate monumente ale naturii (Oregon Caves), locuri fosilifere importante. 2. V. Columbia (1). OREHOVO-ZUEVO, oraş în Federaţia Rusă, la 89 km E de Moscova; 124 mii loc. (2002). Nod feroviar. Expl. de turbă. Vechi centru al ind. textile (bumbac). Ind. constr. de maşini textile, chimică (mase plastice) şi mat. de constr. Oraşul a luat fiinţă în 1917 prin unirea satelor Orehovo (menţionat documentar la sfârşitul sec. 17), Zuevo (atestat documentar în sec. 13), Nikolskoe şi Dubrovka. OREIQN (< fr.) s. n. Maladie infec-ţioasă, contagioasă şi epidemică, provocată de un virus, frecventă, mai ales, la copii. Are o perioadă de incubaţie de 12-26 zile şi se manifestă prin inflamarea dureroasă a glandelor parotide şi febră. Transmiterea se face prin contact direct cu bolnavul sau cu obiecte contaminate cu secreţii nazofaringiene ale acestuia. La adulţi, boala se poate complica (orhită urliană), ducând la atrofie testiculară. Sin. parotidită epidemică. OREL, oraş în Federaţia Rusă, la 382 km SE de Moscova, port pe stg. râului Oka; 333,6 mii loc. (2002). Nod feroviar. Constr. de automobile, de utilaje pentru constr., maşini-unelte, Orebro. Vedere generală ORELIST 94 Oreste ucigându-l pe Egist maşini agricole şi textile; mecanică de precizie; produse textile şi alim. (bere, morărit); pielărie şi încălţăminte, sticlărie. Muzeul „Turgheniev". Teatru. Bisericile Nikolo-Peskovskaia (1790), Arhanghelul Mihail (1722, reconstruită în 1801). Fundat, în 1566, de către Ivan cel Groaznic. în perimetrul Kursk-Orel-Belgorod s-a desfăşurat una dintre cele mai importante confruntări dintre armatele sovietice şi germane (5 iul.— 23 aug. 1943), încheiată cu victoria trupelor sovietice; cunoscută şi sub numele de Bătălia de la Kursk. ORELIST, -Ă (< O.R.L.) adj. (Despre medici) Specialist în otorinolaringologie. ORELLANA [ore^ana], Francisco de ~ (c. 1511-1546 sau 1550), conchistador şi explorator spaniol. împreună cu F. Pizzaro a cucerit Peru (1535). Locotenentul lui G. Pizzaro. A parcurs Amazonul de la Cordilieri la Oc. Atlantic, efectuând prima traversare a continentului sud-american de la V la E (1541-1542). ORENBURG, oraş în Federaţia Rusă, pe fl. Ural, în S m-ţilor Ural; 548,8 mii loc. (2002). Ind. siderurgică, constr. de maşini, alim., textilă (tricotaje) şi încălţăminte. Teatru dramatic şi muzical. Filarmonică. Muzeu. Caravanserai (1836-1842). Fundat în 1735. între 1938 şi 1957 s-a numit Cikalov. ORENSE, oraş în NV Spaniei (Galicia), pe Rîo Mino; 107,5 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Expl. de tungsten. Siderurgie. Constr. de automobile. Prelucr. lemnului. Centru viticol. Catedrala gotică San Martin (sec. 13), fostul palat episcopal (sec. 12, restaurat în sec. 18), biserica La Trinidad (sec. 13). Pod peste Rîo Mino, datând din 1230,. Izv. termale. Turism. Pe vremea romanilor s-a numit Aquae Urentes. Capitală a confederaţiei suevi-lor (sec. 6-7), distrus de mauri (sec. 8) şi reconstruit de Alfons III al Asturilor (sec. 9). ORESME, Nicole de (1325-1382), prelat şi savant francez. Episcop de Lisieux (din 1377). A tradus lucrări ale lui Aristotel, contribuind astfel şi la fixarea limbii franceze. Autor de lucrări ştiinţifice („Despre originea, natura şi mutaţiile monedei") şi al unui tratat de astronomie, în care lua în consideraţie mişcarea Pământului în jurul axei sale („De caelo et mundo"). ORESTANO, Francesco (1873- 1945), filozof italian. Prof. univ. la Palermo. Specialist în istoria filozofiei („Originalitatea lui Kant", „Ştiinţa binelui şi a răului"). Studii privind viaţa şi activitatea lui Leonardo da Vinci. Vizite în România, unde a conferenţiat. M. coresp. al Acad. Române (1942). ORESTE (în mitologia greacă), fiul lui Agamemnon şi al Clitemnestrei. Ajutat de sora sa Electra, şi-a ucis mama şi pe amantul acesteia, Egist, pentru a-şi răzbuna tatăl, care fusese asasinat de către cei doi la întoarcerea sa din Războiul troian. Prigonit de Erinii (duhurile răzbunării), a fost absolvit de areopagul din Atena, în urma unei deliberări publice. Mitul lui O. a inspirat tragedii scrise de Eschil, Euripide, Racine, Voltaire ş.a. 0RESUND [o.resund] sau SUND, strâmtoare între ins. Sjaelland şi pen. Scandinavia, care face legătura între str. Kattegat şi M. Baltică. Lungime: 118 km; lăţime: 3,4-44 km. Ad. max.: 38 m. Porturi pr.: Copenhaga şi Malmd. Legături de feribot. Pod rutier şi feroviar între oraşele Helsingor (Danemarca) şi Helsingborg (Suedia). OREŞNIŢĂ s. f. Plantă erbacee perenă agăţătoare, meliferă, din familia leguminoaselor, înaltă de 50-100 cm, cu frunze terminate cu cârcei şi flori purpurii, plăcut mirositoare, dispuse în raceme (Lathyrus tuberosus). Tuberculul comestibil. OREZ (< bg.) s. m. Plantă alimentară anuală din familia poaceelor, cu tulpina înaltă de 80-120 cm, cu inflorescenţa în panicule şi cu fructele cariopse, de formă elipsoidală, comprimate lateral (Oryza sativa). La maturitate, fructele (seminţele) rămân îmbrăcate în palee, fiind necesară decor-ticarea pentru a putea fi consumate. O. Orense. Vedere generală 95 Orez este un aliment bogat în amidon (75%), cu o mare valoare calorică; proteinele, deşi în cantitate mică (6-8 %), au o valoare nutritivă ridicată, fiind uşor digerabile. Pentru a creşte, o. are nevoie de temperaturi ridicate în perioada de vegetaţie şi de umiditate abundentă. Cultura o. este foarte veche, ea fiind menţionată în vechi scrieri dravidiene şi sanscrite. Din suprafaţa cultivată cu o., 95% se află în Asia (China, India, Japonia, Pakistan, Indonezia), cultura lui fiind răspândită aici din cele mai vechi timpuri. Cel mai mare producător mondial este China (189,8 mii. t, 2000). în Europa, a fost introdus în sec. 8, mai întâi în Spania şi Italia. în România, prima orezărie a fost înfiinţată, în 1786, pe malul râului Bârzava, la Topolia (azi com. Banloc). în simbolistica chineză, o., hrana vieţii şi a nemuririi, este de origine divină, desem- Relief cu Orfeu, Euridice şl Hermes (copie romană în marmură) nând puritate primordială, bogăţie şi belşug. ♦ Seminţele acestei plante. OREZĂRjE (< orez) s. f. Teren cu amenajări speciale pentru irigare, pe care se cultivă orez. ♦ Cultură de orez. ORFAN, -Ă (< ngr.) adj. (Şi subst.) Care şi-a pierdut unul sau ambii părinţi; (rar) orfelin. ♦ Fig. Lipsit de ceva. ORFELjN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. (Rar) Orfan. ORFELINAT (< fr.) s. n. Instituţie de ocrotire socială în care sunt crescuţi copiii orfani. ORFEU (în mitologia greacă), poet şi muzician, fiul lui Oiagros, regele tracilor şi al muzei Caliope. Protejat de Apolo, care i-a dăruit lira sa, cu al cărui cântec reuşea să îmblânzească fiarele, să mişte pietrele, să urnească din loc arborii. Participant la expediţia Argonauţilor. Pentru a o readuce pe Pământ pe soţia sa moartă, Euridice, a coborât în Infern, emoţionându-i cu cântecele sale pe zeii acestuia. Neputând rezista tentaţiei de a o privi înainte de ieşirea din Infern (condiţie impusă de zei), a pierdut-o pentru totdeauna. O. a murit sfâşiat de femeile trace sau, după alte variante, răpus de trăsnetul lui Zeus. Capul şi lira i-au fost aruncate în fluviul Hebrus, ale cărui ape le-a purtat în insula Lesbos, ce a devenit simbolul poeziei lirice. Muzele au salvat lira lui O., trans-formând-o într-o constelaţie. Legenda lui O. a inspirat numeroşi scriitori, artişti plastici, muzicieni (Vergiliu, Ovidiu, Rubens, N. Poussin, Delacroix, Rilke, Gluck, Eminescu, Offenbach ş.a.). ORFEVRĂRIE (< fr.) s. f. Meşteşugul de a executa obiecte de artă aplicată (vase, bijuterii, obiecte de cult, legături de cărţi etc.) din metale preţioase. Printre cei mai mari maeştri ai genului s-a distins B. Cellini. în România, o. a avut o mare înflorire în sec. 16-17, mai ales în Transilvania, printre cei mai importanţi meşteri numărându-se Sebastian Hann. ♦ Obiectele prelucrate prin acest meşteşug. ♦ Comerţ cu obiecte fine de aur şi de argint. ORFEVRU (< fr.; {s} lat. aurum „aur“ + fr. fevre „artizan") s. m. Meşter care lucrează orfevrărie; creator de obiecte de artă aplicată de mare fineţe, din metal preţios; p. ext. artist subtil. ORFF, Cari (1895-1982), compozitor şi muzicolog german. Prof. univ. la Munchen. Muzică vocal-simfonică („Car-mina Burana“, „Catulli Carmina“), opere („Antigona“, „Isteaţa", „Prometeu"); aranjamente şi prelucrări de muzică veche, inovator în domeniul teatrului liric. Căută- ORFISM Piesă de orfevrărie tor al „unei noi simplităţi", a apelat la spiritul arhaizant. Autorul unei metode de educaţie muzicală, bazată pe ritm, expusă la Academia Guntherschule, pe care a înfiinţat-o (1924) la Munchen, împreună cu Dorotheea Gunther. QRFIC, -Ă (< fr.; n. pr. Orfeu) adj., s. f. pf. 1. Adj. Privitor la Orfeu, care se referă la doctrine, mistere, concepţii filozofice atribuite acestuia; care aparţine lui Orfeu sau poemelor sale. Poeme orfice = denumire dată textelor lirice şi filozofice greceşti atribuite poetului mitic Orfeu (87 de imnuri şi un amplu poem „Argonautica"). 2. S. f. pl. Sărbători în cinstea lui Dionysos. ORFjSM (< fr. {i}; {s> n. pr. Orfeu) s. n. 1. Curent ezoteric din Grecia antică şi Asia Mică (sec. 6 î.Hr.), a cărui întemeiere este atribuită poetului mitic Orfeu. Bazat pe o complexă concepţie cosmogonică, preconiza dualismul suflet-corp şi credinţa în metempsihoză. Potrivit o., viaţa ascetică era singura care putea salva puritatea sufletului de impuritatea trupului, considerat temniţă a sufletului. Termenul modern desem- Carl Orff ORGAN 96 nează, pe de o parte, tradiţia bogată de scrieri inspirate sau poate chiar compuse de Orfeu despre creaţie, reîncarnare, pedeapsa din viaţa de apoi care au exercitat influenţă asupra lui Pitagora, Empedocle şi Platon, iar pe de altă parte, modul de viaţă ce urmau să-l experimenteze cei iniţiaţi în misterele de la Eleusis. 2. Curent în pictură definit de G. Apoilinaire în 1912 şi reprezentat de F. Leger, F. Picabia şi, mai ales, de Robert Delaunay şi Frantisek Kupka, care susţine primatul culorii pure ca mijloc de exaltare a luminozităţii şi a dinamismului. O. a deschis drumul picturii abstracte. ORGAN (< ngr., it., germ., fr., lat.) s. n. 1. Unitate morfologică din corpul unei fiinţe vii, care îndeplineşte una sau mai multe funcţii. <0- Organe vegetative = părţile componente ale unei plante, având o importanţă fundamentală pentru viaţa plantei, dar neimplicate în înmulţirea sexuată (ex. talul la plantele inferioare; frunza, tulpina şi rădăcina la plantele superioare). Organe generative = o. de înmulţire sexuată (ex. floarea la angiosperme). La animale şi la om se numesc o. genitale. V. şi genitai. Organe de echilibru = o. care asigură poziţia corpului în spaţiu şi sunt supuse influenţei vitezei şi a forţei de gravitaţie asupra organismului. La animalele vertebrate şi la om sunt reprezentate prin aparatul vestibular. Organe de respiraţie v. aparat respirator. Organe de simţ v. simţ. Organe analoage = o. asemănătoare din punct de vedere a funcţiei pe care o au în organism, dar având originea şi structura internă deosebită (de ex. aripile păsărilor şi aripile insectelor). Organe omoloage v. omolog. Organe provizorii = o. temporare la embrionii şi larvele animalelor pluri-celulare; ele îndeplinesc funcţii de bază ale organismelor până la formarea definitivă a organelor adulte (ex. membrele abdominale şi branhiile la larvele insectelor). O. rudimentar v. rudimentar. Organe tactile = formaţiuni specializate cu ajutorul cărora animalele şi omul reacţionează la excitaţiile din mediul extern reprezentate prin atingere, presiune, temperatură, substanţe nocive etc. Sunt situate în tegumente, în muşchi, mucoasa buzelor, a limbii ş.a. Cu ajutorul lor se determină forma, dimensiunile, consistenţa obiectelor. în cazul celor lipsiţi de văz sau de auz o.t. au un rol de bază în cunoaşterea lumii înconjurătoare. Organe hematopoetice = o. în care se formează elementele figurate ale sângelui şi limfei. La mamifere şi la om acestea sunt: măduva osoasă, ganglionii limfatici, splina şi timusul. Transplant de organe v. transplant. Bancă de organe = bancă specializată în păstrarea organelor care se transplantează. 2. O. de maşină = parte componentă a unui mecanism sau a unei maşini, alcătuită dintr-una sau din mai multe piese simple, care îndeplineşte o anumită funcţie şi care poate fi proiectat şi fabricat independent. Pot fi: de asamblare (nituri, şuruburi, pene etc.), de transmitere sau de transformare a mişcării (roţi, arbori, cuplaje, biele, manivele) etc. 3. Fig. Mijloc, instrument de acţiune, de comunicare etc.; p. ext. exponent, reprezentant, mijlocitor. ♦ (Urmat de determinări care arată apartenenţa) Ziar, revistă. 4. (DR.) O. al persoanei juridice = persoană fizică sau colectiv de persoane fizice care au calitatea de angajaţi sau de membri ai unei organizaţii cu personalitate juridică, prin care acea organizaţie dobândeşte drepturi şi-şi asumă obligaţii. -0- O. de urmărire penală = procurorul şi organele de cercetare penală. O. de stat = formă organizatorică creată prin lege şi învestită cu anumită competenţă în exercitarea funcţiilor statului. O. reprezentativ = organ de stat în compunerea căruia intră cetăţeni aleşi prin vot şi care reprezintă interesele alegătorilor în organele de conducere ale statului. ORGANDj (< fr., germ.) s. n. Ţesătură de bumbac sau de in, subţire, transparentă şi foarte apretată, folosită pentru confecţionarea unor obiecte de îmbrăcăminte pentru femei şi copii, a perdelelor etc. ORGANIC, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care ţine de structura, de esenţa, de funcţiunile unui organ sau ale unui organism; privitor la organe sau la organisme vii. 2. Care are structura unui organism (1), constituind un întreg diferenţiat şi în acelaşi timp unitar; organizat. ♦ Care rezultă din organizarea, din constituţia propriu-zisă a unui lucru; lăuntric, intrinsec. ♦ (Şi adv.; despre relaţii, legături; adesea în opoziţie cu mecanic) Analog legăturii care uneşte părţile unui organism (1); indisolubil. 3. (Despre substanţe) Care este alcătuit din carbon şi hidrogen, uneori şi din alte elemente (oxigen, azot etc.). <0- Chimie o. v. chimie. ORGANICISM (< fr.) s. n. 1. (PSIH.) Teorie holistă a personalităţii conturată de către neuropsihiatrul american Kurt Goldstein (1879-1965). O. consideră persoana umană ca o totalitate în care există o deplină integrare; toate dezordinile fizice şi mentale au o bază organică: schimbări ale structurii creierului, tulburări ale biochimismului etc. 2. (SOCIOL.) Concepţie din sec. 19, potrivit căreia societatea ar fi un organism analog celor biologice, supus aceloraşi legi ca şi acestea. Reprezentanţi: H. Spencer, A. Schâffle, R. Worms. ORGANICIST, -Ă (< fr.) s. m. şi f. adj. Adept al organicismului. ORGANIGRAMĂ (< fr.; {s} fr. organ{sei'] „a organiza" + gr. gramma „scriere") s. f. 1. Reprezentare grafică a structurii organizatorice a unei întreprinderi sau instituţii, a subordonării compartimentale, a tipurilor de legături între compartimente, a evantaiului subordonărilor etc. ♦ Colectiv de angajaţi care figurează (fără nominalizare) în această schemă. 2. (INFORM.) Reprezentare, cu ajutorul unor simboluri grafice, a algoritmului unei probleme ce urmează a fi rezolvată cu ajutorul calculatoarelor electronice. ORGANISM (< fr. {i}) s. n. 1. Sistem viu (animal, plantă, microorganism) care este capabil de reproducere, creştere şi întreţinere. Majoritatea o. au structură celulară (mono- sau pluricelulară). Formarea unui o. pluricelular constituie un proces care include diferenţierea structurilor (celule, ţesuturi, organe) şi funcţiilor legate strâns între ele. Totalitatea o. formează materia vie. ^ O. modificat genetic (OMG) = o. al cărui genom a fost modificat prin inginerie genetică; prin intermediul celulelor reproducătoare (gameţi) modificarea (de importanţă economică) se transmite ereditar descendenţilor. Organisme sin-antrope v. sinantrop. O. autotrof v. auto-trof. O. heterotrof v. heterotrof. 2. O. torenţial v. torent. 3. P. ext. Fig. Ceea ce apare ca un tot închegat; ceea ce funcţionează în mod perfect organizat. 4. Organizaţie (1). ORGANjST, -Ă (< fr., it., germ.) s. m. şi f. Persoană care cântă la orgă. ORGAN|T (fr.) s. n. (HIST.) Fiecare dintre elementele constitutive permanente ale celulei animale sau vegetale, cu formă, structură şi compoziţie chimică determinate, îndeplinind anumite funcţii în viaţa celulei (ex. nucleul, plastidele, mitocondriile). ORGANIZA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. 1. Tranz. A întreprinde metodic măsurile necesare pentru a (se) asigura un cadru coordonat, o rânduială adecvată şi o desfăşurare cât mai eficientă uneia sau mai multor activităţi, acţiuni etc. ♦ A orândui. 2. Refl. A-şi coordona 97 ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE acţiunile după un anumit plan; a proceda metodic şi eficient în acţiunile sale. ORGANIZARE (< organiza) s. f. Acţiunea de a (se) organiza şi rezultatul ei; p. ext. rânduială, disciplină, ordine. -0> Organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii întreprinderii = totalitatea activităţilor, măsurilor, metodelor, tehnicilor şi mijloacelor adoptate de o întreprindere, stabilite pe bază de studii şi calcule tehnico-economice, în scopul combinării optime a factorilor de producţie şi al asigurării, pe această bază, a unei eficienţe maxime a utilizării lor. Obiectul ei de studiu îl constituie următoarele domenii: o. de bază a întreprinderii, inclusiv metodele de o.; programarea şi urmărirea operativă a producţiei, inclusiv metode de programare; o. pregătirii tehnice a producţiei; capacităţile de producţie şi utilizarea lor optimă; o. mişcării şi manipulării materiilor prime, materialelor, semifabricatelor şi produselor în cadrul întreprinderii; o. activităţii de întreţinere şi reparaţie a utilajelor; gospodărirea energetică; aprovizionarea procesului de producţie; o. controlului tehnic de calitate; o. muncii. O. administrativ-teritoriaiă v. împărţire administrativ-teritoriaiă. Organizarea teritoriului = ansamblu de măsuri organizatorice, financiare, tehnice şi juridice prin care se urmăreşte folosirea raţională a pământului (în cadrul unei ţări, regiuni administrative, comune, exploataţii agricole etc.). ♦ Orânduire, alcătuire. ORGANIZATOR, -OARE (< fr.) adj., s. m. 1. Adj. Care se referă la organizare. ♦ (Substantivat) Persoană care organizează. 2. S. m. (EMBRIOL.) Parte a unui embrion sau organ care emite stimuli privind sensul dezvoltării morfologice şi diferenţierea altor părţi ale organismului sau sistemului. Sin. inductor (II 3). ORGANIZATORIC, -Ă (< organizatoi) adj. Care ţine de organizare, privitor la organizare. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Orga-nization — U.N. sau U.N.O.), organizaţie internaţională guvernamentală cu sediul în United Nations Piaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizaţie cu vocaţie universală, creată în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni, promovarea cooperării internaţionale în domeniile economic, social, cultural şi umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declaraţia interaliată" în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte naţiuni libere, atât în timp de război, cât şi în timp de pace". A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941 preşedintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt şi primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internaţională în scopul menţinerii păcii şi securităţii. Documentul, semnat la bordul navei „Prince of Wales", este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizaţiei a fost folosit prima dată, la sugestia preşedintelui F.D. Roosevelt, în „Declaraţia Naţiunilor Unite", semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanţii a 26 de state care luptau contra Axei şi care şi-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. într-o declaraţie semnată la Conferinţa de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite şi Chinei au preconizat crearea unei organizaţii internaţionale în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii şi U.R.S.S. la Conferinţa de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferinţe ţinute la hotelul „Dumbarton Oaks“ din Washington, în cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) când, reprezentanţii U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite şi Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii şi funcţionării acestei organizaţii mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la lalta, Roosevelt, Churchill şi Stalin şi-au declarat voinţa de a pune bazele unei „organizaţii generale internaţionale pentru salvgardarea păcii şi securităţii". La 25 apr. 1945 reprezentanţii a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Organizaţiei internaţionale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Organizaţia Naţiunilor Unite. Sediul din New York ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE 98 Aceasta defineşte scopurile şi principiile Organizaţiei, structura, organele principale şi funcţiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriumul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanţi. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate şi a majorităţii celorlalţi semnatari (24 oct. 1945, naşterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sunt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hali din Westminster (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluţie consacrată în principal utilizării paşnice a energiei atomice şi eliminării armelor atomice şi a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar Ta 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Naţiunilor Unite“. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York.în istoria sa de aproape şase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfăşurat în condiţii nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reuşit în mare măsură să răspundă speranţelor pe care omenirea le pusese în Organizaţie. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicţia armelor de distrugere în masă şi neproli-ferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internaţional, mediul, drepturilor omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Naţiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistiţiului, prima misiune de observare a Naţiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obţine încetarea focului între noul stat creat, Israel, şi ţările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declaraţia universală a drepturilor omului (10 dec. 1948). în absenţa reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud şi să respingă invazia Nordului. O convenţie de armistiţiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. şi Comandamentul China—Coreea de Nord. în 1954, înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiaţi primeşte primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervenţiile sale în favoarea refugiaţilor europeni. Adunarea Generală îşi ţine prima sa sesiune extraordinară de urgenţă (1 nov. 1956) pentru a face faţă crizei Canalului Suez şi creează (5 nov.) prima forţă de menţinere a păcii a O.N.U. — Forţa de Urgenţă a Naţiunilor Unite (F.U.N.U.). în sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjold moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forţe de menţinerea păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancţiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile“, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluţia 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de non-proliferare a armelor nucleare şi cere statelor membre să îl ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. în iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaşte Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian". „Anul internaţional al femeii“, marcat de prima Conferinţă O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenţiei asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural şi civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declaraţia asupra eliminării oricăror forme de intoleranţă şi discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state şi două entităţi (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). în dec. 1984 secretarul general Javier Perez de Cuellar creează Biroul de operaţii de urgenţă în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. în iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferinţa de încheiere a Deceniului Naţiunilor Unite pentru femei, care reuneşte mii de participanţi. în sept. 1987 eforturile desfăşurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecţiei păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montreal, primul acord mondial de protecţie a mediului, în 1988 Operaţiunile O.N.U. de Menţinere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau desfăşurate un număr de 7). în apr. 1989 Grupul de Asistenţă O.N.U. pentru perioada de tranziţie (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud şi pentru a furniza asistenţă în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfăşura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Naţiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M. II). Guvernul din El Salvador şi Frontul de Eliberare Naţională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului şi un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ţine prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul şefilor de stat şi de guvern. în iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferinţa Naţiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 şefi de stat sau de guvern şi alţi conducători (Conferinţa, cea mai mare reuniune interguvernamentală din istorie, adoptă „Acţiunea 21“ — plan de acţiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace“ (17 iun. 1992), plan de diplomaţie preventivă, de restabilire şi menţinere a păcii. La 27 apr. 1993 este 99 ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE declarată independenţa Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 98,5% din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. şi al Organizaţiei Unităţii Africane, azi Uniunea Africană), în mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizate de O.N.U., au drept consecinţă elaborarea unei noi Constituţii şi instalarea unui guvern democratic, marcând încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferinţa Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internaţional al populaţiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare11, plan de acţiune al cărui scop este de a ameliora condiţia umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2 527 observatori ai Misiunii de Observare a Naţiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârşitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor şi altor restricţii impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud îşi reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absenţă. La 13 sept. 1994 Conferinţa internaţională O.N.U. asupra populaţiei şi dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acţiune. în oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multi-partite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2 300 observatori internaţionali. în acelaşi an, este adoptat un program de activitate, însoţit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Naţiunilor Unite ... aliate pentru o lume mai bună“. Se reuneşte la Copenhaga (mart. 1995) Conferinţa mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a^ reînnoi angajamentul de a combate sărăcia, şomajul şi excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferinţă de celebrare a celei de a 50-a aniversări de la semnarea Cartei Naţiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea şefilor de stat şi de guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru mterzicerea completă a experienţelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor ■n materie de dezarmare şi de neproli-erare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al ţărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 iun. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care şi România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept preşedinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizaţiei când un reprezentant al ţărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuşi statutul de observator permanent). în anul 2002 au fost admişi ca membri Elveţia (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) şi Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul. I. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanţii tuturor ţărilor membre (maximum 5 din fiecare ţară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competenţa organizaţiei. Rezoluţiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum şi pentru celelalte organe sau instituţii din sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Se întruneşte în sesiuni ordinare anuale, dar şi în sesiuni extraordinare sau de urgenţă, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorităţii membrilor Organizaţiei, la hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenţi şi votanţi sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menţinerea păcii etc.) şi cu majoritate de două treimi în fiecare şedinţă plenară sau în Comisii. Adunarea Generală îşi stabileşte propriile reguli de procedură şi îşi alege un preşedinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenţi (R.P. Chineză, Franţa, Marea Britanie, S.U.A. şi Federaţia Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, şi 10 nepermanenţi, aleşi de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 şi 2004- 2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiţiei geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenţi). Rezoluţiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului General al O.N.U. sau a oricărui stat membru şi la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizaţiei. III. Consiliul Economic şi Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internaţională în domeniile economic şi social. Este alcătuit din 54 de membri, aleşi de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiţiei geografice echitabile (18 sunt aleşi în fiecare an). Rezoluţiile sale au caracter de recomandări. Se întruneşte anual, principala sa funcţie fiind de a stabili direcţiile de acţiune şi de a coordona agenţiile specializate ale O.N.U. Are comisii regionale şi pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă suprave- ghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) şi-a declarat independenţa (1 oct. 1994), iar altele s-au unit cu statele vecine, C.T. şi-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situaţie deosebită. V. Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizaţiei, are sediul la Haga (Olanda) şi cuprinde 15 judecători independenţi, fiecare de altă naţionalitate, aleşi cu titlu personal (sau realeşi), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală şi de către Consiliul de Securitate. Statutul Curţii este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicţia sa într-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ şi executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. şi are delicata funcţie de mediere. Au ocupat această funcţie: Trygve ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE 100 Lie — Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjold — Suedia (1953-1961), U Thant — Birmania (1961-1971), Kurt Waldheim - Austria (1972-1981), Javier Perez de Cuellar — Peru (1982-1991), Boutros Boutros Ghali — Egipt (1992-1996) şi Kofi Annan — Ghana (din 1997). în vederea desfăşurării activităţii în bune condiţiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate şi C.E.S. au înfiinţat numeroase organe subsidiare: COMISII REGIONALE O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcţionează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: — Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe — E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveţia). Studiază problemele economice, tehnologice şi de mediu şi face recomandări privind soluţionarea acestora. Membri: statele europene, precum şi Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel şi S.U.A. — Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific — E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia şi Orientul Apropiat — E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia şi Pacific. Acordă asistenţă tehnică, servicii de consultanţă pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire şi informare. Membri: statele din Asia şi Pacific, precum şi Franţa, Marea Britanie, Rusia şi S.U.A. — Comisia Economică pentru America Latină şi Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caribbean — E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naţionale şi regionale şi acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistenţă tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor şi cooperare cu organizaţii naţionale, regionale şi internaţionale. Membri: statele din America de Sud şi zona Caraibelor, precum şi Canada, Franţa, Italia, Marea Britanie, Spania şi S.U.A. — Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa — E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activităţile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice şi sociale, creşterea cooperării dintre ţările membre şi dintre Africa şi alte părţi ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. — Comisia Economică şi Socială pentru Asia de Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia — E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic şi Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii şi măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic şi social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen. AGENŢII SPECIALIZATE ÎN CADRUL SISTEMULUI O.N.U. AGENŢIA INTERNAŢIONALĂ PENTRU ENERGIE ATOMICĂ (A.I.E.A.; în engl.: International Atomic Energy Agency — I.A.E.A.), agenţie specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Viena (Austria), creată la 7 oct. 1957, în scopul coordonării activităţilor internaţionale pentru cooperarea tehnico-ştiinţifică în domeniul utilizării tehnologiei nucleare în scopuri paşnice. Are birouri de legătură în Canada, Geneva, New York şi Tokyo, laboratoare în Austria şi Monaco şi un centru de cercetări la Triest (Italia), administrat de U.N.E.S.C.O. A.I.E.A. are 134 state membre (2002), printre care şi România (din 1957). BANCA INTERNAŢIONALĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE Şl DEZVOLTARE/BANCA MONDIALĂ (B.I.R.D./ B.M.; în engl.: International Bank for Reconstruction and DevelopmentA/Vorld Bank — I.B.R.D./W.B.), agenţie specializată guvernamentală (din 1947) în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Washington (S.U.A.), creată la 27 dec. 1945 în urma Conferinţei de la Bretton Woods din 22 iul. 1944 (îşi începe activitatea la 25 iun. 1946), în scopul acordării de împrumuturi din fonduri proprii sau recuperate de pe piaţa de capital, ţărilor în curs de dezvoltare, pentru finanţarea unor proiecte economice, precum şi al asistenţei tehnice necesare. Sprijină nevoile de dezvoltare umană şi socială pe termen lung, asigură împrumuturi financiare directe, furnizând suport în perioadele de criză în general populaţiei din zonele subdez- voltate, foloseşte pârghii financiare pentru a promova politici-cheie şi reforme instituţionale, sprijină capitalul privat creând un climat favorabil investiţiilor, asigură suport financiar pentru bunurile de larg consum indispensabile supravieţuirii populaţiei din ţările sărace. Cuprinde un ansamblu de trei instituţii bancare asociate: Corporaţia Financiară Internaţională (C.F.I.; în engl.: International Finance Corporation — I.F.C.), fondată în 1956, 175 membri, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.; în engl.: International Development Association — I.D.A.), fondată în 1960, 162 membri, Agenţia pentru Garantarea Investiţiilor Multilaterale (A.G.I.M.; în engl.: Multilateral Investment Guarantee Agency — M.I.G.A.), fondată în 1988, 154 membri, toate trei cu sediul în Washington. România este membru B.I.R.D./B.M. din 9 dec. 1972. FONDUL INTERNAŢIONAL PENTRU DEZVOLTAREA AGRICULTURII (F.I.D.A.; în engl.: International Fund for Agri-cultural Development — I.F.A.D.), agenţie specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.’N.U., cu sediul la Roma (Italia), creată ca instituţie financiară internaţională în iun. 1976 (ca un rezultat al Conferinţei Mondiale a Alimentaţiei din 1974), în scopul finanţării de proiecte agricole în regiunile şi ţările cele mai puţin dezvoltate ale planetei. F.I.D.A. are 161 state membre (2002), printre care şi România (membru fondator). FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL (F.M.I.; în engl.: International Monetary Fund — I.M.F.), agenţie specializată guvernamentală (din 1947) în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Washington (S.U.A.), creată la 27 dec. 1945 în urma Conferinţei de la Bretton Woods din 22 iul. 1944 (îşi începe activitatea la 1 mart. 1947), în scopul promovării cooperării în sectoarele monetar şi al stabilităţii valutare, prin acordarea de împrumuturi ţărilor membre care evidenţiază un deficit al balanţei de plăţi. F.M.I. are 183 state membre (2002), printre care şi România (din 9 dec. 1972). UNIUNEA INTERNAŢIONALĂ A COMUNICAŢIILOR (U.I.C.; în engl.: International Telecommunication Union — I.T.U.), agenţie specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U. (din 1947), cu sediul la Geneva (Elveţia), creată la 17 mai 1865, în scopul coordonării eforturilor statelor membre şi cooperării tehnico-ştiinţifice în domeniul dezvoltării comunicaţiilor. U.I.C. are 189 101 ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE state membre (2002), printre care şi România (din 1866). UNIUNEA POŞTALĂ UNIVERSALĂ (U.P.U.; în engl.: Universal Postai Union — U.P.U.), agenţie specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U. (din 1947), cu sediul la Berna (Elveţia), creată în 1874 (îşi începe activitatea în 1875), în scopul colaborării între administraţiile statelor membre în domeniul serviciilor poştale. U.P.U. are 189 membri (2002), printre care şi România (din 1874). ORGANIZAŢIA AVIAŢIEI CIVILE INTERNAŢIONALE (O.A.C.I.; în engl.: International Civil Aviation Organization — I.C.A.O.), agenţie specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U., din 3 oct. 1947 cu sediul la Montreal (Canada), creată cu titlu provizoriu la 15 aug. 1945 (îşi începe activitatea la 4 apr. 1947), în scopul dezvoltării navigaţiei aeriene internaţionale, supravegherii transporturilor aeriene internaţionale, pentru asigurarea bunei desfăşurări a securităţii zborurilor, dezvoltarea rutelor de navigaţie aeriană şi aeroporturilor. O.A.C.I. are 187 membri (2002), printre care şi România (din 1965). ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALĂ A MUNCII (O.I.M.; în engl.: International Labour Organization — I.L.O.), agenţie specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U. (din 1946), cu sediul la Geneva (Elveţia), creată în 1919, în scopul ridicării nivelului de trai şi de muncă pe plan internaţional şi al îmbunătăţirii condiţiilor de muncă. îşi propune să contribuie la crearea unei puternice justiţii sociale prin îmbunătăţirea legislaţiei în materie de muncă. O.I.M. are 175 de membri (2002). România a fost membru în perioada 1919-1940 şi a revenit în organizaţie în 1956. în 1969 O.I.M. primeşte Premiul Nobel pentru Pace. ORGANIZAŢIA MARITIMĂ INTERNAŢIONALĂ (O.M.I.; în engl.: International Maritime Organization — I.M.O.), agenţie specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Londra (Marea Britanie), creată în 1948 (îşi începe activitatea în ian. 1959) în scopul facilitării cooperării în domeniul navigaţiei maritime internaţionale, asigurării securităţii maritime, prevenirii Poluării mărilor şi oceanelor şi al elaborării convenţiilor internaţionale privind navigaţia maritimă. Până la 22 mai "1982 s-a numit Organizaţia Interguver-namentală Consultativă pentru Navigaţie Maritimă (în engl.: Intergovernmental Consultative Organization — I.M.C.O.). O.M.I. are 158 membri (2002), printre care şi România (din 20 mart. 1965). ORGANIZAŢIA METEOROLOGICĂ MONDIALĂ (O.M.M.; în engl.: World Meteorological Organization — W.M.O.). Creată în 1873 ca organizaţie neguvernamentală; agenţie specializată guvernamentală (din 1951) în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Geneva (Elveţia), creată în 1947 (îşi începe activitatea în 1951), în scopul stabilirii unei colaborări pe baze mondiale în domeniul operaţiilor şi serviciilor meteorologice, difuzării de informaţii meteorologice, încurajării cercetărilor ştiinţifice şi aplicării meteorologiei în diverse domenii. O.M.M. are 185 membri (2002), printre care şi România (din 1947). ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A SĂNĂTĂŢII (O.M.S.; în engl.: World Health Organization — W.H.O.), agenţie specializată guvernamentală (din 15 nov. 1947) în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Geneva (Elveţia), creată la 22 iul. 1946 (îşi începe activitatea la 21 iul. 1948), în scopul coordonării activităţilor internaţionale cu caracter sanitar, al cercetărilor farmaceutice, organizării schimbului de informaţii în domeniul sănătăţii, asigurării asistenţei tehnice pentru ţările în curs de dezvoltare şi eradicării bolilor epidemice şi endemice. O.M.S. are 191 membri (2002), printre care şi România (din 8 iun. 1948). ORGANIZAŢIA MONDIALĂ PENTRU PROTECŢIA PROPRIETĂŢII INTELECTUALE (O.M.P.I.; în engl.: World Intellectual Property Organization — W.I.P.O.), agenţie specializată guvernamentală (din 1977) în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Geneva (Elveţia), creată în 1967 (îşi începe activitatea în 1970), în scopul facilitării cooperării statelor pentru punerea în aplicare a acordurilor internaţionale în vigoare privind proprietatea intelectuală. Practic, reuneşte Uniunea Internaţională pentru Protecţia Proprietăţii Industriale (creată în 1883 prin Convenţia de la Paris) şi Uniunea Internaţională pentru Protecţia Operelor Literare şi Artistice (creată în 1886 prin Convenţia de la Berna). O.M.P.I. are 177 ţări membre (2002), printre care şi România (din 1968). ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU ALIMENTAŢIE Şl AGRICULTURĂ (F.A.O.; în engl.: Food and Agricultural Organization — F.A.O.), agenţie internaţională guvernamentală (din 1946) în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Roma (Italia), creată la 16 oct. 1945, având ca obiectiv lupta contra foametei şi sărăciei, ameliorarea alimentaţiei şi a securităţii alimentare şi accesul tuturor ţărilor la o alimentaţie adecvată unei vieţi active şi sănătoase. Promovează dezvoltarea rurală şi agricultura durabilă prin strategia de îmbunătăţire pe termen lung a producţiei agricole şi a securităţii alimentaţiei, ameliorarea distribuţiei şi comerţului cu produse agricole, permiţând astfel conservarea şi gestionarea resurselor naturale, creşterea nivelului de viaţă a populaţiei mondiale şi a celei rurale în special. F.A.O. are 181 membri (2002), printre care şi România (din 9 nov. 1961). ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU DEZVOLTARE INDUSTRIALĂ (O.N.U.D.I.; în engl.: United Nations Industrial Development Organization — U.N.I.D.O.), agenţie specializată guvernamentală (din 1984) în cadrul O.N.U., cu sediul la Viena (Austria), creată la 17 dec. 1966 (îşi începe activitatea în 1967), în scopul promovării şi accelerării procesului de industrializare în ţările în curs de dezvoltare, facilitării transferului de tehnologie şi a investiţiilor şi al coordonării tuturor activităţilor în acest domeniu desfăşurate de alte organisme ale Naţiunilor Unite. Până în 1984 a funcţionat ca organ permanent, specializat, al Adunării Generale a O.N.U. O.N.U.D.I. are 169 membri (2002), printre care şi România (din 1 ian. 1967). ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT, ŞTIINŢĂ Şl CULTURĂ (în engl.: United Nations Educaţional, Scientific and Cultural Organization — U.N.E.S.C.O.), agenţie specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Paris (Franţa), creată în nov. 1945 în urma Conferinţei de la Londra (îşi începe activitatea la 4 nov. 1946), în scopul intensificării colaborării între naţiuni în domeniul educaţiei, ştiinţei, culturii şi comunicării, în spiritul respectului universal pentru dreptate şi în dominaţia legii, pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale, indiferent de rasă, sex, limbă sau religie. Promovează cooperarea intelectuală internaţională, realizează asistenţa operaţională şi stimulează schimburile internaţionale şi cunoaşterea reciprocă în domeniile educaţiei, ştiinţei şi culturii. U.N.E.S.C.O. are 188 de state membre (2002), între care şi România (din 12 iul. 1955). ALTE ORGANIZAŢII ORGANIZAŢIA COMUNĂ AFRICANĂ Şl MAURITIANĂ (O.C.A.M.; în fr.: Organisation Commune Africaine et Mauricienne — O.C.A.M.), organizaţie guvernamentală regională, cu sediul la fă ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE 102 ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE Statele membre Statul Data primirii în organizaţie Afghanistan 19 nov. 1946 Africa de Sud; Republica* ~ 7 nov, 1945 Albania 14 dec, 1955 Algeria 8 oct, 1962 Andorra 28 iul. 1993 Angola 1 dec. 1976 Antîgua şi Barbuda 11 nov. 1981 Arabia Saudită 24 oct 1945 Argentina 24 oct 1945 Armenia 2 mart. 1992 Australia 1 nov. 1945 Austria 14 dec. 1955 Azerbaidjan 2 mart. 1992 Bahamas 18 sept. 1973 Bahrain 21 Sept 1971 Bangladesh 17 sept 1974 Barbados 9 dec. 1966 Belarus 24 oct 1945 Belgia 27 dec. 1945 Belize 25 sept. 1981 Benin 20 sept 1960 Bhutan 21 sept 1971 Bolivia 14 nov. 1945 Bosnia şi Herţegovina 22 mai 1992 Botswana 17 oct. 1966 Brazilia 24 oct. 1945 Brunei Darussalam 21 sept. 1984 Bulgaria 14 dec. 1955 Burkina Faso 20 sept. 1960 Burundi 18 sept 1962 Cambodgîa 14 dec. 1955 Camerun 20 sept. 1960 Canada 9 nov. 1945 Caput Verde 16 sept. 1975 Cehia 19 ian. 1993 Centrafricană, Republica ~ 20 sept 1960 Chile 24 oct 1945 China 24 oct. 1945 Ciad 20 sept. 1960 Cipru 20 sept. 1960 data admiterii lor Statul Data primirii în Columbia Comore ■■■■■■■ Congo, Republica ~ Congo, R.D. ~ 20 sept 1960 Coreea, Republica ~ 17 Sept 1991 Coreeană, R.P.D ~ 17 sept 1991 Costa Rica 2 nov. 1945 Cote d’lvoire 20 sept 1960 Croaţia Cuba 24 oct. 1945 Danemarca Djibouti Dominica 18 dec, 1978 Dominicană, Republica ~ Ecuador !* Egipt El Salvador Elveţia Emiratele Arabe Unite Eritrea 28 ma* 1993 Estonia 17 sept 1991 Ethiopia 13 nov, 1945 1B^ Filipine Finlanda 14 dec. 1955 Franţa Gabon Gambia 21 sept 1965 Georgia 31 iul, 1992 Germania 18 sept, 1973 Ghana 8 mart. 1957 Grecia 25 oct. 1945 Grenada 17 sept 1974 Guatemala 21 nov. 1945 Guineea Guineea-Bissau 17 sept 1974 Guineea Ecuatorială 12 nov. 1968 Guyana 20 sept 1966 Haiti Honduras 17 dec. 1945 India 30 oct. 1945 * Cele date cu italice sunt membre fondatoare ale O.N.U. indonezia 28 sept, 1950 103 ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE Statui Data primirii fn organizaţie Iordania 14 dec. 1955 tran 24 oct. 1945 21 dec. 1945 Irlanda 14 dec. 1955 Islanda 19 nov. 1946 Israel 11 mai 1949 lîatfa 14 dec. 1955 Jamaica 18 sept. 1962 Japonia 18 dec. 1956 Kazahstan 2 mart. 1992 Kenya 16 dec. 1963 Kiribati 14 sept. 1999 Ktrglzstan 2 mart. 1992 Kuwait 14 mai 1963 ţgmmmmmmHKmm 14 dec. 1955 Lesotho Letonia 17 oct, 1966 17 sept. 1991 Liban 24 oct, 1945 Liberia 2 nov. 1945 Lîbîa 14 dec. 1955 Liechtenstein 18 sept. 1990 Lituania 17 sept. 1991 Luxemburg 24 oct. 1945 Macedonia 8 apr. 1993 Madagascar 20 sept. 1960 Maîawi 1 dec. 1964 Maiaysia 17 sept. 1957 Maidive 21 sept. 1965 mt 28 sept. 1960 Malta 1 dec. 1964 Marea Britanie 24 oct. 1945 Maroc 12 nov. 1956 Marshali, Insulele - 17 sept. 1991 feuritania 27 oct. 1961 Mauritius 24 apr. 1968 tâexîc 7 nov. 1945 Micronezîa 17 sept. 1991 Moldova, Republica - 2 mart. 1992 Monaco 28 mai 1993 Mongolia 27 oct. 1961 Mozambic 16 sept. 1975 Myanmar 19 apr. 1948 Namibia 23 apr. 1990 Nauru 14 sept. 1999 Stalul Data primirii în organizaţie Nepai 14 dec. 1955 Nicaragua 24 oct 1945 Niger 20 sept. 1960 Nigeria 7 oct 1960 Norvegia 27 nov, 1945 Noua Zeefandă 24 oct 1945 Olanda 10 dea 1945 Oman 7 oct 1971 Pakistan 30 sept. 1947 Palau 15 dec, 1994 Panama 13 nov, 1945 Papua Noua Guinee 10 oct 1975 Paraguay 24 oct 1945 Peru 31 oct 1945 Polonia 24 oct. 1945 Portugalia III1I11IHHI Qatar România 14 dec, 1955 Rusia 24 oct. 1945 Rwanda 18 sept. 1962 Saint Kitts şi Nevis 23 sept 1983 Saint Lucia 18 sept. 1979 Saint Vincent şi Grenadinele IIIIIIHIiiilI Samoa 15 dec, 1976 San Marino 2 mart. 1992 Săo Ţome şi Principe Senegal 28 sept. 1960 Serbia şi Muntenegru 1 nov. 2000 Seychelles 21 sept 1976 Sierra Leone 27 sept, 1961 Singapore 21 sept 1965 Siria ifHHHHHHHHHHM Slovacia 19 ian. 1993 Slovenia 22 mai 1992 Solomon 19 sept, 1978 Somalia 20 sept 1960 Spania 14 dec. 1955 Sri Lanka 14 dea 1955 Statele Unite ale Americii 24 oct. 1945 Sudan 12 nov. 1956 Suedia 19 nov, 1946 Suriname 4 dec. 1975 Swaziland 24 sept. 1968 Tadjikistan 2 mart. 1992 ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE 104 Statul Data primirii în organizaţie Tanzania 14 dec. 1961 Thailanda 16 dec, 1946 Timoruf de Est 27 sept 2002 Togo 20 sept. 1960 Tonga 14 sept 1999 Trinidad şi Tobago 18 sept. 1962 Tunisia 12 nov. 1956 Turcia 24 oct, 1945 Turkmenistan 2 mart. 1992 Tuvalu 5 sept. 2000 Ucraina 24 oct. 1945 Statul IBiiliiiilMBMIB organizaţie Uganda 25 oct. 1962 Ungaria 14 dec. 1955 Uruguay 13 dec. 1945 Uzbekistan 2 mart. 1992 Vanuatu 15 sept 1981 Venezuela 15 nov. 1945 Vietnam 20 sept 1977 Yemen 30 sept 1947 Zambia 1 dec. 1964 Zimbabwe 25 aug. 1980 Bangui (Rep. Centrafricană), creată în 12 febr. 1965, în scopul întăririi cooperării şi solidarităţii statelor africane, accelerării dezvoltării ' lor economice, sociale şi culturale şi facilitării consultărilor reciproce în domeniul politicii externe. între 1965 şi 1971 s-a numit Organizaţia Comună Africană şi Malgaşă, iar între 1971 şi 1974, Organizaţia Comună Africană, Malgaşă şi Mauritană. A funcţionat până în 1985. Din O.C.A.M. au făcut parte: Benin, Republica Centrafricană, Cote d’lvoire, Mauritius, Niger, Rwanda, Senegal, Seychelles, Togo şi Burkina Fasso. ORGANIZAŢIA CONFERINŢEI ISLAMICE (O.C.I.; în engl.: Organization of the Islamic Conference — O.I.C.), organizaţie guvernamentală regională, cu sediul la Jeddah (Arabia Saudită), creată în 1969 (îşi începe activitatea în 1971), cu scopul promovării solidarităţii islamice a ţărilor membre, a cooperării dintre statele membre în domeniile economic, social, cultural şi ştiinţific, eliminării segregaţiei, discriminării rasiale şi a oricărei forme de colonialism, asigurării măsurilor necesare pentru pace şi securitate internaţională, a consolidării luptei tuturor musulmanilor pentru apărarea demnităţii, independenţei şi drepturilor naţionale, a creării unui climat potrivit pentru cooperare şi înţelegere între ţările membre şi alte ţări, a protecţiei locurilor sfinte ale Islamului şi promovării cauzei palestiniene. Are 57 de state membre suverane care au populaţie islamică din Africa, Asia, Europa şi America, două state au statut de observator, iar Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.) este membru cu drepturi depline. Principalele sale organe sunt: Conferinţa şefilor de state (care se reuneşte la fiecare 3 ani), Conferinţa Miniştrilor Afacerilor Externe (care se reuneşte în fiecare an) şi Secretariatul general. în cadrul organizaţiei funcţionează Banca de Dezvoltare Islamică, Agenţia de Ştiri Internaţională şi Fondul de Solidaritate Islamic. ORGANIZAŢIA DE SOLIDARITATE A POPOARELOR AFRO-ASIATICE (în engl.: Afro-Asian People’s Solidarity Organization — A.A.P.S.O.), organizaţie internaţională neguvernamentală, cu sediul la Cairo (Egipt), creată în 1957, ca un for de legătură între popoarele Africii şi Asiei, în scopul asigurării dezvoltării lor economice, sociale şi culturale şi coordonării luptei împotriva imperialismului, colonialismului, neocolonialismului şi rasismului. La activităţile ei iau parte comitete naţionale sau organizaţii naţionale din 75 de ţări (1984). ORGANIZAŢIA DE SOLIDARITATE A POPOARELOR DIN ASIA, AFRICA Şl AMERICA LATINĂ (în sp.: Orga-nizacion de Solidaridad de los Pueblos de Africa, Asia y America Latina — O.S.P.A.A.A.L.), organizaţie internaţională neguvernamentală, cu sediul la Havana (Cuba), creată în 1966, în scopul unirii, coordonării şi încurajării mişcărilor de eliberare naţională din cele trei continente şi înlăturării oricăror forme de discriminare rasială. La activităţile ei iau parte organizaţii naţionale din 80 de ţări (1984). ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALĂ A ZIARIŞTILOR (O.I.Z.; în fr.: Orga-nization Internationale des Journalistes — O.I.J.), organizaţie internaţională neguvernamentală, continuatoare a Federaţiei Internaţionale a Ziariştilor, fondată la Paris, în 1926, cu actuala denumire din 1946, când e aprobat un nou statut. Sediul actual: Praga (Cehia). A fost creată în scopul apărării libertăţii presei şi a ziariştilor. Are membri colectivi şi individuali în 110 ţări (1984), între care şi România. ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALĂ PENTRU MIGRARE (O.I.M.; în engl.: International Organization for Migration — I.O.M.), organizaţie umanitară, non-politică, cu sediul la Geneva (Elveţia), fondată în 1951, în scopul acordării de asistenţă guvernelor ţărilor membre în rezolvarea problemelor legate de migrare, încurajării dezvoltării sociale şi economice prin migrare, asigurării bunăstării migranţilor şi respectarea demnităţii lor umane. Are 60 de state membre, iar alte 50 au statut de observator. ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A COMERŢULUI (O.M.C.; în engl.: World Trade Organization — W.T.O.), organizaţie interguvernamentală, cu sediul la Geneva (Elveţia), creată la 1 ian. 1995 ca succesoare a G.A.T.T. (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), în scopul constituirii unui forum pentru negocieri comerciale multilaterale, revizuirii politicilor comerciale naţionale, extinderii colaborării cu alte instituţii internaţionale (în special cu F.M.l. şi Banca Mondială) pentru a realiza o mai mare coerenţă în politica economică globală, promovării liberalizării schimburilor comerciale. Deşi nu este o organizaţie specializată a O.N.U., are de fapt strânse raporturi cu aceasta. ORGANIZAŢIA MONDIALĂ DE TURISM (O.M.T.; în engl.: World Tourism Organization — W.T.O.), organizaţie internaţională interguvernamentală, creată în 1974, cu sediul la Madrid (Spania), în scopul coordonării activităţii organizaţiilor naţionale de turism, îmbunătăţirii călătoriilor turistice în şi între statele membre. Are 139 de state şi teritorii membre (2001) şi peste 350 membri afiliaţi ce reprezintă guverne locale, asociaţii şi companii private din 105 ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE turism, inclusiv companii aeriene, grupuri hoteliere şi turoperatori. ORGANIZAŢIA PENTRU COOPERARE Şl DEZVOLTARE ECONOMICĂ (O.C.D.E.; în engl.: Organization for Economic Cooperation and Development — O.E.C.D.; în fr.: Organisation de Cooperation et de Developpement Economique — O.C.D.E.), organizaţie internaţională guvernamentală, cu sediul la Paris (Franţa), creată la 30 sept. 1961, ca succesoare a Organizaţiei Europene pentru Cooperare Economică înfiinţată în 1948. Reprezintă un forum pentru discutarea şi coordonarea activităţilor sociale şi economice ale ţărilor membre, propunându-şi să favorizeze expansiunea lor economică şi dezvoltarea pe baze multilaterale a comerţului mondial. Are 30 de membri (2001): Australia, Austria, Belgia, Canada, Cehia, Rep. Coreea, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Japonia, Luxemburg, Marea Britanie, Mexic, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Spania, S.U.A., Suedia, Turcia, Ungaria. în domeniul energiei (convenţionale şi nucleare) cea mai mare parte a activităţii organizaţiei se desfăşoară în cadrul a două agenţii create de Consiliul O.C.D.E. în acest scop: — Agenţia Internaţională pentru Energie (în engl.: International Energy Agency — I.E.A.), cu sediul la Paris (Franţa), creată în 1974, în scopul dezvoltării cooperării în problemele privind energia. Are 26 membri (ai O.C.D.E., cu excepţia Rep. Coreea, Mexicului, Poloniei şi Ungariei). — Agenţia O.C.D.E. pentru Energie Nucleară (O.E.C.D.; în engl.: Nuclear Energy Agency — N.E.A.), cu sediul la Seine, Saint-Germain (Franţa), creată în 1958, în scopul promovării folosirii energiei nucleare în scopuri paşnice. Are 28 membri (ai O.C.D.E., cu excepţia Noii Zeelande şi Poloniei). Principalul organ este Consiliul Ministerial (în care sunt reprezentate toate ţările membre), asistat de un Comitet Executiv (14 membri) şi de un Secretariat general. Marea parte a activităţii sale se desfăşoară în grupuri de lucru şi în peste 200 de comitete specializate. B FONDUL NAŢIUNILOR UNITE PENTRU COPII (U.N.I.C.E.F.; în engl.: United Nations Children’s Fund). Creat *a 11 dec. 1946, cu sediul la New York (Ş-U.A.), cu scopul de a ajuta copiii din tarile devastate de război cu alimente, [pedicamente şi îmbrăcăminte. Prin Rezoluţia Adunării Generale din 6 oct. 1953 programul O.N.U. de ajutorare a copiilor a căpătat un caracter permanent. La 2 sept. 1990 a intrat în vigoare convenţia asupra dreptului copilului, iar la 29 sept. acelaşi an U.N.I.C.E.F. a convocat la New York un summit mondial cu participarea a 71 de şefi de stat sau de guvern, care adoptă un plan de acţiune în sprijinul copiilor. U.N.I.C.E.F. este un organism specializat în sistemul O.N.U., cu statut semi-autonom. Pentru activitatea sa a fost distins în 1965 cu Premiul Nobel pentru Pace. ORGANIZAŢIA PENTRU ELIBERAREA PALESTINEI (O.E.P.), organizaţie creată în 1964 în Ierusalimul de Est, de către reprezentanţi ai poporului palestinian, ai unor organizaţii profesionale şi populare şi ai unor mişcări ale rezistenţei palestiniene. Organul său suprem este Consiliul Naţional Palestinian (C.N.P.), de fapt parlamentul poporului palestinian, compus din 530 membri, din care 180 din teritorii arabe ocupate de Israel. între sesiunile acestuia orientările generale sunt adoptate de Consiliul Central al O.E.P. întreaga activitate a organizaţiei este condusă de Comitetul Executiv format din 15 membri, printre care şi reprezentanţi a 6 organizaţii ale rezistenţei palestiniene. Preşedinte al Comitetului Executiv este, din 1969, Yasser Arafat. ORGANIZAŢIA PENTRU SECU-R1TATE Şl COOPERARE ÎN EUROPA (O.S.C.E.; în engl.: Organization for Security and Cooperation in Europe — O.S.C.E.), organizaţie creată în 1972 sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.), ca forum multilateral pentru dialog şi negocieri. Numele actual a fost adoptat la 5 dec. 1994 la Conferinţa la nivel înalt, pentru a sublinia caracterul permanent al organismului. La 1 aug. 1975 a fost semnat Actul Final de la Helsinki, care stabileşte principiile de securitate în Europa, inclusiv angajamentului statelor de a se abţine de la acte de agresiune, respectul principiului inviolabilităţii frontierelor, neamestecului în treburile interne şi drepturile omului. Propune dezvoltarea cooperării în domeniile economic, ştiinţific şi tehnologic, cooperarea în domeniul umanitar şi în alte domenii, inclusiv promovarea schimburilor culturale, hotărârea de a continua procesul de consultare şi cooperare între ţările membre. Domeniile de competenţă s-au extins prin Carta de la Paris a unei noi Europe (1990), care a transformat C.S.C.E. dintr-un forum ad-hoc într-o organizaţie cu instituţii permanente. Are ca membri 55 de state din Europa (inclusiv Vaticanul şi Serbia-Muntenegru, ultima suspendată în 1992 în urma conflictului din Bosnia şi Herţegovina), la care se adaugă Canada, S.U.A. şi opt republici asiatice ex-sovietice. Secretariatul organizaţiei are sediul la Viena (Austria). ORGANIZAŢIA STATELOR AMERICANE (O.S.A.; în engl.: Organization of American States — O.S.A.; în sp.: Organizacion de los Estados Ameri-canos — O.E.A.), organizaţie guvernamentală regională, cu sediul la Washington (S.U.A.), creată în 1948 prin Carta de la Bogota (în vigoare din 1951, modificată în 1965 şi 1985), în scopul promovării păcii, securităţii şi bunei înţelegeri între ţările membre din cele două continente, întăririi colaborării şi protejării independenţei lor, dezvoltării lor economice, sociale şi culturale şi favorizării inegrării lor economice. O.S.A. continuă activitatea Uniunii Internaţionale a Republicilor Americane (1890-1923) şi a Uniunii Republicilor Continentului American (1923-1948). Are 35 membri (2001) — toate statele din cele două Americi (inclusiv Cuba, suspendată în 1962) şi observatori din 35 de state de pe toate continentele, inclusiv Uniunea Europeană (dintre care 15 state au statut de observatori permanenţi). Principalele organe ale O.S.A. sunt: Adunarea Generală (care se reuneşte anual), Consiliul Permanent (cuprinzând câte un reprezentant al fiecărui stat membru), Secretariatul, numeroase consilii (Consiliul Interamerican Economic şi Social; Consiliul Interamerican pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură ş.a.), Consfătuirea Consultativă a Miniştrilor Relaţiilor Externe, şase organizaţii, cinci comisii specializate etc. ORGANIZAŢIA STATELOR ARABE EXPORTATOARE DE PETROL (O.S.A.E.P.; în engl.: Organization of Arab Petroleum Exporting Countries — O.A.P.E.C.), organizaţie regională, cu sediul la Kuwait, creată în 1968, în scopul protejării intereselor ţărilor membre şi stabilirii căilor şi mijloacelor pentru dezvoltarea cooperării lor în domeniul petrolului. Are 10 state membre: Algeria, Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iraq, Kuwait, Libia, Qatar, Siria. ORGANIZAŢIA TRATATULUI ASIEI DE SUD-EST (S.E.A.T.O.; în engl.: South East Asia Treaty Organization — S.E.A.T.O.), organizaţie guvernamentală regională (bloc politico-militar), creată la Manila (Filipine), la 8 sept. 1954, în ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE 106 scopul dezvoltării capacităţii de apărare individuală şi colectivă a statelor membre. A avut 8 state membre: Australia, Filipine, Franţa, Marea Britanie, Noua Zeelandă, Pakistan (până în 1972), S.U.A. şi Thailanda. Organizaţia s-a autodizolvat în 1975. ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD (O.T.A.N.; în engl.: North Atlantic Treaty Organization — N.A.T.O.), organizaţie guvernamentală regională (bloc politico-militar), creată în baza tratatului semnat la Washington la 4 apr. 1949 (aşa-numitul Pact al Atlanticului), cu sediul la Bruxelles — Belgia (până în 1967, la Paris), în scopul asigurării securităţii comune a statelor membre prin cooperare şi consultare în domeniile politic, militar şi economic, precum şi în domeniul social-ştiinţific şi în alte sectoare. Are 19 state membre (2003): Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, S.U.A. (membri fondatori), Grecia, Turcia (din 1952), R.F. Germania, (din 1955), Spania (din 1982), Cehia, Polonia, Ungaria (din 12 mart. 1999). Reuniunea de la Praga (21 nov. 2002) a hotărât să se lanseze invitaţii de aderare în 2004 unui grup de ţări (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia). Noii membri vor căpăta statut de membru deplin în 2004 după ce parlamentele celor 19 state vor ratifica această hotărâre. Organul Suprem al N.A.T.O. este Consiliul Atlanticului, care reuneşte reprezentanţii statelor membre şi decide în unanimitate, asupra tuturor problemelor administrative şi financiare. Consiliul, cu sediul la Bruxelles, este asistat de numeroase Comitete şi Grupuri de lucru (constituite pentru examinarea problemelor interne sau a celor particulare) şi de Secretariatul internaţional. Alături de aceste organisme cu caracter civil sunt cele militare: Comitetul Militar condus de un Preşedinte permanent ales la nivelul Şefilor Marilor State Majore (pentru o perioadă de doi ani), Comitetul de Planificare a Apărării, patru Comandamente regionale şi 14 Agenţii subordonate Comitetului Militar. Din 1994 N.A.T.O. s-a deschis către ţările din Europa Centrală şi de Est prin Parte-neriatul pentru Pace, care prevede participarea la manevre militare comune şi la schimbul de informaţii militare, dar fără implicare în asigurarea securităţii şi apărării reciproce. La el au aderat toate ţările Europei Centrale şi de Est şi numeroase republici ex-sovietice, între care şi Federaţia Rusă. La 28 mai 2002, prin Declaraţia de la Roma, a fost creat „Consiliul celor 20“, format din cele 19 ţări membre plus Federaţia Rusă, abilitat să ia decizii prin consens asupra: luptei împotriva terorismului, gestionării crizelor, neproliferării armelor de distrugere în masă, controlului armamentelor, apărării contra rachetelor de luptă, operaţiunilor de salvare pe mare, cooperării militare, planurilor pentru urgenţe civile, provocărilor şi ameninţărilor de toate tipurile ş.a. Secretar general: Sir George Robertson (Marea Britanie), de la 4 aug. 1999. Succesorul său (din 5 ian. 2004) este fostul ministru de Externe olandez Jaap de Hoop Scheffer. ORGANIZAŢIA TRATATULUI CENTRAL (C.E.N.T.O.; în engl.: Central Treaty Organization — C.E.N.T.O.), organizaţie guvernamentală regională (bloc politico-militar), creată la 24 febr. 1955, cu sediul la Ankara (Turcia), în scopul apărării comune şi dezvoltării economice a statelor membre. Până în 1959 s-a numit Organizaţia Tratatului Orientului Apropiat iniţial ca un tratat bilateral între Turcia şi Iraq, la care au aderat în acelaşi an Marea Britanie (4 apr.), Pakistan (23 sept.) şi Iran (3 nov.) Organizaţia s-a autodizolvat în 1979. ORGANIZAŢIA TRATATULUI DE LA VARŞOVIA (Pactul de la Varşovia), organizaţie guvernamentală regională cu sediul la Varşovia (Polonia), creată la 14 mai 1955 prin Tratatul de Prietenie, Colaborare şi Asistenţă Mutuală de la Varşovia, în scopul asigurării securităţii statelor membre şi a păcii în Europa. Membri: opt ţări socialiste — Albania (s-a retras din organizaţie în 1968), Bulgaria, Cehoslovacia, R.D. Germană, Polonia, România, Ungaria şi U.R.S.S. S-a autodizolvat în 1991. ORGANIZAŢIA ŢĂRILOR EXPORTATOARE DE PETROL (O.P.E.C.; în engl.: Organization of the Petroleum Exporting Countries), organizaţie internaţională guvernamentală, cu sediul la Viena (Austria), creată în 1960, în scopul unificării şi coordonării politicilor şi strategiilor ţărilor membre în domeniul comerţului internaţional cu petrol şi apărarea intereselor lor în general. Are 11 state membre: Algeria, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Indonezia, Iran, Iraq, Kuwait, Libia, Nigeria, Qatar şi Venezuela. în cadrul organizaţiei funcţionează Fondul O.P.E.C. pentru Dezvoltarea Internaţională (în engl.: Fund for International Development), cu sediul la Viena (Austria), creat în 1976 şi având ca membri statele O.P.E.C. ORGANIZAŢIA UNITĂŢII AFRICANE (O.U.A.; în engl.: Organization of African Unity — O.A.U.), organizaţie guvernamentală regională, cu sediul la Addis Abeba (Ethiopia), creată la Conferinţa din mai 1963 de către 32 naţiuni africane (atunci independente), în scopul promovării unităţii şi solidarităţii statelor africane, colaborării politice şi economice a statelor membre, intensificarea şi coordonarea eforturilor pentru îmbunătăţirea standardului de viaţă în Africa, al apărării suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei statelor africane, desfiinţării oricăror forme de colonialism pe continentul african, al promovării cooperării internaţionale conform Cartei O.N.U. Are 53 de state membre (toate statele africane cu excepţia Marocului, care a părăsit organizaţia în 1984 în semn de protest pentru admiterea ca membru al Saharei Occidentale). Principalele organe ale O.U.A. sunt: Conferinţa Şefilor de stat şi guvern (care se reuneşte anual într-o ţară membră), Consiliul Miniştrilor de Externe, Comisia de Arbitraj, Comitetul de Coordonare pentru Eliberarea Africii, comitete şi comisii specializate şi Secretariatul permanent cu sediul la Addis Abeba. La 11 iul. 2001 O.U.A. s-a dizolvat şi în iul. 2002 a fost înlocuită de Uniunea Africană. ORGANIZAŢIE (< fr.) s. f. Grup de persoane fizice având o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu (ambele afectate realizării unui scop) şi personalitate juridică (instituţie, întreprindere). O. sunt constituite după criterii profesionale (ex. o. cooperatiste, patronale, sindicale), după un obiectiv urmărit (ex. răspândirea culturii, promovarea sportului), după vârstă (ex. o. de tineret sau de copii), sex (o. de femei) etc. ORGANO- (< fr.; {s} gr. organon „organ") Element de compunere cu sensul de „organ“ sau „organic"", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. ORGANOGEN, -A (< fr. {i}; {s} organo- + gr. gennaein „a produce") adj. 1. (Despre elemente chimice) Care intră în compoziţia substanţelor organice. 2. (Despre minerale, roci, minereuri, formaţii geologice) Care constă din resturi sau urme de organisme animale ori vegetale; care s-a format sub acţiunea organismelor. Rocă o. = biolit. 3. (BOT.) Care produce organe. 107 ORHEI ORGANOGENEZĂ (< fr. {i>; {s> organo- + gr. genesis „naştere") s. f. (EMBRIOL.) Proces de formare a organelor în cursul dezvoltării individuale a organismelor. ORGANOLEPTIC, -Ă (< fr. fi}; fe} organo- + gr. ieptos „minuţios") adj., s. n. 1. Adj. Care se bazează pe simţuri. ^ Examen o. = apreciere cu ajutorul văzului, mirosului, gustului şi uneori al pipăitului a calităţii produselor alimentare. 2. S. n. Substanţă cu afinitate deosebită pentru un anumit organ. ORGANOL|T (< fr.; {s} organo- + gr. iithos „piatră") s. n. (GEOL.) Biolit. ORGANOLOGjE (< fr.) s. f. Ramură a muzicologiei care studiază instrumente muzicale după surse manuscrise sau iconografice şi după structură. Se mai ocupă de clasificarea, restaurarea şi istoria instrumentelor muzicale. ORGANON (< ngr., fr.) s. n. Nume dat în mod tradiţional celor şase tratate de logică ale lui Aristotel („Categoriile", „Despre interpretare", „Analiticele prime", „Analiticele secunde", „Topica", „Respingerile sofistice") şi reflectând concepţia peripateticienilor care susţineau că logica nu este o parte a filozofiei, ci un instrument al tuturor cercetărilor. Prin extindere, termenul se foloseşte la desemnarea unei logici sau a unei metode (Fr. Bacon, Novum Organum). ORGANOSQL (< fr. {i};) s. m. (CHIM.) Sol al cărui mediu de dispersie este un lichid organic. ORGANOTERAPJE (< fr.; {s} organo-+ gr. therapia „tratament") s. f. Metodă de tratament al unor boli (anemie, insuficienţă glandulară etc.) care se bazează pe folosirea organelor ori a glandelor crude sau supuse unei preparaţii speciale (ficat, creier, stomac etc.). ORGANOTROP, -Ă (< fr., germ. {i}; {s} organo- + gr. tropos „direcţie") adj. (Despre substanţe, medicamente) Care prezintă o afinitate particulară pentru un anumit ţesut sau organ. ORGANUM (cuv. lat.) subst. Gen al polifoniei medievale împărţit în două ramuri principale: o. primitiv sau paralel (sec. 9-12), constând în intonarea paralelă a unui cânt gregorian la intervale de cvintă, cvartă sau octavă, şi o. cu vocalize (sec. 12-13). ORGASM (< fr., lat. {i}; {s} gr. orgaein „a dori pătimaş") s. n. Punctul culminant al excitaţiei sexuale. Sentimentul de descărcare fiziologică şi emoţională este însoţit de o senzaţie de plăcere extremă. ORGĂ (< fr.) s. f. 1. Instrument muzical complex, alcătuit dintr-un sistem de tuburi de diferite dimensiuni, acţionate pneumatic cu ajutorul unor pedale, al unei claviaturi şi al unor manete de registru care reglementează trecerea coloanei de aer în tuburi. A cunoscut o mare popularitate până în sec. 18, când a fost înlocuită treptat de clavecin şi pian, instrumente cu dimensiune şi claviatură mai mici. Din a 2-a jumătate a sec. 20 au început să se construiască o. electronice, care au în prezent o largă utilizare. -0- O. electronică = instrument modern cu una sau mai multe claviaturi, a cărui sursă sonoră este de natură electronică şi care emite sunete similare cu cele ale o. cu tuburi. Versiunea simplă a fost foarte populară înainte de apariţia sintetizatorului. 2. P. analogie (IND. EXTR.) Sistem de armare, stâlp lângă stâlp, a unei lucrări miniere subterane. 3. O. de lumini = a) set de becuri, de diferite culori, cu aprindere şi intensitate comandate electronic, în concordanţă cu zonele spectrale ale unui semnal acustic; b) pupitru de comandă pentru reglarea intensităţii luminoase a surselor de lumină în studiouri de televiziune, în teatre etc. ORGHIDAN, Constantin (1874-1944, n. Bucureşti), inginer şi colecţionar român. M. de onoare al Acad. (1942). Administrator general al Uzinelor din Reşiţa, preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie din Bucureşti. Membru al Societăţii numismatice române (din 1924). Pasionat colecţionar, a reuşit să adune 10167 de piese (8 025 monede greceşti, romane, bizantine, medievale, moderne şi contemporane, medalii, sigilii, pietre gravate, obiecte de arheologie, camee — între care „Cameea Orghidan" de dimensiuni impresionante), colecţie donată Acad. Române. Constantin Orghidan ORGIAC, -Ă (< fr.) adj. Cu caracter de orgie, orgiastic. ORGIASTIC, -A (< fr.) adj. Orgiac; fig. extraordinar. ORG|E (< fr., lat.; {s} gr. orgia „mistere") s. f. 1. (La pl.) sărbătoare, la greci, în cinstea zeului Dionysos. Deşi sfârşea într-un desfrâu necontrolat raţional, care viola orice normă de moralitate, o. nu era lipsită de semnificaţie religioasă; ea exprima o întoarcere la haosul primar, o scufundare în sursele vieţii, o ieşire din banalitatea cotidiană pentru a participa la libertatea absolută care era privilegiul zeilor. V. bacanală (1). 2. P. ext. Petrecere desfrânată cu exces de mâncare şi de băutură; bacanală (2). ORGOLIOS, -OASÂ (< orgoliu sau < it.) adj. Plin de orgoliu, mândru, vanitos; trufaş, îngâmfat. ORGOLIU (< it.) s. n. Mulţumire de sine exagerată, suficienţă, vanitate; îngâmfare; sentiment al demnităţii personale. La nivelul psihologic şi social, o. constituie un obstacol în relaţiile cu ceilalţi şi se caracterizează printr-un anumit cult al superiorităţii şi prin tendinţa de a considera pe celălalt drept inferior. ORHAN (ORCHAN) GAZI, sultan otoman (1326-1359/1360). Fiul şi succesorul lui Osman I. A cucerit de la bizantini partea de V a Asiei Mici, inclusiv Brusa, care a devenit capitala statului otoman (1326). în timpul domniei lui, turcii se stabilesc pentru prima dată în Europa, la Gallipoli (1354), important punct strategic pe malul Dardanelelor şi încep campaniile de cucerire în Pen. Balcanică. în aceeaşi perioadă au fost organizate şi . primele unităţi militare semiregulate, ienicerii şi cavaleria; a fost instituită, totodată, şi funcţia de vizir şi s-a bătut prima monedă. ORHEI, municipiu în Rep. Moldova, situat pe stg. râului Răut, la 48 km N de Chişinău; 37 mii loc. (2003). Nod de comunicaţii. Expl. de calcar. Produse alim. Muzeu. Catedrala Sf. Dumitru, ctitorie din anii 1632-1636 a lui Vasile Lupu; bisericile Sf. Nicolae (1793, renovată în 1890) şi Sfânta Născătoare de Dumnezeu (1903). Monumentul lui Vasile Lupu. Menţionat documentar la 20 dec. 1437. O. face parte din categoria târgurilor care şi-au schimbat vatra de locuire, oraşul actual aflându-se la c. 18 km NE de locul iniţial al aşezării cunoscut sub numele de Orheiu Vechi. Mutarea vetrei de locuire a avut loc înainte de 10 mai 1574 (dată la ORHEIU(L) VECHI 108 care un document aminteşte de un loc „la sfârşitul Peşterii", situat mai sus de Orheiu(l) Vechi), necunoscându-se exact cauza, dar se presupune că a avut loc din pricina distrugerii cetăţii de către Alexandru Lăpuşneanu din ordinul turcilor. ORHEIU(L) VECHI, important sit arheologic în Rep. Moldova, situat pe malul drept al râului Răut, pe terit. localităţii Trebujeni. Ruinele oraşului medieval Orhei (sec. 15-16), a cărui vatră s-a mutat în sec. 16 pe locul Orheiului actual, şi ale târgului Movilova/ Peştere (sec. 17): şanţuri cu val de pământ şi palisadă, citadelă de piatră incluzând „palatul pârcălabului", două biserici. Importante vestigii arheologice începând cu paleoliticul şi până în epoca Hoardei de Aur, când a fiinţat aici (până în 1369) un oraş oriental (moschee, bazar, ateliere meşteşugăreşti, trei băi publice, mausolee) identificat cu „Oraşul Nou" (Yangi Şehr/Şehr al-djedid), atestat de emisiuni monetare de argint şi cupru datate în perioada 1363-1369. ORHESTRĂ s. f. v. orchestră. ORHIDEE sau ORHIDACEE (< it., germ., fr. {i}; {s} gr. orkhidion „testicul mic") s. f. pl. Familie de plante erbacee, terestre sau epifite, cu rizomi sau rădăcini tuberizate, micotrofe, unele saprofite (Orchidaceae). Florile sunt mari, ciclice, zigomorfe, cu un pinten, cu sepale şi petale variat colorate, prezentând o organizare morfologică şi ecologică unică (androceul şi gineceul sunt sudate între ele, iar grăuncioarele de polen reunite în granule numite polinii). Cuprinde c. 20 000 de specii răspândite mai ales în zonele tropicale; unele sunt cultivate în sere ca plante ornamentale, în România cresc 57 de specii spontane, dintre care papucul-doamnei (Cypripedium calceolus) şi sângele voinicului (Nigritella rubra, N. nigra) sunt specii ocrotite. ORHIOPEXjE (< fr.) s. f. Intervenţie chirurgicală care constă în coborârea unui testicul, plasat anormal, în scrot şi în fixarea lui. ORHIOTOMjE (< fr.; {s> gr. orkhis „testicul" + tome „tăiere") s. f. Incizia unui testicul pentru explorare sau pentru îndepărtarea unui abces. ORHjTĂ (< fr. {i}; {s} gr. orkhis „testicul") s. f. (MED.) Inflamaţie a testiculelor (bruceloasă, gonococică, tuberculoasă etc.). ORHOMENOS (ORCHOMENOS sau ORCHOMENUS), oraş în N Beoţiei, lângă satul actual Skripou (Grecia). Aşezare neolitică însemnată, a cunoscut o excepţională dezvoltare în Epoca bronzului (sec. 15-12 î.Hr.), devenind una dintre cele mai bogate cetăţi miceniene. Eclipsată de ascensiunea Tebei, rămâne rivala acesteia în cadrul Ligii beoţiene. Distrusă de tebani în 364 şi 349 î.Hr., este reconstruită de Filip II şi Alexandru Macedon, rămânând în epoca elenistică un oraş important, începe să decadă la începutul stăpânirii romane. în 85 î.Hr., armata comandată de generalul Sylla înfrânge aici armata lui Mitridate VI Eupator, comandată de Arhelaos. Vestigii arheologice. ORHON, râu în partea central-nordică a Mongoliei, afl. dr. al râului Selenga la Suhbaatar; 1 124 km; supr. bazinului: 132,8 mii km2. Izv. din M-ţii Hangain şi curge pe direcţie SV-NE. Afl. pr.: Tuul, Hara, Iro. ORI conj. (Cu funcţiune disjunctivă, adesea cu nuanţă copulativă) 1. Sau 2. De obicei după o regentă, introduce sau leagă două propoziţii care exprimă o alternativă: te aştept ori că vii, ori că nu vii. ORIANI, Alfredo (1852-1909), scriitor şi filozof italian. Opera sa epică (romanele „Dincolo de“, „înfrângerea", voi. de nuvele „Holocaust", „Aur, tămâie, smirnă") descrie cu sarcasm lumea contemporană, folosind procedee naturaliste, dar şi meditaţia gravă şi exaltarea lirică. în scrierile filozofice („Lupta politică în Italia", „Revolta ideală") critică democraţia italiană, căutând soluţii în politica de forţă sau în resemnarea pesimistă. ORIBASIOS din Pergam (c. 325-c. 400), medic grec. Autor al unei enciclopedii de cunoştinţe medicale („Colecţii medicale"), pe care le-a cules din operele medicilor greci celebri; tradusă în latină şi arabă. Medicul personal al lui Iulian Apostatul, pe care l-a însoţit în campaniile sale. A descoperit şi descris glandele salivare. ORIBE, Manuel Ceferlno (1792— 1857), general şi om politic uruguaian. Unul dintre conducătorii luptei pentru independenţa naţională. Ministru de Război (1833-1835) şi preşedinte al ţării (1835-1838). Lider al partidului Blancos (conservator), sprijinit de Argentina, înlăturat de la putere de partidul Colo-rados (liberal), ajutat de Brazilia, precum şi de flotele franceză şi britanică. ORţBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care inspiră oroare, groază; dezgustător, hidos, groaznic. ORICARE (< ori + care) pron. nehot. (Şi adj.) Indiferent care; fiecare, orişicare. ORICÂND (< ori + când) adv. în orice timp, indiferent când; totdeauna. ORICÂT, -Ă (< ori + cât) pron. nehot., adv. Indiferent cât, indiferent de număr, de cantitate; cât de mult, cât de tare. ORICE (< ori + ce) pron. nehot. (Şi adj.) Indiferent ce, tot ce vrea cineva, orişice. ORICINE (< ori + cine) pron. nehot. Indiferent care persoană; cineva. ♦ (Peior.) Cineva fără importanţă, un oarecare. 109 ORIGINAL ORICUM (< ori + cum) adv. Indiferent cum, în orice fel, în orice condiţii; în tot felul, cum doreşti. QRIE s. f. Plasă de prins peşte, de forma unui sac, folosită în apele curgătoare adânci la pescuitul somnului. ORIENT (< fr., germ.; {s} lat. oriens, -tis < oriri „a se ridica, a răsări") s. n. Răsărit, est; spaţiul geografic situat la E faţă de un punct de referinţă. ORIENT 1. Denumire uzuală atribuită spaţiului geografic de la răsărit (îndeosebi Asia şi Africa de Est). 2. Orientul Apropiat, denumire a spaţiului geografic care cuprinde ţările situate în V Asiei şi NE Africii (Turcia, Cipru, Siria, Liban, Israel, Iordania, Arabia Saudită, Yemen, Egipt, Sudan ş.a.). în literatura occidentală acest spaţiu geografic este restrâns la V Asiei (Turcia, Siria, Liban, Israel) şi Grecia. 3. Orientul îndepărtat v. Extremul Orient. 4. Orientul Mijlociu, denumire dată spaţiului geografic care cuprinde Iranul, Iraqul şi Afghanistanul. Literatura americană include în Orientul Mijlociu şi ţările Orientului Apropiat. ORIENTA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A aşeza ceva într-o anumită poziţie sau direcţie (faţă de punctele cardinale); fig. a dirija, a îndruma. ♦ Refl. A se conduce, a se călăuzi după... ♦ (MAT.) A da unei drepte un sens; a alege un sens de rotaţie în plan, în jurul unui punct. 2. Refl. A găsi poziţia punctelor cardinale în raport cu locul unde ne aflăm; a recunoaşte, a găsi drumul pentru a ajunge în punctul dorit; fig. a găsi soluţia, metoda, atitudinea cea mai bună într-o anumită împrejurare, a acţiona adecvat. ♦ Tranz. A îndrepta pe cineva spre locul căutat. ORIENTAL, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. ^ f. 1. Adj. Care aparţine Orientului, privitor Ia Orient, caracteristic Orientului; răsăritean, estic. ♦ P. restr. Turcesc. 2. s- m. şi f. (La m. pl.) Popoarele din Orient; (la sg.) persoană care face parte din populaţia unei ţări din Orient. ♦ P. restr. Turc. ORIENTALIA (cuv. lat.) subst. Secţie •ntr-o bibliotecă sau muzeu conţinând documente şi piese reprezentative Pentru culturile orientale. ORIENTALISM (< fr.) s. n. Ceea ce este specific Orientului sau orientalilor; Moravurile, felul de a fi al popoarelor din Orient. ORIENTALIST (< fr.) s. m. Specialist în orientalistică. ORIENTALISTICĂ (< germ.) s. f. Denumire generală a grupului de discipline (arabistică, asiriologie, egiptologie, indologie, sinologie, sumerologie etc.) care studiază limba, istoria şi cultura materială şi spirituală a popoarelor din Orient. ORIENTARE (< orienta) s. f. 1. Acţiunea de a (se) orienta; p. ext. direcţie, sens. ♦ Fig. Tendinţă, înclinare; convingere, concepţie. -0- O. profesională = dirijarea indivizilor în alegerea acelei profesii pe care vor fi capabili s-o exercite şi care le va oferi satisfacţie, ţinând cont, în repartizarea alegerilor, şi de nevoile profesionale ale colectivităţii. O. p. se bazează pe teste privind aptitudinile intelectuale, gradul de inteligenţă şi caracterul individului; pornind de la aceste date sunt analizate funcţiile pe care individul le poate îndeplini: de conducere, previziune, coordonare, control sau organizare, şi sectorul unde le poate exercita: comercial, administrativ, financiar, tehnic, social etc. O. p. este indispensabilă mai ales când are loc o schimbare de profesie la adulţi. Primul serviciu de o. p. a fost creat la Boston, în 1908; în 1909, în Anglia, s-au constituit oficii de selecţie, în România a existat o intensă propagandă pentru problemele o. p. între 1920 şi 1925, în 1927 înfiinţându-se o Comisie de orientare şi selecţie profesională condusă de C. Rădulescu-Motru şi dependentă de Ministerul Muncii. O. şcolară = intervenţia de dirijare a elevilor în alegerea domeniilor şi formelor de învăţământ potrivite cu aptitudinile şi dorinţele lor, în scopul de a le dezvolta toate posibilităţile la maximum. 2. (PSIH.) Mecanism fundamental al atenţiei, constând în capacitatea unui individ de a se situa în timp şi spaţiu. ORIENTATIV, -Ă (< orienta) adj. Care serveşte la orientare; informativ. ORIENT-EXPRESS, primul mare tren european de lux, de lung parcurs (3 186 km), creat, în 1883, de Compania Internaţională pentru Vagoane de Dormit, care făcea legătura între Paris şi Istanbul, via Bucureşti. în zilele noastre face legătura între Paris şi Bucureşti, trecând prin Munchen, Viena, Budapesta; a circulat spre Istanbul până în 1977. ORIFICIU (< fr., lat.) s. n. (MED.) Deschidere bine delimitată care permite comunicarea unui organ, a unui canal sau a unei cavităţi cu exteriorul sau cu o altă structură anatomică. ♦ Deschi- dere prin care un spaţiu închis comunică cu exteriorul. ORIGAMI (cuv. japonez; ori „pliere, îndoire" + kami „hârtie") subst. Artă tradiţională japoneză care porneşte de la plierea unui pătrat de hârtie pentru a reprezenta elemente din mediul înconjurător sau personaje imaginare. A luat naştere în Orientul îndepărtat, fiind la început o ocupaţie a membrilor curţilor imperiale. Cu timpul a devenit un instrument de educaţie şi terapie. Folosită în scop pedagogic, pentru educarea copiilor, o. le dezvoltă auto-disciplina, ordinea şi echilibrul interior, imaginaţia, creativitatea. în Japonia, Italia, Germania ş.a., o. este materie de studiu în şcoli. ORIGENE (c. 185 - c. 253), filozof, teolog creştin şi scriitor grec născut în Egipt, la Alexandria. Celebru datorită vastei sale culturi filozofice, a fost comparat cu Socrate. Conducător al Şcolii catihetice din Alexandria. A realizat prima ediţie critică a „Vechiului Testament", conţinând şase versiuni (de unde titlul lucrării Hexapla) însoţite de comentarii. O. a reformulat învăţătura creştină în sens platonizant şi gnosti-cizant, folosind în special metoda alegorică; a apărat doctrina preexisten-ţei sufletelor şi a propovăduit apo-catastaza, mântuirea tuturor lucrurilor, inclusiv a diavolului; pentru astfel de idei, a fost nevoit să renunţe la activitatea didactică şi să se stabilească în Cezarea, unde, în timpul prigonirii creştinilor (250) sub Decius, a fost prins şi torturat. Controversele stârnite în secolele următoare de doctrinele sale au dus la condamnarea lor ca eretice la Conciliul de la Constantinopol (553); aceasta a dus la dispariţia unei mari părţi a numeroaselor scrieri, din care s-au păstrat doar fragmente traduse în latină în sec. 4. Op. pr.: „De principiis", „Contra Celsus". ORIGINAL, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Documente, texte, opere, fotografii etc.) care constituie primul exemplar, care a servit sau poate servi drept bază pentru copii, reproduceri, multiplicări. ♦ Adj. Care are, prin autenticitate, o valoare reală, de necontestat. 2. Adj. (Despre idei, teorii, opere etc.) Propriu unei persoane, unui autor; personal, neimitat, nou, inedit. ♦ (Despre artişti, scriitori etc.) Care creează ceva nou, personal, fără a se folosi de un model făcut de altul. 3. Adj. (Şi subst.) Ieşit din comun, neobişnuit, excentric, extravagant; bizar, ciudat, straniu. ORIGINAL DIXIELAND JASS BAND 110 ORIGINAL DIXIELAND JASS BAND, grup american de jaz. Alcătuit numai din muzicieni albi, s-a constituit în 1913, la New Orleans. în 1917 a scos primul disc din istoria jazului (înregistrare de gramofon). ORIGINALITATE (< fr.) s. f. 1. Caracterul a ceea ce este original; spec. fel particular de a fi. ♦ (PSIH.) Cea mai importantă dimensiune a gândirii creative, măsurabilă prin raritatea şi încărcătura de sens a soluţiei găsite la o problemă de creativitate. 2. Faptă originală; ciudăţenie; excentricitate, extravaganţă. ORIGINAR, -A (< fr., lat.) adj. 1. Care îşi trage originea, obârşia din..., care provine din... 2. în forma de la început, de origine; iniţial. ORIGINE (< fr., lat.) s. f. 1. Punct iniţial în formarea,, unui lucru, a unui fenomen; început, provenienţă; obârşie. -0- (COM.) Certificat de o. v. certificat. 2. Apartenenţă, prin naştere, la o anumită familie, grup social, naţiune etc. ♦ Etimologie (a unui cuvânt). 3. Ceea ce explică apariţia sau formarea unui fapt nou. 4. (MAT.) Originea unei axe = punct al axei faţă de care se măsoară poziţia unui punct oarecare al axei. Originea unui sistem de coordonate = punctul în care se intersectează axele de coordonate. ORjllMCOTRQ (< ori + încotro) adv. Indiferent în ce parte, în orice direcţie, încotro vrei. ORINOCO, fluviu navigabil în NV Americii de Sud (Venezuela şi Columbia); 2 150 km. Supr. bazinului: 880 mii km2. Izv. din SV Pod. Guyanelor (Sierra Parima), de la Origine (4). Originea unui sistem de coordonate 1 045 m alt., curge mai întâi pe direcţie SE-NV până la San Fernando de Atabapo, după care îşi schimbă direcţia către N, până la Puerto Pâez, formând graniţa dintre Venezuela şi Columbia, îşi continuă cursul către NE, trecând prin Ciudad Bolivar şi Ciudad Guayana şi se varsă în Oc. Atlantic, printr-o deltă cu 25 de braţe şi cu o supr. de c. 25 mii km2. în cursul superior, din el se desprinde braţul Casiquiare, prin care O. se leagă cu Rîo Negro, afl. stg. al Amazonului. Afl. pr.: Guaviare, Vichada, Tomo, Meta, Apure, Caura, Caram. Navigabil pe porţiuni, pe 420 km, până la Ciudad Bolivar. Hidroenergie. ORIOLA, Christian d* (n. 1928), floretist francez. Sportivul cu cel mai bogat palmares din istoria scrimei, cu o stăpânire de sine şi tehnică excepţională. Campion mondial (1947, 1949, 1953, 1954) şi campion olimpic (Helsinki, 1952; Melbourne, 1956); a mai obţinut şapte titluri cu echipa Franţei (patru mondiale şi trei olimpice). ORION 1. (în mitologia greacă) Vânător de statură gigantică, de o rară frumuseţe, fiul lui Poseidon (sau al regelui Hyrieus din Beoţia). îndrăgostit de zeiţa Artemis, a fost ucis de aceasta (sau de fratele ei Apolo) şi transformat într-o constelaţie. 2. Constelaţie situată în regiunea ecuatorului ceresc. Conţine şapte stele principale, dintre care patru (Betelgeuse — prima stea căreia i s-a putut măsura diametrul, Bellatrix, Rigel şi Saîph) formează un patrulater, iar celelalte trei (Mintako, Alnilam, Alnitak) sunt dispuse în interiorul lui. Vizibilă în România în timpul iernii; este uşor de recunoscut şi cea mai frumoasă constelaţie de pe cer. Cuprinde o nebuloasă obscură („Capul de cal“). ORIPILA (< fr.; {s} lat. horripilari „a avea părul zbârlit") vb. I tranz. (Livr.) A supăra foarte tare, a exaspera. ♦ A îngrozi, a înfiora. ORISSA, stat în E Indiei, cu ieşire la G. Bengal; 155,7 mii km2; 36,7 mii. loc. (2001). Centrul ad-tiv: Bhubaneswar. Expl. de cărbuni şi min. de fier, man-gan şi cromite. Orez, trestie de zahăr, tutun. Creşterea animalelor. Pescuit. ORIUNDE (< ori + unde) adv. în orice loc, indiferent unde; pretutindeni. ORIZABA [orisaba] 1. Vulcan activ în Sierra Madre Oriental, cel mai înalt vârf din Mexic (5 700 m), alcătuit din andezite şi bazalte. Acoperit cu păduri până la 4 000 m alt. şi cu păşuni alpine (4 000-4 500 m). La peste 4 500 m alt. sunt zăpezi persistente. Erupţii: 1545, 1566, 1630, 1687, 1870, 1941. Escaladat pentru prima dată de F. Reynolds şi H. Maynard, în 1848. Parcul natural Pico de O., extins pe 19,7 mii ha, a fost întemeiat în 1936. Vulcanul O. este cunoscut şi sub denumirea de Citlaltepetl {citlalin „stea" şi tepetl „munte"). 2. Oraş în Mexic (Veracruz) situat la poalele de SE ale vulcanului omonim, la 1 220-1 284 m alt., pe Rîo Blanco; 118,5 mii loc. (2000). Ind. de prelucr. a bumbacului şi tutunului, a hârtiei, cimentului şi alim. (zahăr, bere, lichior). Plantaţii de arbori de cafea. Staţiune climaterică. Turism. Biserica Santa Gertrude (sec. 17). Localitatea, populată de azteci (1457), a fost ocupată de spanioli în sec. 16 şi declarată oraş în 1774. Distrusă în mare parte de cutremurul din 1973. ORIZONT (< lat., ngr., germ., it., fr.; {s} gr. horfzon „ceea ce delimitează partea vizibilă a suprafeţei terestre") s. n. 1. Limită până unde poate ajunge vederea noastră; zare; linie care reprezintă intersecţia aparentă a suprafeţei Pământului cu bolta cerească; parte a cerului sau a Pământului pe care o mărgineşte această linie. -0- (ASTR.) O. adevărat (sau matematic) = cercul de intersecţie a sferei cereşti cu un plan perpendicular pe verticala locului (care trece prin centrul Pământului). Planul orizontului = plan perpendicular pe verticala locului, într-un punct de pe Pământ. 2. Fig. întindere, sferă a cunoştinţelor, a unei activităţi; perspectivă; capacitate, putere de înţelegere, de orientare a unei persoane; nivel intelectual. ♦ Perspectivă a viitorului. 3. (ARTE PL.) Fundal. 4. (EC.) O. de timp = lungime a perioadei de timp, pentru care se face previziunea evoluţiei fenomenelor economice. 5. (STRAT.) Succesiune de depozite sedimentare, separate în cadrul unui etaj, pe baza compoziţiei petrografice şi a unor resturi de organisme. 6. (PEDOL.) O. de sol = strat al profilului de sol, diferenţiat prin anumite însuşiri specifice privind culoarea, structura, compoziţia chimică etc. 7. Totalitatea lucrărilor miniere situate la acelaşi nivel; se indică printr-o cotă topografică. ORIZONT, revistă bilunară de literatură, artă, cultură şi gândire socială, apărută la Bucureşti între 1944 şi 1947 (din 1946, apare lunar). Red.-şef: Saşa Pană. Colaboratori: M.R. Paraschivescu, Ov.S. Crohmălniceanu, M. Cruceanu, A. Baranga, N.D. Cocea, Nina Cassian, 111 ORLEA p. Vintilă, E. Jebeleanu, G. Dumitrescu, Ligia Macovei, I. Vitner, Magda Isanos, I. Voronca ş.a. ORIZONT, publicaţie politică, socială şi literar-artistică apărută la Timişoara, lunar, între 1964 şi dec. 1989, în continuarea revistei „Scrisul bănăţean". Red.-şefi: Al. Jebeleanu, I. Arieşeanu, A. Dumbrăveanu. Colaboratori: Al. An-driţoiu, E. Barbu, V. Nicolescu, L. Dimov, E. Dorcescu, I. Mărgineanu, H. Ţugui ş.a. Din 1990, serie nouă, sub conducerea Adrianei Babeţi, cu noi colaboratori: G.l. Tohăneanu, G. Liicea-nu, M. Ciobanu, P. Goma, L. Ciocârlie, M. Mihăieş, C. Ungureanu, H.R. Patapievici ş.a. ORIZONTAL, -Ă (< fr., germ.) adj. 1. (Despre plane sau drepte) A cărui poziţie este perpendiculară pe verticala locului. ♦ (Substantivat, f.) Dreaptă care este într-o astfel de poziţie. 2. (ASTR.) Referitor la orizont, raportat la planul orizontului. -O* Coordonate orizontale = coordonate ale unui astru raportate la planul orizontului şi la planul vertical al astrului. ORIZONTALIZARE (< orizontal) s. f. (TOPOGR., TEHN.) Calare. ORJAD (< fr.) s. n. (Inv.) Băutură răcoritoare preparată din sirop de orz sau de migdale. 0RJASAETER [orjesaiter], Tore (1886-1968), scriitor norvegian. Cântăreţ al locurilor natale (trilogia epică şi lirică „Gudbrand langleite"); povestiri poetice („Cântec despre fluviu", „Arborele vieţii"). Drame expresioniste („Antonine"). ORJELŞT (< fr.) s. n. Inflamaţie acută supurativă, de mici dimensiuni, care se dezvoltă la marginea pleoapei, la nivelul uneia din glandele sebacee; (pop.) urcior2. ORKAN, VWadistew (pseud. lui Fraciszek Smereczyhski) (1876-1930), scriitor polonez. Influenţat de naturalism şi simbolism, a evocat cu dramatism (în nuvele, romane, piese de teatru) tabloul sumbru al vieţii ţărănimii poloneze, muncind din greu pentru a supravieţui (.Arendaşii", „Acest pământ trist", „Valea moartă"). ORKNEY DE SUD (SOUTH ORKNEY [sauQ o:kni], ORCADELE DE SUD), arhipelag în S Oc. Atlantic, situat ln apropierea Ţării lui Graham (Antarctica), la 1 350 km SE de capul Horn; 622 km2. Posesiune britanică inclusă în Teritoriul Antarctic Britanic. Descoperit în 1821 de marinarul englez G. Powell. Ins. pr.: Coronation, Inaccessible, Laurie, Powell, Signy. Staţiuni ştiinţifice de cercetări. ORKNEY [o:kni], Insulele - (INSULELE ORCADE), arhipelag britanic în NE Oc. Atlantic, la 32 km N de Scoţia, alcătuit din 70 de insule stâncoase; 975 km2. Ins. pr.: Pomona (sau Mainland), Hoy, South Ronaldsay, Stronsay, Sanday, Rousay, Westray. Localit. pr.: Kirkwall (în ins. Pomona). Relief deluros cu alt. max. de 481 m (Ward Hill, în ins. Hoy). Climă temperat-oceanică. Creşterea animalelor. Pescuit. O.R.L. (siglă de la oto rino /aringo-logie), spital sau secţie de otorinolarin-gologie într-un spital, policlinică etc. ORLANDHOS, Anastâsios (1887-1979), arhitect şi arheolog grec. S-a consacrat studierii perioadei bizantine („Arhive ale monumentelor bizantine în Grecia", „Materiale de construcţie şi tehnica arhitecturală a vechilor greci"). ORLANDINI, Giuseppe Maria (1688-1750), compozitor italian. Autor a 44 opere şi al mai multor oratorii. ORLANDO [g:laendeu], oraş în SE S.U.A. (Florida), la 126 km NE de Tampa; 185,9 mii loc. (2000). Aeroport. Ind. electronică şi de componente aero-spaţiale; produse alim. (conserve de fructe). Centru pomicol (citrice). Universitate (1968). Bază N.A.S.A., formând un complex împreună cu Tampa şi Cape Canaveral. Parc de distracţii (Disney World) la 10 km SV de oraş. Fundat în 1837 (în jurul fortului Gatlin), cu numele Jernigan (denumirea actuală datează din 1857); devine oraş în 1875. ORLANDO, Luigi (1814-1896), inginer şi industriaş italian. Constructor al primei nave de fier cu vapori, al primelor tunuri ghintuite şi al primelor cuirasate. în 1866 a pus bazele unui mare şantier de construcţii navale, la Livorno, care va deveni, în 1928, Societatea Odero-Terni-O. ORLANDO, Vittorio Emanuele (1860-1952), jurist şi om politic liberal italian. Prof. univ. la Roma, Modena, Palermo. Prim-min. (1917-1919). A condus delegaţia italiană la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) la care nu a putut obţine satisfacerea tuturor doleanţelor ţării sale din partea Aliaţilor. Preşedinte al Camerei Deputaţilor (1919-1925). Retras din viaţa politică în semn de protest faţă de fraudele electorale ale fasciştilor (1925), Orlando. Parcul de distracţii Disney World a revenit după război, fiind preşedinte al Adunării Constituante (1946-1947). ORLAT, com. în jud. Sibiu, situată în V depr. Sibiu, la poalele de NE ale M-ţilor Cindrel, în zona de confl. a Râului Mic cu Cibinul; 3 129 loc. (2003). Staţie de c.f. Fabrici de cherestea şi de ţesături din lână (covoare, pături). Creşterea bovinelor şi ovinelor. Pomicultură. în satul O., menţionat documentar în perioada 1317-1320, se află ruinele unei cetăţi din sec. 14-15, biserica Sf. Nicolae (1794) şi clădirea sediului comandamentului grăniceresc (1763, renovată în sec. 20). ORLEA, com. în jud. Olt, situată în S C. Romanaţi, în lunca şi pe terasele Dunării; 4 777 loc. (2003). Muzeu (fondat 1952) cu exponate de arheologie, ceramică medievală, numismatică, Vittorio Emanuele Orlando ORLâANAIS 112 colecţii de floră şi faună din zona locală. în arealul satului O. au fost descoperite urmele unei aşezări romane (sec. 2-3), în care s-au găsit fibule, aplice, catarame, o figurină de teracotă ş.a., precum şi resturile unui pod roman de zidărie (care lega O. de Vidin), construit peste Dunăre în timpul războaielor purtate de Domiţian în Dacia. Biserica Sf. Nicolae (1863— 1864), în satul O. ORLi=ANAIS [orleane], provincie istorică în N Franţei centrale, la S de Paris. Oraş pr.: Orleans. Grâu, orz, ovăz; legumicultură; pomicultură. Creşterea bovinelor şi porcinelor. ORLEANS [orleă], oraş în Franţa (Region Centre), situat pe Loara, la 115 km S de Paris; 113,1 mii loc. (1999). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini (automobile, camioane, motoare electrice), chimicd'-farmaceutică, a cauciucului, sticlăriei, textilă şi alim. (vinuri, conserve, ciocolată). Muzee. Universitate (1962). Monumente: Catedrala Sainte-Croix, construită la sfârşitul sec. 13, distrusă de protestanţi în 1568, reconstruită, în stil gotic, în anii 1601-1690 şi terminată în sec. 18; biserica St.-Aignan (sec. 15); Primăria veche (1549-1555, restaurată în sec. 19). Centru turistic. Cunoscut din vremea romanilor (cucerit de Cezar în 52 î.Hr.) sub numele de Genabum şi apoi de Aurelianum; cucerit de Clovis (498); începând din vremea lui Carol cel Mare, a devenit un important centru cultural; ulterior, una dintre posesiunile Cape-tingilor (sec. 10). Filip cel Frumos a fondat la O. o universitate (1312). Reşedinţa ducatului de O. (din 1344). Unul dintre centrele rezistenţei în faţa englezilor, în Războiul de 100 de Ani, a fost eliberat de francezii conduşi de Ioana d’Arc (8 mai 1429). ORLI-ANS [orleă], Casa de numele a patru familii colaterale aparţinând dinastiilor regale franceze de Valois şi de Bourbon, ai căror reprezentanţi au deţinut ca apanaj (până la sfârşitul sec. 18) oraşul Orleans cu împrejurimile. Mai importanţi: 1. Filip I (1336-1375), fiul lui Filip VI, regele Franţei. în 1344 a primit ca apanaj ducatul de O. 2. Ludovic XII, rege al Franţei (1498-1515). 3. Gaston de O. (1608-1660), fratele lui Ludovic XIII. 4. Filip de O. (1640-1701), fratele lui Ludovic XIV. 5. Filip II de O. (1674-1723), regent în timpul minoratului lui Ludovic XV. 6. Ludovic Filip Joseph de O. (1747-1793). 7. Ludovic Filip, rege al Franţei (1830-1848). ORLEANS [orleă], Louis Philippe Robert, duce D’ (1869-1926), explorator şi navigator francez. A întreprins în 1905, 1907 şi 1919 mai multe călătorii în Groenlanda şi Bazinul Arctic. ORLEANSVILLE v. Cheliff (2). ORLEANU, Mihai (1859-1942, n. Focşani), om politic român. Liberal. Ministru al Industriei şi Comerţului (1909-1910). Iniţiator al legii O., prin care le era interzis salariaţilor statului, ai judeţelor şi comunelor dreptul de asociere şi de grevă, precum şi contractul colectiv de muncă. Preşedinte al Adunării Deputaţilor (1922-1926). ORLEŞTI, com. în jud. Vâlcea, situată în lunca şi pe terasele de pe dr. Oltului; 3 400 loc. (2003). Haltă de c. f. Viticultură. Bisericile de lemn Sf. Nicolae (1803-1804) şi Sfinţii Voievozi (1832), în satul Aureşti. ORLEY [orlj], Bemaert van (1488— 1542), pictor şi desenator olandez. Supranumit „Rafael al Olandei". Influenţat de Durer (în ampla compoziţie „Suferinţele lui lov“). Lucrări în forme ample, cu musculatura eroilor proeminentă, zbuciumată („Tripticul Adevărului şi al Răbdării", „Predica Sf. Ambroziu"). Autor de cartoane celebre pentru tapiserii („Terenurile de vânătoare ale lui Maximilien") şi de vitralii. Arta sa asociază farmecul culorii cu energia maiestuoasă a liniei. ORLQN (< fr.) s. n. Fibră textilă polinitrilacrilică obţinută prin prelucrarea unor soluţii vâscoase de răşini; se foloseşte în amestec cu lâna, la obţinerea tricotajelor. ORLOV, familie nobiliară rusă. Mai importanţi: 1. Grigorii Grigorievici (1734-1783), general şi om politic. Organizatorul loviturii de stat din 1762, prin Bernaert van Orley. „Predica Sf. Ambroziu" 113 ORNEA care l-a răsturnat pe ţarul Petru III şi a impus-o pe tron pe Ekaterina a ll-a, al cărei favorit a devenit până în 1774, când a fost înlocuit cu Potemkin. 2. Aleksei Grigorievici (1737—1808), general şi om politic. Frate cu O. (1). A comandat flota imperială împotriva otomanilor, la Ceşme (1770), pe care i-a înfrânt. 3. Aleksei Fiodorovici (1786-1861), diplomat rus. Fiul lui O. (2). Conducătorul delegaţiei ruse la încheierea Tratatului de Pace cu Turcia de la Adrianopol (1829) şi la Congresul de la Paris (1856). ORLOV, Vladimir (n. 1928, Odessa), violoncelist român. Prof. univ. la Bucureşti, Viena şi Toronto. Solist al Filarmonicii din Bucureşti. Carieră internaţională, activitate complexă de muzică de cameră şi ca solist (prime audiţii româneşti). ORLOVA, Liubov Petrovna (1902— 1975), actriţă rusă de film. Protagonistă a comediilor muzicale realizate de G.V. Aleksandrov, soţul său („Băieţii veseli", „Toată lumea râde, cântă şi dansează", „Circul", „Volga-Volga“, „Primăvara", „întâlnire pe Elba", „Suvenirul rus"). ORLY, oraş în N Franţei (Val-de-Marne), pe stg. fl. Sena, la 14 km SSE de Paris; 23,8 mii loc. (1995). Produse alim. Staţiune balneoclimaterică. Biserică (sec. 12). La c. 5 km SV de oraş se află aeroportul internaţional cu acelaşi nume, cu un trafic anual de c. 25 mii. de pasageri, care serveşte Parisul. Are două aerogări: Orly-Sud, inaugurată la 24 febr. 1961, şi Orly-Vest, dată în folosinţă în 1978. ORMANDY [ormondi], Eugene (pseud. lui Jeno Blau) (1899-1985), dirijor şi violonist american de origine ungară. Stabilit în S.U.A. (1921). Prof. univ. la Philadelphia. Dirijor al orchestrei simfonice din Philadelphia (1936-1980). Interpretare impetuoasă şi pasională, Vladimir Orlov Eugene Ormandy îmbinând virtuozitatea cu perfecţio-nismul, a repertoriului postromantic de la începutul sec. 20. A prezentat în primă audiţie opere contemporane de Rahmaninov, Bartok, B. Britten, S. Barber ş.a. ORMAZD v. Ormuzd. ORMENIŞ, com. în jud. Braşov, situată la poalele de NE ale m-ţilor Perşani, pe stg. văii Oltului; 3 416 loc. (2003). Staţie de c.f. (în satul Augustin) şi haltă de c. f. Satul O. apare menţionat documentar în 1319. în satul Augustin a fost descoperit (1939) un tezaur monetar alcătuit din 293 denari romanF republicani şi imperiali, datând din perioada 189—180 Î.Hr. şi 37-41 d.Hr. Rezervaţie paleontologică (punct fosilifer cu bogată faună de amoniţi, conservaţi în marnele cretacice cenuşii). Ruinele unei cetăţi ţărăneşti din sec. 14. ORMOC, oraş în centrul Arh. Filipine, pe coasta de V a ins. Leyte, port la golful omonim a M. Camotes; 154,3 mii loc. (2000). Aeroport. Centru comercial şi piaţă agricolă (trestie de zahăr, porumb, orez, copra). în apropiere parcul naţional Tongonan Hot Spring. în timpul celui de al doilea război mondial, din 1941, a fost cea mai mare bază navală japoneză din ins. Leyte, care s-a predat forţelor americane (10 dec. 1944). ORMUZ (HORMUZ), strâmtoare între SE pen. Arabia şi ţărmul sudic al Iranului, care uneşte G. Oman cu G. Persic. Lungime: 150 km; lăţime minimă: 55,6 km. Ad. minimă: 71 m; ad. maximă: 219 m. ORMUZD (ORMAZD), denumirea greacă a principiului zoroastrist al binelui, Ahuramazda. ORNA (< fr., lat.) vb. I tranz. A împodobi, a decora. ORNAMENT (< fr., it., lat.) s. n. 1. Element decorativ (zoomorf, antropomorf, geometric etc.) executat în diferite tehnici (desen, pictură, sculptură, cusătură etc.), independent sau integrat într-o compoziţie şi destinat să împodobească un obiect sau un edificiu. ♦ Element decorativ adăugat unui ansamblu pentru a-l înfrumuseţa; podoabă. ♦ (POLIGR.) Accesoriu tipografic (iniţială, chenar, vinietă) folosit pentru înfrumuseţarea cărţilor, revistelor, reclamelor etc. 2. (în muzica vocală şi instrumentală) Largă gamă de sunete sau grupuri de sunete destinate să înfrumuseţeze, să sublinieze conturul liniilor melodice ale unor compoziţii. ♦ Semnul grafic care desemnează respectivul sunet sau grup de sunete. Pot fi scrise sau pot proveni din practica • improvizatorică interpretativă. ORNAMENTA (< fr.) vb. I tranz. A împodobi, a înfrumuseţa, a decora. ORNAMENTAL, -A (< fr.) ad). Care serveşte ca ornament; decorativ. ♦ Plante ornamentale = grup de plante cultivate în parcuri, grădini sau locuinţe, în scopuri decorative. ORNAMENTAŢIE (< fr.) s. f. împo-dobire cu ornamente; tehnica ornamentării. ORNAMgNTICĂ (< germ.) s. f. 1. Modul de concepere şi dispunere a motivelor ornamentale (în arhitectură şi artele decorative) specifice unui popor sau unui stil; totalitatea acestor motive. 2. Totalitatea sunetelor muzicale care împodobesc linia melodică iniţială: o. melismatică (tril, apogiatură etc.) şi o. liberă. ORNANT, -A (< fr., lat.) adj. Care împodobeşte, care serveşte ca ornament. ORNEA, Z[igu] (1930-2001, Frumuşica, jud. Botoşani), istoric literar şi Z. Omea ORNIC 114 editor român, redactor-şef şi apoi director al editurilor Minerva şi Hasefer. Monografii ale unor curente literare şi idei din cultura românească din sec. 19 şi 20, cercetate din perspectivă filosofică, sociologică, politică, estetică (Junimismul", „Sămănătorismul", „Poporanismul", „Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea", „Anii treizeci. Extrema dreaptă românească") sau ale unor scriitori, ideologi ai unor grupări şi direcţii literare şi culturale (T. Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea, C. Stere). Ediţii şi cronici de ediţie. QRNIC (< oră) s. n. (înv.) Ceas (de perete); orologiu; pendulă. QRNITO- (< fr.; {s} gr. omis, ornithos „pasăre") Element de compunere cu sensul „pasăre", folosit pentru a forma substantive şi adjective. ORNITOFIL, -*.(<: fr. {i}; {s> omito- + gr. philos „iubitor") adj. (Despre plante) La care polenizarea se face cu ajutorul păsărilor (ex. unele iridacee). ORNITOLOG (< fr. {i}) s. m. Specialist în ornitologie. ORNITOLOGIE (< fr., germ. {i}; {s} omito- + gr. logos „studiu") s. f. Ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul sistematicii, morfologiei, ecologiei şi importanţei economice a păsărilor. ORNITOPTER (< fr.; {s> ornito- + gr. pteron „aripă") s. n. Aeronavă mai grea decât aerul, cu aripi batante, care imită zborul păsărilor. ORNITORjNC (< fr.; {s} ornito- + gr. rynkhos „cioc") s. m. Mamifer primitiv, monotrem, semiacvatic, cu corpul turtit, de c. 50 cm lungime, cu cioc asemănător celui de raţă şi cu membrane înotătoare între degete (Ornithorhynchus anatinus). Trăieşte în Australia şi ins. Tasmania şi se hrăneşte cu viermi, insecte şi moluşte. Se înmulţeşte prin ouă, dar îşi hrăneşte puii cu lapte. A fost intens vânat pentru blană; în prezent este ocrotit. ORNITQZĂ (< fr. {i>; {s> ornito-) s. f. Boală infecţioasă întâlnită la păsări (găini, porumbei, canari etc.) şi transmisibilă la om, care se manifestă la păsări prin conjunctivite, coriză, diaree şi tul- burări generale, iar la om prin pneumonii, tulburări circulatorii şi digestive, cu evoluţie gravă. 0RNSBO, Jess (n. 1932), scriitor olandez. Poezia lui, în general provocatoare, folosind metafore baroce, este inspirată de aspectele absurde ale existenţei, uneori banale, dar cel mai adesea tragice, („Mituri", „Regele este mulatru, dar fiul său este negru", „Poezii crepusculare"). Romane („Zilele lui Duller", „Noroiul inimii") şi piese de teatru absurd („Piticul care a dispărut"), dominate de tema morţii. Specialist în filologie slavă, traducător din poloneză. OROARE (< fr., lat.) s. f. 1. Dezgust, repulsie; aversiune, scârbă. 2. Lucru, faptă sau situaţie care inspiră repulsie, groază. ORODE, numele a trei regi părţi din dinastia Arsacizilor. Mai important: O. II, rege (57-37 î.Hr.). A câştigat tronul Parţiei după ce şi-a ucis tatăl (Fraate II) şi fratele mai mare, Mitradate III. Domnia sa marchează apogeul puterii politice a Regatului part. Generalul său Surene l-a înfrânt (53) pe triumvirul M. Licinius Crassus, în bătălia de la Carrhae. A purtat campanii victorioase împotriva Armeniei şi Siriei. La izbucnirea războiului civil la Roma (49), l-a sprijinit pe Cnaeius Pompeius. înfrânt de romani la Muntele Cindaros (38), cedează tronul fiului său, Fraate IV, care la scurt timp îşi ucide tatăl. ORODEL, com. în jud. Dolj, situată în zona de contact a Piemontului Bălă-ciţei cu C. Desnăţui, pe cursul superior al râului Baboia; 3 162 loc. (2003). Nod rutier. Viticultură. Bisericile Sf. Dumitru (1853-1857) şi Sf. Nicolae (1898-1902), în satul Cornu şi Sf. Dumitru (din lemn, 1845) şi Sf. Nicolae (1899), în satul Teiu. OROFARjNGE (< fr., engl.) s. n. Porţiunea medie, bucală, a faringelui, delimitată sus de vălul palatin. Comunică prin istmul gâtului cu cavitatea bucală şi prezintă pe părţile laterale amigdalele palatine şi pilierii vălului palatin. OROGEN (< fr. {i}; {s> gr. oros „munte" + gennaein „a produce") s. n. Unitate geotectonică majoră corespunzătoare unui lanţ muntos cutat, rezultat din evoluţia unei arii labile a scoarţei terestre, în timpul unui ciclu geotectonic. OROGEN ETIC, -Ă (< orogeneză) adj. Orogenic. OROGENfZĂ (< fr. {i}; {s} gr. oros „munte" + genesis „naştere") s. f. Totalitatea proceselor tectonice care se produc în zonele mobile ale scoarţei terestre şi care au ca rezultat formarea unui lanţ muntos. O. se desfăşoară în cicluri orogenice, care cuprind mai multe faze orogenice. Sin. orogenie (1). OROGENIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care se referă la orogeneză, care este provocat de orogeneză, care este parte constituentă în procesul de orogeneză (ex. ciclu o., fază o.). OROGENjE (< fr. {i» s. f. 1. Orogeneză. 2. (înv.) Parte a geologiei care se ocupă cu studiul proceselor de formare a lanţurilor muntoase cutate. OROGRAFIC, -Ă (< fr. fi}) adj. Care ţine de orografie, privitor la orografie. <0* Nod o. = ansamblu montan (nucleu) din care pornesc, radiar, culmi încadrate de o reţea hidrografică complexă. OROGRAFjE (< fr. {i}) s. f. (GEOMORF.) Hipsografie. OROHENA, masiv muntos în ins. Tahiti, unul dintre cele mai înalte din Oceania. Alt.: 2 241 m. Expl. forestiere. OROHIDROGRAFIC, -A (< fr.) adj. Care se referă la relieful şi la apele dintr-o anumită regiune. OROLES (sfârşitul sec. 3 î.Hr.-începutul sec. 2 î.Hr.), rege dac. Conducător al uniunii de triburi dacice din Transilvania. Menţionat de istoricul roman Trogus Pompeius în legătură cu luptele dacilor împotriva bastarnilor. OROLOGHIQN (< ngr.) s. n. Ceaslov, orologiu (2). OROLOGIU (< lat., it.; {s} gr. horolo-gion „care zice ora") s. n. 1. Ceasornic de dimensiuni mari, fixat pe faţada unei clădiri sau pe un perete interior şi prevăzut, de obicei, cu un mecanism sonor pentru anunţarea orelor sau a fracţiunilor de oră. 2. Orologhion, ceaslov. OROMO s. m. pl. Populaţie negridă din Ethiopia şi Kenya (c. 30 mii.). Creştini (în vest) sau musulmani (în est şi sud), păstrează şi numeroase elemente din vechea lor religie animistă. Cunoscuţi în trecut sub numele de galla (cu sensul de „păgân"), termen consi- 115 ORSy ROVIRA derat în prezent ca depreciativ. Limba oromo face parte din familia afro-asiatică, ramura cuşitică. ORONjM (< oronimie) s. n. Denumire toponimică pentru formele de relief. ORONIMIE (< fr.; {s} gr. oros „munte" + onoma „nume") s. f. 1. Totalitatea numelor (proprii şi apelative) care denumesc forme de relief. 2. Ramură a toponimiei care se ocupă cu studiul formării şi evoluţiei numelor care denumesc forme de relief. ORONTES (ar.: NAHR AI-‘ĂŞT; tc.: ASI NEHRI), fluviu în Orientul Apropiat (Siria, Liban, Turcia); 571 km. Izv. din m-ţii Antiliban (valea Bekaa), trece prin oraşele Homs şi Hama şi se varsă în M. Mediterană, la Samandagi (Turcia). OROPEZA v. Cochabamba. OROPSj vb. IV tranz. 1. A asupri, a persecuta; a prigoni, 2. (înv. şi pop.) A scoate din drepturi, a alunga, a izgoni. ♦ A lăsa la voia întâmplării; a părăsi. OROPSIT, -Ă (< oropsi) adj. 1. (Şi subst.) Persecutat, asuprit, urgisit, prigonit. ♦ Sărman, nenorocit. 2. (înv. şi pop.) Lăsat în părăsire; neîngrijit, uitat. OROSIRA RODH6PIS v. Rodopi. OROSIUS, Paulus (c. 375~c. 418), istoric latin. Cleric din Bracara (Hispa-nia), se stabileşte (416) în Africa. Discipol al Sf. Augustin. Autor al primei istorii universale de mari proporţii („Istoria împotriva păgânilor"), consacrată istoriei antice, de la începuturi până în anul 417, scrisă de pe poziţii creştine şi concepută ca o completare a cărţii lui Augustin „Cetatea lui Dumnezeu". Lucrarea, scrisă într-un stil viu, pitoresc, având un evident caracter polemic la adresa cultelor păgâne, a cunoscut o largă circulaţie în Evul Mediu; cuprinde Şi informaţii despre geto-daci, Dacia şi Dobrogea romană. OROTjP (< germ., engl.) s. n. (POLIGR.) Maşină de cules, asemănătoare linotipului. OROVEANU, Teodor (n. 1920, Râm-nicu Sărat), inginer român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Ploieşti. Cercetări în domeniul mecanicii fluidelor, mai ales privind extracţia şi transportul Petrolului şi al gazelor; studii asupra zăcămintelor de petrol aflate în roci 'surate şi asupra fisurării hidraulice a zăcămintelor cu permeabilitate redusă \ ecanica fluidelor", „Mecanica fluidelor vâscoase", „Transportul petrolului", ” ransferul de impuls şi aplicaţii"). Teodor Oroveanu OROZCO [orosko], Josâ Clemente (1883-1949), pictor şi grafician mexican. Unul dintre fondatorii şcolii mexicane de pictură murală. îmbinând tradiţiile artei precolumbiene cu unele elemente expresioniste, a realizat lucrări în care figurile umane sunt simplificate, aproape schematice, iar formele solide, statice şi monumentale accentuează opoziţia dintre tonurile sumbre şi culorile vii („Prometeu", pentru Colegiul Pomona, California; „Adevărata şi falsa justiţie", pentru clădirea Curţii Supreme din Ciudad de Mexico; frescele „Maternitatea", „Neveste de lucrători", „întoarcerea de pe câmpul de luptă" de la Universitate, Palatul guvernatorului şi Spitalul Cabanas din Guadalajara). Caricaturi şi gravuri satirice. ORPIMENT (< fr.; lat. auripigmentum „culoarea aurului") s. n. Pigment natural de arsen, de culoare galbenă strălucitoare, folosit în pictură ca vopsea. QRPINGTON (< engl., germ.) subst. Rasă de găini originară din Anglia, crescută pentru producţia mixtă (ouă şi carne). ORR, John Boyd baron (1880-1971), fiziolog britanic. Nutriţionist („Ştiinţa nutriţiei şi planificarea de stat”, „Minunata lume a hranei: substanţa vieţii"). Primul director (1945-1948) al F.A.O. Premiul Nobel pentru pace (1949). ORSEOLO, familie nobiliară vene-ţiană. Mai importanţi: 1. Pietro I (928-987). Doge (976-978). A iniţiat reconstrucţia bazilicii San Marco. Confruntat cu lupte interne pentru putere s-a călugărit. Sanctificat (1731). Sărbătorit la 10 ian. 2. Pietro II, doge (991-1008), fiul precedentului. Aliat cu bizantinii, a luptat împotriva slavilor şi a cucerit Istria şi Dalmaţia (1000), adăugându-şi titlul de duce de Dalmaţia şi Croaţia. 3. Ottonâ, doge (1008-1026). A luptat în mai multe războaie în Croaţia, dar s-a confruntat în interior cu opoziţia clerului şi a fost silit să plece în exil. ORSHA [or/a], oraş în Bielorusia, pe malul drept al Niprului; 123,8 mii loc. (1999). Ind. textilă (in), constr. de maşini şi alim. ORSI, Lelio (zis Lelio da Novellara) (1511-1587), pictor şi arhitect italian. Discipol al lui Correggio şi G. Romano. Exponent al manierismului roman („Răpirea lui Ganimede", „Sfântul Gheorghe", „Martiriul Sfintei Ecaterina", „Christ mort"). ORSINI, familie romană. Guelfi, tradiţional adversari ai familiei Colonna, ghibelină. Mai importanţi: 1. Giacinto di Bobone, papă (1191-1198, sub numele de Celestin III. 2. Matteo Rosso (7-1246), general; nepotul precedentului. A respins atacul lui Frederic II îndreptat împotriva Romei (1241). 3. Giovanini Gaetano, fiul precedentului. Papă sub numele de Nicolae III (1277-1280). 4. Clarice, soţia lui Lorenzo Magnificul (din 1468). 5. Nicolb (1442-1510), condotier în serviciul lui Lorenzo Magnificul, căpitan general al forţelor pontificale (1489) şi comandant suprem al armatei veneţiene (1496). ORSINI, Felice (1819-1858), revoluţionar italian. Membru al asociaţiei „Tânăra Italie". A participat la Revoluţia de la 1848-1849 din Italia. în urma atentatului eşuat împotriva lui Napoleon III (14 ian. 1858), a fost condamnat la moarte şi executat. ORSK, oraş în Federaţia Rusă, pe fl. Ural, în S m-ţilor Ural; 274 mii loc. (1997). Nod feroviar. Metalurgia neferoaselor (nichel) şi rafinarea petrolului. Constr. de maşini grele, de utilaj pentru constr.; produse chimice, textile şi alim. (conserve de carne). Teatru. Muzeu. Fondat în 1735. 0RSTED, Hans Christian v. Oersted. ORS y ROVIRA, Eugenio d’ (1881- 1954), eseist şi critic de artă spaniol de Eugenio d’Ors y Rovira ORŞOVA 116 Avers Revers Ort limbă catalană. Spirit clasic. Eseuri consacrate fenomenului plastic, pe care îl înglobează de obicei dintr-o viziune mai amplă asupra istoriei culturii („Arta lui Goya“, „Trei ore în Muzeul Prado", „Despre baroc"). Opera sa principală este „Glosări", apărută în mai multe serii, în care comentează politica şi viaţa culturală din epoca, sa, într-un mod subtil şi cu remarcabile calităţi literare. ORŞOVA, municipiu în jud. Mehedinţi situat pe malul lacului de acumulare Porţile de Fier I de pe Dunăre, în zona de vărsare a râului Cerna; 13 828 loc. (2003). Port fluvial. Staţie de c.f. Expl. de bentonit, de crom, granit şi balast. Şantier naval (nave fluviale, barje ş.a.). Constr. de motoare generatoare şi de transformatoare electrice. Ind. de preparare a min. nemetalifere (feldspat, azbest, cuarţ, talc), de prelucr. a lemnului, textilă (ţesătorie de bumbac) şi alim. Ca urmare a realizării lacului de acumulare Porţile de Fier I, vechea vatră a oraşului a fost inundată, Orşova. Vedere generală iar populaţia şi unele monumente au fost mutate pe un nou amplasament, respectiv pe terasele Dunării şi ale Cernei şi pe versantul de S al m-ţilor Almăj, unde s-a construit un oraş complet nou (1966-1971), care a înglobat şi satele Jupalnic, Tufări şi Coramnic. în arealul vechiului oraş (în prezent acoperit de apă) au fost descoperite (1966-1970) urmele aşezării dacoromâne Dierna. în anii 1371-1372, la O. a fost construită o cetate din piatră, cucerită de turci în 1524 şi stăpânită până în 1688 (din 1664, a fost sediul unui sangeacbei). în 1716 a intrat sub autoritate austriacă, în 1768 intrând în componenţa Graniţei Militare Bănăţene. După 1 dec. 1918, O. a revenit de jure României, iar la 1 iun. 1919 a intrat de facto sub administraţie românească. Declarat oraş în 1923 şi municipiu la 18 oct. 2000. Monumente: biserica mănăstirii Sf. Ana, ctitorie din anii 1935-1939 a lui Pamfil Şeicaru; biserica Sf. Nicolae (1746); biserică romano-catolică (1966-1972). Staţiune de Josâ Ortega y Gasset cercetări geografice a Universităţii din Bucureşti, înfiinţată în 1964 la Eşelniţa şi strămutată ca urmare a lucrărilor hidroenergetice de la Porţile de Fier. ORT (< pol., germ.) s. n. (în sec. 16-18, în ţări din Vestul şi Centrul Europei) Monedă de argint, valorând a patra parte dintr-un taler. ^ Ortul starostesc = taxă specială în Moldova, plătită unui staroste pentru vinul adus la vânzare în târguri; în Ţara Românească se numea ortul vătăşesc. -0- Expr. A da ortul popii = a muri. ORTAC (< ser.) s. m. (Reg.) Tovarăş, camarad (de muncă, de drum etc.), coleg; prieten; asociat. ORTEGA SAAVEDRA, Daniel (n. 1945), om politic nicaraguan. Lider al Frontului Sandinist de Eliberare Naţională. Coordonator al Consiliului de Guvernământ şi al Juntei Guvernului de Reconstrucţie Naţională din Rep. Nicaragua (din 1979), în urma înlăturării regimului A. Somoza. Preşedinte al statului (1984-1990). A promovat reforme de naţionalizare şi împroprietărire a ţăranilor săraci. Radicalizarea mişcării sandiniste, apropierea de Cuba şi El Salvador, ca şi relaţiile tensionate cu S.U.A. au dus la alegeri anticipate (febr. 1990), pe care le-a pierdut în favoarea Violetei Chamorro. ORTEGA y GASSET, Josâ (1883- 1955), filozof şi eseist spaniol. Prof. univ. la Madrid. Prin „Revista de Occidente" (1923-1936), al cărei fondator a fost, a contribuit la propagarea în Spania a ideilor novatoare şi la deschiderea ei spre valorile europene. Din considerente politice, s-a autoexilat între 1936 şi 1945. Ocupând o poziţie intermediară între „filozofia vieţii" şi fenomenologie şi existenţialism, a anticipat multe din temele filozofiei contemporane, a făcut pătrunzătoare observaţii asupra crizei culturii, a fenome- 117 ORTODOXISM nelor de înstrăinare şi depersonalizare generate de societatea contemporană („Răscoala maselor", „Spre o filozofie a istoriei", „Dezumanizarea artei"). Eseuri filozofice („Despre Galilei", „Istoria ca sistem") sau configurând o conştiinţă filozofică a artei („Meditaţii despre Don Quijote", „Velâsquez", ,,Goya“). ORTELIUS, Abraham (numele latinizat al lui A. Oertel) (1527-1598), geograf şi cartograf flamand. A întocmit atlasul „Theatrum orbis terrarum", cu 70 de hărţi şi 53 de planşe gravate în aramă; republicat în facsimil în 1964. QRTIC (< fr.; {s} orto-) adj. Triunghi ~ = triunghi ale cărui vârfuri sunt punctele de intersecţie ale înălţimilor cu laturile opuse vârfurilor triunghiului din care sunt coborâte. ORTICON (< germ.; {s} orto- + gr. eikon „imagine") s. n. Tub de luat vederi, folosit în camerele de televiziune. Spre deosebire de iconoscop, din care derivă, la acest tub fasciculul luminos şi fasciculul electronic de explorare lovesc ecranul-mozaic în mod perpendicular. Se mai numeşte orticono-scop. ORTIZ, Ramiro (1879-1947), istoric literar italian. Prof. la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Studii de italienistică şi comparatiste („Fortuna labilis — istoria unui motiv medieval", „Capodoperele liricii italiene", „Literatura română"). M. de onoare al Acad. Române (1934). ORTLER, grup de munţi din Alpii Centrali (N Italiei), culminând cu vf. Ortles (3 899 m). ORTO- (< fr.; {s} gr. orthos „drept, corect") 1. Element de compunere care înseamnă „drept", „conform cu", „corect" Ş! care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. 2. Element de compunere care indică în general, în chimia anorganică, acizii cu Ramiro Ortiz un grad superior de hidratare (ex. acidul ortofosforic) şi, în chimia organică, derivaţii aromatici disubstituiţi în poziţia 1, 2 (ex. ortoxilem). ORTOCENTRU (< fr.; {s} orto- + gr. kentron „centru") s. n. 1. Punct de intersecţie a înălţimilor unui triunghi. 2. Punct de intersecţie a înălţimilor unui tetraedru cu muchiile opuse perpendiculare. ORTOCERAS (< fr.; {s} orto- + gr. keras „corn") s. m. Moluscă din mările primare, având cochilia conică dreaptă, împărţită în compartimente. ORTOCLAZ (< fr. {i}; {s} orto- + gr. klasis „rupere, tăiere") s. n. (GEOL.) Ortoză. ORTOCROMATIC, -Ă (< fr. ») adj. (Despre materiale fotografice) Care prezintă sensibilitate cromatică în regiunile violet, albastru, verde şi galben ale spectrului luminii. ORTODIAGONAL -Ă (< germ.) adj. Patrulater ~ = patrulater ale cărui diagonale se intersectează sub un unghi drept. ORTODIAGRAMĂ (< fr.) s. f. Traseu desemnat de radiolog pe un ecran fluorescent şi care reprezintă proiecţia conturului exterior al unui organ intern, determinată cu ajutorul razelor X. ORTODONŢjE (< fr., engl.) s. f. Parte a stomatologiei care se ocupă cu prevenirea şi tratamentul poziţiilor defectuoase ale dinţilor, de dezvoltarea lor pe arcadele dentare; metodă de tratament al acestor anomalii (prin aşezarea în poziţie normală a dinţilor pe arcadele dentare). ORTODOX, -Ă (< ngr., lat., fr.; {s} orto- + gr. doxa „gândire") adj. 1. Care ţine de Biserica creştină răsăriteană, care este conform cu doctrina acestei biserici. ♦ (Substantivat) Persoană de religie creştină răsăriteană. 2. Conform cu o concepţie, cu o doctrină, cu dogma unei religii. ♦ (Despre persoane) Care urmează cu fermitate, cu fidelitate (sau dogmatic) o doctrină, o concepţie etc. şi nu se abate de la aceasta. 3. Biserica ortodoxă = biserica creştină din Orient, care s-a despărţit de cea de ia Roma după Marea schismă din 1054. Cele mai vechi biserici ortodoxe au luat fiinţă în patriarhatele orientale ale Imp. Roman (Antiohia, Alexandria, Ierusalim şi Constantinopol). Bisericile ortodoxe sunt autocefale şi corespund, în general, unei ţări. Un loc important în lumea ortodoxă îl ocupă viaţa monastică. ORTODOXjE (< fr.) s. f. 1. Confesiune creştină care a păstrat neschimbate dogmele, tradiţia, cultul şi organizarea bisericească fixate prin cele şapte sinoade ecumenice din sec. 4-8, reprezentând credinţa comună a bisericii din primul mileniu şi tradiţia apostolică menţinută prin intermediul teologiei patristice şi neopatristice; p. ext. Biserica ortodoxă; religia ortodoxă. în anul 1054 are loc Marea schismă, care va însemna separarea canonică şi întreruperea comuniunii liturgice între Constantinopol şi Roma. Cauzele acestei despărţiri au fost, în primul rând, de ordin religios, creştinii răsăriteni ne-admiţând supremaţia Papei şi învăţăturile bisericii apusene privitoare la Purgatoriu, la purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul (Filioque), la folosirea azi-mei (pâinea nedospită, considerată o rămăşiţă a Paştelui iudaic şi simbol al morţii, spre deosebire de pâinea dospită folosită de ortodocşi, care reprezintă sufletul în trup, elementul incoruptibil), la euharistie etc. O. cinsteşte în persoana lui lisus Hristos victoria asupra morţii şi începutul (nepătruns de mintea omului) creaţiei renăscute, transfigurate. Esenţa teologiei ortodoxe o constituie dogma Sfintei Treimi; aceasta are o mare importanţă pentru viaţa duhovnicească a credincioşilor, deoarece, aşa cum persoanele Sfintei Treimi există una în alta, într-o unitate de fiinţe, tot aşa şi creştinii formează o comunitate de credinţă, de nădejde şi de iubire în Dumnezeu. O. reprezintă religia de stat în România, Grecia, Armenia, Serbia, Bulgaria, Rusia, Ucraina, Georgia, Belarus, Macedonia, Ethiopia, Rep. Moldova, Cipru. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută de sinodul de la Constantinopol în 1885. <0- Duminica ortodoxiei = prima duminică din postul Paştelui. 2. Conformitate cu principiile tradiţionale ale doctrinei Bisericii creştine ortodoxe. 3. Conformitate cu principiile tradiţionale ale unor doctrine, concepţii etc. ORTODOXjSM (< ortodox) s. n. 1. Confesiune creştină ortodoxă. 2. Calitatea de a fi ortodox. 3. Curent de idei ORTODOXIST 118 literar-artistic apărut în România, în perioada interbelică. Cultiva teme şi motive religioase ortodoxe, con-siderându-le nota esenţială a românismului. Reprezentanţii acestui curent, al cărui exponent de seamă a fost N. Crainic, s-au reunit în jurul revistei Gândirea. ORTODOXjST, -Ă (< ortodoxism) adj., s. m. şi f. (Adept) al ortodoxismului. ORTODRQMĂ (< fr.; {s} orto- + dromos ,,drum“) s. f. Drumul cel mai scurt care leagă două puncte de pe suprafaţa globului terestru. ORTOEDRIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre poliedre) Care are feţele intersectate în unghi drept. ORTOEPIC, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine ortoepie], privitor la ortoepie, care se referă la ortoepie. ORTOEPjE (< fr.; {s} gr. orthoepeia „vorbire corectă") s. f. (LINGV.). Ansamblu de reguli proprii unei limbi care privesc pronunţarea corectă a cuvintelor; disciplină care se ocupă cu studiul acestor reguli. ORTOFOSFORIC (< fr.) adj. Acid ~ = acid fosforic. ORTOGENŞZĂ (< fr.; {s> orto- + gr. genesis „origine") s. f. Teorie depăşită conform căreia evoluţia organismelor are loc pe baza anumitor direcţii strict determinate. în opoziţie cu evoluţio-nismul darvinist, neagă rolul selecţiei naturale în adaptarea organismelor la condiţiile de existenţă. A fost elaborată (1888) de zoologul german Th. G.H. Eimer. ORTOGENJE (< fr., engl.) s. f. 1. Ansamblul mijloacelor prin care se încearcă diminuarea frecvenţei genelor patologice dintr-o populaţie, constând, mai ales, în limitarea naşterilor la persoanele care prezintă riscuri genetice. 2. Metodă de diagnosticare şi de tratament al tulburărilor psihice ale copilului. A fost pusă la punct de psihanalistul american Bruno Bettelheim (1903—1990), care a reuşit să amelioreze autismul infantil, prin aplicarea ei. ORTOGONAL -Ă (< fr. {i>; {s> gr. orthogonia „unghi drept") adj. (Despre figuri geometrice) Care formează unghiuri drepte. -0> Curbe o. (care au tangentele perpendiculare în punctele de intersecţie). Vectori o. (perpendiculari unul pe celălalt). Funcţii o. (al căror produs scalar e nul). Proiecţie o. v. proiecţie. ORTOGRAFIA (< fr.) vb. I tranz. A scrie după regulile ortografice; a aplica o anumită ortografie. ORTOGRAFIC, -A (< fr. {i}) adj. Care aparţine ortografiei, privitor la ortografie, de ortografie; în conformitate cu regulile ortografiei, corect din punctul de vedere al ortografiei. ORTOGRAFIE (< lat., ngr.; {s> orto-+ graphe „scriere") s. f. (LINGV.) Ansamblu de reguli care stabilesc scrierea corectă a cuvintelor unei limbi; aplicarea practică a acestor reguli. Există două tipuri principale de o.: fonetică, atunci când scrierea redă pronunţarea limbii literare, şi etimologică, atunci când scrierea reflectă aspectul mai vechi al cuvintelor, mult depăşit de pronunţare (de ex. în limbile franceză şi engleză). Ortografia limbii române este în general fonetică; începând din 1860, când s-a introdus scrierea oficială cu litere latine, au existat numeroase sisteme ortografice, care oglindesc disputele dintre reprezentanţii curentului fonetic şi al celui etimologic. Actuala o. se bazează, în cea mai mare parte, pe principiul fonetic sau fonematic, a cărui aplicare este limitată uneori de principiile gramaticale sau de principiul etimologic, care impune excepţii în scrierea unor cuvinte vechi şi a unor neologisme. ♦ Modul în care cineva scrie cuvintele. ORTOHIDROGEN (< fr. {i}) s. n. Hidrogen cu moleculele alcătuite din doi atomi ale căror nuclee au spinii paraleli. ORTOMAN, -Ă adj. (Pop.) 1. (Şi subst.) Chipeş, semeţ, mândru, voinic; viteaz. 2. (Despre ciobani) Bogat (în turme de oi). 3. (Despre cai) Iute, sprinten. ORŢ6N, râu în SE statului Peru şi NV Boliviei, afl. stg. al râului Beni, în aval de Riberalta; 545 km. Este format din unirea, la Puerto Rico, a râurilor Tehumanu şi Manuripe (Mamuripi), care izvorăsc din SE statului Peru. Navigabil în cursul inferior. ORTOPANCROMATIC, -A (< fr. {i}) adj. (Despre materiale fotografice) Care prezintă sensibilitate cromatică în toate regiunile spectrului vizibil. ORTOPED (< ortopedie sau < germ.) s. m. 1. Medic specialist în ortopedie. 2. Tehnician care confecţionează aparate care corectează deformaţiile corpului. ORTOPEDIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care se referă la ortopedie. ORTOPEDIE (< fr. {i}; {s} orto- + gr. paideia „educare") s. f. Ramură a medicinei care se ocupă cu studiul şi cu tratamentul bolilor şi deformaţiilor congenitale sau dobândite ale sistemului osteoarticular. ORTOPOL (< fr., engl.) s. m. (MAT.) Punct în care se intersectează perpendicularele coborâte pe laturile unui triunghi din proiecţiile ortogonale ale vârfurilor acestuia pe o dreaptă din planul triunghiului. ORTOPTERE (< fr. {i}; {s} orto- + gr. pteron „aripă") s. n. pl. Ordin de insecte cu aripile anterioare pergamentoase, cele posterioare late şi membranoase şi cu picioarele posterioare lungi, adaptate pentru sărit (Orthoptera). Se caracterizează prin prezenţa organelor auditive (organul timpanal) şi a celor cu care produc zgomote (organe stridu-lante). Unele specii au ovipozitor. Dintre cele 20 000 de specii ale acestui ordin, cele mai multe sunt fitofage (ex. greierii, cosaşii), unele dăunătoare (lăcustele, coropişniţele ş.a.), câteva sunt prădătoare. ORTOPTICĂ (< fr.) s. f. Ramură a oftalmologiei, care se ocupă cu corectarea tulburărilor vizuale cauzate de proasta coordonare a mişcărilor oculare (ex. strabismul). ORTORQCĂ (< orto- + rocă) s. f. Rocă metamorfică provenită din transformarea rocilor eruptive. ORTOSCOPIC, -A (< fr. {i>; {s} orto-+ gr. skopein „a privi, a examina") adj. (Despre sisteme optice) Care formează imagini corecte, nedistorsionate. ORTOTEST (< orto- + test) s. n. Instrument mecanic, cu pârghii şi roţi dinţate, folosit la măsurarea dimensiunilor pieselor prelucrate. Valoarea unei diviziuni pe scara gradată a instrumentului este de 0,001 mm. ORTOTJP s. n. (< fr. {i}) (GENET.) Genomul originar. ORTOTOMIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Cerc ~ = locul geometric al punctelor ale căror polare faţă de trei cercuri sunt concurente. ORTOTONUS (< fr.; {s} orto- + gr. tonos „tensiune") s. n. (MED.) Spasm prelungit al muşchilor capului, trunchiului şi membrelor, care determină o poziţie rigidă în linie dreaptă a corpului; apare în tetanos. ORTOTROPIC, -A (< fr. {i>; fe} orto-+ gr. trope „răsucire") adj. 1. (FIZ.; despre corpuri) Care are aceeaşi strălucire, indiferent de direcţiile de iluminare şi de observaţie. 2. (MECANICĂ; despre materiale) Care are proprietăţi elastice, precum lemnul şi rezistenţe diferite în două sau mai multe direcţii, perpendiculare una pe alta. 119 ORZESZKOWA ORTOTROPISM (< fr.) s. n. Reacţie de creştere a unei plante, care sub influenţa unui stimul se orientează pe direcţia acestuia (ex. creşterea pe verticală a rădăcinilor şi tulpinilor principale ca răspuns la acţiunea gravitaţiei). ORTOZĂ (< fr. {i}; {s> orto-) s. f. Feldspat potasic, cristalizat în sistemul mohoclinic. Are culoare roză, gălbuie sau albicioasă şi luciu sticlos. Este un component important al rocilor eruptive acide şi al unor şisturi cristaline. Se utilizează în industria ceramicii şi a sticlei. Sin. ortoclaz. QRTSTEIN (< germ.) s. n. Strat de sol foarte compact, bogat în depuneri de hidroxizi ferici şi substanţe humice; apare frecvent în podzoluri nisipoase. ORŢIŞOARA, com. în jud. Timiş, situată în C. Vingăi; 3 885 loc. (2003). Staţii de c.f. (în satele O. şi Călacea). Nod rutier. Expl. de petrol şi gaze naturale (Călacea). Staţiune balneoclimaterică (în satul Călacea). în satul O., menţionat documentar în 1318, se află o biserică romano-catolică din sec. 18. OROMTYEH (DARYĂCHEHYE REZĂTYEH, URUMIYAH, URMIA) 1. Lac sărat navigabil în NV Iranului, în E pod. Armeniei, la V de Tăbriz, la 1 275 m alt.; 4,7 mii km2; 145 km lungime; ad. max.: 15 m. Salinitate 230%o. Ins. ShăhT în partea central nordică. Port. pr.: Sharaf-khăneh (în partea de NE). 2. Oraş în NV Iranului, pe malul lacului omonim; 300,7 mii loc. (1986). Nod rutier. Piaţă agricolă (fructe, tutun, orez, bumbac). Covoare. Ceramică. S-a mai numit Urmia (până în 1926) şi Reză’ îyeh (1926-1980). ORURO, oraş în Bolivia, situat la 3 700 m alt., la 193 km SE de La Paz 48 km N de lacul Poopo; 201,2 mii loc. (2001). Pr. centru comercial şi minier (aur, cositor, wolfram, cupru). Metalurgia neferoaselor; produse alim. şi textile. Universitate tehnică (1892). Fundat în 1606. ORVIETO, oraş în Italia centrală (Umbria), pe Tibru; 21,3 mii loc. (1991). Vinuri celebre. Artizanat (ceramică). Monumente: Domul, construit în anii 1290-1319 în stil romanic, a suferit unele transformări gotice în sec. 14 (datorate arhitectului Lorenzo Maitani) şi sec. 17; conservă fresce realizate de _ra Angelico, Gentile da Fabriano şi Luca k'gnorelli; Palatul papilor (sec. 13-14, azi muzeu); bisericile San Andrea (sec. j-12, restaurată de mai multe ori), în s 11 romanico-gotic (conservă un Paviment cu mozaic), San Domenico (1233-1239), San Francesco (sec. 13); abaţia San Severo e Martirio (sec. 11-12); necropolă etruscă. Muzee. Turism. Centru al civilizaţiei etrusce (sec. 7-3 î.Hr.), a cunoscut stăpânirile romană, ostrogotă, bizantină şi longobardă. Statut de oraş din 1354. ORWELL [o:wel], George (pseud. lui Erie Arthur Blair) (1903-1950), scriitor englez. Romane în care denunţă teroarea regimurilor totalitare, înfăţişate într-un univers grotesc, monstruos sau terifiant, pledând pentru libertatea spiritului şi demnitatea umană (alegoria „Ferma animalelor11 — cunoscută şi într-o ecranizare celebră, utopia politică negativă „1984“) ori evocând experienţa personală, alături de republicani, din timpul Războiului Civil din Spania („Omagiu Cataloniei11) şi violenţa hitle-rismului („O gură de aer“). Remarcabile eseuri („Frontiera dintre artă şi propagandă"). Memorialistică („Zile birmane11, „Fără un ban la Paris şi Londra11). ORY, Edward, zis Kid (1886-1973), trombonist şi dirijor de jaz american. Muzician complex (a cântat şi la cornet, saxofon, bas şi alto, voce), a condus mai multe formaţii de stil New Orleans. Numeroase înregistrări alături de King Oliver, L. Armstrong, Sidney Bechet ş.a. ORZ (lat. hordeum) s. m., s. n. 1. S. m. Gen de plante anuale şi perene din familia poaceelor, cu rădăcini fasciculate şi tulpini înalte de 80—130 cm, frunze liniare, mai late ca ale grâului, cu limbul ondulat şi cu spic lung, format din 4-6 rânduri de boabe. Se cultivă ca furaj, având o valoare nutritivă ridicată; constituie materia primă în industria berii şi a spirtului. Se foloseşte şi în alimentaţie, ca surogat de cafea, arpacaş etc. Din cele c. 30 de specii, cele mai cultivate sunt o. comun (Hordeum vulgare) şi orzoaica. Este una dintre cele mai vechi plante agricole, cunoscută din comuna primitivă. Se cultivă în Europa, Asia, America, Africa, cea mai mare producătoare fiind Rusia (14,1 mii. t., 2000). ♦ Boabele plantei descrise mai sus. 2. S. n. (La pl.) Specii de orz (1). 3. S. n. Semănătură, lan de orz (1). ORZĂRjE (< orz) s. f. 1. Teren pe care se cultivă orz. 2. Depozit, hambar în care se păstrează orzul. ORZESZKOWA [oje/kova], Eliza (1841-1910), scriitoare poloneză. Participantă la răscoala din 1863. Romane cu caracter social, investigând mediul rural şi evreiesc sau prezentând condiţia femeii sub aspect etic şi psihologic („Neamul Dziurdzilor11, „Bădăranul11, „Eli Makover11, „Pe râul Niemen11, „Marta11, „Argonauţii11). Nuvele („Puternicul Samson11). Orz ORZOAICĂ 120 Orzoaică ORZOAICĂ (< orz) s. f. Specie de orz cu spicul format numai din două rânduri de boabe, mai bogate în amidon decât ale orzului (Hordeum distichon); orz oaie Unele soiuri se folosesc la fabricarea berii, altele sunt furajere. ^ O. de baltă = plantă erbacee acvatică, submersă, cu stoloni lungi, cu frunze liniare îngrămădite câte 5-20 la baza tulpinii şi cu flori mici, albe-verzui, aglomerate (Vallisneria spiralis); sârmuliţă (2). ORZOAIE (< orz) s. f. Orzoaică. Os, simbol chimic pentru osmiu. OS (lat. ossum) s. n. 1. Organ dur, de culoare albicioasă, format dintr-o componenţă organică de celule şi fibre de colagen, impregnată cu substanţe minerale, în special fosfat şi carbonat de calciu. O. este format dintr-un strat extern de ţesut compact, acoperit de periost, şi dintr-un strat intern de ţesut spongios; porţiunea centrală a o. este umplută cu măduvă. între ele, o. se leagă prin articulaţii şi sunt mobilizate de muşchi. O. constituie elementele de bază ale scheletului vertebratelor şi, după forma lor, se împart în: lungi (ex. femurul, humerusul), scurte (ex. o. tarsiene, vertebrele) şi plate (ex. o. iliace, o. craniului). O. determină forma generală a corpului şi constituie un suport pentru părţile moi ale organismului; ele servesc ca suprafaţă de inserţie a muşchilor, care prin contracţia lor pun în mişcare oasele. Pe parcursul vieţii o. se restructurează; celulele vechi se distrug şi în locul lor se dezvoltă celule noi. La om, sistemul osos este alcătuit din c. 206 o. Structura oaselor reflectă adaptarea la factorii mecanici care acţionează asupra lor. <0 Os alveolar = porţiune din oasele maxilare care înconjură alveolele dentare. Os hioid v. hioid. Os lacrimal = lamelă osoasă subţire, situată pe peretele intern al orbitei. Os iliac = os coxal. Os occipital v. occipital. Os parietal v. parietal. Os temporal v. temporal. Os unciform = os situat la extremitatea internă a capului, care prezintă pe faţa sa anterioară o apofiză ca un cârlig; se articulează pe faţa inferioară cu baza metacarpienelor patru şi cinci V. schelet (ZOOL.) Os de sepie = sepion. (MED. VET.; la cal) Os mort = exostoză. ♦ (La pl.) Oseminte. ♦ Os (1) prelucrat, folosit la fabricarea unor obiecte în industrie, în artele decorative etc. 2. Fig. Neam, viţă. -0-Expr. (A fi) din os domnesc (sau de domn) = (a fi) din familie domnitoare. 3. Osul-iepurelui = plantă subarbustivă, Osaka (2) Vedere generală perenă, înaltă de 70 cm, foarte spinoasă, cu florile roz adunate în vârful ramurilor, care au un miros greu (Ononis spinosa). Creşte prin păşuni şi fâneţe aride şi pe soluri nisipoase. Rădăcina şi frunzele se utilizează în medicina umană şi veterinară. O.S.A. v. Organizaţia Statelor Americane. OSAGE [oussedj], râu în S.U.A., afl. dr. al fl. Missouri, în aval de Jefferson City; 800 km. Izv. din Flint Hills şi curge pe direcţie V-E. Pe cursul mijlociu a fost construit (1929-1931) barajul Bagnell, în urma căruia s-a format lacul de acumulare Ozark (200 km lungime). Afl. pr.: Cygnes, Marmaton, Sac, Niangua, Tavern. OSAKA 1. Golf în NV Oc. Pacific, adâncit în ţărmul de SSV al ins. Honshu (Japonia) şi mărginit la V şi SV de ins. Awaji; c. 2,4 mii km2; lungime: 60 km; lăţime max.: 40 km. Comunică cu Oc. Pacific prin str. Tomogashima şi canalul Ku, iar cu Mediterana japoneză (Setonaikai) prin str. Akashi. Porturi pr.: Kobe, Osaka, Kishiwada, Sumoto. 2. Oraş în Japonia (Honshu), situat pe ţărmul golfului omonim, în zona de vărsare a fl. Yodogawa; 2,6 mii. loc. (2000). împreună cu Kobe, Ashiya, Amagasaki, Itami, Sakai ş.a. formează o importantă conurbaţie a Japoniei (a doua după Tokyo-Yokohama). Nod de comunicaţii. Aeroporturile Itami şi Kansai. Metrou. Ind. siderurgică (oţel), a metalurgiei neferoase, constr. de maşini (nave fluviale şi maritime, locomotive, vagoane de c.f., automobile, motociclete, utilaje industriale, maşini-unelte, Castel 121 OSCAR aparataj electronic şi electrotehnic, aparate optice ş.a.), chimică, a cimentului, de prelucr. a lemnului, textilă (produse din mătase, lână şi bumbac, fire sintetice etc.), alim. Centru financiar, bancar, cultural şi de învăţământ (universităţi din 1931 şi 1949). Muzee de istorie naturală şi de artă. Teatru kabuki şi de păpuşi. Filarmonică (1947). Temple: Shitennoji (593) şi Sumiyoshi Taisha (1808); Castel (1583, restaurat în 1620, distrus în 1944, în timpul războiului, şi reconstruit ulterior). Fundat în sec. 3, cu numele Naniwakyo, a devenit capitala Japoniei în anii 313-342, iar la sfârşitul sec. 6 a fost construit primul templu budist din Japonia (Shitennoji). în 1868, portul O. a fost deschis pentru navele europene. OSANA (< sl.; cuv. ebraic) interj., s. f. 1. Interj. (Acc. osana) Chemare adresată, în „Vechiul Testament" lui Dumnezeu (în aramaică, ,,ajută!“), prin formula de întâmpinare a lui lisus la intrarea în Ierusalim: „Osana, fiul lui David!“ (în „Noul Testament"); a devenit expresie tipică a proslăvirii divinităţii în textele religioase: Laudă! Mărire! Slavă! 2. (în misa romano-catolică) Imn liturgic de sine stătător interpretat între Sanctus şi Benedictus. 3. S. f. (La pl., uneori ironic) Cuvinte de laudă (exagerată); aclamaţii, ovaţii. OSAR (< os) s. m. Peşte teleostean dulcicol, de c. 4-5 cm, cu 8-12 ţepi înaintea înotătoarei dorsale; masculul face un cuib din plante, în care femela depune icrele (Pungitius platygaster). OSASCO, oraş în SE Braziliei, situat în conurbaţia Săo Paulo (la 14 km VNV de acesta), pe Rfo Tiete; 670,3 mii loc. (2000). Ind. metalurgică, a constr. de maşini (materiale feroviare), chimică, textilă şi alim. OSATURĂ (< fr.) s. f. 1. Totalitatea oaselor unui vertebrat; schelet. 2. Schelet sau structură de rezistenţă a unei construcţii, a unei maşini, a unei nave. ♦ Fig. Construcţie internă; structură. OSĂM, râu în partea central-nordică a Bulgariei, afl. dr. al Dunării în amonte de Nikopol, respectiv în dreptul gurii de vărsare a Oltului; 314 km. Izv. din m-ţii Stara Pianina, curge pe direcţie S-N şi trece prin Lovec. OSÂNDĂ (< osândi) s. f. (înv. şi P°P-) 1. Pedeapsă; condamnare. 2. Fig. Blestem; pacoste, năpastă, nenorocire. OSÂND! (< sl.) vb. IV tranz. 1. A condamna, a pedepsi; a pronunţa o sentinţă de condamnare împotriva cuiva. ♦ Fig. A judeca, a dezaproba, a critica. 2. A sili; a constrânge, a forţa. OSÂNZĂ (lat. absungia) s. f. 1. Grăsime de porc provenită din cavitatea abdominală. 2. Grăsime depusă pe unele organe sau pe diferite părţi ale corpului uman. 3. Fig. Bogăţie; bunăstare. OSÂRDIE (< sl.) s. f. (înv.) Sâr-guinţă, străduinţă, zel, râvnă. OSBORN [ozbern], Henry Fairfield (1857-1935), paleontolog şi biolog american. Prof. la univ. Princeton şi Columbia. Preşedinte al Muzeului de Istorie Naturală din New York (din 1908). Contribuţii la cunoaşterea mamiferelor fosile. A elaborat o teorie metafizică a evoluţiei, denumită teoria aristo-genezei, potrivit căreia în organism apar modificări calitative noi, pe baza unor biomecanisme adaptative, imanente, predeterminate. Lucrări: „Omul epocii de piatră", „Originea şi evoluţia vieţii", „Evoluţie şi religie în educaţie". OSBORNE [gzboin], John James (1929-1994), dramaturg englez. Piesa sa „Priveşte înapoi cu mânie" (1957) marchează începutul unei etape noi a teatrului englez şi apariţia momentului „tinerii furioşi". Teatru protestatar, non-conformist, populat de eroi care nu reuşesc să înţeleagă societatea în care trăiesc („Epitaf pentru George Dillon", „Lumea lui Paul Slickey", „Luther", „Hotel în Amsterdam", „Inadmisibila evidenţă", „Priveşte cum coboară", „Sentimentul detaşării"). OSBOURNE [ozborn], Ozzy (pe numele adevărat John O.) (n. 1948), muzician britanic de rock. între 1969 şi 1980 a făcut parte din grupul heavy-metal Black Sabbath. Carieră solo, cu muzică sofisticată („Diary of a Madman", „Speak of the Devii"). John James Osbome Premiul Oscar OSCAR, cel mai important premiu de film, acordat anual, începând din 1929, de Academia de Arte şi Ştiinţe Cinematografice (înfiinţată în 1927 la Hollywood), constând într-o statuetă placată în aur, operă a sculptorului G. Stanley, după un desen al scenografului G. Gibbons. Se acordă pentru următoarele categorii (la început şase, iar azi 25): regie, interpretare (cel mai bun actor şi actriţă în rol principal şi secundar), scenariu, muzică, imagine şi pentru cel mai bun film străin (care nu este de limbă engleză). OSCAR (OSKAR), numele a doi regi ai Suediei şi Norvegiei. O.l (1844-1859), fiul lui Jean-Baptiste-Jules Bernadotte, devenind regele Carol XIV, căruia i-a succedat. A promovat reforme sociale, economice şi administrative care au dus la crearea statului modern; adept al uniunii ţărilor scandinave; O.ll (1872— Oscar (Oskar) I OSCHANITZKY 122 Oscar (Oskar) II 1907), fiul precedentului. A încercat să menţină, fără succes, unitatea regatului, fiind confruntat cu separarea Norvegiei (1905). Autor dramatic şi de lucrări istorice. OSCHANITZKY, Richard (1939— 1979, n. Timişoara), compozitor şi pianist român. Muzică simfonică, uşoară şi de film („Gioconda fără surâs“, „Ultimul cartuş", „Cantemir“, ,,Clipa“). QSCI (< fr., lat.) s. m. pl. Populaţie italică din Apenini, stabilită la începutul milen. 1 î.Hr. în Campania. Supuşi de etrusci (c. 500 î.Hr.), samniţi şi romani (sec. 3 Î.Hr) au dispărut, în timp, ca etnie distinctă. Limba lor a fost vorbită până în sec. 1 î.Hr. OSCILA (< fr., lat.) vb. I intranz. 1. A se mişca într-o parte şi într-alta; a se legăna, a se balansa, a pendula. ♦ Fig. A manifesta nehotărâre; a ezita, a şovăi; p. ext. a fluctua. 2. (Despre un sistem fizic) A evolua în aşa fel încât una sau mai multe dintre mărimile sale caracteristice să ia succesiv valori pozitive şi negative, simetrice în raport cu valoarea zero. OSCILANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care oscilează. ♦ (BOT.; despre antere) Fixate pe filament numai într-n singur punct (pe conectiv). ♦ Fig. Şovăitor, fluctuant. OSCILATOR (< fr.) s. n. (FIZ.) Sistem fizic care poate efectua oscilaţii libere (ex. pendul, diapazon, circuit oscilant etc.). ♦ Aparat sau dispozitiv care produce oscilaţii electromagnetice, fiind alimentat de la o sursă de energie (electrică). OSCILATORIU, -IE (< fr.) adj. (Despre fenomene) Care are un caracter oscilant, care oscilează. OSCILAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Mişcare periodică, alternativă şi simetrică, a unui corp în raport cu o anu- mită poziţie a sa; vibraţie, pendulare, oscilare. 2. (FIZ.) Variaţie periodică în timp a valorilor unei mărimi care caracterizează un sistem fizic, însoţită de o transformare a energiei dintr-o formă în alta. Caracteristicile principale ale unei o. sunt: elongaţia, amplitudinea, perioada, frecvenţa şi faza. -0- O. amortizată = o. a cărei amplitudine se micşorează în timp. O. liberă (proprie) = o. a unui sistem care nu primeşte energie din exterior, după ce a primit un impuls iniţial. O. întreţinută (constrânsă) = o. a unui sistem care primeşte energie din exterior. 3. O. sudică (pacifică) (ENSO = El Nino Southern Oscilation) = modificarea, la intervale neregulate, a circulaţiei atmosferice şi a direcţiei curenţilor din Oc. Pacific, care provoacă fenomenul El Nino (v. Nino, El) şi opusul acestuia, La Niha, (caracterizat printr-o răcire anormală a apelor din E Oc. Pacific) cu consecinţe de mare amploare (ex. ploi abundente şi taifunuri în Australia şi S Asiei; uragane în Oc. Atlantic; ierni grele în Canada şi S.U.A.) 4. Fig. Şovăială, nehotărâre; fluctuaţie. OSCILA (< lat., fr.) s. f. (La vechii romani) Mic disc de bronz sau de marmură împodobit cu o mască în relief (a lui Saturn sau Bachus), care era atârnat de arborii sacri sau sub colonade. OSCILOGRAF (< fr. {i}; {s} lat. oscillare „a oscila“ + gr. graphein „a scrie") s. n. Aparat de măsurat care permite observarea vizuală şi înregistrarea curbei reprezentând variaţia rapidă a unor mărimi electrice (tensiuni, curenţi etc.). Pentru măsurarea şi înregistrarea mărimilor variabile în timp, dar neelectrice (presiuni, temperaturi etc.), se folosesc traductoare care transformă mărimile neelectrice în mărimi electrice. Cele mai răspândite sunt o. catodice. Oscilograf OSCILOGRAMĂ (< fr. {i}; {s} lat. oscillare „a oscila" + gr. gramma „desen") s. f. Diagramă obţinută cu ajutorul unui oscilograf. OSCILOMETRU (< fr.; {s} lat. oscillare „a oscila" + gr. metron „măsură") s. n. Aparat pentru determinarea oscilaţiilor pulsatile ale pereţilor arteriali şi care permite înregistrarea indirectă a tensiunii arteriale. OSCILOSCOP (< fr.; {s} lat. oscillare „a oscila" + gr. skopein „a examina") s. n. Aparat de măsurat şi de observare vizuală a curbelor reprezentând variaţia în timp a unor mărimi electrice, fără a le înregistra. OSC(,JL (< fr.; {s> lat. osculum „gură mică, deschizătură") s. n. Mic orificiu, mai mare decât porul, aflat pe suprafaţa unor spongieri, prin care se elimină apa cu hrană nedigerată şi cu produşi de dezasimilaţie. OSCULATOR, -OARE (< fr.) adj. (MAT.; despre curbe, cercuri, plane, sfere etc.) Care poate fi într-un contact mai strâns decât simpla tangenţă. OSEA (în ebraică hoshe’a „salvare") (sec. 8 î.Hr.), unul dintre cei 12 profeţi minori ai Bibliei. Cartea sa este compusă dintr-o parte autobiografică, una simbolică şi o serie de oracole. OSEINĂ (< fr. fi}; {s} lat. os ,,os“) s. f. Scleroproteină de tipul colagenului, secretată de osteoblaste, care constituie partea organică a osului. Reprezintă c. 30% din greutatea osului. OSEMjNTE (< fr.) s. n. pl. Oasele uscate şi descărnate ale unei fiinţe moarte. OSETIA DE NORD (SEVERNAIA OSETIA), republică în Federaţia Rusă, în m-ţii Caucaz; 8 mii km2; 662,7 mii loc. (1999). Centrul ad-tiv: Vladikavkaz. Expl. forestiere. Grâu, porumb. Legumicultura. Creşterea animalelor. Statut de regiune autonomă (1924-1936), apoi de republică autonomă (1936-1990) în cadrul U.R.S.S., iar din 1991 are actualul statut. OSGOOD [ozgud], William Fogg (1864-1943), matematician american. Contribuţii la teoria funcţiilor („Tratat asupra teoriei funcţiilor"), o importantă teoremă purtându-i numele. OSHAWA, oraş în SE Canadei (Ontario), port pe ţărmul nordic al L. Ontario, la 53 km ENE de Toronto, în aglomeraţia urbană Toronto; 296,3 mii loc. (2001). Mare centru industrial (produse metalurgice, ţesături de lână, sticlă, mase plastice, aparataj electric, 123 OSLO Douglas D. Osheroff produse farmaceutice, pielărie). Sediul lui General Motors of Canada. Fundat ca aşezare pe drumul militar Kingston (1795) sub numele de Skea’s Corners, primeşte actuala denumire în 1842 (de la un nume indian ce înseamnă „încrucişare de pâraie") şi devine oraş în 1879. OSHEROFF, Douglas D. (n. 1945), fizician american. A descoperit superflui-ditatea heliului-3. Premiul Nobel pentru fizică (1996), împreună cu D.M. Lee şi R.G. Richardson. OSHIMA [o/ima] Nagisa (n. 1932), producător, critic de film şi regizor japonez. Filme de o rară violenţă, în care abordează teme delicate (agresivitatea, sexualitatea), pentru a pune în discuţie societatea convenţională şi valorile tradiţionale („Noapte şi ceaţă în Japonia", „Ceremonia", „Imperiul simţurilor", „Imperiul pasiunii", „Max, dragostea mea"). OSHOGBO [o/ogbo], oraş în SV Nigeriei, capitala statului Osun, situat pe râul omonim, la NE de Ibădan; 250,9 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Oţelărie. Ind. textilă şi alim. (tutun, uleiuri vegetale, cacao). Centru comercial. Artizanat. OSIANDER, Andreas (pe numele adevărat A. Hosemann) (1498-1552), teolog luteran şi astronom german. Prof. de ebraică la Numberg. A aderat la Reformă. Participant la dietele de la Marburg (1519) şi Augsburg (1530). Şi-a expus doctrina în „Harmoniae Evangelicae libri IV" şi în „Biblia sacra" (apărută postum). Preocupat de teoriile •ui Copernic, a fost primul care a publicat lucrările acestuia. OSIANIC, -Ă (< fr.; de la n. pr. Ossian, poet legendar irlandez) adj. Care aparţine lui Ossian, privitor la Ossian sau la poemele sale; care seamănă cu poemele atribuite lui Ossian. OSIAN|SM (< fr.) s. n. Atmosferă (melancolică) proprie poemelor osianice; imitaţie a acestor poeme. OSICA DE SUS, com. în jud. Olt, situată în C. Romanaţi, pe dr. văii Oltului; 5 405 loc. (2003). Reşed. com. este satul Vlăduleni. Staţie de c.f. (Vlăduleni). Nod rutier. Centru de meşteşuguri populare (piese de port popular, ţesături, covoare, rotărit). Biserica cu dublu hram — Sf. Nicolae şi Sf. Gheorghe (1787), în satul Ostrov, şi bisericile Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1830) şi Sfinţii Voievozi (1841), în satele Greci şi O. de S. QSIE (< sl.) s. f. Arbore sau ax terminat la cele două capete cu fusuri pe care se montează roţile unui vehicul. OSIFICA (< fr., it.) vb. I refl. A se transforma în os, a căpăta consistenţa osului. OSIFICARE (< osifica) s. f. 1. Proces de formare normală a ţesutului osos din ţesut conjunctiv sau cartilaginos; osteogeneză. 2. Transformare anormală a unui ţesut (fibros, cartilaginos etc.) în ţesut osos. OSIJEK [osijek], oraş în Croaţia, pe Drava, la 210 km ESE de Zagreb; 90,4 mii loc. (2001). Port fluvial. Nod de comunicaţii şi important centru comercial. Ind. constr. de maşini agricole, chimică (îngrăşăminte), textilă, a pielăriei şi încălţămintei, de prelucr. lemnului (mobilă, chibrituri) şi alim. (zahăr). Vestigii romane. Monumente baroce. Muzee. întemeiat de împăratul roman Hadrian, sub numele de Colonia Aelia Mursa, s-a aflat sub ocupaţie otomană între 1526 şi 1687. OSIPOV-SINEŞTI, Grigore (1907-1989, n. Sineşti, Basarabia), medic stomatolog român. Fondatorul primului centru de parodontologie din România (Bucureşti, 1968). Contribuţii privitoare la formele de parodontopatie esenţială („Parodontopatia esenţială. Concepţia originală de interpretare şi tratament prin biostimulatori «OS-MINERALE»"); autor al unei metode operatorii originale, care-i poartă numele. OSIRIS (în mitologia egipteană), zeul cel mai popular, simbolizând moartea şi învierea periodică a vegetaţiei (renaşterea permanentă), dar mai ales moartea, ca trecere în altă lume, al cărei rege este. Trădat şi ucis ca orice om, a fost readus la viaţă datorită răbdării şi fidelităţii surorii şi soţiei sale, Isis, a cărei iubire conjugală a reuşit să învingă moartea. în cinstea renaşterii lui O. se organizau mari serbări populare şi mistere reprezentate în temple, în perioada în care apele Nilului, se retrăgeau după inundaţie. Reprezentat, de obicei, înfăşurat în nişte benzi, ca o mumie, purtând în mâinile înfăşurate pe piept atributele specifice: flagelul şi cârja. OSKAR v. Oscar. OSKEMEN, oraş în E Kazahstanului, pe fl. Irtîş; 311,1 mii loc. (1999). Nod feroviar. Hidrocentrală. Metalurgia neferoasă (zinc, plumb, titan), electrotehnică, de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă (conf.) şi alim. Teatru dramatic. Muzeu. Fundat în 1720; oraş din 1868. Vechea denumire: Ust-Kamenogorsk. OSLER [ouslor] Sir William (1849-1919), medic canadian. Prof. univ. la Montreal. Cercetări privind endocardita infecţioasă malignă în evoluţie lentă (maladia O.) şi metodele clinice de tratare. OSLEA, culme muntoasă în Carpaţii Meridionali, în NV m-ţilor Vâlcan, la izvoarele Cernei şi Jiului. Alcătuită din calcare. Alt. max.: 1 946 m (vf. O.). Vegetaţie de stâncărie calcaroasă. OSLO [uslu] capitala Norvegiei, situată în SE ţării, port în fiordul omonim; 517,4 mii loc. (2003). Pr. centru politic, economic şi cultural al ţării. Nod de comunicaţii. Aeroportul Fornebu. Şantiere navale; ind. siderurgică, de prelucr. a petrolului, chimică, constr. de aparataj electronic şi electrotehnic, maşini-unelte, de prelucr. a lemnului (cherestea, mobilă, celuloză, hârtie), textilă şi alim. Universitate (1811). Institut de arhitectură (1965). Teatru naţional (1899). Muzeul navelor vikingilor Osiris OSLO FJORD 124 şi ale exploratorilor Nansen şi Amundsen. Muzeu de artă naţională, muzeu de artă populară ş.a. Mare centru turistic şi al sporturilor de iarnă (aici s-au desfăşurat Jocurile olimpice de iarnă, 1952). Monumente: Fortăreaţa Akershus (c. 1300); Domul (1694-1697, restaurat în 1849-1850 şi 1948-1950); bazilica Sankt Hallvard (sec. 12, restaurată în sec. 18 şi 1950); palatele Anker (1744), Storm (1760), al Guvernului (1906) şi al Primăriei (1931-1950). Parcul Vigeland (1933-1934). întemeiat în 1048 de Harald III Hardraade, pe locul unui vechi centru comercial (Opsolo). Din timpul domniei lui Haakon V Magnusson (1299-1319) devine reşedinţă regală, până în 1380. Distrus de un incendiu (1624), a fost reconstruit, în apropierea fortăreţei Akershus, sub denumirea de Christiania (după numele regelui Christian IV), pe care a păstrat-o până în 1925. Din 1814, reşedinţă culturală, iar din 1905, capitala Norvegiei. OSLO FJORD [uslu fju:r], fiord în S Norvegiei, cu ieşire la str. Skagerrak. Ţărmuri dantelate. Lungime: 120 km; lăţime: 15-30 km; ad. max.: 354 m. Maree max.: 0,5 m. Pe ţărmul lui se află oraşul Oslo. OSMAN, Casa lui Osman, Casa otomană (Osman-ogullari, Âl-i Osman) — dinastie turcă ce a domnit între anii 1299 (dată tradiţională) şi 1922 în Statul otoman (Devlet-i Osmaniye), căruia i-a dat şi denumirea, derivată de la numele întemeietorului familiei, Osman I, din tribul turco-oguz Kayi, venit în sec. 13 din Asia Centrală, sub presiunea mongolilor. Suveranii otomani, 36 la număr, au purtat cu toţii titlul de han, moştenit din tradiţa central-asiatică, iar cei de până la 1453 (cucerirea Constantinopo-lului), şi pe cel de beg (turc.) sau emir (arab) = „principe11. Primul suveran otoman căruia i s-a atribuit, de către califul abbasid de la Cairo, titlul de sultan („deţinător de putere11) a fost Baiazid I, după victoria asupra cruciaţilor de la Nicopole (1396). Tot el a fost primul căruia europenii i-au spus imperator Turcarum („împărat al turcilor") , după ce acesta a anexat minusculele „împărăţii11 (ţarate) bulgare de Tărnovo (1393) şi de Vidin (1396). Tentativa imperială a lui Baiazid I, anihilată în 1402, de către Timur Lenk, a fost reluată, treptat, după 1413 şi a fost încununată de succes sub Mehmed II, „adevăratul fondator al Imperiului otoman11, căruia după 1453 i se spune padişah („împărat11). Din 1517, o dată cu Selim I, care a cucerit Egiptul, a pus capăt Califatului abbasid şi a luat sub protecţie centrele sfinte ale Islamului, Mecca şi Medina, suveranul otoman devine şi calif (halife = „locţiitor11 al Profetului Mahomed), adică liderul Comunităţii islamice (sunnite). în acest fel, sultanul otoman se transformă într-un triplu suveran: han turco-mongol; Caesar romano-bizantin şi calif arabo- musulman, deşi de acest ultim titlu s-a făcut uz mai ales în perioada decăderii puterii otomane. Un specific al acestei dinastii a constat în practica legală a suprimării tuturor fraţilor şi rudelor considerate ca reprezentând un pericol potenţial pentru unitatea statului. Sultanatul, ca instituţie, a fost desfiinţat 125 OSOS în 1922, dată ce semnifică şi sfârşitul Imperiului Otoman, iar califatul în 1924, după proclamarea Republicii Turcia (1923). Ultimul sultan otoman, al 36-lea, care a deţinut şi titlul de calif, a fost Mehmed VI (Vahideddin), iar ultimul Osmanoglu, Abdul-Medjid II, a deţinut doar calitatea de calif (1920-1924). Unii suverani otomani, mai ales cei din perioada viguroasei expansiuni otomane, au purtat şi titlul de Gazi („luptător în războiul sfânt" = gaza = cihad). Cei mai mari suverani din Casa lui Osman au fost cei din perioada expansiunii şi a apogeului: Baiazid I, Mehmed II, Selim I, Suleyman I Magnificul (pentru turci: Kanunî = Legiuitorul). în perioada declinului s-au distins reformatorii Selim III, Mahmud II, precum şi Abdul-Hamid II, acesta din urmă fiind însă cunoscut şi ca „sultanul roşu" pentru absolutismul său. OSMAN, numele a trei sultani otomani. Mai importanţi: 1. O. I Ghazi (1281-1326). Fiul lui Ertogrul, căruia îi urmează la tron. Din c. 1299 devine conducător independent. Fondator al dinastiei osmane. A cucerit de la bizantini o parte din Asia Mică. 2. O. II (1618-1622). în timpul domniei lui a avut loc Războiul Turco-Polon (1620— 1621). Detronat şi ucis, în urma unei revolte a ienicerilor. OSMAN (USMAN) dan FODIO (1754-1817), reformator religios musulman şi om politic african. Aparţinând etniei fulbe, a proclamat războiul sfânt (jihad), revoltându-se împotriva practicilor animiste ale regilor hausa. în fruntea peulilor islamizaţi, a fondat Imperiul Sokoto (1804). OSMANLÂI (< tc.) s. m. pl. (IST.; înv.) Otomani. OSMAN NURI PAŞA (supranumit Al Ghazi) (1832-1900), general turc. Participant la Războiul Crimeii. A înăbuşit Osman Nuri Paşa răscoalele din Creta (1866-1869) şi din Serbia (1876). Comandant al armatei turceşti care apăra Plevna (1877), asediată de trupele româno-ruse (după o apărare de cinci luni, a fost nevoit să se predea). Ca ministru de Război (1878-1885), a reorganizat armata; a condus campania împotriva Greciei (1897). OSMIRjDIU (< fr.) s. n. Aliaj al osmiului cu iridiul, caracterizat prin duritate mare. Se întrebuinţează la fabricarea axelor pentru mecanismele de ceasornic, a vârfurilor peniţelor de stilou etc. QSMIU (< fr. {i}; {s} gr. osme „miros") s. n. Element chimic (Os; nr. at. 76, gr. at. 190,2, m. sp. 22,7, p.t. c. 2 700° C, p.f. c. 4 600° C) din familia metalelor platinice; este alb-cenuşiu, lucios, foarte dur, dar casant. Se găseşte în natură în stare nativă, aliat cu celelalte metale platinice. Foarte rezistent din punct de vedere chimic. Se întrebuinţează sub formă de aliaje cu iridiul, wolframul etc. sau în calitate de catalizator al multor reacţii. A fost descoperit de Smithson Tennant în 1803. OSMOLjT (< fr.) s. n. Compus chimic (amine, unii aminoacizi, ureea etc.) care menţine o concentraţie osmotică intracelulară ridicată, protejând astfel celulele de desicare. OSMOMI-TRU (< fr. {i}; {s} gr. osmos „impuls" + metron „măsură") s. n. Instrument pentru măsurarea presiunii osmotice. OSMOND [osmo], Floris (1849-1912), inginer francez. Unul dintre întemeietorii metalografiei (1894-1895). Studii asupra fenomenului de oţelire, care l-au condus la stabilirea punctului de transformare şi a componentelor produselor siderurgice („Teoria celulară a proprietăţilor oţelului"). OSMOREGLARE (< osmo(ză) + reglare) s. f. (FIZIOL.) Totalitatea proceselor prin care se asigură o valoare relativ constantă a presiunii osmotice a lichidelor din organism. în o., un rol important îl are metabolismul apei şi al sărurilor minerale. OSMOTIC, -Ă (< fr.; {s} gr. osmos „impuls") adj. Care ţine de osmoză, referitor la osmoză. ^ Presiune o. = presiune statică suplimentară ce se manifestă în soluţii datorită fenomenului de osmoză. OSMQZĂ (< fr. {i>; {s} gr. osmos „împingere") s. f. 1. Trecere a unui solvent printr-o membrană semipermea-bilă, care separă două soluţii de compoziţii sau concentraţii diferite; se produce de la soluţia mai diluată spre cea mai concentrată (până la echilibrarea presiunilor osmotice). Fenomenul a fost descoperit de abatele J.A. Nollet (1748) şi studiat, în sec. 19, de K. Vierozdt, care a introdus termenul în circuitul ştiinţific. 2. Fig. întrepătrundere, influenţă reciprocă între două sau mai multe fenomene, elemente etc. OSNABRGCK, oraş în NV Germaniei (Saxonia Inferioară), port pe râul Hase; 309,8 mii loc. (2002). Nod feroviar. Ind. textilă (in, cânepă, bumbac), a hârtiei, constr. de maşini (subansamble pentru automobile), siderurgică, chimică şi alim. Fabrică de mobilă. Piaţă agricolă. Universitate (1970). Teatru. Muzee. Grădină zoologică. Monumente: Domul (1218-1277), Marienkirche (1280-1324), în stil gotic, Johanniskirche (1259-1289), Katharinenkirche (sec. 14-15), Primăria (1487—1512), Palatul episcopal (1667-1690), castel baroc (sec. 17-18). Fundat în 783 de Carol cel Mare, ca sediu al unei episcopii şi recunoscut ca oraş în 1147. La O. a avut loc un congres (1645-1648), unde s-au purtat tratative între reprezentanţii Suediei şi principii protestanţi germani, care participaseră la Războiul de 30 de Ani, pe de o parte, şi împăratul Sfântului Imp. Romano-German, pe de alta. în urma tratativelor de la O. şi Munster, a fost încheiată Pacea westfalică. OSONA, Rodrigo de (activ între 1476-1484), pictor spaniol. Creator al unei sinteze a Renaşterii italiene şi a celei olandeze, ce va influenţa profund arta spaniolă a sec. 16 („Adoraţia magilor", „Răstignirea"). OSORIO, Miguel Angel (1883— 1943), poet columbian. Poezie modernistă, foarte originală, expresie a vieţii boeme, neliniştite („Trandafiri negri", „Cântecul vieţii profunde", „Inima iluminată"). OSORNO, oraş în partea de S a statului Chile, pe Rio Damas, la S de Valdivia; 132,2 mii loc. (2002). Aeroport. Ind. de prelucr. a lemnului şi alim. (produse lactate). Turism. Fundat în 1553 de spanioli, cu numele Santa Marina de Gaete (numele actual datează din 1558). Distrus de indienii araucani în 1602 şi repopulat în 1796. în a doua parte a sec. 19, aici au imigrat mulţi germani. Distrus în mare parte de cutremurul din 1960. OSOS, -OASĂ (< os) adj. 1. Care ţine de oase, privitor la oase. -0- Sistem o. = totalitatea oaselor din organismul vertebratelor. La om este format din OSPĂTA 126 Sistemul osos la om. 1. Os frontal; 2. Vomer; 3. Maxilar; 4. Mandibulă; 5. Claviculă; 6. Manubriu sternal; 7. Humerus; 8. Coloana vertebrală; 9. Coxal; 10. Radius; 11. Cubitus; 12. Sacru; 13. Oase coccigiene; 14. Oase carpiene; 15. Oase metacarpiene; 16. Falange; 17. Femur; 18. Rotulă; 19. Peroneu; 20. Tibia; 21. Oase tarsiene; 22. Oase metatarsiene; 23. Falange. 205-206 segmente osoase; oasele craniului (8), oasele feţei (14), osul hioid (1), coloana vertebrală (33-34), coaste şi stern (25), membre superioare (64), membre inferioare (60). împreună cu ligamentele articulare, cu tendoanele şi muşchii formează aparatul locomotor. V. schelet 2. Cu oase mari; ciolănos; p. ext slab, uscăţiv. OSPĂTA (lat. hospitare) vb. I tranz. A oferi unui oaspete mâncare şi băutură; a cinsti, a trata. ♦ Intranz. şi refl. (înv. şi pop.) A mânca; p. ext a petrece, a benchetui. OSPĂTAR (< ospăta) s. m. 1. Angajat în sectorul comercial care serveşte pe consumatori într-un local şi încasează contravaloarea consumaţiei; chelner. 2. (înv.) Proprietar al unui birt; birtaş; hangiu. OSPĂTĂRjE (< ospăta) s. f. Birt; (înv.) han (cu birt). OSPĂTĂRIŢĂ (< ospătat) s. f. Angajată care îndeplineşte funcţia de ospătar; chelneriţă. OSPĂŢ (lat. hospitium) s. n. Masă mare, petrecere organizată în diferite împrejurări festive; banchet. ♦ (înv. şi pop.) Masă, mâncare (îmbelşugată). OSPEŢjE (< oaspete) s. f. Ospitalitate. OSPICIU (< lat., fr., germ.) s. n. Spital sau sanatoriu unde sunt trataţi bolnavii cu afecţiuni psihice; casă de nebuni; balamuc (1). OSPITALIER, -Ă (< fr.) adj. Care primeşte cu plăcere oaspeţi; primitor. ♦ Care oferă ospitalitate, în care cineva este primit cu plăcere; în care te simţi bine. OSPITALITATE (< fr., lat.) s. f. Calitatea, însuşirea de a fi ospitalier; găzduire bună oferită cuiva. OSPREY REEF [ouspri ri:f], recif coraligen situat în partea de V a Mării Coralilor, la 209 km E de Capul Melville din NE Australiei. OSROENE (sau OSRHOENE), stat antic în NV Mesopotamiei, între Tigru şi Eufrat, în apropiere de actuala graniţă a Siriei cu Turcia, cu capitala la Edessa (azi Urfa, Turcia); întemeiat în c. 136 î.Hr., el controla importante drumuri comerciale şi militare (sec. 2 î.Hr.-1 d.Hr.); de-a lungul existenţei sale s-a manifestat ca aliat al Regatului părţilor sau al Romei. în 216 regatul şi-a încetat existenţa datorită împăratului roman Caracalla. Teritoriul Regatului O. s-a aflat, în sec. 4-7, în dispută între 127 OSTEOLOGIE perşi şi bizantini. Distrus de musulmani în 638. OSSA (în mitologia greacă), zeiţă care personifica faima (gura lumii, opinia publică). Era crainica lui Zeus şi transmitea mesajele cu o extraordinară rapiditate (ex. difuzarea în Itaca a veştii pieirii peţitorilor Penelopei). La romani era identificată cu Fama. OSSERVATORE ROMANO, L‘~, principalul organ de presă al Vaticanului, care apare zilnic, la Roma, din 1861. După 1870, organ oficial al Sfântului Scaun, care a devenit şi proprietarul său (1885). OSSIAN [osion] (sec. 3), poet legendar irlandez, fiul războinicului Fingal. Poetul scoţian Macpherson i-a atribuit o serie de legende celtice, pe care le-a publicat într-o prelucrare proprie. OSSIETZKY [osiretski], Cari von (1889-1938), publicist german. în săptămânalul politic-cultural „Die Weltbuhne", pe care l-a condus (din 1927), s-a pronunţat pentru pacifism, condamnând militarizarea ţării. între 1933 şi 1936, a fost internat succesiv în diverse lagăre de concentrare. Grav bolnav, a fost eliberat în urma puternicelor proteste ale opiniei publice mondiale. Premiul Nobel pentru pace (1935). OSTADE [osta:d9], Adriaen van (1610-1685), pictor şi gravor olandez. Discipol al lui F. Hals. Scene pitoreşti inspirate din viaţa de la ţară, într-un colorit transparent şi vaporos („Coliba ţăranilor", „Lăutarul satului", „în cârciuma satului", „Dans ţărănesc", „Şcoala"). Peisaje. OSTAIJEN [ostaije], Paul van (1896-1928), poet belgian de limbă flamandă. Iniţiator al liricii expresioniste în Belgia. Poeme de atitudine socială, pe teme citadine sau cultivând sonoritatea muzicală, cromatica îndrăzneaţă Cari von Ossietzky („Music-hall", „Semnalul", „Prima carte a lui SchmoH"). Povestiri satirice („Liber ca pasărea", „Intermezzo"). Eseuri („Proză critică"). OSTAŞ (< oaste) s. m. Persoană care serveşte în armată; soldat; militar, oştean. OSTATIC (OSTATEC) (< it.) s. m. (DR.) Persoană din rândul populaţiei civile aflate pe teritoriul ocupat de forţele inamice, pe care acestea, încălcând normele dreptului internaţional, o reţin spre a preveni acte ostile împotriva lor sau pentru a o executa dacă asemenea acte s-au produs. OSTĂŞESC, -EASCĂ (< ostaş) adj. De ostaş: soldăţesc, milităresc. OSTEICHTHYES (cuv. gr.) s. m. pl. Clasă de peşti cu scheletul osificat, cu o mare diversitate tipologică (sin. peşti osoşi). OSTEjTĂ (< fr.; {s} gr. osteon „os") s. f. Inflamaţie acută sau cronică a unui os. *0 O. fibrochistică = afecţiune manifestată prin dureri, fracturi spontane, tumori şi deformări ale oaselor care apare în cazul decalcifierilor generalizate. OSTENDE v. Oostende. OSTENEALĂ (< osteni) s. f. 1. Starea celui ostenit; oboseală, istovire. 2. Muncă grea, extenuantă; trudă, efort, strădanie. OSTENj (< sl., bg.) vb. IV 1. Intranz. A obosi. 2. Intranz. şi refl. A munci din greu, a se strădui, a se trudi. ♦ Tranz. A supune la un efort, a obosi pe cineva. 3. Intranz. şi refl. A obosi mergând; p. ext. a se duce undeva. OSTENITOR, -OARE (< osteni) adj. Obositor, istovitor, epuizant; p. ext. greu, anevoios. OSTENTATIV, -Ă (< it., germ.) adj. Făcut cu intenţia de a scoate în evidenţă, de a provoca, de a impresiona în mod deosebit; demonstrativ, provocator. OSTENTAŢIE (< fr., lat.) s. f. Etalare, afişare în mod provocator a unei însuşiri, a unei calităţi; prezentare demonstrativă, etalare pretenţioasă a ceva. -0* Loc. Cu ostentaţie = în mod demonstrativ; ostentativ. OSTEO- (< fr., it.; {s} gr. osteon „os") Element de compunere cu sensul „care aparţine oaselor, referitor la oase", care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. OSTEOARTRITĂ (< fr.) s. f. Artrită complicată cu leziuni osoase ale extremităţilor articulare. OSTEOBLAST (< fr. {i}; {s} osteo- + gr. blastos „mugure") s. n. Celulă osoasă tânără care secretă oseina şi din care se formează osteocitul. OSTEOCjT (< fr.; {s> osteo- + cito-) s. n. Celulă osoasă matură, care prezintă prelungiri numeroase şi ramificate. OSTEOCONDRQZĂ (< fr.; {s> osteo-+ gr. chondros „cartilaj") s. f. Proces de distrofie a ţesutului osos şi cartilaginos, în special a discurilor intervertebrale. Se manifestă prin dureri şi limitarea mişcărilor în articulaţiile lezate. OSTEODISPLAZJE (< osteo- + displazie) s. f. Tulburare în dezvoltarea osoasă caracterizată prin modificări ale structurii şi densităţii oaselor (rarefiere, condensare cu zone îngroşate), care duc la neregularităţi ale craniului şi coloanei vertebrale. Sin. displazie osoasă. OSTEODISTROFjE (< fr.) s. f. Dereglare a schimbului de materii al ţesutului osos şi înlocuirea acestuia prin ţesut fibros. Duce la deformarea oaselor şi la fracturi patologice. OSTEOFIBRQZĂ (< fr.) s. f. Boală a animalelor domestice şi sălbatice, manifestată prin îngroşarea sau deformarea oaselor, în urma demineralizării progresive a acestora. OSTEOFjT (< fr. {i}; {s} osteo- + gr. phyton „vegetaţie") s. n. Proliferare anormală a ţesutului osos în apropierea unei articulaţii afectate de leziuni inflamatorii sau degenerative, cu formarea unei mici tumori osoase. OSTEOFON (< fr. {i}; {s} osteo- + gr. phone „sunet") s. n. Dispozitiv electroacustic care transmite sunetele exterioare în urechea internă prin intermediul sistemului osos al capului. OSTEOGEN^ZĂ (< fr ; {s} osteo- + gr. genesis „naştere") s. f. Osificare (1). OSTEOLEPIS (< fr. {i}; {s} osteo- + gr. lepis „solz, cochilie") subst. Gen fosil de peşti crosopterigieni, cu înotătoarele perechi, în formă de palete şi maxilare cu dinţi lungi şi ascuţiţi, care au trăit în Devonian. OSTEOLIT (< fr. {i>; {s> osteo- + gr. lithos „piatră") s. m. Os fosilizat. OSTEOLOGIE (< fr. {i>; {s> osteo- + gr. logos „studiu") s. f. Ramură a anatomiei care se ocupă cu studiul oaselor. OSTEOM 128 OSTEQM (< fr. {i}; {s} osteo-) s. n. Tumoră benignă formată din ţesut osos, de obicei la nivelul scheletului, mai rar intramuscular. OSTEOMALACjE (< fr. {i}; {s} osteo-+ gr. malakia „moliciune") s. f. Boală a adulţilor caracterizată printr-un ramolisment general al oaselor, care suferă deformări dureroase, din cauza unor defecte de mineralizare sau a lipsei sărurilor fosfocalcice (eliminate prin diarei cronice, în cazul unei asimilări defectuoase a alimentelor, sau prin urină, în cazul unor afecţiuni renale). OSTEOMIELITĂ (< fr.; te> osteo- + gr. myelos „măduvă") s. f. Osteită de natură infecţioasă, provocată de obicei de stafilococul auriu, localizată mai ales la nivelul diafizei osoase. OSTEOPATIE (< fr. {i}; {s} osteo- + pathos „suferinţă") s. f. Termen care desemnează orice maladie osoasă. OSTEOPLASTIE (< fr. {i>; {s> osteo-+ gr. plastein „a modela") s. f. Operaţie de înlocuire a unui fragment de os sau a unui os întreg cu un alt fragment osos sau cu o bucată din material plastic ori metalic. OSTEOPORQZĂ (< fr.; {s} osteo- + gr. poros „por, canal") s. f. Leziune osoasă caracterizată prin subţiere şi rarefiere a oaselor, cu formarea unor cavităţi de diverse dimensiuni, ca urmare a dilatării canaliculelor osoase. Localizată sau difuză, o. apare în diferite boli endocrine, în urma unei imobilizări îndelungate, a unor traumatisme sau la vârste înaintate. OSTEOSARCOM (< osteo- + sarcom) s. n. Tumoră malignă a ţesutului osos. OSTEOSINTgZĂ (< fr.) s. f. Intervenţie chirurgicală care are drept scop reunirea printr-o piesă metalică (şurub, filament, tijă, placă) a fragmentelor osoase dintr-o fractură; după consolidarea fracturii, piesa metalică este înlăturată. OSTEOZĂ (< fr.; {s> osteo-) s. f. ~ fibrochistlcă = afecţiune datorată unei secreţii exagerate de hormon paratiroi-dian şi caracterizată prin decalcifiere osoasă generalizată, fracturi multiple şi depuneri de săruri de calciu în piele şi în diverse organe (inimă, rinichi etc.). Sin. boala lui Recklinghausen, hiper-paratiroidism. OSTERLING [osterlir]], Anders Johan (1884-1981), scriitor şi critic literar suedez. Creator al uneia dintre cele mai reprezentative poezii lirice ale literaturii suedeze contemporane, într-o cromatică apropiată de simbolism şi impregnată de melancolie (.Arbori în floare", „Cartea idilelor", „Ecoul mării", „Târziu în viaţă", „Fuga anilor"). Studii critice („Impresii în timp", „Poezia şi viaţa"), memorialistică („Oameni şi peisaje"); traduceri. 0STER0 (EYSTUROY), insulă în arh. Feroe, a doua ca mărime după ins. Stromo; 288 km2. Alt. max.: 882 m. Creşterea ovinelor. Pescuit. OSTFRjZĂ (< germ.) s. f. Rasă de vaci originară din Germania, crescută şi în România, specializată în producţia de lapte; are culoarea bălţată, negru cu alb. OSTHOFF, Hermann (1847-1909), lingvist german. Prof. univ. la Heidel-berg. Unul dintre întemeietorii şcolii neogramatice. Specialist în gramatica comparată a limbilor indo-europene („Cercetări morfologice în domeniul limbilor indo-germanice"). OSTIA (OSTIA ANTICA), sit arheologic situat la 30 km VSV de Roma, la c. 5 km de gura de vărsare a fl. Tibru în M. Tireniană. Potrivit legendei, aşezarea a fost întemeiată de regele Ancus Marcius în sec. 7 î.Hr.; atestată documentar abia în sec. 4 î.Hr. Distrusă de Marius în timpul războaielor civile, O. a fost reconstruită în anul 87 î.Hr. de L. Cornelius Sulla; în sec. 1-2 a fost un înfloritor centru comercial şi important port de aprovizionare cu cereale pentru Roma. A decăzut în sec. 4. Astăzi se păstrează ruinele unor locuinţe, a forului, teatrului, Capitoliului şi templului lui Augustus (cu decoraţii bogate şi mozaicuri), precum şi vestigii ale căii de legătură între Roma şi O. (Via O.). OSTIE1 (< sl., bg., ser., rus.) s. f. Unealtă de pescuit de forma unei furci cu unul sau mai mulţi dinţi. OSTIE2 (< germ., it., lat.) s. f. Bucăţică de aluat nedospit, foarte subţire, turnat în forme rotunde de mici dimensiuni, care serveşte la cuminecătură în cultul catolic şi luteran; azimă. OSTjL, -Ă (< fr.; lat. hostilis < hostis „duşman") adj. Care are o comportare duşmănoasă, răuvoitoare; care manifestă antipatie, ură, rea-voinţă, duşmănie. ♦ Nefavorabil, neprietenos. OSTILITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Atitudine ostilă; duşmănie. 2. (La pl.) Operaţii militare întreprinse de trupele unor state care se găsesc în stare de război. OSTINATO (cuv. it.) adj. invar., s. n. (MUZ.) 1. Adj. invar. Care se repetă de mai multe ori. 2. S. n. Procedeu ce desemnează un element melodic sau ritmic, mai scurt sau mai lung, care se repetă periodic şi cu obstinaţie, în timp ce celelalte elemente ale discursului muzical (voci suprapuse, ritmuri simultane ş.a.) se modifică în acelaşi timp. OSTIQLĂ (< fr.; {s> lat. ostiolum „portiţă") s. f. Orificiu microscopic din ţesuturile epidermice ale plantelor, prin care se face schimbul de gaze dintre atmosferă şi spaţiile intercelulare din frunzele şi tulpinile verzi. OSTO! (< sl.) vb. IV (înv. şi pop.) 1. Tranz. şi refl. A (se) linişti, a (se) potoli, a (se) calma. 2. Intranz. şi refl. A înceta, a se opri. OSTRA, com. în jud. Suceava, situată în depr. Suha, la poalele m-ţilor Rarău şi Giumalău, pe cursul superior al râului Suha; 3 278 loc. (2003). Expl. de baritină. OSTRACjSM (< fr.) s. n. 1. (în Grecia antică) Formă de judecată a adunării poporului, mai ales la Atena, prin care un cetăţean, considerat ca reprezentând un pericol pentru stabilitatea regimului, era expulzat pe o perioadă de 10 ani. Sentinţa şi numele exilatului erau încrustate pe ostracon. V. proscripţie. 2. Persecuţie. OSTRACIZA (< fr.) vb. I tranz. 1. A îndepărta temporar un cetăţean din viaţa publică; a exila, a exclude, a proscrie. 2. A persecuta. OSTRACODE (< fr.; {s} gr. ostrakon „cochilie") s. n. pl. Ordin de crustacee inferioare cu corpul nesegmentat cuprins într-o carapace bivalvă (Ostracoda). Se cunosc c. 2 000 de specii; trăiesc în mări, dar şi în ape dulci (ex. dafnia). OSTRACODERMI (< fr. {i>; {s> gr. ostrakon „cochilie" + derma „piele") s. m. pl. Subclasă de vertebrate fosile marine, lipsite de maxilarul inferior. Aveau corpul plat sau fusiform, acoperit de un scut de plăci osoase. Au trăit din Silurian până în Devonian. OSTRACON (< ngr.; din gr. ostrakon „cochilie, carapace") s. n. (în Antichitate) Ciob de ceramică sau cochilie (mai rar aşchie din silex) pe care se găseau inscripţii sau cuvinte în scriere pictografică. în Grecia era folosit la vot, iar în Egipt pentru contabilitate, exerciţii grafice etc. OSTRAVA, oraş în E Cehiei, la confl. râului Opava cu Odra, în apropiere de graniţa cu Polonia; 314,1 mii loc. (2003). Nod de comunicaţii. Aeroport. Expl. de cărbune. Ind. cocsochimică, 129 OSTROV Ostrava. Vedere generală siderurgică, textilă, alim., constr. de utilaj minier, de automobile şi vagoane. Biserica Sf. Venceslas (sec. 13), Primăria (1687). Fundat în 1267. Vechiul nume: Moravskâ Ostrava. OSTREICULTURĂ (< fr.; {s} lat. ostrea „stridie" + cultura „cultură") s. f. Cultura stridiilor. OSTREjDE (< fr.) s. f. pl. Familie de lamelibranhiate ce cuprinde genuri cu o mare diversitate morfologică a ornamentaţiei valvelor. Sunt caracteristice zonelor litorale cu ape calde ale mărilor. OSTREINOS (< ngr.) s. m. Peşte teleostean marin din familia mugilidelor, de c. 20-30 cm lungime, înrudit cu chefalul, care trăieşte în Oc. Atlantic, M. Mediterană şi Marea Neagră (Mugii saliens). OSTREŢ (< bg.) s. n. 1. Şipcă folosită la executarea gardurilor. 2. împletitură de nuiele sau trestie aşezată de-a curmezişul unei ape pentru a îngrădi trecerea peştilor, în vederea pescuitului. OSTROGORSKI, Gheorghi Aleksan-drovici (1902-1976), istoric sârb de origine rusă. Prof. univ. ia Belgrad. Specialist în bizantinologie („istoria Ostreinos Imperiului bizantin"). Fondator (1948) şi director (1948-1976) al Institutului de Istorie Bizantină al Academiei Sârbe de Ştiinţe. OSTROGORSKI, Moisei lakovlevici (1854-1919), politolog şi sociolog rus. Primul care a formulat o teorie siste-mică a partidelor politice din punct de vedere sociologic („Democraţia şi organizarea partidelor politice"). OSTROGOŢI (< fr.; lat. Ostrogothus „goţii de est“) s. m. pl. Populaţie de neam germanic aparţinând ramurii răsăritene a goţilor. în sec. 3-4 se aflau pe teritoriul dintre Don şi Nistru (în N se întindeau până în S actualului stat Belarus, iar în S până la Marea Neagră). învinşi de huni (370/375) o parte dintre ei s-au aşezat de-a lungul Dunării (c. 450); când s-a prăbuşit (454-455), Theodoric a condus invazia o. în Pen. Italică, unde a întemeiat Regatul o. (489-553). Statul lor a fost cucerit de împăratul bizantin lustinian I, după care rolul istoric al o. încetează. OSTROGOVICH 1. Adrian O. (1870- 1953, n. Lecce, Italia), chimist român de origine italiană. Prof. univ. la Cluj. Colaborator al lui C. I. Istrati. Contribuţii în domeniul combinaţiilor organice heterociclice (triazine simetrice). 2. Giorgio-Ugo-Augosto O. (1904-1984, n. Bucureşti), chimist român. Fiul lui 0.(1). M. coresp. al Acad. (1974), prof. univ. la Timişoara. Studii în domeniul compuşilor heterociclici cu azot, al chimiei biuretului şi derivaţilor săi şi în domeniul catalizei omogene. Autorul unui impor- tant „Compendiu de elemente de stereochimie organică". OSTROGRADSKI, Mihail Vasilievici (1801-1861), matematician rus. Considerat fondator al şcolii ruse de mecanică teoretică. Lucrări de calcul integral (transformarea integralei de volum în integrală de suprafaţă), calculul variaţiilor, fizică matematică, mecanică cerească, teoria elasticităţii, balistică. OSTROPEL s. n. Fel de mâncare preparată din carne (de vită sau de pasăre), la care se adaugă un sos din bulion, oţet, făină şi usturoi. OSTRQV (< sl.) s. n. Insulă fluviatilă formată în urma unui proces de acumulare din albia minoră a râului (ex. o. Şimian). OSTROV 1. Com. în jud. Constanţa, situată în SV pod. Oltina, pe dr. Dunării; 5 529 loc. (2003). Punct de trecere cu bacul peste Dunăre. Prelucr. lemnului; cărămidă şi ţiglă. Centru viticol şi de vinificaţie. Pomicultură (piersici, caişi, cireşi). Plantaţie experimentală de kiwi. Pescuit. Pe terit. satului Bugeac au fost identificate două necropole de incineraţie din sec. 4 î.Hr., iar în arealul satului O. a fost descoperită o parte din necropola oraşului roman Durostorum, în care s-au găsit două coifuri din bronz (sec. 1 d.Hr.), un cap de Tanatos din marmură, sarcofage ş.a. în satul Galiţa se află mănăstirea Dervent (de călugări), ctitorie din 1936 a monahului Elefterie Mihai, cu o biserică având trei hramuri — Cuvioasa Parascheva, Izvorul Tămăduirii şi înălţarea Sfintei Cruci (pictată în perioada 1970-1980). Rezervaţia naturală pădurea Eschioi (26 ha). 2. Com. în jud. Tulcea, situată pe dr. braţului Dunărea Veche; 2 207 loc. (2003). Pescuit. Pe terit. satului Piatra au fost descoperite (1958) vestigiile aşezării romane Beroe (sec. 1 d.Hr.), cu o mare necropolă de înhumaţie care a avut o continuitate de folosire până în sec. 12. Giorgio-Ugo-Augosto Ostrogovich OSTROVENI 130 Aleksandr Nikolaevici Ostrovski OSTROVENI, com. în jud. Dolj, situată în SV C. Romanaţi, pe stg. Dunării şi pe cursul inf. al Jieţului; 5 714 loc. (2003). Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1796-1818, restaurată în 1889, 1931), Şf. Nicolae (1792) şi Sf. Treime (1793), în satul O. OSTROVSKI, Aleksandr Nikolaevici (1823-1886), dramaturg rus. Creatorul teatrului naţional. Numeroasele sale piese, relevând conflicte acute, contradicţii, caractere puternice şi idealurile morale ale poporului sunt reprezentative pentru relaţiile sociale din Rusia sec. 19. Comedii descriind lumea negustorilor şi a aspiraţiilor lor („Nu te aşeza în sania altuia11), a birocraţilor („Un post rentabil11) sau a nobililor („Pădurea11, „Lupii şi oile11); drame prezentând viaţa de familie zguduită de tragedii individuale („Furtuna11 — capodopera sa, „Nu poţi trăi cum vrei11, „Fata fără zestre11, „Orfana11, „Şi cei mai înţelepţi cad în laţ“); drame istorice („Vasilisa Melentieva11). Feeria sa folclorică „Fetiţa de zăpadă11 este una dintre cele mai poetice opere ale dramaturgiei ruse. OSTROVSKI, Nikolai Alekseevici (1904-1936), scriitor rus. Participant la războiul civil, paralizează şi orbeşte în urma unei răni. Romane patetice, cu substrat autobiografic („Aşa s-a călit oţelul11, „Născuţi în furtună11). OSTROVU CORBULUI, insulă românească situată în albia Dunării, în aval de municipiul Drobeta-Turnu Severin. Lungime: 5 km; lăţime max.: 3 km. OSTROVU MARE, insulă românească situată în albia Dunării, în dreptul com. Burila Mare, jud. Mehedinţi; 22 km2. Lungime: 14 km; lăţime max.: 3 km. în această zonă se află hidrocentrala Porţile de Fier II. OSTWALD [ostvalt], Wilhelm Friedrich (1853-1932), chimist, fizician şi filozof german. Prof. univ. la Riga şi Leipzig. A descoperit legea diluţiei unui electrolit Wilhelm Friedrich Ostwald (1888). Cercetări în domeniul electro-chimiei, cineticii chimice, catalizei, teoriei soluţiilor etc. A elaborat (1907) procedeul de obţinere a acidului azotic prin oxidarea amoniacului. Concepţia sa filozofică este cunoscută ca energetism sau monism energetic şi a fost puternic influenţată de propria formaţie ştiinţifică şi de starea ştiinţelor fizice de la sfârşitul sec. 19, în special de legea conservării energiei şi legea entropiei. Premiul Nobel pentru chimie (1909). OSUAR (< fr., lat.) s. n. 1. Loc sau construcţie unde se depun osemintele rezultate din deshumări. 2. Monument funerar comemorativ unde sunt depuse osemintele ostaşilor căzuţi într-o bătălie. O’SULLIVAN [ousaliven], Maureen (1911-1998), actriţă de film americană de origine irlandeză. Şi-a datorat consacrarea internaţională rolului Jane din serialul „Tarzan11, unde, alături de J. Weissmuller, a creat un personaj plin de candoare adolescentină, delicateţe şi fragilitate. S-a impus şi cu roluri dramatice în: „Straniul interludiu11, „Anna Karenina11, „Mândrie şi prejudecată11. O’SULLIVAN [ousaliven], Seamus (James Starkey) (1879-1958), poet irlandez. Părintele mişcării „Crepusculul celt“. Poezie impregnată de misticism celt („Poporul crepuscular11, „Lampa-giul11, „Poemele Dublinului11). Eseuri („Trandafirul şi sticla11, „Lut şi purpură11). OSUMI, grup de insule în partea de S a arhipelagului japonez, despărţite de ins. Kyusu prin strâmtoarea omonimă (vechiul nume: Van Diemen). Ins. pr.: Tanega (455 km2) şi Yaku (539 km2, cu insulele vecine). OSUN, stat în SV Nigeriei; 9,3 mii km2; 2,1 mii. loc. (1991). Capitala: Oshogbo. Culturi de bumbac. OSWALD (c. 925-992), prelat anglo-saxon. Călugăr benedictin la abaţia Fleury (Franţa). Episcop de Worcester (961-992) şi arhiepiscop de York (972-992). A fondat mai multe mănăstiri. Sanctificat. OSWALD von Wolkenstein [osvalt fon vplkn/tain] (c. 1377-1445), poet şi militar german. Cel mai important exponent al liricii medievale târzii germane, ultimul reprezentant al Minnesang-u\u\. Poeme de rezonanţă populară exprimând neliniştea şi bogăţia experienţei propriei vieţi amoroase (cântece erotice sau morale, de beţie şi ocară, poezii ocazionale). OSWIECIM [o/fiet/im], oraş în S Poloniei, la 53 km V de Cracovia; 45,3 mii loc. (1990). Nod feroviar. Ind. chimică. în apropierea oraşului a existat (1940-1945) un lagăr de concentrare înfiinţat de nazişti, unde au fost exterminaţi peste 4 mii. de oameni; azi muzeu. în germ. Auschwitz. OŞ, oraş în SV Kîrgîzstanului, pe valea Fergana; 238,2 mii loc. (1991). Nod rutier. Constr. de utilaj electrotehnic, ind. pielăriei şi încălţămintei, a mobilei, mat. de constr., textilă (lână, mătase, bumbac) şi alim. Vechi centru caravanier. Fundat în sec. 9. OŞEŞTI, com. în jud. Vaslui, situată în Pod. Central Moldovenesc, pe râul Buda; 3 234 loc. (2003). Biserica de lemn Sfinţii Voievozi (1809, restaurată în 1826), în satul O. OŞORHEI, com. în jud. Bihor, pe stg. Crişului Repede; 5 757 loc. (2003). Staţie de c. f. Nod rutier. Cărămidă şi ţiglă. în satul O., menţionat documentar în 1391, se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1710). OŞTEAN (< oaste) s. m. Ostaş. OŞTIRE (< oşti) s. f. Armată, oaste. 0T(0)- ({s} gr. ous, otos, „ureche11) Element de compunere cu sensul „ureche11, care serveşte la formarea unor substantive. OTAGO 1. Regiune istorică şi veche provincie în S Noii Zeelande (Insula de Sud); 31,5 mii km2; 194,5 mii loc. (2001). 2. (Otago Harbour), golf al Oc. Pacific pe coasta de SE a Insulei de Sud (Noua Zeelandă), mărginit la E de pen. omonimă; 18 km lungime. Pr. porturi: Dunedin (la SV) şi Port Chalmers (la NV). OTALGIE (< fr. {i}; {s} ot- + gr. aigos „durere11) s. f. Durere localizată la ureche din cauza inflamaţiei acesteia sau a suferinţei unui organ vecin (mastoidă, dinte, amigdală etc.). OTARIE (< fr.; {s} gr. otarion „ureche mică11) s. f. Mamifer carnivor marin, care 131 OTOPENI trăieşte în Oc. Pacific şi mările australe, asemănător cu foca, având pavilioane la urechi şi membre posterioare mai lungi, care-i permit o deplasare mai uşoară pe pământ (Otaria jubata). OTARU, oraş în Japonia (Hokkaido), la 35 km NV de Sapporo, port la G. Ishikari al Mării Japoniei; 150 mii loc. (2000). Prelucr. lemnului şi a peştelui. Ind. cauciucului, poligrafică şi de constr. navale. Export de cărbuni (din bazinul Ishikari). Universitate (1910). OTAVĂ (< bg., ser.) s. f. Iarbă care se regenerează la scurt timp după cosire sau păşunat, putând fi cosită din nou, în acelaşi an. ♦ P. ext. Locul unde creşte această iarbă. OTĂVL (< otavă) vb. IV intranz. A creşte prin otăvire. OTĂVjRE (< otăvi) s. f. însuşire a plantelor furajere erbacee de a-şi reface rapid aparatul vegetativ prin creşterea lăstarilor după cosit sau după păşunat. OTERO, Blas de Munoz (1916— 1979), poet spaniol. Lirică cu tematică umanitară, închinată istoriei Spaniei contemporane, într-o expresie elegantă, lapidară, epigramatică („Cântec spiritual“, „înger cu ferocitate umană“, „Bătaia de tobă a conştiinţei", „în castiliană"). OTERO, Carolina (pe numele adevărat Augustina Carasson O.) (1868— 1965), balerină şi cântăreaţă de varieteu spaniolă. Faimoasă pentru frumuseţea sa şi pentru relaţiile cu personaje celebre ale epocii (Wilhelm II al Germaniei, Eduard VII al Marii Britanii, Nikolai II al Rusiei, G. D’Annunzio ş.a.). In 1891 a întreprins un turneu la Bucureşti. OTESCU, Ion Nonna (1889-1940, n. Bucureşti), compozitor, dirijor şi pedagog român. Studii la Paris cu V. d’lndy. Membru fondator şi prim-dirijor al Operei române. Prof., rector (1918-1940) şi director (1937-1939) al Conservatorului din Bucureşti. Muzică de factură 'mpresionistă, în care elementul popular Ion Nonna Otescu românesc apare ca o notă pitorească. Opere bufe („llderim", „De la Matei cetire", terminată de A. Stroe), balete („Ileana Cosânzeana", „Rubinul miraculos"), muzică simfonică (poemele „Templul din Gnid", „Legenda trandafirului roşu“, „Narcis", „Din bătrâni", „Vrăjile Armidei"), de cameră („Elegia română pentru violoncel şi pian"), instrumentală şi vocală. OTEŞANI, com. în jud. Vâlcea, situată în Subcarpaţii Olteniei, pe cursul inf. al râului Luncavăţ; 3 093 loc. (2003). Zăcăminte de lignit (în satul Cuceşti). Biserica Buna Vestire (1772), în satul O. OTFRIED (OTFRID) von Weissen-burg (c. 800—c. 870), cleric şi poet german. Abate la Weissenburg. Autorul „Cărţii evangheliilor", poem didactic conţinând 16 000 de versuri, în care evocă naşterea, patimile şi moartea lui lisus Hristos, considerată una dintre cele mai importante opere ale literaturii germane vechi. OTH6N [oton], Manuel Josâ (1858-1906), poet mexican. Lirică clasică celebrând natura, în versuri sensibile, de mare perfecţiune formală şi sonoritate muzicală („Poeme rustice", „Noaptea rustică a Walpurgiei", „Imnul pădurilor"). Proză tradiţională; teatru. OTjC (< ser.) s. n. Lopăţică pentru curăţirea pământului de pe brăzdarul şi cormana plugului. OTIMAN, Ion Păun (n. 1942, sat Gârbovăţ, jud. Caraş-Severin), inginer agronom, economist şi om politic român. M. coresp. al Acad. (1993), prof. univ. la Timişoara. Cercetări privind restructurarea agriculturii româneşti („Sistemul informaţional şi analiza economico-financiară a întreprinderilor agricole", „Optimizarea producţiei agricole", „Agricultura europeană"). OT|TĂ (< fr. fi}; {s} of-) s. f. Infla-maţie acută sau cronică a urechii care afectează casa timpanului (o. medie) Ion Păun Otiman sau conductul auditiv extern (o. externă). Inflamaţia urechii interne se numeşte labirintită, termenul de o. internă, fiind depăşit. Simptomele sunt: durere, febră, hipoacuzie. OTOCIST (< fr.; {s} oto- + gr. kystis „veziculă") s. n. Veziculă auditivă a nevertebratelor, legată de sistemul nervos printr-un nerv. OTOLJT (< fr. {i}; {s} oto- + gr. lithos „piatră") s. n. Corpuscul calcaros din labirintul urechii animalelor vertebrate sau din organele de echilibru ale unor nevertebrate, care serveşte la menţinerea echilibrului sau la transmiterea vibraţiilor sonore. OTOMAN, -Ă (< fr. {i}) subst., adj. 1. S. m. pl. Denumire a populaţiilor turce din Asia Mică, care, sub conducerea lui Osman I, au creat statul feudal otoman; osmanlâi. 2. Adj. Care ţine de otomani (1), privitor la otomani. 3. S. f. (înv.) Canapea, sofa. OTOMANI, ciiltură din Epoca bronzului (sec. 19-13 î.Hr.); denumită astfel după aşezările descoperite în satul Otomani (com. Sălacea, jud. Bihor). Aria culturii porneşte de la poalele masivului Tatra, pe valea Hronului, în SE Slovaciei şi NE Ungariei; răspândită în România pe o arie largă ce cuprindea N Crişanei, al Maramureşului, Câmpia Tisei. OTOOLE [outul], Peter (pe numele adevărat Peter Seamus O.) (n. 1932), actor britanic de teatru şi film, de origine irlandeză. Unul dintre cei mai mari interpreţi ai scenei britanice, pe care a debutat în 1956, s-a remarcat, mai ales, în repertoriul shakespearean. Pe ecran, a realizat creaţii bazate pe o fascinantă artă a compoziţiei şi un magnetism rar, punându-şi în valoare expresia ochilor albaştri, în care se concentrează toată fiinţa sa, amestec de ironie, sarcasm, exaltare, duritate şi melancolie („Lawrence al Arabiei", „Becket", „Cum să furi un Peter OToole în „Lawrence al Arabiei" OTOPENI 132 4 Aeroportul internaţional Otopeni Primăria milion", „Noaptea generalilor", „Omul Vineri", „Caligula11, „Ultimul împărat", „Regele Ralph“, „Călătoriile lui Gulliver11). Premiul Oscar pentru întreaga activitate (2003). OTOPENI, oraş în jud. Ilfov, situat în C. Vlăsiei, la 18 km N de Bucureşti; 9 682 loc. (2003). Aeroportul internaţional Bucureşti-Otopeni, inaugurat la 8 apr. 1970. Constr. de aparate şi instrumente de măsură şi control; produse metalice diverse. Menţionat documentar la 14 febr. 1587. Com. O. a fost declarată oraş la 18 apr. 1989, trecută în rândul aşezărilor rurale în ian. 1990 şi din nou recunoscută ca oraş la 22 nov. 2000. între 23 ian. 1981 şi 12 apr. 1996 a făcut parte din Sectorul Agricol Ilfov. OTOPLASTjE (< fr., engl.; {s} oto- + gr. plastos „modelat11) s. f. Intervenţie chirurgicală în scopul corijării defectelor congenitale sau dobândite ale pavilionului urechii. OTORAGjE (< fr.; {s} oto- + gr. rhagein „a sparge, a erupe11) s. f. Scurgere de sânge din ureche, provocată de tumori, polipi etc. OTOREE (< fr.; {s} oto- + gr. rhein „a curge11) s. f. Scurgere de puroi din ureche prin conductul auditiv extern, care survine de obicei în otită. OTORINOLARINGOLOGIE (< fr.; {s} oto- + gr. rhis, rhinos „nas11 + larynx „laringe11 + logos „studiu11) s. f. Ramură a medicinei care studiază anatomia, fiziologia şi patologia urechii, nasului şi laringelui. V. şi O.R.L. OTOSCOP (< fr. {i}; {s} oto- + gr. skopein „a examina11) s. n. Instrument în formă de pâlnie, prevăzut cu un dispozitiv de iluminat, cu ajutorul căruia se face examinarea conductului auditiv extern şi a timpanului. OTOSCOPjE (< fr.) s. f. Examinare a conductului auditiv extern şi a timpanului cu ajutorul otoscopului. OTOVA adj. invar. (Şi adv.) Care are aceeaşi formă; drept; (despre oameni) fără talie marcată. ♦ Fig. Monoton, uniform. OTRANTO, strâmtoare între Pen. Balcanică (respectiv ţărmul Albaniei) şi Pen. Italică, care uneşte M. Adriatică cu M. Ionică. Lungimea: 120 km; lăţime max.: 75 km. Ad. minimă: 567 m; ad. max.: 1 247 m. OTRAVĂ (< sl.) s. f. 1. Orice substanţă care, introdusă în organism, în cantităţi relativ reduse, provoacă prin acţiunea sa chimică leziuni grave şi tulburări importante în funcţiunile organice esenţiale şi, uneori, moartea. 2. Fig. Ceea ce provoacă un necaz, o stare de amărăciune etc.; răutate, venin. ♦ Epitet dat unei persoane foarte rele. OTRĂŢEL s. m. Plantă erbacee din familia boraginaceelor, înaltă de 30— 50 cm, cu frunze păroase pe ambele feţe şi cu flori galbene (Onosma arenarium). <0- O. de apă = plantă acvatică, carnivoră, înaltă până la 60 cm, cu frunze laciniate prevăzute cu vezicule, în care se prind animale acvatice mici (Utricularia vulgaris). OTRĂV! (< sl.) vb. IV 1. Tranz. şi refl. A (se) intoxica cu otravă, a ucide sau a fi ucis cu ajutorul otrăvii. + Tranz. A pune otravă în apă, alimente etc. 2. Tranz. Fig. A produce cuiva supărare (mare), amărăciune; a învenina. 3. Tranz. Fig. A corupe, a perverti. OTRĂVITOR, -OARE (< otrăvi) adj. Care conţine otravă, veninos; dăunător, vătămător. ♦ Fig. Care corupe, care strică; dăunător. Otrăţel nr (o 133 OTTOKAR OTREAPĂ (< sl.) s. f. Cârpă, zdreanţă. + Fig. Om de nimic, fără caracter; lepădătură, secătură. OTSU, oraş în Japonia (Honshu), situat pe ţărmul de SV al lacului Biwa, la 16 km E de Kyoto; 288,2 mii loc. (2000). Ind. electrotehnică, textilă şi alim. Universitate (1914). Templele budiste Miidera (686) şi Ishiyamadera (749). Reşedinţă imperială (sec. 7). Turism. OTSUKI Fumihiko (1847-1928), lingvist şi lexicograf japonez. Autorul primului dicţionar explicativ al japonezei moderne. A sistematizat categoriile semantice şi gramaticale („Gramatica limbii japoneze", „Gramatica japonezei vorbite"). OTTAWA [otowo] 1. Râu în SE Canadei, afl. stg. al fl. Sf. Laurenţiu la Montreal; 1 270 km; supr. bazinului: 146 mii km2. Izv. din Platoul Laurenţian, din lacul Capimitchigma, curge pe direcţie NV-SE, drenează mai multe lacuri (Grand Victoria, Decelles, Simard, Quinze, Timiskaming, Allumette, Chats, Deschenes ş.a.), formează pe o porţiune graniţa între provinciile Quebec şi Ontario, purtând denumirea Riviere des Outaouais şi trece prin oraşele Huli şi Ottawa. Comunică cu L. Ontario prin intermediul canalului Rideau (203 km). Hidrocentrale. Navigabil în cursul inferior. Afl. pr.: Rouge, Lievre, Gati-neau, Coulogne, Rideau, Madawaska. Descoperit în 1610 de călătorul francez ttienne Brule şi explorat de colonizatorul Samuel de Champlain în 1613, care i-a atribuit denumirea de O., după numele unui trib indian care locuia în acea zonă. 2. Capitala Canadei, situată m SE prov. Ontario, port pe dr. râului omonim şi pe canalul Rideau; 1,06 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. siderurgică (oţel), a metalurgiei neferoase (aluminiu), constr. de maşini (utilaje energetice), a celulozei şi hârtiei, cimentului, de prelucr. a lemnului (mobilă), chimică, textilă (ţesături) şi alim. Două universităţi (1848, 1942). Muzeu de artă (fondat 1880); Muzeul Naţional de Ştiinţele Naturii. Orchestră simfonică. Teatru. Grădină botanică. Clădirea Parlamentului (1859-1866), în stil neogotic, cu un turn (Peace Tower) înalt de 88 m; catedralele anglicană şi catolică (Notre-Dame), sec. 19. întemeiată în 1826 de colonelul britanic John By ca aşezare de soldaţi (care construiau canalul Rideau), cu numele Bytown, devine oraş în 1837 şi capitală în 1857. Din 1855 poartă numele actual. OTTEY, Marlene (n. 1960), atletă jamaicană. Specialistă în cursele de 100 şi 200 m. Una din marile protagoniste ale acestor curse în anii ’80 şi ’90. Numeroase medalii olimpice (1980, 1984, 1992, 1996). Participă şi în prezent la concursuri. OTTO, numele a patru regi şi împăraţi germani. Mai importanţi: 1. O. I cel Mare, rege (936-973) şi împărat (din 962) din dinastia de Saxonia. A înfrânt în 939 revolta marilor feudali, a supus triburile slavilor polabi (939-940), a obţinut o strălucită victorie asupra maghiarilor la Lechfeld (955) şi a întreprins în 951-952, 961-962, 966-972 campanii de cucerire în Pen. Italică. A pus bazele unui întins imperiu, care mai târziu s-a numit Sfântul Imp. Roman de Naţiune Germană. 2. O. IV de Braunschweig, rege (1198-1215) şi împărat (din 1209). S-a aflat într-un îndelungat conflict cu Filip de Suabia pentru tronul Germaniei, cu papa Inno-cenţiu III, care l-a excomunicat (1210) şi cu regele Franţei, Filip II August, care l-a învins la Bouvines (1214). în 1215 a fost obligat de Frederic II de Hohenstaufen să renunţe la tron. OTTO I (Otto Friedrich Ludwig), rege al Greciei (1832-1862), de origine germană. A ocupat tronul Greciei în urma hotărârilor Conferinţei de la Londra (1827—1832). Devenit impopular din cauza anturajului german, a fost nevoit să abdice sub presiunea unor puternice mişcări populare. OTTO de Freislng [fraizirj] (c. 1112— 1158), episcop şi istoric german. Abate al mănăstirii cisterciene Morimond din Burgundia (1137) şi episcop de Freising (1137). A participat la Cruciada a ll-a (1147-1149). Remarcabile scrieri istorice („Historia de duabus civitatibus" şi „Gesta Friderici imperatoris"). OTTO, Frei (n. 1925), arhitect german. Exponent al funcţionalismului, a creat acoperişuri suspendate pe cabluri de oţel şi membrane plastice (Stadionul olimpic din Munchen, Sala polivalentă din Mannheim, Pavilionul Expoziţiei internaţionale de la Montreal, Centrul Congreselor din Mecca, Sediul guvernului din Riyadh). OTTO, Kristin (n. 1966), înotătoare germană. Câştigătoare a şase medalii de aur la Jocurile Olimpice de la Seul (patru în probe individuale şi două cu echipa). OTTO, Nikolaus August (1832— 1891), inginer şi industriaş german. A lucrat împreună cu E. Langen la construirea motorului cu ardere internă (1867), a realizat un motor în patru timpi cu combustibil gazos (1876), în colaborare cu F. Rings, şi un motor cu combustibil lichid (benzină, 1878). OTTO, Rudolf (1860-1937), filozof, teolog evanghelic şi istoric al religiilor german. Prof. univ. la Gottingen, Breslau şi Marburg. Importante contribuţii la constituirea istoriei religiilor ca ştiinţă autonomă şi la cercetarea gândirii sud-asiatice şi indiene. Atacând raţionalismul religios şi teologiile raţionale, O. demonstrează că esenţa oricărei religii este de a fi în relaţie cu sacrul: acesta este un fapt iraţional ireductibil ce nu poate fi cunoscut ca orice alt obiect, ci numai experimentat la nivelul existenţei omului („Sacrul“, „Despre numinos"). OTTOKAR (OTOKAR, OTAKAR), numele a doi regi ai Cehiei: O. I (1198-1230) din dinastia Premysl; O. II OTTONIAN cel Mare (1253-1278). A lărgit graniţele statului ceh, cucerind Stiria, Carintia şi Craina (1260-1269), dar a fost înfrânt şi ucis de Rudolf I de Habsburg. A fundat oraşul Kdnigsberg. OTTONIAN, Stilul ~, nume dat stilului definitoriu al artei (pictură, sculptură şi alte arte vizuale) din Sfântul Imperiu German în sec. 10 şi 11 (în timpul împăraţilor Ottoni şi a primilor lor succesori din Casa Saliană, 950-1050), caracterizat prin importanţa acordată reprezentării figurii umane şi prin gesturile emfatice ale personajelor. Denumirea provine de la numele lui Otto I cel Mare. OTWAY, Thomas (1652-1685), poet şi dramaturg englez. Exponent al tradiţiei elisabetane, practică gustul pentru excentric şi şocant („Alcibiade“, „Don Carlos“, „Orfana sau căsătorie nefericită", „Veneţia salvată") folosind versul alb. OTZTAL, Alpii - (it. Alpi Venoste), grup de munţi în Alpii situaţi la graniţa dintre Austria (Tirol) şi Italia (Trentino-Alto Adige); alt. max.: 3 774 m (vf. Wildspitze). OŢEL (< sl.) s. n. 1. Aliaj fier-carbon cu conţinut de 0,04-1,7% carbon (o. carbon) sau până la 2,2% carbon (o. aliat). Elaborarea o. se face în convertizoare şi în cuptoare Siemens-Martin sau electrice. Are o largă întrebuinţare în tehnică pentru rezistenţa, duritatea, tenacitatea şi elasticitatea sa. -0* O. aliat = o. care, pe lângă carbon, conţine o serie de elemente de aliere (crom, nichel, wolfram, vanadiu etc.), pentru a i se îmbunătăţi proprietăţile. Se deosebesc o. slab aliate (cu până la 5% elemente de aliere) şi 0. înalt aliate (cu 5-30% elemente de aliere). O. rapid = o. cu adaos de wolfram, crom şi vanadiu, ce devine foarte dur prin tratament termic, duritate care se menţine şi la temperaturi de 500-600° C. Se foloseşte la confecţionarea sculelor. O. inoxidabil = oţel aliat cu crom, nichel, mangan, rezistent la coroziune, chiar în medii puternic oxidante şi la temperaturi ridicate. O. profilat = bare de oţel obţinute prin laminare şi având în secţiune forma de pătrat, triunghi, cerc sau a literelor L, T, 1, U, Z etc. O.-beton = semifabricat de o. folosit la confecţionarea armăturilor elementelor de construcţie din beton armat. Are în general o secţiune circulară, mai rar ovală sau în formă de pătrat. Se foloseşte şi o.-b. cu profil periodic, format din bare cilindrice cu patru nervuri longitudinale sau elicoidale, formă sub care aderenţa la beton este mai bună. Loc. De oţel = foarte tare. 2. (La pl., în forma oţeluri) Sorturi diferite de o. (1); obiecte fabricate din o. (1). 3. (înv. şi pop., la pl. în forma oţele) Puşcă, pistol. OŢELAR (< oţel) s. m. Lucrător calificat care efectuează într-o oţelărie operaţiile necesare pentru elaborarea şarjei de oţel şi întreţine vatra cuptorului. OŢELĂRjE (< oţef) s. f. Secţia unei uzine metalurgice în care se elaborează şarjele de oţel. OŢELEA, Comei (n. 1940, Bucureşti), handbalist român. Component al echipei României de trei ori campioană mondială (1961, 1964 şi 1970 singurul jucător din lume deţinător a trei titluri mondiale) şi o dată medaliată cu bronz (1967). OŢELENI, com. în jud. laşi, situată în zona de contact a Pod. Central Moldovenesc cu C. Jijiei; 3 839 loc. (2003). Expl. de gresii şi argile. în satul O., menţionat documentar în 1446, se află biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1813). OŢELj (< oţel) vb. IV tranz. A căli (1). ♦ Refl. (Fig.) A se întări, a se fortifica, a se deprinde cu greutăţile. OŢELU ROŞU, vechea denumire (între 8 iun. 1948 şi 15 mai 1992) a oraşului Bistra, jud. Caraş-Severin, situat în culoarul depresionar Bistra, pe râul omonim; 12 090 loc. (2003). Staţie de c.f. Vechi centru (1796) al metalurgiei feroase (oţel, laminate). Produse refractare. Menţionat documentar în sec. 14 cu numele Bisthere, iar în 1699 cu denumirea Ohaba-Bistra. între 1924 şi 1945 s-a numit Ferdinand, iar între 1945 şi 1948, Ferdinand-Bistra. Declarat oraş în 1960. Biserica Sf. Gheorghe (1831). OŢET (< sl.) s. n. Lichid cu gust acru obţinut prin oxidarea, în anumite condiţii, a alcoolului etilic din diverse lichide alcoolice (vin, bere, etc.), prin fermentaţia acetică a soluţiilor de malţ, de glucoză etc. sau prin diluarea cu apă a acidului acetic concentrat; este folosit în alimentaţie drept condiment sau conservant. OŢETAR (< oţef) s. m., s. n. 1. S. m. Arbore din familia Anacardiacee, înalt până la 10 m, cu frunze alterne, imparipenat compuse, flori verzui şi fructe roşii, cultivat (datorită inflorescenţelor roşii catifelate din timpul verii şi frunzelor roşii toamna) prin parcuri şi utilizat la lucrări de consolidare a coastelor erodate (Rhus typhina). Frunzele conţin substanţe tanante, iar fructele sale, foarte acre, se utilizează la 134 Andrei Oţetea fabricarea oţetului. <0- O. fals = cenuşar (3). 2. S. n. Serviciu de masă compus din sticluţe în care se pune oţet şi untdelemn. 3. S. n. Oală de mare capacitate, în formă de amforă (moştenită de la romani), cu gât şi două toarte laterale, folosită pentru păstrarea oţetului sau la pus murături. Adevărate obiecte de artă populară, o. lucrate la Oboga şi Curtea de Argeş sunt smălţuite în verde închis sau brun şi au un decor bogat, uneori cu imagini în relief ale şarpelui, broaştei sau păsării; uneori au capace cu bumb în vârf. OŢETEA, Andrei (1894-1977, n. sat Sibiel, jud. Sibiu), istoric român. Acad. (1955), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Director (1947-1948 şi 1956-1970) al Institutului de Istorie „N. lorga“. Contribuţii fundamentale în domeniul istoriei moderne europene şi româneşti. Lucrările sale se caracterizează prin putere de sinteză şi claritate. A desfăşurat un efort tenace pentru restabilirea valorilor autentice ale istoriografiei şi pentru înlăturarea aberaţiilor din epoca stalinistă („Frangois Guichardin — sa vie publique et sa pensee politique", „Contribution â la Question d’Orienf, „Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în ţările române, 1821—1822“, „Renaşterea şi Reforma"). OŢETJ (< oţef) vb. IV refl. 1. (Despre vinuri) A se acri. 2. Fig. A deveni aspru, mânios, sever, neprietenos. OŢIQS, -OASĂ (< it., lat.) adj. De prisos, nefolositor, inutil. OU (lat. ovum) s. n. 1. Celulă (ou, zigot) care rezultă în urma fecundării ovulului de către un spermatozoid şi din care se dezvoltă, prin diviziuni repetate, un nou organism; cuprinde în citoplasmă substanţe de rezervă (vitelus) ce vor hrăni embrionul. La plante, o. rezultă din fuziunea a doi gameţi. 2. (La animale ovipare) Ovulul fecundat împreună cu învelişurile sale, care este depus în mediul exterior, unde embrionul îşi continuă dezvoltarea până la eclo- 135 OURO PR£T0 zare. Are o formă, de obicei, ovală sau rotunjită, dimensiuni şi culori variate. O. unor păsări, broaşte-ţestoase ş.a. sunt comestibile. 3. Spec. Oul de pasăre, protejat de o coajă calcaroasă, două membrane, albuş şi gălbenuş, folosit ca aliment. Oul de găină conţine aproape toate substanţele nutritive necesare organismului uman. <0* Loc. Ca oul = fragil. ^ Expr. (Despre cloşcă) A sta pe ouă = a cloci. Oul lui Columb se spune despre o realizare care pare simplă, dar care presupune ingeniozitate. Oul primordial = mit cosmogonic, foarte răspândit în numeroase variante, care se referă la naşterea Universului dintr-un ou embrionar sau embrionul de aur (oul originar). OUA (< ou) vb. I intranz., refl. şi tranz. (Despre păsări, insecte) A face ouă. O.U.A. v. Organizaţia Unităţii Africane. OUABAjNĂ (< fr.) s. f. Glicozid extras dintr-o specie de Strophantus, utilizat ca tonic cardiac. V. strofantină. OUACHITA [ouakjta], râu în S S.U.A., afl. stg. al lui Red River; 974 km. Izv. din munţii cu acelaşi nume din V statului Arkansas şi curge pe direcţie generală NNV-SSE, trecând prin Monroe. Navigabil pe 491 km. Hidrocentrale şi lacuri de acumulare (Katherine, 1924; Hamilton, 1931). Afl. pr.: Caddo, Saline, Boeuf, Tensas. Vechea denumire: Washita. OUAGADOUGOU [uagadugu], capitala Rep. Burkina Faso, situată în centrul ţării; 709,7 mii loc. (1996). Nod rutier. Aeroport. Pr. centru politic, economic şi comercial (bumbac, arahide, nuci de cocos). Ind. de egrenare a bumbacului, de prelucr. a metalelor şi a lemnului, textilă (confecţii), a încălţămintei şi alim. Artizanat. Universitate 0969). Catedrală. Palatul Moro Naba. sec. 15. Ocupat de francezi în 1896, devine centrul ad-tiv al coloniei franceze Volta Superioară (din 1919) şi capitala Rep. Burkina Fasso din 1960. OUAHRAN v. Oran. OUĂTOARE (< oua) adj., s. f. 1. Adj. (Despre păsări) Care produce multe ouă. 2. S. f. Găină aflată în perioada de producere a ouălor. OUBANGUI [ubăgi] sau UBANGl, râu în Africa Ecuatorială, afl. dr. al fl. Congo, la c. 80 km aval de Mbandaka; 1 160 km (2 285 km împreună cu Uele); supr. bazinului: 773 mii km2. Se formează prin unirea (la Yakoma) râurilor Mbomou (Bomu) şi Uele, curge pe direcţie E-V până la Bangui, se îndreaptă către S, formând graniţa între R.D. Congo şi Republica Centrafricană (până în aval de Libenge) şi hotarul între R.D. Congo şi R.P. Congo. Navigabil pe 570 km până la Bangui. Denumit Makua în cursul superior şi Mobangi în cel inferior. OUBANGUI-CHARI [ubăgi /ari], colonie (1910-1958) înglobată în Africa Ecuatorială Franceză. După dobândirea independenţei şi-a luat numele de Republica Centrafricană. OUD [out], Jacobus Johannes Pieter (1890-1963), arhitect şi urbanist olandez. Unul dintre fondatorii grupului „Sphinx“ (1916) şi al revistei „De Stijl“ (1917). Ca arhitect şef al oraşului Rotterdam (1918-1933), a avut un rol important în realizarea unor cartiere rezidenţiale de interes economic (ansamblurile Spanger şi Tusschendijken — azi distrus). Lucrări de orientare funcţionalistă (case în serie pentru expoziţia de habitat de la Stuttgart, imobilele societăţii Shell, la Rotterdam şi cele ale guvernământului provincial Zuid Holland, la Haga; sanatoriul pentru copii de lângă Arnhem). OUDRY [udrj], Jean-Baptiste (1686-1755), pictor francez. Director artistic al manufacturii de tapiserii de la Beauvais (1734) şi inspector la Gobelins (1736). Scene de vânătoare („Vânătoare însângerată") şi naturi moarte („Butor şi Perdix"). Cartoane pentru tapiserii („Terenuri de vânătoare ale lui Ludovic XV"). Celebru pentru ilustraţia la „Fabulele" lui La Fontaine. OU^DRAOGO, Idrissa (n. 1954), regizor de film din Burkina Faso. Exponent al noului curent cinematografic african. Pelicule impresionante prin simplitatea povestirii şi rafinamentul formei, având ca temă centrală opoziţia dintre tradiţional şi modern în viaţa africană („Tilai", „Strigătul inimii", „Africa, Africa mea", „Promisiunea"). OUJDA [ujda] oraş în NE Marocului, lângă graniţa cu Algeria; 351,8 mii loc. (1994). Nod de comunicaţii. Aeroport. Centru comercial, agricol (vin, cereale) şi minier (mangan, zinc, plumb). Fundat în 944. OULU (OULUJARVI), lac tectono-glaciar, în partea centrală a Finlandei (Saumenseeka), la 122 m alt.; 990 km2; ad. max.: 38 m. Este drenat de râul omonim în G. Botnic al M. Baltice, la gura căruia se află şi oraşul cu acelaşi nume. OULU (în suedeză ULEÂBORG), oraş în V Finlandei, port pe ţărmul de NE al G. Botnic, la gura de vărsare a fl. omonim; 124,5 mii loc. (2002). Aeroport. Şantiere navale. Siderurgie. Ind. cuprului. Uzine de îngrăşăminte chimice, fabrici de ciment, textile, hârtie şi celuloză, prelucr. lemnului, alim. Centru turistic. Export de lemn şi min. de fier. Universitate (1958). Fortăreaţă (1375) distrusă de o explozie în 1793; castel (1590); catedrală construită în anii 1770-1776 şi restaurată în 1830-1832. Fundat în 1605, a primit statut de oraş în 1610. Devastat de un incendiu în 1822. OUM er RBIA [umerbia], fluviu în NV Africii (Maroc); 555 km. Izv din Atlasul Mijlociu şi se varsă în Oc. Atlantic la El Jadida. Hidrocentrale. Irigaţii în cursul inferior. OUOLOGUEM, Yambo (n. 1940), scriitor de limbă franceză din Mali. Romanul istoric „Nevoia de violenţă", remarcabil prin abilitatea compoziţională, face o incursiune în destinul omului de culoare, victimă a violenţei coloniale. Eseuri („Literatura Franţei negre"). OURO PRâTO, oraş în E Braziliei (Minas Gerais), la 64 km de Belo Horinzonte, pe pantele Serrei do Espinhago, la 1 061 m alt., în bazinul OURY 136 lui Rio Doce; 62,5 mii loc. (1991). Centru agricol şi comercial. Turism. Şcoală minieră (1876). Monumente coloniale baroce (bisericile Săo Francisco de Assis, Nossa Senhora do Carmo, poduri, fântâni) majoritatea datorate sculptorului Antonio Francisco Lisboa (Aleijadinho), aflate din 1980 în patrimoniul cultural universal. Teatru colonial (restaurat în 1861-62), cel mai vechi din Brazilia. Muzeul Inconfidencia. Fundat în 1701 ca aşezare minieră (O.P. = „aurul negru") rămâne întreg sec. 18 centrul celei mai mari „goane după aur" din America de Sud. Devine oraş sub numele de Vila Rica (1711). OURY [urj], Gârard (n. 1919), regizor şi actor francez. Filme de divertisment, bazate pe comicul de situaţii, având ca parteneri mari actori ai genului: Bourvil, L. de Funes, Y. Montând, J.P. Belmondo („Marea hoinăreală", „Creierul", „Asul aşilor", „Răzbunare! şarpelui cu pene", „Vanilie şi căpşuni", „Fantomă cu şofer"). OUSE [u:z], fluviu în SSE Marii Britanii; 251 km. Izv. din zona deluroasă de la E de Banbury (Northampton-shire), curge pe direcţie SV-NE, trece prin Bedford şi se varsă printr-un mic estuar în G. Wash al Mării Nordului, în aval de King’s Lynn. Cunoscut şi sub numele de Great Ouse. OUSMANE, Sembâne (n. 1923), cineast şi scriitor senegalez de limbă franceză. Romane autobiografice, abil construite, având ca temă contradicţiile din societatea africană modernă („Docherul negru", „Mandatul", „Fărâme din pădurea lui Dumnezeu", „Ultimul imperiu"). Regizor de film: „Xala", „Ceddo" ş.a. OUŞOR (< ou) s. n., s. m. 1. S. n. Diminutiv al lui ou. 2. S. m. Plantă erbacee montană din familia liliaceelor, înaltă de 40-100 cm, cu frunze alungit-ovate, flori alb-verzui, lung pedunculate şi fructe bace roşii cu numeroase seminţe (Streptopus amplexifolius). OUŞORU 1. Masiv deluros în partea de N a Subcarpaţilor Vrancei, alcătuit predominant din pietrişuri. Alt. max.: 753 m (vf. Ouşoru). Nod hidrografic. 2. Vârf în SE m-ţilor Suhard (Carpaţii Orientali) care domină spre S depr. Domelor printr-un abrupt de c. 600 m. Alt.: 1 639 m. OUT [aut] (cuv. engl.) adv., adj. invar. 1. Adv. (Şi substantivat) în afara limitelor terenului de joc (la tenis, fotbal, handbal etc.). ♦ Cuvânt prin care arbitrul unei întâlniri de box cere oprirea definitivă a luptei. 2. Adj. invar. (Despre minge, jucător) Care este afară din joc. OUTPUT [autput] (cuv. engl.) s. n. 1. (ELECTRON.) Punct al unui sistem, al unui aparat sau aparat electronic prin care un semnal este transferat spre exterior. 2. (INFORM.) Transfer al informaţiei din memoria calculatorului spre exterior. 3. (EC.) Rezultatul activităţii unei persoane şi al unei întreprinderi sau al utilizării unui mijloc fix, într-o unitate de timp. OUTSIDER [autsaider] (cuv. engl.) subst. 1. întreprindere dintr-o anumită ramură a economiei, care nu face parte din monopolul sau monopolurile ce domină ramura respectivă 2. (SPORT) Concurent care, teoretic, nu are şansa de a câştiga. ♦ Cal de curse care nu este favorit într-o cursă. OUYANG XIU [ou - ian9 hsiou] (numele de curte: Yong Shu; numele literar: Zui Weng; lit. „Bătrânul Beţivan") (1007-1072), poet, istoric şi om de stat chinez din timpul dinastiei Song de Nord (960-1127). Fondator de şcoală şi inovator în domeniul tehnicilor literare. A încercat să reformeze viaţa politică, bazată pe principiile confucianiste. Cronicar oficial al Imperiului chinez („Noua cronică a Dinastiei Tang", „Noua Cronică a Celor Cinci Dinastii"). OV(O)-, OVI (< fr.; {s} lat. ovum ,,ou“) Element de compunere cu sensul „referitor la ou", „în formă de ou" cu ajutorul căruia se alcătuiesc adjective şi substantive. OVAL, -Ă (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care are formă alungită, asemănătoare oului de găină. 2. S. n. Curbă convexă închisă, imitând elipsa, compusă din patru arce care se racordează. Ouşor (2.) Oval (2.) OVALBUMINĂ (< fr.; {s> ov- + fr. albumine) s. f. Albumină prezentă în albuşul de ou, cu un conţinut ridicat de acid glutamic, leucină şi prolină. OVALIZARE (< fr.) s. f. Deformare a unui corp cilindric astfel încât secţiunea acestuia să devină ovală. Este provocată de solicitări inegale, de montajul greşit etc. OVANDO, Nicolâs de (c. 1451 — 1511), militar şi administrator colonial spaniol. A reorganizat ordinul cavaleresc de Alcântara, devenind mare comandant (1503). Guvernator al provinciilor spaniole din America (1502—1509). OVAR (< lat., fr.) s. n. 1. Organul de reproducere femei, care conţine celulele germinative sau ovulele. O. are o funcţie externă (formează ovulele) şi o funcţie de glandă endocrină (secretă estrogeni şi progesteron). La majoritate vertebratelor şi la om există două o., aşezate simetric în cavitatea abdominală; împreună cu trompele şi uterul constituie organele genitale interne. La unii peşti cele două o. fuzionează, formând o structură unică, iar la păsări numai o. stâng este funcţional. 2. (BOT.) Partea inferioară a pistilului, formată din cârpele, care conţine ovulele. După fecundaţie, o. se transformă în fruct şi ovulele în seminţe. OVARECTOMIE (< fr.; {s} lat. ovarium „ovar" + gr. ektome „amputare") s. f. Ablaţia chirurgicală a unuia sau a ambelor ovare. OVARIAN, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine ovarelor (1), care se referă la ovare. <0- Folicul o. v. folicul. OVARlOHISTERECTOMjE (< fr.; {s> lat. ovarium „ovar" + gr. hystera „uter" + gr. ektome „amputare") s. f. Ablaţia chirurgicală a ovarelor şi a uterului. OVARjTĂ (< fr.; {s} lat. ovarium „ovar") s. f. Inflamaţie acută sau cronică a ovarului, însoţită de cele mai multe ori de inflamaţia trompelor uterine 137 OVIEDO (salpingo-ovarită sau anexită). -O O. sclerochistică = formă de o. cronică care se manifestă clinic prin semne de hiperfoliculinie. OVAT, -Ă (< lat.) adj. (Despre frunze, petale, sepale etc.) Cu lăţimea cea mai mare în treimea inferioară; în formă de ou. OVAŢIE (< fr.; lat. ovatio < ovis „oaie") s. f. 1. (în Roma antică) Ceremonie în onoarea unui comandant victorios (de mai mică importanţă decât în cazul triumfului), însoţită de sacrificarea unui miel. 2. (La pl.) Aclamaţii, aplauze entuziaste manifestate faţă de o persoană, o acţiune, o iniţiativă etc. (în cadrul unei adunări, unei serbări etc.). OVAŢIONA (< fr.) vb. I tranz. A-şi manifesta admiraţia, simpatia, aprobarea pentru cineva sau ceva prin ovaţii; a aplauda, a aclama. QVĂ (< fr.; {s} lat. ovum ,,ou“) s. f. Ornament de forma unei jumătăţi de ou, folosit la decorarea în relief a mulurilor cornişelor şi capitelurilor. Iniţial a făcut parte din repertoriul ordinului ionic. Apare uneori şi pe lucrări de argintărie. OVĂSCIOR (< ovăz) s. m. Plantă erbacee perenă din familia poaceelor, înaltă de 130-180 cm, cu frunze liniare şi spiculeţe în panicule lungi (Arrhe-natherum elatius). Este o plantă furajeră, putând fi cosită de 2-3 ori pe an. Se cultivă şi pentru nutreţ, în amestec cu alte graminee şi leguminoase perene. OVĂZ (< sl.) s. m. Plantă furajeră anuală din familia poaceelor, înaltă de 80-170 cm, cu frunze liniare şi inflorescenţa un panicul (Avena sativa). Fructul este îmbrăcat în palee, fusiform, cu un şanţ pe faţa inferioară, acoperit Pe toată suprafaţa cu perişori scurţi şi fini. Se cultivă ca plantă furajeră pentru seminţe sau nutreţ verde. Seminţele conţin proteine, grăsimi, celuloză, vitamine şi sunt folosite pentru furajarea Ovă animalelor tinere, a reproducătorilor şi a cailor; de asemenea, este folosit în alimentaţia dietetică sub formă de grişuri, făină, fulgi. Are utilizări terapeutice, în medicina tradiţională umană şi veterinară, având proprietăţi calmante, cicatrizante, energizante, diuretice, laxa-tive, reconfortante. Cea mai mare producătoare mondială este Rusia (6 mii. t, 2000). OVERBECK, Johann Friedrich (1789-1869), pictor german. Membru al grupării nazareenilor; convertit la catolicism, devine maestrul gânditor al grupului. Lucrări în contururi precise şi colorit cu umbre, tratând subiecte religioase („losif vândut de fraţii săi“, „Punerea în mormânt"). 0VERLAND, Arnulf (1889-1968), poet norvegian. După Primul Război Mondial devine membru al grupului marxist de la revista „Mot dag“. Versuri exprimând compasiunea pentru cei oropsiţi şi revolta faţă de oprimatori („Pâine şi vin", „Muntele albastru", „Frontul roşu"). Deportat de nazişti (1941-1945), devine poet naţional cu poemele despre război („Supravieţuitorii noştri în toate", „Reîntoarcerea vieţii"). în ultimii ani, poezie lirică („Minutele vieţii"). OVERLAND PARK [euvelsend] oraş în partea centrală a S.U.A. (NE Kansas), în S aglomeraţiei urbane Kansas City; 149,1 mii loc. (2000). Industrie uşoară. Funcţie rezidenţială. Colegiul Johnson (f. 1967). Fundat în 1906. OVERLOCK [ouvelok] (cuv. engl.) s. n. Maşină pentru asamblatul şi tivitul tricotajelor, printr-un tighel din două fire. OVI- v. ov(o). OVICJD (< fr.; {s> ovi- + lat. cida „care ucide") adj., s. n. (Substanţă) care are proprietatea de a distruge ouăle insectelor, ale acarienilor etc. OVIDIU (Publius Ovidius Naso) (43 î.Hr.-c. 17 d.Hr.), poet latin. Deşi era unul dintre poeţii Romei care se bucura de favorurile împăratului August, va fi exilat de acesta la Tomis (azi Constanţa), unde va şi muri. Cauzele acestei dure pedepse au fost puse de unii a poemului „Arta iubirii", iar de alţii pe seama unei legături cu lulia, nepoata împăratului, exilată şi ea. Creaţia sa, remarcabilă prin limpezimea, fluenţa şi eleganţa stilului, dezvăluie un spirit prin excelenţă elegiac, analist al vieţii sentimentale. Lirică erotică, analizând cu deosebită fineţe psihologia iubirii („Amoruri", „Remediile iubirii"), poeme didactice („Arta iubirii") sau de inspiraţie mitologică („Metamorfozele" — prelucrare a 250 de legende despre crearea şi istoria Universului), comentarii poetice la marile evenimente istorice sau sărbători romane („Fastele"), epistole în versuri, dominate de tristeţe, de nostalgia Romei, de dorul după cei dragi, apropiaţi inimii lui („Tristele", „Ponticele"). Readus în circulaţie, după domnia lui Tiberiu, O. a rămas un model al poeziei de dragoste, a cărei înfluenţă se va manifesta în lirica franceză şi italiană din sec. 12-13. OVIDIU, prima revistă literară dobrogeană, apărută bilunar la Constanţa, între 1898 şi 1910 (cu întreruperi). Director: P. Vulcan. Intenţia editorilor era de a fi o tribună de înălţare a artelor şi literaturii în amintirea marelui poet latin exilat aici. Colaboratori: D. Nanu, P. Cerna, N. Becescu, N. Rădulescu-Niger, M. Strajan. OVIDIU, oraş în jud. Constanţa, situat pe malul de NV al L. Siutghiol; 13 174 loc. (2003). Staţie de c.f. Expl. de calcar şi dolomit. Centrală electrică şi de termoficare. Ind. mat. de constr. şi alim. (conserve de legume şi fructe, băuturi, panificaţie). Staţiune de cercetare a soiurilor de plante. Ferme legumicole şi de creştere a bovinelor. Centru viticol. Menţionat documentar în 1650 cu numele Selişte, s-a numit ulterior Canara şi apoi O. Declarat oraş la 18 apr. 1989. OVIDUCT (< fr. {i>; {s} ovi- + lat. ductus „canal") s. n. (ANAT.) Conduct prin care ovulele ajunse la maturitate sunt transportate fie în uter (la om şi mamifere), fie în cloacă (la păsări, reptile, peşti, batracieni). La om şi mamifere se numeşte trompă uterină. OVIEDO, oraş în N Spaniei, la c. 100 km NNV de Leon, centrul ad-tiv al Comunităţii Autonome Asturia, 201,1 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Aeroport. Centru minier (cărbune, minereu de fier). Ind. siderugică, constr. de utilaj minier şi electrotehnic, chimică şi alim. Universitate (1608). Muzee de arheologie şi de etnografie. Teatru dramatic. Monumente: bazilica San Juliân de los Prados (812-842), bisericile Santa Maria del Naranco (848), San Miguel de Lillo (sec. 9), Santo Domingo (1553, restaurată în sec. 18), catedrala San Salvador (1388-1528, restaurată în sec. 18 şi după Războiul Civil din anii 1936-1939), în stil gotic, cu un turn de 80 m înălţime; Palatul episcopal (1500, terminat în 1700). Monumentele istorice OVIFORM Oviedo. Catedrala San Salvador aflate în oraş şi împrejurimi au fost declarate (1985-1998) ca aparţinând patrimoniului cultural universal. Oraşul s-a construit în jurul unei abaţii bene-dictine (757). Reşedinţa Regatului Asturiilor (sec. 9-10); centrul insurecţiei antifranceze (1808). OVIFORM (< fr.; {s} ovi- + lat. forma „formă") adj. De forma unui ou; ovoid, ovoidal. OVIMBUNDU s. m. pl. Populaţie negridă din grupul bantu, trăind în podişuri înalte din partea centrală şi de V a Angolei (c. 3,5 mii.). Vorbesc limba ubundu. Religia tradiţională se axează pe cultul strămoşilor. în timpul tulburărilor (1975-1990) care au avut loc în Angola, s-au situat de partea Uniunii Naţionale pentru Independenţa totală a Angolei (UNITA). OVJN, -Ă (< fr.; {s} lat. ovis ,,oaie“) adj., s. f. 1. Adj. (Despre animale) Din genul Ovis; (despre produse) care provine de la oi; de oaie sau de capră. 2. S. f. (La pl.) Denumire generică dată oilor; (şi la sg.) animal din genul Ovis. V. oaie. OVIPAR, -Ă (< fr.; {s} ovi- + lat. părere „a naşte") adj. (Despre animale) Care se înmulţeşte prin ouă. Majoritatea animalelor sunt o. ♦ (Substantivat, f. pl.) Animale care se înmulţesc prin ouă. OVIPOZITOR (< fr.; {s} ovi- + lat. positus „aşezat, pus“) s. n. Organ al insectelor cu ajutorul căruia ouăle sunt depuse în substratul sau în cavitatea în care se vor dezvolta; oviscapt. Acul albinelor şi al viespilor este un o. modificat. 138 OVISCAPT (< fr; {s} ovi- + gr. skap-tein „a săpa“) s. n. (ZOOL.) Ovipozitor. OVO- v. ov(o). OVOCjT (< fr.; engl.) s. n. Celulă germinală femelă, situată în parenchimul ovarian, care rezultă din transformarea unei ovogonii şi din care se formează ovulul. OVOGENEZĂ (< fr.; {s} ovo- + gr. genesis „naştere") s. f. Proces de formare, dezvoltare şi maturare a ovulelor la animale, prin diviziuni succesive ale unor celule din ovar. Are trei faze: formarea ovogoniilor, a ovocitelor şi, în final, a ovulului pregătit pentru fecundare. OVOGQNIE (< engl.) s. f. Celulă sexuală tânără care se transformă în cursul ovogenezei în ovocit. OVOjD (< fr. {i}; {s} ovo- + gr. eidos „aspect") adj. Oviform; ovoidal. OVOIDAL, -Ă (< fr.) adj. Oviform. OVOSCOP (< fr. {i}; {s} ovo- + gr. skopein „a examina") s. n. Aparat utilizat în avicultura pentru urmărirea dezvoltării embrionului în timpul incubaţiei. OVOVIVIPAR, -Ă (< fr.) adj. (ZOOL.; despre unele animale) La care ouăle rămân în căile genitale (oviducte) până la ecloziune. La animalele o., puiul iese din ou imediat după expulzare (ex. salamandra neagră, şopârla de munte, vipera). OVUL (< fr.; {s} lat. ovum „ou") s. n. 1. (EMBRIOL.) Gametul femei al animalelor care se formează şi se dezvoltă în ovar, de unde este eliberat în procesul ovulaţiei. Are o masă citoplasmatică bogată (vitelus) şi un nucleu haploid. Prin fecundarea o. de către un spermatozoid rezultă oul sau zigotul (care este diploid). 2. (BOT.) Elementul sexual femei al plantelor cu flori, produs al carpelelor, care, după fecundaţie, se transformă în sămânţă. Are unul sau două învelişuri, un micro-pil şi nucela, care adăposteşte arhe-goanele sau sacul embrionar, în care se găseşte gametul femei sau oosfera. OVULAŢIE (< fr.) s. f. Eliminare din ovar a ovulului matur (apt de a fi fecundat). O. are caracter ritmic; la femeie are loc aproximativ în a 14-a zi de la începerea ciclului menstrual. Ovine Oi din rasa: 1. Polmarth; 2. Merinos de Palas; 3. Caracul; 4. Suffolk; 5. Ţurcană albă; 6. Spancă. 139 OXENSTIERNA OWEN [ouin], Gwilym Ellis Lane (1922-1982), filozof britanic. Prof. univ. la Oxford, Harvard, Cambridge. Preocupat de logica argumentării, filozofia ştiinţei şi metafizicii, prin studiile sale despre Parmenide, Platon şi Aristotel, O. a condus reorientarea în studiul filozofiei vechi care a început în anii ’50 în Marea Britanie şi America de Nord („Logică, ştiinţă şi dialectică"). OWEN [ouin], Sir Richard (1804- 1892), naturalist britanic. Director al Departamentului de Istorie Naturală de la British Museum (1856-1884). A confirmat descoperirea şi observaţiile făcute de Sir J. Paget privind parazitul Trichina spiralis. Este considerat succesorul lui Cuvier în paleontologia vertebratelor („Asupra anatomiei vertebratelor"); a formulat teoria după care craniul provine din transformarea primelor două vertebre cervicale. OWEN [ouin], Robert (1771-1858), reformator social şi filantrop britanic. în propria întreprindere din New Lanark (Scoţia), a încercat să aplice un program de reforme sociale (ex. reducerea orelor zilei de muncă, înfiinţarea de grădiniţe pentru copiii muncitorilor, programe de educaţie social-culturală) care să amelioreze situaţia lucrătorilor, propunând şi un plan de modificare a legislaţiei muncii („Noi puncte de vedere asupra societăţii", „Eseu despre formarea caracterului uman"). Devotat educaţiei morale şi idealurilor sale utopice, a încercat să înfiinţeze în Marea Britanie şi apoi în S.U.A. (colonia „Noua armonie", 1825-1828), comunităţi cooperatiste, dar acestea au eşuat. Teoriile sale au făcut obiectul lucrării „Noua lume morală". OWEN [ouin], Wilfred (1893-1918), Poet englez. Participant la Primul Război Mondial, a fost grav rănit. Poemele sale („Poezii"), apărute postum, denunţă cu Robert Owen o putere de evocare excepţională mizeria, cruzimea şi inutilitatea războiului. OWENS [ouinz], Cleveland James (Jesse) (1913-1980), atlet american. Considerat unul dintre cei mai mari atleţi ai tuturor timpurilor. Eroul Jocurilor Olimpice de la Berlin (1936), când a câştigat patru medalii de aur la 100 m, 200 m, săritura în lungime şi ştafeta 4x100 m; Hitler, care asista la concursuri, a părăsit stadionul, furios că un atlet de culoare avea asemenea performanţe. în 1935, a doborât într-o singură zi (25 mai, la Ann Arbor) cinci recorduri mondiale şi a egalat un al şaselea; recordul său la săritura în lungime (8,13 m) a rezistat 25 de ani, un record de longevitate. OWEN STANLEY RANGE [ouin staenli reindj], lanţ muntos în extremitatea de SE a ins. Noua Guinee, extins pe 900 km lungime, cu versanţi abrupţi către câmpiile litorale şi cu înălţimi ce depăşesc 3 000 m. Alt. max.: 4 074 m (Mount Victoria). Explorat de căpitanul englez Owen Stanley în anii 1845-1850. OWERRI, oraş în S Nigeriei, în N deltei Nigerului, la NV de Aba, centru ad-tiv al statului Imo; 119,7 mii loc. (1991). Centru agricol şi comercial. Meşteşuguri. OWO, oraş în SV Nigeriei Centrale (Ondo), la 48 km NE de Ibadan, pe pantele sudice ale dealurilor Kukuruku (344 m alt.); 157,2 mii loc. (1991). Nod rutier. Centru comercial şi piaţă agricolă (yams, cassava, porumb, orez, ulei de palmier). Mare zonă de culturi de arbori de cacao şi bumbac. Colegiul pedagogic St. John’s. Institut comercial. OXALAŢI (< fr. {i}; {s} gr. oxalis „măcriş") s. m. pl. Săruri sau esteri ai acidului oxalic. Se întrebuinţează în chimia analitică, în vopsitorie, în medicină etc. OXALEMjE (< engl.) s. f. Prezenţa în sânge a acidului oxalic sau a oxalaţilor. Concentraţia normală la om este de 2 mg la litrul de plasmă; ea creşte (hiperoxalemie) în gută, astm, tulburări metabolice, ceea ce duce la infiltrarea difuză a oxalaţilor în ţesuturi (oxaloză). OXALIC (< fr., engl.) adj. Acid ~ = acid dicarboxilic, substanţă albă, cristalină, toxică, cu proprietăţi reducătoare. Se întrebuinţează ca mordant în vopsitorie, la scoaterea petelor de cerneală, de rugină etc. Cleveland James Owens OXALURE (< engl.) s. f. Prezenţa în urină a acidului oxalic, mai ales sub formă de săruri de calciu. Concentraţia normală la om este sub 50 mg în 24 de ore; ea creşte în tulburările metabolice genetice. OXENSTIERNA [uksen/aerna] 1. Axei Gustafsson, conte de Sddermore O. (1583-1654), om politic suedez. Cancelar (din 1612) al regelui Gustav II Adolf, iar după moartea acestuia (1632) conducătorul de fapt al regatului, ca şef al Consiliului de Regenţă. A fondat (1638) în America colonia Delaware; a semnat (1638) cu Richelieu alianţa de la Hamburg. Promotor al unei politici menită să asigure hegemonia Suediei în bazinul M. Baltice, impunând Dane-marcii Tratatul de la Bromsebro (1645). 2. Bengt Gabrielsson, conte O. (1623-1702), diplomat şi om politic suedez. Nepot de văr al lui 0.(1). Guvernator al Poloniei (1654) şi al Livoniei (1662—1666). A negociat alianţa cu Ţările de Jos şi Sfântul Imperiu Romano-German (1681), conducând politica externă a statului (1680-1697). Axei Oxenstiema OXFORD 140 Membru al Consiliului de Regenţă al lui Carol XII (1697). 3. Johan Thuresson, conte de O. (1666-1733), moralist suedez. „Cugetările" sale, care au cunoscut o remarcabilă circulaţie în Ţările Române, l-au influenţat pe Eminescu. OXFORD [oksfed] (cuv. engl.) subst. Rasă de oi creată în Anglia şi crescută pentru producţia de carne (greutatea corporală a oilor adulte este de 85-95 kg). Se caracterizează printr-o mare prolificitate. OXFORD [oksfad], oraş în Marea Britanie (Anglia), situat la confl. Tamisei cu râul Cherwell, la 84 km NV de Londra; 118,7 mii loc. (1991). Ind. metalurgică, de constr. aeronautice, de automobile şi de aparataj electrotehnic. Fabrică de mobilă şi de hârtie. Tipografii. Sediul Universităţii cu acelaşi nume (1168) şi al mai multor colegii universitare (University College 1249, Balliol 1263, Merton 1264, New College 1379, Magdalen 1458 ş.a.). Muzeul Ashmolean (1683). Teatrul Sheldonian (1662-1669). Biblioteca Bodleiană (fondată 1602-1603 de Sir Thomas Bodley). Observator astronomic. Grădină botanică. Monumente: catedrala St. Frideswide a colegiului Christ Church (1170-1180, completată în 1225, cu un turn şi cu construcţii adiacente ridicate în anii 1525-1546); capela Colegiului Merton (1276); capela Colegiului Magdalen (1475-1481); capela Colegiului Lincoln (sec. 17); Redcliffe Camera (1739—1749). Menţionat documentar în 912, oraşul s-a dezvoltat în jurul universităţii. — Previziunile de la O., program de revendicări prin care marii seniori impuneau regelui (1258) crearea unui „consiliu de 15“ cu drept de veto asupra hotărârilor regale, alegerea cancelarului şi a altor mari demnitari, precum şi obligaţia tuturor să depună jurământ de loialitate faţă de aceste „Proviziuni". Regele le-a anulat în 1266. Mişcările religioase de la O. 1. Mişcare religioasă, în prima jumătate a sec. 19, în sânul anglicanismului, marcată de ideologia conservatoare romantică, ce a dus la renaşterea şi reformarea Bisericii anglicane în raport cu religia catolică. Principalul exponent: John Henry Newman. 2. Mişcare religioasă întemeiată de Fr. Buchman, în 1921, cu un pronunţat caracter moralizator, propovăduind pocăinţa şi conlucrarea socială. Şcoala analitică de la O., curent filozofic britanic iniţiat de G.E. Moore, după al Doilea Război Mondial, care teoretiza filozofia ca analiză a limbajului comun, sub influenţa lui L.J.J. Wittgenstein. Reprezentanţi de seamă: G. Ryle, J.L. Austin, P.F. Strawson, R.M. Hare. OXFORD UNIVERSITY PRESS [oksfed ju:nivş:siti pres], casă editorială britanică care şi-a început activitatea la Oxford (1585). OXFORDIAN, primul etaj (vârstă) al Jurasicului superior, caracterizat prin amo-niţi, belemniţi, brahiopode, echinide etc. OXI- (< fr.; {s} gr. oxys „acru, acid") Element de compunere având fie sensul de „ascuţit, acut, excesiv", fie de „în combinaţie cu oxigenul", cu ajutorul căruia se alcătuiesc verbe, adjective şi substantive. OXIACETILENĂ (< fr.) s. f. Com-binaţie a acetilenei cu oxigenul. OXIACETILENIC, -Ă (< fr.) adj. De oxiacetilenă. Sudură o. = procedeu de sudură în care flacăra este întreţinută de combinaţia dintre oxigen şi acetilenă. OXIACjD (< oxi- + acid) s. m. 1. Acid anorganic care conţine în molecula sa şi oxigen (ex. acid hipocloros, acid sulfuric etc.). 2. Hidroxiacid. OXICEFALE ({s} oxi- „ascuţit" + gr. kephale „cap") s. f. (MED.) Acrocefalie. OX|D (< fr. {i}; {s> gr. oxys „acru") s. m. Compus rezultat prin combinarea unui element cu oxigenul. 4- O. de aluminiu = pulbere albă greu fuzibilă, greu solubilă în apă şi în acizi care se găseşte în natură în stare cristalizată sub formă de corindon şi pietre (semi)preţioase (safir, rubin, topaz etc.); alumină. O. de calciu = var nestins; calce. O. de carbon = gaz incolor, fără miros, otrăvitor, care se formează în arderile incomplete ale carbonului. Industrial se obţine prin trecerea aerului, a oxigenului sau a apei peste cărbune incandescent. Se foloseşte în sinteza organică. O. de plumb = litargă, miniu. O. de zinc = pulbere albă folosită în vopsitorie; alb de zinc. O de etilenă = gaz incolor (p.f. 12°C), toxic, foarte reactiv, obţinut prin oxidarea catalitică a etilenei sau din etilenclorhidrină. Se întrebuinţează la fabricarea glicolului, a unor dizolvanţi, plastifianţi etc. O. de magneziu = substanţă cristalină, cu p.t. 2 800°C, insolubil în apă, care se găseşte în natură sub formă de periclaz. Se foloseşte ca material refractar. Sin. magnezie. OXIDA (< fr.) vb. I refl. şi tranz. A (se) combina cu oxigenul; a reacţiona cu alte substanţe, cedând electroni. ♦ A (se) acoperi cu oxid; a rugini. OXIDABIL (< fr.) adj. Care se poate oxida; care rugineşte (uşor). OXIDANT, -Ă (< fr.) adj., s. n. (Substanţă) care produce oxidarea altor substanţe, având proprietatea de a capta electroni (ex. oxigenul, ozonul, apa oxigenată, permanganaţii etc.). OXIDARE (< oxida) s. f. 1. Acţiunea de a (se) oxida. ♦ Reacţie în care o substanţă se combină cu oxigenul; orice reacţie în care o substanţă cedează electroni. 2. Acoperire a materialelor metalice cu o peliculă de oxizi în scopul protejării lor. OXIDAZĂ (< fr.) s. f. Enzimă de natură metaloproteică care catalizează transportul şi fixarea oxigenului molecular în ţesuturi. O. sunt foarte răspândite la plante şi animale. OXIDIMETRjE (< fr., germ. {i}; {s} fr. oxyde „oxid" + gr. metron „măsură") s. Oxford. Universitatea 141 OYAMA f. Ansamblul metodelor de dozare volumetrică a unor compuşi, bazat pe folosirea ca reactivi a soluţiilor titrate de oxidanţi. OXIDOREDUCERE (după fr. oxydo-reduction) s. f. Reacţie formată, în ansamblu, dintr-o reacţie de oxidare şi , o reacţie de reducere, care au loc concomitent. Se produce datorită unui transfer de electroni între substanţa care se oxidează şi substanţa care se reduce. Termenul este folosit adesea în forma prescurtată redox. OXIDOREDUCTAZE (< fr.) s. f. pl. Clasă de enzime ce catalizează reacţiile de oxidare-reducere. Au un rol important la asigurarea celulei cu energie. Principalele o. sunt: dehidrogenazele, hi-droxilazele, oxigenazele, oxidazele etc. OXIDRjL (< fr.) s. m. (CHIM.) Hidroxil. OXIGEN (< fr.; {s} oxi- + gr. gennaein „a produce"; lat. oxygenium) s. n. Element chimic (O; nr. at. 8, m. at. 15,999, gr. sp. 1,429 (gaz), p.t. — 218,9°C, p.f. - 182,96° C). în stare liberă se cunosc două forme alotropice: 02 (oxigen obişnuit) şi 03 (ozon). 02 este un gaz incolor, inodor, insipid, care, în volume, formează o cincime (21%) din aerul atmosferic. Este cel mai răspândit element din natură, intrând în compoziţia apei, a rocilor, mineralelor, ţesuturilor animale şi vegetale, a compuşilor organici şi anorganici. Se combină cu toate elementele chimice, exceptând gazele inerte, formând oxizi, fiind cel mai activ nemetal (după fluor); cu hidrogenul formează apa. Funcţionează în combinaţii în starea de valenţă doi. O. are un rol important în respiraţia organismelor vii (întreţine viaţa) şi în combustie. Se obţine industrial prin distilarea aerului lichid şi prin electroliza aPei, iar în laborator prin descompunerea termică a unor combinaţii. Se întrebuinţează la fabricarea a numeroşi compuşi chimici (acid sulfuric, acid azotic etc.), în flacăra oxihidrică şi oxiacetilenică, în aparatele de respiraţie ale scafandrilor, în medicină la întreţinerea respiraţiei; în stare lichidă este component al combustibilului rachetelor. a fost descoperit de C. W. Scheele în 1772 şi, independent, de J. Priestley în 1774. OXIGENA (< fr.) vb. I 1. Refl. (Despre substanţe chimice) A se combina cu oxigenul. 2. Refl. (Despre sange) A se încărca cu oxigen prin combinarea acestuia cu hemoglobina. 3. Tranz. A albi ţesăturile prin tratarea cu apă oxigenată. 4. Tranz. şi refl. A (şi) decolora părul cu apă oxigenată. OXIGENARE (< oxigena) s. f. 1. Acţiunea de a (se) oxigena; operaţie de albire a ţesăturilor, de decolorare a părului etc. 2. (FIZIOL.) Hematoză. OXIGENAT, -Ă (< fr.) adj. 1. Care conţine oxigen (ex. compuşii oxigenaţi ai sulfului). 2. Care s-a decolorat prin tratare cu apă oxigenată. 3. Apă o. = lichid dens, incolor sau albăstrui, oxidant puternic; peroxid de hidrogen. Soluţia sa în apă e întrebuinţată ca dezinfectant şi decolorant. V. perhidrol. OXIGENOTERAPjE (< fr.) s. f. (MED.) Administrarea în scop terapeutic a oxigenului în căile respiratorii, tractul digestiv sau sub piele în unele boli cardiace, pulmonare, intoxicaţii cu gaze asfixiante. OXIHEMOGLOBjNĂ (< fr. ») s. f. Compus instabil format în procesul respiraţiei, prin combinarea oxigenului cu hemoglobina. Se formează în plămâni, iar la nivelul ţesuturilor se disociază cedând oxigenul care este utilizat în diverse procese metabolice. OXILjT (< fr. {i}; {s} oxi- + gr. lithos „piatră") s. m. Peroxid de sodiu, care, în contact cu apa, pune în libertate oxigen; este folosit în aparatele de oxigen. OXIMĂ (< fr. ffl) s. f. Substanţă organică caracterizată prin prezenţa în moleculă a grupării = N—OH. OXIMETRJE (< engl.) s. f. Metodă rapidă de stabilire a saturaţiei sângelui cu oxigen, bazată pe dependenţa absorbţiei luminii roşii de către oxihemo-globina, respectiv hemoglobina redusă, şi realizată cu ajutorul oximetrului. Variaţiile de saturaţie ale sângelui arterial şi venos au o mare importanţă pentru diagnosticarea cardiopatiilor congenitale sau dobândite. OXIMORON (< fr.; {s} gr. oxys „deştept", „ascuţit" + moros „prost, nebun") s. n. Figură de stil sintactico-semantică alcătuită din doi termeni incongruenţi şi aparent incompatibili (de ex. „dulce jele", „farmec dureros" la Eminescu), având ca finalitate fie sublinierea contrastelor, fie concilierea lor. OXITOCjNĂ (< engl.) s. f. Ocitocină. OXITON (< fr.; {s} oxi- + gr. tonos „accent") s. n. Cuvânt care are accentul pe ultima silabă. OXIUR (< fr. {i}; {s} oxi- + gr. ura „coadă") s. m. Vierme nematod, parazit intestinal la om, în special la copii, lung de 9-15 mm (femela) şi 5-6 mm (masculul), cu partea terminală ascuţită (Enterobius vermicularis). Femela depune c. 13 000 de ouă, de obicei în jurul orificiului anal al gazdei. OXIURAZĂ (< fr.) s. f. Boală provocată de prezenţa oxiurilor în intestin. Se manifestă prin greţuri, vărsături, tulburări de tranzit, dureri abdominale, prurit anal, tulburări nervoase. OXNARD, oraş în S.U.A. (SV Californiei), lângă coasta Oc. Pacific (Santa Barbara Channel), la 48 km VNV de Los Angeles, în aria metropolitană O.-Ventura-Thousand Oaks; 170,4 mii loc. (2000). Mare centru industrial (rafinărie de petrol, produse chimice, instrumente de precizie, componente electronice, mase plastice, hârtie, zahăr). Bază militară americană la Port Hueneme. Colegiu (f. 1975). Fundat în 1898 în jurul unei fabrici de zahăr din sfeclă a lui Henry Oxnard. OXONIU (< fr.) s. m. (CHIM.) Hidroniu. OXOSINTEZĂ (< fr.) s. f. Procedeu industrial de obţinere a aldehidelor (respectiv a alcoolilor primari), prin tratarea olefinelor cu un amestec echimo-lecular de oxid de carbon şi hidrogen, la 140°C şi 150-200 at., în prezenţa unui catalizator pe bază de cobalt. Se mai numeşte reacţie de carbonilare, sinteză oxo, hidroformilare. OXUS v. Amu-Daria. OXYRHYNCHUS, sit arheologic în Egipt (aşezarea Al-Bahnasa), pe malul vestic al Nilului, la 200 km S de Cairo. Celebru pentru descoperirea a numeroase papirusuri din perioada 250 î.Hr— 700 d.Hr., cu texte religioase aparţinând literaturii clasice greceşti, redactate în Ib. greacă şi latină. OYAHUE v. Ollague. OYAMA, oraş în Japonia centrală (ins. Honshu), pe râul Omoi-gawa, la 71 km N de oraşul Tokyo; 155,2 mii loc. (2000). Nod feroviar. Mare suburbie industrială în megalopolisul Tokyo-Yokohama-Kawasaki (utilaj minier şi de transport, rafinarea aluminiului). Una dintre cele mai mari staţii de radio din Orient. Castel medieval. Devine staţie de poştă şi port fluvial în timpul dinastiei Tokugawa (1603-1867). OYAMA Iwao, prinţ (1842-1916), feldmareşal japonez. De mai multe ori ministru. A comandat trupele japoneze în războiul împotriva Chinei (1894— OYAPOCK 142 Iwao Oyama 1895), când a cucerit Port-Arthur; a condus operaţiuniiie din Manciuria în Războiul Ruso-Japonez (1904-1905), câştigând bătăliile de la Liaoyang şi Mukden. OYAPOCK (OIAPOQUE), fluviu în N Americii de Sud (Brazilia şi Guyana Franceză); 370 km. Izv. din M-ţii Tumuc-Humac (Brazilia), curge pe direcţie SSV-NNE, formând, aproape pe tot parcursul său, graniţa între Guyana Franceză şi statul brazilian Amapâ, şi se varsă în golful omonim al Oc. Atlantic. OYO 1. Stat în SV Nigeriei, în bazinul fl. Ogun; 28,5 mii km2; 3,4 mii. loc. (1991). Centrul ad-tiv: Ibădan. Puternică zonă ind. (Ibădan, Oyo, Iwo, Ogbomosho). Expl. de min. de fier. Plantaţii de arbori de cacao, palmieri ş.a. Meşteşuguri. 3. Imperiul O., stat yoruba situat în SV Nigeriei de astăzi şi care, între anii 1650 şi 1750, domina teritoriul dintre fluviile Volta şi Niger. 2. Oraş în SV Nigeriei (Oyo), la 51 km N de Ibădan; 369,8 mii loc. (1991). Centru agricol (cacao, bumbac, tutun ş.a.) şi meşteşugăresc. Ind. pielăriei, de prelucr. a tutunului (ţigarete), bumbacului (ţesături) şi lemnului de teck şi alim. (ulei de arahide şi de palmier). Colegiul anglican St. Andrew (fundat 1897). OZ, Amos (pe numele adevărat A. Klausnet) (n. 1939), scriitor israelian. Prof. univ. la Beersheba. Povestiri şi romane dezvăluind tensiunile din viaţa cotidiană, cu atenţie specială privind kibuţurile şi raporturile cu arabii („Nimeni nu rămâne singur“, „Pacea perfectă", „Cutia neagră", „A treia sferă"). OZAKI Koyo (pseud. lui O. Tokutaro) (1867-1903), prozator japonez. Supranumit „pictor al cuvântului", a folosit un limbaj colorat, îmbinând elementele limbii clasice cu cele ale limbii vorbite. Povestiri („Perna parfumată", „Trei femei") şi romane („Confesiunile amoroase ale două călugăriţe", „Multă iubire, multă ură", „Demonul aurului" — capodopera sa, neterminată), pe teme sociale şi morale, care se disting prin rafinamentul formei. OZAL [ozal], Turgut (1927-1993), inginer şi om politic turc. Lider al Partidului Patriei (din 1983). Prim-min. (1983-1989), preşedintele statului (1989-1993). A lansat un ambiţios program economic de privatizări industriale. OZALjD (< fr., germ. {i}; {s} prin anagramarea lui diazol) s. n. Hârtie fotosensibilă folosită pentru multiplicarea desenelor tehnice executate pe calc. OZANA v. Neamţ (3). OZARK 1. Lac de acumulare în S.U.A. (statul Missouri), creat în 1931 pe cursul mijlociu al râului Osage (afl. dr. al fl. Missouri), în urma construirii barajului Bagnell; c. 242 km2; lungime: 200 km. Hidrocentrală. Pescuit. Zonă turistică (sporturi nautice). 2. Podişul (Munţii) podiş cu alt. cuprinse între 460 m şi 760 m, situat în partea central-sudică a S.U.A., între râurile Missouri şi Arkansas. Este alcătuit din şisturi cristaline acoperite cu depozite sedimentare cu structură monoclinală, care au generat un relief de cueste şi suprafeţe structurale, cu văi puternic adâncite care îi dau pe alocuri aspect muntos. Acoperit cu păduri de foioase. Zăcăminte de bauxită, minereu de zinc, plumb, fier. OZAWA Jizaburo (1886-1963), amiral japonez. A participat la cucerirea Indoneziei (1942); comandant al escadrilei japoneze din ins. Mariane şi al port-avioanelor din golful Leyte (oct. 1944). Comandant şef al flotei nipone (1945). OZAWA Seiji (n. 1935), dirijor japonez. Relaţii profunde cu ţara natală (a înfiinţat noua Orchestră Filarmonică japoneză). La conducerea orchestrelor simfonice din San Francisco (1970— 1976) şi Boston (1974-2002), unde a promovat un repertoriu extrem de variat. Din 2002, director artistic al Operei din Viena. înregistrări din muzica franceză (Messiaen, Berlioz) şi prime audiţii din compozitorii contemporani japonezi (Totu Takemitsu). Stil dirijoral suplu şi strălucitor, memorie fenomenală. OZENĂ (< fr.; {s} gr. ozeina „duhoare") s. f. Supuraţie fetidă şi inflamaţie cronică a mucoasei nazale, care duce la atrofia acesteia şi la dispariţia simţului mirosului (anosmie). OZENFANT [ozăfă], Amâdâe (1886- 1966), pictor şi teoretician de artă francez. împreună cu Apollinaire şi M. Jacob a fondat revista de teorie estetică „Avânt" (1914). în 1918, împreună cu Le Corbusier, a publicat manifestul purismului („După cubism"). Lucrări într-un stil schematic, în linii geometrice şi culori simple, reduse până la uniform („Viaţa"). Sinteze teoretice („Arta"). OZEROV, Vladislav Aleksandrovici (1769-1816), dramaturg rus. Consi- derat reformator al tragediei ruse, la graniţa dintre clasicismul tradiţional şi sentimentalism („Oedip la Atena", „Poliksena", „Dmitri Donskoi", „Fingal"). O.Z.N., denumire prescurtată pentru obiectele zburătoare neidentificate. Traducere a denumirii engl. UFO 143 OZUN (Mnidentified F lying Objects). Sin. farfurie zburătoare. OZOCHERJŢĂ (< fr. {i}; {s> ozein „a mirosi" + keros „ceară") s. f. Ceară minerală alcătuită dintr-un amestec de parafine şi răşini, provenită prin distilarea naturală a unor petroluri. Este uşoară, galbenă, brună, verzuie sau negricioasă, translucidă, cu miros aromatic, uşor fuzibilă; se utilizează la fabricarea parafinei şi a diferitelor ceruri; ceară de pământ. OZOLUA, conducător (obba) al Beninului (c. 1481-1504). Supranumit „Cuceritorul", a extins graniţele statului său de la fluviul Niger (în E) la E de Lagos (în V). A încurajat schimburile economice cu portughezii. OZON (< fr. {i}; {s} gr. ozon „mirositor") s. n. Formă alotropică a oxigenului, care conţine trei atomi de oxigen în moleculă. Gaz cu miros caracteristic, foarte toxic, de culoare albăstruie. Agent oxidant puternic; ia naştere din oxigen, prin acţiunea descărcărilor electrice şi sub acţiunea razelor ultraviolete. Se foloseşte ca antiseptic şi în sinteze organice. în atmosfera joasă (troposferă), o. apare şi ca urmare a activităţii industriale (inclusiv ca un component al smogului fotochimic), având acţiune poluantă; contribuie şi la amplificarea efectului de seră. în atmosfera înaltă (stratosferă), este concentrat între 15 şi 55 km înălţime (cu densitate mai mare între 20 şi 35 km), formând „stratul de ozon" sau ozonosfera, cu rol important în structura termică a atmosferei şi în protejarea vieţii pe pământ, deoarece reţine o parte din radiaţia solară ultravioletă. în prezent se observă o diminuare a concentraţiei o. în unele perioade ale anului, în zonele polare şi chiar la latitudini medii (supranumită „gaură în stratul de ozon"), atribuită în principal acţiunii unor substanţe gazoase volatile rezultate din activitatea antropică: oxizi de azot, compuşi ai clorului (îndeosebi clorofluoruri de carbon) şi ai bromului etc. S-au stabilit pe plan mondial o serie de măsuri pentru reducerea emisiilor acestor gaze (prin protocolul de la Montreal din 1987, la care s-au adăugat ulterior diverse alte reglementări). OZON, Titus (1925-1996, n. Bucureşti), fotbalist român. Unul din jucătorii de legendă ai fotbalului românesc, s-a remarcat prin driblingul derutant şi eficienţa paselor. Golgeterul Diviziei A în 1952 şi 1955. Selecţionat de 22 de ori în naţionala României. OZONAT -Ă (< fr.) adj. Care conţine ozon. OZONjDĂ (< fr.) s. f. Compus organic rezultat prin adiţia ozonului la dubla legătură olefinică. OZONIZA (< fr.) vb. I tranz. 1. A transforma oxigenul în ozon; a introduce ozon într-un mediu pentru a-l steriliza. 2. A adăuga ozon în aerul unei încăperi cu scopul de a spori cantitatea de oxigen. OZONIZARE (< ozoniza) s. f. 1. Acţiunea de a ozoniza. 2. Sterilizarea apei prin tratare cu ozon. OZONIZOR (< fr.) s. n. Aparat pentru prepararea ozonului din oxigen pur sau din oxigenul din aer. OZONOSFERA V. ozon. OZU Yasujiro (1903-1963), cineast japonez. Filme în care prezintă probleme sociale contemporane, mai ales drame familiale de o mare simplitate, adevărate meditaţii asupra existenţei umane, aflată sub semnul înstrăinării („Până când ne vom mai întâlni", „O fată neprihănită", „Singurul fiu", „Floarea echinocţiului", „O după-amiază de toamnă", „A fost odată un tată", „Poveste din oraşul Tokyo"). OZUN, com. în jud. Covasna, situată în SV depr. Târgu Secuiesc, la poalele m-ţilor Bodoc, pe Râul Negru; 4 615 loc. (2001). Staţie de c. f. (în satul O.). Nod rutier. Expl. de balast. Fabrică de bere, spirt, glucoză şi amidon. Moară de cereale. în satul O., menţionat documentar în 1332, se află o biserică din sec. 14 (azi biserică reformată), un castel (1755, cu transformări din sec. 20) şi un conac (1810-1825). P s. m. invar. 1. A nouăsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat prin această literă (consoană oclusivă, bilabială, surdă). 2. Simbol chimic pentru fosfor. 3. (FIZ.) Simbol pentru poise. 4. (LOG.) Simbol pentru predicatul concluziei unui silogism. p (METR.), simbol pentru prefixul pico-. P1 (GENET.), simbol pentru generaţia parentală din cadrul experimentelor de încrucişare. PA interj. (Formulă familiară de salut) La revedere. Pa1, simbol chimic pentru protactiniu. Pa2 (FIZ.), simbol pentru pascal. PA-AN (HPA-AN), oraş în S Uniunii Myanmar, port pe fl. Salween, centrul ad-tiv al statului Kawthoolei; c. 15 mii loc. Centru comercial şi agricol (arbori de cauciuc). PAASIKIVI, Juho Kusti (1870-1956), om politic finlandez. Lider al Partidului Conservator. Prim-min. (mai-nov. 1918; 1944-1946) şi preşedinte (1946-1956) Juho Kusti Paasikivi al Finlandei. A condus delegaţia finlandeză la convorbirile de pace cu Rusia (1919-1920) şi la cele care au precedat şi încheiat războiul sovieto-finlandez (1939-1940). Adept al politicii externe de neutralitate a ţării. Memorii. PABLO, Luis de (n. 1930), compozitor spaniol. Animator al vieţii muzicale spaniole („Grupo Nueva Musica", seria de concerte „Tiempo y musica"), director al bienalei de muzică contemporană de la Madrid. Face parte din avangarda serială şi postserială europeană; interesat de problemele formei. Creaţie diversă (seria „Modulos", „lniciativas“, „Imaginarios"). PĂBNA, oraş în Rep. Bangladesh, pe râul Ichămati, lângă fluviul Padma (Gange), la 116 km VNV de Dhăka; 122,1 mii loc. (2001). Ţesătorii de iută. Centru comercial (orez). Produse meşteşugăreşti. Templul hindi Jor Băngla. Rezervorul de apă P. Jubilee (1887). Două colegii ale Univ. Răjshăhi. Devine oraş în 1876. PABST, Georg Wilhelm (1885- 1967), regizor german de film. Adversar (de stânga) al naţional-socialismului. Influenţat de expresionism şi de teoriile lui Brecht. Filme de factură psihologică sau de polemică socială („Uliţa durerii", „Lulu, femeia fatală", „Pe Frontul de Vest", „Don Quijote", „Opera de trei parale", „Camaraderie"). PACARAIMA (SERRA/SIERRA PA-CARAIMA sau PAKARAIMA), lanţ muntos în partea de N a Americii de S, extins pe c. 400 km lungime pe terit. Braziliei, Guyanei şi Venezuelei; formează cumpăna de ape dintre fl. Orinoco şi Amazon. Alt. max.: 2 772 m (vf. Roraima). PACCARD [pakar], Michel Gabriel (1757-1827), medic şi alpinist francez, împreună cu J. Balmat (1762-1834) a realizat prima cucerire (8 aug. 1786) a vârfului Mont Blanc. PACE (lat. pacem) s. f. 1. Stare de concordie între membrii unui grup, ai unei familii şi, în particular, între naţiuni. -O- P. eternă = obiectiv al acţiunii politice care a constituit o preocupare a filozofilor; în sec. 18, abatele de Saint-Pierre, Bentham, Rousseau au susţinut ideea unei p. e., iar Kant a elaborat un „proiect de pace eternă" (1795), care presupunea o constituţie politică aproape perfectă, reglementând în mod imperativ atât relaţiile dintre indivizi, cât şi pe cele dintre state, făcând din fiecare om un „cetăţean al lumii" şi punând scopurile întregii lumii înaintea celor ale naţiunilor etc. Crearea O.N.U., ajutorul acordat ţărilor subdezvoltate, constituirea unor uniuni economice etc. pot fi privite ca răspunsuri în plan juridic, politic, economic la acest proiect. Georg Wilhelm Pabst 145 PACHOMIUS Michael Pacher. Partea centrală a altarului bisericii Sankt Wolfgang am Ambersee ^ P. separată = tratat de pace sau armistiţiu încheiat cu inamicul de către unu» din statele beligerante fără ştirea sau consimţământul aliaţilor din coaliţie. 2. Acord prin care părţile beligerante se înţeleg asupra încetării unui război. ♦ Lada păcii = ladă din templul evreiesc în care erau păstrate tablele cu legile lui Moise şi toiagul lui Aaron. 3. Armonie, bună înţelegere; lipsă de tulburări. Expr. A face pace cu cineva s a se împăca cu cineva. 4. Linişte, tăcere, calm (II 2). -0- Expr. A da (cuiva) (bună) pace sau a lăsa (pe cineva) în pace = a nu deranja, a nu supăra, a nu tulbura (pe cineva). A nu (mai) avea pace = a fi în permanenţă neliniştit, îngrijorat. Fii pe pace! = nu avea nici o grijă, stai liniştit! 5. Linişte, seninătate sufletească. 4- Expr. Pace vouă (sau tuturor) = formulă bisericească de binecuvântare sau de salut înaintea şi în cursul unor rugăciuni. ♦ (în credinţele religioase)' Liniştea veşnică a omului de după moarte. 6. (Fam.) Pace (sau pace bună) = gata, s-a terminat, degeaba mai vorbim. ♦ Nimic, nici gând; nicăieri. PACEA (< tc.) s. f. (înv.) 1. Partea de la genunchi în jos a piciorului la animalele cu blană; blană de pe picioarele unui astfel de animal, prelucrată şi folosită ca garnitură sau căptuşeală la o haină; p. ext. orice blană. 2. Mâncare asemănătoare cu piftia, preparată din picioare de viţel sau de miel, cu ouă, oţet, grăsime, usturoi etc. PACEA, Ion (1924-1999, n. Horo-pani, Grecia), pictor român. M. de onoare al Acad. (1993). Peisaje („Marea", „Port la Dunăre"), portrete («Figură pe fond negru"), compoziţii (ciclul „Păsări"), naturi moarte („Flori"), viguros stilizate, cu acorduri cromatice grave şi vibrante, asimilând organic spiritul creaţiei populare. Ion Pacea. Portret PACEMAKER [peismeike] (cuv. engl.) s. n. 1. (SPORT) Cal care conduce într-o cursă, stabilind ritmul, în interesul unuia sau al mai multor concurenţi; iepure. 2. (MED.) Dispozitiv special care se implantează în corpul pacienţilor (la care nodului sino-atrial nu funcţionează normal) pentru a declanşa şi menţine contracţiile cardiace; stimulator cardiac. PACFQNG (< germ.) s. n. Aliaj de cupru, de zinc şi nichel, care imită argintul; elaborat în China, are compoziţia similară cu alpacaua şi aceleaşi utilizări. PACHACAMAC, sit arheologic la SE de Lima (Peru). Vestigii (temple şi piramide) precolumbiene (200 î.Hr.-600 d.Hr.). PACHACUTI INCA YUPANQUI, împărat inca (1438-1471). A extins graniţele imperiului său în S statului actual Peru şi în N Ecuadorului. Construcţii în capitala Cuzco. PACHEBQT (< fr., engl.) s. n. Navă maritimă mare, rapidă, pentru transportul pasagerilor şi al coletelor poştale. PACHECO [pat/eko] del RlO, Francisco (1564-1654), pictor şi teoretician de artă spaniol. Reprezentant de seamă al barocului spaniol. în atelierul său şi-a făcut ucenicia ginerele său, Velâsquez. Excelent portretist („Quevedo y Villegas"). Lucrări teoretice („Arta picturii"). PACHELBEL [pahelbel], Johann (1653-1706), organist şi compozitor german. Organist la curţile princiare din Stuttgart (1690-1692), Gotha (1692-1695), Nurnberg (1695-1706). Unul dintre precursorii lui Bach, a compus cu precădere lucrări liturgice (preludii, toccate, corale, cantate, mo- tete, fugi); muzică de cameră („Hexa-chordum Apollinis"), pentru orgă şi clavecin. PACHER (< germ) s. n. (IND. EXTR.) Dispozitiv folosit pentru etan-şarea spaţiilor inelare dintre pereţii găurii de sondă şi diferitele elemente tubulare introduse în aceasta (ţevi de extracţie, de pompare etc.). PACHER [paher], Michael (c. 1435-1498), pictor şi sculptor în lemn german. Aparţine perioadei de sfârşit a goticului (altarul bisericii Sankt Wolfgang am Ambersee, retablul „Părinţii Bisericii", azi la Munchen, punctul culminant al creaţiei sale). PACHET (< fr., germ.) s. n. 1. Unul sau mai multe obiecte înfăşurate într-o învelitoare de protecţie (şi legate), pentru a se putea păstra sau transporta mai uşor; balot, legătură (II 1). 2. Formă intermediară a semifabricatului la producerea tablei subţiri prin laminare periodică. 3. Grup de două-patru trenuri care circulă în acelaşi sens între două staţii. 4. (FIN.) P. de acţiuni = număr de acţiuni de o anumită valoare, emise de o societate pe acţiuni, care asigură deţinătorului un anumit număr de voturi în adunarea generală a acţionarilor. PACHIDERM s. m. v. pahiderm. PACHOMIUS (PAHOMIE, Sfântul) (c. 290-347), călugăr egiptean. întemeietorul monahismului de formă chinovială prin organizarea primei mănăstiri creştine (c. 325 în Egipt, la Tabennisi, lângă Dendera, pe dreapta Nilului) de tip familial, în care stareţul este părintele spiritual; a statuat legile principale ale vieţii monahale în lucrarea sa „Precepte", considerată a sta la baza creării literaturii copte creştine. Sanctificat (sărbătorit la 15 mai). PACHUCA DE SOTO 146 PACHUCA DE SOTO [pat/uka], oraş în partea central-sudică a Mexicului, centrul ad-tiv al statului Hidalgo, situat pe versantul de V al Sierrei Madre Oriental, la 2 484 m alt., la 92 km NNE de Ciudad de Mexico; 287,4 mii loc. (2000). Centru minier (aur, argint, plumb, cinabru). Metalurgia neferoaselor; ind. textilă, a încălţămintei şi alim. Universitate (1869). Muzeu. Teatru. Biserica San Francisco (1590), Casa Colorado (1785). Fundat în 1534 pe locul unei vechi aşezări toltece. PACIENT -Ă (< fr., germ.; lat. patiens, -ntis „care îndură, care suportă") s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană supusă unui consult medical sau care se găseşte în tratamentul unui medic ori suportă o operaţie chirurgicală. 2. Adj. (Livr.) Răbdător, îngăduitor, paşnic în comportare. PACIENTĂ (< lat. patientia) s. f. (Livr.) Răbdare îngăduinţă în comportare, în relaţii etc. PACIFIC, Oceanul ~, cel mai întins şi mai adânc ocean al Pământului, limitat de peninsulele Alaska şi Ciukotka (la N), de Asia şi Australia (la V), Americile de Nord şi de Sud (la E) şi Antarctida (la S). Comunică cu Oc. Arctic prin str. Bering, cu Oc. Atlantic prin str. Drake, str. Magellan şi Canalul Panama, iar cu Oc. Indian prin mările şi strâmtorile din Arh. Malaez. în S comunică larg cu Oc. Indian şi Atlantic; 165,3 mii. km2 (179,7 mii. km2 cu mările mărginaşe — c. 50% din supr. Oc. Planetar). Volum: 707,6 mii. km3 (iar cu mările mărginaşe 723,7 mii. km3). Salinitatea medie: 34,9%o, max.: 36,5%o şi minimă: 32%o. Temp. apei în febr. 28°C la Ecuator şi -1°C la lat. mari, iar în aug. 29°C la Ecuator şi +8°C în N şi 0°C în S. Se întinde de la N la S pe 15,8 mii km, iar de la V la E pe 19,5 mii km. Ad. medie: 3 028 m; ad. max.: 11 033 m (fosa Marianelor, cea mai mare adâncime oceanică). Ţărmuri abrupte însoţite de lanţuri muntoase. Paralel cu ţărmurile vestice se întind şiraguri de insule ce delimitează mări marginale. Regiunea sa periferică cuprinde zone cu seismicitate puternică şi activitate vulcanică intensă („Cercul de foc al Pacificului") şi cu gropi abisale. în centru şi SV se află numeroase insule care formează Oceania, iar în părţile marginale, în N ins. Aleutine, în V Kurile, Sahalin, arhipelagul japonez, arh. Filipine, Noua Guinee, Noua Zeelandă, în E arh. Galâpagos. Relieful fundului cuprinde cel mai mare număr de munţi submarini (c. 1 400), în cea mai mare parte de origine vulcanică, formând o dorsală cu o lăţime considerabilă şi cu înălţimi de 2 000-3 000 m deasupra nivelului general al fundului; alt. max. se află în partea de E a arh. Tonga, respectiv de 8 325 m, vârful muntelui aflându-se la 365 m sub nivelul apei. în alte cazuri, vârfurile munţilor se ridică deasupra nivelului apei, apărând la suprafaţă ca insule vulcanice (ex. Mauna Kea, în Hawaii atinge 4 205 m deasupra nivelului mării) sau se află la mică adâncime, în jurul lor formându-se insule coraligene. Curenţii formează două circuite: în emisfera nordică Curentul Ecuatorial de N, Kuroshivo (Kuroshio), Curentul P. de N şi Curentul Alaskăi — curenţi calzi şi Oyashivo (Oyashio), Kamceatka şi Curentul Californiei — curenţi reci; în emisfera sudică Curentul Ecuatorial de S, Curentul Australiei de E — curenţi calzi şi Curentul P. de S, Curentul Peru-ului (Humboldt) — curenţi reci. în zona ecuatorială se formează contracurenţii ecuatoriali de N şi de S. Un fenomen natural aparte, care se manifestă în partea central-sudică a P., este El Nino. Străbătut de importante căi de navigaţie. Principalele porturi: Vladivostok, Vancouver, San Francisco, Los Angeles, Valaparaiso, Shanghai, Sidney. Floră şi faună bogată şi variată. Importante zone de pescuit (c. 60% din cantitatea de peşte pescuit pe glob). P. a fost descoperit la 29 sept. 1513 de conchistadorul spaniol Vasco Nunez de Balboa, în urma expediţiei de traversare a istmului Panama, care l-a numit Mar del Sur (Marea Sudului). Traversat pentru prima dată de Magellan, care i-a atribuit numele Mar Pacifico (Marea Liniştită). Este străbătut de meridianul de 180°, care constituie (cu mici abateri legate de împărţirea administrativă a arhipelagurilor) linia internaţională de schimbare a datei. — Bătălia din ~, ansamblul operaţiunilor militare duse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial între Japonia şi S.U.A., asistată de aliaţii ei (1941-1945). PACIFICA (< fr.; lat. pax, pacis „pace" + facere „a face") vb. I tranz. A restabili pacea; a împăciui, a linişti. PACIFICATOR -OARE (< fr., it.) s. m. şi f., adj. (Persoană) care restabileşte pacea; împăciuitor. PACIFISM (< fr.) s. n. Curent de gândire întemeiat pe umanism şi pe raţionalismul unor sisteme filozofice iluministe ai cărui reprezentanţi se pronunţă împotriva oricăror războaie, indiferent de caracterul lor. Consideră că războaiele pot fi evitate prin negocieri, dezarmare, propagandă în favoarea păcii, având un rol pozitiv în realizarea unui climat de destindere, de nonviolenţă. Aspiraţiile oamenilor către pacea universală se regăsesc din Antichitate (Xenofon, Socrate), căpătând noi valenţe în Renaştere. în epoca modernă Rousseau, J. Bentham, Novalis au elaborat tratate în care au susţinut această idee. Iniţiativa, cu caracter democratic, a p. a fost sprijinită de activitatea unor instituţii (Societatea Americană pentru Pace, 1828) sau de congrese internaţionale (Bruxelles, 1848, Paris, 1889 ş.a.). în 1891 s-a deschis, la Berna, un Birou Internaţional Permanent pentru Pace. A. Nobel a instituit între premiile acordate de Academia suedeză unul destinat militanţilor pentru pace. Mişcările pentru pace au devenit şi mai puternice în urma conflagraţiilor mondiale şi a războaielor din Vietnam, Iraq ş.a., O.N.U. şi alte organisme europene şi mondiale încurajând deschis activităţile pacifiste. PACIFIST, -Ă (< fr.) m. şi f„ adj. 1. S. m. şi f. Adept al pacifismului. 2. Adj. Care se referă la pacifism, care ţine de pacifism; care are ca scop menţinerea păcii. PACINI, Filippo (1812-1883), anatomist şi histolog italian. Prof. univ. la Florenţa. Cercetări şi descoperiri în domeniul anatomiei şi histologiei: corpusculii tactili din piele („corpusculii lui Vater-P.“, 1835), structura microscopică a retinei, a organelor peştilor, descrierea vibrionului holeric („Noi organe descoperite în corpul uman"). PACINO, Al (pe numele adevărat Pacino Alfred James) (n. 1940), actor şi regizor american de film. Roluri în drame şi filme de acţiune, cele mai multe fiind expresia unei sfâşieri interioare între bine şi rău („Naşul", „Serpico", „După-amiază de câine", „Dreptate pentru toţi", „Autor! Autor!", „Pact cu diavolul", „Un om, un rege"). A debutat ca regizor cu filmul „în Al Pacino ffl citarea lui Richarcf în care a fost şi actor şi producător. Premiul Oscar: 1992 („Parfum de femeie"). I- PACINOTTI, Antonio (1841-1912), fizician italian. Prof. univ. la Bologna, Cagliari, Pisa. A inventat şi construit primul motor electric cu indus în formă de inel cu crestături şi colector (1860, inelul lui P.), pe care l-a îmbunătăţit, acesta fiind prototipul dinamului. PACIQC (cf. germ. patschokieren) s. n. Primul strat de văruială, aplicat direct pe tencuială sau pe glet. PACIOLI, Luca (supranumit Luca di Borgo) (1445-1514), matematician italian. Călugăr franciscan. Lucrarea sa „Summa...“ este o enciclopedie a cunoştinţelor matematice din acea vreme, precum şi o descriere a contabilităţii în partidă dublă, practicată de negustorii veneţieni. Studii de teoria numerelor, geometrie plană şi sintetică („De divina proportione", ilustrată de Leonardo da Vinci). PACIULI (PACIULIE) (< fr.; engl. patehleaf „frunză de patch“, numele indian al plantei) s. f. Plantă aromatică tropicală din familia labiatelor; frunzele ei conţin esenţe mirositoare, care se extrag şi se folosesc în parfumerie (Pogostemon patchouly). PACIUREA, Dimitrie (1873-1932, n. Bucureşti), sculptor român. Prof. la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti. Elev al lui V. Hegel, la Bucureşti, şi-a continuat studiile în Franţa (Paris), în italia şi Germania. Influenţat de Jugend-. stil- şi de A. Rodin. Primul sculptor român cu viziune monumentală (statuia «Gigantul"); proiecte pentru monumente («Monumentul Unirii"). Portrete („Ştefan Luchian", „Ibsen", „Beethoven"), lucrări cu sensuri simbolice (himere, sfincşi, «Zeul războiului"). PACK1 (< engl. pack-ice „pachet de gheaţă") s. n. (GEOGR.) Porţiune a Dimitrie Paciurea. Gigantul unei banchize care s-a refăcut prin realipirea câmpurilor de sloiuri, după ce fusese sfărâmată de curenţi sau de valuri puternice. PACK2 (< fr.; cf. engl. pack „pachet") s. n. Grup de jucători din înaintarea unei echipe de rugby. PACKARD [paskerd], Vance Oakley (1914-1996), sociolog american. Lucrări de analiză a manipulării făcută prin publicitate în societatea contemporană („Persuasiunea clandestină") şi în diverse medii („Sexul sălbatic", „Omul remodelat"). PACOSTE (< sl.) s. f. 1. întâmplare care pricinuieşte necazuri mari; nenorocire, năpastă (1), belea. 2. Fiinţă care provoacă cuiva tot felul de neplăceri. PACT (< fr., lat.) s. n. învoială, înţelegere (scrisă) între două părţi; convenţie. ♦ (DR.) Denumire dată unor tratate internaţionale încheiate în special în scopul menţinerii păcii sau al colaborării între semnatari (ex. p. de neagresiune, p. de asistenţă mutuală). PACTIZA (< fr.) vb. I intranz. A se înţelege, a cădea la învoială, a face un pact. ♦ A face cauză comună cu un adversar. PACTUL ANDIN v. Grupul Andin. PACTUL ATLANTICULUI DE NORD v. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. PACUVIUS, Marcus (c. 220-c. 130 Î.Hr.), poet dramatic latin. Autorul a 13 tragedii cu subiect din mitologia greacă („Oreste", „Hermiona", „Antiope"); o dramă cu subiect roman („Paulus"), satire. Considerat de Cicero cel mai mare autor tragic latin, datorită vigurozităţii stilului şi originalităţii filonului dramatic. PAD (PO) 1. Fluviu în N Italiei; 620 km; supr. baz.: 74,9 mii km2. Izv. din Alpii Cotici, străbate o câmpie joasă, unde primeşte numeroşi afluenţi (Dora PADERBORN Baltea, Dora Riparia, Tanaro), trece prin Piacenza şi Cremona şi se varsă în M. Adriatică printr-o deltă întinsă, cu şase braţe principale. Regim hidrologic variabil; provoacă uneori inundaţii, îndiguit pe lungimi mari. Navigabil de la Torino. 2. Câmpia Padului, câmpie aluvială şi piemontană în Italia, străbătută axial de fl. P. şi transversal de Adige, situată între Alpi, Apenini şi Alpii Dinarici. S-a format prin colmatarea unui vechi golf al M. Adriatice cu aluviuni transportate de râuri din Alpi şi Apenini. Alt. de 0-100 m în partea centrală şi până la 500 m la contactul cu versanţii munţilor; se termină spre M. Adriatică printr-o câmpie deltaică (delta P. unită cu a Adigelui) şi un ţărm lagunar (lagunele Veneţiei şi lagunele Cornachio). Subdiviziuni: C. Piemontului (v. Piemonte), C. Lombardiei, C. Veneţiei (C. Veneto) şi C. Emiliei. Intens utilizată agricol (grâu, porumb, orez, viţă de vie). Zăcăminte de gaze naturale, petrol, săruri de potasiu. PADANG, oraş în Indonezia (Suma-tera), port la Oc. Indian; 713,2 mii loc. (2000). Aeroport. Ind. de prelucr. a lemnului, textilă, alim. şi a mat. de constr. (ciment). Export de cărbuni, cauciuc, ceai, cafea, tutun, orez, teck etc. Universitate (1956). Fortăreaţă (1667). Punct comercial olandez (1664). Ocupat de englezi în perioada războaielor napoleoniene şi de japonezi (1942). PADELĂ (< germ., engl.) s. f. Vâslă (de 2,10-2,50 m lungime) prevăzută la capete cu câte o pală convexă, cu care se poate vâsli, alternativ, în cele două borduri, folosită la caiac. P. nu are punct de sprijin pe vreun dispozitiv de ghidare, ci este susţinută şi acţionată de către caiacist. PADERBORN, oraş în Germania (Rhenania de Nord-Westfalia); 177,7 mii loc. (2002). Ind. cimentului, siderurgie. Mo- Paderborn. Catedrala PADEREWSKI 148 Ignacy Jan Paderewski numente medievale (catedrală, sec. 13). Aici, în anul 799, a avut loc întâlnirea dintre Carol cel Mare şi papa Leon III, la care s-au discutat problemele teritoriale. Sediu (din 805) al unui arhiepiscopat; în sec. 13 a devenit membru al Hansei PADEREWSKI? Ignacy Jan (1860-1941), pianist, compozitor şi om politic polonez. Stabilit în S.U.A. în perioada 1914-1919. Prof. la conservatoarele din Varşovia şi Strasbourg. Celebru interpret al muzicii lui Chopin. Opere („Manru“, ,,Sakuntala“), piese pentru pian, muzică de cameră, o simfonie. Prim-min. şi ministru de Externe al Poloniei (ian-dec. 1919); a semnat Tratatul de la Versailles (1919). PADEŞ 1. Vârf în SV m-ţilor Poiana Ruscăi, alcătuit din calcare, reprezentând alt. max. a acestora (1 374 m). 2. Com. în jud. Gorj, cu opt sate înşirate la poalele m-ţilor Vâlcan şi Mehedinţi, pe cursul superior al râului Motru; Padeş. Monumentul închinat Mişcării de la 1821 a lui Tudor Vladimirescu include şi o porţiune din valea superioară a Cernei (în raza localităţii Cerna Sat); 5 270 loc. (2003). Reşed. com. P. este satul Călugăreai. Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea). Hidrocentrală (50 MW), în satul Motru Sec. Rezervaţii naturale (Piatra Cloşanilor, Ciucevele Cernei) şi peşteri ocrotite (Cloşani, Cioaca cu Brebenei, Martel), incluse în Parcul Naţional Domogled — Valea Cernei. Casă-laborator a Institutului de speologie (în satul Cloşani). în satul P., menţionat documentar în 1463, se află un monument închinat Mişcării de la 1821, operă din 1921 a lui State Baloşi. De aici s-a difuzat, la 23 ian./4 febr. 1821, proclamaţia către „tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Româneşti" (Proclamaţia de la Padeş), lansată la Mănăstirea Tismana, care a marcat începutul mişcării social-naţionale de la 1821 din Ţara Românească. PADILLA [padjXa], Juan L6pez de (c. 1490-1521), mic nobil spaniol. Conducător al răsculaţilor (comuneros) oraşelor libere din Castilia (1520-1522) împotriva absolutismului regal al lui Carol Quintul. învins la Villalar (1521), a fost prins şi decapitat. PADINA, com. în jud. Buzău, situată în câmpia Bărăganului; 4 840 loc. (2003). Expl. de gaze naturale. Viticultură. PADINĂ (< bg.) s. f. Termen popular care indică o suprafaţă relativ plană, de obicei mai coborâtă faţă de relieful înconjurător. A fost preluat în geografie cu diferite sensuri, în funcţie de tipul de relief: a) (în regiuni carstice) vale seacă cu fundul relativ plat; uneori termenul este folosit şi în sens de polie sau uvalas; b) (în regiuni de câmpie) microdepresiune de tasare în loess, rezultată, de obicei, prin unirea mai multor crovur'r, c) (pe versanţi afectaţi de alunecări de teren) suprafaţă aproape plană intercalată între valurile de alunecare. PADIŞ, podiş carstic în zona centrală a m-ţilor Bihor, cu altitudini între 1 200 şi 1 400 m. Acţiunea apei asupra depozitelor calcaroase a dat naştere la forme carstice de suprafaţă (chei, cascade, doline, ponoare, avenuri) sau de adâncime (peşteri, văi subterane). Aici se află complexul carstic Cetăţile Ponorului. Important obiectiv turistic. Inclus în Parcul natural al Munţilor Apuseni. PADIŞAH (< tc.) s. m. (în Evul Mediu şi în epoca modernă în unele ţări din Orientul Apropiat şi Mijlociu) Titlu dat monarhului; sultan; persoană care poartă acest titlu. PADJELANTA, parc naţional în N Suediei; 2 041 km2. Vegetaţie şi faună de tundră. PADMASAMBHAVA (c. sec. 8), guru indian. Prin învăţătura sa, impregnată de elemente ale religiei prebudiste bon şi de practicile magice ale tantrismului, a contribuit la introducerea budismului în Tibet, unde a întemeiat şi o mănăstire (749). Este iniţiatorul unei serii de traduceri care aveau să formeze canonul tibetan. PADOC (< fr., engl.) s. n. (ZOOT.) 1. Spaţiu amenajat lângă adăposturile de animale, care serveşte la întreţinerea şi la mişcarea în aer liber a acestora. 2. Loc îngrădit în hipodrom, unde sunt plimbaţi caii înaintea alergărilor în curse. PADOVA (PADUA), oraş în NE Italiei (Veneto), situat în Câmpia Padului (reg. Veneto), pe dr. văii Brenta, la 40 km V de Veneţia; 204,8 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Constr. de maşini agricole, de motociclete, biciclete şi aparataj electrotehnic; ind. chimică, poligrafică, a pielăriei, încălţămintei, textilă şi alim. Fabrică de mobilă. Universitate (1222), a doua ca vechime din ţară după Bologna. Grădina botanică (1545, cea mai veche din Europa) face parte (din 1997) din patrimoniul natural universal. Biblioteca Universităţii (1629). Teatrul Obizzi (1652). Muzeu de artă. Monumente: Baptisteriu (1171, reconstruit în 1260), Palazzo della Ragione (1218-1219, amplificat în 1306-1309), bazilica San Antonio (1232-1307), cu sculpturi de Donatello, Biserica eremiţilor (1276-1306), Capella degli Scrovegni (1303-1305, cu fresce de Giotto), castel (1242), Capella San Felice (1372-1377), bazilica San Giorgio (1377-1384), biserica Santa Giustina (1518-1587), Domul, în stil renascentist (1552), Palazzo del Capitanio (1532, amplificat în 1599-1605), cu orologiu, statuia ecvestră a lui Gattamelata, operă din 1453 a lui Donatello, piaţa Cavour, celebra cafenea Pedrocchi (1831, loc de întâlnire pentru scriitori, studenţi, patrioţi în perioada Risorgimentului). Centru turistic. Prima menţiune documentară (302 î.Hr.). Denumit Patavium sub romani, când a devenit municipium (49 Î.Hr.). Distrus de longobarzi (601 d.Hr.). Reconstruit (1138), capătă statut de oraş. între 1318 şi 1405 este guvernat de familia Carrara, după care este ocupat de veneţieni, pierzându-şi independenţa (până în 1797, când este PAGADIAN Padova. Bazilica San Antonio .cedat Austriei, în urma Tratatului de la Campoformio). Până în 1813 va fi ocupat alternativ de francezi şi austrieci. Unul dintre centrele Revoluţiei de la 1848. Vechea denumire: Padua. PADOVANINO, il (pe numele adevărat Alessandro Varotarî) (1588- 1648), pictor italian. Elev al lui Tiziano. Manieră tradiţionalistă pe care o părăseşte în favoarea barocului veneţian („Diana şi Calisto", „Minerva“, „Noaptea din Cana"). PADRE ISLAND, insulă-barieră în partea de S a S.U.A., în SE statului Texas, care separă Laguna Madre de G. Mexic. Se extinde de la N la S pe 182 km lungime şi 4,8 km lăţime max., între G. Corpus Christi (la N) şi localit. port Isabel, aflată la c. 20 km N de gura de vărsare a fl. Rio Grande (la S). Aici se află plaje întinse, dune de nisip acoperite din loc în loc cu vegetaţie arenicolă, numeroase specii de păsări. Activitate turistică; pescuit. Descoperită •n 1519 de exploratorul spaniol Alonso Alvarez de Pineda. PAEKCHE [pakhe], unul dintre cele trei regate antice coreene situat în V Peninsulei. Conform tradiţiei a fost înte- succesiv de persani (490 î.Hr.) şi macedoneni (358 î.Hr.), a devenit parte a prov. romane Macedonia (148 Î.Hr.), iar mai târziu a fost inclusă în Imperiul Bizantin. PAESTUM, oraş antic din S Italiei (Campania), la S de Napoli, colonie greacă fondată (650 î.Hr.) de colonişti proveniţi din Sibaris sub numele de Poseidonia. Cucerit de lucani (400 Î.Hr.), P. a primit numele de Paiston şi a intrat în stăpânirea Romei (273 Î.Hr.) cu numele de P. Decade la începutul Imperiului. Ruinele zidurilor şi ale porţilor oraşului, temple (bazilica, templul Herei; aşa-numitul templu al lui Poseidon, în stil doric, sec. 6-5 Î.Hr.), amfiteatru. în afara oraşului, la N şi la S — necropole şi morminte risipite („Mormântul scufundătorului" cu fresce din sec. 4). întregul complex arheologic aparţine din 1998 patrimoniului cultural universal. PAEZ HERRERA, Josâ Antonio (1790-1873), om politic venezuelan. Combatant (1810-1822) în Războiul de Independenţă contra spaniolilor, a de- venit, în urma înfrângerii acestora, şef al armatei Venezuelei (care făcea parte din republica Marea Columbie). în 1829 a înăbuşit revolta lui S. Bolivar. A declarat independenţa ţării, devenind preşedinte al Republicii Venezuela (1830-1835; 1839-1843; 1861-1863); a condus ţara în mod dictatorial. PAFLAGONIA (PAPHLAGONIA), regiune istorică în N Asiei Mici, în zona de litoral a Mării Negre. Locuită de paflagoni, a fost sediul coloniei greceşti Sinope, fiind inclusă în Regatul Lidiei (sec. 6 î.Hr.) şi apoi în Persia (sec. 6-4 î.Hr.). După cucerirea macedoneană (333 î.Hr.) a lui Alexandru cel Mare, a fost condusă de diadohi locali. Pompei a încorporat zona costieră în provincia romană Pont şi Bitinia (65 î.Hr.). Anexată de Augustus şi inclusă în provincia Galatia (6 d.Hr.). Sub Diocleţian formează o provincie independentă. A făcut parte din Imperiul Bizantin până în 1071, când după bătălia de la Manzikert, toate ţinuturile de coastă au fost pierdute în favoarea turcilor selgiucizi, iar în sec. 14 a fost ocupată de turcii otomani. PAFTA (< tc.) s. f. 1. încheietoare ornamentală, de obicei de metal, la cingători; agrafă (3), cataramă. ♦ Cingătoare din plăci de metal legate între ele cu lănţişoare sau fixate cu ţinte. ♦ Dispozitiv, mai ales metalic, de închidere a unei cărţi, a unei cutii etc. 2. Piesă simplă din tablă de oţel, folosită pentru fixarea cablurilor de telecomunicaţii pe zidurile clădirilor. PAG, insulă în M. Adriatică (287 km2) situată în apropiere de coasta dalmată (Croaţia). Climă mediteraneană. PAG, -Ă (< sl.) adj. (Despre cai) Care are pete, de regulă albe, pe cap şi pe corp. PAGADIAN, oraş în SV Filipinelor, în SV ins. Mindanao, în pen. Zamboanga, port la golful omonim al M. Celebes; 142,5 mii loc. (2000). Aeroport. Centru PAGAIE 150 comercial (orez, porumb, nuci de cocos). Prelucrarea peştelui. Devine oraş în 1969. PAGAIE (< fr.) s. f. Vâslă scurtă (1,6-1,8 m), terminată la un capăt cu o pală dreaptă; se ţine cu ambele mâini şi se vâsleşte pe un singur bord. Se foloseşte la ambarcaţiuni sportive sau la plutele de salvare. PAGALU, insulă vulcanică în G. Guineii, aparţinând statului Guineea Ecuatorială; 17 km2. Localit. pr.: San Antonio. Pescuit. Păduri tropicale. Culturi de cacao şi cafea, cocotieri. Descoperită în 1471 de portughezi. Posesiune spaniolă (1778-1968). Până în 1973 s-a numit Annobon. PAGAN, vechi oraş, azi în Uniunea Myanmar, pe fl. Irrawaddy, fundat în c. 849; c. 2,8 mii loc. Capitala ţării în sec. 11-13. Important centru religios budist. Numeroase monumente (temple, palate, pagode, unele restaurate în perioada 1977-1981). PAGANINI, Niccold (1782-1840), violonist şi compozitor italian. Creator al concertului de vioară de tip romantic şi unul dintre cei mai mari inovatori ai tehnicii violonistice (un nou gen de mânuire a arcuşului, introducerea procedeului scordatura, reintroducerea acompanierii în pizzicato), care i-a adus o faimă legendară. Concertele susţinute în toate marile oraşe ale Europei au Niccold Paganini fost audiate de cele mai mari personalităţi ale epocii. Compoziţiile sale se caracterizează printr-un stil personal şi formă elegantă, idei originale şi armonie bogată, colorit instrumental foarte variat şi încărcătură emoţională: 24 de capricii pentru vioară solo, concerte, variaţiuni, sonate, cvartete pentru două viori şi două chitare. în memoria sa, din 1954 are loc, anual, la Genova, un concurs internaţional de vioară. PAGE [peidj], Geraldine (1924-1987), actriţă americană de film. Roluri dramatice cu personaje interiorizate şi trăiri emotive („Vară şi fum“, „Dulcea pasăre a tinereţii", „Interior"). Premiul Oscar: 1985 („Călătorie la Bountiful"). PAGE [peidj], Jimmy (n. 1944), chitarist şi cântăreţ britanic de rock. Pagan. Templul Ananda Muzician volubil, rafinat şi inovator, chitarist de hard-rock prin excelenţă. Activitate de studio, de producător şi aranjor pentru diverse formaţii; carieră solo şi cu Led Zepellin. Discografie selectivă: „Outrider", „No Quarter" (cu R. Plant). PAGER [peidjs] (cuv. engl.) s. n. Aparat mobil care recepţionează mesaje de la distanţă şi le afişează pe ecran. PAGET [peidjet], Sir James (1814— 1899), medic britanic. Prof. univ. la Londra. împreună cu R. Virchow, unul dintre fondatorii patologiei moderne. A descoperit (1834) parazitul Trichinella spiraiis, care provoacă trichineloza. Specialist în patologia şi chirurgia tumorilor („Prelegeri despre patologia chirurgicală"); primul care a recomandat şi susţinut enuclearea tumorilor. A descris osteitele deformante. — Boala lui P. = maladie cu cauză necunoscută, mai frecventă la bărbaţi, caracterizată prin deformaţii osoase multiple (la craniu, bazin, femur), asociate frecvent cu dureri şi tulburări vasomotorii; se mai numeşte osteită deformantă hipertrofică. PAGINA (< pagină, după fr., germ.) vb. I tranz. 1. A numerota paginile sau foile unei cărţi, ale unui manuscris etc. 2. (POLIGR.) A aşeza textul cules şi clişeele pe suprafeţe de mărimi egale, completate cu titluri, subtitluri, note etc., pentru a obţine forma definitivă a paginilor unei lucrări ce se tipăreşte. ♦ A schiţa planul de dispunere şi de aranjare a materialului unui ziar sau al unei cărţi înainte de a fi dat la tipar. PAGINATOR, -OARE (< pagina) s. m. şi f. Lucrător calificat care aşază în pagină rândurile culese. PAGINAŢIE (< fr.) s. f. Acţiunea de a pagina; aranjarea în pagini a cuprinsului unei cărţi sau al unui ziar. PAGINĂ (< lat., it., germ.) s. f. 1. Fiecare dintre cele două feţe (recto şi verso) ale unei foi de hârtie dintr-o carte, caiet, ziar etc.; cuprinsul unei astfel de feţe. -O* Expr. A pune în pagină = a pagina un material tipografic. 2. Fig. Moment istoric; eveniment sau faptă importantă; episod demn de reţinut din viaţa unui om. PAGINI LITERARE, revistă apărută la Turda, bilunar (1934-1937) şi apoi lunar (1937-1943), destinată afirmării noilor talente transilvănene. Redactor: Teodor Murăşanu. în paginile ei au fost publicaţi poeţi ca: M. Beniuc, R. Stanca, E. Giurgiuca, reprezentativi pentru Transilvania, dar şi I. Pillat, Al. T. Stamatiad, V. Voiculescu, V. Carianopol ş.a. Au 151 PAHLAVI mai colaborat cu proză sau eseuri: V. papilian, I. Agârbiceanu, l.l. Russu, E. Cioran ş.a. PAGLIÂRO [paliaro], Antonino (1898— 1973), lingvist şi critic literar italian. Prof. univ. la Roma. Studii etimologice şi istorice privind texte iraniene („Inscripţiile din sinagoga Dura“, „Istoria Iranului antic", „Literatura persană", în colab.). Studii de critică semantică („Cuvânt şi imagine", „Funcţiile limbajului"). PAGNOL [panol], Marcel (1895- 1974), dramaturg şi cineast francez. Comedii satirice („Topaze") sau ro-mantic-sentimentale (trilogia „Marius", „Fanny", „Cesar"); scenarii de film. Proză memorialistică („Gloria tatălui meu. Amintiri din copilărie", „Castelul mamei mele"). Ca regizor, a impus pe ecran atmosfera, peisajul, accentul meridional din zona Marsiliei („Nevasta brutarului", „Topaze", „Frumoasa morăriţă", „Na’is", „Scrisori din moara mea"). PAGODĂ (cuv. sanscrit dagoba „loc unde sunt adăpostite relicvele") s. f. 1. Denumire dată templelor şi capelelor brahmane sau budiste care au evoluat din stupă2 indiană; p. ext. numele templelor din întregul Orient budist şi brahman. P. este un complex arhitectural în care vimana reprezintă templul propriu-zis (păstrător al statuii zeului); are mai multe etaje care se retrag succesiv, dând edificiului o formă piramidală sau conică şi simbolizând înălţimile cerului. 2. Idol adorat în p. (1). 3. Figurină chinezească, de mici dimensiuni, cu capul mobil, specifică sec. 17-18. 4. Monedă de aur indiană care a circulat în sec. 17-19. PAGO PAGO, localitate în ins. Tutuila (arh. Samoa) din SV Oc. Pacific, centrul ad-tiv al terit. Samoa Americană (din 1899); aleasă, în 1872, de către comandorul R. w. Meade ca bază Marcel Pagnol navală americană, devenită activă între 1900 şi 1951; 3,5 mii loc. (1990). Aeroport. Centru comercial. Conserve de peşte. Port pentru exportul de copra. Turism. Vechea denumire: Pango Pango. PAGUBĂ (< sl.) s. f. 1. Pierdere materială suferită de cineva sau adusă cuiva; prejudiciu, daună (1). ^ Expr. A lucra (sau a ieşi) în pagubă = a munci degeaba, fără a realiza un câştig sau pierzând bani şi timp. ♦ Stricăciune, vătămare. ♦ Valoarea, preţul pierderii suferite de cineva. 2. Fig. Pierdere a calităţii, a valorii unui lucru; prejudiciu moral. PAGURI (< fr.; gr. paguros „crab") s. m. pl. (ZOOL.) Grup de crustacee decapode marine (ex. Diogenes pugila-tor) cu corp moale; se adăpostesc în cochilii abandonate de moluşte (Paguridae). PAGUS (cuv. lat.) s. n. (în Roma antică) Tip de aşezare rurală. PAHANG 1. Fluviu în SE pen. Malacca, în Malaysia, format prin unirea, în aval de Tembeling, a râurilor Tembeling şi Jelai; curge pe direcţie N-S, după care se arcuieşte spre NE şi apoi spre E, vărsându-se printr-un lung estuar în Marea Chinei de Sud; 459 km, din care 400 km navigabil. 2. Stat în Malaysia, în SE pen. Malacca străbătut de fluviul P.; 36 mii km2; 1,28 mii. loc. (2000). Centrul ad-tiv: Kuantan. Expl. forestiere, de min. auroargentifere şi de cositor. Cauciuc, orez. Pescuit. PAHAR (< ser., magh.) s. n. 1. Vas mic de sticlă, de metal, de material plastic etc., cu pereţii de obicei înalţi, din care se bea; conţinutul unui asemenea vas; vasul împreună cu conţinutul. (Reg.) P. dulce (sau de dar) = pahar de vin sau de ţuică (îndulcit cu miere) care se oferă oaspeţilor la nuntă şi pentru care aceştia fac mirilor daruri. ♦ (Pop.) Ventuză (pentru scopuri curative). 2. Fig. Suferinţă, durere, supărare. PAHARNIC (< sl.) s. m. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Dregător de curte, membru al Sfatului domnesc, care se îngrijea de băutura domnului; în împrejurări deosebite (ex. la sărbători) îl servea personal pe domn, gustând băutura înaintea acestuia pentru a-l convinge că nu este otrăvită. Supraveghea viile domneşti, percepea zeciuiala şi taxa pe vinul vândut, judeca pricinile în legătură cu viile, dădea autorizaţii pentru culegerea viilor etc. Avea ca subalterni pe vtori- Pagodă a templului budist Yakushiji din suburbia Nishînokyo a oraşului japonez Nara Pagur şi tretipaharnici, pe cupar, pivnicer şi păhărnicel'. în Moldova se numea frecvent ceaşnic. PAHIDERM (PACHIDERM) (< fr., lat. {i}; {s} gr. pakhydermos „cu pielea groasă") s. m. Denumire dată animalelor cu piele groasă, cu păr puţin, masive şi cu pântecele mare (ex. hipopotamul, rinocerul, elefantul), care fac parte din categorii taxonomice diferite. PAHIMENţNGE (< fr.; {s> gr. pakhys „gros" + fr. meninge „meninge") s. n. (ANAT.) Duramater. PAHIMENINGjTĂ (< fr.) s. f. Infla- mare şi îngroşare a duramaterului. PAHIPLEURITĂ (< fr.; {s} gr. pakhys „gros" + pleura „latură") s. f. îngroşare şi alipire a foiţelor pleurale în urma unui proces inflamator pleural cronic (pleurezie serofibrinoasă sau purulentă etc.). PAHLAVI, dinastie de suverani ai Iranului: 1. Mohammad Reza Khan P., şah al Persiei (1925-1941), fondatorul dinastiei Pahlavi. Prim-min. (1923-1925). în fruntea Brigăzii căzăceşti pe care o comanda, a dat o lovitură de stat (febr. PAHLEN 152 Mohammad Reza Khan Pahlavi 1921), răsturnând dinastia Kajarilor. între 1921 şi 1925 a oscilat între republică şi monarhie, optând pentru ultima soluţie sub influenţa directă a clerului. Printr-o conducere energică, a pus bazele statului modern, promovând, cu sprijin german, o serie de reforme în economie, învăţământ şi în organizarea armatei. A schimbat numele ţării din Persia în Iran (1935). Silit să abdice, în urma intrării trupelor anglo-sovietice, datorită orientării sale progermane, a emigrat în Africa de Sud. 2. Mohammad Reza Aryamehr P., şahinşah al Iranului (1941-1979), încoronat în 1967. Fiul lui P. (1). între 1951 şi 1953 a intrat în divergenţă cu politica primului ministru M. Mosaddeq. Graţie resurselor petroliere şi a unei politici reformatoare (industrializare forţată, reforma agrară, modernizarea şi înzestrarea armatei, laicizarea sistemului , de învăţământ, drepturi egale pentru femei etc.), bazată pe sprijinul S.U.A., ţara cunoaşte un avânt economic şi o apropiere de valorile civilizaţiei occidentale. Nehotărât în faţa reacţiei adverse a clerului tradiţionalist şiit, condus de ayatollahul Ruhollăh Khomeini, şi în urma unor mari mişcări populare de protest, este constrâns să părăsească (ian. 1979) Mohammad Reza Aryamehr Pahlavi Iranul (proclamat republică islamică în apr. 1979). A murit (1980) în exil. PAHLEN, Fiodor Petrovici, conte (1778-1864), general rus. Preşedinte al Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti (1828-1829), ca urmare a instaurării administraţiei militare ruse în timpul Războiului Ruso-Turc (1828-1829). PAHOMIE, Sfântul ~ v. Pachomius. PAI (lat. palea) s. n. Tip de tulpină simplă, în general fără ramificaţii şi goală în interior, caracteristică cerealelor (grâu, orz etc.) şi altor specii de graminee cultivate sau spontane; (la pl.) grămadă de astfel de tulpini rămase după treierat, având diverse întrebuinţări. ^ Expr. Foc de paie = entuziasm sau pasiune care trece repede. A pune paie pe foc = a înrăutăţi şi mai mult situaţia. PAIA (< tc.) s. f. 1. înaltă demnitate în Imp. Otoman. 2. (în Ţările Române) Titlu dat boierilor care nu aveau slujbă de stat. PAIAN (PAlizON) (în mitologia greacă), divinitate arhaică personificând vindecarea; era socotit şi patronul plantelor medicinale. La Homer, el este medicul zeilor olimpieni. Mai târziu devine epitet al zeilor Apolo şi Ascle-pios, care au învăţat de ia el arta tămăduirii; fiind acum un nume comun, vechile imnuri rituale, numite paiane, îi vor fi consacrate lui Apolo. PAIANTĂ (< tc.) s. f. Sistem de construcţie a pereţilor unei locuinţe, prin utilizarea unei armături de lemn (şipci, nuiele etc.), care se umple cu un amestec format din lut, apă, nisip, paie tocate, bălegar etc.; ca structură generală se poate folosi un schelet de lemn. PAIAŢĂ (< germ., rus. sau după fr. paillasse; cf. n. pr. Pagliaccio, personaj din teatrul italian) s. f. Personaj comic din teatrul popular, purtând un costum specific; actor de bâlci, care stârneşte râsul prin înfăţişarea sa, prin imitaţii groteşti, glume şi exhibiţii; clovn, măscărici. ♦ Păpuşă îmbrăcată ca un clovn. ♦ Om neserios, lipsit de demnitate şi personalitate, caraghios, ridicol. PA|C (< tc.) s. m. Soldat din garda personală a sultanului sau a domnilor din Ţările Române. ♦ Sol, curier. PAIDEIA (cuv. gr.) s. f. (în Grecia antică) Concept educaţional care urmărea cultivarea spiritului uman prin studiul filozofiei şi al ştiinţei. PAIERIC (< sl.) s. n. (în scrierea chirilică) Semn grafic (fără valoare fonetică) pus între două consoane, pentru a înlocui semnul moale. PAIET (< fr.) s. n. (NAV.) 1. Dispozitiv pentru astuparea provizorie, din exterior, a unor găuri din bordajul unei nave. 2. împletitură executată din fire de parâmă veche, folosită pentru protecţia bordului împotriva frecării. PAIETĂ (< fr.) s. f. Disc mic şi sclipitor de metal, de sidef, de sticlă subţire, de celofan etc. care se coase pe unele haine ca podoabă; fluture (2). PĂIJĂNNE [paeijaenne], lac tectono-glaciar în S Finlandei, la 78 m alt.; 1,1 mii km2; lungime: 135 km; lăţime max.: 29 km; ad. max.: 93 m. Prin râul Kymi este legat de G. Finic. Numeroase insule înconjurat de zone mlăştinoase. PAIK (pe numele adevărat Nam June-paek, zis Nam Kune) (n. 1932), artist american de origine coreeană. în anii ’60 a creat „concertele Fluxus“, un melanj de elemente muzicale, vizuale şi electronice. Stabilit (1964) în S.U.A., a devenit unul dintre pionierii artei video; creator al unor spectacole, „colaje“ electronice şi de imagini („Video-Garden“, „Luna este cea mai bătrână'1, „Tricolor Video“). PAINE [pein], Thomas (1737-1809), publicist iluminist şi om politic american de origine engleză. Quaker emigrat în America, a participat la Războiul de Independenţă a Coloniilor Engleze din America de Nord (1775-1783). Pamfletul său „Bunul simţ" (1776), cu mare ecou în epocă, a avut o importantă contribuţie la mobilizarea forţelor patriotice americane şi a susţinerii lor morale, în lucrarea „Drepturile omului11, publicată la Londra (1792), şi-a afirmat sprijinul pentru Revoluţia Franceză. Refugiat în Franţa, devine membru al Convenţiei franceze (1792-1793). Din cauza Terorii, a revenit în America (1802). Thomas Paine 153 Paul Painlevâ PAINLEVâ [peleve], Paul (1863-1933), matematician şi om politic francez. Prof. univ. la Paris. Lucrări fundamentale în teoria analitică a ecuaţiilor diferenţiale şi aeronautică (sisteme dinamice, teoria frecării, teoria grupurilor continue a funcţiilor). De mai multe ori ministru şi prim-min. (în anii 1917 şi 1925). PAINTED DESERT [peintid dezet], vastă zonă aridă (podiş cu alt. max. de 1 370 m) în S.U.A. (Arizona) situată la E de Marele Canion (Grand Canyon) şi la NE de râul Little Colorado; 19,4 mii km2; lungime: 240 km; lăţime: 20-80 km. Acţiunea combinată a vântului, ploilor şi gelivaţiei asupra unor roci cu rezistenţă diferită la eroziune a creat un relief spectaculos, cu stânci divers colorate şi câmpuri de pietre. Climat secetos, cu precipitaţii reduse (127-229 mm/an) şi temperaturi extreme, ce variază între -31 °C şi 41 °C. Vegetaţie semiaridă, rară. Fosile. Inclus în mare parte în teritoriul ocupat de rezervaţiile indienilor navajo şi hopi. în partea de SE se află Pădurea Pietrificată (381 km2). PAIQL (< fr., rus.) s. n. 1. (NAV.) Pardoseală, în general din tablă de oţel, acoperită cu linoleum sau cu material plastic, cu care se căptuşeşte podeaua magaziilor, a sălilor de maşini sau a încăperilor de locuit pe nave. 2. (La pl.) Piese de lemn montate pe fundul navei Pentru a proteja mărfurile de umezire. PAIONIOS din MENDE (sec. 5 Î.Hr ), sculptor grec. Autor al statuii zeiţei Nike expusă în faţa templului lui Zeus din Olimpia. Participant ipotetic la realizarea frizelor Parthenonului. PAIR [pEar] (< fr.; {s} lat. par „egal") s- ni. 1. (în Evul Mediu) Titlu purtat de rnarii vasali ai regilor Franţei şi Angliei. 2- Membru al Camerei Superioare din Pranţa, între 1814 şi 1848. 3. Membru al Camerei Lorzilor în Marea Britanie. PAIS (El ~), cotidian spaniol de centru-stânga, fondat la Madrid (1976). PAIS, Ettore (1856-1939), istoric italian. Prof. univ. la Palermo, Pisa, Napoli şi Roma. A ţinut cursuri la Univ. din Bucureşti. Lucrări de epigrafie, arheologie şi istorie antică („Roma şi România în Antichitate", „Istoria Italiei antice", „Istoria Romei în timpul războaielor punice", „Istoria antică"). M. de onoare al Acad. Române (1924). PAISIE (numele laic Petru Velici-covschi) (1722-1794), călugăr rus. Stabilit în Moldova; stareţ al Mănăstirii Neamţ (din 1779). Arhimandrit (din 1790). îndrumător al vieţii monahate din Moldova. Studii la Poltava şi Kiev. între 1746 şi 1763 a trăit la Muntele Athos, unde a pus bazele schitului „Sf. Ilie". A iniţiat numeroase traduceri din literatura patristică, postpatristică şi ascetică greacă în limba română sau slavă şi rusă, realizând el însuşi c. 40 („Filocalia"). Creatorul unei importante şcoli de călugări ucenici, care i-au propovăduit în Moldova, Ţara Românească şi Rusia învăţăturile („mişcarea spirituală paisiană") şi rânduielile. Canonizat (1988). PAISIE din Hilendar (1722-1798), istoric, ideolog al mişcării de eliberare naţională a Bulgariei. Călugăr la mă- Paionios din Mende. „Nike“ §ţi B*1 PAJIŞTE Giovanni Gregorio Paisiello năstirile Hilendar şi Zografu. Autor al „Istoriei slavo-bulgare". PAISIELLO, Giovanni Gregorio (1740-1816), compozitor italian. Capelmaistru la Sankt-Petersburg, Viena şi Napoli. Cunoscut ca autor de opere comice sau seria („Don Quijote", „Socrate imaginar", „Bărbierul din Sevilla"). S-a distins şi în domeniul muzicii sacre („Patimile lui lisus", „Recviem"), în muzica de cameră şi în concerte pentru clavecin şi orchestră. PAISLEY [peizli], lan Richard Kyle (n. 1926), pastor şi om politic irlandez. Fondator al Bisericii presbiteriene libere din Irlanda de Nord (1951); unul dintre liderii extremiştilor protestanţi. Membru al Parlamentului de la Belfast şi al Parlamentului britanic (1970); deputat în Parlamentul european (din 1979). Susţinător al politicii probritanice a guvernului irlandez. PAISPREZECE (PATRUSPREZECE) (< patru + spre + zece) num. card. Număr natural mai mare decât treisprezece cu o unitate. ♦ (Cu valoare de num. ord.) Locul paisprezece. PAISPREZECELEA, PAISPREZECEA (< paisprezece) num. ord. (Precedat de art. al, a) Care urmează după al treisprezecelea. PAJ (< fr., germ; {s} gr. paidion „copil") s. m. 1. (în Evul Mediu, în Europa apuseană) Tânăr nobil aflat în serviciul unui senior pentru a deprinde meşteşugul armelor şi a-şi însuşi manierele de la curte; p. ext. copil de casă. 2. (Azi) Pieptănătură feminină care imită pe cea a pajului (1). PAJIŞTE (< sl.) s. f. Teren acoperit de vegetaţie erbacee perenă, spontană sau cultivată, folosită de obicei ca păşune sau fâneaţă. Adesea, vegetaţia de p. are caracter secundar (seminatu-ral), dezvoltându-se în urma defrişării pădurilor sau tufărişurilor subalpine. ^ PAJURĂ 154 P. alpină = teren cu vegetaţie ierboasă scundă, adaptată la condiţiile climatice aspre din etajul alpin al munţilor. Predomină specii de rogozuri pitice (Carex curvula), graminee, muşchi şi licheni. Prin extensiune termenul a fost folosit pentru toate pajiştile din golul de munte, inclusiv cele ce s-au dezvoltat după defrişarea jnepenişurilor şi pădurilor din etajul montan superior, care constituie baza păstoritului de vară, larg practicat în Carpaţi şi în Alpi. PAJURĂ (< ucr. pazera „fiinţă lacomă") s. f. 1. (ORNIT.) Pasăre răpitoare, mai mică decât vulturul, puternică şi foarte iute, cu ciocul tăios, încovoiat la vârf, cu ghearele lungi şi ascuţite, care trăieşte în regiunile muntoase (Aquila chrysaetos); acvilă de munte. în România se mai întâlnesc doar puţine exemplare, în câteva masive muntoase; este declarată specie ocrotită. ♦ (în basme) Pasăre uriaşă, năzdrăvană, cu înfăţişări variate, înzestrată cu puteri miraculoase. 2. Figură shmbolică reprezentând o p.(1) sau un vultur (uneori cu două capete) pusă pe stemele, monedele, peceţile sau steagurile unor ţări; p. ext. stemă. PAKARAIMA v. Pacaraima. PAK CIJAN HI (PARK CHUNG HEE) (1917-1979), general şi om politic sud-coreean. Membru al juntei care a preluat puterea în 1961. Preşedinte al ţării (1962-1979), a instituit legea marţială (1972) şi, printr-o reformă constituţională, şi-a acordat puteri depline. Asasinat. PAK CI VON (1737-1805), savant enciclopedist şi scriitor coreean. Reprezentant al curentului sirhakpha. Nuvele satirice, însemnări de călătorie, lirică peisagistică şi filozofică. Lucrări în domeniul ştiinţelor naturii şi economiei. PAKISTAN, Republica Islamică ~ (Islămi JamhGrîya-e-Pakistăn), stat în Asia de Sud, cu largă ieşire la Oc. Indian (M. Arabiei); 796,1 mii km2; 144,62 mii. loc. (2002). Limba oficială: urdu; uzuală engleza. Religia: islamică (sunniţi 79,1%, şiiţi 17%), creştină 2,5%, hindusă 1,2% etc. Capitala: Islamabad. Oraşe pr.: Karâchi, Lahore, Faisalăbăd (fost Lyallpur), Răwalpindi, Multăn, Hyderâbâd, Gujrânwăla, Peshâwar, Quetta etc. Este împărţit în 4 provincii, un teritoriu federal (capitala) şi un areal federal. Relief variat, în N cu o zonă montană foarte înaltă ce aparţine sistemului muntos himaiayan: un sector al m-ţilor Hindukush (alt. max. vf. Tirich Mir, 7 690 m) şi un alt sector al M-ţilor Karakorum (alt. max. vf. K2/Chogori, 8 611 m). Zona de V a ţării numită Belucistan/Baluchistan este un sector al pod. Iran şi reprezintă o serie de depresiuni şi podişuri înconjurate de munţi, unii de peste 3 000 m alt. (alt. max. Takht-i-Sulaiman, 3 441 m). Zona de E a ţării, numită Punjab, este de fapt întinsa câmpie a Indusului, drenată de fl. omonim cu afl. săi (alt. medie 200 m). în SE se întinde un sector al deşertului Thar, împărţit cu India. Atins YA8J1IC1STĂN f1- 7-5>\ . Provincii Suprafaţa km2 Populaţia (1998) Capitala Beiucistan (Balucistan) North-West Frontier Punjab Sind Teritoriu federal (Capitala) 77mturiie tribale sub administraţie federală 347 190 74 521 205 345 140 914 27 220 6 565 885 17 743 645 73 621 290 30 439 893 805 235 3 176 331 Quetta Peshâwar Lahore Karăchi Islamabad 155 PAKISTAN neregulat de musoni, P. are o climă tropicală şi subtropicală caldă şi aridă în reg. joase, cu precipitaţii de 100-500 mm/an şi temperată, modelată de altitudine în reg. înalte (mergând până la nuanţe reci, alpine, cu precipitaţii de până la 900 mm/an). în deşertul Thar precipitaţiile scad sub 100 mm/an. Cel mai important fl. este Indusul, care se varsă în Marea Arabiei printr-o întinsă deltă, importantă sursă de irigaţii împreună cu afl. săi (Sutlej, Jhelum, Chenab, Beas etc.). Vegetaţie variată: păduri în N (sub 5% din terit.) în reg. muntoasă, stepe în C. Indusului, xero-fită sau chiar absentă în deşert. Faună bogată în N (leopardul de zăpadă, ursul negru, ibexul, markhorul, berbecul Marco Polo — toate capre sălbatice), iar în câmpia stepică căprioare, şacali, pisici sălbatice, hiene, repetile etc. Ţară cu economie în curs de dezvoltare, bazată pe agricultură, care concentrează 44,3% din populaţia activă şi participă cu 23,9% la formarea P.I.B. Se cultivă peste 25% din supr. ţării (mai ales în valea Indusului, cea mai mare arie irigată din lume prin canale; 80% din terenurile cultivate sunt irigate, locul 5 pe glob), mai ales plante pentru consumul intern (mii t, 2000): orez (7 200), grâu (21 078, locul 9 pe glob), porumb (1 643), mei şi sorg, cartofi (1 868), ceapă (1 648), tomate, castraveţi, fasole, precum şi trestie de zahăr (43 332), sfeclă de zahăr, floarea soarelui, susan, arahide, cânepă (290, locul 2 pe glob şi 20% din prod. mondială), tutun (107,7), bumbac fibre (1 829, locul 4 pe glob, locul 1 între produsele agr. la export), bumbac seminţe (182,9), curmale (579, locul 4 Pe glob), mango (937,7, locul 5 pe Qlob), citrice (1 584), fructe (mere, caise ~~ 121, locul 4 pe glob, prune). Creşterea animalelor, deşi însemnată, nu satisface necesităţile de consum (mii. capete, 2000): bovine (22), bubaline (22,7, locul 3 pe glob), ovine (24,1, locul 10 pe glob), caprine (47,4, locul 3 Pe glob), asini (3,8, locul 4 pe glob), cămile (0,8, locul 5 pe glob). Produsele animaliere sunt însemnate (mii t, 2000): lapte (8 192), unt (465, locul 3 pe Qlob), carne (1 752), piei (234). Pescuit •mportant: 654,5 mii t peşte (1999). Producţie forestieră însemnată: 33,08 mii. m3 lemn (1999). P. dispune de o serie de resurse minerale (mii. t, 1998): cărbune (3,16), gaze naturale (19,81 md- m3), petrol (2,76), uraniu (23 t), magneziu, antimoniu, sulf, barită, pentonită, fosfaţi naturali, bauxită (rezerve de 43 md. t), grafit, min. de fier, cromite (9 mii t), gips, sare (0,96 mii. t), talc, caolin. Ind. prelucrătoare realizează 15,9% din P.I.B. (cu ind. minieră) şi foloseşte 9,9% din populaţia activă, asigurând şi o bună parte din exporturi. Produce (1998): energie electrică (22,06 md. kWh), produse petroliere (benzină, 2,11 mii. t), produse siderurgice (oţel, fontă), montaj de automobile, tractoare, maşini grele, maşini şi utilaje, biciclete (452 mii buc.), motociclete, televizoare (107 mii buc.), maşini de cusut, îngrăşăminte azotoase (1,66 mii. t), fibre sintetice, fire sintetice (223,6 mii t, 1997), anvelope (767 mii buc.), sodă caustică, ciment (9,64 mii. t, 1999), hârtie (437 mii t, 1999), fire de bumbac (154 mii t, 1999, locul 4 pe glob), ţesături de bumbac (385 mii. m2, 1999), ţesături de iută, zahăr (2,59 mii. t, 2000), ţigarete (51,58 md. bucăţi 1999), produse lactate, uleiuri vegetale, bere, încălţăminte. Reţea de căi de comunicaţie mai densă în E ţării. Căi rutiere: 230 mii km (dintre care 133,4 mii km asfaltaţi, 1997). Autovehicule: 1,36 mii. buc. (1999). Flotă comercială maritimă: 308 mii t. r. b. (1999). Porturi pr.: Karăchi, Gwădar, Pasni. Aeroporturi pr.: Karăchi, Lahore, Răwalpindi, Peshâwar. Turism slab dezvoltat (543 mii turişti străini, 2000) dar cu un potenţial turistic extraordinar. Pr. obiective turistice: aşezările preistorice Mohenjo-Daro şi Harappa, vestigii ale civilizaţiei de pe valea Indusului (2500-1500 î.Hr.), necropolele de la Thatta (apreciate drept cele mai mari din lume) şi Chaukhandi, oraşele Lahore (centrul principal cultural al P.), Răwalpindi (capitală între 1959 şi 1967), Peshâwar, Taxila (toate cu vestigii antice, palate, fortăreţe şi moschei, mausolee etc.); munţii Hindukush cu staţiuni montane şi de sporturi de iarnă (Swat, Miree, la peste 2 000 m alt.), văile Gilgit, Kalash, Hunza şi Kaghan; Karăchi, principala „poartă11 turistică a ţării şi Islamăbăd (capitala) cu universitate (1965), Academie de Ştiinţe (1953), Centru de cercetări nucleare; parcurile naţionale Changa-Manga, Shogran/Kaghan Valley, Ayub şi rezervaţiile naturale Kalabagh şi Chitral Gol. Moneda: 1 pakistan rupee = 100 paisas. Balanţa comercială uşor deficitară (exporturile reprezintă 83% din valoarea importurilor). Export (1997): produse textile (54,2%), confecţii (21,4%), orez (5,6% - 1,7 mii. t, 1999, locul 6 pe glob), grâu (3,2 mii. t, 1999, locul 8 pe glob), pielărie (3%), fibre de bumbac (0,9%). Pr. parteneri: S.U.A. (17,8%), Hong Kong (9,3%), Germania (7,5%), Marea Britanie (7,2%), Japonia (5,8%) etc. Import (1997): produse petroliere (19%), generatoare electrice (8,4%), maşini şi utilaje specializate (5,5%), produse chimice organice (5,4%), uleiuri vegetale (5,3%). Pr. parteneri: S.U.A. (12%), Japonia (8,7%), Kuwait (6,9%), Arabia Saudită (6%), Emiratele Arabe Unite (5,7%) etc. — Istoric. Terit. de azi al P., situat la întâlnirea Asiei de Sud cu cea Centrală, cunoaşte, de-a lungul secolelor, înflorirea civilizaţiei văii Indusului (milen. 3 î.Hr.), cu importantele mărturii de la Mohenjo-Daro şi Harappa, invazia triburilor indo-europene (a doua jumătate a milen. 2 Î.Hr.), care impune elementul etnic hegemon al regiunii, dominaţia Persiei ahemenide (539-330 î.Hr.), expediţia lui Alexandru cel Mare (327-325 Î.Hr.) şi face parte din marile imperii indiene Maurya (sec. 4-3 î.Hr.) şi Gupta (sec. 4-5 d.Hr). în Evul Mediu terit. este inclus în sultanatul condus de dinastia Ghaznavizilor (sec. 10-12), în strălucitul imperiu islamic al Marilor Moguli (sec. 16-19), pentru a deveni apoi, în sec. 19-20, parte componentă a coloniei britanice India. Populaţia islamică din India, considerând că interesele acestei minorităţi confesionale nu sunt susţinute de Partidul Congresul Naţional Indian (fondat de majoritatea hindusă în 1885), întemeiază, în 1906, o organizaţie politică proprie, Liga Musulmană, în frunte cu Muhammad Aii Jinnah (1876-1948). Acest partid pune, în anii ’30 ai sec. 20, în condiţiile avântului mişcării de emancipare naţională a poporului indian de sub autoritatea colonială, problema creării, pe terit. Indiei, în regiunile cu populaţie musulmană majoritară, a unui stat propriu. Acest proiect, acceptat după al Doilea Război Mondial de Marea Britanie, are ca urmare împărţirea periei Coroanei britanice, Vicere-gatul India, pe criterii confesionale, în 1947, în momentul proclamării independenţei, în două state distincte -Uniunea Indiană şi P., ambele membre în Commonwealth. Noul stat musulman, care îşi proclamă independenţa la 14 aug. 1947, este alcătuit din două terit. situate la 1 700 km unul de celălalt -P. de Vest, în valea fl. Indus, şi P. de Est, în delta fl. Gange şi Brahmaputra (care cuprindea partea răsăriteană a prov. Bengal). La 23 mart. 1956, P. se proclamă republică islamică, stat federal. Timp de aproape 25 de ani, între 1947 şi 1971, diferenţele etnice, lingvistice, culturale, agravate de cele ec. şi politice, adâncesc antagonismul dintre cele două părţi ale ţării, unite doar prin religie PAKISTANEZ 156 comună. La 16 dec. 1971, P. de Est, sprijinit de India, îşi proclamă independenţa sub numele de Bangladesh, suveranitate recunoscută de guvernul central pakistanez la 22 febr. 1974. Viaţa politică este marcată, de la dobândirea neatârnării, de instabilitate: 7 prim-miniştri între 1947 şi 1957, trei constituţii, îndelungate perioade de impunere a Legii marţiale (1957-1971 şi 1978-1985), şefi de stat şi de guvern executaţi sau asasinaţi, violente conflicte intere'tnice şi interconfesionale şi tendinţe secesioniste în prov. Trei forţe majore interacţionează: armata (6-8% din P.I.B. anual), mişcarea islamică, condusă de ulemale, şi partidele politice democrate. Echilibrul între forţele armate şi partidele politice civile rămâne până astăzi extrem de fragil. Scena politică este dominată de feldmareşalul Muhammad Ayub Khan (1958-1969), de reformistul ^Zulfikar Aii Bhutto, preşedinte (1971-1973) şi apoi prim-ministru (1973-1977) şi de gen. Muhammad Zia ul-Haq (1977-1988), promotor al unui proces de islamizare, ca vector al unităţii naţionale. Benazir Bhutto (1988-1990 şi 1993-1996) este prima femeie şef de guvern într-un stat islamic. Disensiunile dintre autoritarul premier Nawaz Sharif şi conducerea armatei se soldează, la 12 oct. 1999, cu o nouă lovitură de stat militară, care-l aduce la putere pe gen. Pervez Musharraf. Cu puţin timp înainte (9 oct. 1998), Parlamentul aprobase un amendament la Constituţie, care introducea sharia ca lege supremă în stat, reflex al rolului sporit dobândit de religia islamică în viaţa ţării. Rivalitatea cu India vecină domină întreaga istorie a P. independent. Trei războaie opun, în 1947-48, 1965 şi 1971, cele două state. Contenciosul implică spinoasa problemă a Kashmirului, împărţit provizoriu, din momentul independenţei, între India (2/3) şi P. (1/3), cursa înarmărilor, ambele state fabricând în ultimii ani arme nucleare, la care se adaugă cronicele acuzaţii reciproce de ingerinţă în treburile interne. P. semnează, în 1954, un tratat de apărare mutuală cu S.U.A., aderă la sistemul de alianţe prooccidental (Pactul de la Bagdad şi SEATO), iar în urma semnării tratatului de prietenie indo-sovietic (1971) se apropie de R.P. Chineză. Invazia sovietică din Afghanistanul vecin (1979) determină un flux de 4-5 mii. de refugiaţi afghani şi conferă P. un rol cheie în conflictul izbucnit în zonă. Tensiunea în relaţiile indo-pakistaneze, determinată de sprijinul acordat de P. gherilei antiindiene din Kashmir, cunoaşte, în anii 1999-2002, o nouă fază acută. Gen. P. Musharraf reuşeşte să-şi consolideze puterea, îl determină pe preşedintele Rafiq Tarar să se retragă şi depune, la 20 iun. 2001, jurământul în calitate de nou şef al statului. Deşi P. era unul dintre cele trei state care recunoscuseră regimul talibanilor din Afghanistan, regim care se bucura de mare simpatie în rândul celor 140 de mii. de musulmani pakistanezi, gen. Musharraf se alătură, după atentatele de la 11 sept. 2001, coaliţiei antitero-riste conduse de SUA. Alegerile parlamentare (2002) duc la un guvern de coaliţie dominat de reprezentanţi ai Ligii musulmane Quaid-e-Azam. P. este republică prezidenţială federală în care puterea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, iar cea executivă de cabinetul ministerial şi preşedinte. PAKISTANEZ, -Ă (< n. pr. Pakistan) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La pl.) Popor care s-a format şi locuieşte în Pakistan; (la sg.) persoană care face parte din populaţia de bază a Pakistanului sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparţine Pakistanului sau populaţiei lui, privitor la Pakistan sau la populaţia lui. PAKULA [peku:le], Alan J. (1928-1998), cineast american. Creator original, a realizat filme în care psihologia personajelor se împleteşte cu enigma şi suspansul, iar elementele formale, precum lumina, decorul, banda sonoră, au un rol important („Klute", „Toţi oamenii preşedintelui", „Sophie a ales", „Presupus nevinovat", „Dosarul Pelican"). PAL,1 -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre oameni şi despre faţa lor) Palid. ♦ Fig. Fără strălucire, şters 2. (Despre lumină) Lipsit de intensitate. 3. (Despre culori, nuanţe) Deschis, pastel. Alan J. Pakula Itlll PAL2 (< pflacă] + afglomerată] din y[emn]) s. n. Material sub formă de placă, obţinut prin presarea aşchiilor de lemn în combinaţie cu diverşi lianţi. Este folosit mai ales în industria mobilei. P.A.L. (abreviere de la expr. engl. Phase /Alternative Line), sistem de televiziune în culori inventat de inginerul german Walter Bruch de la compania Teiefunken, adoptat, începând din 1966, de mai multe ţări. PĂLA, dinastie indiană (765-c. 1086) întemeiată de Gopâla, care a reunit sub dominaţia sa principalele provincii gangetice: Biharul, Bengalul, Orissa şi Assamul. A avut capitala statală la Mudgagiri (azi Monghyr). Cel mai important suveran a fost Dharmapăla (c. 810-850). Mari propagatori ai budismului, au favorizat răspândirea acestuia. PALACH, Jan (1948-1969), student cehoslovac. în semn de protest faţă de invadarea ţării sale de către trupele Pactului de la Varşovia (aug. 1968) şi-a dat foc în Piaţa Venceslas din Praga. Erou naţional, este considerat un simbol al speranţei. PALACIO VALDfrS [palaQio], Arman-do (1853-1938), scriitor spaniol. Romane de moravuri („Sora San Sulpicio", „Credinţa", „Satul pierdut", „Marta şi Maria", „Tristan sau pesimismul"), pe un ton sentimental, de uşoară ironie. Proză memorialistică („Romanul unui romancier", „Testament literar"). PALACKY [palatski:], Frantiăek (1798-1876), istoric şi om politic ceh. Fondatorul istoriografiei moderne cehe. în timpul Revoluţiei de la 1848 s-a situat pe poziţii filoaustriece, promovând mai târziu ideea constituirii unui stat autonom ceh în cadrul Imp. Habsburgic. Sinteze („Istoria naţiunii cehe în Boemia şi Moravia", „Istoria Boemiei"). PALADE, George Emil (n. 1912, laşi), medic şi biolog american de origine română. Stabilit în S.U.A. (1946). M. de onoare al Acad. Române (1975), prof. univ. la Yale din New Haven. Studii de morfologie şi fiziologie comparativă. A descoperit (1953) ribozomii, particule subcelulare (care-i poartă numele), sediu al sintezei de proteine („Microsomes and Ribonucleoprotein Particles. Microsomal Particles and Protein Syntethis"). Cercetări în domeniul organizării structurale şi funcţionale a celulei („Funcţional Changes in the Structure of Cell Components. Sub-cellular Particles"). Investigaţii privind structura şi funcţiile de transport ale pereţilor sangvini („Structural Modulations 157 PALATAL George Emil Palade of Plasmalemmal Vesicles“). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1974), împreună cu A. Claude şi C. de Duve. PALADI, Radu (n. 1927, Storojineţ), compozitor român. Prof. univ. la Bucureşti/Muzică accesibilă, cu substrat folcloric. Creaţie vocal-simfonică, de cameră, de film, amplă creaţie corală. PALADjN (< it., fr.; cf. lat. palatinus „care aparţine palatului") s. m. (în literatura medievală din Europa apuseană) Nume dat legendarilor tovarăşi de arme ai lui Carol cel Mare sau ai regelui Arthur; p. ext. cavaler rătăcitor în căutare de aventuri eroice. ♦ Fig. Bărbat voinic, îndrăzneţ, animat de sentimente cavalereşti. PALADIU1 (< fr., engl. {i}) s. n. Element chimic (Pd; nr. at. 46, m. at. 106,42, gr. sp. 12,02, p.t. 1 554°C, p.f. între 2 200 şi 3 800°C), metal alb-cenuşiu, lucios, din familia platinei, foarte maleabil şi ductil, având proprietatea de a absorbi hidrogenul. în combinaţii este divalent şi, mai puţin, tetravalent; formează combinaţii complexe. Se întrebuinţează sub formă de aliaje (la bijuterii, aparate chimice, proteze dentare) şi drept catalizator de hidrogenare. A fost descoperit (1803) de W. h. Wollaston. PALADIU2 (< fr.; {s> gr. palladion) s- n. Statuia de lemn a zeiţei Pallas Atena, aflată la Troia, adusă şi plasată ÎP templul Vestei din Roma; socotită ocrotitoarea cetăţii. ♦ Fig. Ocrotire, apărare. PALADI ZARE (< paladiu1) s. f. Operaţie de acoperire a pieselor metalice cu un strat subţire de paladiu1, prin Procedee de obicei electrolitice pentru a *e mări rezistenţa la coroziune şi a le îmbunătăţi capacitatea de reflecţie. PALAEOTHERIUM (< fr. {i}; {s} paleo- + gr. therion „fiară") s. n. Mamifer ungulat fosil, cu picioare groase, cu trei degete; a trăit în Paleogen, în Europa şi în Asia. PALAFjTĂ (< fr., it.) s. f. Locuinţă lacustră, ridicată pe un podium susţinut de pari, specifică Neoliticului şi Epocii bronzului. PALAFOX y MELCI, Josâ Rebolledo de, duce de Zaragoza (1776-1847), general spaniol. Căpitan general de Aragon (1808), s-a remarcat în apărarea Zaragozei (dec. 1808-febr. 1809) asediată de armata napoleoniană. Comandant al gărzii regale (1820-1823). PALAFOX y MENDOZA, Juan de (1600-1659), prelat spaniol. Episcop de Puebla de los Ângeles în Mexic (1639), vicerege ad-interim (1642), s-a remarcat prin atitudinea omenoasă faţă de indieni. în 1647, fiind sub interdicţia iezuiţilor, a fost transferat la o parohie din Castilia. Autor al unor lucrări istorice, juridice şi teologice. PALAMAS, Grigorie v. Grlgorie Palamas, Sf. PALAMAS, Kostîs (1859-1943), poet grec. Exponent al literaturii neoelene. Lirică de inspiraţie istorică şi modernă („Cântecele patriei mele", „Imn Atenei", „Viaţa imuabilă", „Iambi şi anapeşti", „Dodecalogul ţiganului ", „Flautul regelui"), remarcabilă prin bogăţia plastică a expresiei; nuvele („Moartea palicarului"), drame simbolice („Trisevgheni"). PALAMJSM (< fr.; n. pr. Gr. Palamas) s. n. Teologia energiilor divine necreate, după numele autorului ei, Sfântul Grigorie Palamas, formulată împotriva scolasticilor latini şi pornind de la experienţa sfinţilor isihaşti, îndeosebi Pseudo-Macarie, Maxim Mărturisitorul şi loan Damaschin: lumina de pe Muntele Tabor nu este doar un simbol al dumnezeirii lui Hristos, ci o energie care iradiază din esenţa divină ca o revărsare a Duhului Sfânt, necreată şi fără ipostază; îndumnezeirea este o participare reală, o comunicare personală cu Dumnezeu, fără confuzie de natură; deşi Dumnezeu este prezent în energiile necreate, misterul esenţei sale rămâne necunoscut. P. a stat la baza renaşterii spirituale în Imp. Bizantin (sec. 14). O mişcare neopalamistă a luat naştere în sec. 20, în sânul emigraţiei ruse şi în România. PALAN (< fr.) s. n. Macara formată din doi sau mai mulţi scripeţi aşezaţi pe cel puţin două axe, dintre care una este fixă. PALANCA, com. în jud. Bacău, situată în NV depr. Agăş, la poalele m-ţilor Tarcău şi Ciuc, pe cursul superior al râului Trotuş; 3 691 loc. (2003). Staţie de c.f. Expl. de balast. Moară de apă şi ferăstrău hidraulic (în satul Ciugheş). Biserica de lemn cu hramul Tăierea Capului Sfântului loan Botezătorul (1803, reconstruită în 1856 şi refăcută în 1923), în satul P. PALANCĂ (< tc.) s. f. Palisadă (2); p. ext. denumire a cetăţilor de lemn şi pământ. PALANCHJN (< fr.; cuv. sanscrit) s. n. (în Orient) Un fel de scaun sau hamac cu baldachin, purtat pe umeri, care servea ca mijloc de transport pentru oamenii bogaţi; lectică, litieră. PALANDER, Louis (1842-1920), navigator suedez. Amiral. Comandant al navei „Vega", în expediţia lui Nordenskjold, a descoperit Pasajul de Nord-Est. PALANGKARAYA, oraş în Indonezia centrală, în S ins. Kalimantan, pe râul Kahayan, la NV de Banjarmasin, într-o reg. mlăştinoasă; 158,8 mii loc. (2000). Centru comercial şi cultural al populaţiei dayak. Muzeu regional. La 34 km N se află rezervaţia naturală Tangkiling. PALAT1 (< lat.) s. n. (ANAT.) Perete care separă fosele nazale de cavitatea bucală. Este constituit în partea anterioară din bolta palatină (sau p. dur), prelungită posterior cu vălul palatin (sau p. moale). PALAT2 (< ngr., lat.) s. n. Clădire somptuoasă folosită ca reşedinţă de un nobil, un suveran, un şef de stat sau de guvern; p. ext. clădire mare, luxoasă. De dimensiuni impozante, p. cuprinde numeroase apartamente de locuit, compartiment destinat administraţiei, anexe gospodăreşti etc. Ca tip arhitectural, îşi are originea în Antichitate, când desemna locuinţa împăratului de pe Colina Palatină din Roma. Mai puţin folosit în Evul Mediu, se impune în Renaştere, răspândindu-se în toată Europa şi purtând pecetea marilor stiluri arhitecturale. ♦ Edificiu monumental care adăposteşte o instituţie importantă (muzeu, teatru, poştă etc.) sau are o anumită funcţie (p. administrativ, p. de cultură, p. de justiţie). PALATAL, -Ă (< fr. fi}; {s> lat. palatum „cerul gurii") adj. 1. Care aparţine palatului1, din regiunea acestuia. 2. (LINGV.; despre sunete) Articulat prin apropierea sau prin atingerea limbii de bolta palatină. ♦ (Substantivat, f.) Sunet a cărui articulaţie se face în regiunea palatului1. PALATALIZA 158 PALATALIZA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. (LINGV.) A transforma o consoană nepalatală într-o consoană palatală, mutându-i locul de articulaţie în regiunea bolţii palatine; a muia (5). PALATIN1 (< fr., lat.) s. m. 1. (în Evul Mediu, în Europa Apuseană) Mare demnitar la curtea regilor. ♦ Conte p. = reprezentant al împăraţilor germani pe lângă curtea vasalilor acestora. 2. Vicerege al Ungariei medievale. 3. Titlu purtat de guvernatorul unei provincii în Polonia medievală. PALATJN2, -Ă (< fr.; {s} lat. palatum „cerul gurii") adj. Care aparţine palatului1. <0* Boltă p. v. boltă. Văl p. = porţiune musculară care continuă, în partea posterioară a cavităţii bucale, bolta p. şi care se termină cu o prelungire, numită uvulă. Os p. = os pereche care completează partea posterioară a palatului. Apofiză p. = una dintre apofizele maxilarului superior. PALATIN3 (< fr.) s. m. Rasă de porci locală, primitivă, originară din Palatinatul Podoliei, cu masă corporală mare, crescută în trecut pe scară largă mai ales în SE României. PALATINA, bibliotecă din Parma, fondată în 1769 de ducele Filip de Bourbon. Aici se păstrează peste o jumătate de milion de volume, 500 000 de manuscrise, 50 000 de autografe, 3 000 de incunabule, 50 000 de stampe etc. PALATINAT (< fr.) s. n. Teritoriu sau provincie guvernată de un palatin1 (1). PALATINAT (PFALZ), regiune istorică în Germania, pe malul stg. al Rinului, la N de Alsacia. Devenit stat al Sf. Imperiu Romano-German (electorat în 1356) cuprindea P. Rinului (P. Inferior) şi P. Superior (la N de Bavaria, din care face parte începând cu 1648). Conducătorul P. Inferior era unul dintre principii electori ai împăratului Sf. Imperiu Romano-German. Bastion al calvinismului, în fruntea Uniunii Evanghelice, este devastat în timpul Războiului de 30 de Ani (1618-1648) iar mai târziu de către trupele lui Ludovic XIV (1673, 1674, 1699). Revine Bavariei (1777), după ce aparţinuse lui Karl Theodor von Sulzbach. împărţită din nou în perioada 1801-1815, astăzi face parte din landul Renania-Palatinat (Rheinland-Pfalz) constituit în 1946. PALATINUM (MONS PALATINUS), una dintre cele şapte coline ale Romei, pe care, potrivit tradiţiei, a fost creat oraşul (754 Î.Hr.). împăratul August a avut aici reşedinţa imperială. Păstrează urmele unor capele şi ale altor monumente din epoca lui August şi a succesorilor săi (domus Flavia sau domus Augustana, domus Tiberiana, templul lui Cibele, palatul Liviei, domus Severina, hipodromul ş.a.). PALATUA (în mitologia romană), zeiţă venerată ca protectoare a Palatinului. PALAU, Republica ~ (Belau, Belu’u era Belau, Republic of Palau), stat insular în partea central-vestică a Oc. Pacific, la SE de ins. Guam şi Marianele de Nord (S.U.A.); 488 km2; 19,1 mii loc. (2000). Limbi oficiale: palauana şi engleza. Religia: creştină (catolici 36,9%, protestanţi 26,3%), modekngei (religie locală) 26,5% etc. Capitala: Koror. Este împărţit în 16 state. Grupul insular P. cuprinde 340 ins. grupate în arh. omonim din N ţării (7 ins. mai mari: Babeldaob/Babelthuap, Koror, Angaur, Peleliu, Arakebesan etc.) şi un altul mai mic (4 ins. coraligene: Sonsorol, Tobi, Merir, Pulo Anna), ambele situate în Micronezia, fiind cele mai vestice din arh. Caroline. Ins. mari sunt de natură vulcanică (alt. max.: 628 m 134° 135° Statui Suprafaţa Populaţia ______________________________________km2_____________________________(2000) j Aimeiik 272 Aîrai 2 104 Angaur 188 Hatohobei llllIIlilIilH Kayangel 138 Koror 13 303 Melekeok 239 Ngaraard lllilllliililiillB 638 Ngardmau ■HIHHHMHIHfHinR 286 Ngaremiengui 221 Ngatpang 367 Ngchesar ■■■■■■■ 280 Ngercheiong 267 Ngiwat 193 Peleliu 571 Sonsorol 39 tŞ8 PALEE1 în ins. Koror), dar majoritatea sunt înconjurate de o mare barieră de recifi, care închide o lagună (1 267 km2) în interiorul căreia se află un grup de 320 insuliţe coraligene — Rock Islands — cu alt. până la 180 m. Climă tropical-oceanică cu temp. constante tot timpul anului (media anuală 27°C), cu precipitaţii bogate (3 200-3 800 mm/an) şi vânturi alizee din NE (dec.-mart.) şi musoni din SV. Frecvente cicloane tropicale. Vegetaţie bogată, cu mangrove în zonele litorale, ierburi de savană şi păduri tropicale umede (pandanus, arborele de fier polinezian, cocotieri, bananieri). Faună marină variată (crocodili, şerpi marini veninoşi, dugongi) şi păsări viu colorate, care migrează de două ori pe an. Statul este sărac în resurse de subsol (zăcăminte de min. de fier, bauxită şi mangan pe ins. Babeldaob; exploatările de fosfaţi de pe ins. Angaur, epuizate în 1955). Economia este dominată de agricultura de subzistenţă şi de pescuit. Se cultivă: taro, manioc (cassava), batate, legume. Există plantaţii de citrice, bananieri şi arbori de pâine (pandanus). Se cresc porcine şi păsări. Pescuitul (peste 4 mii t/an) asigură majoritatea exporturilor. Ind. prelucrătoare asigură energie electrică (c. 208 mii. kwh/1996), copra, construcţia de mici ambarcaţiuni, instalaţii de refrigerare a peştelui. Artizanat important (obiecte din scoici, perle Şi lemn). Şosele: 64 km (1993). Autovehicule: 4,3 mii (1994). Singurul port comercial este Malakal Harbor, pe ins. Melekeok, iar aeroportul internaţional se află pe ins. Babelthuap. Turism: 80 mii turişti străini (2000) din Japonia, Taiwan, S.U.A. Venituri din turism: 68 mii. dolari S.U.A. (1999). Pr. obiective turistice: rezervaţia naturală lns- Rock Islands cu vegetaţie abundentă, lacuri interioare legate de lagună, relief spectaculos pe calcare recifale; ruinele şi sculpturile în piatră de pe ins. Babelthuap, amintind de civilizaţiile prehispanice; pescuitul subacvatic şi plajele cu nisip fin. Moneda: 1 dollar S.U.A. = 100 cents. alanţă comercială deficitară, echilibrată parţial de ajutorul financiar al S.U.A. (asigură 40,5% din veniturile bugetare). xPort (1998): produse alimentare şi materii prime agricole (69,1%), bunuri manufacturate (30,9%). Pr. parteneri: Japonia (58,8%), S.U.A. (8%). Import ( 998): maşini şi echipament de ^ransport (27,8%), alimente, băuturi şi Mfun (27,1%), articole manufacturate (27,1%), combustibili minerali (13,2%). r Parteneri: S.U.A. (44,1%), Guam (19,3%), Japonia (14,8%), Singapore (14,3%), Taiwan (5,4%) etc. — Istoric. Locuită, la sfârşitul mileniului 1 î.Hr., de populaţii microneziene originare din Asia de Sud-Est. Vizitate în 1543 de navigatorul spaniol Ruy Lopez de Villalobos, ins. Carollne (care înglobau P., denumite iniţial Arrecifos) sunt transformate în posesiune hispanică (1886), fără a fi efectiv colonizate. Germania, prezentă activ în zonă în ultimele decenii ale sec. 19, cumpără în 1899 de la Spania ins. P., împreună cu restul arh. Caroline şi cu ins. Mariane. La începutul primului război mondial, trupe nipone ocupă P. (1914), care devine, în 1920, teritoriu al Societăţii Naţiunilor administrat de Japonia. Ocupate la sfârşitul celui de-al doilea război mondial de forţe americane (1944-1945), ins. P. sunt incluse, împreună cu ins. Microneziei, ins. Marshall şi ins. Mariane de Nord, în „Trust Territory of the Pacific Islands", teritoriu sub tutelă a O.N.U., administrat de S.U.A. (1947). Populaţia niponă stabilită până atunci în insule este repatriată în Japonia. După ce în 1978 P. refuză includerea într-o federaţie cu Micronezia, în 1979 insulele sunt separate administrativ în cadrul „Trust Territory of the Pacific Islands" şi, în baza unei constituţii, dobândesc, la 1 ian. 1981, autonomia internă, sub numele de Republica Palau. în aug. 1982, S.U.A. semnează „The Compact of Free Association" cu Republica P., care prevede încetarea vechiului statut de teritoriu sub tutelă O.N.U., sub rezerva dreptului S.U.A. de a tranzita şi staţiona materiale nucleare pe terit. Republicii P., ceea ce contravenea Constituţiei acesteia, care interzicea staţionarea de arme nucleare, chimice şi biologice pe terit. său. Referendumul din febr. 1983, în care 60% dintre votanţi aprobă documentul, nu reuneşte cele 75% din voturile solicitate de Constituţie pentru validarea acestei decizii, astfel încât el este urmat de alte zece consultări populare, până când, la 9 nov. 1993, este aprobat. S.U.A. obţine astfel dreptul de a staţiona nave militare cu armament nuclear la bord în portul Koror. La 1 oct. 1994, Republica P., ultimul teritoriu aparţinând vechiului „Trust Territory of the Pacific Islands", îşi proclamă independenţa, fiind admisă, la 15 dec. 1994, ca al 185-lea stat membru al O.N.U. S.U.A. rămân unicameral, iar cea executivă de preşedinte, care numeşte guvernul. PALAU i FABRE, Josep (n. 1917), scriitor şi critic catalan. Poezie de revoltă socială („Balade amare", „Cancer"); eseuri critice („Picasso şi amicii săi catalani"). PALAVRAGI (PĂLĂVRĂGI) (< palavragiu) vb. IV intranz. şi tranz. A sta de vorbă despre lucruri lipsite de importanţă; a flecări, a trăncăni. PALAVRAGIU (< tc.) s. m. Cel care spune palavre; flecar, limbut. PALAVRĂ (< tc.) s. f. Vorbă goală; fleac; balivernă, braşoavă. PALAWAN [palauan], insulă în V arh. Filipine, între M. Sulu şi M. Chinei de Sud; 11,8 mii km2; lungime: 450 km; lăţime: 40 km. Oraş pr.: Puerto Princesa. Relief muntos cu alt. max. de 2 085 m (Mt. Mantalingajan). Păduri tropicale. Vânătoare. Pescuit. Palmieri de cocos. Cultivarea orezului. Expl. de petrol. PALAZZESCHI [palattseski], Aldo (pseud. lui Aldo Giurlani) (1885-1974), scriitor italian. Poezie futuristă („Incendiatorul", „Inima mea"), romane de factură realistă, cultivând grotescul („Surorile Materassi", „Fraţii Cuccoli") şi proză scurtă, lirico-evocativă, cu semnificaţii morale („Codul lui Perelă", „Mantia bufonilor"). PALĂ1 (cuv. autohton; cf. alb. pale) s. f. Cantitate de fân, de paie etc. care poate fi tăiată dintr-o singură mişcare de tragere cu coasa sau care poate fi luată o dată cu furca; p. ext. grămadă (mică) de fân, de iarbă, de paie etc. ♦ P. analog. Fâşie, şuviţă. ♦ Fig. Undă, adiere (ex. p. de vânt, p. de foc). PALĂ2 (< fr.) s. f. 1. (TEHN.) Ele- ment activ al unei elice de avion, de navă etc. sau al unui rotor de maşină hidraulică, pneumatică sau eoliană, solidarizat sau articulat la un capăt cu butucul elicei sau al rotorului. 2. (IND. TEXT.) Semifabricat sub formă de bandă continuă de lână sau de fibre chimice, obţinut după ce fibrele au fost pieptănate şi înfăşurate în cruce pe bobine. PALEARCTICA, diviziune în cadrul regionării biogeografice a globului, care cuprinde Europa, N Africii, partea nordică şi centrală a Asiei. responsabile cu politica de apărare şi PALEE1 (cf. germ. Pale) s. f. înveliş relaţiile externe ale noului stat. Repu- floral al gramineelor, format din două blică prezidenţială. Activitatea legislativă frunzişoare membranoase situate pe este exercitată de un parlament axa spiculeţului, la baza fiecărei flori PALEE2 160 (p. inferioară, terminată uneori cu o aristă, şi p. superioară). PALŞE2 (< fr.) s. f. Element (picior intermediar) de susţinere a unui pod de lemn cu mai multe deschideri, având rolul de a transmite spre fundaţie sarcinile încărcăturii podului. PALEMBANG, oraş în Indonezia, în SE ins. Sumatera, pe fl. Musi, la 85 km de gura de vărsare în str. Bangka; 1,4 mii. loc. (2000). Port fluvio-maritim. Nod de comunicaţii. Aeroport. Expl. de petrol. Prelucr. petrolului şi a cauciucului; ind. chimică (îngrăşăminte), constr. de maşini, textilă, mat. de constr. şi alim. Centru comercial activ. Export de petrol şi produse petroliere, cauciuc, cafea. Universitate (1960). Marea Moschee (1740, cu un minaret din 1753). Capitala regatului SrTvijaya (sec. 7-13) şi apoi a sultanatului omonim. Răsturnat de Imperiul hindus Madjapahit (sfârşit sec. 14). ,Compania olandeză a Indiilor de Est a întemeiat aici un comptoar (1617) şi un fort (1659); inclus în componenţa posesiunilor olandeze din Arh. Malaez (1825). Ocupat de japonezi (1941-1944); în 1950 a fost încorporat în statul indonezian. PALENQUE [paleqke], oraş în SE Mexicului (Chiapas), în pen. Yucatân; 63 mii loc. (1990). Unul din marile centre (600-950) ale civilizaţiei maya. Ruine ale unor monumente arhitectonice („Templul soarelui", „Templul inscripţiilor*', palat) descoperite în sec. 18. Oraşul prehispanic cuprins într-un parc naţional face parte (din 1987) din patrimoniul cultural universal. Turism. PALEO- (< fr.; {s} gr. palaios „vechi") Element de compunere care înseamnă „vechi“ şi care serveşte la formarea unor adjective şi a unor substantive. PALEOANTROPI (< fr.) s. m. pl. Denumire atribuită oamenilor de Neanderthal (Homo sapiens Nean-derthaiensis), care au trăit în Europa şi Asia în Pleistocenul mijlociu şi superior. De la p. au rămas culturile Paleoliticului mijlociu. PALEOANTROPOLOGjE (< fr. {i}) s. f. Parte a antropologiei care se ocupă cu studierea omului preistoric. PALEOASIATIC, -Ă (< fr.) adj. Limbi paleoasiatice = denumire sub care sunt cunoscute o serie de limbi vorbite de urmaşii vechilor locuitori ai Siberiei, care nu pot fi grupate într-o familie comună; se mai numesc limbi paleosiberiene. PALEOBOTANICĂ (< fr. ; {s} paleo-+ gr. graphe „scriere") s. f. 1. Disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu citirea corectă, datarea şi stabilirea autenticităţii textelor vechi, cu istoria scrisului etc. Termenul a fost creat şi pus în circulaţie (1708) de călugărul benedictin Bernard de Montfaucon. După limba scrierii se deosebesc: p. latină, greacă, slavă etc. 2. (MUZ.) Ştiinţă ce se ocupă cu studiul vechilor notaţii muzicale, având drept principale ramuri p. gregoriană şi p. bizantină. PALEOLITIC, denumire dată celei mai vechi epoci din istoria omenirii, care se caracterizează prin folosirea uneltelor din piatră din ce în ce mai elaborate, a celor din lemn şi os, culesul, vânatul şi pescuitul fiind principalele îndeletniciri. A durat de la apariţia omului (cu c. 2 mii. de ani în urmă) şi până aproximativ în milen. 10 Î.Hr. PALEOLOG, ultima dinastie de împăraţi bizantini (1261-1453). înte- wmr' ■ $ Alexandru Paleologu meiată de Mihail VIII Paleolog, împărat al Niceei (1258-1261), în timpul căruia a fost restabilit Imp. Bizantin cu capitala Constantinopol: Mihail VIII (1261— 1282), Andronic II (1282-1328), Andro-nic III (1328-1341), loan V (1341-1391, cu întreruperi), Manuel II (1391 — 1425), loan VIII (1425-1448) şi Constantin XI Dragases (1449-1453), ultimul împărat al Bizanţului. Ramuri ale familiei P. au condus în Despotatul de Morea şi în Marchizatul de Montferrat. PALEOLOGU, Alexandru (n. 1919, Bucureşti), eseist român. Spirit de mare efeganţă rafinament şi naturaleţe, a cultivat paradoxul, ca mijloc eficace de percepere a sensului literaturii şi vieţii („Spiritul şi litera", „Bunul simţ ca paradox", „Treptele lumii sau calea către sine a lui M. Sadoveanu", „Alchimia existenţei"). Confesiuni („Sfidarea memoriei", „L’Occident est â l’Est"). Ambasador al României în Franţa (1990-1992). Deţinut politic (1959-1964). PALEOMAGNETISM (< fr.) s. n. 1. Orientare a unor particule cu proprietăţi magnetice existente în diverse roci, care pune în evidenţă orientarea câmpului magnetic terestru din timpul formării lor. în cazul rocilor eruptive, în procesul de răcire a lavei, mineralele magnetizabile (de ex. magnetitul) au cristalizat într-o poziţie determinată de liniile de forţă ale câmpului magnetic terestru (magnetism termoremanent). în cazul unor roci sedimentare, care conţin oxizi de fier, particulele respective au luat această orientare în timpul depunerii lor (magnetism detritic remanent). Diferenţele dintre magnetismul actual şi p. sunt determinate, pe de o parte, de migraţia şi inversarea polilor magnetici în decursul timpului şi, pe de alta, de deriva blocurilor continentale. 2. Disciplină care studiază acest fenomen punând în evidenţă evoluţia câmpului geomagnetic. PALEONTOLQG (< fr. {i}) s. m. Specialist în paleontologie. PALEONTOLOGIE (< fr. {i}; {s> paleo- + gr. on, onthos „fiinţă" + logos „studiu") s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul complex al organismelor fosile animale (paleozoologie) şi vegetale (paleobotanică) şi al urmelor activităţii vitale a acestora. Pune în evidenţă evoluţia lumii vii şi legăturile filogenetice între specii. întemeietor al p. este considerat G. Cuvier. PALEOPATOLOGIE (< fr.) s. f. Ramură a patologiei care studiază bolile vieţuitoarelor fosile. PALEOSIBERIAN adj. v. paleoasia- tic. PALEOSLAV, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la vechea limbă slavă, care este scris în această limbă. ♦ (Substantivat, f.) Limba slavă veche. PALEOSQL (< fr.) s. n. Sol al cărui profil s-a format (total sau parţial) în alte condiţii pedogenetice decât cele actuale. Poate fi fosil (îngropat sub depuneri recente) sau relict (aflat la suprafaţă). PALEOTERIU, (< fr.; {s} paleo- + gr. therion „fiară") s. n. Mamifer fosil erbivor, asemănător cu tapirul, care a trăit în prima jumătate a erei Terţiare, în Europa şi în Asia. PALEOTROPtCAL, -Ă (< fr.) adj. Care este propriu zonei tropicale din „Lumea Veche" (Africa, S Asiei, inclusiv arhipelagul indonezian). Termenul este folosit îndeosebi în domeniul biogeografiei (floră p., faună p.). PALEOZOIC, a doua eră geologică, care a durat între Precambrian şi Mezozoic (intervalul dintre 590 şi 248 mii. de ani). Cuprinde Cambrianul, Ordovicianul, Silurianul, Devonianul, ... PALEOZOOLOGIE 162 Carboniferul şi Permianul. Se caracterizează, în privinţa florei, prin prezenţa talofitelor, predominarea criptogamelor vasculare şi apariţia gimnospermelor, iar în faună prin prezenţa tuturor grupelor de nevertebrate şi a primelor vertebrate, în P. s-au desfăşurat două mari cicluri geotectonice: Caledonian şi Hercinic. în P. inferior au existat blocuri continentale izolate (baltic, canadian, siberian, sinic, gondwanian), care în urma mişcărilor tectonice hercinice (P. superior) au format continentul unitar Pangea. PALEOZOOLOGIE (< fr. {i}) s. f. Disciplină a paleontologiei care se ocupă cu studierea animalelor fosile. PALER, Octavian (n. 1926, Lisa, jud. Braşov), scriitor şi publicist român. Versuri aforistice, sentenţioase („Umbra cuvintelor"). Eseuri pe teme mitologice, existenţiale şi artistice („Mitologii subiective", „Polemici cordiale", „Apărarea lui Galilei", ^Scrisori imaginare", „Un muzeu în labirint"), de „anti-călătorie" („Drumuri prin memorie", „Caminante") sau de inspiraţie autobiografică („Viaţa ca o coridă", „Rugaţi-vă să nu vă crească aripi", „Deşertul pentru totdeauna"), distingându-se prin luciditatea şi febrilitatea dezbaterilor filozofice şi etice. Romane de confesiune şi parabolice („Viaţa pe un peron", „Un om norocos"). Publicistică social-politică Octavian Paler („Don Quijote în Est"), „cronică morală a unui timp plictisit de morală", cum e subintitulat volumul „Vremea întrebărilor". PALERMO, oraş în Italia insulară (Sicilia), port la golful cu acelaşi nume al M. Tireniene; 686,7 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Aeroport. Constr. navale, aeronautice şi electrotehnice. Ind. chimică, de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă, a sticlăriei, cimentului, tutunului, poligrafică, alim. Export de vinuri, fructe şi minereuri. Renumit centru turistic, balnear şi cultural. Universitate (1779). Muzeu de arheologie. Teatru. Parco della Favorita (1799). Monumente: bisericile San Giovanni dei Lebbrosi (1071-1072), San Giovanni degli Eremiti (1132-1148), în stil maur, Martorana (1143, restaurată în sec. 16 şi 17), Magiore (1150), San Cataldo (1160), Santa Cristina (1171-1174), Santa Maria Maddalena (1184-1186), Santa Catarina (1566-1596); capela Palatina (1132-1140), în stil bizantin; Domul (1170-1185, cu adăugiri din sec. 14-15 şi 18), în stil gotic; oratoriul S. Zita (1154-1166, refăcut în sec. 16, cu parc); palatele Chiaramonte (1307-1380), Pretoria (1463), Villado-rata-Galati (1791); Fontana Pretoria (1554-1555). Fundat de fenicieni (sec. 8 î.Hr.), a fost stăpânit succesiv de cartaginezi (sec. 5-3 î.Hr.), de romani (sec. 3 î.Hr.-5 d.Hr.), de ostrogoţi (sec. 6), de bizantini (din 535), de arabi (din 831) şi de normanzi, care l-au ocupat în 1072. A fost capitala Regatului Siciliei (1130-1284; 1734-1816); cucerit de francezi (din 1265) şi spanioli (din 1282), ca urmare a unei răscoale cunoscute sub numele de „Vecerniile Siciliene". A avut un rol important în Revoluţia de la 1848- 1849 din Italia. Cucerit de Garibaldi (1860), s-a unit cu Italia (5 nov. 1860). Aici şi-a petrecut ultimii ani din viaţă, în exil, N. Bălcescu (decedat la 15 nov. 1852). în Antichitate s-a numit Ranamus. PALES (în mitologia romană), zeiţă pastorală, ocrotitoarea turmelor şi a ciobanilor; iniţial în Latium, protectoarea păşunilor şi stânelor. Festivităţile în onoarea ei erau celebrate la 21 apr., aniversând fondarea Romei şi se numeau Paliiia sau Parilia; atunci erau sacrificate animale, trecute printr-un foc de paie ca simbol al purificării. PALIrS MATOS, Luis (1898-1959), poet portorican. Iniţiator (1921) al mişcării de avangardă „diepalism", care preconiza integrarea ritmurilor şi a modalităţilor sonore ale cântecului şi dansului popular tradiţional în poezie. Poeme remarcabile prin forţa coloristică şi muzicalitatea versurilor („Azalee", „Poesia, 1915-1956"). PALESTINA, regiune istorică în Orientul Apropiat, cuprinsă între M. Mediterană şi deşertul Siriei. Locuită din Paleoliticul inferior, a fost ocupată de cananeeni (milen. 3 î.Hr.), care au dezvoltat primele aşezări urbane fortificate (Hazor, Ierusalim, Jaffa, Gaza). Sub dominaţie egipteană (3000-1200 Î.Hr.), a fost invadată, în 1170, de popoarele mării (filisteni), ocupând litoralul P.; pe restul teritoriului triburile vechilor evrei au constituit (sec. 11) Regatul Israelito-ludeu, care, la începutul sec. 10 Î.Hr., s-a scindat în două regate: Israel (cucerit în 722 î.Hr. 163 PALEU de Asiria) şi ludeea (cucerită în 587 Î.Hr. de Babilon). P. a fost ocupată succesiv de perşi (sec. 4 Î.Hr.), macedoneni (făcând apoi parte din Regatul Elenistic al Seleucizilor, sec. 4_1 î.Hr.), romani (63 î.Hr.), Bizanţ (din 395 d.Hr.), arabi (638), turcii selgiucizi (sec. 11), cruciaţi (1099- 1187) şi de sultanii egipteni (Saladin ocupă Ierusalimul, 1187). între 1516 şi 1917 a făcut parte din Imp. Otoman. Ocupată de trupele britanice (1917), P. a fost, între 1920 şi 1947, teritoriu sub mandat britanic. Proclamarea statului Israel (14 mai 1948) a determinat acutizarea chestiunii palestiniene. La 29 nov. 1947, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat o rezoluţie prin care s-a stipulat crearea pe terit. P. a două state — arab şi israelian. Oraşul Ierusalim urma să devină o unitate administrativă autonomă sub conducerea O.N.U. Războiul din anii 1948-1949, declanşat împotriva Israelului de către statele arabe vecine, s-a încheiat cu victoria Israelului şi ruperea de către acesta a unei mari părţi din terit. P.; Iordania ocupă malul stâng al fl. Iordan, iar Egiptul reg. Gaza. Forţele armate ale Israelului au izgonit de pe terit. ocupat al P. c. 900 000 de palestinieni, care şi-au găsit adăpost în statele arabe vecine, creându-se astfel problema refugiaţilor palestinieni. în cursul celui de-al treilea război arabo-israelian (iun. 1967), Israelul a ocupat în întregime terit. P., care fusese sub mandat, precum şi alte terit. arabe (pen. Sinai, malul vestic al Iordanului, Ierusalimul vechi şi zona înălţimilor Golan). în aceste condiţii numărul refugiaţilor a atins cifra de două milioane de oameni. în 1964, în Ierusalimul de Est, este creată Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), care-şi propune crearea unui stat arab palestinian pe terit. fostei Palestine, iniţiind în deceniile următoare acţiuni armate şi acte teroriste împotriva autorităţilor şi populaţiei israeliene, inclusiv mişcarea de rezistenţă din terit. arabe ocupate de Israel (Intifada). în 1988, la sesiunea Consiliului Naţional al P- — organul suprem al O.E.P., este Proclamată crearea statului independent P* La 13 sept. 1993 este încheiat la Washington acordul dintre Yitzhak Rabin, prim-ministru al Israelului, şi Yasser Arafat, preşedintele O.E.P., care prevede recunoaşterea reciprocă, urmat, a 4 mai 1994, de semnarea la Cairo a acordului privind autonomia provizorie Palestiniană din Gaza (362 km2 cu 800 000 locuitori) şi din zona oraşului er|hon, ca parte a Cisiordaniei (5 600 km2, cu 1,1 mii. locuitori); în urma alegerilor din P., liderul O.E.P., Yasser Arafat este ales preşedinte al „Autorităţii palestiniene". în pofida eforturilor de detensionare a relaţiilor dintre israelieni şi palestinieni, situaţia în zonă se menţine extrem de încordată, din cauza repetatelor şi sângeroaselor acţiuni teroriste sinucigaşe, urmate de acţiunile de represalii ale trupelor israeliene. în acest context, Yasser Arafat l-a numit (19 mart. 2003) pe Mahmud Abbas în calitate de prim-ministru, care în mai 2003 a avut două runde de convorbiri cu prim-ministrul israelian Ariei Sharon (cu rezultate nesemnificative), în spiritul „Foii de parcurs" (acceptată în totalitate de „Autoritatea palestiniană", dar cu unele rezerve de Israel) propuse de S.U.A., Rusia, Uniunea Europeană şi O.N.U. în vederea creării condiţiilor de constituire în cursul anului 2005 a statului palestinian. La începutul lunii iun. 2003, la Aqaba (Iordania) a avut loc o întâlnire între preşedintele S.U.A., George W. Bush şi prim-miniştri israelian şi palestinian. La 6 sept. 2003 Mahmud Abbas a fost nevoit să-şi prezinte demisia în condiţiile noilor deteriorări ale relaţiilor dintre israelieni şi palestinieni; în locul sau a fost numit A. Qorei. V. Israel; Iordania. PALESTINIAN, -Ă (< n. pr. Palestina) s. m. şi f., adj. 1. (La m. pl.) Populaţie arabă care trăieşte pe terit. P. sau este originară de acolo. De religie: musulmani şiiţi, iar 10% creştini. Vorbesc în dialectul limbii arabe siro-palestiniene. După 1948, p. se găsesc regrupaţi în Gaza şi Cisiordania. Mai trăiesc în: Iordania, Israel, Iraq, Qatar, Kuweit, Liban, Siria şi în alte ţări. Potrivit datelor din 1990, numărul palestinienilor se ridică la peste 5 mii. de oameni; (la sg.) persoană care face parte din populaţia de bază a Palestinei sau care este originară de acolo. 2. Adj. Care aparţine Palestinei sau palestinienilor, privitor la Palestina sau la palestinieni. PALESTRĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (în Grecia şi în Roma antică) Loc public destinat exerciţiilor de gimnastică, luptelor, aruncării discului etc. 2. Şcoală ateniană de educaţie fizică, frecventată de băieţi între 13 şi 15 ani, după absolvirea şcolii de gramatică şi a celei de chitară. PALESTRINA, Giovanni Pierluigi da (1525 sau 1526-1594), compozitor italian. Creaţie vastă, esenţialmente vocală şi religioasă, sintetizând întreaga artă contrapunctică a sec. 16, consi- derată de posteritate ca reprezentând culmea artei religioase polifonice. Estetică privilegiind echilibrul, logica, frumuseţea liniilor. Aplică consemnul pontifical al inteligibilităţii textului şi al supunerii muzicii faţă de mesajul liturgic. Creaţie foarte omogenă, cuprinzând madrigale profane, mise („Papae Marcelii"), motete („Sicut cervus desiderat", „Super flumina Babylonis"), oratorii etc. „Stilul Palestrina" este de referinţă pentru muzica religioasă a cappella, fiind codificat şi teoretizat de Angelo Berardi (Arcani musicali) şi Johann Joseph Fux (Gradus ad Parnassum). PALETĂ (< fr.) s. f. 1. (ARTE PL.) Placă subţire, netedă şi neabsorbantă, confecţionată din lemn dens sau faianţă, prevăzută cu o deschizătură pentru ţinerea ei cu mâna, pe care pictorii întind şi amestecă culorile atunci când lucrează. Este o ima-gine-simbol a artei picturii. ♦ P. ext. Ansamblul culorilor folosite de obicei de un pictor. ♦ Fig. Măiestrie artistică (a pictorului). 2. (SPORT) Placă de lemn, de formă ovală, acoperită cu plastic, cauciuc sau plută, cu mâner, care serveşte la lovirea mingii în tenisul de masă. 3. (TEHN.) Element activ al rotorului sau al statorului unei maşini hidraulice ori pneumatice, în formă de aripă sau placă cu feţe curbe. încastrată la unul sau la ambele capete. 4. (TEHN.) Platformă cu sau fără pereţi laterali, care serveşte la încărcarea, transportul, descărcarea şi stivuirea mecanizată a produselor în uzine, depozite, porturi etc. PALETUVIERI subst. v. mangrove. PALEU, com. în jud. Bihor, situată în zona de contact a Dealurilor Oradei cu Câmpia Barcăului, pe valea Fâneaţa Mare; 1 529 loc. (2003). Satele P. şi Uileacu de Munte sunt menţionate documentar la 1291-1294, iar satul Săldăbagiu de Munte la 1226. Giovanni Pierluigi da Palestrina PALEY 164 PALEY [peili], Grace (pe numele adevărat Grace Goodside) (n. 1922), scriitoare americană pacifistă. Prof. univ. la New York. Scurte povestiri în care prezintă condiţia umană din marile metropole („Micile tulburări ale omului", „Uriaşe schimbări în ultimul minuf, „Ziua neschimbată de mai târziu", „Plimbări lungi şi conversaţii intime"). Poeme („înclinaţie timpurie"). PALEY [peili], William (1743-1805), teolog şi filozof englez. A abordat probleme ale religiei creştine, moralei conservatoare şi gândirii politice din Anglia sec. 18, lucrările sale constituind un sistem bazat pe religia naturală; în baza argumentului teologic, reformulat, P. susţinea că o cunoaştere ştiinţifică a naturii va întări ideea că Dumnezeu este autorul Universului („Teologia naturală: mărturiile existenţei şi atributele divinităţii", „Un punct de vedere asupra mărturiilor creştinismului", „Principii de filozofie morală"). PALI- v. PALI[N]- PÂLI (< engl.; indian păli „test, încercare") s. f. Limbă indo-europeană din grupul indo-arian. A constituit limba literară (sec. 2-11) în care au fost redactate principiile budismului (Tipitaka), devenind ulterior limba oficială a budismului hinayana din Ceylon. PALIA DE LA ORĂŞTIE, prima traducere (aparţinând lui Ştefan Herce şi Efrem Zăcan) în limba română a „Vechiului Testament", cuprinzând primele două cărţi: „Bitia" (Geneza) şi „lshodul" (Exodul); tipărită la Orăştie, în 1582, de către meşterii tipografi Şerban, fiul diaconului Coresi, şi Marian. Monument de limbă veche românească, care a contribuit la formarea şi afirmarea limbii naţionale literare. PALIATjV, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. (Medicament sau tratament) care ameliorează o boală sau îi înlătură temporar simptomele, fără a-i suprima cauza. 2. Fig. (Soluţie) care aduce o rezolvare de moment, care rezolvă provizoriu o situaţie dificilă. PALID, -Ă (< it., lat.) adj. (Despre oameni) Galben pal, alb la faţă (din cauza unei boli, a unei emoţii etc.). ♦ Fără strălucire, şters, spălăcit. PALIDITATE (< palid) s. f. Culoare, aspect al unei persoane care are faţa palidă; paloare. PALIE (< ngr.) s. f. (înv.) Nume dat scrierilor biblice care alcătuiesc „Vechiul Testament" sau uneori numai primelor cinci scrieri ale acestuia („Pentateuhul"). PALIER (< fr.) s. n. 1. (într-o construcţie) Ansamblul planşeelor care se găsesc la acelaşi nivel. 2. Odihnă (3). 3. Porţiune orizontală a unui traseu rutier sau de cale ferată. 4. Parcurs executat de un avion imediat după decolare. 5. (FIZ.) Porţiune orizontală, (aproximativ) paralelă cu axa absciselor, a unei curbe caracteristice, a unei diagrame de stare etc. 6. (TEHN.) Lagăr (II), de obicei orizontal. PALIGRAFjE (< engl.; {s} pali- + graphein „a scrie") s. f. (MED.) Repetarea în scris, într-o manieră continuă şi de nestăpânit, a aceloraşi cuvinte sau fragmente de propoziţie. Se manifestă în maladia Parkinson şi în paraliziile pseudobulbare. PALIKIR, capitala Statelor Federative ale Microneziei, situată în ins. Pohnpei; c. 6 000 loc. Aeroport. PALILALjE (< fr. {i}) s. f. (MED.) Tulburare a vorbirii care constă în repetarea involuntară a unuia sau a mai multor cuvinte dintr-o frază. PALILOGjE (< engl.; {s} pali- + gr. logos „cuvânt") s. f. (MED.) Tulburare complexă de limbaj, caracterizată prin tendinţa de intercalare, printre cuvinte neinteligibile, a unei fraze bine construite, repetată de mai multe ori; se manifestă, în special, în epilepsie. PALIMPSEST (< fr., lat.; {s} gr. palimpsestos < palin „din nou" + psestos „răzuit") s. n. Pergament sau papirus de pe care s-a ras sau s-a şters scrierea iniţială pentru a putea fi folosit din nou, dar pe care se mai văd încă urmele vechii scrieri. Cunoscut din Antichitate şi utilizat frecvent în Evul Mediu din cauza rarităţii şi al preţului ridicat al pergamentului. începând din sec. 19, s-a încercat citirea textului original cu ajutorul unor mijloace moderne (raze ultraviolete). în Biblioteca Vaticanului s-a descoperit lucrarea lui Cicero, De republica, scrisă pe un p. PAUNCĂ (PĂLINCĂ) (< magh.) s. f. (Reg.) Rachiu natural dublu rafinat din fructe; ţuică. PALI[N]- (< fr.; {s} gr. palin „din nou") Element de compunere cu sensul „din nou", cu ajutorul căruia se alcătuiesc substantive şi adjective. PALINDROM (< fr.; {s} palin- + gr. dromos „alergare, cursă") s. n. Cuvânt (sau grup de cuvinte şi cifre) care poate fi citit de la stânga la dreapta şi invers, fără să-şi piardă sensul (ex. coc, sus, anilina, 1991). ♦ Joc distractiv care constă în găsirea unui cuvânt, care, citit normal şi invers, să aibă acelaşi sens (sau să dea un alt cuvânt). PALINGENEZÂ (< fr. fi}; te} palin- + gr. genesis „naştere") s. f. 1. (GEOL.) Formare a magmei prin topirea completă a unor roci preexistente. 2. (GENET.) Apariţia, în procesul dezvoltării unor indivizi, a unor caractere învechite, deja dispărute, pentru grupa din care aceştia fac parte. Termenul a fost introdus de E. Haeckel. PALINGENEZIE (< fr.; {s} palin- + gr. genesis „naştere") s. f. (FILOZ.) 1. Doctrină pitagoriciană despre reîncarnarea continuă a sufletelor care n-au trăit o viaţă suficient de perfectă, preluată de Platon şi încorporată în demonstraţia sa că sufletul este nemuritor. ♦ Concepţie stoică despre reîntoarcerea periodică şi eternă a aceloraşi evenimente. ♦ Concept folosit în teoriile despre istoria umană ca „ciclu" şi „reîntoarcere periodică" (Spengler, Toynbee). ♦ Fig. înnoire, regenerare (morală). 2. Concepţie de factură providenţialistă, formulată (1827) de scriitorul şi filozoful francez P. Ballanche, potrivit căreia istoria omenirii, fiind o succesiune de cicluri, se desfăşoară conform unei formule generale, astfel că fiecare popor parcurge aceleaşi etape, reproduce aceeaşi succesiune a transformărilor, totul fiind îndreptat spre realizarea unui scop general. 3. (BIOL.) Concepţie cu caracter preformist, formulată (1769) de naturalistul elveţian Ch. Bonnet, potrivit căreia perfecţionarea vieţuitoarelor are loc pe calea evoluţiei lente. PALINQDIC, -Ă (< fr.) adj. Referitor la palinodie; de palinodie; p. ext. care retractează, care revine, care retrage cele spuse. PALINODIE (< fr.; {s} palin- + gr. ode „cântare") s. f. Operă literară sau discurs în care autorul retractează idei sau sentimente exprimate anterior. PALINOLOGIE (< fr. {i}; {s> gr. palynein „a risipi" + logos „studiu") s. f. Disciplină care se ocupă cu studiul formei şi structurii grăuncioarelor de polen şi al sporilor plantelor şi al modului lor de dispersie. Analizele sporo-polenice efectuate în mlaştini de turbă şi în alte depozite sedimentare permit reconstituirea destul de exactă a covorului vegetal din vremea formării acelor depozite şi, implicit, a condiţiilor de mediu existente atunci. Prin analize efectuate la diferite adâncimi se evidenţiază evoluţia în timp a vegetaţiei; cu ajutorul acestei metode s-a conturat o imagine detaliată a oscilaţiilor climatice PALLADY ce au avut loc în Europa în Cuaternar (şi îndeosebi în Postglaciar). P. este folosită şi pentru datarea unor sedimente, situri arheologice etc. în România cercetările de p. au fost iniţiate de Emil Pop. PALISADĂ (< fr.) s. f. 1. Sistem de îngrădire a unui spaţiu, care constă într-o succesiune de pari înfipţi în pământ, la diferite distanţe, legaţi între ei prin bare uşoare sau corzi (ramuri de copac, crengi de arbuşti etc.). 2. (în arhitectura fortificată) Sistem de apărare alcătuit din pari înalţi, înfipţi vertical la distanţe egale, fie pe marginea şanţului ori pe coama valului, fie oblic, în escarpă, împiedicând astfel accesul atacatorilor. Sin. palancă. 3. (BOT.) Mod de aşezare a unor celule care stau una lângă alta, perpendicular pe suprafaţa organului, alcătuind ţesutul palisadic. PALISAJ (< fr.) s. n. Legare a ramurilor unui pom fructifer de un suport sau de un spalier pentru a nu se rupe (din cauza vântului, a gheţii sau a zăpezii depuse) ori pentru a le da o anumită formă. PALISANDRU (< fr.; cuv. dintr-un idiom din Guyana) s. m. Lemn al arborilor din genul Jacaranda, înalţi de 10-15 m. Unele specii ale genului se întâlnesc în America de Sud, altele în India şi Madagascar. Este un lemn dur, greu şi compact, roz-violaceu sau brun, cu miros plăcut, folosit la fabricarea mobilei fine şi a unor instrumente muzicale. PALISSY, Bemard (c. 1510-1589 sau 1590), ceramist, emailor şi savant francez. Creator al unor vase ornamentale, abundent decorate cu reliefuri de inspiraţie florală, zoomorfă şi alegorică, tratate naturalist. Importante contribuţii la tehnica glazurilor, prin diversificarea şi amestecurile de jasp folosite în olărie. Descoperiri în domeniul geologiei şi al chimiei („Discursuri admirabile despre arta lutului, utilitatea sa, a emailurilor şi a focului'1). Hughe- Bemard Palissy. Platou ornamental not, a murit la Bastilia refuzând să abjure. PALK, strâmtoare între pen. Hin-dustan şi ins. Ceylon, care face legătura între G. Bengal şi G. Mannar ale Oc. Indian; lungimea: 137 km; lăţimea min.: 64 km; ad. min.: 7 m. în partea de SSV, str. P. este separată de G. Mannar printr-un şirag de insule (numit „Puntea lui Adam“) peste care s-au construit o şosea şi o c. f. (c. 90 km lungime), ce fac legătura între oraşele Madurai (India) şi Colombo (Sri Lanka). PALL, Francisc (1911-1992, n. Cărei), istoric român. Medievist. Prof. univ. la Cluj. Membru al şcolilor române din Roma şi Paris. Contribuţii la istoria cruciadei târzii, a ordinelor călugăreşti catolice în spaţiul românesc şi la istoria românilor din Transilvania în sec. 13-15 şi în vremea Unirii cu Roma. Opera sa se caracterizează prin critica riguroasă a izvoarelor şi prin siguranţa reconstituirii proceselor istorice. („Les croisades en Orient au bas Moyen Age“, „Românii din părţile sătmărene [Ţinutul Medieş] în lumina unor documente din 1377“, „Inochentie Micu-KIein. Exilul la Roma. 1745-1768“). PALLADIN, Aleksandr Vladimirovici (1885-1972), biochimist rus. Prof. univ. la Sankt-Petersburg, Harkov şi Kiev. Lucrări în domeniul biochimiei sistemului nervos, al activităţii musculare, al bolilor metabolice şi al vitaminelor („Biochimia sistemului nervos"). M. de onoare al Academiei Române (1957). PALLADIO, Andrea (pe numele adevărat Andrea di Pietro della Gondola, zis ~) (1508-1580), arhitect italian. A promovat o concepţie bazată pe interpretarea elementelor arhitecturii romane şi a utilizat ordinul colosal, realizând construcţii sobre, echilibrate (Villa Rotonda, palatul Chiericati şi Teatrul Olimpic la Vicenza, biserica San Giorgio Maggiore, Biserica Capucinilor şi palatele de pe Marele Canal din Veneţia). Considerat precursor al clasicismului sec. 18. Scrierile sale, inspirate de Vitruviu, au contribuit la răspândirea ideilor privind modelele antice. Autorul celebrei lucrări „Cele patru cărţi de arhitectură", unde expune experienţa sa de constructor şi care a avut o mare influenţă asupra „pala-dianismului" englez şi a neoclasicilor. PALLADIOS (c. 363-c. 431), teolog grec. Reprezentant important al monahismului oriental. Călugăr în Egipt şi Palestina; episcop al oraşului Heleno-polis (Bitinia). Autorul unei istorii despre începuturile vieţii monahale („Historia Lausiaca") şi al unei scrieri apologetice („Despre viaţa Sfântului loan Hrisostom"). PALLADY, Theodor (1871-1956, n. laşi), pictor român. Studii la Dresda şi Paris, întâi de inginerie, apoi dedicate exclusiv picturii. Coleg şi prieten cu H. Matisse. Unul dintre cei mai importanţi pictori români din prima jumătate a sec. 20. Compoziţii riguroase într-o sinteză de tip grafic, cu o gamă cromatică discretă şi culori transparente. Peisaje („Peisaj la Bucium", „Pod pe Sena“), naturi moarte („Natură statică cu pălărie", „Natură statică cu ceas“), scene de interior cu nuduri („Citind din Baudelaire", „în faţa şemineului", „Nud în fotoliu", „Femeia în gri“) remarcabile PALLAS 166 Theodor Pallady. Autoportret prin rafinament, disciplina desenului şi nuanţele cromatice deosebite. Desene şi schiţe (peisaje, autoportrete) remarcabile prin precizia observaţiei. PALLAS, asteroid cu diametrul de c. 500 km. Descoperit în 1802 de H.W.M. Olbers. Situat în centura de asteroizi dintre planetele Marte şi Jupiter. PALLAS, Peter Simon (1741-1811), naturalist şi explorator german. Prof. la Sankt-Petersburg. A întreprins călătorii în Crimeea, apoi în Ural şi Siberia, până pe cursul superior al Amurului (1768-1774), recoltând numeroase exemplare de fosile. PALLAS ATHENA v. Atena. PALLAVA, dinastie (întemeiată în c. 225) şi stat în India antică situată în Coromandel. Regii P. şi-au extins supremaţia în sec. 7 în S peninsulei şi în special asupra regiunii Madras, unde arhitectura şi sculptura au produs capodopere ale artei dravidiene (sec. 6-8). Capitala era la KânchT (azi Kănchipuram sau Conjeeveram). în 893 regatul a fost cucerit de suveranii din Chola. PALLIUM (cuv. lat.) s. n. 1. Mantie necroită, din stofă de lână, de obicei albă, de formă dreptunghiulară; purtată iniţial în Grecia (unde va deveni îmbrăcămintea specifică filozofilor) şi apoi la Roma antică (îndeosebi în timpul lui Adrian). 2. Piesă vestimentară ţesută din lână albă, de forma unei fâşii înguste, decorată cu cruci negre, purtată în jurul gâtului de arhiepiscopii catolici, de cardinali şi de papă. 3. Mantie regească. 4. (ZOOL.) Manta (4). PALLOTTINO, Massimo (1909— 1994), arheolog italian. Prof. univ. la Cagliari şi la Roma. Studii de arheologie şi istorie consacrate civilizaţiei etrusce („Elemente de limbă etruscă", „Pictura etruscă", „Etruscologie"). Studiul său „Ce este arheologia" prezintă istoria acestei discipline şi rolul ei în cultura modernă. PALLY (PALLI), Zenaida (1919-1997, n. Soroca), mezzosoprană română. Prim-solistă la Teatrul de Operă şi Balet din Bucureşti (din 1945). Carieră internaţională. Roluri în „Carmen" de Bizet, „Aida" de Verdi, „Oedip" de George Enescu. PALM, Siegfried (n. 1927), violoncelist german. Activitate pedagogică (cursuri de măiestrie în întreaga lume), de muzică de cameră (cvartetul Hamann) şi de orchestrant, apoi carieră solistică. Contribuţii la lărgirea repertoriului violoncelului. Tehnică spectaculoasă, extinzând posibilităţile instrumentului. Important interpret de muzică nouă (lucrări dedicate de J. Xenakis, K. Penderecki, B. Zimermann, G. Ligeti, M. R. Kagel ş.a.). Director al Academiei de Muzică din Koln şi al Deutsche Oper din Berlin. Lucrări de muzicologie. PALMA v. La Palma. PALMA, familie de pictori italieni din şcoala veneţiană; 1. P. il Vecchio (lâcopo Negretti sau Nigretti, zis ~) (c. 1480-1528). Reprezentant al şcolii veneţiene. A pictat, influenţat de Giorgione şi Tiziano, în spirit laic, compoziţii religioase, mitologice şi portrete, într-un colorit viu şi nuanţat („Adam şi Eva", „Cele trei surori", „Portret de femeie"). Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. 2. P. il Giovane (lâcopo di Antonio, zis ~) (1544-1628), strănepotul lui P. (1). Elev al lui Tiziano. Prin dinamismul compoziţiei se apropie de Tintoretto („Veneţia încoronată de Victorie", „Luarea Constantinopolelui", „Judecata universală", toate în Palatul Dogilor din Veneţia). PALMA, Ricardo (1833-1919), scriitor, istoric şi filolog peruan. Fondator al Academiei peruane (1887). Director al Zenaida Paily Siegfried Palm Bibliotecii naţionale din Lima (1884-1910). Creator al genului „tradicion", eseu cu subiect istoric, anecdotic sau folcloric („Tradiţii peruane"). Lirică romantică („Armonii", „Pătimiri"). Studii istorice („Analele Inchiziţiei de la Lima") şi filologice („Neologisme şi americanisme", „File lexicografice"). Traduceri. PALMAC (< tc.) s. n. Unitate de măsură pentru lungime, egală cu 3,484 cm, folosită în trecut în Moldova. PALMACEE (< fr.) s. f. pl. Familie de plante monocotiledonate având ca reprezentant tipic palmierul. PALMA DE MALLORCA [maXprka], oraş în partea de V a ins. Mallorca (arh. Baleare, Spania insulară), pe ţărmul de N al G. Palma al M. Me-diterane, centrul ad-tiv al Comunităţii 107 autonom© Baleare; 333,8 mii loc. (2001). Port maritim. Aeroport. Constr. şi reparaţii navale. Ind. metalurgică, chimică, textilă, a hârtiei, ceramicii, sticlăriei, pielăriei şi încălţămintei, alim. (zahăr). Renumită staţiune balneoclimaterică. Universitate (1967). Muzeu de artă. Teatru. Grădină botanică. Turism (C. 2 mii. turişti anual). Monumente: Palatul maur Almudaina (sec. 11, restaurat în sec. 12 şi 16), catedrala gotică (1230-1660, renovată în sec. 19), bisericile San Francisco (1281) şi Santo Domingo (1296), castelul Bellver (sec. 14), azi sediul Muzeului Municipal, La Lonja — clădirea Bursei, construită în stil gotic (1426-1448), clădirea Primăriei (sec. 16), palatul episcopal (sec. 17) ş.a. Cucerit de romani‘(123 î.Hr.), devine colonie a acestora. Ocupat succesiv de vandali (sec. 5), bizantini (sec. 6), arabi (sec. 8). Recucerit de creştini (1114-1115). A intrat în stăpânirea regelui lacob I al Aragonului (1229). Oraş din 1249. PALMAR, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la palmă (ex. arteră p.). PALMARES (< fr.; {s} lat. palmaris, din palma, „ramură de palmier") s. n. Listă în care se înscriu succesele sau victoriile (sportive, literare, artistice etc.) obţinute de cineva; totalitatea unor astfel de succese. PALMAT, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre picioarele unor animale acvatice sau ale unor păsări înotătoare) Cu degetele unite printr-o membrană (ex. la broască, la raţă, la ornitorinc). 2. (Despre modul de aşezare a lobilor unei frunze simple, a foliolelor unei frunze compuse sau a nervurilor) Care porneşte de la un centru comun şi se răsfiră ca degetele unei palme; în cazul frunzelor simple, crestăturile sunt adânci (ex. frunza viţei de vie). PALMATURĂ (< fr.) s. f. (MED.) Malformaţie congenitală constând în unirea degetelor mâinii printr-o pieliţă. PALMĂ1 (lat. palma) s. f. 1. Partea interioară a mâinii, cuprinsă între articulaţia pumnului şi vârful degetelor. ^ Loc. Ca în palmă = a) foarte bine, în °ele mai mici amănunte; b) cu suprafaţa netedă. *0- Expr. (A lucra) cu palma sau cu palmele = (a munci) cu braţele, rnanual. 2. Lovitură dată cuiva cu palma u)- ^ Expr. A lua (pe cineva) la (sau ln) palme = a lua (pe cineva) la bătaie, a pălmui. Cât ai bate din palme = irnediat, foarte repede. 3. Unitate de măsură pentru lungime, folosită în trecut, egală cu 24,581 cm în Ţara Românească şi cu 27,875 cm în Moldova. -o- Loc. De-o palmă = de dimensiuni neobişnuit de mici (în raport cu cât ar trebui să fie). ^ Expr. O palmă de loc = a) o distanţă mică; b) o mică suprafaţă de teren cultivabil. 4. Bătător de covoare. 5. înotătoare de cauciuc, fixată pe laba piciorului, folosită în înotul subacvatic. PALMĂ2 (< fr., lat.) s. f. 1. (înv.) Ramură de palmier. 2. Simbol al victoriei în luptă, în Antichitatea greco-ro-mană. 3. Element ornamental în formă de palmă2 (1). -0- Palmele academice = distincţie în formă de frunză de palmier stilizată, acordată de Academia Franceză oamenilor de ştiinţă şi artiştilor. PALM BEACH v. Miami. PALMDALE [pa:mdeil], oraş în SV S.U.A. (California), în SV deşertului Mojave (Antelope Valley), la NE de Los Angeles; 116,7 mii loc. (2000). Nod feroviar. Asamblări aeronautice. Cercetări electronice. în apropiere monumentul naţional Joshua Tree. Dezvoltat după anul 1880, devine oraş în 1950. Populaţia sa a crescut în anii 1980-1990 de peste cinci ori. PALME, (Sven) Olof Joachim (1927-1986), om politic suedez. Membru al Comitetului Executiv (din 1964) şi preşedinte (din 1969) al Partidului Social-Democrat Muncitoresc. Prim-min. (1969-1976 şi 1982-1986). A iniţiat măsuri sociale profunde şi o politică externă activă bazată pe opţiuni pacifiste. Asasinat. PALMER (< fr.; {s> n. pr. D. Palmei) s. n. Micrometru de exterior. PALMER v. Graham, Ţara lui PALMER [palmer], Lili (pe numele adevărat Lillie Mărie Peiser) (1914— 1986), actriţă germană de film. Vedetă internaţională; a creat personaje care se impun prin distincţie, eleganţă, inteligenţă („Agent secret", „Sexul slab“, „Anastasia", „Conspiraţia inimilor", „Moli Flanders", „Lotte la Weimar", „Himera"). Olof Joachim Palme PALMETĂ Henry John Temple, viconte Palmerston. Statuie din Piaţa Parlamentului, Londra PALMER [pa:me], Robert (n. 1949), baterist şi cântăreţ britanic de rock. Carieră solo din 1974 („Every Kinda People"). Constituie supergrupul Power Station. Dezvoltă rockul simfonic. Discografie selectivă: „Addictions". PALMER [pa.me], Samuei (1805— 1881), pictor britanic. Influenţat de J. Turner şi W. Blake. Precursor al simbolismului. Lucrări de un romantism vizionar şi mistic, reprezentând peisaje, naturi moarte sau compoziţii simbolice („Mărul magic", „Păstor sub lună plină"). Ilustraţie de carte. PALMERSTON [pa:mesten], Henry John Temple, viconte (1784-1865), om politic britanic. Membru al partidului tory (din 1807), iar din 1830 al partidului whig; prim-min. (1855-1858, 1859-1865). Promotor al intereselor coloniale britanice (mai ales al expansiunii în China); ostil Franţei şi mai ales Rusiei, în „problema orientală", adept al menţinerii integrităţii Imp. Otoman. PALMETĂ (< fr.) s. f. Motiv ornamental sculptat ori pictat, stilizat în Palmetă PALMIER 168 Palmier forma unei frunze de palmier sau a degetelor unei mâini. Folosit în orna-mentica orientală şi europeană, în arhitectură, sculptură, textile, în grafica de manuscris etc. PALMIER (< fr.) s. m. Denumire generică a mai multor specii de plante lemnoase, din familia palmaceelor, care cresc în regiunile tropicale şi subtropicale, cu trunchiul drept, neramificat şi cu o coroană bogată' de frunze la vârf; florile sunt grupate în inflorescenţe, iar fructele sunt bace (dulci, gustoase) sau nuci. P. au o mare importanţă economică datorită fructelor care au o valoare nutritivă ridicată; furnizează şi uleiuri, fibre textile, material de construcţie etc. (ex. cocotierii, curmalul etc.). PALMIERI, Luigi (1807-1896), fizician şi vulcanolog italian. Prof. univ. la Napoli. Director al Observatorului Vezu-viu (din 1850). Cercetări de seismologie sau privind erupţia Vezuviului din 1872 („Vezuviul şi istoria lui“). Contribuţii privind magnetismul terestru, electricitatea atmosferică; inventatorul unui electrometru (1844) şi al unui seismograf (1855) („Legile critice ale electricităţii atmosferice"). PALMIFORM, -Ă (< fr.; {s} lat. palma „palmă, palmier" + forma ,,formă“) adj. (în arhitectura egipteană; despre coloane) Care are capitelul în forma unui mănunchi de frunze de palmier. PALMIPEDE (< fr.; {s} lat. palma „palmă" + pes, pedis „picior") s. n. pl. Grup de păsări înotătoare care au degetele picioarelor reunite printr-o membrană (ex. raţa, gâscă, pelicanul, pescăruşul). PALMIRA, oraş în V Columbiei, situat la poalele estice ale Cordillerei Occidental, pe valea superioară a râului Cauca, la 1 085 m alt., la 25 km NE de Caii; 271,6 mii loc. (1999). Ind. alim. şi de prelucr. a pieilor (tăbăcărie). Centru agricol şi comercial (cafea, cacao, tutun, trestie de zahăr). Fondat în 1688. PALMITAŢI (< fr. {i}) s. m. pl. Săruri sau esteri ai acidului palmitic. PALMITIC, -Ă (< fr.) adj. Acid ~ = acid gras, saturat, monobazic prezent în stare liberă. Se găseşte în grăsimile vegetale şi animale şi sub formă de ester al glicerinei (palmitină). Se întrebuinţează în industrie la fabricarea săpunurilor, la impermeabilizarea ţesăturilor, în cosmetică, medicină etc. Sin. acid hexadecanoic. PALMITjNĂ (< fr. {i}) s. f. Ester al glicerinei cu acidul palmitic, prezent în diverse grăsimi şi uleiuri. PALM SPRINGS, oraş în VSV S.U.A. (California), situat la poalele m-ţilor San Jacinto, pe valea râului Coachella, la 160 km ESE de Los Angeles; 42,8 mii loc. (2000). Aeroport. Izvoare cu ape termale. Renumită staţiune balneoclimaterică, dezvoltată după anul 1920. Fondat în 1876; declarat oraş în 1938. Sanatoriu (1909). Iniţial, s-a numit Agua Caliente, datorită izvoarelor de ape termale. PALMYRA, oraş antic în Siria la NE de Damasc (în apropiere de actualul Tadmor). întemeiat în milen. 2 î.Hr. Cunoaşte o rapidă ascensiune după includerea ei (sec. 1 d.Hr.) în Imp. Roman şi acordarea de către Hadrian (129 d.Hr.) a statutului de oraş liber. A fost centrul statului sclavagist cu acelaşi nume, care, în timpul domniei lui Odenat (260-266 d.Hr.) şi al soţiei sale Zenobia (266-273 d.Hr.), a atins apogeul puterii. Cei doi au încercat să se emancipeze de sub dominaţia romană provocând reacţia Imperiului. Cucerit (272) şi distrus (273) de romani în vremea lui Aurelian. Templul închinat zeului Baal (sec. 1 d.Hr.) şi ruinele oraşului roman (termele lui Diocleţian, teatrul şi templul lui Nebo) au fost declarate (1980) în patrimoniul cultural universal. PALMYRA, insulă coraligenă nelocuită în Pacificul Central, în N arh. Line, la c. 1 600 km SV de arh. Hawaii; 2,6 km2. Descoperită în 1802 de căpitanul Sawle de pe vasul „Palmyra", a fost luată în posesie de Marea Britanie (1889) şi apoi de S.U.A.; în perioada 1912-1922, formează un terit. dependent, administrat de ins. Midway. Staţiuni de cabluri submarine. Important loc de cuibărit pentru numeroase păsări de apă şi de ţărm. PALOARE (< fr.) s. f. 1. Paliditate; semn clinic de orientare în anemie constând în modificarea coloraţiei normale a tegumentelor şi a mucoaselor. 2. Culoare ştearsă. PALOGRAF (< fr.; {s> gr. pallein „a scutura" + graphein „a scrie") s. n. Instrgment pentru înregistrarea oscilaţiilor verticale şi orizontale ale unei nave, care funcţionează asemănător cu seismograful. PALOMAR [pselama:], Mount masiv muntos în SV S.U.A. (California). Alt. max.: 1 871 m. Observator astronomic înfiinţat în 1948, care posedă un telescop gigant a cărui oglindă are 5,08 m diametru (până în 1976 cel mai mare din lume). PALONIER (< fr.) s. n. Pârghie cu punct de articulaţie la mijloc şi cu două pedale la extremităţi, folosită pentru dirijarea unui avion sau a unei Mount Palomar. Observatorul astronomic PAMFILE jatnbarcaţii sportive. Legătura p. cu organul mobil al vehiculului se face prin ţjje sau prin cabluri. PALOŞ DE LA FRONTERA, oraş în i§V Spaniei (Andaluzia), în apropierea estuarului lui Rfo Ţinto, vizavi de oraşul fctuelva; 6,8 mii loc. (1991). în vechime port maritim, azi în interiorul uscatului, a fost locul de plecare spre Lumea Nouă a mai multor expediţii de explorare şi cucerire (navele lui Cristofor Columb au plecat de aici, în prima expediţie, la 3 aug. 1492). PALOŞ (< magh.) s. n. (în Evul Mediu) Sabie lată, cu două tăişuri, uneori încovoiată la vârf. Slujitorii domneşti din Moldova erau înarmaţi cu p. PALPA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A examina un bolnav prin palpare (1). 2. (TEHN.) A efectua operaţia de palpare (2). PALPABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care poate fi pipăit; care poate fi constatat prin simţuri. ♦ Fig. Evident, sigur, neîndoios, adevărat. PALPARE (< palpa) s. f. 1. Procedeu de examinare clinică a bolnavului, făcut de către medic printr-o uşoară presiune cu degetele sau palmele asupra unei regiuni a corpului, pentru a determina limitele, consistenţa şi sensibilitatea unor ţesuturi şi organe, prezenţa unor vibraţii normale sau anormale, a unor formaţiuni patologice etc. 2. (TEHN.) Examinare a suprafeţelor unui corp solid, cu mâna sau cu un palpator, pentru a se verifica netezimea lor după prelucrare (fină). PALPATOR (< palpa) s. n. 1. Organ sensibil al unui aparat de măsurat şi de control care sesizează neregularităţile unei configuraţii. 2. Dispozitiv de comandă automată a mecanismului de alimentare continuă a maşinii de ţesut cu fir de bătătură, care percepe prezenţa acestuia pe ţeava suveicii. 3. Subansamblu sau dispozitiv al unor maşini agricole care urmăreşte neregularităţile solului, poziţia sau înălţimea rădăcinilor de sfeclă, dispunerea plantelor (a pomilor) pe rând etc., în vederea reglării organelor de lucru. PALPEBRAL -Ă (< fr.; {s} lat. Palpebra „pleoapă") adj. Care se referă a pleoape (ex. reflexul de clipire, numit reflex p.). PALPI (< fr_) s m p| Organe senzoriale alungite, situate de obicei în apropierea gurii, la diverse specii de nevertebrate. PALPITA (< fr., lat.) vb. I intranz. 1. A avea palpitaţii. ♦ A fi stăpânit de emoţie, a fi tulburat, a tremura. 2. P. analog. A se mişca ritmic; a pulsa; a tremura; a sclipi uşor şi intermitent; a licări, a pâlpâi. 3. Fig. A se manifesta puternic, a fi plin de viaţă, a trăi intens. PALPITANT, -Ă (< fr.) adj. Emo-ţionant, pasionant, interesant. PALPITAŢIE (< fr., lat.) s. f. Senzaţie neplăcută în regiunea inimii, provocată de bătăi anormale ale inimii, mai puternice, mai rapide sau neregulate. Poate fi funcţională (când este provocată de emoţii, eforturi fizice, consum exagerat de cafea sau tutun etc.) sau poate să apară în cursul unor boli (ex. boala lui Basedow, insuficienţă cardiacă, angină pectorală, aerofagie etc.). PALPLANŞĂ (< fr.) s. f. Element de construcţie recuperabil, executat din lemn, din oţel sau din beton armat, care serveşte la sprijinirea peretelui unei săpături, la executarea unor ecrane de etanşare etc. PALTIN (lat. platanus) s. m. Numele mai multor arbori din genul Acer. -0- P. de câmp (arţar) = arbore din familia aceraceelor, înalt până la 25 m, cu frunze subţiri, palmat-lobate, şi fructe disamare cu aripile în unghi obtuz; are lemnul alb, elastic şi rezistent (Acer platanoides). Creşte în pădurile de foioase de la câmpie şi deal. Este cultivat în plantaţii forestiere, parcuri şi pe marginea străzilor. P. de munte = arbore înalt până la 40 m, cu frunze groase, palmat-lobate şi cu fructe disamare cu aripile în unghi drept; lemnul, de calitate superioară, foarte rezistent, elastic şi fin, de culoare albă, este folosit în industria mobilei şi a instrumentelor muzicale (Acer pseudoplatanus). Creşte diseminat în păduri de fag sau de amestec de fag cu brad şi molid, adesea la baza ver-sanţilor stâncoşi. P. argintiu = arbore exotic din America de Nord, rezistent la ger, înalt până la 25 m, cu lujeri roşcaţi, muguri roşii şi frunze pal-mat-lobate verzi pe faţa superioară şi argintii pe cea inferioară (Acer saccharinum). Cultivat ca arbore decorativ pentru forma şi culoarea frunzelor. Lemnul este folosit pentru parchete şi mobilă. PALTIN, com. în jud. Vrancea, situată în depr. Vrancea, pe râul Zăbala; 3 789 loc. (2003). Centru de prelucr. artistică a lemnului. Muzeu sătesc. PALTINU, lac antropic pe râul Doftana, la c. 17 km de confluenţa acestuia cu Prahova; supr.: 157 ha; voi. mediu: 53,6 mii. m3. Dat în folosinţă în 1971, are un baraj de beton de 108 m înălţime şi 460 m lungime. Este folosit pentru alimentarea cu apă potabilă şi industrială a oraşelor Câmpina, Băicoi, Moreni şi Ploieşti. PALTQN (după fr. paletot) s. n. Obiect de îmbrăcăminte de iarnă, confecţionat din stofă groasă, căptuşit cu vatelină sau cu blană. PALUDAN, Jacob (pe numele adevărat Stig Henning) (1896-1975), scriitor danez. Romane în care face o aspră critică civilizaţiei industriale şi societăţii de consum, prezentând conflictul dintre individ şi valorile sale tradiţionale, pe de-o parte, şi societatea care poartă amprenta tehnicizării, pe de altă parte („Iarna cea lungă", „Păsări în jurul farului", „Jorgen Stein" — capodopera sa). Autor de eseuri şi aforisme („Gânduri şi amintiri", „Reîntoarcere la copilărie", „Bleumarin şi negru"). PALUDIC -Ă (< fr.) adj. Care se referă la paludism; atins de paludism (ex. regiune p.)- PALUDJSM (< fr.; {s} lat. palus, paludis „mlaştină") s. n. Malarie. PALUDRINĂ (< fr.) s. f. Medicament sintetic, larg utilizat în tratamentul malariei; se prezintă sub formă de pulbere albă, cu gust amărui, inodoră, puţin solubilă în apă. PALUSTRU, -Ă (< fr., lat.) adj. De baltă, din regiunea bălţilor. <0> Friguri palustre = malarie, paludism. Locuinţă p. v. lacustru. Vegetaţie p. = vegetaţie care se dezvoltă pe terenuri acoperite cu un strat de apă puţin adânc sau pe soluri foarte umede, de obicei în jurul lacurilor şi bălţilor sau pe malul apelor cu curgere lentă. Rădăcinile, rizomii şi partea inferioară a tulpinii se află de multe ori sub apă, dar cea mai mare parte a tulpinii, frunzele şi organele florifere se înalţă deasupra nivelului apei. Printre cele mai reprezentative specii se numără: stuful, papura, unele specii de rogoz şi pipirig, buzduganul de baltă. PALUX (denumire comercială) s. n. Lac incolor care se aplică pe parchet pentru a-l proteja. PA-MALOMBE v. Shire. PAMFILE, Tudor (1883-1921, n. Ţepu, jud. Galaţi), folclorist şi scriitor român. A înfiinţat şi condus revistele de PAMFLET 170 folclor „Ion Creangă" şl „Florile dalbe". Studii despre credinţe şi datini („Sărbătorile de vară la români", „Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului", „Mitologie românească", „Cerul şi podoabele lui") şi culegeri de folclor („Jocuri de copii", „Cartea cântecelor de ţară", „Cimilituri româneşti", „Sfârşitul lumii"). A cules material etnografic din S Moldovei şi valea Prutului. PAMFLET (< fr.; de la n. pr. Pamphilet, numele unei comedii din sec. 12) s. n. Specie literară în versuri sau în proză, cu pregnant caracter satiric, atacând, într-o tonalitate violentă şi agresivă, atitudini şi trăsături de caracter, concepţii şi realităţi sociale, politice, religioase, morale ş.a. Au scris p.: Voltaire, Swift, iar în literatura română N.D. Cocea, T. Arghezi, G. Bogza ş.a. PAMFLETAR, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Autor de pamflete, ♦ (Adjectival) Cu caracter satiric violent, de pamflet. PAMIR, sistem muntos în Asia Centrală (Tadjikistan, Kîrgîzstan, China, Afghanistan), situat între lanţurile montane Hindukush, Karakorum, Kunlun şi Altai. Alt. max.: 7 719 m (Kongur), în China. Vârful Pik Kommunizma 7 495 m (din Tadjikistan) era cunoscut ca cel mai înalt vârf de pe teritoriul U.R.S.S. La E, relieful este mai puţin fragmentat, cu depresiuni şi văi largi, situate la 3 500-4 500 m alt. Climă continentală rece şi foarte aridă. Numeroşi gheţari (Fedcenko, c. 70 km lungime). Vegetaţie sărăcăcioasă: stepă, păşune alpină, semideşert şi deşert montan. PAMPAS (< fr.; sp. pampa, pl. pampas, preluat din Ib. quechua, unde înseamnă „câmpie") s. n. Ţinut cu vegetaţie ierboasă (în prezent, în mare parte, înlocuită de culturi agricole sau păşuni cu compoziţie floristică puternic modificată) din zona temperat-caldă a Americii de Sud (între 32° şi 38° latitudine sudică). Ocupă E Argentinei (ajungând până la Oc. Atlantic) şi S Uruguay-ului. Creşterea vitelor, în trecut practicată extensiv pe toată întinderea p., este acum mai bine reprezentată în partea de V şi SV, cu climă mai aridă. PAMPHYLOS (a doua jumătate a sec. 1 d.Hr.), gramatician şi lexicograf grec. A trăit la Alexandria, în Egipt, unde a fost profesor. împreună cu Zopyrion, a alcătuit un lexicon („Despre glose şi denumiri") în 95 de cărţi, în care sunt explicate, în ordine alfabetică, cuvinte rare din diferite domenii ale Munţii Pamir ştiinţelor. Lucrări de gramatică; un catalog cu nume de plante. PAMPLONA (IRUNA), oraş în NNE Spaniei, pe râul Arga, centrul ad-tiv al Comunităţii autonome Navarra; 183,9 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Aeroport. Constr. de automobile; ind. metalurgică, chimică, celulozei şi hârtiei, textilă, pielăriei, ceramicii, alim. Vinuri renumite. Cunoscută staţiune turistică (celebră prin fiestele sale). Monumente: biserica gotică San Saturnino sau Cernin (sec. 13-14), catedrala gotică Nuestra Senora del Sagrario (sec. 11, reconstruită în anii 1397-1427 şi 1525-1530, renovată în sec. 18), 171 PANAHIDĂ Câmara de Comptos (c. 1364), Casa Consistorial (1741), cu faţadă barocă, fortăreaţă (1571), palate nobiliare. Muzee. Universitate (1952). Pe una dintre străzile oraşului, în drum spre arenă, are loc anual (6-12 iul.), cu ocazia sărbătoririi Sf. Fermin, o celebră coridă populară la care participă numeroşi localnici şi turişti. Fundat, potrivit tradiţiei, de către Pompei (75 î.Hr.) ca o colonie militară, cu denumirea Pompaelo. Cucerit de vizigoţi (sec. 5) şi de arabi (716-719). Eliberat de Carol cel Mare (778), a devenit (905) capitala Regatului Navarra. Ocupat (1512) de regele spaniol Ferdinand Catolicul. PAMUKKALE, localit. balneară în SV Turciei, la NE de Denizli. Apele termale (35°C) au modelat în travertin cascade pietrificate, „păduri" minerale şi bazine în terase. Peisaj unic, declarat (din 1988) ca aparţinând patrimoniului natural universal. în Antichitatea elenistică regii din Pergam au ridicat staţiunea balneară Hierapolis (stabilimente balneare din sec. 2-3, monumente romane). Aici a fost martirizat Sf. apostol Filip (80 d.Hr.). PAN-1 (< fr., it.; {s} gr. pan, pantos „tot") Element de compunere însemnând „tot", „întreg", care serveşte la formarea unor adjective şi a unor substantive. PAN2 (< pol.) s. m. (în Evul Mediu, în Polonia) Denumire dată nobililor; persoană care purta acest titlu. Titlul a fost folosit şi în Moldova, în actele slave, cu semnificaţia de boier. PAN (în mitologia greacă), zeu pastoral, protector al turmelor şi al păstorilor. Fiu al lui Dryope şi al lui Hermes. Imaginat ca un monstru jovial Şi simpatic, cu cap de om, dar cu coarne şi picioare de ţap, era un simbol aî sexualităţii brutale. Considerat inventator al naiului („flautul lui P.“). Mai târziu, zeu al pădurilor şi al naturii în genere, al „marelui întreg" (gr. pan „tot, lntreg“). Identificat la romani cu Faunus şi cu Silvanus. PANACE-U (< ngr., fr., lat.; {s} gr. panakeia, din pan „tot" + akos «remediu") s. n. Medicament despre care se credea odinioară (în practica alchimiştilor şi în medicina veche) că vindeca orice boală; p. ext leac, remediu universal. PANACHIDĂ (< ngr., bg.) s. f. abliţă de metal, de piatră sau de lemn olosită în trecut de şcolari pentru a •nvăţa să scrie. Panaghiar PANACI, com. în jud. Suceava, situată în depr. Domelor, pe cursul superior al râului Neagra; 2 324 loc. (2003). Centru de prelucr. artistică a lemnului. PANACOD (< ngr.) s. n. Scândură acoperită cu o bucată de ţesătură curată, pe care se aşază bucăţile de aluat înainte de a fi introduse în cuptor; tipar pentru aluat. PANAETIUS (PANAITIOS, PANETIU) din Rodos (180-109 Î.Hr.), filozof grec. Conducător al Şcolii stoice (129- 109 î.Hr.) şi fondator al „stoicismului mijlociu", a deplasat accentul de interes al teoriei etice de la idealul înţeleptului la problemele practice ale oamenilor obişnuiţi. Filozofia sa a avut un impact profund mai ales la Roma, unde P. s-a aflat în compania conducătorilor. Deşi nici una dintre scrieri nu s-a păstrat, el a avut, prin Cicero, care a preluat multe din ideile sale, o permanentă influenţă asupra gândirii morale şi politice moderne. Zeul Pan cu naiul PANAFRICAN, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine Africii (întregi), care se referă la (toată) Africa. PANAFRICAN |SM (< fr.) s. n. Mişcare politică şi culturală care urmăreşte unitatea şi solidaritatea tuturor popoarelor africane. Iniţiatorul mişcării este S. Williams la Conferinţa pan-africană de la Londra (1900). P. a inspirat şi sprijinit procesul de decolonizare, fiind şi cel care a încurajat crearea, în 1963, la Addis Abeba, a Organizaţiei Unităţii Africane (O.U.A.), azi Uniunea Africană. PANAGHIA, vârf în masivul Ceahlău, alcătuit din conglomerate. Alt.: 1 900 m. PANAGHIAR (< panaghie) s. n. Mic vas de metal (în special din aur sau argint), format din două talere suprapuse, împodobite cu reliefuri, care se închid şi pe care se ţine panaghia (2). Unul dintre cele mai frumoase exemplare este p. lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Neamţului. PANAGHjE (< ngr.) s. f. 1. Iconiţă emailată, cu chipul Fecioarei Maria, purtată de ierarhi pe piept; p. ext (cu valoare de nume propriu) Fecioara Maria. ♦ Ceremonie care se face pentru sfinţirea pâinii închinate Maicii Domnului. 2. Bucată de prescură sfinţită care se mănâncă în mănăstiri în prima săptămână după Paşti sau cu ocazia slujbei religioase făcute la 40 de zile de la moartea cuiva. PANAGOULIS, Alexandros (1933- 1976), om politic grec. Fondator al mişcării „Rezistenţa elenă" (1967), pentru a combate dictatura „coloneilor". Condamnat la moarte (1968) pentru un atentat contra primului ministru G. Papa-dopoulos, a fost amnistiat şi s-a exilat în Italia (1973-1974). PANAHjDĂ (< sl.) s. f. 1. Parastas făcut la 40 de zile după moartea cuiva. 2. Parte a prohodului care se cântă la scoaterea mortului din casă. ♦ (Reg.) Colac mare care se duce la biserică. 3. Carte bisericească de ritual, care cuprinde toate slujbele funebre, parastasul ş.a. PANAITEANU-BARDASARE, Gheorghe (1816-1900, n. Burdujeni, jud. Suceava), pictor şi grafician român. Portrete („Portret de femeie", „A. Lochmann", „Cap de bătrân") şi scene de gen („Două surori", „La baie", „Fata cu tamburina") de factură academistă; litografii cu subiect istoric („Bătălia moldovenilor cu cavalerii teutoni", după Al. Lessler). Rol important în organizarea învăţământului artistic şi a Pinacotecii din laşi. PANAITESCU, Dimitrie S. v. Per-pessicius. PANAITESCU, Petre P. (1900-1967, n. laşi), istoric şi filolog român. M. coresp. al Acad. (1934), prof. univ. la Bucureşti. Cercetător şi consultant ştiinţific (1954-1965) la Institutul de Istorie „N. lorga". Studii şi cercetări îndeosebi în domeniul istoriei liiedievale româneşti. A publicat ediţii critice atât ale unor documente de arhivă („Corespondenţa lui Constantin Ipsilanti cu guvernul rusesc. 1806-1810", „Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul", „Documentele Ţării Româneşti. I. Documente interne. 1369-1490"), cât şi scrieri ale cronicarilor („Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu", Grigore Ureche, Miron Costin şi parţiale ale cărturarului Dimitrie Cantemir). Un loc aparte în cercetările sale l-au ocupat relaţiile româno-polone şi româno-slave, mai ales sub raport cultural („Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Gr. Ureche şi Miron Costin", „L’influence de l’oeuvre de Pierre Mogila, archeveque de Kiev, dans Ies Principautes Roumaines", „Călători poloni prin Ţările Române", „Emigraţia Petre P. Panaitescu polonă şi revoluţia română de la 1848. Studii şi documente"), ca şi problematica evoluţiei social-economice, a instituţiilor, a vieţii materiale în general („Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială", „Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală"). Acestora li se adaugă monografii de mare autoritate ştiinţifică: „Mihai Viteazul", „Mircea cel Bătrân" şi „Dimitrie Cantemir", precum şi contribuţiile în domeniul culturii române: „începuturile şi biruinţa scrisului în limba română", „Introducere la istoria culturii româneşti". PANAITESCU, Scarlat (1867-1938, n. laşi), general român. M. coresp. al Acad. (1919), prof. la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti şi la Facultatea de Ştiinţe din laşi. Lucrări privind cartografia şi fortificaţiile militare, rolul României în Primul Război Mondial („Din istoricul cartografiei", „Ştiinţa fortificaţiei în România de la 1866 până în zilele noastre", „Rolul României în războiul mondial"). PANAJI [panad3i.] (PANJIM), oraş în SV Indiei, pe Coasta Malabar, port la gura de vărsare a fl. Mandavi în Marea Arabiei. Centrul teritoriului Indiilor portugheze (1510-1961), reşedinţă a viceregelui portughez (din 1759) şi capitală a Indiei portugheze (din 1843); centru ad-tiv al statului federal Goa (din 1987); 98,9 mii loc. (2001). Comptoar comercial. Clădiri în stil colonial (catedrală, 1562-1623; biserica Bom Jesus, 1594). Vechea denumire: Nova Goa. PANAMA (< fr.; de la n. pr. Panama) s. f. 1. împletitură fină din fibre obţinute din frunzele palmierului Carludovica pa/mata, care creşte, sălbatic sau cultivat, în America tropicală; p. ext. pălărie moale făcută dintr-o astfel de împletitură. 2. Legătură de ţesătură rezultată prin împletirea a două sau mai Scarlat Panaitescu multe fire de urzeală peste două sau mai multe fire de bătătură. + Ţesătură din bumbac sau in executată cu această legătură, folosită la confecţionarea rochiilor uşoare, a bluzelor, a cămăşilor etc. PANAMÂ, Republica ~ (Republica de Panamâ), stat în America Centrală Istmică (cel mai sudic), între Costa Rica şi Columbia, cu largă ieşire la M. Caraibilor şi Oc. Pacific; 75 517 km2; 2,8 mii. loc. (2000). Limba oficială: spaniola. Religia: creştină (catolică 80,2%, protestanţi 14,5%), islamică. Capitala: Panamâ. Oraşe pr.: San Miguelito, Tocumen, David, Arraijân, Colon. Este împărţit în nouă provincii şi cinci districte indigene. Statul are o formă alungită pe direcţia E-V cu o lăţime max. de c. 200 km (pen. Azuero) şi cea min. de 87 km (Istmul P.). Ţărmuri crestate cu locuri ideale pentru porturi şi numeroase insule. Este străbătut de un lanţ muntos cu alt. mici (c. 1 000 m) dominat de vârfuri vulcanice (alt. max.: 3 478 m vf. Chiriqui/ Baru din Serrania de Tabasara). Dealuri înalte şi depresiuni axate pe râuri. Climă tropicală cu temp. ridicate şi constante tot timpul anului (26-27°C) şi precipitaţii bogate în anotimpul ploios (iun-nov.), mai ales pe litoralul M. Caraibilor (peste 3 000 mm/an), datorită alizeelor. Râuri scurte şi numeroase (cel mai important Chagres, barat în zona lacului Gatun, parte a sistemului de navigaţie al Canalului P.). 43,8% din supr. ţării este acoperită de păduri tropicale (mahon, cedru spaniol, balsa, tamarind, ciba, jobe). Versantul pacific este acoperit de savană şi de păduri cu frunze căzătoare. Faună bogată şi variată (căprioara, tapirul, oposumul, ursuleţul spălător, crocodili, rozătoare, şerpi şi şopârle, numeroase păsări). Economia este bazată pe sectorul serviciilor (comerţ, finanţe, administraţie publică etc.) care asigură 61,5% din P.I.B. şi antrenează 56% din populaţia activă a ţării: tranzitul prin Canalul P. (81,3 km lungime, 13,5 mii nave cu 193,2 mii. t. mărfuri, locul 1 ca trafic pe glob), pipe-line-ul care îl însoţeşte (c. 35 mii. t. petrol/an trafic), zona liberă Colon cu activitate de import-export (între cele mai mari din lume, peste 11 md. $/an), activitatea bancară, pavilionul de complezenţă al flotei comerciale (folosit de nave din 71 state cu 111,5 t.r.b., 2000). Al doilea sector economic al ţării este agricultura (15,8% din populaţia activă, 8% din P.I.B., peste 2/3 din valoarea exporturilor). Pe numai 8,9% din supr. ţării se cultivă 173 PANAMÂ Provincii Suprafaţa Populaţia Capitala km2 (2000) Boeas del Toro 4 601 82 269 Bocas del Toro Chîriqut 6 477 368 790 David Coclâ 4 927 202 461 Fenonomâ Cof6n 4 891 204 208 Coidn Darien 11 091 39 151 La Palma Herrera 2 341 102 465 Chître Los Santos 3 805 83 495 Las Tablas Panamâ 9 633 1 385 052 Ciudad de Panamâ Veraguas 10 677 209 076 Santiago de Veraguas Districte Emberâ 4 398 8 246 Gîrilo Guainora Kun a de Madungandi 2 319 3 305 IHHBIllilHlillllll Kuna de WargancH 775 1 133 Kuna Vata (San Blas) 2 393 32 446 Ei Porvenîf Ngâbe-Stigte (Sttayarm) 6 673 110 080 Chtchiea atât plante destinate consumului local, cât şi exportului (mii t, 2000): porumb (80,3), orez (319,1), manioc (31,5), igname, batate (21,9), legume (ceapă, castraveţi, tomate, pepeni, fasole), trestie de zahăr (2000), cafea şi cacao, tutun, portocale (85,5), ananas (29,3), banane (807,4), mango, avocado. Zootehnia se bazează pe creşterea extensivă a bovinelor (1,36 mii. capete, 2000), porcinelor (279 mii capete, 2000) cabalinelor (166 mii capete, 2000). Pescuit important (120,5 mii t peşte, 1999), mai ales mare cultură (creveţii reprezintă al doilea articol de export după banane). Important sector forestier (1,05 mii. m3 lemn, 1999). Industria extractivă şi prelucrătoare asigură 9,9% din P.I.B. şi foloseşte c. 10% din populaţia activă a ţării. Zăcăminte de cupru, mangan, aur şi exploatări de sare. Industria produce: energie electrică (4,5 md. kWh/1998), produse rafinate din petrol (3 mii. t, capacitatea de rafinare, 1998), anvelope (37 mii bucăţi, 1997), ciment (756 mii t, 1997), cherestea, hârtie (28 mii t, 1998), bere (1,2 mii. hl., 1996), zahăr (156 mii. t, 2000), ţigarete (1,25 md. bucăţi, 1996), lapte, lapte praf, carne, ulei vegetal, alcool, produse textile. Căi rutiere: 11,3 mii km (dintre care 3,73 mii km asfaltate, în 1997, din care 545 km autostrada panamericană). Autovehicule: 281 mii bucăţi (1998). Căi ferate: 354 km (1997). Căi navigabile interne: 800 km (1996). Flota comercială maritimă: 6,15 mii nave (1999). Porturi pr.: Cristobal, Balboa, Valcamonte, Almirante. Aeroport pr.: Tocumen (unul dintre cele mai mari din lume). Turism activ: 479 mii turişti străini (2000); venituri din turism: 538 mii. $ (1999). Pr. obiective turistice: capitala P. (cu palate — Prezidenţial, al Adunării Naţionale, catedrala din 1670-1760, biserica San Jose, monumentul Balboa, muzee, universităţi, teatre, hoteluri moderne etc.) şi împrejurimile (ruinele vechii capitale Vieja), oraşul Colon cu arhitectură colonială şi ruinele forturilor din apropiere (Porto-bello, San Lorenzo); ţinutul Boquete („Mica Elveţie"); staţiunea Contadora din Archipielago de las Perlas; c. 800 insule şi insuliţe din G. Panamâ (San Blas, Taboga); canalul P. ş.a. Moneda: 1 balboa = 100 centesimas. Balanţă comercială deficitară (exporturile ating c. 20% din valoarea importurilor). Export (1998): banane (19,7%), creveţi (19,4%), peşte (7,9%), zahăr (3,6%), confecţii (3,6%). Pr. parteneri: S.U.A. (42%), Suedia (7,2%), Costa Rica (6,6%), Spania (5,4%), Belgia (4,3%). Import (1998): maşini şi aparataj (22,9%), echipament de transport (15,1%), combustibili minerali (10,3%), produse chimice (9,6%). Pr. parteneri: S.U.A. (39,7%), Japonia (9%), Mexic (4,8%), Ecuador (3,2%). — Istoria Terit. P. este situat în partea cea mai îngustă a Americii Centrale Istmice şi are, din Evul Mediu până astăzi, un rol strategic de excepţie. în epoca precolumbiană este locuit de triburi amerindiene maya, chibcha şi caribi. Coasta estică a istmului P. este explorată în 1501 de spaniolul Rodrigo Galvân de Bastidas şi vizitată de Cristofor Columb în 1502, care a denumit-o Tierra Firme, în timpul celei de-a patra călătorii spre Lumea Nouă. Vasco Nunez de Balboa traversează, în 1513, istmul de P., devenind PANAMÂ 174 primul european ce atinge ţărmul Oceanului Pacific, pe care-l numeşte Mar del Sur şi-l reclamă pentru suveranul său. în timpul dominaţiei spaniole, P. face parte din Real Audencia de Panamâ (1538), din viceregatele Peru (1718) şi Noua Granada (1751). Un important dispozitiv militar (Panamâ, San Juan de Ulua, Porto Bello, fortul San Lorenzo ş.a.) era destinat a proteja ruta transistmică, prin care aurul şi argintul din Peru tranzita spre porturile de la Marea Caraibilor. La 28 nov. 1821, P. îşi proclamă independenţa şi intră în componenţa Republicii Federative Marea Columbie, după a cărei destrămare (1831) rămâne o simplă provincie a Columbiei. Ideea unui canal, care să facă legătura între oceanele Atlantic şi Pacific, este avansată, din 1524, de împăratul Carol Quintul; Ferdi-nand de Lesseps, realizatorul Canalului Suez, începe, în 1879, construcţia unui canal transoceanic, dar compania franceză dă faliment în 1889, acţiunile ei fiind cumpărate de către S.U.A. Acest faliment creează unul dintre cele mai mari scandaluri financiare („afacerea P.“) din timpul celei de a lll-a Republici franceze, deoarece Ferdinand de Lesseps cumpărase parlamentari pentru a facilita finanţarea companiei. Refuzul Columbiei de a aproba, în 1903, tratatul propus de către S.U.A., în legătură cu statutul viitorului canal transoceanic, are ca urmare instrumentarea unei revoluţii victorioase, desfăşurată sub protecţia forţelor nord-americane şi proclamarea, la 3 nov. 1903, a Republicii independente Panamâ. La 18 nov. 1903, autorităţile panameze concesionează perpetuu S.U.A. (Tratatul Herrân-Hay) ocuparea şi controlul asupra zonei canalului interoceanic (1 432 km2), contra sumei globale de 10 mii. $ şi a unei redevenţe anuale de 250 000 $ (mărită la 430 000 $ după devalorizarea dolarului din 1933). Lucrările de construcţie sunt conduse în perioada 1904-1907 de inginerul american George Goethals (1858- 1928), primul guvernator al Zonei Canalului P. (1914-1917). în 1914 a trecut primul vas prin Canalul Panama, iar deschiderea oficială a avut loc în 1920, canalul devenind principala sursă de bogăţie, dar şi de frustrare a noului stat. Viaţa politică postbelică este marcată de o relativă instabilitate (4 lovituri de stat şi 14 preşedinţi între 1945 şi 1968), precum şi de amploarea mişcării populare ce revendică revizuirea tratatelor cu S.U.A. şi extinderea suveranităţii Republicii P. asupra Zonei Canalului. în urma unui puci militar, puterea este preluată, la 11 oct. 1968, de către o juntă în frunte cu Omar Torrijos Herrera, comandantul şef al Gărzii Naţionale şi prim-min. al guvernului (1972-1981). Naţionalist intransigent, acesta relansează tratativele cu S.U.A. şi, după 21 de runde de negocieri, între 1974 şi 1977, sunt semnate la Washington, la 7 sept. 1977, Tratatul privind Canalul Panamâ şi Tratatul privind neutralitatea permanentă şi funcţionarea Canalului Panamâ, care prevedeau în esenţă: controlul S.U.A. asupra Zonei Canalului Panamâ până la 31 dec. 1999, crearea unui consiliu mixt, numirea unui administrator american până în 1990 şi a unui administrator panamez după 1990, apărarea comună a Zonei Canalului. Jurisdicţia teritorială generală asupra zonei în domeniile administrativ, civil şi penal este asigurată, din 1 oct. 1979, de P. Protocoalele de ratificare sunt semnate la 16 iun. 1978, cele două tratate intrând în vigoare la 16 dec. 1978. După dispariţia din viaţă, la 31 iul. 1981, într-un accident de avion, a gen. Omar Torrijos Herrera, personalitate care a dominat viaţa politică a deceniului, P. traversează o perioadă de instabilitate, din 1983 Manuel Antonio Noriega, devenit comandant al Gărzii Naţionale, impunându-se ca noul om forte al ţării. Ostilitatea faţă de politica S.U.A. şi simpatiile pentru regimul sandinist din Nicaragua şi Cuba lui Fidel Castro duc, din 1985, la tensionarea relaţiilor dintre gen. Noriega şi administraţia de la Washington, Noriega fiind acuzat oficial de trafic de stupefiante şi legături cu cartelul drogurilor de la Medellfn (Columbia). în vederea înlăturării şi capturării lui Noriega, S.U.A. organizează, la 20 dec. 1989, o inter- venţie împotriva Republicii P. (20 000 de militari), care anihilează, până la 26 dec. 1989, rezistenţa Gărzii Naţionale şi-l transportă pe Noriega, la 4 ian. 1990, în S.U.A., unde acesta este judecat în 1992 şi condamnat, pentru trafic de droguri, la 40 de ani închisoare. în 1994, Ernesto Perez Balla-dares, candidatul Partidului Revoluţionar Democratic (partid care-l sprijinise pe gen. Noriega), este ales preşedinte al statului. în perspectiva intrării în vigoare, la 31 dec. 1999, a noului statut al Canalului Panamâ, în centrul dezbaterilor politice se află posibilitatea staţionării de trupe americane şi după această dată pe terit. panamez. Alegerile prezidenţiale din 2 mai 1999 sunt câştigate de Mireya Elisa Moscoso, văduva ex-preşedintelui Arnulfo Arias Madrid, aflată în opoziţie, pe platforma unei coaliţii de centru-dreapta. M. Moscoso, care-l înfrânge pe Martin Torrijos, fiul celebrului dictator Omar Torrijos Herrera, devine (la 1 sept. 1999) prima femeie şef de stat în P. La 31 dec. 1999, Zona Canalului Panamâ a trecut în deplina suveranitate a Republicii Panamâ, eveniment de importanţă istorică pentru cel mai tânăr stat central-american. Potrivit Constituţiei, Canalul, principala sursă de venit a statului, este administrat de către „Autoritatea Canalului Panama", condusă de un consiliu director format din 11 membri numiţi pe o perioadă de 9 ani de către preşedinte şi Parlament. Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte, Adunarea Naţională şi Consiliul Legislativ Naţional, iar cea executivă de un cabinet condus de preşedinte. PANAMA, PANAMÂ CITY sau Panamâ, Ciudad de ~, capitala Rep. Panamâ (din 1903), port la golful cu acelaşi Panamâ City. Vedere generală 175 PANĂ1 nume (Oc. Pacific), situat la intrarea în Canalul Panamâ; 463,1 mii loc. (2000). Aeroportul Tocumen. Pr. centru politic şi economic al ţării. Ind. alim., textilă, a pielăriei şi încălţămintei, conf. Reparaţii navale. Rafinărie de petrol; fabrici de mobilă, ciment şi săpun. Centru comercial. Două universităţi (1935, 1965). Catedrală (1673-1760); biserica San Francisco; palat municipal (1910). Districtul istoric al oraşului este (1997) inclus în patrimoniul cultural universal, întemeiat de spaniolul Pedro Arias de Âvila (1519), P. a fost atacat şi distrus de flota şi oastea corsarului englez Henry Morgan în 1671 şi apoi reconstruit (1674) de conchistadorul Alonso Mercado de Villacorta. Din 1751, P. a intrat în componenţa viceregatului Noua Granada şi ulterior a statului Columbia. PANAMÂ, Canatul canal maritim care străbate istmul Panamâ, făcând legătura între Oc. Atlantic (Marea Caraibilor) şi Oc. Pacific (Golful Panamâ). Accesibil pentru nave de până la 40 000 tdW. Lungime: 65 km, de la un ţărm la altul, 81,3 km de la apele adânci din Atlantic la cele din Pacific; lăţime minimă: 91 m, ad. minimă: 12,5 m, 3 perechi de ecluze (canalul cu cel mai mare sistem de ecluze din lume — Miraflores). în lungul lui există o cale ferată (construită încă din perioada 1850-1855) şi o şosea. Cu un trafic de peste 193 mii. t/an, este de mare interes comercial şi strategic pentru S.U.A., care asigură mai mult de jumătate din trafic; aduce mari venituri statului Panamâ. Principalele porturi: Colon şi Panamâ. V. şi statul Panamâ. PANAMERICAN, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine Americii (întregi), care se referă ia (toată) America <0> Şoseaua p. = cea mai lungă cale rutieră de pe glob (48 000 km, inclusiv sectorul canadian) care străbate cele două Americi, pe latura lor vestică, pornind din NV Alaskăi, de la Big Delta (de lângă Fairbanks) şi ajungând în S statului Chile, la Puerto Montt, legând principalele oraşe mari. Proiectată în 1923, construcţia a început în anul 1936. Atinge alt. max. de 4 572 m. -0- Jocurile p. = competiţie care are loc o dată la patru ani (precedând cu un an Jocurile Olimpice de vară) pentru sportivii din America de Nord, de Sud şi Centrală, la mai multe discipline sportive. Prima ediţie, în 1951, la Buenos Aires. PANAMERICAN|SM (< fr.) s. n. Mişcare de solidaritate continentală care urmăreşte realizarea unei strânse colaborări între statele americane; doctrina acestei mişcări. în 1890, sub numele de Biroul Internaţional al Republicilor Americane, a fost înfiinţată organizaţia ce grupează state din cele două Americi. în 1948 s-a creat Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.). PANAMEZ, -Ă (< n. pr. Panamâ) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Locuitor al statului Panamâ; mai trăiesc în S.U.A., Columbia, Costa Rica, Nicaragua ş.a. Se estimează că c. 57% sunt metişi (între europeni, în special spanioli, şi amerindieni), 15% negri, 18% albi şi 10% amerindieni; (la sg.) persoană care face parte din populaţia de bază a statului Panamâ sau este originară de acolo. 2. Care aparţine statului Panamâ sau panamezilor (1), privitor la Panamâ sau la panamezi. PANARAB, -A (< fr.) adj. Care aparţine ansamblului ţărilor arabe, care se referă la lumea arabă. PANARABjSM (< fr.) s. n. Mişcare politică şi culturală vizând unitatea ţări- lor arabe. După Primul Război Mondial a adoptat o atitudine de opoziţie faţă de colonialismul franco-britanic şi de cultura occidentală, exacerbând valorile fundamentale religioase şi lingvistice. în 1945, pentru sprijinirea luptei arabilor, a luat fiinţă Liga Ţărilor Arabe. PANARIŢIU (< fr.; {s} lat. panaricium, gr. paronychia < para „contrar" şi onyx ,,unghie“) s. n. Inflamaţie purulentă acută a ţesuturilor degetelor provocată de microtraume (înţepături, tăieturi, rosături). Se deosebesc: p. unghial, cutanat (superficial), subcutanat, tenosinovial şi osos. PANAŞ (< fr.) s. n. Surguci (1), pompon. PANATENEE (< fr.; {s} pan- + numele zeiţei Atena) s. f. pl. Cea mai însemnată festivitate religioasă şi politică din Atena antică, celebrată anual (micile p.) sau din patru în patru ani (marile p.) în cinstea zeiţei tutelare a oraşului, Pallas Athena. Cu acest prilej aveau loc întreceri la lupte, alergări şi aruncarea discului, curse de cai, concursuri muzicale, poetice etc. Serbările erau încununate de o strălucită procesiune, care urca spre Acropole, oprindu-se în toate locurile sacre ale oraşului, unde erau sacrificaţi patru boi şi patru berbeci. Participanţii purtau un peplu, pe care erau reprezentate scene ale mitului său, ţesut de femeile ateniene pentru a împodobi statuia zeiţei; această procesiune este reprezentată pe friza Partenonului. PANAY, insulă în partea cen-tral-vestică a arh. Filipine, la NV de ins. Negros; 12,3 mii km2. Oraş pr.: Iloilo. Relief muntos, cu alt. max. de 2 050 m (vf. Nangtud). Păduri tropicale, savane. Expl. de aur, cărbune, mangan, crom, cupru. Orez, porumb, trestie de zahăr. Pescuit. PANĂ1 (lat. penna sau pinna) s. f. I. 1. (ZOOL.) Formaţiune de natură epidermică cornoasă (cheratină) care acoperă corpul păsărilor. P. este alcătuită din calamus (care pătrunde în tegument), continuat cu rahisul (axa p.) de care se prind simetric lame oblice, pufoase (barbe), prinse între ele prin lame mai mici {barbute). Penele acoperitoare se numesc de contur, cele care alcătuiesc aripa, remige, iar cele ale cozii, rectrice. Puful este alcătuit din pene foarte mici cu axul moale. Mai există p. filiforme, aşezate la baza ciocului sau în jurul nărilor şi p. ornamentale (la pasărea-liră, pasărea-para-disului ş.a.). P. izolează termic corpul păsării, conferindu-i acestuia şi o formă PANĂ2 176 fusiformă, aerodinamică; cele de pe aripi şi coadă servesc pentru zbor. -0-Expr. A se umfla în pene - a se mândri, a se îngâmfa. ♦ Aripă (de gâscă) folosită la măturatul vetrei, la şters praful etc. ♦ Pană (I 1) sau smoc de pene folosit la uns (foile de plăcintă). 2. (La pl.) Fulgi de pene (I 1), de obicei curăţaţi de cotoare, folosiţi la umplut perne, saltele etc. 3. Pană (I 1) din aripă (de gâscă), ascuţită şi despicată la vârf, folosită în trecut pentru scris din sec. 4 până în sec. 19; p. ext. toc, condei. ♦ Fig. Scriere, scris. ♦ Fig. Stilul unui autor; îndemânare, măiestrie, talent de scriitor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. 4. Plută făcută din cotorul (axul) unei pene (I 1), folosită pentru a ţine cârligul undiţei la adâncimea voită. 5. Podoabă făcută dintr-una sau din mai multe pene (I 1) ale anumitor păsări, care se poartă la pălării, la coifuri etc.; pompon; p. ext (reg.) podoabă pentru pălărie făcută din alt material, mai ales floare sau buchet de flori. 6. (Reg.) Floare. ♦ Motiv ornamental în formă de floare folosit în broderii, ţesături etc., mai ales în Transilvania. ♦ Pănuşă. 7. Aripioară de peşte. II. 1. Piesă în formă de prismă triunghiulară, care serveşte la despicarea lemnelor. 2. Piesă de forme diferite, folosită la îmbinarea demontabilă a două organe de maşină. ♦ Beţişor cu care se strânge frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza; cordar. 3. Grindă aşezată transversal pe fermele unui acoperiş, pentru a le lega între ele. 4. Parte a ciocanului, opusă capului, prelungită şi ascuţită spre vârf. 5. Lama metalică a unor instrumente tăioase. 6. Ancie (la instrumentele muzicale de suflat). 7. (MUZ.) Plectru. 8. Piesă componentă a cârmei, executată din lemn sau din metal, asupra căreia se exercită presiunea apei când se realizează întoarcerea navei. 9. Pana căpăstrului sau p. de căpăstru = ştreang sau curea cu care se priponeşte calul. 10. (Reg.) Felioară de slănină cu care se împănează carnea. 11. P. de somn = bucată de somn (sărată), de la burtă sau de la coadă. III. Categorie de greutate în care sunt împărţiţi sportivii: la box între 54 şi 57 kg; la haltere între 56 şi 60 kg; la lupte: juniorii între 52 şi 55 kg şi seniorii între 57 şi 63 kg. PANĂ2 (< fr.) s. f. 1. Oprire incidentală a funcţionării unui mecanism, unei maşini sau a unui vehicul. Expr. A fi (sau a rămâne) în pană = a fi împiedicat într-o activitate, într-o acţiune; a duce lipsă de ceva; a rămâne fără bani. 2. Poziţie în care o navă cu vele nu mai are viteză de înaintare, ci se află în echilibru sub efectul vântului care acţionează asupra velelor. PANĂ, Cornel (n. 1954, Bucureşti), naist, dirijor şi orchestrator de folclor român. A valorificat numeroase documente folclorice: înregistrări de arhivă, notaţii manuscrise şi tipărituri vechi, încercând reconstituirea tehnicilor de acompaniament ale lăutarilor din secolele 17-19. Instrumentist virtuoz, a abordat şi repertoriul laic şi religios al muzicii culte din barocul şi clasicismul european, în transcripţii pentru nai şi orgă, nai şi pian, nai şi orchestră de cameră. PANĂ, Saşa (pseud. lui Alexandru Binder) (1902-1981, n. Bucureşti), scriitor şi publicist român. Propagandist şi teoretician al avangardismului („Sadismul adevărului1*). Editor al revistei „unu“ (1928) şi al editurii „unu“, unde a publicat pe Urmuz, T. Tzara, I. Voronca ş.a. Autor de poeme şi prozo-poeme („Diagrame", „Echinox arbitrar"). Proză cu elemente autobiografice inspirată din viaţa sa de medic militar („în preajma mutărilor"). A publicat „Antologia literaturii române de avangardă". PANCAL|SM (< fr.; {s} pan- + gr. kalos „frumos") s. n. Doctrină filozofică care subordonează întreaga realitate categoriei frumosului. PANCARTĂ (< fr., lat.; {s} pan- + gr. khartes „carte") s. f. Afiş de carton, de pânză, de lemn etc. pe care este scrisă o lozincă, o înştiinţare, o reclamă etc. PANCEVO [pant/evo], oraş în statul Serbia şi Muntenegru (Serbia), în reg. autonomă Vojvodina, situat în zona de confl. a râului Tamis (Timiş) cu Dunărea, la 16 km NE de Belgrad; 76,1 mii loc. (2002). Nod feroviar. Port fluvial. Constr. aeronautice, electrotehnice, de automobile şi maşini agricole; rafinarea şi chimizarea petrolului; ind. mat. de construcţie, de prelucr. a lemnului, textilă, chimică, a sticlăriei şi alim. Muzeu. Menţionat în sec. 12. PANCHEN-LAMA, titlul celui de-al doilea ierarh (după Dalai-Lama şi subordonat acestuia) în budismul tibetano-mongol; conduce mănăstirea Tashilhunpo (Tibet). PANCIATANTRA (în sanscrită „Text în cinci cărţi"), cea mai importantă culegere indiană de poveşti, fabule, parabole şi sentinţe, scrise în sanscrită (100 î.Hr.-500 d.Hr., azi pierdută), cu caracter moralizator, majoritatea pe tema artei politicii şi a înţelepciunii vieţii. A cunoscut o răspândire foarte mare, fiind tradusă în 50 de limbi din Asia şi Europa; din sec. 11, în Europa era cunoscută sub denumirea de Fabulele lui Bidpai (numele naratorului indian). PANCICEV, vârf în m-ţii Kopaonik (Serbia), reprezentând alt. max. a acestora (2 017 m). PANCIU, oraş în jud. Vrancea, situat la poalele Subcarpaţilor Vrancei, pe râul Şuşiţa; 9 137 loc. (2003). Staţie finală de c. f. Fabrici de butoaie, de tricotaje şi de produse alim. (preparate din carne şi lapte, băuturi alcoolice, panificaţie). Vestită podgorie şi important centru de vinificaţie (secţie pentru producerea vinului şampanizat). Cramă. Muzeul Viticulturii. Prima menţiune documentară datează din 20 iul. 1589, cu numele Crucea, iar la 25 dec. 1798 apare consemnat cu denumirea Târgul Panciu. Declarat oraş în 1956. Schitul Brazi (de maici), reînfiinţat în 1990, cu biserica Sf. Gheorghe, construită din lemn în 1676 şi refăcută din zid în 1834. Monumentul eroilor Primului Război Mondial, din 1928, operă a sculptorului George Dimitriu. PANCRAŢIU (< fr.; {s} pan- + gr. kratos „forţă") s. n. Probă atletică la greci, care consta în trântă şi pugilat. PANCREAS (< fr.; {s} pan- + gr. kreas „carne", „trup") s. n. Glandă mixtă, de c. 15 cm, situată în partea superioară a abdomenului, care îşi varsă secreţia în canalele excretoare ce se deschid în duoden. P. are o funcţie exocrină şi una endocrină. Secreţia externă a p. (sucul pancreatic) conţine enzime care ajută la digestia lipidelor, glucidelor şi protidelor. Insulina şi glucagonul (secreţia internă a p.) sunt hormoni cu un rol important în metabolismul glucidelor şi lipidelor. P. este un organ indispensabil vieţii. PANCREATIC, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la pancreas, care aparţine pancreasului. PANCREATjNĂ (< fr.) s. f. Substanţă (amestec de enzime) extrasă din pancreasul animalelor şi folosită ca medicament în tratamentul tulburărilor intestinale. PANCREATITĂ (< fr. {i» s. f. Inflamaţie acută sau cronică a pancreasului. Apare frecvent ca o consecinţă a alcoolismului. PANCROMATIC, -Ă (< fr. {i}; (s> pan- + gr. chroma „culoare") adj. (Despre materiale fotografice) Care este sensibil la toate culorile din spectrul luminii, vizibile însă în mod inegal. f77 : PANCRQNIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Valabil pentru orice epocă. ' PANDA (< engl., fr.; cuv. nepalez) s. m. invar. Numele a două specii de mamifere asiatice. ^ P. mic, numit şi p. roşu (Ailurus fulgens), de c. 50 cm lungime, cu o greutate de 3-4 kg; are blana roşcată-cafenie şi coada stufoasă, cu inele late de culoare închisă în alternanţă cu inele subţiri de culoare mai deschisă; se hrăneşte cu bambus, fructe şi insecte. Trăieşte în provinciile chineze Yunnan şi Sichuan, în Bhutan, Nepal şi pen. Indochina (Uniunea Myanmar). P. mare (Ailuropus melano-leucus), supranumit şi ursuleţul p., de c. 1,5 m lungime, greutate până la 100 kg, cu corpul şi capul albe, cu pete mari, negre în jurul ochilor şi pe umeri, membrele şi urechile negre. Trăieşte în pădurile de bambus din centrul Chinei, la alt. de 1 200-3 500 m, hrănindu-se preponderent cu lăstari de bambus. Numărul lor a scăzut foarte mult, în special din cauza restrângerii habitatelor favorabile (în prezent mai există c. 1 000 de p. mare), fiind animale protejate. Se fac eforturi pentru reproducerea lor în captivitate şi pentru redresarea efectivelor în mediul lor natural. Silueta stilizată a marelui p. a fost adoptată ca simbol de Fondul Mondial pentru Natură (W.W.F.). PANDANT (< fr.) s. n. 1. Ornament care atârnă dintr-o boltă de piatră sau dintr-un acoperiş de lemn. 2. Pictură, sculptură, relief sau ornament pereche, în relaţie simetrică cu altul. PANDANTIV (< fr.) s. n. 1. Bijuterie care se poartă la gât, atârnată de un lănţişor sau de o panglică; este răspândită din Renaştere până în prezent 2. Panda mare Element de construcţie de forma unui triunghi sferic, cu un vârf în jos, aflat între arcele pe care se sprijină cupola, făcând trecerea de la planul pătrat al încăperii la cel circular al unei calote (sau turle). Este realizat din cărămidă sau din bolţari de piatră. PAN DE AZ0CAR (în Ib. sp. „Căpă-ţâna de zahăr“), vârf în M-ţii Anzi, în Cordillera de Merida, în NV Venezuelei, la NE de Merida. Alt.: 4 870 m. PANDECTE (DIGESTE), culegere în 50 de volume reprezentând o sinteză a gândirii juriştilor clasici romani asupra unora dintre cele mai importante probleme de drept, realizată în 533, în timpul domniei lui lustinian. PANDELESCU, Vasile (n. 1944, Găeşti), acordeonist şi şef de formaţie român. Instrumentist virtuoz, se remarcă prin valoarea antologică a repertoriului de jocuri şi melodii de petrecere, majoritatea argeşene de origine rurală şi prin tehnica personală, prin care adaptează la acordeon, stilul de ornamentare specific cântăreţilor din fluier din zonă. PANDEMIE (< fr. {i>; {s> pan- + gr. demos „populaţie") s. f. Epidemie care cunoaşte o mare intensitate şi extindere, ajungând să cuprindă mai multe ţări, continente sau chiar întregul glob (ex. p. gripală). PANDEMQNIU (< fr., engl.; {s} pan-+ gr. daimon „demon") s. n. Loc de reuniune a demonilor. ♦ Fig. Loc unde domnesc viciile, corupţia, dezordinea; adunare de oameni răi, de sceleraţi. PANDIŞPAN (< ngr.) s. n. Prăjitură pufoasă, de culoare galbenă, preparată dintr-un aluat de făină, ouă şi zahăr cu adaosuri de substanţe aromatice. PANDJT (< fr.; cuv. sanscrit) s. m. (în India) Titlu onorific dat iniţial brahmanilor, iar azi şi savanţilor laici. PANDOLFI, Vito (1917-1974), critic şi regizor de teatru italian. Lucrări monumentale („Teatrul dramatic de la origini până în zilele noastre", „Istoria teatrului", „Teatrul Renaşterii şi Comedia dell’arte“). Creator al spectacolelor „Aminta", „Slugă la doi stăpâni" ş.a. PANDORA (în mitologia greacă), prima femeie modelată din lut, la porunca lui Zeus, de către Hefaistos şi Atena. Se căsătoreşte cu Epimeteus, fratele lui Prometeu (care o respinsese). Ca dar de nuntă, Zeus i-a dat vestita „cutie a P.“ în care erau închise toate relele omeneşti (ura, durerea, bolile, moartea etc.). Coborâtă pe pământ a PANDURO Petre Pandrea deschis, din curiozitate, cutia şi toate relele s-au răspândit printre oameni, pe fundul acesteia rămânând doar speranţa. Relele eliberate printre oameni erau pedeapsa lui Zeus împotriva beneficiarilor răpirii focului de către Prometeu din Olimp şi al aducerii lui pe Pământ. Mitul P., ca şi mitul biblic al „păcatului originar", urmăreşte să explice originea răului pe Pământ. Cutia ei simbolizează acele daruri care ascund nenorociri sub o înfăţişare ademenitoare. PANDpRĂ (< fr.; de la n. pr. Pandora) s. f. Instrument muzical cu coarde, asemănător lăutei, care a fost folosit în sec. 16-17. PANDREA, Petre (pseud. lui Petre Marcu) (1904-1968, n. Balş), jurist şi filozof român. Cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Iniţial contestatar violent al raţionalismului „vechii generaţii" („Manifestul Crinului Alb“, redactat împreună cu Sorin Pavel şi Ion Nestor). A devenit, apoi, un publicist de stânga, autor de eseuri politice împotriva fascismului („Germania hitleristă") şi social-filozofice („Portrete şi controverse"); scrieri aforistice şi memorialistice („Pomul vieţii", „Memoriile mandarinului valah", „Helve-tizarea României"); monografii („Brân-cuşi"). Lucrări de criminologie („Criminologia dialectică"). Deţinut politic (1948-1952; 1958-1964). PANDUR (< ser., magh.) s. m. 1. (în sec. 18, în ţările stăpânite de Habsburgi; la pl.) Corp de oaste. 2. (în sec. 19, în Ţara Românească; la pl.) Corp de oaste neregulată; (la sg.) ostaş făcând parte dintr-un astfel de corp. ♦ Luptător oltean din oastea lui Tudor Vladimirescu. ♦ Ostaş în serviciul poliţiei după desfiinţarea vechii miliţii naţionale. 3. (înv. şi pop.) Haiduc. PANDURO, Leif (1923-1977), scriitor danez. Romane psihologice în care PĂNDYA 178 abordează tema nebuniei într-o manieră naturalistă, grotescă, împinsă până la caricatură şi paradoxal („Cealaltă lume a lui Daniel", „Greşeala", „Nebunul"). Piese de teatru („Valiza", „în lumea lui Adam", „Casa Luizei"), scenarii de film. PĂNDYA, veche dinastie hindusă care a domnit în S Indiei din sec. 4 î.Hr. Capitala la Madurai. înfloritoare în sec. 7-13, a fost răsturnată de invazia musulmană în 1311, păstrând, însă, până în sec. 16, mici nuclee de putere în Kerala. PANI: (< fr.) adj. invar. (Despre carne, caşcaval etc.) Prăjit în grăsime, după ce a fost dat prin făină, ou şi pesmet. PANEGjRIC (< fr. lat., ngr.; {s} gr. panegyrikos „elogiu") s. n. 1. Scriere sau discurs public în care sunt elogiate meritele unei persoane (de obicei defuncte), ale unei instituţii sau comunităţi. A fost cultivat ca, specie literară din Antichitate până în sec. 18. Au scris p. Socrate, Pliniu cel Tânăr, Bossuet. ♦ Elogiu, laudă (exagerată); apologie; p. ext. laudă linguşitoare. 2. Scriere hagiografică cu caracter didactic, cuprinzând cuvinte de laudă la adresa unui sfânt, ierarh sau părinte al Bisericii (ex. „Panegiricul Sfântului Mucenic Gheorghe" scris de Gr. Ţamblac şi copiat într-un zbornic în 1441). PANEGIRJST (< fr., lat.) s. m. Persoană care compune sau rosteşte un panegiric; p. ext. persoană care aduce cuiva laude exagerate şi nemeritate. PANEL1 (< engl.) s. n. Eşantion, în general stabil, folosit în activităţile de marketing, alcătuit din persoane, unităţi de comerţ etc. şi care permite studierea evoluţiei unui fenomen de piaţă. PANEL2 (< germ.) s. n. Semifabricat de lemn constituit dintr-o placă cu un miez de şipci sau de scânduri, acoperit pe ambele feţe cu un strat de furnir, care se aşază cu fibrele transversal faţă de fibrele miezului; este utilizat la fabricarea mobilei, a tâmplăriei de interior etc. PANELENISM (< fr.) s. n. Mişcare naţionalistă care, în sec. 19, a militat pentru crearea unui stat unic, cu limbă proprie, al tuturor grecilor. PANENTEjSM (< fr. {i}; {s} pan- + gr. en „în" + theos „zeu") s. n. Concepţie derivată din panteism, potrivit căreia lumea este în Dumnezeu ca o parte a fiinţei sale, fără ca Dumnezeu să se împartă în toate lucrurile. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Chr. Krause în încercarea de a reconcilia teismul cu panteismul. în sec. 20, cele mai influente forme de p. emană din scrierile filozofului neopo-zitivist american A. N. Whitehead şi ale succesorilor săi. PANER (< ngr., bg.) s. n. Coş1 (1). PANEUROPEAN, -Ă (< engl.) adj. Din toate ţările Europei; care este ataşat ideii unităţii politice şi economice a Europei. PANEUROPENISM (< engl.) s. n. Mişcare politică care vizează unitatea Europei. PANEV62YS, oraş în partea central-nordică a Lituaniei, pe râul Nevezis, la 138 km NNV de Vilnius; 119,7 mii loc. (2001). Nod feroviar şi rutier. Aeroport. Ind. constr. de maşini (autocompresoare), electrotehnică, a sticlăriei, de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă şi alim. (zahăr). Teatru (1940). Menţionat documentar în 1503. PANFILOV, Gleb (n. 1934), regizor rus de film. Pelicule înfăţişând momente de viaţă cotidiană, în care se împletesc umorul, tandreţea, tristeţea şi drama („Prin foc nu se trece", „începutul", „Cer cuvântul", „Tema", „Valentina, Valentina", „Mama"). PANFOBjE (< fr.; {s} pan- + gr. phobos „teamă, frică") s. f. (MED.) Stare de teamă (extremă) faţă de tot ceea ce se petrece în jur, însoţită adeseori de dezorientare. PANGAR (< ngr.) s. n. Masă pe care se vând lumânările în biserică; vânzare a lumânărilor în biserici; venitul obţinut din acest comerţ. PANGEA (PANGAEA) (gr. pangaia „pământul întreg"), denumire a continentului unic, care se consideră că a existat în urmă cu 200-250 mii. de ani, înconjurat de un ocean unic (Panthalassa). P. s-a fragmentat ulterior în două mase continentale, Laurasia şi Gondwana, din care s-au desprins, succesiv, diverse porţiuni care s-au deplasat în derivă, formându-se astfel actualele continente. Ipoteza, formulată de geofizicianul austriac A. Wegener (1912), a fost confirmată de studii geofizice recente cu privire la tectonica în plăci. V. şi deriva continentelor. PANGENEZĂ (< fr. {i}; {s} pan- + genesis „naştere") s. f. (BIOL.) Teorie evoluţionistă care explica mecanismul eredităţii prin existenţa unor particule mici (germeni sau gemule), provenite din celulele întregului organism, ce provoacă formarea unei părţi analoage celei din care provin. A fost propusă (1868) de Ch. Darwin; deşi infirmată de studiile moderne de genetică, la vremea respectivă a însemnat un pas înainte în înţelegerea evoluţiei lumii vii. PANGERMANjSM (< fr.) s. n. Mişcare politică şi culturală în vederea unirii tuturor popoarelor germanice într-un stat, apărută la începutul sec. 19 şi promovată de Ernst Moritz Arndt. Liga Pangermană a fost organizată de Ernst Hasse (1894). în sec. 20, prin conotaţii rasiste şi de asigurare a unui „spaţiu vital", dezvoltate de Germania nazistă, s-a ajuns la al doilea război mondial. PANGLICAR (< panglică) s. m. 1. Artist (de circ) care face scamatorii cu panglici. 2. Fig. Şarlatan, escroc. 3. Fig. Persoană care vorbeşte mult, dar ocoleşte obiectul discuţiei. PANGLICĂ (< magh.) s. f. 1. Fâşie îngustă de ţesătură din fibre textile, uneori combinate cu fire metalice sau elastice, folosită ca podoabă feminină. ♦ Fâşie îngustă de bumbac sau de mătase, îmbibată cu tuş, folosită ia maşina de scris. 2. Bandă îngustă de metal. 3. Bandă de oţel,, flexibilă şi gradată, folosită la măsurarea distanţelor până la 50 m; ruletă. 4. (PARAZIT.) Tenie. PANGOLjN (< fr.; cuv. maiaez) s. m. Gen de mamifer cu corpul lung de c. 1 m, acoperit cu solzi cornoşi, care se hrăneşte cu furnici şi termite (Manis). Unele specii trăiesc în Africa iar altele în S Asiei. P. asiatic prezintă fire răzleţe de păr la baza solzilor. PANGRATI, Ermil (1864-1931, n. laşi), inginer, matematician şi om politic conservator român. Prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Rector al Universităţii Bucureşti (1911-1912, 1923-1929). Lucrări despre învăţământul ştiinţific şi istoria ştiinţei româneşti. Ministru al Lucrărilor Publice (mart.-oct. 1912). PAN GU (P’AN-KU) [phanku] (în mitologia chineză), omul primordial cosmic născut din haosul reprezentat ca un ou gigantic. Era descris ca un Pangolin 179 PANIZZI dragon cu trup de şarpe, care, după ce a dormit 18 milenii în ou, a spart găoacea şi tot ce era pur şi uşor s-a ridicat constituind Cerul, iar tot ce era impur şi greu a coborât, devenind Pământul. PANICARD, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană cuprinsă (nejustificat) de panică şi care influenţează şi pe alţii. 2. Adj. Care manifestă, exprimă (nejustificat) panică. PANICAT, -Ă (< fr.) adj. Care este cuprins (nejustificat) de teamă. PANICĂ (< ngr., germ., fr., it.; {s} gr. panikon „groază, spaimă") s. f. Spaimă, frică mare de care este cuprinsă subit (şi fără temei) o persoană sau o colectivitate. ♦ Stare psihologică provocată de acţiunea ameninţătoare a unor factori externi exprimată printr-o senzaţie de frică violentă de care este cuprinsă o persoană sau o colectivitate şi prin tendinţa de a ocoli pericolul. Atac de p. = perioadă de tulburare în care cineva simte o frică intensă, însoţită de simptome organice (palpitaţii, tremurături, transpiraţie, greaţă etc.); apare în tulburări anxioase sau în stresul posttraumatic. PANjCUL (< fr., lat. cf. lat. panus „spic“) s. n. 1. Tip de inflorescenţă, în formă de ciorchine compus, la care ramurile secundare, înşirate de-a lungul axului principal, sunt şi ele ramificate, purtând flori, spiculeţe sau capitule (ex. la ovăz, liliac); racem compus. 2. (MED.) p. adipos = ţesut subcutanat constituit din lobuli de grăsime. Se dezvoltă exagerat în obezitate şi adipoză. Panicul PANIFICA (< it., după fr. panifiet) vb. I tranz. A efectua operaţia de panificaţie. PANIFICAŢIE (< fr.) s. f. Transformare a făinurilor de grâu şi secară în pâine, produse de patiserie etc. cu ajutorul unor procese fizice, chimice şi biochimice, care cuprind în esenţă prepararea şi fermentarea aluatului, divizarea şi dospirea finală a acestuia, coacerea în cuptoare la o temperatură de peste 220-280°C, urmată apoi de răcire. PĂNIHĂTI, oraş în NE Indiei (Bengalul de Vest), la 16 km N de Calcutta, pe malul estic al râului Hooghly; 348,4 mii loc. (2001). Nod feroviar şi rutier. Suburbie industrială în aglomeraţia Calcutta (produse chimice — vopsele, produse de cauciuc —, ciment, ţesături de bumbac, tăbăcării, sticlă). Meşteşuguri (olărit). Centru comercial (orez). A constituit (1900) o municipalitate împreună cu suburbia Ăgarpără, separată de oraşul Barrack-pore. PANIN, Nicolae (n. 1938, Bucureşti), geolog român. M. coresp. al Acad. (2003), prof. univ. la Bucureşti. Director general al Institutului Naţional de Geologie şi Geoecologie Marină (din 1996). Cercetări privind geo-ştiinţele mării („Sedimentologia“, „Danube Delta: Geology, Sedimentology, Evolution“, „Le delta du Danube et l’elevation du niveau de la mer: risques et reponses“). PANIN, Nikita Ivanovici, conte (1718-1783), om politic rus. Participant (1762) la complotul împotriva ţarului Petru III, a devenit unul dintre principalii colaboratori ai Ekaterinei II. Ministru al Afacerilor Externe (1763- 1781); a pledat pentru alianţa cu statele din Nord contra Franţei şi Austriei. Influenţa lui a scăzut după ascensiunea lui G. A. Potemkin. PANINI (sec. 5-4 Î.Hr.), gramatic din India antică. Autor al unei gramatici care descrie amănunţit, în 4 000 de reguli (sutre), fonetica, morfologia şi sintaxa limbii sanscrite; este cea mai veche gramatică sanscrită păstrată şi cel mai important monument al culturii vechi indiene. Datorită caracterului universal al criteriilor de analiză folosite, această lucrare îşi păstrează şi în prezent actualitatea. PANINI (PANNINI), Gian Paolo (1691 sau 1692-1765), arhitect şi pictor italian. A elaborat un limbaj stilistic personal, reprezentând monumentele reale într-un ■ ■ * ■ Nicolae Panin context imaginar şi spectacu|0s Prezent cu numeroase opere în • ; ' muzee ale lumii (Muzeul T”T Berlin - „Colosseumul 5ahlem, d/n Constantin"; Muzeul ErmiJ Petersburg - „Ruine“- jL®n ,"kt Museum din New York ^ „roPo an Polignac” etc.,. Opere arkf artdinalul altarele din bisericile Santa Mar^delîa Sca.a (Roma, Şi din RoreJ^da PÂNTPAT, oraş în k,x/ . (Haryana), pe râul Yamuna ia r o* J!! N de Delhi; 354 mii loc. (o^ ~ * comercial. Rafinarea saln^t i T ^ textilă (lână şi bumbac) e|p^.U Ul' J Câmpia' negare est*0'* * că“" Câmpia pe care este asp»-»^+ i începutul imperiului MogU| î^Tndia apr. 1526); victoria lui Bavr^ lLn conducătorul armatei m0ghule ^ a conducătorului afghan u -asupra consfinţeşte restaurarea stârJfm»\,Ca.re Moguli asupra Afghanisfc"^ ^ 1556); distrugerea arm^e'^Lilor condusă de Bhăo Sahib T.către afghanii conduşi de prinţul Ahmad Shăh Durrăni (14 ian. 1761). Sub stăDâ^e britanică din 1803, Ss, ap ® municipalitate în 1867 t .aeclarat afiliate la Univ. Punjab. rei co,e9n PANISLAMISM (< fr\ * politică care a apărut |a «f«n' .^lşcare 19 şi având ca^W u" rarŞ,t^SeC-. • , unirea tuturor popoarelor islamice, Pet1t ,Dărarea credinţei şi consolidării oP02itj |Pf® ă 6e expansiunea culturală şi p . * dentală. MO,ltlca 0CCI PAN1ZOS, vârf m-ţii Anzi (Cordillera Real), în SV Boliviei. Alt.: 5 494 m. PANIZZI, Sir Anthony (pseud. lui Antonio Genesio Maria p.) (1797-1879), literat şi patriot italian. Carbonar. PANJAB 180 S-a exilat în Marea Britanie (1823), unde a devenit prof. la Colegiul din Londra (1828-1837). Din 1831 a lucrat la British Museum, al cărui director a fost (1856-1865), contribuind la modernizarea instituţiei. PANJAB (PENJAB) v. PUNJAB PANJIM v. Panaji. PANKHURST [pseqkherst], Emmeline (pe numele adevărat Emmeline Goulden) (1858-1928), om politic englez. Militantă pentru acordarea dreptului de vot femeilor. Lideră a mişcării sufragetelor, a fondat Uniunea Feminină Socială şi Politică (1903). PANKOK, Bernhard (1872-1943), arhitect şi decorator german. Prof. univ. la Munchen. Unul dintre fondatorii Atelierelor pentru Arte Reunite din Munchen. Lucrări în maniera Jugend-stil-ului (Vila Konrad Lange din Tubingen, ansamblurile de exterior ale Expoziţiei Univerşale de la Paris din 1900). PANKOW, cartier situat în N Berlinului, unde, între 1949 şi 1989, s-a aflat sediul guvernului R.D. Germane. PANLOGjSM (< fr., germ.; {s} pan-+ gr. logos „raţiune") s. n. (FILOZ.) Concepţie potrivit căreia tot ce este real este inteligibil. P. este, în special, maxima filozofilor logicişti din Şcoala de la Marburg (sec. 19) şi a fenomenologiei lui Husserl. în sens mai larg, este p. orice filozofie pentru care Dumnezeu (sau absolutul) poate fi el însuşi conceput (p. lui Hegel, p. lui Leibniz). PANMIELOFTIZJE (< fr. {i}; {s} pan-+ gr. myelos „măduvă" + phtisis „ftizie") s. f. (MED.) Boală a măduvei oaselor caracterizată prin scăderea, până la dispariţie, a celulelor hematopoetice din măduva osoasă, în urma acţiunii unor agenţi fizici, toxici sau infecţioşi. Se manifestă prin anemie, hemoragii, infecţii şi scăderea masivă a hematiilor, trombocitelor şi leucocitelor din sânge. P'ANMUNJdM, localitate în partea centrală a pen. Coreea, situat în zona demilitarizată care separă Coreea de Nord de Coreea de Sud, la 8 km ESE de Kaesong şi la 5 km S de paralela 38° lat. N. Aici s-a semnat, la 27 iul. 1953, armistiţiul între O.N.U., reprezentat de amiralul american W. Harrison, şi generalul nord-coreean Nam II (Coreea de Nord nu a admis prezenţa Coreii de Sud la semnare), prin care lua sfârşit războiul de trei ani, declanşat (25 iun. 1950) de către R.D. Coreeană împotriva Rep. Coreea, în intenţia de a reunifica cu forţa pen. Coreea sub autoritate comunistă. După această dată, P. a rămas locul de întâlnire a unor conferinţe internaţionale pentru rezolvarea problemelor litigioase dintre cele două state coreene. PANN, Anton (pe numele adevărat Pantoleon-Petroveanu Antonie) (c. 1796-1854, n. Sliven, Bulgaria), scriitor, folclorist şi compozitor român. Cântăreţ de biserică, paracliser, defteriu, profesor de psaltichie la Şcoala de cântăreţi bisericeşti şi la Seminarul Central din Bucureşti. Povestiri şi snoave în versuri, prelucrând în mod original motive folclorice româneşti, orientale şi balcanice („Hristoitia au Şcoala moralului", „Noul Erotocrit", „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea", „Fabule şi istorioare", „O şezătoare la ţară sau Călătoria lui Moş Albu"). Literatură paremiologică („Culegere de proverburi sau Povestea vorbii"). Cultivând un lexic pitoresc, în care a îmbinat, într-o sinteză inedită şi bogată în sugestii, neologisme, arhaisme sau termeni argotici urbani, P. a contribuit prin opera sa la dezvoltarea limbii literare româneşti. A cules, notat şi publicat cântece populare, melodii lăutăreşti, editând cântecele fără acompaniament. Interesat, în primul rând, de folclorul orăşenesc, cântece caracterizate prin bogăţia ornamentală, varietatea ritmurilor şi a modurilor populare. Lucrări ce reprezintă o oglindă a muzicii orăşeneşti a epocii („Versuri musiceşti", „Poezii deosebite sau Cântece de lume", „Spitalul amorului sau Cântătorul dorului..."), cuprinzând melodii în notaţie psaltică, pe texte în limba română. Creaţie originală (muzică corală, psaltică etc.). Intensă activitate de editor; a pus bazele unei tipografii de muzică psaltică şi a tipărit repertoriul tradiţional de strană. Lucrări didactice („Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau gramatica melodică", „Mica gramatică musicală teoretică şi practică"). Anton Pann JTÂ Erwin Panofsky PANOFSKY, Erwin (1892-1968), teoretician şi istoric de artă american, de origine germană. Prof. univ. la Hamburg şi Princeton. Stabilit (1931) în S.U.A. Folosind analiza istorică a motivului iconografic, interpretează fenomenul artistic ca expresie a culturii unei epoci („Eseuri de iconologie", „Arhitectura gotică şi gândirea scolastică", „Opera de artă şi semnificaţiile sale", „Renaştere şi renascentişti în arta occidentală"). PANOFTALMjE (< fr. {i}) s. f. Infecţie supurativă acută care cuprinde ochiul in totalitate, putând duce la atrofia globului ocular. PANONIA (PANNONIA) 1. Câmpia Panonică, denumire dată câmpiei de pe cursul mijlociu al Dunării, în Ungaria. Partea de la E de Tisa, numită Alfold, este în general mai joasă (în cea mai mare parte sub 100 m alt.); în NE, câmpia Nyrului este ceva mai înaltă, nisipoasă. Partea dintre Dunăre şi Tisa (C. Cumaniei) depăşeşte, în general, 100 m alt. La V de Dunăre are o extindere mai redusă (C. Balatonului). în trecut, C. P. era ocupată în cea mai mare parte cu vegetaţie de stepă şi silvostepă (celebra pustă ungară), alternând cu terenuri mlăştinoase, nisipoase sau sărături. în prezent este aproape în totalitate utilizată agricol (culturi cerealiere, creşterea animalelor). Este străbătută de numeroase canale (Tisa—Barcău, Dunăre—Tisa, canalul Sio, care leagă lacul Balaton cu Dunărea etc.). într-o accepţiune mai largă, cuprinde şi C. Banato-Crişană (Câmpia de Vest) din România, ca şi câmpia din N Serbiei, fiind sinonimă cu C. Dunării de Mijloc. 2. Provincie a cărei cucerire a început în 35 î.Hr. şi care a fost organizată în vremea împăratului August (27 î.Hr.-14 d. Hr.) între Alpi şi Dunăre. Cuprindea teritoriul de vest al Ungariei actuale, Austriei, Sloveniei, N Serbiei şi Muntenegrului de 181 —şzfc împărţită în P. Superior şi P. [pferior (106) aici s-au desfăşurat mai multe războaie purtate de Roma. Romanii au părăsit-o după 395. Locuită jn principal de iliri şi celţi. Prin extensie, d[enumire dată vastei regiuni de câmpie din zona de pe cursul Dunării mijlocii, centrul puterii hunilor (sec. 5), al avarilor . (sec. 6-8). Ocupată apoi de unguri (sec. 9-10), a devenit nucleul statului ungar. PANONIAN, etaj al Miocenului superior din Paratethysul central (Depr. Panonică şi bazinele adiacente) reprezentat prin depozite salmastre îndulcite (marne, nisipuri cu intercalaţii de cărbuni). Denumirea de P. a fost dată (1879) de Roth von Telegd întregii succesiuni stratigrafice formate din depozite salmastre şi dulcicole, cuprinse între Sarmaţian şi Holocen, din cadrul Depr. Panonice. PANOPLIE (< fr.; {s} pan- + gr. hoplon „armă") s. f. 1. Colecţie de arme şi echipament de luptă aranjate pe un panou; p. ext. panoul pe care sunt aşezate aceste arme. ♦ Colecţie de obiecte care servesc la practicarea unor sporturi, de trofee vânătoreşti, sportive etc. 2. Armura completă a unui cavaler medieval. PANOPTIC (< fr., germ.) s. n. 1. Clădire astfel construită încât interiorul ei să poată fi cuprins dintr-o singură privire. 2. Expoziţie de figuri din ceară; panoramă (4). PANORAMĂ (< fr., engl .; {s} pan- + gr. horama „vedere") s. f. 1. Privelişte din natură (cu un orizont larg) văzută din depărtare (şi de la înălţime). 2. Tablou circular desfăşurat pe pereţii unei rotonde, care, primind lumina de Panoplie (1.) sus, special dirijată, creează spectatorului, aflat în mijlocul încăperii (în semiobscuritate), iluzia unei imagini reale. ♦ P. ext. Clădire circulară în care se află zugrăvit un asemenea tablou. 3. Spectacol de bâlci cu scamatorii, acrobaţii etc.; baracă în care se poate vedea un asemenea spectacol. 4. Panoptic (2). 5. Fig. Privire de ansamblu asupra unei probleme, a unui domeniu etc. PANORAMIC, -Ă (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. De panoramă, privitor la panoramă; care are un orizont larg. Fotografie (vedere) p. = fotografie luată de obicei din avion, care cuprinde un peisaj vast. Ecran p. v. ecran. 2. S. n. (CINEMAT.) Mişcare a aparatului de filmat, constând într-o rotire a camerei de luat vederi în jurul unui ax fix. PANORTODOX, -Ă ({s} pan- + ortodox) adj. Care priveşte toate bisericile ortodoxe; al întregii Ortodoxii. PANOU (< fr.) s. n. 1. Placă de lemn, planşă de carton sau de material plastic, bucată de pânză etc., fixate pe un cadru, pe un zid etc., servind drept suport pentru pictură, pentru lipirea de afişe sau fotomontaje, sau având rol de suport şi fundal pentru expunerea unor lucrări de artă plastică. 2. P. de comandă = element de instalaţie pe care sunt amplasate aparatele de măsură, de comandă şi de semnalizare ale unui proces tehnologic. 3. (TEHN.) Element de construcţie care se asamblează cu elemente similare pentru a forma o parte a unui sistem tehnic, o construcţie etc. ♦ Porţiune dintr-o grindă cu zăbrele cuprinsă între două noduri (3). 4. Porţiune de cale ferată alcătuită din două şine paralele fixate pe traversele respective. 5. (SPORT) Planşă de formă dreptunghiulară, montată fix la capetele terenului de baschet, perpendicular pe sol şi paralel cu liniile de fund şi cu marginea inferioară, la o distanţă de 2,75 m de sol, pe care se fixează coşul de baschet. 6. P. de tragere = pânză întinsă pe un cadru de lemn, purtând diferite figuri sau cercuri concentrice, folosită ca ţintă la trageri. 7. P. solar = dispozitiv folosit în captarea radiaţiei solare şi convertirea ei în energie calorică, electrică ş.a. 8. P. hidrometric = dispozitiv pentru măsurarea debitelor unui canal sau a unei secţiuni regularizate de râu cu ajutorul unui flotor ataşat de un cărucior care se deplasează pe şinele aşezate pe malurile canalului (râului); paravan hidraulic. PANSPERMIE PANOVA, Vera Fiodorovna (1905-1973), scriitoare rusă. Romane şi nuvele de observaţie psihologică şi socială, abordând eroismul vieţii de zi cu zi, într-o notaţie rapidă, lapidară („Tovarăşi de drum“, „Anotimpuri", „Roman sentimental", „Povestiri despre Leningrad"). Scrieri pentru copii („Serioja", „Valia"). PANPSIHJSM (< fr. {i}; {s} pan- + gr. psykhe „suflet") s. n. (FILOZ.) Concepţie potrivit căreia toate lucrurile din Univers, chiar şi fragmentele aparent inerte de materie, sunt înzestrate cu un anumit grad de conştiinţă. Variante de p. au fost susţinute de pythagoricieni, Plotin, Leibniz, Schopenhauer, iar în sec. 20, mai ales, de A. N. Whitehead. PANSA (< fr.) vb. I tranz. A aplica un pansament; a bandaja. PANSAMENT (< fr.) s. n. Mijloc local de protecţie contra infecţiilor şi de tratare a unei răni până la vindecare, constând în aplicarea pe locul bolnav a unor medicamente, unguente, dezinfectante şi acoperirea cu vată, bandaje etc.; concr. ansamblul materialelor sau medicamentelor cu care se pansează o rană. PANSEA (< fr., ngr.) s. f. Plantă decorativă din familia violaceelor, înaltă de 15-25 cm, cu frunze ovale şi flori cu petale mari, rotunjite, variat colorate (Viola tricolor). Se înmulţeşte prin răsad şi înfloreşte primăvara devreme şi toamna. Are foarte multe soiuri, cultivate în parcuri şi grădini. PANSEU (< fr.) s. n. Cugetare; maximă, sentinţă. PANSINUZjTĂ (< fr.) s. f. Inflamaţie acută sau cronică a tuturor sinusurilor oaselor craniene: frontal, maxilar, etmoidal, sfenoidal. PANSLAVISM (< fr.) s. n. Mişcare politică şi culturală apărută în Rusia, în sec. 19, care preconiza unirea tuturor popoarelor slave într-un singur stat; ansamblul teoriilor şi mişcărilor poli-tico-culturale care urmăreau unificarea tuturor popoarelor slave într-o singură entitate politică (sub protecţia Rusiei). S-a conturat în special în ţările Europei Centrale şi de Est, supuse dominaţiei austriece. PANSPERMjE (< fr., {i}; {s} pan- + gr. sperma „sămânţă") s. f. 1. Teorie privind originea vieţii, formulată în sec. 5 Î.Hr. de Anaxagora, reluată de S.A. Arrhenius şi apoi, succesiv, de alţi savanţi. Potrivit acestei teorii, în spaţiu există răspândiţi spori rezistenţi ai unor forme de viaţă, care pot trece de la un PANT 182 corp terestru la altul, transmişi cu ajutorul meteoriţilor sau în alt mod şi care se dezvoltă oriunde găsesc condiţii favorabile; conform teoriei viaţa pe planeta noastră ar avea origine extraterestră. 2. (în ritualurile recoltei la vechii greci) Fiertură sau coptură din diverse seminţe de cereale şi fructe, menită să transmită consumatorului puterea conţinută în seminţe şi oferită, totodată, ca jertfă zeilor. PANT (Sumitrâ Nandan) (1900- 1977), poet indian de limbă hindi. Gândirea sa poetică este centrată pe spiritualitatea omului, pe aspiraţiile sale estetice şi morale; versuri bogate în imagini şi simboluri specific indiene („Petala", „Instincte tinere", „Glasul epocii", „Viaţa la ţară", „Strălucirea aurului", „Transcendenţa"). PANTAGRUELIC, -Ă (< fr.; de la n. pr. Pantagruel, personaj al lui Rabelais) adj. Nesăţios, lacom, mâncăcios; p. ext. (despre ospeţe) încircat, îmbelşugat. PANTALEONI, Maffeo (1857-1924), economist şi om politic italian. Prof. univ. la Roma. Ministru de Finanţe (1919). Autor al unor importante lucrări despre progresul social, văzut ca efect al dinamismului economic („Vedere cinematografică a progresului ştiinţei economice", „Despre unele fenomene de dinamică economică"). în „Principii de economie pură", a realizat o sinteză a teoriei marginaliste. PANTALON (< ngr., fr.) s. m. 1. (De obicei la pl.) Obiect de îmbrăcăminte confecţionat din ţesătură sau tricot, care acoperă corpul de la brâu în jos, îmbrăcând fiecare picior în parte. ♦ Chiloţi. 2. Piesă metalică asamblată prin nituire, sudare sau turnată în formă de p. (1) folosită la centralele hidraulice, termice etc. pentru bifurcarea conductelor forţate sau a canalelor de fum. PANTANAL, zonă de conservare a florei şi faunei din SV Braziliei (Mato Grosso şi Mato Grosso do Sul) care cuprinde patru arii ocrotite (187,8 mii km2), mlăştinoase; unul dintre cele mai întinse ecosisteme umede de pe glob. Aici îşi au izvoarele fl. Paraguay (cu afluenţii săi Săo Lourenpo şi Taquari) şi Cuiabâ. Inclusă (din 2000) în patrimoniul natural universal. PANTANI, Marco (1970-2004), ciclist italian. A câştigat (1998) tururile cicliste ale Italiei şi Franţei, fiind unul dintre protagoniştii întrecerilor din ultimii ani. PANTAZI, Alexandru (1896-1948, n. Piatra Neamţ), matematician român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul geometriei diferenţiale („cva- druplele P.“, „reţelele Terracini-P.“). Tratate („Elemente de geometrie diferenţială proiectivă a curbelor şi suprafeţelor"). Studii privind teoria relativităţii generalizate. PANTĂ (< fr.) s. f. 1. Unghi ascuţit sau unghi diedru format de o dreaptă sau de un plan cu o dreaptă ori cu un plan orizontal. ^ Panta unei drepte = tangenta trigonometrică a unghiului făcut de dreaptă cu axa absciselor. 2. Porţiune a suprafeţei topografice care face cu planul orizontal un unghi ascuţit, constituind versanţii diverselor forme de relief. După unghiul de înclinare se deosebesc: p. line (sub 3°), p. slab înclinate (între 3 şi 6°), p. accentuat-înclinate (între 6 şi 15°), p. repezi (între 15 şi 25°), p. foarte repezi (între 25 şi 40°) şi p. abrupte (peste 40°). Sin. coastă (2), povârniş. <0> Loc. în pantă = înclinat, pieziş, abrupt. ♦ Porţiune de cale al cărei plan face un unghi cu planul orizontal. PANTEISM (< fr. {i}; {s} pan- + gr. theos ,,zeu“) s. n. (FILOZ.) Termen creat în sec. 18 de irlandezul J. Toland pentru a desemna teoria conform căreia Dumnezeu şi Universul sunt identice. în general, panteiştii susţin imanenţa şi resping caracterul transcendent şi personal al divinităţii. Teismul creştin a repudiat întotdeauna p., socotindu-l apropiat de ateism. Exemplul clasic de p. în filozofia occidentală este Spinoza. Alte forme de p.: p. emanatist consideră că Universul este o expansiune a divinităţii într-o ierarhie de fiinţe din ce în ce mai degradate, care rămân unite cu ea în aceeaşi existenţă, dar printr-o participare efemeră (în hinduism, neoplatonism); p. idealist consideră că totul este spirit, gândire sau idee, iar Dumnezeu este spiritul care devine conştient de el însuşi în spiritele cărora le este imanent. ♦ Stare de spirit care tinde să divinizeze natura. PANTEJST, -Ă (< fr. {i}) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de panteism, privitor la panteism; care admite panteismul. 2. S. m. şi f. Adept al panteismului. PANTELIMON 1. Complex lacustru de origine antropică, situat pe cursul inferior al râului Colentina, în extremitatea de E a municipiului Bucureşti şi pe terit. com. P. (3), format din lacurile Pantelimon I (33 ha) şi Pantelimon II (313 ha). 2. Com. în jud. Constanţa, situată în pod. Casimcea, pe râul Casimcea; 1 925 loc. (2003). Expl. de cuarţite şi de şisturi verzi. Pe terit. com. au fost descoperite vestigiile unei aşezări rurale (vicus) şi ale unei fortificaţii romane numită Ulmetum (sec. 2-7). 3. Com. în jud. Ilfov, situată pe malul de N al lacului Pantelimon II, la marginea de E a municipiului Bucureşti; 15 429 loc. (2003), locul doi pe ţară (după com. Voluntari) ca număr de locuitori. Staţie de c. f. Expl. de argilă. Fabrică de acumulatori. Biserica Sf. Pantelimon, ctitorie din anii 1735-1750 a domnului Grigore II Ghica. Complexul „Lebăda" (hotel şi restaurant). între 23 ian. 1981 şi 12 apr. 1996 a făcut parte din Sectorul Agricol Ilfov. PANTELLERIA, insulă vulcanică italiană, situată în bazinul sudic al M. Mediterane, la 140 km SV de ins. Sicilia şi 70 km ENE de Tunisia; 83 km2; lungimea: 13,7 km; lăţimea max.: 10 km. Localit. pr.: Pantelleria, Scauri. Relief vulcanic cu alt. max. de 836 m (Montagna Grande). Izv. termale. Climă mediteraneană. Citrice. Viticultura. Colonizată de fenicieni în sec. 7 î.Hr. şi denumită Cossyra, a fost cucerită de romani în anul 217 Î.Hr. PANTEON (< fr., lat.; {s} gr. Pantheion din pan- + theos „zeu") s. n. 1. Templu consacrat de greci şi de romani tuturor zeilor. Celebru este P. lui Agrippa din Roma, construit în anii 27-25 î.Hr. pe Câmpul lui Marte. Incendiat în 80 d.Hr., a fost restaurat de mai multe ori (sub Hadrian, Anto-ninus Pius şi Septimiu Sever). t83 PANTURCISM Consacrat iniţial lui Jupiter, a fost apoi dedicat cultului tuturor zeilor. Papa Bonifaciu IV îl dedică Fecioarei Maria în anul 609, transformându-l în biserica Santa Maria ad Martyres. Aici se găsesc rămăşiţele pământeşti ale lui Rafael, ale regelui Umberto I ş.a. A influenţat considerabil arhitectura occidentală a Renaşterii şi neoclasicismul. ♦ Ansamblul divinităţilor, al zeităţilor unei mitologii sau ale unei religii (ex. p. grec). 2. Edificiu, biserică, considerate monumente naţionale, în care sunt depuse rămăşiţele pământeşti ale oamenilor iluştri (ex. P. din Paris iniţiat de arhitectul J.G. Sufflot (1764), continuat de J.B. Rondelet (1789), şi terminat în 1812. în 1791, Constituanta l-a menit a fi un templu, unde urmau să fie înhumate rămăşiţele pământeşti ale oamenilor celebri. între 1806 şi 1830 a funcţionat ca lăcaş de cult. După 1885 (funeraliile lui V. Hugo), P. a devenit locul de înmormântare al marilor personalităţi franceze. Aici se găsesc mormintele lui Voltaire, Rousseau, Zola ş.a. ♦ Fig. Totalitatea oamenilor iluştri ai unei ţări. PANTERĂ (< fr.) s. f. Nume sub care sunt cunoscute două specii de mamifere carnivore din familia felidelor, de mari dimensiuni, cu corp suplu şi musculos: leopardul şi jaguarul. Leopardul (Panthera pardus) trăieşte în Africa şi în ţinuturile sudice ale Asiei; blana sa gălbuie prezintă rozete de pete de culoare negricioasă. Este foarte agil; atinge lungimi de 2-2,5 m şi până la 90 kg greutate. Jaguarul (Felis onca) trăieşte pe un areal care se întinde din N Argentinei până în S S.U.A. Are un colorit asemănător leopardului, de care se deosebeşte prin modul de dispunere a petelor şi prin constituţia mai robustă. La ambele specii se întâlnesc ocazional exemplare melanice, numite p. negre. Deoarece în trecut p. au fost intens vânate pentru blană, sunt considerate specii periclitate, ocrotite de lege. Panteră neagră PANTHALASSA, denumire atribuită străvechiului ocean planetar care înconjura Pangea. PANTICAPAION, colonie greacă întemeiată de milesieni în sec. 6 î.Hr. pe ţărmul nordic al Mării Negre, în regiunea Bosforului Cimerian. în sec. 4-1 î.Hr. a fost centrul uniunii statale cunoscute sub numele de Regatul Bosporan. Astăzi Kerci (Ucraina). PANTICEU, com. în jud. Cluj, situată la poalele dealului Bobâlna, pe râul Lonea; 1 981 loc. (2003). Pomicultură, în satul P., menţionat documentar în 1314, se află o biserică din sec. 12 (azi biserică reformată). PANTOCAINĂ (< fr.) s. f. (FARM.) Derivat sintetic al acidului paraamino-benzoic, utilizat ca anestezic local. PANTOCRATOR (< ngr.; „stăpânul Universului") s. m. (în iconografie) Reprezentare (zugrăvită pe bolta naosului) a lui lisus Hristos ca împărat al lumii (Creator şi Salvator), binecuvântând; p. ext. bolta de deasupra naosului pe care se află această pictură. Imaginea este folosită cu precădere în arta bizantină. PANTOF (< germ.) s. m. încălţăminte din piele, din înlocuitori ai acesteia sau din pânză, care acoperă laba piciorului până la gleznă. PANTOFAR (< pantof) s. m. Cizmar. PANTOFĂRIE (< pantofar) s. f. Cizmărie. PANTOFIOR (< pantof) s. m. 1. Diminutiv al lui pantof. 2. (ZOOL.) Parameci. PANTOGRAF (< fr. {i}; {s} pan- + gr. graphein „a scrie“) s. n. 1. Aparat constituit din bare articulate, formând un patrulater deformabil, care serveşte la reproducerea unui desen, a unui plan etc. la aceeaşi scară sau la o scară diferită de a modelului. 2. Dispozitiv instalat pe acoperişul unor vehicule cu tracţiune electrică (tramvaie, trenuri electrice etc.), care realizează contactul dintre firul suspendat şi instalaţia electrică a vehiculului; troleu 3. Dispozitiv pentru măsurarea conturului unor excavaţii, galerii, tunele etc. PANTOGRAFjE (< fr. {i}) s. f. Tipar înalt. PANTOMETRU (< fr.) s. n. (TOPOGR.) Instrument cu care se măsoară unghiurile orizontale. PANTOMIM (< fr., lat., it., germ.; {s} gr. pantomimos < pan „tot“ + mimos „imitator") s. m. Actor de pantomimă; mim (3). PANTOMIMĂ (< fr. fi}) s. f. Arta de a exprima idei şi sentimente prin mimică şi prin gesturi. ♦ Reprezentaţie de teatru în care acţiunea dramatică se exprimă prin p.; piesă de teatru creată şi jucată în acest gen. Prima p. este atribuită legendarului dansator Telestes, care a interpretat „Cei şapte contra Tebei" (467 î.Hr.). Maeştri ai p. moderne (C. Chaplin, M. Marceau, D. Puric ş.a.). PANTOPON (< fr.) s. n. Preparat care conţine toţi alcaloizii opiului, cu acţiune analgezică; consumul cronic dă obişnuinţă şi intoxicaţii grave. PANTOTENiC, acid - v. vitamina B5. PANTROP, -Ă (< engl.; {s} pan- + gr. tropos „direcţie") adj. (Despre microbi sau virusuri) Care se poate localiza în orice parte a organismului. PANTROPICAL, -A (< fr.) adj. Care este răspândit în zona tropicală, pe întreg globul terestru. Termenul este utilizat îndeosebi în biogeografie. PANTUM (< fr.; cuv. malaez) s. n. Specie lirică cu formă fixă (versul al doilea şi al patrulea ale fiecărui catren constituie primul şi, respectiv, al treilea vers al catrenului următor), adoptată, din poezia malaeză, de romantici (V. Hugo) şi de parnasieni (Th. de Bainville, Ch. Leconte de Lisle). PANTURCISM (4gencja Prasowaj, agenţie de presă a Poloniei, cu sediul la Varşovia. Funcţionează din 1944. PAPACOSTEA, 1. Guşu P. (1853-1912, n. în Macedonia), unul dintre membrii primului grup de tineri macedoromâni aduşi la studii în România în vremea lui Al. I. Cuza la şcoala de la „Sfinţii Apostoli", în scopul de a forma dascăli şi propagatori ai culturii române pentru aromâni. A întemeiat şcoli româneşti la Niaguşte şi Molovişte. Emigrat în România, s-a stabilit la Viziru, jud. Brăila. Lucrări: „în zilele redeşteptării macedo-române". 2. Alexandru P. (1884-1925, n. Bitolia-Molovişte, Macedonia), jurist, economist şi politolog român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la Cernăuţi. Membru al Partidului Conservator, colaborator al lui Alexandru Marghiloman. Lucrări în domeniul finanţelor şi doctrinelor economice şi politice („România politică. Doctrină, idei, figuri, 1907-1925"). 3. Cezar P. (1887-1936, Guşu Papacostea Alexandru Papacostea 185 Cezar Papacostea n. Molovişte), scriitor şi traducător român de origine aromână. Fiul lui P. (1). M. coresp. al Acad. (1935), prof. univ. la laşi. Membru al Partidului Poporului, secretar general al Ministerului Educaţiei (1926-1927). Studii asupra filozofiei şi religiei antice greceşti („Evoluţia gândirii la greci", „Platon, Opere"). 4. Petre G. P. (1893-1969, n. Viziru, jud. Brăila), jurist şi om politic român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Membru al Partidului Poporului. Secretar personal şi politic al mareşalului Al. Averescu. Director general al P.T.T. (1926-1927). Cercetări asupra vieţii şi personalităţilor politice române contemporane. Internat în închisori şi lagăre de regimul comunist. 5. Victor P. (1900-1962, n. Viziru, jud. Brăila), istoric român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la Bucureşti. Fondator (1938) al Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice şi al revistei „Balcania“. Membru al P.N.L., subsecretar de stat în Ministerul Educaţiei Naţionale (1944). A militat pentru cercetarea comparată a istoriei şi civilizaţiei popoarelor balcanice („Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică"). Deţinut politic la Sighet sub regimul comunist. 6. Petre-Mihail-Alexandru P. (n. 1926, Bucureşti), biolog Petre-Mihail-Alexandru Papacostea Petre G. P. Papacostea român. Fiul lui P. (4). Preşedinte al Comisiei de biologie a solului şi secretar al Cercului de homeopatie. Organizator al unor simpozioane de biologia solului. A militat pentru o gândire consecvent biologică în agricultură („Biologia solului", „Agricultura biologică", „Revoluţia biologică", în colab.). 7. Cornelia Danie-lopolu P. (1927-1998, n. Bucureşti), istoric român. Fiica lui P. (5). Cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene. Studii în domeniul relaţiilor româno-greceşti în epoca modernă şi al elenismului modern („Literatura în limba greacă în Principatele Române, 1774-1830"). 8. Şerban-Paul P. (n. 1928, Bucureşti), istoric român. Fiul lui P. (4). M. coresp. al Acad. (1990) şi al Acad. Ligure de Ştiinţe şi Litere. Codirector al revistei „II Mar Nero“ (Italia), coeditor al colecţiei „Rumănien-studien" (Germania). Director (1990-2001) al Institutului de Istorie „N. lorga" din Bucureşti. A îmbogăţit substanţial medievistica românească cu surse inedite sau puţin cunoscute şi cu interpretări noi privitoare la secolele 13-15. Lucrări din domeniul istoriei medievale româneşti în contextul istoriei universale („Românii în secolul al Xlll-lea. între cruciată şi Imperiul Mongol", „Geneza statului în evul mediu Şerban Papacostea PAPADIAMANDIS Victor Papacostea românesc", „Ştefan cel Mare al Moldovei", „Oltenia sub stăpânirea austriacă"). PAPADAT-BENGESCU, Hortensia (1876-1955, n. Iveşti, jud. Galaţi), scriitoare română. S-a afirmat în cercul „Vieţii Româneşti" şi mai ales al cenaclului „Sburătorul". Contribuţie esenţială la modernizarea prozei româneşti. Debut cu proză de notaţie lirică şi de introspecţie a psihologiei feminine („Ape adânci", „Sfinxul", „Femeia în faţa oglinzii"), nuvele („Romanţa provincială"). Evoluează spre literatura de observaţie socială, în romane şi nuvele inspirate din realităţile Primului Război Mondial („Balaurul") sau urmărind tipologia arivistului postbelic („Logodnicul"). Opera de maturitate se constituie într-o epică analitică de factură obiectivă, cu sugestii naturaliste şi proustiene, configurând într-o largă partitură caracterologică imaginea unui univers populat de parveniţi şi falşi aristocraţi („Fecioarele despletite", „Concert din muzică de Bach“, „Drumul ascuns", „Rădăcini"). Teatru („Bătrânul"). Premiul Naţional (1946). PAPADIAMANDIS, Alexandros (1851-1911), prozator grec. Unul dintre Hortensia Papadat-Bengescu PAPADICHIE 186 cei mai populari nuvelişti ai Greciei moderne, a creat un univers populat de oameni simpli, cu moravurile şi obiceiurile lor („Christo Milionis", „Asasina", „Nuvele de Paşti", „Nuvele de Crăciun"). Romane istorice („Emigranta", „Negustorii naţiunilor"). PAPADICH|E (< sl.) s. f. Carte de teoria muzicii bisericeşti. PAPADIMA, Ovidiu (1909-1996, n. sat Sinoie, jud. Constanţa), istoric literar şi folclorist român. Studii de folclor („O viziune românească asupra lumii") şi literatură română („Anton Pann: «Cântecele de lume» şi folclorul Bucureştilor", „Ipostaze ale iluminismului românesc"); monografii („Cezar Bolliac", „Ion Pillat"). Contribuţii bibliografice („Bibliografia analitică a periodicelor româneşti", în colab.). PAPADOPOL-CALIMAH, Alexandru (1833-1898, n. Tecuci), istoric, publicist şi om politic român. Acad. (1876). Militant pentru unirea Principatelor. Ministru al Afacerilor Străine (1865-1866), al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1868). Lucrări privind istoria românilor; studii referitoare la limba română. Editor al operei lui C. Negri; traduceri; publicistică. PAPADOPOULOS, Ghiorghios (1919 -1999), general şi om politic grec. Conducător al loviturii de stat militare din 21 apr. 1967, a instituit „dictatura coloneilor". Prim-min. (1967-1973) şi preşedinte al republicii, după detronarea (1973) regelui Constantin II. înlăturat de o grupare militară (1973), a fost condamnat la moarte după restabilirea democraţiei (1975), pedeapsă comutată în închisoare pe viaţă, şi deportat în ins. Kos. PAPAGAL (< ngr., it.) s. m. 1. Denumire dată mai multor specii de păsări tropicale arboricole, căţărătoare, cu ciocul gros, încovoiat şi cu penaj viu Alexandru Papadopol-Calimah colorat din ordinul psitaciformelor, familia psitacidelor. Unele specii, dresate (ex. Ara macao, Palaeornis torquata), pot reproduce diferite cuvinte. Se hrănesc îndeosebi cu fructe şi seminţe. Multe specii sunt considerate periclitate, luându-se măsuri pentru ocrotirea lor (în special pentru combaterea traficului ilegal, de mare amploare, din ţările tropicale către amatorii din America de Nord şi Europa Occidentală). ♦ Fig. Persoană care repetă mecanic cuvintele sau părerile cuiva. ^ Expr. A avea papagal - a fi bun de gură. 2. (TEHN.) Cleşte cu dinţi, folosit la lucrările de montare sau de reparare a ţevilor. PAPAGALICEŞTE (< papagal) adv. Ca papagalul. ♦ Fig. Ca un automat; în mod mecanic. PAPAGOS, Alexandros (1883-1955), mareşal şi om politic grec. Comandant al armatei greceşti (1940-1941) în războiul împotriva Italiei şi Germaniei. Prizonier în Germania (1943-1945). Reîntors în Grecia, a condus acţiunile împotriva forţelor comuniste în timpul Războiului Civil (1946-1949). Prim-min. (1952-1955), calitate în care a susţinut ideea restaurării monarhiei. PAPAHAGI, Marian (1948-1999, n. Râmnicu Vâlcea), critic, istoric literar şi traducător român. Prof. univ. la Cluj, Roma şi Copenhaga. Redactor-şef (1973-1983) al revistei clujene „Echinox". Director la Academia di Romania din Roma (1998-1999). Studii şi eseuri de literatură română, italiană, spaniolă şi portugheză („Eros şi utopie", „Critica de atelier", „Intelectualitate şi poezie"). Coordonator, împreună cu A. Sasu şi M. Zaciu, al „Dicţionarului scriitorilor români". Traduceri. PAPAHAGI 1. Pericle P. (1872- 1943, n. Avdela, Grecia), lingvist şi folclorist român de origine aromână. M. coresp. al Acad. (1916), prof. univ. la Bucureşti. Specialist în cultura şi dialectologia română sud-dunăreană („Din literatura poporană a aromânilor", „Românii din Meglenia", „Meglenoromânii", „Basme aromâne şi glosar", „Scriitori aromâni din sec. al XVIIl-lea", „Din trecutul cultural al aromânilor", „Poezia înstrăinării la aromâni"). Cercetări etimologice; preocupări de toponimie balcanică. Editor al „Gramaticii române sau macedo-române" a lui M. Boiagi. 2. Tache P. (1892-1977, n. Avdela, Grecia), lingvist şi folclorist român de origine aromână. Nepot al lui P. (1). Prof. univ. la Bucureşti. Culegeri şi studii de folclor („Antologie aromânească", „Graiul şi folclorul Maramureşului", „Poezia lirică populară") şi dialectologie („Graiul din Ţara Haţegului"). Autor al unui „Dicţionar al dialectului aromân, general şi etimologic". Lucrări privind istoria limbii române („Din epoca de formaţiune a limbei române"). PAP AIA (< it., fr.; cuv. caraibian) s. f. Arbore fructifer (Carica papaya) răspândit în zona tropicală, din ale cărui fructe se extrage papaina; p. restr. fructul acestui arbore, care seamănă cu un pepene şi se consumă sub formă de salate sau în pateuri, şerbet, sucuri. Sin. papayer. PAPAIANI, Sebastian (n. 1936, Piteşti), actor român. Interpret de comedie, a creat rolurile unui tip descurcăreţ, simpatic, vorbăreţ (în teatru şi film: „Un surâs în plină vară", „Păcală", „Nişte băieţi grozavi", „Neînvinsă-i dragostea"). Arbore de papaia 187 PAPARAZZO PAPAILIOPOULOS, Hipolyt Constantin (n. 1924), arhitect şi urbanist grec. Lucrări de orientare funcţionalistă (sistematizarea Grădinii Zappion, lanţul de farmacii „Marinopoulos", librăria „Elefterudaki", uzina „Metalloplastica", Sala Operei, uzina „Philips", comandamentul Jandarmeriei — toate la Atena; construcţiile marinei pentru portul de iahting „Zea“ din Pireu, sistematizarea şi dezvoltarea oraşului Patras, aeroportul „Micra“ din Salonic, Pavilionul grecesc al Expoziţiei universale de la Osaka din 1970). PAPAjNĂ (<, fr. {i}) s. f. Enzimă complexă cu proprietăţi proteolitice, prezentă în secreţia latescentă a fructelor de papaia, folosită în tratamentul unor afecţiuni digestive. PAPAINOAGE (< ucr.) s. n. pl. Picioroange (2), catalige (1). PAPAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aparţine papei, privitor la papă, care emană de la papă; p. ext. catolic. PAPALEKSI, Nikolai Dmitrievici (1880-1947), fizician şi radiotehnician rus. Cercetări în domeniul oscilaţiilor în sistemele neliniare (în colab. cu L.I. Mandelştam); a enunţat premisele pentru construcţia unui generator parametric. PAPALITATE (< lat.) s. f. 1. Instituţia centrală de conducere spirituală şi politică a Bisericii catolice. Recunoaşterea creştinismului ca religie de stat (313), mutarea (330) capitalei Imperiului Roman la Constantinopol, dezmembrarea Imperiului (395), căderea Imperiului Roman de Apus (476) şi constituirea statului pontifical şi a puterii laice a p., prin donaţia din 756 a lui Pepin cel Scurt, regele francilor (751-768) au avut darul să contribuie la consolidarea şi creşterea autorităţii spirituale şi politice a p. în sec. 10 şi în prima jumătate a sec. 11 ascensiunea p. a fost temporar stopată de subordonarea papilor faţă de împăraţii germani, consecinţă a constituirii (962) Imperiului Romano-German. Din a doua jumătate a sec. 11, p. (mai ales prin papii Grigore VII şi Innocenţiu III), întărită prin centralizarea şi reorganizarea Bisericii catolice în urma Marii schisme, a început lupta pentru învestitură, încheiată prin Concordatul de la Worms (1122) între papa Calixt II şi împăratul german Henric V. Succesele obţinute de primele cruciade patronate de p. şi disensiunile dintre suveranii laici au creat condiţii favorabile pentru întărirea puterii papale, care atinge apogeul la începutul sec. 13. în sec. 14, pretenţiile de hegemonie mondială ale p. au suferit o grea înfrângere din partea regilor francezi, papii fiind siliţi să-şi mute sediul la Avignon (1309-1378). Parţial refăcută în sec. 15, p. a avut de înfruntat în prima jumătate a sec. 16 puternica mişcare a Reformei, care a avut drept consecinţă întemeierea unor biserici protestante, despărţite de Roma, în Anglia, o parte a Germaniei, Olanda, ţările scandinave. în sec. 17 şi 18, aservirea politică a Italiei de către Spania şi Austria a grăbit diminuarea rolului politic internaţional al p. în epoca modernă, în condiţiile constituirii statelor naţionale în Europa, p., renunţând la pretenţiile de exercitare a dominaţiei politice asupra statelor laice, a trecut la sprijinirea politicii acestora în cele mai diverse planuri. Prin Tratatul de la Lateran (1929) încheiat cu guvernul italian, p. i s-a recunoscut suveranitatea asupra statului Vatican. 2. Puterea, autoritatea papilor. 3. Demnitatea de papă; timpul cât un papă deţine demnitatea pontificală; pontificat. PAPANAŞ s. m. 1. (La pl.) Mică plantă erbacee (5-30 cm), calcifugă, din familia leguminoaselor, cu frunze trifoliate şi cu flori mici, alburii sau roz, dispuse în capitule (Trifolium arvense). 2. Preparat alimentar din brânză de vaci, ouă şi făină, prăjit în grăsime sau fiert în apă (la care se adaugă smântână, zahăr, dulceaţă etc.). PAPANĂ, Alexandru (1906-1946, n. Bucureşti), polisportiv român. Campion mondial la bob (1933, împreună cu D. Hubert); recordman la automobilism pe distanţa Bucureşti-Braşov (1h 48' 01"). Câştigător al unor mari concursuri de acrobaţie aeriană în Europa şi S.U.A., realizator al unor raiduri aviatice de mare anvergură. Pilot de încercare şi instructor de zbor pentru U.S. Air Force. Moare în timpul unui test cu un avion prototip (apr., Beverly Hills). PAPANDREU 1. Ghiorghios P. (1888-1968), om politic liberal grec. Lider al blocului de partide Uniunea de Centru (din 1961). Prim-min. (mai-dec. 1944, în exil la Cairo, nov.-dec. 1963, 1964-1965). 2. Andreas Ghiorghios P. (1919-1996), om politic grec. Fiul lui P. (1). Preşedinte al partidului Mişcarea Socialistă Panelenă (din 1974; între .1968 şi 1974 al partidului Mişcarea de Eliberare Panelenă). Prim-min. (1981- 1989, 1993-1996). PAPANICOLAU, Georges Nicholas (1883-1962), medic american de origine greacă. Cercetări privind anatomo-citologia cancerului uterin. — Testul P. = examen microscopic al celulelor de descuamare prelevate de pe colul uterin şi fixate în frotiuri pe lamă. Este unul dintre mijloacele de depistare precoce a cancerului de col uterin, care se caracterizează prin apariţia unor celule atipice, cu nuclei mari, intens coloraţi, unii fiind surprinşi în mitoză. PAPANIN, Ivan Dmitrievici (1894-1986), navigator şi explorator polar rus. A condus (1932-1935) staţiunile ştiinţifice polare din ins. Hokker din arh. Franz Josef; a călătorit în derivă (274 de zile, străbătând peste 2 000 de km) pe o banchiză (staţiunea ştiinţifică „Polul Nord 1“), din apropierea Polului Nord până în Groenlanda, iernând în Arctica (1937-1938). A organizat apărarea şi aprovizionarea Arcticii sovietice în timpul celui de-al doilea război mondial. Lucrări: „Viaţa pe gheaţă", „Gheaţa şi pasiunea". PAPANTLA DE OLARTE, oraş E Mexicului central (Veracruz), la 110 km VNV de oraşul Jalapa Enrîquez, lângă Poza Rica de Hidalgo, la 298 m alt., în bazinele râurilor Cazones şi Tecolutla, lângă G. Mexic; 170,3 mii loc. (2000). în apropiere expl. de petrol. Cel mai cunoscut oraş din ţară producător şi exportator de vanilie. Centru comercial (porumb, fasole, tutun, fructe, vite). La 10 km V se află El Tajin, oraş sacru al indienilor totonaci (port popular, dansuri) cu piramida Niches (sec. 4-7) şi Casa cu Coloane, cu ideograme şi pictograme. Vechea denumire: Papantla de Hidalgo. PAPARAZZO (cuv. it.; de la n. pr. Paparazzo, personaj din filmul La dolce vita de F. Fellini) s. m. Fotograf insistent (impertinent) care caută cu orice preţ să obţină imagini insolite ale unor personalităţi publice. Andreas Papandreu PAPARĂ 188 PAPARĂ (< bg., ser.) s. f. 1. Mâncare preparată din felii de pâine (prăjită), presărate cu brânză şi opărite cu apă sau lapte. ♦ Mâncare făcută din mămăligă amestecată cu brânză şi untură sau unt. ♦ Fig. Bătaie primită (sau dată) de cineva. 2. (Reg.) Jumări de ouă; omletă; scrob. PAPARUDĂ (< bg.) s. f. 1. (în mitologia românească) Veche divinitate locală a ploii fertilizante. S-a conservat în folclor ca ritual magic aparţinând cultelor agrare în forma Jocului paparudelor, un dans rudimentar executat de tinere fete (adesea ţigănci), purtând doar fuste de verdeaţă pe care femeile le stropesc cu apă; nuditatea simbolizează puritatea naturii însufleţite, menită să trezească virilitatea cerului şi să provoace ploaia (sperma cerească). Ritualul are o dată tradiţională fixă, marţi, în a treia săptămână postpascală, dar poate fi reluat ori de câte ori este secetă prelungită, în iunie şi iulie; este răspândit în Câmpia Dunării şi în Banat. ♦ Femeie sau fată ce execută acest dans, cu corpul înfăşurat în verdeaţă, pe care ţărânii o stropesc cu apă. 2. Fig. Femeie îmbrăcată ridicol sau fardată excesiv; p. gener. persoană caraghioasă. PAPARUGĂ s. f. (ZOOL.) Buburuză. PAPAS, Irene (pe numele adevărat /. Lelekou) (n. 1926), actriţă greacă. Tragediană prin excelenţă, a devenit vedetă internaţională de mare prestigiu. Cele mai importante roluri le-a creat în filmele lui M. Cacoyannis („Elektra", „Iphigenia", „Zorba grecul", „Dulce patrie“, „Sus, jos şi lateral"), dar şi în ale unor regizori străini („Protipendadă romană", „Hristos s-a oprit la Eboli", „Leul deşertului", „Cronica unei morţi anunţate"). PAPAVERACEE (< fr. {i}; {s} lat. papaver „mac") s. f. pl. Familie de Irene Papas plante erbacee dicotiledonate, anuale şi perene, cu frunze alterne, flori solitare sau grupate în inflorescenţe, cu fructul o capsulă sau o nuculă, conţinând multe seminţe comestibile, bogate în ulei; au adeseori vase lacitifere. Unele p. sunt plante medicinale, conţinând opiu, altele au importanţă în tehnică şi în industria alimentară (ex. macul). PAPAVERjNĂ (< fr. {i}) s. f. Alcaloid extras din opiu sau preparat sintetic. Are acţiune vasodilatatoare, analgezică, antispastică şi hipotensivă. PAPĂ (< lat.) s. m. Capul bisericii romano-catolice, vicar al lui lisus Hristos şi urmaş al Sfântului Petru. Din 1359 ales pe viaţă, întotdeauna din rândul cardinalilor, de un Conciliu al cardinalilor şi al statului Vatican. Din 10 oct. 1978, papă la Vatican este loan Paul al ll-lea (Karol Wojtyfa), primul papă neitalian începând din 1523. La invitaţia patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, papa loan Paul al ll-lea a efectuat o vizită în România (7-9 mai 1999), prima de acest fel într-o ţară cu majoritate ortodoxă. PAPEETE, oraş pe coasta de NV a ins. Tahiti, port de escală şi centru ad-tiv al Polineziei Franceze; 25,6 mii loc. (1996). Aeroportul Faaa. Export de produse tropicale (cafea, cacao, copra, vanilie, trestie de zahăr, bumbac). Pescuit de perle. Staţiune turistică. Bază aeronavală. Anexat de Franţa (1880), a căpătat (1890) statut comunal. PAPEN, Franz von (1879-1969), om politic german. Cancelar al Reich-ului (iun.-nov. 1932), apoi vicecancelar (1933-1934); ambasador la Viena (1934-1938) şi Ankara (1939-1944), a fost unul dintre susţinătorii diplomaţiei naziste. Achitat în Procesul de la Nurnberg (1946), a fost condamnat la muncă forţată de un tribunal german şi apoi eliberat (1949). PAPERBACK [peipebask] (cuv. engl.) subst. Exemplar al unei ediţii ieftine, de mare tiraj, ale cărei coperţi, confecţionate din carton subţire şi flexibil, sunt prinse de cotor prin încle-iere; carte broşată. PAPESĂ (< fr.) s. f. Femeie care, potrivit legendei, a fost învestită cu demnitatea papală. PAPETĂRjE (< fr.) s. f. 1. Produs de p. = produs obţinut sub formă de foi (hârtie, carton) sau de obiecte turnate şi presate din pastă de fibre celulozice* 2. Magazin sau raion într-o librărie unde se vând hârtie, caiete, creioane etc.; (colectiv) articole care se vând într-un astfel de magazin. PAPHLAGONIA v. Paflagonia. PAPHOS (PÂFOS), oraş în SV Ciprului, port la M. Mediterană; 45,6 mii loc. (2001). Oraşul vechi, aflat la 16 km SSE de oraşul nou (Nea P.), a fost probabil fundat de greci în perioada miceniană. Potrivit legendei este locul unde Afrodita s-a născut din spuma mării. Cucerit de Ptolemeu I al Egiptului (294 î.Hr.), de romani (58 î.Hr.) — când devine capitala administrativă a insulei şi ulterior de arabi (960). Distrus în repetate rânduri de cutremure, a fost reconstruit pe noul amplasament. PAPIAS (60/70-c. 130), scriitor ecleziastic grec. Episcop de Hierapolis (Frigia). Scrierea sa patristică, „Explicaţii asupra spuselor Domnului", este bazată pe informaţii orale culese de la discipolii apostolilor. PAPIER COLL£ [papie kole] (loc. fr.) subst. Tehnică în pictura modernă, care constă în folosirea, ca elemente ale compoziţiei, a unor fragmente de hârtie imprimată sau decorativă, lipite pe suprafaţa pânzei sau a cartonului; colaj. PAPIER MÂCHâ [papie ma/e] (loc. fr.) subst. Pastă din hârtie macerată în apă, amestecată cu gips sau caolin şi clei, folosită pentru confecţionarea unor obiecte de artă decorativă şi a unor imitaţii de sculpturi. Pasta neîncleiată se foloseşte la confecţionarea unor plăci filtrante. ♦ P. ext. Obiecte executate din această pastă. PAPILAR, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la papile; cu papile. PAPţLĂ (< lat.) s. f. 1. Proeminenţă mică a pielii, a mucoaselor sau a feţei externe sau interne a unui organ (ex. p. dermică, p. linguală, p. renală, p. optică). Are, în genere, funcţie senzorială. ^ P. optică = terminaţie a nervului optic la nivelul retinei. 2. (BOT.) Mică proeminenţă a peretelui extern la unele celule epidermice, cu rol în secreţia uleiurilor volatile sau de receptare a excitaţiilor de şoc sau frecare (de ex. la unele flori, la cârcei etc.). PAPILIAN, Victor (1888-1956, n. Galaţi), scriitor şi medic român. Prof. univ. la Cluj. Autorul unui important „Tratat de anatomie umană". A condus, la Sibiu, revista „Luceafărul" (1941 — 1945). Nuvelele sale („Manechinul lui lgor“, „Sufletul lui Faust") introduc elementul fantastic în analiza stărilor obsesive. Romane de factură psihologică („Fără limită") şi de observare a _ * ~:X~Jtiediului universitar („Chinuiţii nemuririi"). Piese de teatru („Nocturna", „Moartea vanităţilor"); memorialistică („Amintiri din teatru"). PAPILIONACEE (< fr.; {s} lat. papilio „fluture") s. f. pl. Subfamilie de plante leguminoase, cu flori bilateral simetrice, formate din cinci petale: una superioară mâi mare (vexil), două laterale egale (aripi) şi două inferioare, sudate prin rtiarginea lor interioară, formând împreună carena (ex. lupinul, salcâmul galben etc.). PAPILQM (< fr. {i}) s. n. Tumoră epitelială benignă, care se dezvoltă pe o suprafaţă cutanată sau mucoasă, caracterizată prin hipertrofia papilelor dermice; verucă, neg. PAPIN [pape], Denis (1647-c. 1714), medic şi fizician francez. Unul dintre inventatorii maşinii cu aburi; a construit cazanul cu aburi (oaia lui P., 1680), o pompă centrifugă (1681) şi a descris ciclul termodinamic al motorului cu aburi. A stabilit relaţia dintre temperatura de fierbere a apei şi presiune. PAPINEAU [papino], Louls Joseph (1786-1871), om politic canadian. Deputat, apoi preşedinte al Parlamentului (1815-1823, 1825-1837); apărător al drepturilor naţiunii canadiene. Unul dintre iniţiatorii răscoalei din 1837 împotriva dominaţiei engleze, a fost nevoit să se exileze în S.U.A. şi apoi . în Franţa (până în 1845) când s-a reîntors în Canada. PAPINI, Giovanni (1881-1956), scriitor, eseist şi publicist italian. Temperament polemic, de o mobilitate spirituală neobişnuită, opera lui este reprezentativă pentru incertitudinile şi crizele generaţiei sale. Iniţial, tendinţe noncon-formiste, apoi pragmatice; adept al futurismului literar (voi. de poezii „O sută de pagini de poezie", „Zile de sărbătoare"), va fi interesat ulterior de valorile trecutului („Istoria literaturii italiene: secolul al XIll-lea şi al XlV-lea", „Carducci, omul"). Convertit la catolicismul activ („Viaţa lui lisus") şi la naţionalism („Gog", „Italia mea"), a sfârşit în conflict deschis cu Vaticanul („Diavolul"). Romanul autobiografic „Un om sfârşit", de circulaţie europeană, este o confesiune simbolică a neputinţei de a sfărâma valorile statornicite prin tradiţie, care împiedică afirmarea individului. PAPINIANUS, Aemilius (146-212), jurisconsult roman. Considerat cel mai important reprezentant al dreptului clasic roman. Fragmente din lucrările sale („Probleme juridice", „Răspunsuri") au fost cuprinse ulterior în „Digeste". Prefect al praetoriului sub Septimiu Sever (203); executat din ordinul lui Caracalla. PAPIQN (< fr.) s. n. Cravată mică înnodată în forma aripilor de fluture. PAPIQTĂ (< fr.) s. f. 1. Tub de carton pe care este înfăşurată aţa de cusut pentru lucrări manuale şi de maşină. 2. Mic tub de hârtie pe care se răsuceşte o şuviţă de păr pentru a o ondula. PAPIROLOGIE (< fr. {i}; {s> gr. papyros „papirus" + logos „studiu") s. f. Disciplină a istoriei care se ocupă cu restaurarea, conservarea şi studierea papirusurilor antice, precum şi al documentelor scrise pe pergament sau alte materiale. A luat amploare după expediţia lui Napoleon în Egipt. PAP.IRUS (< fr., lat.) s. n. Plantă erbacee higrofită din Africa tropicală şi subtropicală, din familia ciperaceelor, înaltă de peste 1 m (Cyperus papyrus). Folosită şi ca plantă ornamentală, pe malul lacurilor artificiale sau naturale. ♦ Material pentru scris, obţinut de egipteni şi romani din tulpina acestei plante; document scris pe un astfel de material. Louis Joseph Papineau Giovanni Papini PAPIU-ILARIAN Papirus Data la care a început fabricarea p. este situată la c. 3500 î.Hr. Unul dintre cele mai vechi manuscrise egiptene, complet şi datat, este Papyrus Prisse, culegere de maxime scrise cu cerneală roşie şi neagră în milen. 3 î.Hr. în Grecia a pătruns doar în sec. 6 î.Hr., răspândindu-se apoi în toată lumea greco-romană; din sec. 4 î.Hr. a început să fie înlocuit treptat cu pergamentul. A fost totuşi folosit prin cancelarii până în sec. 10-11, ca suport pentru acte, diplome, scrisori. PAPjSM (< fr.) s. n. 1. Doctrina partizanilor autorităţii absolute a papei. 2. Termen peiorativ folosit de protestanţii englezi pentru a desemna Biserica romano-catolică şi autoritatea papei; catolicism rigid. PAPISTAŞ, -Ă (< magh.) s. m. şi f., adj. (înv. şi reg.; uneori peiorativ) Catolic. PAPIU-ILARIAN, Alexandru (1827-1877, n. sat Bezded, jud. Sălaj), om politic, jurist şi istoric român. Acad. (1868), prof. univ. la laşi. Unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania. Susţinător al unirii Principatelor şi al domniei lui Al. I. Cuza. Ministru al Justiţiei şi ad-interim la Control (1863-1864). A înfiinţat (1868) şi condus Societatea „Transilvania" din Bucureşti. Preocupat mai ales de istoria românilor din Transilvania („Istoria românilor din Dacia Superioară", PAPIU-ILARIAN 190 Alexandru Papiu-liarian „Tesaur de monumente istorice pentru România"). A editat opera lui D. Cantemir. Colaborator la Dicţionarul Academiei, de sub redacţia lui A.T. Laurian. PAPIU-ILARIAN, com. în jud. Mureş, în zona colinelor Comlodului; 1 002 loc. (2003). în satul P I menţionat documentar în 1334 (sub forma Budun), se află o biserică din sec. 14 (azi biserică reformată) cu unele transformări din 1888. PAPQRNIŢĂ (< papură) s. f. 1. Coş făcut din împletituri de papură. 2. (Rar) Sticlă îmbrăcată în papură. PAPP Ferenc (n. 1924, Biharia, jud. Bihor), scriitor maghiar din România. Prozator cu un stil auster („Dincolo de gard“, „în fum şi în lumină", „Sub rădăcini"). Traduceri din T. Arghezi, I. Băieşu, Al. Brătescu-Voineşti, G. Călinescu, L. Fulga, M. Preda, M. Sebastian. PAPP, loan P. (1881-1964, n. Beiuş), jurist român. M. de onoare al Acad. (1946). Lucrări de istorie juridică („Cărţile funduare. Colecţie de legi, regulamente, ordonanţe şi formulare" (în colab.), „Instaurarea justiţiei româneşti în Ardeal"). Colaborator la elaborarea „Codului de procedură civilă a Transilvaniei"; a publicat „Procesul Memorandului românilor transilvăneni"). PAPPOS (PAPPUS) din Alexandria (sec. 4), matematician grec. Lucrarea sa principală, „Culegere matematică" (din care s-au păstrat şapte cărţi), este un repertoriu al demonstraţiilor unor celebri matematicieni greci din sec. 4 î.Hr.-3 d.Hr. (Euclid, Arhimede, Apollonios din Perga, Ptolemeu ş.a.). Autor al unei teoreme care îi poartă numele. PAPRICAŞ (< magh.) s. n. Mâncare cu sos de roşii, făcută din găluşte de făină şi bucăţi de carne (de vită sau Edgar Papu pui). Se condimentează cu multă boia de ardei. PAPRICÂ (< magh.) s. f. (Reg.) 1. Ardei. 2. Boia de ardei. PAPŞER (< germ.) s. n. Foarfece pentru carton şi mucava. PAPU, Edgar (1908-1993, n. Bucureşti), teoretician comparatist şi istoric literar român. Lucrări erudite de teorie literară („Evoluţia şi formele genului liric"), studii de literatură universală şi comparată („Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare", „Barocul ca tip de existenţă", „Existenţa romantică"), de literatură română („Poezia lui Eminescu"). Iniţiator al protocronismului („Din clasicii noştri. Contribuţii la ideea unui protocronism românesc"). PAPUA NOUA GUINEE, Statul Independent ~ (Independent State of Papua New Guinea), stat insular în V Oc. Pacific, la 150 km N de Australia (de care este despărţit prin str. Torres), cu ieşire la M. Coralilor; 462,84 mii km2; 5,321 mii. loc. (2001). Limba oficială: engleza; limbi naţionale: tok pisin şi hiri motu. Structura etnică şi lingvistică a populaţiei este extrem de eterogenă: peste 1 000 de triburi care vorbesc între 750 şi 869 de dialecte distincte (statul cu cea mai mare concentrare de limbi/idiomuri vorbite). Religia: creştină 66% (catolici 22%, luterani 16%, metodişti 8%, anglicani 5%, evanghelişti 4% etc.), animistă 34%. Capitala: Port Moresby. Oraşe pr.: Lae, Arawa, Mount Hagen, Madang. Este împărţit în 18 provincii, o regiune autonomă şi un district naţional (Capitala). Statul ocupă jumătatea orientală a ins. Noua Guinee (a doua ca mărime pe glob) care se învecinează cu prov. indoneziană Irian Jaya, precum şi numeroase insule vulcanice din apropiere (arh. Bismarck, ins. Bougainville şi Buka din N arh. Solomon, ins. Kiriwina/Trobriand, arh. Amiralităţii, d’Entrecasteaux şi Louisiade etc.) înconjurate în parte de recifi coraligeni. Relief predominant muntos cu două catene în centrul şi N insulelor principale (alt. max.: 4 509 m, Mount Wilhelm) şi bazine depresionare fertile. Numeroşi vulcani: mt. Bosavi 2 995 m, mt. Lamington 2 742 m (ins. Bougainville), Ulawun 2 296 m (ins. New Britain), Balbi 2 742 m (ins. Bougainville) înscriu P.N.G. în „Cercul de Foc" al Pacificului". Câmpiile, în general mlăştinoase, ocupă în special S ins. Noua Guinee. Climă ecuatorială şi tropical-musonică cu temperaturi constant ridicate în zonele joase (28-30°C), moderată de altitudine în regiunile muntoase, unde precipitaţiile ajung pe versanţii sudici până la 7 600 mm/an. Valori mai reduse sunt în SE insulelor principale (Port Moresby, 1 016 mm/an). Reţea hidrografică densă cu potenţial energetic ridicat (fluviile Fly, Sepik, Purari). Pădurile tropical-umede (inclusiv conifere în zonele înalte) ocupă 2/3 din supr. ţării; în SE se dezvoltă savana cu eucalipţi şi acacia, iar în regiunile joase litorale, mangrovele. Faună similară celei australiene (canguri, urşi koala, bursuci marsupiali, fluturi uriaşi, păianjeni gigantici, pasărea paradisului — devenită simbol naţional etc.). Valorificarea zăcămintelor de min. neferoase şi preţioase, precum şi a hidrocarburilor au modificat radical economia ţării. în trecut predomina o agricultură de subzistenţă, cu un redus sector agricol comercial orientat către export. Ind. extractivă a devenit principala ramură a economiei (26% din P.I.B. şi c. 70% din valoarea exporturilor). Bogate şi variate resurse minerale: cupru (151,6 mii t, 1998), alte metale neferoase (crom, nichel, cobalt), aur (60,3 t, 1998, locul 11 în lume; zăcământul de pe ins. Lihir în exploatare din 1997 este cel mai mare din lume, cu excepţia celor din Africa de Sud), uraniu, petrol (3,9 mii. t, 1998; asigură 21% din exporturi), gaze naturale. Ind. prelucrătoare asigură (cu construcţiile) 14,9% din P.I.B., dar este slab dezvoltată. Produce: energie electrică (1,8 md. kwh, 1998), produse petroliere, ciment, cherestea, anvelope, sticlărie, bunuri metalice, textile, produse alim. (zahăr 42 mii t/2000, conserve de peşte, ulei de palmier — 296 mii t, locul 6 în lume, copra — 140 mii t, 1999). Agricultura (2/3 din populaţia activă şi 24,4% din P.I.B.) este orientată către export (2000): cafea (83 mii t), cacao (46,8 mii t, locul 9 în lume), PAPUA NOUA GUINEE Java pura T Vanimo -I.St.Matthias" -Ecuator- Hanovar/CaWeng Aitape-^^e' :Ârh.Bismarck- il.New Ireland: Rabau! , x 4509 ——J ctâfMendi0' SN& Surio Ki*°ri Laei' I \Ga/'ma< ir fa • ^nau^u=z 3% Mt wreyT}== oi :Awul -New Britain .Bougainville sMorobe Daru. Os Pen.York, IE Ş.pziiKeremak \zBuna -şyT robriand 3^5 nmww EElEaiHby^^e^^^U’Entrecasteâo” ........'AbatH^^^ămrina - - _J-s-*3----- f-*-<3------ / si a de 152° banane (710 mii t), ceai (9,5 mii t), arbori de cauciuc, palmieri de ulei (75 mii t nuci de palmier), cocotieri (1,03 mii t nuci de cocos), ananas (11,5 mii t). Pentru consumul intern se produce (2000): porumb, sorg, manioc (120 mii t), batate (480 mii t), taro (172 mii t), trestie de zahăr (350 mii t). Importante resurse forestiere (8,6 mii. m3 lemn, 1999), locul 2 pe glob în exportul de lemn tropical brut (buşteni). Creşterea animalelor slab dezvoltată (mii capete, 2000): porcine (1 550), bovine (87), ovine, caprine, cabaline. în transporturi predomină cel aerian (peste 400 de aerodromuri, din care 126 incluse în cursele interne regulate — cel mai mare număr din lume raportat la populaţie). Căi rutiere: 19,6 mii km (1999), din care 3 mii km asfaltaţi (1995). Autovehicule: 95 mii buc. (1997). C. f. lipsesc. Căi navigabile interne: 10,9 mii km (1996). Flotă comercială maritimă: 64,85 mii t.r.b. (1999). Pr. porturi: Lae, Madang, Port Moresby. Turism puţin dezvoltat, datorită infrastructurii precare şi bazei de cazare limitate: 58 mii turişti străini (2000). Pr. obiective turistice: capitala ţării, oraş modern cu locuri amintind de războiul din Pacific (1941-1945), oraşul Madang (considerat cel mai frumos din Pacificul de Sud), oraşul Lae, supranumit „oraşul grădină", ins. New Britain, New Ireland, zonele Milne Bay, East Sepik; manifestări folclorice (festivalul Hivi Moale, anual în Capitală); parcurile naţionale McAdam şi Wariarata. Moneda: 1 kina = 100 toea. Balanţă comercială excedentară. Export (1998): aur (33%), petrol brut (21%), cupru (13,1%), cafea (7,7%), ulei de palmier (7,5%), cacao (2,3%). Pr. parteneri (1997): Australia (40,6%), Japonia (13,1%), Marea Britanie (9,4%), S.U.A. (8,7%), Germania (7,2%). Import (1998): maşini şi echipament de transport (38,7%), produse manufacturate de bază (20,4%), alimente şi animale vii (17,9%), produse chimice (7,5%). Pr. parteneri (1997): Australia (51,2%), S.U.A. (13,6%), Singapore (7,6%), Japonia (7,3%), Noua Zeelandă (3,8%). — Istoric. Primii locuitori, veniţi acum PAPUA NOUA GUINEE 192 Statul Suprafaţa Populaţia Capitala :_________________________________km2 (2000) Bougainville (North Solomons)1 9 300 Central 29 500 Districtul Naţional ai Capitalei 240 Eastern Highlands 11 200 East New Britain 15 500 East Sepik 42 800 Enga 12 800 Gulf 34 500 Madang 29 000 Manus 2 100 Milne Bay 14 000 Morobe 34 500 New Ireland 9 600 Oro (Northern) 22 800 Sandaun {West Sepik) 36 300 Simbu (Chimbu) 6 100 Southern Highlands 23 800 Western 99 300 Western Highlands 8 500 West New Britain 21 000 1 Regiune autonomă 40 000 de ani, sunt originari din Asia de Sud-Est. Către 6000 î. Hr. se stabilesc în insule triburi de papuaşi, după 3000 î.Hr. melanezieni, ulterior polinezieni. Noua Guinee este descoperită de navigatorul portughez Jorge de Meneses, în 1526, dar numele îl datorează spaniolului Ortiz de Retis care, înconjurând, în 1546, coasta nordică, o botează Nueva Guinea, datorită asemănării autohtonilor cu populaţia indigenă din Africa Occidentală. Spaniolul L. Vâez de Torres stabileşte, în 1606, insularitatea Noii Guinee, reconfirmată în 1770 de englezul James Cook. Explorarea coastelor insulei este efectuată de W. Dampier (1699-1700) şi P. Carteret (1767), iar interiorul insulelor este cercetat abia la sfârşitul sec. 19 şi se încheie în zilele noastre. Partea apuseană a ins. Noua Guinee devine, în 1828, colonie olandeză şi este inclusă în 1963, sub numele de Irianul de Vest (Jaya), ca provincie în Indonezia, iar partea răsăriteană este împărţită, în 1884, între Germania şi Marea Britanie. Compania germană Noua Guinee a administrat partea de nord-est (240 000 km2) numită Kaiser 175 160 Arawa 183 983 Port Moresby 254 158 Port Moresby 432 972 Goroka 220 133 Rabaul 343 181 Wewak 295 031 Wabag 106 898 Kerema 365 106 Madang 43 387 Lorengau 210 412 Alotau 539 404 Lae 118 350 Kavieng 133 065 Popondetta 185 741 Vanimo 259 703 Kundtawa 546 265 Mendi 153 304 Daru 440 025 Mount Hagen 184 508 Kimbe Wilhelmsland, iar Compania Jaluit o serie de insule incluzând arh. Bismarck. Prima companie renunţă la suveranitatea sa în favoarea guvernului german (1899), iar cea de-a doua în 1906. Marea Britanie, care anexase partea de sud-est (222 000 km2), o cedează, în 1906, sub numele de „Territory of Papua", Australiei. La începutul Primului Război Mondial (1914), Australia ocupă posesiunile germane din insulă, pe care le administrează din 1919, sub numele de „Territory of New Guinea", ca teritoriu sub mandat al Societăţii Naţiunilor, iar din 1946, ca teritoriu sub tutelă O.N.U. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1942-1945), partea nordică a Noii Guinee este ocupată de trupe japoneze şi devine teatru de luptă aprig disputat. în iul. 1949, Australia uneşte administrativ cele două teritorii din partea de răsărit a insulei sub numele de „Territory of Papua and New Guinea", care dobândeşte un Consiliu Legislativ propriu, în 1951, şi deplină autonomie în 1973. La 16 sept. 1975, P.N.G. îşi proclamă independenţa de stat, în cadrul Commonwealth-ului. Michael Thomas Somare, fondatorul Partidului Unităţii din Papua Noua Guinee (PANGU), devenit primul şef de guvern al noului stat (1975-1980 şi 1982-1985), este confruntat din start cu probleme ce se vor croniciza ulterior: excesiva fărâmiţare etnică şi lingvistică a populaţiei, accentuată de absenţa căilor de comunicaţie, tensiunile şi conflictele intertribale, frământările sociale şi tendinţele separatiste ale insulelor din nordul arh. Solomon. Conflictul din ins. Bougainville se transformă într-un sângeros război civil. Mina de cupru de la Panguna (Bougainville), deschisă în 1972 de un consorţiu australian, una dintre cele mai mari exploatări din lume, asigura 40% din valoarea exporturilor ţării. Armata Revoluţionară din Bougainville, constituită în 1989, declanşează lupta deschisă împotriva autorităţilor centrale şi proclamă, în 1990, independenţa insulei. Războiul civil din Bougainville face, până în 1998, c. 20 000 de victime, fără a se ajunge la un compromis. Relaţiile cu statul vecin, ins. Solomon, sunt afectate de conflictul din Bougainville, autorităţile din P.N.G. acuzându-le pe cele de la Honiara de sprijinirea Armatei Revoluţionare din Bougainville. Mişcarea pentru o Papua Liberă, care duce lupta armată în partea apuseană a ins. Noua Guinee (prov. a Indoneziei), contribuie, în ultimul deceniu, la tensionarea relaţiilor dintre P.N.G. şi statul indonezian. Prin semnarea, în 1989, a unui tratat de prietenie şi cooperare cu ASEAN, P.N.G. încearcă să extindă legăturile economice (dependente într-o mare măsură de Australia vecină) cu statele din Asia de Sud-Est. într-o atmosferă de criză dramatică, Parlamentul desemnează, în iul. 1999, un nou guvern, condus de Sir Mekere Morauta, care constată că statul şi societatea se află într-o situaţie mult mai dificilă decât în momentul dobândirii independenţei, în 1975. în mart. 2000, guvernul şi mişcarea secesionistă din insula Bougainville semnează un acord care stipulează acordarea autonomiei şi organizarea în viitor a unui referendum privind independenţa insulei. Alegerile parlamentare (iun. 2002) duc la un guvern de coaliţie prezidat de Michael Somare. Monarhie constituţională, membru în Commonwealth, cu statut de dominion. Şeful statului este suveranul Marii Britanii, reprezentat de un guvernator general. Activitatea legislativă este exercitată de Camera Adunării, iar cea executivă de guvern (Consiliul Executiv Naţional). PAPUAŞI (< fr.) s. m. pl. Subtip de populaţie aparţinând tipului melanezian 193 PARABOLĂ1 (1). Sunt locuitorii autohtoni ai ins. Noua Guinee; se mai întâlnesc şi în câteva insule vecine (Bougainville, Halmahera, Timor ş.a.). împărţiţi în numeroase triburi, vorbesc un mare număr de limbi (peste 700) destul de diferite între ele, dar făcând parte din aceeaşi familie (neo-melaneziene). PAPUC (< tc.) s. m. 1. încălţăminte uşoară (fără toc), purtată de obicei în casă; p. gener. orice fel de încălţăminte, în special de vară. 2. Piesă metalică montată la capătul inferior al unei palplanşe, pentru protecţie şi pentru uşurarea pătrunderii ei în sol; sabot. ♦ Piesă de lemn care, pusă la baza unui stâlp, îi măreşte suprafaţa de sprijin. 3. Piesă de cupru sau de aluminiu fixată la capătul unui conductor electric, care serveşte la realizarea contactelor electrice demontabile. 4. (BOT.) Papucul-doamnei = plantă erbacee perenă, din familia orhidaceelor, cu frunze eliptice acuminate, flori mari, galbene cu purpuriu, în formă de papuc (Cypripedium calceolus). Răspândită în Europa şi Asia de Nord; în România creşte sporadic în partea nordică şi centrală a ţării. Frumuseţea şi parfumul deosebit al florii au dus la culegerea ei necontrolată, astfel că în anumite zone este foarte rară sau a dispărut. Plantă ocrotită, declarată monument al naturii. PAPULĂ (< lat.) s. f. Leziune caracteristică a pielii sub forma unei mici proeminenţe roşietice, care apare în boli de piele, urticarie, febră eruptivă, în sifilis etc.; (pop.) bubuliţă, băşicuţă, spuzeală. PAPURĂ (< lat.) s. f. Denumire dată plantelor erbacee higrofite din genul Typha, cu tulpina neramîficată, frunze lungi şi flori unisexuate, dispuse în spice compacte, spicul mascul fiind tangent cu cel femei la p. cu frunza lată (Typha latifolia) şi puţin distanţat (1-3 cm) Ia p. cu frunza îngustă (Typha angustifolia). Răspândită în Europa, Asia, America de Nord, Australia; în România creşte în mlaştini, bălţi, pe marginea lacurilor şi, mai ales, în Delta Dunării. Rizomii, bogaţi în substanţe organice, sunt folosiţi în industria medicamentelor şi a băuturilor alcoolice; frunzele şi tulpinile sunt utilizate la confecţionarea unor împletituri (coşuri, rogojini etc.) şi în dogărie. -0* Expr. A căuta sau a găsi nod în papură v. nod. PAPURĂ VODĂ v. Ştefăniţă Lupu. PAPUS (cuv. lat.) s. n. Smoc de perişori la extremitatea superioară a fructului matur, prezent îndeosebi la unele specii de compozite (ex. „puful" de păpădie). PAQUIMIz-CASAS GRANDES, zonă arheologică în N Mexicului (Chihuahua), la SV de Ciudad Juârez. Vestigii ale civilizaţiei amerindienilor pueblo (dezvoltată şi în SV S.U.A.) ajunsă la apogeu în sec. 14-15 şi dispărută pe neaşteptate în timpul colonizării spaniole. Inclusă (din 1998) în patrimoniul cultural universal. PAR1 (lat. palus) s. m. 1. Bară de lemn rotundă, cu lungime mai mare de 1 m, ascuţită la un cap, care se înfige în pământ, servind pentru susţinere (ex. la garduri). ^ Expr. A (i) se apropia (sau strânge) (cuiva) funia de par = a fi în preajma unui moment critic; a fi la capătul vieţii. 2. Bâtă, ciomag. PAR2, -Ă (< lat. par, paris „egal, asemănător") adj. 1. (Despre numere) Care este divizibil cu doi. 2. (MAT.; despre funcţii) Care nu îşi schimbă valoarea când argumentul îşi schimbă semnul: f (x) = f (-x). 3. (CHIM.) Element de compunere folosit la formarea denumirilor unor substanţe: derivaţi aromatici disubstituiţi în poziţia 1, 4, unii polimeri (paracetaldehida) etc. PARA1. (< fr.; {s} gr. para „lângă, alături") Element de compunere cu sensul „contrar", „alături de“, „pe lângă", folosit la formarea unor substantive şi a unor adjective. PARA2. (< fr. parer „a apăra de“) Element de compunere care exprimă ideea de „protecţie contra...", folosit la formarea unor substantive. PARA3 (< tc.) s. f. 1. Mică monedă turcească de argint, care a circulat şi în Ţările Române în sec. 17-19. ♦ Cinci parale = monedă veche valorând a douăzecea parte dintr-un leu. ♦ P. gener. Ban de valoare mică. 2. (Fam.; la pl.) Bani; avere în bani. ^ Expr. A şti câte parale face cineva = a fi edificat în privinţa cuiva, a şti la ce te poţi aştepta din partea lui. PARA4 (< fr.) vb. I tranz. A evita printr-o contralovitură o lovitură la duel, la scrimă etc.; p. gener. a evita ceva, a face faţă la ceva. PARĂ 1. Stat în N Braziliei; 1,25 mii. km2; 6,4 mii. loc. (2002). Centrul ad-tiv: Belem. Mare producător de cauciuc natural. Cacao, piper, manioc, tutun, bumbac, orez, nuci de Para, trestie de zahăr. Creşterea animalelor. 2. V. Belem. 3. Braţ sud-estic al Amazonului în care se varsă Tocantins; 320 km lungime, 64 km lăţime la vărsarea în Oc. Atlantic. Navigabil. PARAACETALDEHIDĂ (PARAALDE-HIDĂ) (< fr. {i}) s. f. Trimer al acetaldehidei. Este un lichid incolor cu miros aromatic. Se întrebuinţează în sinteze organice. PARAAMINOBENZOIC (< fr.) adj. Acid ~ = vitamina Hv PARAAMINOSALICjLIC (< para- + aminosalicilic) adj. Acid ~ = medicament de sinteză, utilizat în tratamentul tuberculozei; PAS3. PARABAZĂ (< fr., germ.; {s} gr. parabasis „digresiune") s. f. Element al comediei antice greceşti, situat de obicei în prima parte a lucrării, alcătuit dintr-un grup de cântece sau pasaje recitate, prin care autorul îşi exprimă, prin intermediul corifeului, doleanţele, simpatiile şi antipatiile personale, opiniile sale politice etc. Utilizat, mai ales, de Aristofan. PARABIL, -Ă (< para) adj. (SPORT; despre goluri, şuturi, lovituri etc.) Care poate fi apărat sau evitat. PARABIOZĂ (< fr.) s. f. 1. (FIZIOL.) Inhibiţie temporară (patologică sau experimentală) a activităţilor fiziologice ale organismului. 2. (GENET.) Naştere a două organisme alipite (gemenii siamezi) sau efectuarea experimentală a acestei legături. PARABOLA1 (< fr.; lat. parabola, gr. parabole „comparaţie") s. f. 1. Povestire scurtă menită să pună în lumină, nu prin detaliile sale, precum alegoria, ci PARABOLĂ2 194 prin întregul ei, o învăţătură morală; este una din modalităţile fundamentale de exprimare a învăţăturilor şi literaturii religioase de pretutindeni, întâlnită în „Vechiul Testament", „Noul Testament", „Coran“, literatura vedică, budistă, jai-nistă etc. „Noul Testament" cuprinde 28 de p. rostite de lisus Hristos. ♦ Scriere cu caracter alegoric, asemănătoare prin structură fabulei. 2. P. ext. Alegorie. PARABOLĂ2 (< fr.; cuv. gr.) s. f. (GEOM.) Curbă plană obţinută prin secţionarea unui con cu un plan paralel cu o generatoare a conului. Este definită ca fiind locul geometric al punctelor din plan egal depărtate de o dreaptă fixă, numită directoare, şi de un punct fix, numit focar. Ecuaţia p. este de gradul al doilea. Denumirea de p. a fost propusă de Apollonius din Perga (sec. 3 î.Hr.). PARABOLIC1, -A (< fr.) adj. Alegoric. PARABQLIC2, -ĂS(< fr., germ. {i}) adj. 1. A cărui formă seamănă cu o parabolă2. 2. Antenă p. = antenă (2) cu un ecran reflectant în formă de paraboloid de rotaţie sau de cilindru parabolic; antenă cu reflector parabolic. PARABOLOID (< fr. {i}) s. n. Suprafaţă de gradul doi (cuadrică) generată de o parabolă care se deplasează pe o altă parabolă fixă, situată într-un plan perpendicular pe planul primei parabole. Când cele două parabole au concavităţile îndreptate în acelaşi sens se obţine un p. eliptic, iar când au concavităţile îndreptate în sensuri contrare se obţine un p. hiperbolic. ^ P. de rotaţie = p. generat de o parabolă care se roteşte în jurul axei sale. PARACĂZĂTOR (< para2- + căzător) s. n. Dispozitiv de siguranţă ataşat ascensoarelor şi vaselor de extracţie din puţurile de mină pentru a le împiedica să cadă în cazul ruperii cablului de susţinere. PARACEL v. Xisha Qundao. PARACELSUS (Philippus Theophras-tus, de fapt, Phllipp Aureolus Theophrast BOMBASTUS von HOHEN-HEIM zis ~) (c. 1493-1541), alchimist, medic, „magician" şi filozof al naturii germano-elveţian. Una dintre cele mai emblematice şi pitoreşti figuri ale Renaşterii. Considerând omul ca o oglindă a Universului, un microcosmos care reflectă structura şi elementele macrocosmosului, a emis părerea că vindecarea bolilor poate fi explicată prin legăturile organismului uman cu forţele vitale ale Universului; a introdus în tratament medicamente chimice, devenind precursorul iatrochimiei. A susţinut că natura poate vindeca bolile, psihicul având un rol esenţial în stimularea forţei vitale (numită de el aracheus „vitalism"). Opera sa teologică scrisă de pe poziţia creştinismului laic, cu vederi reformiste, a influenţat mistica protestantă germană şi teozofia din sec. 17-18, ca şi filozofia naturii din sec. 18-19. A scris şi a predat în limbile latină şi germană. Autor al lucrării „Tratat de mare chirurgie". PARACENTfjZĂ (< fr.; fe} para1- + gr. kentesis „înţepătură") s. f. Puncţie a unei cavităţi naturale (pleurală, peritoneală, pericardiacă etc.) în vederea evacuării, în scop diagnostic sau terapeutic, a lichidului patologic existent în ea. PARACETAMOL (< fr., engl.) s. n. Medicament cu acţiune antipiretică şi analgezică. PARACHERNIŢĂ s. f. Plantă erbacee perenă, medicinală, din familia urticaceelor, înaltă de 30-100 cm, cu frunze întregi, alungit-ovale şi cu flori verzui (Parietaria officinalis). Răspândită în spaţiul mediteranean; în România creşte în locuri umede, umbroase până în etajul montan. Folosită în medicină pentru proprietăţile emoliente, diuretice şi răcoritoare. PARACHINEZJE s. f. (< fr.) (MED.) Tulburare a funcţiei motorii, care se manifestă prin efectuarea unor mişcări anormale. PARACHOR (< fr.) s. n. (CHIM.) Funcţie moleculară empirică: P = M y f/D-d în care M este masa moleculară a substanţei, D şi d densitatea substanţei în fază lichidă, respectiv în Paracelsus fază de vapori, iar y tensiunea sa superficială. P. este o proprietate aditivă şi constitutivă a substanţelor, cu ajutorul căreia se pot obţine indicaţii asupra structurii moleculare, în special a substanţelor organice. PARACISTiTĂ s. f. (< fr.) (MED.) Inflamaţie a ţesutului conjunctiv din jurul vezicii urinare. PARACLjNIC adj. (< para-1 + clinic) (MED.) Care depăşeşte domeniul clinic. PARACLJS (< ngr., sl.) s. n. 1. Capelă ridicată alături de o biserică, în complexul unei mănăstiri, într-un cimitir, sau aflată în corpul unei clădiri. 2. (în cultul creştin ortodox) Slujbă religioasă de laudă sau de invocare a ajutorului Fecioarei Maria, al lui lisus Hristos sau al unui sfânt. ♦ P. ext. Carte bisericească cuprinzând rugăciuni şi imnuri de laudă şi de invocare a Fecioarei Maria sau a altor sfinţi. PARACLISER (PARACLISIER) (< paraclis) s. m. Persoană însărcinată cu îngrijirea unei biserici; ţârcovnic. ♦ P. ext. (înv.) Cântăreţ bisericesc. PARADĂ (< fr.) s. f. 1. Festivitate la care defilează trupe de diferite arme (p. militară) sau participanţii la o manifestaţie sportivă (p. sportivă); p. ext. ceremonie. -O- Parada modei = expunere a unor noi modele de îmbrăcăminte, făcută de casele sau de designerii de modă. însoţită uneori de muzică, etalarea modelelor de către manechine este asistată de public. <0^ Expr. A face paradă de (sau cu) ceva = a se manifesta, a (se) afişa cu (ceva) ostentaţie; a face caz; a se făli cu ceva. ♦ (înv.) Cortegiu solemn, alai. 2. (SPORT) înlănţuire a unor procedee tehnice executate de un sportiv în scop tactic, terminată cu atacarea adversarului sau cu riposta acestuia (la scrimă, box). 3. (ORNIT.) P. nupţială = totalitatea atitudinilor şi manifestărilor care însoţesc împerecherea la unele specii de păsări. în general, masculul caută să-şi eclipseze rivalii prin scoaterea în evidenţă a anumitor calităţi: dimensiunile (exagerate prin „umflarea în pene"), penajul viu colorat, penele ornamentale, forţa sau, dimpotrivă, graţia şi uşurinţa mişcărilor, şi prin care să atragă femela (ex. „rotitul" cocoşilor de munte şi de mesteacăn, „dansul" cocorilor, desfacerea cozii în evantai la păun). PARADE, Chrlstoph (n. 1934), arhitect german. Lucrări de orientare funcţionalistă (Şcoala germană din Roma, Primăria din Ahlen, Sediul guver- 195 PARAFĂ namental de la Bonn, Muzeul de Ştiinţe Naturale din Osnabruck). PARADENTOZĂ s. f. v. paradontoză. PARADIABET (< fr.) s. n. Stare patologică asemănătoare diabetului zaharat, dar provocată de cauze extra-pancreatice (hiperfuncţie corticosupra-renală, insuficienţă hepatică etc.) şi caracterizată printr-o toleranţă scăzută la glucide şi uneori prin glicozurie. PARADIAFONJE (< fr.) s. f. Diafonie percepută în receptorul unui circuit (perturbat), a convorbirii dintr-un alt circuit (perturbator), când se ascultă pe circuitul perturbator la acelaşi capăt al liniei unde se vorbeşte pe circuitul perturbator. PARADIGMĂ (< fr., lat.; {s} gr. paradeigma „exemplu, model") s. f. 1. Ansamblul formelor flexionare ale unui cuvânt. ♦ Tablou al formelor unui cuvânt dat ca model pentru flexiunea unei părţi de vorbire sau a unei clase din cadrul unei părţi de vorbire. 2. (înv.) Exemplu, model, pildă. 3. (în filozofia ştiinţei, expres legat de Th. Kuhn) Set de asumţii de fond, de concepte, rezultate şi proceduri, un mod global de a privi fenomenele, instituit, de regulă, de anumite opere ştiinţifice, în cadrul căruia se desfăşoară cercetarea („ştiinţa normală") într-o comunitate ştiinţifică şi într-o epocă istorică. O p. este schimbată numai atunci când apar anomalii şi disfuncţionalităţi care nu mai pot fi rezolvate în cadrul ei. PARADjS (< fr., lat., germ.; {s} gr. parâdeisos „grădină") s. n. 1. (în «Vechiul Testament") Edenul, grădina fermecătoare unde a început existenţa umanităţii, o dată cu Adam şi Eva, locul de supremă fericire umană, pierdut, prin izgonirea perechii primordiale, dar promis, ca răsplată, celor fără păcate. In budism, ideea de p. este dezvoltată pornind de la reprezentarea Nirvanei ca stare finală de linişte eternă şi totală. Pentru vechii greci şi romani, p. se găseşte în Insulele Fericiţilor, locuite de oameni vii învestiţi cu nemurire, şi în Câmpiile Elisee. în Islam, Firdaws este un p. postum de răsplată concretă, o grădină a plăcerilor strict concrete (munţi de pilaf, hurii tinere şi binevoitoare). în creştinismul primar, p. este văzut ca o contopire a omului cu Dumnezeu, istoria omenirii, în această concepţie, fiind o nostalgie a paradisului pierdut şi efort de recuperare. Sin. rai. 2. Peisaj minunat; loc plăcut, încântător care oferă condiţii extraordinare de viaţă Şi de dezvoltare (spirituală) etc. ♦ Ceea ce încântă privirea şi sufletul. 3. S. f. Vanessa Paradis (FILOZ.) Termen introdus în filozofia ştiinţei de Th. Kuhn pentru a defini ansamblul regulilor, modelelor şi criteriilor care caracterizează o comunitate ştiinţifică (eră istorică, loc geografic etc.). PARADIS [paradi], Vanessa (n. 1972), cântăreaţă şi actriţă franceză. Lansează „Joe le taxi" la 12 ani, apoi „Maxou", „Manolo, Manolo". Voce acidă, atractivă. La 19 ani începe cariera americană („Walk On The Wild Side“). Activitate cinematografică („Nopţi albe" — Premiul Cesar, „Elisa"). PARADISO, Gran ~ v. Gran Para-diso. PARADIZIAC -Ă (< fr., lat.) adj. (Livr.) De paradis, ca în paradis; minunat, încântător; splendid. PARADJANOV (PARADJANIAN), Serghei (Sarkis) losipovici (1924- 1990), regizor armean. Şi-a desfăşurat activitatea în Ucraina, Georgia şi Armenia. Creaţia sa cinematografică se distinge prin luminozitatea şi expresivitatea viziunii regizorale, prin diversitatea imaginii artistice şi reflectarea autentică a tradiţiilor naţional etnice („Umbrele strămoşilor uitaţi", „Floare pe piatră", „Rapsodia ucraineană" ş.a.). Autor al unor interesante schiţe şi colaje. Persecutat de autorităţile sovietice, în două rânduri a fost arestat. PARADONTOZĂ (< germ., fr.) s. f. Boală degenerativă a ţesuturilor care susţin şi fixează dinţii, caracterizată prin formarea locală de pungi cu puroi şi căderea dinţilor; parodontoză, paraden-toză. PARADOS (< fr.; {s} para2- + fr. dos „spate") s. n. (MILIT.) Parapet de pământ executat în partea din spate a unui şanţ sau a unei tranşee, menit să apere de eventuale lovituri din spate. PARADOX (< fr.; {s} gr. paradoxos „contrar opiniei comune" din para1- + gr. doxa „părere") s. n. 1. Opinie (absurdă) contrară opiniei comune; afirmaţie, enunţ ce contrazice cu mare efect unele idei şi puncte de vedere recunoscute unanim; p. ext. nepotrivire, ciudăţenie. 2. (LOG.) Situaţie care apare când din premise admise ca adevărate, printr-un raţionament deductiv aparent valid, se ajunge la o concluzie contradictorie sau inacceptabilă în contextul credinţelor îndeobşte acceptate. Rezolvarea unui p. presupune fie descoperirea unei erori în premise, fie respingerea procesului de inferenţă, fie acceptarea concluziei dimpreună cu abandonarea uneia dintre premisele de până atunci. în religie, p. este invocat adesea ca expresie pentru adevărurile nedemonstrabile logic. -0- Paradoxuri logice = p. exprimate numai prin termeni logici şi din teoria mulţimilor. Paradoxuri semantice = p. care depind de noţiunea de referinţă sau de cea de adevăr. Paradoxurile lui Zenon = cele două mulţimi de argumente construite de Zenon şi menite să-i discrediteze pe oponenţii lui Parmenide; prima mulţime cuprindea 40 de argumente împotriva pluralităţii, din care s-au păstrat numai două; a doua mulţime cuprindea cele patru argumente împotriva mişcării cunoscute azi ca: p. stadionului, p. lui Ahile, p. săgeţii şi p. şirurilor. 3. (FIZ.) Paradoxul hidrostatic = faptul, ciudat în aparenţă, că presiunea unui lichid pe fundul vasului în care se află nu depinde de forma şi de dimensiunile vasului, ci doar de înălţimea suprafeţei libere a lichidului în raport cu nivelul fundului. PARADOXAL -Ă (< fr.) adj. Care ţine de paradox (1); de neînţeles; p. ext. ciudat, straniu, bizar; absurd. -0- Somn p. (fază paradoxală) = fază a somnului în care are loc o intensă activitate cerebrală (evidenţiată în electroencefalograme prin unde rapide, asemănătoare celor din stare de veghe). ♦ (în logica enunţiativă) Un lucru argumentat aparent corect care duce la o concluzie contradictorie. PARAFA (< fr.) vb. I tranz. A semna prin parafă (1), a întări un act prin semnătură cu parafă. ♦ A aplica o parafă (2) în ceară roşie pe legătura unui registru sau a unui dosar, pentru a nu se putea scoate sau adăuga foi. PARAFĂ (< fr.) s. f. 1. Iscălitură prescurtată sau alcătuită din iniţiale, pusă pe un act. ♦ (DR.) Semnătură prescurtată pusă pe un tratat inter- PARAFERNĂ 196 naţional de către împuterniciţii statelor care au luat parte la negocieri, exprimând acordul lor privind proiectul de tratat, guvernele statelor negociante având libertatea de a-l semna sau nu ulterior. 2. Ştampilă care poartă gravate pe suprafaţa sa, în negativ, numele, monograma sau semnătura posesorului. PARAFERNĂ (< ngr.) s. f. Avere care aparţine soţiei căsătorite în regim dotai şi asupra căreia aceasta îşi păstrează dreptul de administrare şi folosinţă. PARAFINA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) acoperi cu parafină. PARAFINARE (< parafina) s. f. 1. (EXPL. PETR.) Acoperire cu parafină a probelor de rocă obţinute din foraje, în scopul păstrării nealterate a conţinutului de apă şi de hidrocarburi ale acestora până la efectuarea analizelor. 2. Depunere pe perefîHeyilor de extracţie şi ai conductelor de transport al ţiţeiului a unor hidrocarburi parafinice, cerezine, răşini, care provoacă reducerea secţiunii de curgere. 3. (IND. LEMN.) Acoperire cu parafină a beţelor de chibrit prin introducerea acestora în baia dispozitivului de parafinat. ♦ Acoperire cu parafină a interiorului butoaielor de fag în care se păstrează semiconservele de fructe. PARAFjNĂ (< fr. {i}; {s> lat. parum affinis „care are puţine afinităţi") s. f. 1. Produs solid, alb, translucid, cu p.t. 45-65°C, constând dintr-un amestec de alcani superiori, obţinut prin prelucrarea ţiţeiurilor parafinoase. Se întrebuinţează la fabricarea lumânărilor, la impregnarea hârtiei şi a ţesăturilor, ca material izolant în electrotehnică, ca materie primă în industria chimică, în cosmetică etc.. 2. (La pl.) Alcani. PARAFjNIC, -Ă (< fr.) adj. Referitor la parafină; din parafină. -O Hidrocarburi parafinice = alcani. PARAFINQS -OASĂ (< fr.) adj. Care conţine parafină. ^ Păcură p. = păcură cu un conţinut relativ ridicat de parafină, obţinută prin prelucrarea ţiţeiurilor p. PARAFIZICĂ (< fr., germ.) s. f. Domeniu al parapsihologiei care cercetează fenomenele paranormale în sensul de schimbări materiale ce nu pot fi explicate prin legile naturii (ex. anumite raze, fenomenele P.S.I. etc.). PARAFLACĂRĂ (< para2- + flacăra) s. f. Manşon din material termorezistent folosit la motoarele Diesel cu dublu efect, pentru protecţia tijei pistonului contra acţiunii directe a flăcării din cilindru. PARAFLOW [paereflou] (cuv. engl.) s. n. (CHIM.) Paragel. PARAFQC (< para2- + foc) s. n. Perete din material refractar care apără de flăcări partea mai sensibilă a cazanului cu abur. PARAFORMALDEHIDĂ (PARA-FQRM) (< fr.) s. f. Polimer al formal-dehidei. Este o pulbere albă care, prin încălzire, se transformă în formaldehidă; se întrebuinţează în multe reacţii chimice, la dezinfectarea încăperilor etc. PARAFRASTIC, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de parafrază, care constituie o parafrază; care este redat prin parafrază. PARAFRAZA (< fr.) vb. I tranz. A comenta, a explica printr-o parafrază (1). PARAFRAZĂ (< fr., lat.; {s} gr. paraphrasis din para1- + phrasis „frază") s. f. 1. Reproducere cu alte cuvinte şi într-o formulare personală a sensului unui text dat; comentariu, explicaţie, interpretare. 2. (MUZ.) Compoziţie muzicală constituită dintr-o prelucrare cu caracter liber a uneia sau a mai multor teme cunoscute luate din alte opere. PARAFULGER (< para2- + fulger) s. n. Dispozitiv de protecţie împotriva supratensiunilor în instalaţiile de telecomunicaţii, montat pe linii aeriene. ♦ Dispozitiv de protecţie a unei conducte electrice împotriva descărcărilor electrice atmosferice. PARAFUM (< para2- + fum) s. n. Dispozitiv ataşat în partea inferioară a tablierelor podurilor metalice care traversează liniile de cale ferată, pentru a preveni coroziunea elementelor podurilor de acţiunea gazelor degajate de locomotivele cu aburi. PARAGANGLION (< fr.) s. m. Denumire dată unor ganglioni ai sistemului nervos simpatic care conţin ţesut cromafin şi sunt răspândiţi în diferite regiuni ale organismului (ex. în regiunea aortei). PARAGAT (< tc.) s. n. Unealtă de pescuit marin, alcătuită dintr-un şir de cârlige cu nadă, fixate pe un odgon, şi folosită la pescuitul calcanului, nisetrului etc. PARAGEL (< para1- + gel) s. n. Aditiv pentru coborârea punctului de congelare a uleiurilor minerale; paraflow. PARAGENETjCĂ (< fr.) s. f. Ramură a geneticii care se ocupă cu studiul factorilor ce influenţează evoluţia intrauterină a fătului din momentul fecun-daţiei până la naştere. PARAGENEZÂ (< fr. fi}; {s} para1- + gr. genesis „naştere") s. f. Asociaţie de minerale formată în urma unui anumit proces geologic. PARAGINĂ s. f. Teren necultivat, acoperit de buruieni. ♦ Ruină, dărăpănătură; casă părăsită. ♦ P. ext. Stare de părăsire, de neîngrijire a unui teren sau a unei clădiri. PARAGRAF (< fr., lat.; {s} gr. paragraphos „scris alături") s. n. 1. Pasaj dintr-un text scris, despărţit de restul textului printr-un alineat sau printr-un semn grafic special. 2. Fiecare dintre subdiviziunile unui capitol dintr-un text scris, însoţită adesea, la început, de un număr de ordine (şi de un semn grafic). 3. Semn tipografic folosit pentru împărţirea unei lucrări în mai multe diviziuni. 4. Fragment dintr-o lucrare (istorică, literară etc.) care tratează o anumită problemă, idee etc. 5. (INFORM.) Grup de instrucţiuni ale unui program scris în unele limbaje de programare. PARAGRAFJE (< fr. {i}) s. f. Stare patologică, constând în deformarea sau substituirea cuvintelor scrise. PARAGRAMĂ (< germ., gr.) s. f. Greşeală de ortografie care constă în substituirea unei litere cu alta. PARAGUANÂ, peninsulă în NV Vene-zuelei, între G. Venezuela şi unicul golf Coro (la V şi S) şi M. Caraibilor (la N şi E); legată de continent printr-un istm îngust (Istmo de los Medanos). Relief de câmpie şi de dealuri (alt. max.: 815 m). Peninsula P. a devenit deosebit de importantă, începând din anii ’50-’60 ai sec. 20, o dată cu dezvoltarea ind. petroliere; pipe-line-urile transportă petrolul de la câmpurile petrolifere (mai ales cele din laguna Maracaibo) către marile rafinării din V peninsulei, accesibile tancurilor petroliere. PARAGUAY 1. Republica ~ (Republica del Paraguay, Tetâ Paraguâype), stat în partea centrală a Americii de Sud, fără acces direct la Oc. Planetar; 406,752 mii km2; 5,20 mii. loc. (2002). Limbi oficiale: spaniola şi guarani. Religia: creştină (catolici 88,4%, protestanţi 4,9%), alte religii 6,7%. Capitala: Asuncion. Oraşe pr.: Ciudad del Este, San Lorenzo, Luque Capiatâ, Lambare, Fernando de la Mora. Este împărţit în 2 regiuni cu 17 departamente şi capitala ţării. Relief puţin accidentat cu alt. reduse (alt. max. 842 m: Cerro Pero/ Cerro Tres Kandu). Fluviul Paraguay împarte ţara în două reg.: Orientală între Paraguay şi Paranâ, mai înaltă, cu 197 PARAGUAY departamente Suprafaţa km2 Populaţia (2002) Capitala Regiunea Occidentală Mo Paraguay 82 349 Soqueron 91 669 Presidente Hayes 72 908 Regiunea Orientală Alto Paranâ 14 895 Amambay 12 933 Oaaguazu 11 474 Caazapâ 9 496 Canindeyu 14 667 Central 2 465 Concepcion 18 051 CordiJiera 4 948 Guaîrâ 3 846 ItapOa 16 525 Misiones 9 556 fteembucu 12 147 Paraguarf 8 705 San Pedro 20 002 Asuncion, capitala 17 15 008 Furte Olimoo 45 617 Filadeifia 81 876 Pozo Colorado 563 042 Ciudad del Este , 113 888 Pedro duan Cabaliero 448 983 Coronei Oviedo 139 241 Caazapâ 140 551 Salto del Guaîrâ 1 363 399 Asuncion 180 277 Concepcion 234 805 Gaacupâ 176 933 Viliarrîca 463 410 Encamactân 103 633 San Juan Bautista 76 738 FRar 226 514 Paraguarf 318 787 San Pedro 513 399 podişuri vechi erodate, înconjurate de câmpii fertile cu lacuri în apropierea capitalei, care concentrează 98% din populaţia ţării şi majoritatea activităţii economice; Chaco la V de fl. Paraguay (60% din supr. ţării), o câmpie netedă, aluvială, cu mlaştini drenate de numeroase râuri scurte, acoperită de savane cu palmieri şi păduri de quebracho. Traversat de Tropicul de Sud, P. are o climă cu două sezoane (uscat şi ploios) cu temp. medii variind între 17-21°C (în iul.) şi 30-33°C (în ian.) şi precipitaţii mai bogate în SE (peste 1 500 mm/an) şi mai reduse în V (c. 600 mm/an). Două mari fluvii dispun de un ridicat potenţial energetic: Paraguay (2 550 km lungime totală) şi Paranâ (4 885 km lungime totală), la graniţa cu Brazilia şi Argentina. Barajul de la Itaipu, pe Paranâ, realizat în colaborare cu Brazilia, furnizează energie electrică şi pentru export; este în curs de realizare un alt baraj, la Yacireta, în colaborare cu Argentina. Pădurile tropicale (c. 1/3 din supr. ţării), cu esenţe valoroase, apar în reg. Oriental, iar savana cu palmieri în reg. Chaco. Faună variată cu jaguari, căprioare, carpincho, păsări viu colorate etc. Stat cu o economie în curs de dezvoltare, bazată pe agricultură care concentrează 32% din populaţia activă şi care contribuie cu 28,3% la formarea P.I.B. şi cu c. 70% la exporturi. Se cultivă (mii t, 2000): porumb (647,3), grâu (229,4), orez (101), sorg, manioc, batate, leguminoase (fasole), floarea-soarelui (81,9), ricin, soia (2 980, locul 6 pe glob, şi locul 1 pe glob la producţia pe locuitor), toate pentru consumul intern, şi arahide, nuci de palmier, cafea, trestie de zahăr (2 719,4), tutun, bumbac (81,5 fibre şi 246,6 seminţe, locul 1 pe glob la producţia pe locuitor), citrice (282,8), ananas, banane, mango, viţă de vie, toate culturi comerciale. Sector forestier dezvoltat (8,1 mii. m3, lemn, 1999). PARAGUAY 198 Zootehnia este sectorul tradiţional al ţării, creşterea bovinelor făcându-se pe întinsele pajişti din Chaco (mii capete, 2000): bovine (9 737), porcine (2 700), ovine (402), caprine (123), cai, asini şi catâri (446). Pescuit nesemnificativ (25 mii t peşte, 1999). Sectorul minier este puţin dezvoltat: zăcăminte de minereuri de fier, mangan, cupru, talc şi gips şi prospecţiuni de hidrocarburi. Industria, împreună cu construcţiile asigură 18,8% din P.I.B. şi concentrează 18,6% din populaţia activă. Industria prelucrează produse agricole şi forestiere şi valorifică parţial uriaşul potenţial hidroenergetic al fl. Paranâ. Produce: energie electrică (50,93 md. kWh, 1998; 90% se exportă; în colaborare cu Brazilia şi Argentina s-au construit marile hidrocentrale Itaipu 13 500 MW, cea mai mare din lume, şi Yacireta 4 000 MW), produse petroliere, extract de quebracho (tanin, c. 8,05 mii. t), cherestea, ciment (700 mii t, 1996), hârtie, fire, c. 152 miit) şi ţesături de bumbac, lână brută şi degresată, ţigarete, lapte, carne, ulei de palmier şi de tung, zahăr (138 mii t, 2000), rom, vin (80 mii hl, 2000), bere (c. 1,71 mii. hl), piei brute. Reţeaua căilor de comunicaţie insuficient dezvoltată; un rol mai însemnat au căile fluviale şi cele rutiere. Căi ferate: 441 km (1998). Căi rutiere: 29,5 mii km (dintre care 2,8 mii km asfaltaţi şi 705 km autostrada panamericană). Autovehicule: 205 mii bucăţi (1997). Căi navigabile interne: 3,1 mii km (1996). Pr. port şi aeroport: Asuncion. Turism insuficient dezvoltat, dar potenţialul este important (221 mii turişti străini, 2000). Pr. obiective turistice: capitala (Palatul guvernamental asemănător Luvrului, Panteonul Eroilor — copie a Domului Invalizilor din Paris, muzeul de artă modernă Museo del Barro, două universităţi, muzee etc.) şi împrejurimile (oraşele Caacupe — important centru religios şi loc de pelerinaj, Villarica, Yaguaron — biserica franciscană, Trinidad — ruinele unei mănăstiri iezuite, sec. 18, şi staţiunile balneoclimaterice Areguâ şi San Bernardino); zona fl. Paranâ cu oraşul Ciudad del Este, cu celebra cascadă Sete Quedas = Salto de Guairâ şi complexul hidroenergetic Itaipu (1 350 km2); cascadele Chololo şi Pirareta, lacurile Ypoa şi Ypacarai; parcul naţional Cerro Corâ cu vestigii precolumbiene. Moneda: 1 guarani = 100 centimos. Balanţă comercială relativ echilibrată. Export (1998): făină de soia 43,4%, fibre de bumbac (9,1%), lemn (6,9%), uleiuri vegetale (7,5%), ulei de soia (6%), piei (3,8%). Pr. parteneri: Brazilia (28,1%), Argentina (25,7%), Olanda (15,3%), Japonia (4,8%), Chile (4,7%), S.U.A. (2,7%) etc. Import (1998): maşini şi echipament de transport (30,6%), din care echipament de transport (8,1%), alimente, băuturi şi tutun (23,7%), combustibili (7,6%), produse chimice şi farmaceutice (5,4%). Pr. parteneri: Brazilia (32,2%), S.U.A. (20,2%), Argentina (15,6%), Hong Kong-China (6,9%), Japonia (2,7%). Istoric — Locuit în epoca precolumbiană de triburi amerindiene vorbitoare de limbi tupi-guaram, terit. P. este descoperit în 1525 de spaniolul Alejo Garda; colonizarea spaniolă are ca punct de plecare întemeierea, în 1537, a oraşului Asuncion, prin strădania lui Domingo Martinez de Irala. în sec. următoare, terit. P. aparţine viceregatelor Peru (1617) şi Rîo de la Plata (1776). La sfârşitul sec. 16, în P. se stabilesc misiuni ale Ordinului iezuiţilor, care introduc în S şi E ţării, până la izgonirea lor în 1767, un original experiment social-economic (reductiones) în favoarea populaţiilor amerindiene guarani, creştinate acum şi care trăiesc în mici entităţi cvasiindependente economic şi politic, care le-au asigurat păstrarea tradiţiilor culturale. Prin poziţia sa geografică, la hotarele stăpânirilor spaniole cu cele portugheze (Brazilia), P. are numai de suferit. La 14 mai 1811, P. îşi proclamă independenţa, pe care şi-o apără, în 1811-1813, în faţa încercărilor Argentinei, dornică de a-şi subordona noul său vecin de la N. Prima jumătate de sec. de la independenţă este marcată de trei regimuri dictatoriale succesive, care asigură, până în 1865, o remarcabilă stabilitate internă şi o reală înflorire economică. în timpul regimului lui Jose Gasparo Tomâs Rodrîgues de Francia, supranumit de indieni „El Supremo“ (1814- 1840), este adoptată o politică în favoarea populaţiilor indiene şi metise, ostilă oligarhiei creole şi Bisericii catolice, de sprijinire a dezvoltării agrare şi industriale, dar totodată de izolare a ţării de statele vecine, politică urmată şi de succesorul său, Carlos Antonio Lopez (1841-1862). Noul dictator, Francisco Solano Lopez (1862-1870), stăpân al uneia dintre cele mai puternice armate de pe continent, declanşează, în încercarea sa de a obţine o ieşire la Oc. Atlantic, un război cu o coaliţie constituită din Argentina, Uruguay şi Brazilia (1865-1870), război care rămâne celebru în analele sec. 19 prin violenţa cu care a fost purtat. La capătul lui, P. pierde 2/3 din populaţia ţării, suferă distrugeri catastrofale şi înregistrează grave amputări teritoriale în favoarea celor trei adversari. Reconstrucţia ţării este frânată de luptele celor două facţiuni politice — Albaştrii (liberali anticlericali) şi Roşii (conservatori şi catolici). Istoria P. în sec. 20, devenit unul dintre cele mai sărace state ale Americii Latine, este marcată, în prima jumătate, de o mare instabilitate politică (se succed nu mai puţin de 29 de preşedinţi). în urma războiului purtat împotriva Boliviei (1932-1935), P. obţine 2/3 din prov. disputată (120 000 km2), Chaco, care nu dispune însă de zăcămintele de petrol bănuite la declanşarea conflictului. între 1948 şi 1954, P. cunoaşte aceeaşi instabilitate politică, 3 lovituri de stat şi alţi 6 preşedinţi succe-dându-se până la preluarea puterii de către generalul Alfredo Stroessner. Ales preşedinte, în calitate de candidat al Partidului Colorado, în 1954 (şi reales în 1958, 1963, 1968, 1973, 1978, 1983 şi 1988), A. Stroessner instituie cel mai lung regim dictatorial din America Latină a sec. 20 (până în 1965, guvernează sub dictatul stării de asediu). Lovitura de stat a gen. Andres Rodrîguez din 3 febr. 1989 (ales preşedinte la 1 mai 1989) pune capăt îndelungatei dictaturi a generalului Stroessner. Alegerea candidatului Partidului Colorado, Juan Carlos Wasmosy, ca preşedinte în 1993, marchează noi paşi pe drumul revenirii la un regim democratic, în pofida poziţiilor cheie deţinute în continuare de armată. Situat între cei doi coloşi ai Americii Latine, Argentina la S şi Brazilia la N, P. gravitează economic, până la sfârşitul anilor ’50, spre vecinul meridional, pentru ca, după această dată, rolul jucat de Brazilia în schimburile comerciale să sporească rapid. Frământările politice provocate de alegerea, în 1998, a preşedintelui Râul Cubas Grau, disputa legată de graţierea generalului Lino Oviedo, fost comandant al forţelor armate, de către noul şef al statului, asasinarea vicepreşedintelui Luis Argana, urmată, câteva zile mai târziu, la 28 mart. 1999, de demisia lui Râul Cubas Grau, ilustrează fragilitatea tinerei democraţii paraguayene la 10 ani de la restaurarea ei. Fenomenul meteorologic El Nino afectează recoltele de soia şi de bumbac (50% din valoarea anuală a exporturilor), iar reverberaţiile crizei asiatice asupra economiei braziliene destabilizează, în 1999, sistemul bancar din P. în aug. 1999, Parlamentul ridică imunitatea fostului preşedinte Juan Carlos Wasmosy, pentru a răspunde unor acuzaţii de corupţie şi deturnare de fonduri, în valoare de c. 1 md. $, 199 PARALELIPIPED din timpul mandatului său (1993-1998). O tentativă de lovitură de stat militară, inspirată de fostul comandant suprem al forţelor armate, Lino Oviedo, eşuează în mai 2000, puterea fiind deţinută de preşedintele ales, Luis Ângel Gonzâles Macchi. La 27 apr. 2003 alegerile prezidenţiale sunt câştigate de Nicanor Duarte Frutos. P. este o republică prezidenţială, activitatea legislativă fiind exercitată de un Congres bicameral şi preşedinte, iar cea executivă de preşedinte şi un cabinet condus de el. 2. (Paraguay) Râu în America de Sud, afl. dr. al fl. Paranâ în Gran Chaco, în amonte de Corrientes (Argentina), 2 550 km; supr. bazinului: 1,1 mii. km2. Izv. din pod. Mato Grosso, curge pe direcţie generală N-S, formează, în cursul superior, pe mici porţiuni, graniţa între Bolivia şi Brazilia, între Bahia Negra şi San Lâzaro, marchează hotarul între Paraguay şi Brazilia, după care traversează partea de SE a statului Paraguay, trecând prin Concepcion, iar între Asuncion şi confl. cu fl. Paranâ formează limita între Paraguay şi Argentina. Navigabil pentru vase mari până la Concepcion, pentru vase mici în aval de Corumbâ. Afl. pr.: Sepotuba, Jauru, Cuiabâ, Miranda, Brazo Sur, Bermejo. PARAHIDROGEN (< fr.) s. n. Hidrogen cu moleculele alcătuite din doi atomi ale căror nuclee au spinii antiparaleli. PARAHITINGA v. Paraiba (1). PARAÎBA [pareibe] 1. (Rio Paraiba do Sul), fluviu în SE Braziliei; 1 140 km; supr. bazinului: 95 mii km2. Izv. din m-ţii Serra do Mar, străbate depresiunea tectonică dintre Serra do Mar şi Serra do Mantiqueira şi se varsă în Oc. Atlantic, în aval de Campos. în cursul inferior este navigabil pe cca 965 km; în cursul superior se numeşte şi Parahitinga. 2. Stat în NE Braziliei, cu ieşire la Oc. Atlantic: 56,6 mii km2; 3,5 mii. loc. (2002). Centrul ad-tiv: Joăo Pessoa. Expl. de min. de cupru, wolfram, beriliu, columbit. Bumbac, manioc, trestie de zahăr, cafea, tutun, banane ş.a. Creşterea animalelor. 3. V. Joăo Pessoa. PARAIBUNA v. Juiz de Fora. PARAIMUNITATE (< para1- + imunitate) s. f. Stare de rezistenţă pe care organismul, imun faţă de un germen, o prezintă şi faţă de alt germen şi care se explică prin existenţa în structura acestuia a unor antigeni asemănători (ex. animalele imune faţă de virusul herpesului au o anumită rezistenţă faţă de virusul vaccinai). PARAKOU, oraş în E Beninului central, la c 320 km de Porto Novo, într-o reg. de câmpie; 128,3 mii loc. (1998). Punct terminus al c.f. Benin-Niger (unit cu Cotonou). Centru comercial şi mare piaţă de bumbac. PARALACTIC, -Ă (< fr.) adj. Privitor la paralaxă. PARALAXĂ (< fr.; {s> para1- + gr. allassein „a schimba") s. f. 1. Unghiul dintre două drepte care unesc extremităţile unui segment (bază de observaţie) cu un punct de observaţie. ♦ (ASTR.) Unghiul maxim sub care se vede de pe un corp ceresc raza Pământului (p. geometrică sau diurnă) ori raza orbitei sale (p. heliocentrică sau anuală). De ex. p. geometrică pentru Soare este de 8".794 şi pentru Lună de 57'2".5, iar p. anuală pentru steaua Proxima Centauri este 0".76. Z (METR.) Eroare de p. = greşeală comisă la citirea instrumentelor de măsurat cu ac indicator, atunci când observatorul nu priveşte perpendicular pe scala instrumentului. PARALEL, -Ă (< fr., lat., it., germ.; {s} gr. parallelos „alături unul de altul“) adj., s. f., s. n. 1. Adj. (Despre plane sau drepte aflate într-un plan) Care nu se intersectează oricât s-ar prelungi. 2. Adj. (Şi adv.) Care se produce şi se desfăşoară simultan (cu altceva). 3. S. f. (GEOGR.) Linie imaginară care rezultă din intersectarea suprafeţei Pământului cu un plan perpendicular pe axa polilor, reprezentând cercul care uneşte, pe suprafaţa Pământului, punctele cu aceeaşi latitudine; se exprimă în grade (0-90). Cea mai lungă p. este Ecuatorul, celelalte p. scăzând spre cei doi poli, unde se confundă cu un punct. Cele mai importante p. sunt cele două tropice (de N şi de S) situate la 23°27‘ şi cele două cercuri polare, la 66°33‘ (lat. N şi lat. S). 4. S. n. Paralel ceresc = cerc de pe sfera cerească descris de o stea în mişcarea ei diurnă, în jurul axei lumii. 5. S. n. Instrument de atelier folosit la trasarea unor linii paralele cu un plan sau a unor distanţe pe piese ce urmează a fi apoi prelucrate mecanic. Este constituit, în principiu, dintr-un ac de trasat, montat într-un cursor care alunecă pe o tijă gradată. 6. S. f. (La pl.) Aparat folosit în gimnastica sportivă. <0- Paralele egale = aparat utilizat în întrecerile masculine de gimnastică, care dispune de două bare aşezate paralel (1), lungi de 3,50 m şi înălţate la maximum 1,70 m, pentru a permite mişcări de balans între ele; probă care se execută la acest aparat. Paralele inegale = aparat specific întrecerilor feminine de gimnastică, la care barele, de 3,50 m lungime, sunt aşezate la nivele diferite; cea inferioară la maximum 1,50 m, iar cea superioară la maximum 2,30 m.; probă care se execută la acest aparat. 7. S. f. Comparare a două fiinţe, a două lucruri, fenomene etc. şi stabilirea apropierilor şi a deosebirilor dintre ele. ♦ Spec. Comparaţie făcută într-o scriere literară, într-un discurs etc. între portretele a două personaje, în scopul sublinierii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele (ex. la Plutarh, Ch. Perrault, Bossuet, La Bruyere). PARALELIPIPED (< fr.; gr. parallelos „alături unul de altul“ + epipedon „suprafaţă") s. n. Prismă a cărei bază este un paralelogram; are şase feţe, opt vârfuri şi 12 muchii. PARALELIPIPEDIC 200 PARALELIPIPEDIC, -Ă (< fr.) adj. Care are formă de paralelipiped. PARALELISM (< fr. {i}) s. n. 1. Proprietate a două drepte sau a două plane de a fi paralele. 2. Stare a două lucruri, fenomene etc. care prezintă elemente comparabile. ♦ (LIT.) Procedeu stilistic bazat pe succesiunea unor sintagme identice sau asemănătoare ca schemă, legate prin raporturi de coordonare. Este frecvent folosit în „Vechiul Testament" şi, în genere, în poezia sacră a evreilor. în literatura română este prezent în poezia populară şi în opera iui Gr. Alexandrescu, A. Russo, M. Eminescu ş.a. 3. Paralel(ă) (7). ♦ (Procedeu de) compoziţie prin care se pun faţă în faţă două aspecte din realitate, două sentimente etc. 4. (PSIH., FILOZ.) P. psihofizic (sau psihofiziologic) = teorie dualistă carteziană, după care procesele fiziologice şi cele psihice ar constitui două serii de fenomen# paralele, care se desfăşoară în mod independent unele de altele. PARALELOGRAM (< fr., lat.) s. n. 1. Patrulater ale cărui laturi opuse sunt parâlele două câte două. 2. (FIZ.) Regula paralelogramului = construcţie folosită pentru însumarea, pe cale grafică, a doi vectori (ex. două forţe); alcătuind un p. (1), care are drept laturi cei doi vectori daţi, rezultanta acestora fiind reprezentată de diagonala p. PARALEU (< para1- + leu1) s. m. Leu foarte mare şi puternic; fiinţă înzestrată cu puteri supranaturale. ♦ (Deprec.) Bărbat care se consideră înzestrat cu calităţi extraordinare, care vrea să pară important. PARALIPOMENA (cuv. gr. „obiect lăsat afară") Subst. Lucrare lăsată în afara operei principale a unui autor şi inclusă în apendice. PARALITERATgRÂ (< fr.) s. f. Lite- ratură considerată la marginea creaţiei literare propriu-zise (ex. literatura ştiin-ţifico-fantastică, romanul poliţist etc.). PARALjTIC, -Ă-(< ngr., fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care suferă de paralizie. PARALIZA (< fr.) vb. I 1. Intranz. şi refl. A suferi o paralizie. 2. Tranz. Fig. A face să înceteze (o acţiune, o mişcare), a imobiliza; a împiedica, a obstrucţiona. 3. Tranz. şi intranz. A încremeni, a înţepeni de spaimă, de emoţie. PARALIZANT, -A (< fr.) adj. 1. Care paralizează, care produce paralizie. 2. Fig. Care împiedică, opreşte o mişcare, o acţiune. PARALIZAT, -Ă (< paraliza) adj. 1. (Despre persoane) Care suferă de paralizie. ♦ Fig. înţepenit, înmărmurit (de spaimă, de uimire). 2. Fig. împiedicat, stânjenit în mişcări. PARALIZIE (< fr., lat.) s. f. Pierdere pasageră sau definitivă a funcţiei motrice a unui muşchi, grup muscular sau a unei părţi a corpului. Se poate datora lezării centrilor sau căilor nervoase motorii (p. organică), inhibării funcţionale a centrilor mişcărilor voluntare (p. funcţională, isterică sau piteatică) sau afectării mecanismelor de transmitere a excitaţiei de la nervul motor la muşchi (v. monoplegie, hemiplegie, paraplegie, diplegie). -0- P. agitantă v. Parkinson. P. generală progresivă = meningoencefalită sifilitică, caracterizată prin tulburări psihice evoluând spre demenţă, tulburări de vorbire (dizartrie) şi tremurături ale extremităţilor; boala lui Bayle (medicul francez Antoine Laurent Jesse Bayle, 1799-1858). P. infantilă = poliomielită anterioară acută. PARALOGIE (< fr.; {s} para1- + gr. logos „cuvânt") s. f. Transformare analogică a unui cuvânt prin apropierea lui formală de un alt cuvânt asemănător (ex. vechiul cuvânt a lăcui „a locui", atras de loc, a fost modificat în a locui). PARALOGISM (< fr.) s. n. Raţionament contrar regulilor logicii; eroare de raţionament. PARAMAGNETIC -A (< fr. {i}) adj. Care prezintă paramagnetism. PARAMAGNETjSM (< fr. {i}) s. n. Formă de manifestare magnetică a corpurilor care, la introducerea într-un câmp magnetic, prezintă o magnetizare slabă de acelaşi sens cu intensitatea câmpului, fiind atrase către regiunile în care câmpul este mai intens. PARAMARIBO, capitala Rep. Suri-name, situată în N ţării, la 21 km de gura de vărsare a fl. Suriname în Oc. Atlantic; 233 mii loc. (1999). Pr. centru industrial, comercial şi cultural al ţării. Port fluvio-maritim. Aeroportul Zanderij. Ind. aluminiului, textilă, încălţămintei, de prelucr. a lemnului, alim. Export de bauxită şi lemn. Universitate (1968). Grădină botanică. Fortul Zeelandia (sec. 17). Clădiri în stil colonial din sec. 17-18. Catedrală (sec. 19). întreg centrul istoric al oraşului a fost declarat (2002) ca fiind inclus în patrimoniul cultural universal. Construit pe locul unei vechi aşezări de amerindieni, colonizată de francezi (1640), a devenit posesiune engleză (1651); cedată olandezilor (1667), în stăpânirea cărora a rămas Parameci până la dobândirea independenţei Surinamului (1975). PARAMECI (< fr., lat.; {s} gr. paramâkes „alungit") s. m. (ZOOL.) Gen de animale, infuzoare, de dimensiuni microscopice (c. 200 p), având formă oval-alungită cu cilii dispuşi uniform pe toată suprafaţa corpului (Paramoecium). Trăieşte în ape staţionare dulci; se dezvoltă în cantităţi mari în infuzii de fân; se hrăneşte mai ales cu microbi; animal din acest gen; pantofior (2). PARAMEDIC (< para- + medic) s. m., adj. (Referitor la) personalul auxiliar care lucrează într-un spital, într-o clinică (asistenţi, fizioterapeuţi, tehnicieni etc.). PARAMENT (< germ.) s. n. Faţa exterioară, finisată, a zidului unei construcţii sau a unor elemente de construcţie (panouri, plăci). ♦ Materialul care îmbracă scheletul de rezistenţă al unei construcţii. PARAMETRIC, -Ă (< fr.) adj. Referitor la un parametru; care depinde de unul sau mai mulţi parametri variabili. Amplificare p. = metodă de amplificare a microundelor, bazată pe interacţiunea a două semnale de frecvenţe diferite, aplicate unei reactanţe neliniare variabile. Circuit p. = circuit ai cărui parametri (rezistenţa, capacitatea sau inductivitatea) sunt funcţii date de timp, nedepinzând de valorile instantanee ale tensiunilor şi curenţilor. PARAMETRITĂ (< fr.) s. f. Inflamaţie a ţesutului conjunctiv pelvian situat în jurul uterului. Este însoţită de creşterea temperaturii, dureri în regiunea inferioară a abdomenului. Apare frecvent după avorturi sau după naştere. PARAMETRQN (< fr.) s. n. Circuit oscilant cu variaţie parametrică a PARANTEZĂ citaţii sau inductivităţii, care dă v posibilitatea obţinerii unui semnal de îeşire cu frecvenţa egală cu un sub-multiplu al frecvenţei semnalului de T excitaţie, folosit la calculatoarele digi-fi’~ tale, în telecomunicaţii etc. PARAMETRU (< fr. {i}; {s} para1- + gr. metron „măsură") s. n. (MAT.) Mărime arbitrară, constantă sau varia-' bilă care intervine într-o ecuaţie ale cărei rădăcini depind de valoarea acestuia. ♦ (FIZ., TEHN.) Mărime proprie unui anumit obiect care intervine în caracterizarea anumitor proprietăţi ale acestuia (ex. p. unui circuit electric, p. aburului produs de un cazan de abur). P. de stare = p. care caracterizează starea unui sistem fizic (ex. presiunea, volumul, temperatura). P. economic = variabilă introdusă în ecuaţiile şi formulele unui model de simulare a unui proces economic, care are o mărime constantă pentru o anumită simulare, ajutând astfel la reliefarea relaţiilor dintre celelalte variabile ale modelului. PARAMILITAR -A (< fr.) adj. (Despre grupuri, organizaţii) Care este organizat pe baza disciplinei de tip militar şi a structurii armatei. PARAMNEZIE (< fr. {i}; {s} para1- + gr. mnesis „amintire") s. f. (PSIH.) Tulburare a memoriei constând în iluzia trăirii unor situaţii percepute pentru prima oară ca pe nişte amintiri; falsă recunoaştere. PARAMQ (cuv. sp.) s.n. Etaj de vegetaţie din sectorul tropical al Anzilor, situat. deasupra limitei superioare a pădurii (peste 3 000 m alt.). Pe fondul general, alcătuit din ierburi scunde, lipite de sol, apar din loc în loc plante mai înalte, cu tulpini foarte groase şi smocuri de frunze acoperite cu perişori deşi. PARAMORFQZĂ (< fr. {i}; {s} para1-+ morphosis „formare") s. f. Proces de transformare fizică structurală a corpurilor, prin păstrarea compoziţiei chimice Şi a formei exterioare a cristalului iniţial. PARAMOUNT PICTURES [psere-maunt pjkt/az], societate americană de producţie şi distribuţie cinematografică fondată de A. Zukor, J.L. Lasky şi W.W. Hodkinson (1914). Era una dintre cele patru mari societăţi de la Hollywood. în 1966, Gulf & Western Industries au preluat controlul asupra iui P-» iar în 1994 a fost cumpărată de Viacom Inc., care în 2000 a fuzionat cu CBS Inc. (Columbia Broadcasting System). PARANÂ 1. Fluviu în America de Sud (Brazilia, Paraguay, Argentina); 4 875 km (al doilea după Amazon); supr. bazinului: 3,1 mii. km2 (sistemul La Plata-P.-Rio Grande). Se formează prin unirea (în amonte de oraşul Santa Fe do Sul) râurilor Paranaiba şi Rio Grande, care izvorăsc din Serra da Canastra şi, respectiv, Serra da Mantiqueira şi curge pe terit. Braziliei până la Guaira. în aval de aceasta, la graniţa dintre Brazilia şi Paraguay, a fost creat lacul de acumulare Itaipu (170 km lungime). între confluenţa cu râul Iguagu şi cea cu râul Paraguay, fl. P. descrie un arc de cerc şi, trecând prin Encarnacion şi Posadas, marchează hotarul dintre Argentina şi Paraguay. La graniţa între Paraguay şi Argentina este în curs de realizare barajul Yacireta cu o hidrocentrală de 4 000 MW. De la Corrientes şi până la vărsarea în estuarul Rio de la Plata, fl. P. drenează partea de NE a Argentinei cu oraşele Santa Fe, Paranâ, Rosario. în cursul superior formează praguri şi cascade (Guaira sau Salto dos Sete Quedas); aici au fost construite numeroase baraje, ceea ce a dus la formarea unor lacuri de acumulare (Emborcaşăo, Săo Simăo pe Paranaiba, Furnas, Peixoto, Agua Vermelha pe Rio Grande, llha Solteira, Itaipu). Navigabil pentru vase oceanice până la Santa Fe, iar la ape mari chiar până la Posadas. Afl. pr.: Tiete, Sucuriu, Pardo, Paranapanema, Ivai, Igua9u, Paraguay, Salado. 2. Oraş în NE Argentinei, port pe stg. fluviului cu acelaşi nume, în faţa oraşului Santa Fe; centru ad-tiv al prov. Entre Rios; 240 mii loc. (2001). Centru comercial. Ind. alim. (morărit, carne, conserve), pielăriei şi încălţămintei, de prelucr. a lemnului, cimentului. Universitate. Catedrală (1883); clădirea Senatului (1858); palat episcopal (sec. 19). Fundat în 1671. Capitala Argentinei (1853-1862). 3. Stat în S Braziliei; 199,7 mii km2; 9,6 mii. loc. (2002). Centrul ad-tiv: Curitiba. Expl. forestiere, de diamante, de min. de aur şi de argint. Cereale, bumbac, cafea. Creşterea animalelor. PARANAGUÂ, oraş în SE Braziliei (Paranâ), port la golful omonim al Oc. Atlantic, la poalele Serrei do Mar, la c 80 km E de Curitiba; 128 mii loc. (2002). Prelucr. lemnului (cherestea), cafelei şi ierbii mate. La mijlocul sec. trecut devine cel mai mare port de export al cafelei din ţară (mai exportă hârtie, zahăr, banane, cherestea şi iarbă mate — ceai de Paraguay). Monumente coloniale (fortul Nossa Senhora dos Prazeres — 1767, Muzeul de Artă şi Arhitectură — baroc, Muzeul de Artă Populară — vechiul colegiu al iezuiţilor, fântână — sec. 17). Fundat de exploratorii portughezi (1585). PARANAfBA [parenaibe], râu în sudul părţii centrale a Braziliei, considerat unul dintre izvoarele fl. Paranâ; 905 km. PARANAL, munte în deşertul Atacama din Chile, unde este amplasat cel mai mare observator astronomic din emisfera sudică: ESO (European Southern Observatory). PARANAPANEMA, râu în SE Braziliei, afl. stg. al fl. Paranâ la Porto Săo Jose; 900 km. Izv. din Serra do Paranapicaba şi curge pe direcţie generală E-V, trecând prin Ourinhos. Pe cursul superior a fost creat lacul de acumulare Jurumirim. Afl. pr.: Pardo, Tibaji. Navigabil pe 80 km. PARAfJAQUE, oraş rezidenţial în Filipine (Luzon) situat pe ţărmul de SE al G. Manila, la 12 km S de Manila; 449,8 mii loc. (2002). Aeroport care serveşte capitala ţării. Ind. alim. Staţiune balneară. PARANDOWSKI, Jan (1895-1978), scriitor polonez. Romane istorico-mitice („Eros în Olimp“, „Discul olimpic") sau prezentând, autobiografic, crizele adolescenţei („Cerul în flăcări"); povestiri pentru copii („Cadranul solar"). Eseuri consacrate misterului creaţiei artistice („Roma magică", „Gustave Flaubert", „Cele trei semne ale zodiacului", „înaintea porţii închise a timpului"); memorii. Traduceri din literaturile clasice. PARANQIA (fr.; gr. paranoia „nebunie") s. f. Denumire dată unui ansamblu de tulburări psihice de caracter manifestate prin orgoliu exagerat, neîncredere, susceptibilitate exagerată, interpretări false, gândire greşită. în multe cazuri apar reacţii agresive şi stări de delir (de persecuţie, de revendicări, de interpretare etc.). Uneori, termenul desemnează un delir cronic de interpretare, sistematizat, cu conservarea aparentă a clarităţii logicii şi gândirii. PARANOIC -Ă (< germ.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care suferă de paranoia. PARANORMAL, -Ă (< fr.) adj. (Despre fenomene, manifestări, unele stări etc.) Care nu pot fi explicate în suficientă măsură în stadiul actual al cunoştinţelor noastre (ex. premoniţia, percepţia extrasenzorială). PARANTEZĂ (< fr.; {s> para1- + gr. en „în" + thesis „punere") s. f. 1. Semn PARANUCLEU 202 de punctuaţie în formă de arc de cerc sau de linie îndoită la capete, care se pune înainte şi după cuvintele considerate ca explicaţie, precizare, amănunt faţă de restul comunicării; textul cuprins între aceste semne. -0» P. dreaptă (sau mare) = p. de forma unei linii îndoite la capete; croşetă (4). ♦ (MAT.; la pl.) Semne grafice care exprimă faptul că operaţia cuprinsă între ele trebuie efectuată înaintea celorlalte. 2. Fig. Digresiune. PARANUCLEU s. n. (GENET.) 1. Nucleu mic situat alături de nucleul propriu-zis al celulei; micronucleu. 2. Masă sferică alcătuită din mitocondrii. 3. Agregare de mitocondrii în sperma-tidie. PARAPANTĂ (< fr.) s. f. Tip de paraşută uşoară, având forma unor aripi, lesne manevrabilă, cu care se practică lansări de pe o înălţime (munte, faleză înaltă etc.) şi se încearcă plutirea pe o distanţa cât mai mare. PARAPET (< fr., it.) s. n. 1. Perete scund din diferite materiale plasat la marginea balcoanelor, teraselor, podurilor, căilor de circulaţie rutieră, care serveşte ca element de protecţie. 2. Perete de pământ bătut sau de zidărie, adesea crenelat, în cadrul unei fortificaţii. 3. (MILIT.) întăritură de pământ amenajată în faţa (uneori şi în spatele) unei tranşee, a unui şanţ, amplasament de tragere etc., menit să protejeze pe luptători împotriva focului şi observării de către inamic. 4. Perete care mărgineşte puntea superioară a unei nave, protejând oamenii, instalaţiile de pe punte contra valurilor. 5. Obstacol artificial pus la capătul unei linii ferate. PARAPITEC (< fr.) s. m. Gen de maimuţă de dimensiunea unei pisici, care a trăit în Oligocen, strămoşul maimuţelor antropoide actuale. Fosilele ei au fost descoperite la Al-Fayyum (Egipt). PARAPLEGJE (< fr. {i>; {s} gr. paraplegia „paralizie parţială") s. f. Paralizie a membrelor inferioare, asociată adesea cu paralizia sfincteriană; este cauzată, în general, de o leziune a măduvei spinării. PARAPOD (< fr.; {s} para1- + gr. pod „picior") s. n. (ZOOL.) Fiecare dintre apendicii bilobaţi locomotorii ai viermilor policheţi. PARAPSIHOLOGIE (< fr.; {s} para1-+ fr. psychologie „psihologie") s. f. Ramură a psihologiei care studiază fenomenele psihice paranormale utilizând mijloace ştiinţifice; metapsihologie. S-a afirmat ca disciplină la sfârşitul sec. 19 prin cercetările comunicării telepatice şi a altor fenomene psihice paranormale făcute de fiziologul francez Ch.-R. Richet; a început să se dezvolte în urma studiilor experimentale făcute de fiziologul american J.B. Rhine. în prezent termenul este folosit pentru „cercetare psihică". PARAROCĂ (< para1- + rocă) s. f. Rocă metamorfică provenită din transformarea rocilor sedimentare. PARASCÂNTEI (< para2- + scânteie) s. n. 1. Dispozitiv de reţinere a scânteilor antrenate de gazele de ardere din focarele cuptoarelor şi ale cazanelor de abur, în scopul evitării ieşirii lor, pe coş, în mediul înconjurător. 2. Ecran izolant, neinflamabil, care previne formarea arcurilor electrice între două piese metalice sau deteriorările produse de acestea. PARASCHIV, familie de lăutari moldoveni, originară din Basarabia, stabilită la Botoşani (după 1812). Mai important: Neculai P. (1856-1918), viorist, organizatorul şi dirijorul unui taraf, cu care a concertat în multe oraşe ale lumii (Sankt-Petersburg, Paris, Milano, Londra ş.a.). Autor de romanţe, valsuri, hore („Strunga-vals", „După fragi şi după mure", „Ochii plânşi"). PARASCHIVESCU, Miron Radu (1911-1971, n. Zimnicea), poet român. Colaborator, în perioada interbelică, la publicaţii de stânga („Cuvântul liber", „Azi", „Era nouă", „Ecoul"). Poeme de structură folclorică lăutărească, într-un limbaj pitoresc şi violent („Cântice ţigăneşti"), de un lirism manifest („Declaraţia patetică"), de viziune eroică sau neoclasică („Laude", „Tristele", „Ultimele"). Publicistică („Bâlci la Râureni", „Drumuri şi răspântii"); comedia poliţistă „Asta-i ciudat"; memorialistică, traduceri. Miron Radu Paraschivescu PARASEXUALITATE (< fr.) s. f. 1. Totalitatea fenomenelor psihologice condiţionate de sexualitate. 2. (BIOL.) Totalitatea fenomenelor de sexualitate primitivă care au ioc în lipsa fecundării (ex. la bacterii). PARASIMPATIC (< fr. {i}; {s> para1-+ fr. sympathique, „simpatic [sistem}") adj. (FIZIOL., MED.) Sistem (nervos) ~ (şi subst., n.) = parte a sistemului nervos vegetativ, care îşi are originea în neuronii vegetativi preganglionari, situaţi în trunchiul cerebral şi în măduva sacrală. S.p. încetineşte ritmul cardiac şi accelerează mişcările tubului digestiv. PARASIMPATICOLITIC, -Ă (cf fr. parasympatholytique) adj., s. n. (Substanţă naturală sau sintetică) care are acţiune de inhibiţie asupra sistemului nervos parasimpatic (ex. atropina). PARASIMPATICOMIMETIC, -Ă (cf. fr. parasympathomimetique) adj., s. n. (Substanţă naturală sau de sinteză) care are acţiune asemănătoare cu a sistemului nervos parasimpatic (ex. policarpina, muscarina). PARASIMPATICOTONE (< fr.) s. f. Vagotonie. PARASINTETIC, -Ă (< fr.; {s} gr. parasynthetos „derivat de la un cuvânt cu prefix") adj., s. n. (Cuvânt) format şi cu prefix şi cu sufix. PARASOL (< fr., it., germ.) s. n. 1. (Rar) Umbrelă de soare. ♦ Parasolar. 2. Tip de aripă de avion (monoplan) fixată, prin montanţi, deasupra fuzela-jului. PARASOLAR (< para2- + solar) s. n. 1. Piesă de forma unei pâlnii din material plastic, metal sau cauciuc, care se montează în faţa obiectivului la aparatele de fotografiat, la camerele de luat vederi etc. pentru a împiedica pătrunderea luminii de la sursele laterale puternice (ex. de la Soare). 2. Apărătoare constând dintr-o placă transparentă (colorată) sau opacă, montată deasupra parbrizului automobilelor pentru a proteja ochii şoferului de lumina puternică a Soarelui. PARASTAS (< sl.) s. n. (în cultul creştin) Slujbă religioasă pentru pomenirea celor morţi care se face la 3, 9, 21 şi 40 de zile, la 3, 6 şi 9 luni de la înmormântare, apoi în fiecare an până la al şaptelea şi la care asistă rude, prieteni, cunoscuţi ai celor decedaţi; praznicul făcut după această slujbă. ♦ Colac care se împarte preotului şi persoanelor care participă la slujba de pomenire. 203 PARAZIT ■M Paraşută PARASUCHIENI s. m. pl. (PALEONT.) Subordin de reptile carnivore, fosile, care aveau caractere de tecodonte, crocodilieni, pterozaurieni şi dinozaurieni, fiind strămoşii păsărilor; au trăit în Triasic. PARAŞUTA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) lansa din avion cu ajutorul paraşutei. PARAŞUTĂ (< fr.; {s} para2- + fr. chute „cădere") s. f. Dispozitiv pentru micşorarea vitezei de cădere a unui corp lansat dintr-o aeronavă, format dintr-un sistem de suspensie şi cupolă (voalura de mătase, bumbac sau fibre sintetice). Prin declanşare automată sau comandată, ia forma de umbrelă cu suprafaţa mare şi reduce viteza de cădere la 5-5,5 m/s. P. a fost imaginată de Leonardo da Vinci, dar salturile cu p. s-au efectuat în sec. 18, în Franţa: în 1783, Louis-Sebastien Lenormand (1757-1839) de pe turnul Observatorului Montpellier şi în 1797 de Andre-Jacques Garnerin din nacela unui balon, de la 1 000 de m. Primele p. s-au confecţionat din pânză groasă (canavas), înlocuită apoi cu mătase şi nailon. ^ p. luminoasă = p. care lansează spre sol materiale pe bază de magneziu, ce se aprind în contact cu aerul, luminând puternic terenul de aterizare, un obiectiv de recunoaştere etc. PARAŞUTISM (< fr.) s. n. 1. Tehnica lansării din avion cu paraşuta pentru scopuri militare sau sportive sau în cazuri de urgenţă. Saltul cuprinde cinci faze, şi anume: desprinderea de avion, căderea liberă în aer, deschiderea paraşutei, căderea cu paraşuta şi contactul cu solul. 2. Ramură sportivă cuprinzând probe de lansare din avion cu paraşuta. Probele clasice sunt aterizarea la punct fix şi acrobaţia; probele de lucru relativ cuprind rularea pe cupolă şi lucrul relativ în cădere liberă şi sunt executate de grupe cu patru şi opt concurenţi. Sportivii români (Smaranda Brăescu, Traian Dumitrescu-Popa, Doru Negulici, Anania Moldoveanu, Gheorghe lancu, Angela Năstase, Elena Băcăoanu ş.a.) participanţi, începând din 1931, la concursurile internaţionale de p. sportiv, au stabilit numeroase recorduri mondiale. Primele campionate mondiale s-au desfăşurat în 1951. PARAŞUTIST, -Ă (< fr.) s. m. si f. Persoană care se lansează cu paraşuta. PARATAXĂ (< fr., germ.; {s} para1-+ gr. taxis „aranjare") s. f. (GRAM.) Juxtapunere. PARATHORMON (< fr.) s. m. Hormon secretat de glandele paratiroide. Determină creşterea concentraţiei calciului şi scăderea concentraţiei fosforului în sânge. PARAT|FIC, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la paratifos (ex. vaccin p.), care provoacă paratifosul. PARAŢIFOIDĂ (< fr.) adj. f. Febră ~ (şi subst., f.) = paratifos. PARATIFOS (< germ.) s. n. Boală infecţioasă acută provocată de bacili din grupul anterobacteriilor şi caracterizată printr-o simptomatologie intestinală similară febrei tifoide, dar cu un caracter mai benign; febră paratifoidă. Infecţia se transmite prin alimente şi apă contaminate. PARATIFQZĂ (< fr.) s. f. (MED. VET.) Salmoneloză. PARATIROiDĂ (< fr.; {s> para1- + fr. thyroide „tiroidă") adj. Glandă ~ = (şi subst., f.) fiecare dintre glandele endocrine, la om în număr de patru, situate în spatele glandei tiroide, care secretă un hormon (parathormonul) având ca principală acţiune reglarea metabolismului fosforului şi calciului. PARATRĂSNET (< para2- + trăsnet) s. n. Instalaţie de protecţie împotriva efectelor descărcărilor electrice atmosferice, alcătuită din una sau mai multe tije metalice de captare (montate în locurile cele mai înalte ale construcţiei), din conductorul de coborâre şi priza de pământ, către care este condus curentul electric de descărcare produs de trăsnet. PARAVA, com. în jud. Bacău, situată pe dr. văii Şiretului, la poalele de SE ale culmii Pietricica; 3 421 loc. (2003). PARAVALANŞĂ (< para2- + [âjvalanşă) s. f. Zid de piatră, de beton etc. destinat să apere o cale de circulaţie terestră de avalanşele de zăpadă. PARAVAN (< fr., it.) s. n. 1. Piesă de mobilier formată din mai multe panouri acoperite cu placaj, hârtie sau pânză, uneorj pictate (ex. p. chinezeşti, adevărate opere de artă), folosită pentru a izola anumite porţiuni ale unei încăperi sau împotriva curenţilor de aer. ♦ Fig. Ceea ce împiedică vederea; ceea ce ascunde sau maschează. 2. (HIDROTEHN.) P. hidraulic = panou hidrometric. 3. (SPORT) Interpunere a unui jucător sau a mai multora între adversarul aflat în acţiune şi poartă (buturi sau coş), în scopul îngreunării pătrunderii în dispozitivul de apărare sau pentru a para aruncarea (şutul) la poartă. PARAVÂNT (< para2- + vânt) s. n. (TRANSP.) Sistem de protecţie format din mai multe rânduri de arbori sau de panouri de lemn aşezate paralel cu axa căilor ferate, a drumurilor etc. pentru reducerea curenţilor de aer. PARAVENOS, -OASĂ (< germ.) adj. Care se află lângă o venă, care se face lângă o venă (ex. injecţie p.). PARAVERTEBRAU-Ă (< fr.) adj. (MED.) Ganglioni paravertebrali = fiecare dintre ganglionii simpatici situaţi de o parte şi de alta, în lungul coloanei vertebrale. PARAY [pare], Paul (1886-1979), dirijor şi compozitor francez. Şef de orchestră (1923-1928) al Concertelor Lamoureux; director muzical (1928-1945) al Cazinoului din Monte Carlo. Fondator al orchestrei din Detroit (1952), pe care a condus-o până în 1963. Repertoriu predilect de muzică franceză, mai ales cea compusă între 1920 şi 1960. PARAXIAL, -Ă (< fr.) adj. (Despre raze de lumină, despre puncte) Situat în vecinătatea axei unui sistem optic. PARAZĂPADĂ (< para2- + zăpadă) s. f. 1. Grilaj montat pe marginea streşinii unei clădiri pentru a preveni căderea zăpezii de pe acoperiş. 2. (La pl.) Panouri mobile aşezate unul în continuarea celuilalt pentru a proteja contra înzăpezirii o porţiune de teren sau o cale de circulaţie. PARAZIT, -Ă (< fr., lat., germ.; {s} para1- + gr. sitos „mâncare") subst., adj. PARAZITA 204 (BIOL.) 1. S. m. şi f. (Şi adj.) Organism animal sau vegetal care trăieşte permanent (ex. cestodele, ascarizii) sau temporar (ex. ţânţarii) pe sau în corpul altui organism, numit gazdă, hrănindu-se cu materia organică a acestuia şi provocându-i daune, boli, uneori chiar moartea. V. ectoparaziţi, endoparaziţi. ♦ Fig. Persoană care trăieşte din munca alteia, care nu produce nimic. 2. Adj. Fig. Care nu are nici o funcţie; de prisos, inutil. 3. S. m. (La pl.) Perturbaţii electromagnetice produse în transmisiile radiofonice, de telecomunicaţii etc. provocate de fenomene din atmosferă sau de alte aparate electrice. PARAZITA (< fr.) vb. I tranz. A trăi ca parazit pe un organism (animal sau vegetal) străin. PARAZITAR, -A (fr.) adj. Care trăieşte ca parazit (1); de parazit. PARAZITICjD, -A' (< fr.; {s} fr. părăsite „parazit" + lat. -cida „care ucide") adj. (Despre substanţe) Care are proprietatea de a distruge paraziţii animali sau vegetali. PARAZITISM (< fr. {i}) s. n. Formă de viaţă a organismelor parazite (1). Duce la modificări (adaptări) structurale şi fiziologice importante (ex. regresia organismelor de locomoţie, de simţ, digestive, apariţia organelor de fixare şi de absorbţie). ♦ Fig. Trândăvie, trai pe seama muncii altuia. PARAZITOLOG,-Ă (< parazitologie) s. m. şi f. Specialist în parazitologie. PARAZITOLOGIE (< fr. {i}; {s} fr. părăsite „parazit" + gr. logos „studiu") s. f. Ştiinţă biologică complexă care studiază fenomenul parazitismului, relaţiile reciproce dintre parazit şi gazdă, dependenţa lor de factorii mediului ambiant. Există: p. umană (se ocupă de bolile parazitare ale omului), p. veterinară (cu cele ale animalelor domestice şi sălbatice) şi p. fitomedicală sau fitopatologie (cu cele ale plantelor); ele elaborează şi metode de prevenire şi tratare a acestor boli. PARAZITOTRQP, -Ă (< fr.; fe} fr. părăsite „parazit" + gr. tropos „direcţie") adj. (Despre substanţe chimice) Care are afinitate pentru paraziţi, microbi etc., fixându-se pe aceştia şi distrugându-i. PARAZITOZĂ (< fr. {i}) s. f. Invadare a unui organism de către paraziţi patogeni, care provoacă simptome caracteristice fiecărui tip de parazit. PARĂ1 (< sl.) s. f. 1. Flacără, văpaie; p. ext. dogoare. 2. Fig. Senti- ment puternic; înflăcărare, ardoare. ♦ Chin sufletesc; fig. foc. PARĂ2 (lat. pira) s. f. 1. Fruct al părului2, de forme şi dimensiuni variate, de culoare galbenă sau verzuie. Conţin zaharuri, apă, substanţe pectice, celuloză, vitamine (C, A, B6 etc.), săruri etc. Sunt răcoritoare şi nutritive; se consumă proaspete, uscate sau conservate. în industria alimentară sunt folosite la prepararea compoturilor, a marme-ladelor, a ţuicii. 2. Nume dat unor piese în formă de pară (1). PARÂMĂ (< tc.) s. f. Frânghie sau cablu vegetal, metalic ori din material plastic, folosit la bordul unei nave. PARÂNG, Munţii ~, masiv muntos în Carpaţii Meridionali, limitat de defileul Jiului (la V), depr. Petroşani (NV), m-ţii Şureanu şi Lotru (N şi NE), valea Olteţului (E) şi Subcarpaţii Olteniei (S). Alcătuit din roci cristalino-mezozoice (micaşisturi, amfibolite, calcare cristaline, cuarţite, şisturi gnaisice, cloritoase, filitoase şi grafitoase, iar pe rama sudică calcare în care au fost sculptate cheile Olteţului şi Galbenului). Mare nod orohidrografic a cărui culme principală, extinsă pe direcţie E-V, este dominată de numeroase vârfuri delimitate de versanţi abrupţi: Parângu Mare (2 519 m, alt. max. a masivului), Mohoru (2 337 m), Păpuşa (2 136 m), Cârja (2 405 m) ş.a. Relief de tip alpin, cu trei complexe de suprafeţe de nivelare, etajate la diferite alt. (Gornoviţa, Râu Şes, Borăscu) şi urme glaciare (căldări şi lacuri, custuri, văi şi morene glaciare). Climă montană, cu precipitaţii abundente şi vânturi predominante dinspre vest. Pajişti alpine şi vegetaţie subalpină, versanţi cu păduri de conifere şi fag. Străbătut de şoseaua Novaci-Oaşa-Sebeş. Teleferic. Importante obiective turistice (vf. Parângu Mare, staţiunea Rânca, Lacul Gâlcescu, Rezervaţia botanică Parângu Mic, cu raritatea floristică Potentilla haynaldiana etc.). PARÂNGU MARE, cel mai înalt vârf din masivul Parâng, alcătuit din graniţe şi granodiorite. Alt.: 2 519 m. Cunoscut şi sub denumirea de Mândra. PARBRIZ (< fr.) s. n. Apărătoare transparentă, confecţionată de obicei din sticlă sau din materiale plastice (ex. plexiglas), montată în partea din faţă a unui automobil sau avion, care permite vizibilitatea şi fereşte pe cei din interiorul acestora de vânt, de ploaie, praf etc. PARC (< fr.) s. n. 1. Grădină publică mare sau grădină plantată cu arbori, flori etc. în jurul unei proprietăţi mari, amenajată cu alei, peluze etc. Vegetaţia poate fi combinată cu oglinzi de apă, cu forme de relief (terase, cascade, peşteri etc.), cu statui, chioşcuri, pavilioane. Vegetaţia este lăsată să se dezvolte liber sau este aranjată după reguli precise de armonizare a speciilor, dimensiunilor, formei, cromaticii etc. ori în funcţie de traseele (aleile) de parcurs. P. dendrologic (arboretum) = p. care cuprinde o mare varietate de specii autohtone şi exotice de arbori şi arbuşti, prezentând o deosebită valoare ştiinţifică şi educaţională. Printre cele mai valoroase p. d. din România se numără cele de la Simeria (jud. Hunedoara), Mihăeşti (jud. Argeş), Văleni (jud. Neamţ), Dofteana şi Hemeiuş (jud. Bacău). P. industrial = areal bine delimitat (având de regulă cel puţin 10 ha), administrat de o societate comercială care deţine infrastructura necesară, dotări tehnice şi sisteme de conectare la utilităţile din exteriorul parcului şi în care se desfăşoară activităţi economice, de cercetare ştiinţifică şi/sau de dezvoltare tehnică prin care 205 PARCURGE este valorificat potenţialul uman şi material din zonă. Constituirea şi funcţionarea p. i. se bazează pe colaborarea dintre autorităţile administraţiei publice, agenţi economici, unităţile de învăţământ superior, de cercetare-dezvoltare şi alţi parteneri. Activitatea economică se realizează pe bază de contracte comerciale între societăţile care administrează p. /'. şi diverşi agenţi economici interesaţi să utilizeze dotările de care dispune p. /. P. naţional = arie naturală protejată, de mare întindere, care conservă ecosisteme reprezentative, foarte puţin modificate de om, cu valoare ştiinţifică şi peisagistică deosebită, oferind posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi turistice, cu respectarea unor reguli stricte de ocrotire. Sunt excluse orice forme de exploatare a resurselor naturale şi de utilizare a terenurilor care pot duce la modificarea mediului; este interzisă construcţia de locuinţe, iar dotările turistice sunt cantonate în zona limitrofă (zona prepare). Pentru conservarea elementelor de mare interes ştiinţific sau foarte vulnerabile în cadrul parcului se delimitează rezervaţii ştiinţifice integrale (cu regim strict de ocrotire), în care accesul publicului nu este permis. Primul p. n. din lume a fost instituit în 1872 în S.U.A. (p. n. Yellowstone). în România, primul p. n. a fost înfiinţat în 1935, în masivul Retezat. Recent au mai fost declarate o serie de p. n., limitele teritoriale şi modul lor de administrare fiind stabilite prin H.G. 230/2003, urmând ca suprafaţa exactă şi zonarea interioară a lor să fie precizată ulterior. Aceste p. n. sunt: Domogled — Valea Cernei (care cuprinde aproape în întregime bazinul Cernei şi partea superioară a bazinului Motrului, inclusiv Piatra Cloşanilor); Cheile Nerei—Beuşniţa (care cuprinde partea de S a m-ţilor Aninei şi capătul nordic al m-ţilor Locvei); m-ţii Rodnei; Cheile Bicazului—Hăşmaş (care se întinde din bazinul Bicazului până în valea Oltului, la Bălan); Ceahlău; Călimani; Cozia (care cuprinde cea mai mare parte a masivului Cozia, un sector al defileului Oltului şi părţile estice ale m-ţilor Căpăţânii şi Lotrului); Piatra Craiului; Semenic—Cheile Carasului (în m-ţii Semenic şi N m-ţilor Aninei); m-ţii Măcinului (inclusiv rezervaţia Valea Fagilor—Luncaviţa). P n. Retezat şi p. n. Rodnei au fost desemnate şi ca rezervaţii ale biosferei (alături de Rezervaţia biosferei Delta Dunării). P. natural = arie naturală protejată, care conservă ecosisteme reprezentative, dar în oarecare măsură modificate de om, şi care oferă posibilităţi de recreere, turism, activităţi ştiinţifice şi educaţionale, în general, p. n., sunt arii în care interacţiunea omului cu natura a creat ansambluri peisagistice originale, cu o biodiversitate ridicată şi în care se mai păstrează numeroase elemente de interes ştiinţific. în cadrul lor există aşezări omeneşti (în general de mici dimensiuni); sunt admise şi chiar încurajate activităţile antropice tradiţionale, dar sunt oprite implantările industriale şi modificările radicale ale folosinţei terenurilor. în această categorie sunt incluse unele arii de mare interes, dar care nu pot obţine statutul de p. naţional (conform normelor Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii) datorită ponderii prea mari a terenurilor modificate antropic (p. n. Bucegi, Balta Mică a Brăilei desemnat şi ca zonă umedă de importanţă internaţională în cadrul convenţiei Ramsar, p. n. Porţile de Fier, p. n. al m-ţilor Apuseni, p. n. Grădiştea Muncelului—Cioclovina, p. n. Vânători-Neamţ). Corespunde categoriei UICN „arie protejată administrată în principal pentru conservarea peisajului şi recreere“. V. rezervaţie. P. de vânătoare = teren împrejmuit unde este crescut vânatul. 2. Suprafaţă de teren parcelată pentru locuinţe, cu numeroase spaţii verzi. 3. P. sportiv = complex cu mai multe terenuri sportive sau săli, care au împrejurul lor spaţii verzi pentru odihnă şi recreere. 4. Loc de staţionare a vehiculelor sau de depozitare a utilajului unei instituţii. ♦ P. de vehicule = totalitatea vehiculelor unei întreprinderi (de transport). 5. Totalitatea instalaţiilor de pe un teren unde se fac extracţii de minereuri sau de ţiţei. PARCA (< fr.) vb. I tranz. A aduce, a aşeza un vehicul într-un loc anume rezervat pentru o staţionare mai îndelungată; a gara. PARCAJ (< fr.) s. n. Parcare. PARCARE (< parca) s. f. Acţiunea de a parca; loc rezervat şi amenajat pentru staţionarea vehiculelor; parking. PARCĂ (< pare + că) adv. Se pare că..., s-ar crede că..., s-ar zice că...; ca şi cum. ♦ Poate, cred că... ♦ (cu valoare de conj.) Ca şi cum, ca şi când. PARCE (în mitologia romană), cele trei surori (Nona, Decuma, Morta), considerate zeiţe ale sorţii. Corespund Moirelor din mitologia greacă. PARCEA (< tc.) Unealtă de pescuit care constă dintr-un şir de cârlige. PARCELA (< parcelă sau < germ., fr.) vb. I tranz. A împărţi un teren în parcele, în scopul unei anumite utilizări. PARCELĂ (< fr.) s. f. 1. Suprafaţă de teren delimitată precis şi care face parte dintr-un teren mai întins. 2. (DR.) Porţiune de teren care se identifică printr-un număr topografic în registrele de publicitate imobiliară şi în cele de cadastru. PARCHERIZA (după fr.; {s} n. pr. Parker) vb. I tranz. A executa operaţia de parcherizare. PARCHERIZARE (< parcheriza) s. f. Procedeu de fostatare a unei piese de oţel cu o soluţie de fosfat de fier şi de mangan, la care se adaugă săruri ale acidului silicic. PARCHET (< fr.) s. n. I. Piesă din lemn, în general de esenţă tare, paralelipipedică sau de altă formă geometrică, cu grosimea de 17-22 mm, lăţimea de 30-90 mm, lungimea de 200-450 mm şi cu feţele laterale fasonate pentru a se îmbina între ele; folosită la pardosirea încăperilor; totalitatea acestor piese. ♦ Pardoseală făcută prin îmbinarea acestor piese. II. Suprafaţă dintr-o pădure, în curs de exploatare, delimitată prin semne convenţionale. III. 1. (DR.) Instituţie judiciară care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti, cu atribuţia de a exercita acţiunea penală şi a susţine acuzarea în procesul penal. 2. Totalitatea magistraţilor încadraţi în această instituţie şi prin care se exercită atribuţiile ei. PARCHETA (< fr.) vb. I tranz. 1. A monta o pardoseală de parchet (I). 2. A organiza exploatarea unei porţiuni dintr-o pădure, a împărţi pădurea în mai multe parchete (II). PARCHETAR (< parchet) s. m. Lucrător calificat, specializat în montarea pardoselilor de parchet. PARCIMONIE (< fr., lat.; cf. lat. parcus „econom*1) s. f. (Livr.) Zgârcenie. ♦ Fig. Măsură, reţinere; pondere (în manifestări). PARCIMONIOS -OASĂ (< fr.) adj. (Despre oameni) Excesiv de econom; zgârcit. ♦ Fig. Moderat, reţinut, ponderat (în manifestări). PARCURGE (< curge, după fr. parcourii) vb. III tranz. 1. A străbate un drum sau o distanţă; a se deplasa ♦ A trăi, a petrece un interval de timp într-un anumit loc sau într-un anumit fel. 2. A trece cu privirea peste ceva; a PARCURS 206 examina repede cu privirea; spec. a citi (în grabă) o carte, un ziar etc. PARCURS (< fr.) s. n. 1. Faptul de a parcurge (1); drum (de) străbătut, traiect. <0> Loc. Pe parcurs... = în timpul... ♦ (TRANSP.) Drum efectuat de un vehicul într-un timp anumit; lungimea drumului efectuat de un vehicul. ♦ (SPORT) Traseu (itinerar) al unei curse, stabilit prin regulament, care trebuie efectuat obligatoriu de către toţi concurenţii. 2. Lungimea unui drum sau a unei traiectorii între două puncte anumite ale sale. PARDESjU (< fr.) s. n. Haină lungă, din stofă sau din alte ţesături, mai subţire decât paltonul, purtată primăvara şi toamna. PARDINA, com. în jud. Tulcea, situată în NV Deltei Dunării, pe dr. braţului Chilia; 538 loc. (2003). Cherhana. Rezervaţie zoologică (loc de cuibărit pentru pelicani, călifari ş.a.) între 13 oct. 1983 şi 20 mai 1996 s-a numit 1 Mai. PARDO BAZÂN [ba0an], Emilia, contesă de (1852-1921), scriitoare spaniolă. Prof. univ. la Madrid. Promotoare a curentului naturalist în literatura spaniolă. Romane de moravuri, evocând provincia natală („Tribuna", „Moşiile din Ulloa“, „O călătorie de nuntă“), cu unele note autobiografice, investigând psihologia personajelor („Sirena neagră", „Himera"). Note de călătorie, studii literare („Literatura franceză modernă", „Revoluţia şi romanul în Rusia"). PARDON (< fr., germ.) interj. Iertaţi-mă!; scuzaţi! ♦ (Indică un protest) Ba nu; să avem iertare! ♦ (Substantivat, n.) iertare, scuză. PARDOSEALĂ (< pardosi) s. f. îmbrăcăminte dintr-unul sau din mai multe straturi de material durabil (lemn, cărămidă, asfalt, gresie, marmură, piatră etc.), aşezată pe planşeul unei încăperi sau pe suprafaţa unei curţi, în scop de protecţie sau decorativ. V. duşumea, podea, pavaj. PARDOSj vb. IV tranz. A acoperi cu pardoseală un planşeu, o curte etc. PARDOŞI, com. în jud. Buzău, situată în Subcarpaţii Buzăului, pe râul Câlnău; 542 loc. (2003). Satul P. este menţionat documentar în 1664. Biserică de lemn cu hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului (sfârşitul sec. 18), în satul Valea Şchiopului. PARDUBICE [pardubitse], oraş în partea central-nordică a Cehiei, pe cursul superior al fl. Labe (Elba), în zona de confl. cu râul Hrudimka, la Ambroise Parâ 97 km E de Praga; 89,7 mii loc. (2003). Nod de comunicaţii. Constr. de apara-taj electrotehnic (uzinele „Tesla"), de motoare şi de maşini-unelte; ind. chimică, de prelucr. a petrolului şi cauciucului, alim. (zahăr, bere) şi textilă. Centru turistic. Monumente: catedrala Sf. Bartolomeu (1226, reconstruită în 1520-1539), castelul Pernstejn (sec. 16-17), în stil renascentist, Zelenâ brâna (Poarta Verde, 1507-1534), Primăria (1894). Cunoscut pentru Marele premiu hipic cu obstacole şi cursele de motociclete. PAR£, Ambroise (c. 1509-1590), chirurg francez. Unul dintre reformatorii medicinei Renaşterii. A introdus tehnici operatorii noi (hemostaza prin ligatura arterelor în locul cauterizării, după amputaţia membrelor); a pus bazele marii chirurgii (amputaţii, dezarticulări). Alături de J. Hunter şi J. Lister, socotit printre cei mai mari chirurgi ai tuturor timpurilor. Autor a unor lucrări privind circulaţia sangvină. PAREJA DfEZ-CANSECO [parşha dies], Alfredo (1908-1993), scriitor ecuadorian. Romancierul cel mai reprezentativ al „Grupului de la Guayaquil". Romane de observaţie socială şi de analiză psihologică inspirate din viaţa cultivatorilor de cacao, a marinarilor şi a deţinuţilor politici („Cei trei şoareci", „Anii tineri", „Oameni fără timp"). PĂREM|E s.f. v. parimie. PAREMIOLOGIE (< fr. {i}; {s} gr. paroimia „proverb" + logos „studiu") s. f. Ramură a folcloristicii care se ocupă cu culegerea, sistematizarea şi cercetarea conţinutului de idei, originea, aria de răspândire a proverbelor şi zică-torilor. ♦ Totalitatea proverbelor dintr-o limbă. PARENCHjM (< fr.) s. n. 1. (ANAT.) Ţesut funcţional spongios bogat în vase sanguine, care se găseşte în plămâni, rinichi şi în alte organe. 2. (BOT.) Ţesut vegetal fundamental, viu, format din celule izodiametrice, cu pereţi subţiri şi cu spaţii intercelulare (ex. p. de asimilaţie, p. de absorbţie, p. de rezervă). ^ P. cortical = ţesut sub epiderma tulpinii care conţine clorofilă. PARENTAL, -Ă (< părinte) adj. Părintesc. ^ Organism p. = organism care prin reproducere sexuată sau asexuată dă naştere la noi organisme. PARENTALJSM (< părinte) s. n. Manifestare patologică constând în spirit dominator al mamei sau al tatălui faţă de copil. PARENT [pare], Claude (n. 1923), arhitect francez. Lucrări de orientare funcţionalistă, într-o plastică originală şi variată (Pavilionul persan din Cetatea universitară, Paris; centrul parohial Sainte-Bernadette din Nevers, numeroase locuinţe la Paris, Cannes şi Marly, Pavilionul Franţei la a 35-a Bienală de la Veneţia). Lucrări teoretice („Arhitectul, bufonul social"). PARENTERAL, -Ă (< fr. {i}; {s} para1- + gr. enteron „intestin") adj. (Despre modul de administrare a medicamentelor) Care se efectuează pe altă cale decât cea digestivă (ex. injecţii subcutanate, intramusculare, intra-venoase etc.). PARESTEZJE (< fr. {i}; {s} para1- + gr. aisthesis „senzaţie") s. f. Senzaţie falsă sau fără obiect, cu caracter de furnicătură, amorţeală, înţepătură etc., resimţită în cursul unor afecţiuni ale sistemului nervos (leziuni ale nervilor periferici sau ale măduvei spinării). PARETO, Vilfredo (1848-1923), sociolog şi economist elveţian de origine italiană. Prof. univ. la Lausanne. Ca sociolog a conceput o teorie a „circulaţiei elitelor" pornind de la atribuirea unui rol de prim-plan instinctelor, apeti-turilor, sentimentelor, intereselor şi trăsăturilor de caracter în viaţa socială; Vilfredo Pareto 207 PARIETAL înscriindu-se în orientarea psihologică în sociologie, a considerat că fiecare individ este dotat cu anumite „constante" psihologice sau cu anumite trebuinţe spirituale care nu se pot satisface decât trăind în societate; de aici, orice analiză socială are ca bază o analiză psihologică („Tratat de sociologie generală", „Pericolul socialist", „Sistemele socialiste"). Autor al teoriei optimului economic (optimul lui P.); a dezvoltat teoria marginalistă a predecesorului său, L. Walras. Manuale de economie politică. PAREZĂ (< germ.) s. f. Deficit de mobilitate de grad mai redus decât paralizia, constând în reducerea amplitudinii şi forţei mişcării (diminuarea forţei musculare). Survine în afecţiuni organice şi funcţionale ale sistemului nervos. PARFUM (< fr.) s. n. 1. Miros plăcut; mireasmă (de flori). ♦ Miros îmbietor, savuros, apetisant răspândit de unele alimente; aromă. 2. Produs, de obicei lichid, cu miros plăcut, preparat dintr-un amestec de substanţe odorante naturale sau sintetice, fixatori, solvenţi etc.; p. ext. produsul împreună cu ambalajul său. în simbolistică, p. este unul dintre elementele jertfei, care contribuie la primirea ei de către divinitate. El mai are şi rolul de purificare (ex. p. pe care îl exală răşina sau tămâia). 3. Fig. Notă specifică, atmosferă caracteristică. PARFUMA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A îmbiba cu o mireasmă plăcută; a înmiresma. ♦ A aromatiza 2. Refl. şi tranz. A (se) stropi cu parfum. ^ PARFUMERjE (< fr.) s. f. Magazin în care se vând parfumuri (2), articole de toaletă, cosmetice etc. V. drogherie. ♦ P. ext. Industria parfumurilor. PARHANI, oraş în S Indiei centrale (Mahărăshtra), lângă râul Dudna (bazinul fl. Godăvari), în pod. Deccan, la 161 km ESE de Aurangabad; 259,2 mii loc. (2001). Centru agricol şi comercial (mei, sorg, bumbac). Ţesătorii de bumbac. Uleiuri vegetale. Templul PrahăvatT, transformat în moschee în timpul Imperiului Marilor Moguli. în apropiere, la Aundah, templul sacru Siva Jyotirlinga. PARGHEL, Anca (n. 1957, Câmpulung Moldovenesc), cântăreaţă română de jaz. Se impune şi ca pianistă, şefă de formaţie, compozitoare, textieră, aranjoare şi profesoară. Artă vocală personală şi creativitate de improvizaţie debordantă. Notorietate europeană. Colaborează cu nume marcante ale jazului internaţional (Larry Coryell). Constantin I. Parhon Discografie selectivă: „Midnight Prayer", „Magic Bird", „Primai Sound". PARHEUE (< fr.; {s} para1- + gr. helios „soare") s. f. Fenomen optic constând în apariţia unor pete strălucitoare, rotunde, adeseori colorate, situate pe un cerc luminos paralel cu orizontul, care înconjură Soarele. V. şi halo (1). PARHON, Constantin I. (1874-1969, n. Câmpulung), endocrinolog şi om politic român. Acad. (1939), prof. univ. la laşi şi la Bucureşti. Preşedinte de onoare al Acad. (1948-1969). Preşedintele Parlamentului României (1946). Preşedinte (1947-1948) al Prezidiului Provizoriu al Republicii Populare Române; din apr. 1948 până în iun. 1952, al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (şeful statului). Director (1930-1940) al Institutului pentru Bolile Nervoase, Mintale şi Endocrinologice, al Institutului de Endocrinologie (1947-1957) şi al Institutului de Geriatrie (1952-1957). Creatorul şcolii româneşti de endocrinologie şi unul dintre protagoniştii ei pe plan mondial în perioada constituirii acesteia ca disciplină ştiinţifică independentă. Autorul primei cărţi de endocrinologie din lume („Secreţiile interne", în colab. cu M. Goldstein, 1909). A izolat şi a descris maladii noi: sindromul hiperhidropexic (sindromul lui P.), nanismul hiperhipofizar. Contribuţii importante în biochimia sindroamelor endocrine, la studiul valorii endocrine a epifizei şi timusului, în biologia vârstelor („Bătrâneţea şi tratamentul ei“, „Biologia vârstelor"), în rolul glandelor paratiroide asupra metabolismului calciului. Tratate („Manual de endocrinologie", în colab.). Alte lucrări: „Trăite d’endocrinologie. Les secretions inter-nes au point de vue morphologique, chimique, physichologique, pathologique et therapeutique" (în colab.), „Psihozele afective", „Opoterapie", „Endocrinologia embrionară" (în colab.). Membru al mai multor academii străine. PARI- (< lat. par „egal") Element de compunere cu sensul „egal", „la fel" cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. PARIA1 (< fr.) s. m. 1. (în India, la brahmani) Persoană care se află în afara castelor (fie prin origine, fie prin excluderea sa dintr-o castă) şi este lipsită de orice drepturi sociale sau religioase. 2. P. ext. Persoană dispreţuită, ţinută la distanţă, repudiată, căreia nu i se recunoaşte nici un drept. PARIA2 (< fr.) vb. I intranz. 1. A face prinsoare, a pune rămăşag. 2. A miza la anumite jocuri şi întreceri sportive (ex. la curse de cai). 3. A fi sigur de ceva. PARIA, golf al M. Caraibilor (Oc. Atlantic), pe coastele de NE ale Venezuelei, închis la E de ins. Trinidad şi mărginit la N de pen. P. Lungime (E-V): c. 160 km. Lăţime max. (N-S): 65 km. în el se varsă râul San Juan şi unele braţe ale deltei fl. Orinoco. Principalele porturi: Port of Spain şi San Fernando (Trinidad şi Tobago) şi Cuira, Izâpa, Pedernales (Venezuela); exportă petrol, minereu de fier, bauxită, cherestea şi produse agricole. C. Co-lumb l-a vizitat în a treia sa călătorie (1498). PARIBENI, Roberto (1876-1956), arheolog şi istoric italian. Prof. univ. la Milano. Director general (1928-1933) al Antichităţilor şi Artelor Frumoase; director (din 1934) al Institutului de Arheologie şi Istoria Artelor. Cercetări arheologice în Muntenegru, Eritreea, Egipt, Asia Mică ş.a. Lucrări: „Arhitectura Orientului antic", „Italia imperială de la Octavian la Teodosiu", „Optimus Princeps", „Imperiul Roman", „Cercetare asupra locului anticului Adulis". M. de onoare al Acad. Române (1926). PARICjD (< fr.) s. m. şi f. 1. Persoană care şi-a ucis tatăl sau mama. 2. S. n. Crimă care constă în uciderea părinţilor. PARICOPITAT, -Ă (< pari- + copită) adj., s. n. (ZOOL.) Artiodactil (1, 2). PARÎCUTIN, vulcan activ în Mexic, în S Pod. Mexican. Alt.: 2 775 m. A erupt prima dată la 20 febr. 1943 (a luat naştere într-un lan de porumb), fiind vulcanul cu cea mai spectaculoasă apariţie şi cea mai rapidă dezvoltare de pe glob. A încetat să erupă în 1952. PARIETAL, -Ă (< fr. {i>; lat. paries, parietis „perete") adj. Care ţine PARIETALES 208 de peretele unei cavităţi a organismului. Os p. (şi subst., n.) = os pereche, simetric, care formează, de fiecare parte, porţiunea laterală a bolţii craniene. PARIETALES (cuv. lat.) s. f. pl. Ordin de plante erbacee şi lemnoase, dicotiledonate, bienale şi perene, cu înveliş floral dublu, galben, alb sau roşiatic şi ovar superior, unilocular, cu ovulele dispuse parietal, adică pe pereţii ovarului în perechi simetrice, în centrul carpelelor (ex. begonia, panseaua etc.). PARIMA, Sierra (Serra) lanţ muntos în partea de NNV a Americii de Sud, alcătuit predominant din graniţe şi gnaisuri, extins pe c. 350 km lungime (de la N la S) pe terit. SE al Vene-zuelei şi pe cel NV al Braziliei. Alt. max.: 1 525 m. Nod hidrografic (de aici izv. fl. Orinoco cu afluenţii de dreapta, precum şi o serie de afluenţi ai lui Rio Negro). PARIMjE (PAREMIE) (< ngr., lat.) s. f. (înv.) Proverb, maximă, pildă. ♦ Text din cartea „Proverbele lui Solomon" sau din alte cărţi ale „Vechiului Testament", care se citeşte la slujba vecerniei sau la alte slujbe religioase. PARIN, Vasili Vasilievici (1903- 1971), medic rus. Prof. univ. la Moscova. Studii asupra reglării reflexe a circulaţiei sangvine, a fiziologiei miocardului, a circulaţiei şi respiraţiei în condiţiile zborului cosmic etc. („Introducere în cibernetica medicală", „Problema troficităţii nervoase în teoria şi practica medicinii"). M. de onoare al Acad. Române (1945). PARINCEA, com. în jud. Bacău, situată în partea de V a colinelor Tutovei, pe râurile Răcătău şi Năneşti; 3 917 loc. (2003). în satul P. se află mănăstirea cu acelaşi nume (de maici), cu biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1863), iar în satul Năneşti, o biserică de lemn din 1780. PARINI, Giuseppe (1729-1799), scriitor italian. A susţinut de pe poziţii iluministe funcţia morală a artei, fiind potrivnic exceselor poeziei pastorale („Principiile literaturii"). Versuri arcadiene („Ode"), poeme neoclasice cu caracter satiric („Ziua" — capodopera sa). PARIPENAT, -Ă (< fr.; {s} pari- + lat. pennatus „cu pene") adj. (Despre frunzele compuse) Cu un număr pereche de foliole, dispuse în formă de pană (ex. la măzăriche). PARIS (în mitologia greacă), fiul cel mai mic al regelui troian Priam şi al Hecubei. Abandonat după naştere pe muntele Ida din ins. Creta, din cauza unei profeţii care anunţa că Troia va pieri din cauza sa. Crescut de păstori, se întoarce adult în cetate. La nunta lui Peleus cu Thetis, a oferit Afroditei mărul de aur (al discordiei), hărăzit de zeiţa Eris „celei mai frumoase" („Judecata lui P.“). Drept recunoştinţă, aceasta l-a răsplătit cu frumoasa Elena, soţia regelui Menelau. Fiind nevoit să o răpească, a provocat izbucnirea Războiului troian. Lovit în luptă de o săgeată otrăvită, cere ajutorul fostei sale soţii, nimfa Oinone, dar aceasta îl refuză. PARIS [fr. parj] 1. Bazinul Parisului (sau Parizian), regiune în N Franţei, extinsă în jurul Parisului, pe c. 500 km diametru de la E la V şi c. 300 km de la N la S, având forma unui amfiteatru cu o înclinare generală pe direcţia SE-NV, drenată de fl. Sena şi afl. săi Marna, Oise ş.a. Este o zonă joasă, acoperită cu depozite sedimentare terţiare, limitată de masivele hercinice Ardeni (NNE), Vosgi (E), Masivul Central (S) şi Armorican (V), iar spre N de colinele Artois, care constituie limita între B. P. şi Câmpia Flandrei. 2. Capitala Franţei, a regiunii şi a provinciei istorice île-de-France, situată în bazinul cu acelaşi nume, în zona de confl. a râurilor Marna şi Oise cu fl. Sena, la 170 km de gura de vărsare a acesteia în Marea Mânecii; 2,1 mii. loc. (1999). Marele P., împreună cu suburbiile şi oraşele-satelit (Argenteuil, Saint-Denis, Montreuil, Orly, Versailles, Boulogne-Billancourt, Saint-Cloud, Neuilly-sur-Seine, Clichy, Nanterre, Rueil-Mal-maison, Saint-Germain-en-Laye, Poissy ş.a.) formează o conurbaţie de 11,2 mii. loc. (1999), extinsă pe 1 832 km2. Oraşul propriu-zis, încorsetat de meandrele Senei şi Marnei şi dominat de mai multe coline (Montmartre 125 m alt., Chaillot, Buttes-Chaumont, Belleville, Menilmontant ş.a.), ocupă o supr. de 105 km2, având ca nucleu îie de la Cite. P. este cel mai important centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-artistic şi turistic al ţării, fiind sediul unor organisme internaţionale (UNESCO, din 1947, OECD ş.a.); locul de desfăşurare a Jocurilor Olimpice în anii 1900 şi 1924. Important nod internaţional de comunicaţii, cu trei mari aeroporturi (Orly, Le Bourget, Roissy— Charles de Gaulle), port fluvial şi mai multe gări (Gara de Nord, Gara de Est, Austerlitz, Saint-Lazaire, Montparnasse ş.a.). Metrou (din 1900). P. este cel mai puternic centru ind. al Franţei, care produce automobile (uzinele firmelor „Renault", „Citroen" ş.a.), avioane, tractoare, produse electronice şi electrotehnice (firma „Thomson"), maşini-unelte, aparatură de precizie şi optică, produse chimice (mase plastice, medicamente, cosmetice, cauciuc sintetic, îngrăşăminte) şi textile (confecţii, tricotaje, ţesături), articole de blănărie şi marochinărie, încălţăminte, mobilă fină, alimente, articole de lux (parfumuri, bijuterii ş.a); mari edituri şi tipografii. Studiouri cinematografice. Centru financiar internaţional (Banca Franţei, Banca Rothschild, Credit Lyonnais) şi bursier. Centru ştiinţific: Academia Franceză (fundată de Richelieu în 1634), Institutul Franţei (1795), Institutul Pasteur (1888), Centrul Pompidou (1971-1977) etc. Numeroase teatre: Opera (1789), Comedia Franceză (1680), Teatrul Etoile ş.a.; universităţi: Sorbona (1257), College de France (1530), l’Ecole Normale Superieure (1794), Conservatorul (1795), l’Ecole Naţionale de Beaux Arts ş.a.; muzee: Luvrul, inaugurat în 1793, Muzeul Naţional de Artă Modernă, Muzeul Cluny, Musee de l’homme, Muzeul de Artă Decorativă, Muzeul de Artă Tradiţională Populară ş.a.; parcuri şi grădini: Bois de Boulogne, 872 ha, Bois de Vincennes, 943 ha, Tuileries, Luxembourg, Jardin des Plantes ş.a.; poduri peste Sena: Pont-Neuf (1578-1606), Notre-Dame, Alexandre III, Sully, Saint-Michel, Solferino, Royal, Louis-Philippe, Pont de la Concorde ş.a.; bulevarde şi străzi renumite: Champs-Elysees, Sebastopol, Saint-Germain, Saint-Michel, Grand Armee, Royal etc.; cartiere faimoase: Quartier Latin, Montparnasse, Montmartre, Saint-Germain-des-Pres; pieţe: Place de la Concorde, cu obeliscul din Luxor, Place Charles de Gaulle — fostă Place de l’Etoile, cu Arcul de Triumf, Place Vendome, Place Champs de Mars, cu Turnul Eiffel, Place de la Republique, Place des Etats-Unis ş.a.; porţi cu caracter triumfal-decorativ: Saint-Denis (1672), Saint-Martin (1674) ş.a.; cabarete: Mou-lin Rouge, Crazy Horse, Folies-Bergere, Olympia ş.a. Monumente: biserica Saint-Germain-des-Pres (sec. 6, reconstruită în sec. 10-11), catedrala Notre Dame (1177-1250), bisericile Saint-Martin-des-Champs (1140), Sainte-Chapelle (1246-1248), Saint- Joseph-des-Carmes (1613-1620), Saint-Louis (1644-1728), bazilica Sacre-Cceur (1876-1914), l’Hotel de Sens (1474-1519), motel de Cluny (1485-1498), l’Hotel de Viile (Primăria) (1533-1551, reconstruit în 1606-1628), l’Hotel des Invalides (1670-1720), în stil gotic, 209 PARIS 1. Vedere generală. 2. Opera Garnier. 3. Palatul Luvru. 4. Catedrala Notre-Dame. 5. Place de la Concorde Palatul Bourbon (1722), Pantheonul (1764-1812), clădirea Bursei (1808-1825), Arcul de Triumf (1806-1836), clădirea Operei (1862-1875), Turnul Eiffel (1889), înalt de 320 m, Piramida de sticlă „Grande Louvre“ (1989) ş.a. Istoric. Pe locul oraşului de azi a existat, în sec. 1 î.Hr., o aşezare iniţial Pe o insulă a Senei {île de la Cite) a tribului galic al parisilor, numită Lutetia. Cucerit de romani (52 î.Hr.), a devenit un puternic centru comercial (Lutetia Parisiorum apoi Parisia, de unde numele actual). Populaţia oraşului a fost creştinată (sec. 3) de episcopul Denis (Dionisie) care a fost martirizat. Distrus de populaţiile barbare (280), a fost reconstruit. în 360, prefectul Galiei, Iulian Apostatul a fost proclamat aici împărat de soldaţii săi, iar oraşul a luat definitiv numele de P. De la începutul sec. 6, P. a fost reşedinţa regilor franci, constituind, treptat, împreună cu împrejurimile sale, nucleul domeniului regal al Capetingilor, fiind şi cel mai important centru economic, politic şi cultural-artistic al Franţei. Devenit capitala Franţei (987) PÂRIS 210 când Hugo Capet, conte de Paris a devenit rege; în sec. 11-15 a jucat rolul de centru unificator în procesul de centralizare a statului francez. în sec. 14-15 dezvoltarea sa a fost întârziată din cauza Morţii Negre (epidemia de ciumă a secerat 1/3 din populaţie). P. este strâns legat de istoria Franţei, aici desfăşurându-se un şir de evenimente importante: răscoala condusă de Etienne Marcel (1356-1358), răscoala ciocănaşilor (1382) şi caboşienilor (1413), Noaptea Sf. Bartolomeu (1572), Fronda (1648-1653) etc. La sfârşitul sec. 18 şi în sec. 19, parizienii au avut un rol important în cele mai de seamă evenimente din istoria Franţei: Revoluţia din 1789- 1794, Revoluţia din iul. 1830, Revoluţia din 1848. P. a fost unul dintre cele mai importante centre ale emigraţiei revoluţionare române de după 1848. Napoleon III l-a însărcinat pe G. Haus-smann cu modernizarea infrastructurii oraşului. în Războiul Franco-Prusian (1870-1871), locuitorii P. au luptat eroic împotriva trupelor prusace care asediau oraşul. Aici a izbucnit, în 1871, o insurecţie care a instaurat Comuna din Paris. în sec. 19 a devenit centrul cultu-ral-artistic al lumii („Oraşul-lumină"). Ocupat, la 14 iun. 1940, de trupele germane, oraşul a fost eliberat în urma insurecţiei populare din 19-25 aug. 1944. în mai 1968, a fost teatrul unor tulburări studenţeşti. La P. au avut loc numeroase întâlniri diplomatice, consfătuiri şi conferinţe internaţionale. — Tratatul de Pace din 10 febr. 1763, încheiat, la Versailles, în urma Războiului de 7 ani (inclusiv războiul Franţei cu India) în care Franţa aliată cu Austria, Spania şi Rusia a luptat împotriva Angliei şi Prusiei. Franţa renunţă în favoarea Angliei în America la Noua Franţă (Canada) şi la toate teritoriile de la est de Mississippi (Loui-siana), cu excepţia Noului Orleans. Spania cedează Florida Angliei, primind în schimb partea apuseană a Louisianei (care aparţinuse Franţei). în Indiile de Vest Anglia obţine de la Franţa insula Dominica, Saint-Vincent, Grenada şi Tobago, iar în Africa aproape întreg teritoriul coloniei Senegal; ins. Minorca, cucerită de Franţa în 1756 este retrocedată Angliei. în India, Franţa păstra doar 5 oraşe. Franţa şi Spania se obligau să evacueze trupele din Portugalia şi coloniile acesteia. Trupele franceze trebuiau să părăsească teritoriul Hanovrei, care era moştenire ereditară a regilor Angliei din dinastia de Hanovra. Tratatul de Pace din 30 mai 1814, încheiat între Franţa şi Coaliţia a Vl-a (Anglia, Austria, Prusia, Rusia; ulterior s-au raliat Tratatului Suedia, Spania şi Portugalia) şi care prevedea restabilirea independenţei Olandei, Elveţiei, principatelor germane şi statelor italiene. Franţa era redusă la graniţele existente la 1 ian. 1792; totodată, i se retrocedează o parte însemnată a posesiunilor coloniale pierdute de ea în cursul războaielor napoleoniene. Tratatul de Pace din 20 nov. 1815 între Franţa şi Coaliţia a VI l-a (Rusia, Anglia, Austria şi Prusia) confirmă clauzele Tratatului din 30 mai 1814, spre deosebire de care în prezentul Tratat se stipulează menţinerea Franţei în graniţele existente în 1790, fiind deposedată astfel de reg. Saar şi Savoia etc. şi obligată la plata a 700 mii. franci, precum şi la acceptarea unei armate de ocupaţie de 150 000 de oameni pentru o perioadă de 3-5 ani. Tratatul de Pace din 18/30 mart. 1856, încheiat în urma Războiului Crimeii (1853-1856), care prevedea, printre altele, înlăturarea protectoratului rus asupra Principatelor Române, rămânând sub suzeranitatea Porţii, dar cu garanţia colectivă a marilor puteri europene (Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia şi Regatul Sardiniei); stabileşte libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre, precum şi crearea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galaţi. Rusia înapoiază Turciei Karsul, iar Principatelor Române judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei, confirmând în acelaşi timp şi autonomia Serbiei. Conferinţa din 10/22 mai-7/19 aug. 1858 (au participat semnatarii Tratatului de Pace din 1856), încheiată cu o convenţie, care stabilea viitorul statut politic, social şi administrativ al Principatelor Române; Conferinţa de Pace din 18 ian. 1919-10 aug. 1920, convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (27 state, printre care şi România) pentru semnarea tratatelor de pace cu ţările învinse, Germania, Austria, Ungaria, Turcia şi Bulgaria. Ea s-a încheiat cu semnarea unei serii de tratate la Versailles (1919), Saint-Germain (1919), Neuilly (1919), Sevres (1920), Trianon (1920). Totodată, a hotărât înfiinţarea Societăţii Naţiunilor. Conferinţa de Pace din 29 iul.—15 oct. 1946, convocată de puterile învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial pentru încheierea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România şi Ungaria, state foste aliate ale Germaniei. Tratatele au fost semnate la 10 febr. 1947; Acordul de Armistiţiu din 27 ian. 1973, acord semnat, în urma negocierilor de la Paris (1968-1973), de către miniştrii de Externe ai Republicii Democrate Vietnam, Guvernului Revoluţionar Provizoriu al Republicii Vietnamului de Sud, S.U.A. şi administraţia de la Saigon prin care se hotărăşte încetarea războiului şi restabilirea păcii în Vietnam; prevede, între altele, evacuarea trupelor străine din Vietnamul de Sud, organizarea de alegeri sub control internaţional, unificarea, treptată, pe cale paşnică a ţării. Şcoala din denumire (1925) prin care sunt desemnate în istoria artei grupările şi creaţiile pictorilor şi sculptorilor străini stabiliţi la P. în diferite epoci (sec. 14, 18 şi 20). Cea mai importantă este cea din sec. 20, care a grupat artişti de prestigiu (M. Chagall, W. Kandinsky, A. Modigliani, P. Picasso, C. Brâncuşi ş.a.), fără să genereze însă un stil sau un curent anume. Sunt numiţi „a doua şcoală din P.“ pictorii abstracţi de după al Doilea Război Mondial (N. Stael, J. M. Atlan, M. Esteve, Maria Vieira da Silva). PÂRIS, Alain (n. 1947), dirijor şi muzicolog francez. Prof. univ. la Stras-bourg. Dirijează principalele orchestre franceze şi europene. înfiinţează (1980) Ansamblul de suflători de la Paris. Produce emisiuni muzicale de radio şi televiziune din 1975. Lucrări muzicologice („Dicţionar de interpreţi"). PARIS [parj], Gaston (1839-1903), filolog şi lingvist francez. Prof. la College de France. întemeietor al studiilor de filologie romanică în Franţa. Specialist în literatura franceză medievală („Istoria poetică a lui Carol cel Mare", „Literatura franceză în Evul Mediu"). Studii de lingvistică („Publicaţii lingvistice"). Ca profesor, a format mulţi romanişti, printre care şi lingvişti români, împreună cu P. Meyer a întemeiat revista „Romania" (1872). PARISILABIC, -Ă (< fr. {i}; fe} pari-+ lat. syllabicus „silabic") adj. (Despre substantive sau adjective) A cărui temă păstrează acelaşi număr de silabe, în cursul declinării, la formele cauzale considerate fundamentale. PARIS-MATCH [parimaţ/], săptămânal parizian ilustrat, succesor al revistei L ’lllustration, înfiinţat în 1949 de J. Prouvost; continuă revista „Match“ creată în 1926; răscumpărat în 1938 de J. Prouvost. Suspendat în timpul ocupaţiei germane. Din 1976 este condus de D. Filipacchi. PARIS-SOIR [parisoar], cotidian fondat în 1923 de E. Merle; preluat în 1930 de J. Prouvost, a devenit ziarul 211 PARLAMENT parizian cu cel mai mare tiraj, peste 2 mii. de exemplare. în 1943 a fost interzis. PARISTRION (PARADUNAVON), themă bizantină, cu un accentuat caracter militar, înfiinţată la sfârşitul sec. 10 şi începutul sec. 11, după recucerirea de către bizantini a terit. de la Dunărea de Jos. Cuprindea Dobrogea şi NE Bulgariei, cu centrul la Durostorum. PARITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Egalitate numerică, număr egal. ♦ (FIZ.) însuşire a funcţiei de undă care descrie un sistem cuantic de a fi pară. 2. (EC.) Egalitate valorică, echivalenţă în valoare. ^ (FIN.) P. valutară = cursul de schimb oficial al unei valute cu o altă valută, care reflectă raportul dintre puterea lor de cumpărare, ca şi raportul dintre cererea şi oferta de schimb, la un moment dat. V. curs. 3. (în dreptul ecleziastic) P. confesională = egalitate în rang şi în tratamentul diferitelor confesiuni religioase şi biserici într-un stat neutru ca orientare religioasă. PAR|U (< fr.) s. n. Convenţie prin care fiecare dintre persoanele care susţin lucruri, păreri diferite (contrare) se obligă să plătească o sumă de bani (sau alte compensaţii) celui care va avea dreptate; rămăşag, prinsoare. ♦ Joc de noroc (la cursele de cai, câini ş.a.) constând dintr-o miză care, în caz de câştig, dă participantului dreptul la o cotă proporţională din totalul sumelor mizate. PARK CHUNG HEE v. Pak Cijan Hi. PARK [pa:k], Mungo (1771-1806), medic şi explorator britanic de origine scoţiană. A călătorit în Africa, unde a explorat fluviile Gambia, Senegal şi Niger (1795—1797); a maj întreprins o expediţie de 2 500 km pe fl. Niger (1805), reuşind să ajungă la Bamako şi Tombouctou, unde şi-a pierdut viaţa în Mungo Park urma unei lupte cu populaţia băştinaşă. Autor al lucrării „Călătorie în ţinuturile din interiorul Africii11 (1797). PARK [park], Robert E[zra] (1864- 1944), sociolog şi ziarist american. Unul dintre conducătorii şcolii sociologice de la Chicago. Printre primii cercetători care a considerat opinia publică un fenomen ce poate fi măsurat, estimat („Introducere în ştiinţa sociologică", în colab.). PARKER [pa:ka], Alan (n. 1944), regizor britanic de film. Realizator al unor pelicule de genuri diferite, combinate după formule proprii, în care frumuseţea plastică a imaginii şi inventivitatea vizuală au un rol important („Expresul de la miezul nopţii", „Timpul ucide dragostea", „Colivia", „Angel Heart", „Mississippi în flăcări", „Evita"). PARKER [parker], Charles Christo-pher (zis şi Charlie; supranumit Bird şi Yardbird) (1920-1955), saxofonist alto şi compozitor de jaz american. Unul dintre cei mai importanţi jazmeni americani de culoare. Ascensiune ce coincide cu înnoirea adusă de stilul „be-bop", al cărui pionier este. Stil nou de improvizaţie la saxofon, frecvent „amelodic" (după canoanele tradiţionale), contrastant, imprevizibil, inspirat, ignorând noţiunile de dansant şi frumos, înregistrări („Groovin’ High", „Bird of Paradise", „Night in Tunisia", „Loverman", „Koko", „Ornithology") ce perpetuează magia unui stil care a avut mulţi imitatori, deşi nu s-a bucurat de o popularitate precum cel al lui Armstrong. PARKINSON (< fr.; de la n. pr. James Parkinson, medic englez, 1755-1824, primul care a descris această boală) s. n. (Şi boala ~) Boală degenerativă a sistemului nervos central caracterizată prin tremurături lente (care persistă în repaus), pronunţate mai ales la mâini şi la cap, prin tulburări de tonus, facies împietrit, mers lent, corp înclinat în faţă etc. Apare, de obicei, după 50 de ani şi este cauzată de leziuni ale corpului striat şi ale unor structuri nervoase (ex. locus niget). Sin. paralizie agitantă. PARLAMENT (< fr.) s. n. (DR.) Instituţie reprezentativă a statului alcătuită din una sau două camere, învestită cu puterea legislativă şi având obligaţia controlului puterii executive. Membrii lui sunt reprezentanţi ai partidelor politice, aleşi, total sau parţial, prin votul cetăţenilor. S-a constituit, pentru prima oară, în Anglia (sec. 13), ca adunare reprezentativă a stărilor. în România p. Charles Cristopher Parker este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. ♦ Clădire în care funcţionează acest organ. — P. european, organ legislativ al Uniunii Europene, ales (o dată la cinci ani) prin vot universal direct al cetăţenilor din statele membre, în conformitate cu procedurile electorale proprii fiecăruia. Are 626 membri aleşi proporţional în funcţie de populaţia statului şi organizat pe grupuri politice. Se reuneşte în şedinţe plenare la Strasbourg, în comisii la Bruxelles, iar secretariatul este la Luxembourg. Controlează activitatea Comisiilor şi Parlament, Miniatură de epocă PARLAMENTA 212 votează bugetul comunitar. Alături de Consiliul de Miniştri are atribuţii legislative şi aprobă admiterea noilor membri. PARLAMENTA (< fr.) vb. I intranz. A duce tratative pentru a ajunge la o înţelegere; a negocia. PARLAMENTAR, -Ă (< fr.) adj., s. m. 1. Adj. Care ţine de parlament, privitor la parlament. ^ Stat cu regim p. = stat în care guvernul răspunde pentru faptele sale în faţa parlamentului. ♦ Conform uzanţelor admise în parlament. 2. S. m. Membru al parlamentului. 3. S. m. (înv.) Persoană trimisă spre a duce tratative de pace sau de armistiţiu cu comandanţii armatei inamice şi care se bucură de inviolabilitate. PARLAMENTARISM (< fr.) s. n. (DR.) Sistem de guvernare în statele cu regim parlamentar. ♦ Tactică bazată pe folosirea formelor parlamentare în lupta politică. PARLANDO (cuv. it. „vorbind") adv. (Despre maniera de cânt vocal) Apropiată de vorbire. P. rubato = sistem ritmic descoperit de C. Brăiloiu, în care valorile ritmice se află în raporturi diferite, specific folclorului românesc (doină). PARLER, familie de arhitecţi şi sculptori de origine germană, activi în sec. 14 în statele germane, italiene, Franţa, Ungaria şi mai ales în Cehia. Mai important: Peter P. (1330-1399). A condus lucrările de arhitectură la catedrala Sf. Vit şi la Podul Carol din Praga, realizând şi unele dintre portretele sculptate. Creaţia sa reprezintă momentul de maximă înflorire a goticului în Cehia. Fiii săi, Wenzel şi Johann, precum şi fratele său, Johann, şi fiul acestuia, Michael, au răspândit un „stil P.“ (sec. 14-15) în Praga, Viena, Freiburg, Basel, Strasbourg ş.a. PARLOAR (< fr.) s. n. Sală de primire a vizitatorilor (într-un cămin, într-un internat, într-o cazarmă etc.); vorbitor. PARMA, oraş în N Italiei (Emilia-Romagna), situat în Câmpia Padului, la confl. râurilor Parma şi Baganza; 163,4 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Ind. alim. (brânzeturi renumite), textilă, a încălţămintei, chimico-farmaceutică, a hârtiei şi sticlăriei; mecanică de precizie; prelucr. petrolului şi a lemnului; parfumerie şi cosmetică. Universitate (1064). Muzeu Naţional de Antichităţi (1760). Teatrul Farnese (1618-1619); Teatrul Reggio (1821-1829). Monumente: catedrala romanică/Domul (1046, re- construită în sec. 12, după avarierea provocată de un cutremur), cu sculpturi de Benedetto Antelami şi picturi de Caravaggio; Baptisteriul (1196-1260), construcţie octogonală în stil roma-nico-gotic, cu sculpturi de B. Antelami; bisericile Santa Croce (1211), San Giovanni Evangelista (1498-1510), cu fresce de Correggio (ca şi mănăstirea San Paolo, 1518), Madonna della Steccata (1521-1539), cu fresce de Fr. Parmigianino, l’Annunziata/Buna-Vestire (1566), San Antonio (1712-1766) ş.a.; Palazzo Ducale (1561-1564); Palazzo della Pilotta (1583, restaurat după bombardamentul din 13 mai 1944), azi Galeria Naţională. Turism. Veche aşezare etruscă şi apoi colonie romană (din 183 î.Hr.), P. a fost stăpânită succesiv de ostrogoţi, bizantini, longobarzi (570) şi franci (774). Filoimperială în timpul luptei pentru învestitură (sec. 11-12), a devenit comună liberă (1149), fiind înglobată în senioriile Gioberto da Gente, Correggio şi Rossi (sec. 12-14). A intrat sub suzeranitatea familiei Visconti (1346) şi pentru scurt timp a Papalităţii (1521). Unită cu Piacenza, P. a fost transformată, în 1545, în ducat şi condusă, până în 1731, de ducii din familia Farnese. După Congresul de la Viena (1814- 1815), P. şi Piacenza au intrat, până în 1847, în stăpânirea Mariei-Luiza (fiica împăratului Austriei şi soţia lui Napoleon), iar între 1847 şi 1859, a Bourbonilor spanioli (ramura Bourbon-P.). Din 1860, în componenţa Regatului Sardiniei şi ulterior a Italiei. PARMAC (< tc.) s. m. Stâlp gros de lemn, uneori decorat, folosit la construcţii deschise (prispă, pridvor, gard etc.). PARMACLÂC (PARMALÂC) (< tc.) s. n. împrejmuire joasă de lemn la un pridvor, la o prispă, la un balcon sau Parmenide din Elea la un pod; pălimar. ♦ P. ext. Gard, balustradă; grilaj. PARMEN (< germ.) s. m. - auriu = soi de măr originar din Anglia, cu fruct sfero-conic, neted, galben-auriu, cu dungi carmin. PARMENIDE din Eleea (c. 515-c. 445 î.Hr.), filozof grec. Discipol al lui Xenofan şi dascăl al lui Zenon din Eleea. Cel mai important dintre filozofii presocratici. A scris un poem („Despre natură") din care nu se cunosc decât fragmente. în prima parte sunt aduse argumente a priori privitoare la natura fiinţei (omogenă, neschimbătoare) şi sunt negate realitatea timpului, pluralitatea şi mişcarea; în partea a doua este prezentată o cosmologie tradiţională care exprimă „opiniile muritorilor", respinse, de altfel, ca incoerente, în prima parte a poemului. Sistemul său filozofic a exercitat o puternică influenţă asupra lui Platon, Anaxagoras, Plotin ş.a. PARMEZAN (< germ., fr.) s. n. Varietate de caşcaval uscat, specific regiunii Parma din Italia; p. ext. caşcaval ras. 213 PAROI Parmigianino. Madona cu trandafirul PARMIGIANINO (Francesco Mazzola, zis il ~) (1503-1540), pictor italian. Elev al lui Correggio. Unul dintre principalii reprezentanţi ai manierismului, a introdus un canon nou, în virtutea căruia trupurile, gâturile, membrele căpătau o alungire plină de graţie („Autoportret într-o oglindă convexă", „Fecioara cu gâtul lung“, „Madona cu trandafirul", „Sfânta familie", „Amor"). PARNAfBA 1. Fluviu în NE Braziliei; 1 700 km; suprafaţa bazinului: c. 350 mii km2. Izvorăşte din Serra da Tabatinga, curge pe direcţie generală SV-NE, trece prin oraşele Floriano, Teresina şi Parnaiba şi se varsă în Oc. Atlantic printr-un mic estuar. în cursul mijlociu a fost construit lacul de acumulare Boa Esperanga şi o hidrocentrală. Navigabil în aval de Floriano. Afl. pr.: Rio das Balsas, Gurgueia, Caninde, Poti. 2. Oraş în NE Braziliei (Piaui), port pe râul Igaragu (afl. al râului Parnaiba), la 14 km de Oc. Atlantic; 128,1 mii loc. (2002). Nod rutier şi aerian. Prin avanportul său Luis Correia se exportă bumbac, ceară de Carnauba, zahăr, ulei de babassu, vite şi piei. Fundat în 1761, capătă statut de oraş în 1884. PARNAS (PARNASS6S), masiv muntos în partea central-sudică a Greciei, la N de G. Corint. Alt. max.: 2 457 m. Versanţi acoperiţi cu asociaţii de frigana şi maquis. Considerat de vechii greci reşedinţă a lui Apolo şi a muzelor. Parc naţional. într-una dintre depresiunile P. se află oraşul sacru Delfi. PARNAS, lakov Oskarovici (1884-1949), biochimist rus. Cercetări privind energetica muşchilor netezi, metabolismul bazai, metabolismul purinelor, corelaţia dintre glandele endocrine („Chimie fiziologică", „Metabolismul apei"). PARNASIAN, -Ă (< fr.) adj. s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine parnasianismului, care manifestă caracteristicile acestui curent. 2. S. m. şi f. Reprezentant al parnasianismului. PARNASIANISM (< fr.; {s} gr. Parnassos) s. n. Curent literar apărut în Franţa la mijlocul sec. 19, numit astfel după titlul publicaţiei „Parnasul contemporan" (3 voi., 1866, 1871, 1876), care reprezintă manifestul şcolii parnasiene. Având ca promotori pe Th. Gautier, Leconte de Lisle, Th. de Banville, Ch. Baudelaire, urmaţi de Sully-Prudhomme, J.-M. de Heredia, Mallarme, Verlaine, C. Mendes şi, apoi, de Bourget, Saint-Beuve, A. France, Villiers de l’lsle-Adam ş.a., p. a reprezentat o reacţie faţă de excesele lirismului romantic. Situând creaţia poetică sub semnul „impasibilităţii lucide" şi al analogiei cu artele plastice, p. cultivă construcţia savantă şi impersonală, descriptivă sau evocativă, virtuozitatea formei, imagismul rafinat şi armonia plastică. Contestat în Franţa de simbolişti (a căror poezie stă sub semnul analogiei cu muzica), în literatura română p. a coexistat cu simbolismul (Al. Macedonski, I.C. Săvescu, N. Davidescu, I. Pillat şi Cincinat Pavelescu). PARNELL [pa:nel], Charles Stewart (1846-1891), om politic irlandez, de origine engleză; protestant. Conducătorul mişcării liberale moderate irlandeze pentru obţinerea autonomiei Irlandei pe cale paşnică (Home-Rule). Reprezentant al intereselor irlandeze în Camera Comunelor; celebru prin organizarea „obstrucţiei parlamentare", ca mijloc de protest faţă de măsurile guvernului britanic. Charles Stewart Parnell PÂRNU, oraş în SV Estoniei, port la gura de vărsare a râului omonim în micul golf cu acelaşi nume al G. Riga; 45,5 mii loc. (2000). Ind. de prelucr. a lemnului, textilă, pielăriei, alim. (conserve de peşte). Teatru. Muzeu. Staţiune balneoclimaterică. Menţionat documentar în 1251 ca membru al Ligii Hanseatice. Până în 1917 s-a numit Pernov. PARO, oraş în partea de V a regatului Bhutan, la SV de Thimphu, pe pantele sudice ale m-ţilor Himalaya; 4 000 loc. (1997). Reşedinţă regală. Aeroport. PARODIA (< fr.) vb. I tranz. A imita o operă literară sau maniera unui scriitor cu intenţii satirice sau pentru a obţine efecte comice. ♦ A imita (într-o manieră grotescă) vorbirea, gesturile, acţiunile cuiva. PARODjE (< fr.; {s} para1- + gr. ode „cântec") s. f. 1. Scriere cu caracter umoristic sau satiric, constând într-o imitaţie caricaturală a unei opere literare sau muzicale, prin reluarea, în manieră comică, a temelor, a motivelor şi a mijloacelor artistice specifice acesteia. Au scris p. Aristofan, Cervantes, Rabelais, Fielding, iar în literatura română Caragiale, Topîrceanu, M. So-rescu. Spiritul p. şi al pastişei este cultivat abundent de scriitorii post-moderni, atenţi la aventura limbajului artistic (R. Petrescu, M. H. Simionescu, C. Olăreanu, M. Cărtărescu). V. şi pastişă. 2. Imitaţie persiflantă, caricaturală; p. ext. imitaţie nereuşită. PARODONT (PARODONŢIU) (< engl.) s. n. Ţesut de susţinere a dintelui alcătuit din ciment desnodont, os alveolar şi gingie. PARODONTjTĂ (< parodont) s. f. Inflamaţie a parodontului la nivelul gingiei, care, treptat, devine dureroasă. PARODONTQZĂ (< fr., germ.) s. f. Paradontoză. PAROH (< lat.j s. m. Preot care conduce o parohie. PAROHIAL, -Ă (< parohie) adj. Care ţine de o parohie, privitor la o parohie. PAROHIE (< lat., germ.) s. f. 1. Cea mai mică unitate administrativă bisericească; comunitate creştină condusă de un paroh; enorie; biserica dintr-o astfel de unitate administrativă. 2. Clădire în care se află locuinţa şi cancelaria parohului. PAROI (< ucr.) s. n. (APIC.) Roi provenit din roiul primar (din cursul aceleiaşi veri) al familiei de albine. PAROL 214 PARQL (< fr.) interj. (Rar; ca formulă de întărire a unei afirmaţii) Pe cuvântul meu! zău! serios! PAROLĂ (< lat., fr., it., germ.) s. f. 1. (MILIT.) Cuvânt secret, convenţional, care serveşte ca mijloc de recunoaştere în serviciul de gardă, de cercetare etc. Expr. A da parola = a spune cuvântul convenit pentru recunoaştere. ♦ Cuvânt de recunoaştere între membrii unei organizaţii conspirative. ♦ (INFORM.) Cuvânt-cheie folosit ca măsură de securitate, introdus pentru a îngrădi accesul la informaţia dintr-un fişier sau o bază de date. 2. (înv.) Cuvânt; vorbă; cuvânt de onoare. PARONÎM (< fr.; {s} para1- + gr. onoma ,,nume“) s. n. Cuvânt asemănător ca sunete cu alt cuvânt, dar deosebit de acesta ca sens şi etimologie (ex. preceptor şi perceptor; conjectură şi conjunctură). PARONIMjE (< fr., gr.) s. f. însuşire a două sau mai multor cuvinte de a fi paronime. PARONOMASE (< ngr.) s. f. (înv.) Paronomază. PARONOM^ZĂ (< fr.) s. f. Construc- ţie stilistică constând în asocierea a două cuvinte cu sensuri diferite, dar cu structură fonetică asemănătoare, în scopul fixării prin sonoritate a unei zicale sau expresii (ex. cine se scuză se acuză); (înv.) paronomasie. PĂROS, insulă grecească în M. Egee, în arh. Ciclade; 194 km2. Localit. pr.: Păros. Substrat calcaros şi cristalin; alt. max.: 771 m. Asociaţii de frigana. Celebră prin exploatările de marmură albă, strălucitoare, folosită din Antichitate. PAROSMjE (< fr. {i}; {s} para1- + gr. osme ,,miros“) s. f. Tulburare olfactivă care constă în percepţia falsă a unui miros. PAROTjDĂ (< fr. {s} para1- + gr. ous, otos „ureche") s. f. (ANAT.) Glandă salivară, pereche, situată dedesubtul şi înaintea urechii. P. este cea mai mare glandă salivară. PAROTIDjTĂ (< fr.) s. f. Inflamaţie a glandei parotide. P. epidemică = oreion. PAROXISM (< fr.; {s} gr. paroxysmos „excitaţie") s. n. 1. Intensitate maximă a unei senzaţii, a unui sentiment, a unei boli, a unui proces sau acţiuni etc. ♦ Surescitare, tulburare extremă. 2. (GEOL.) Momentul de intensitate maximă a unui proces geologic: erupţie vulcanică, mişcare tectonică, cutremur de pământ etc. PAROXISTIC, -Ă (< fr.) adj. Ajuns la paroxism. ♦ (MED.; despre un simptom, o boală) Care apare brusc sau care atinge un maximum de intensitate (ex. tahicardie p.). PAROXITON (< fr.; cf. gr. paroxy-tonos) adj., s. n. (Cuvânt) care are accentul pe penultima silabă. PARPjAN s.m. Mică plantă erbacee din familia compozitelor, cu stoloni întinşi pe pământ, tulpina defoliată şi flori dispuse în capitule albe sau roz (Antenaria dioica). PARRA, Nicanor (n. 1914), poet chilian. Lirică provocatoare, puternic ironică, acuzând opresiunea omului în lumea de astăzi. Limbaj colocvial „antipoetic", de mare eficacitate („Poeme şi antipoeme", „Versuri de salon", „Noi mărturii şi predici ale lui Hristos de la Elqui"). Unul dintre cei mai originali exponenţi contemporani ai poeziei hispano-americane. PARRA, Violeta (1917-1967), compozitoare şi interpretă chiliană. Repertoriu de melodii din folclorul rural autentic; a realizat o colecţie de melodii de origine sud-americană, pe care le-a transpus într-o nouă interpretare. A fundat şi condus Muzeul de artă populară din Concepcion. PARRHASIOS (sec. 5 î.Hr.), pictor grec originar din Efes. Şi-a desfăşurat activitatea la Atena, fiind considerat unul dintre celebrii pictori ai Antichităţii. Creaţia sa (din care nu s-au păstrat nici originale şi nici copii), având ca temă predilectă lumea mitologică, s-a caracterizat printr-un deosebit simţ al proporţiilor, cât şi prin expresivitatea personajelor. PARRY [paeri] 1. Slr William Edward P. (1790-1855), navigator şi explorator polar britanic. A condus mai multe expediţii, căutând Pasajul de Nord-Vest (1819-1820, 1821-1822, 1824-1825) şi a încercat să atingă Polul Nord (1827), ajungând la 82°45’ lat. N. A descoperit arhipelagul care-i poartă numele. Şi-a descris expediţiile în cartea „Patru călătorii spre Polul Nord". 2. Arhipelag canadian în Arctica, între M. Beaufort la V şi M. Baffin la E; c. 100 mii km2. Ins. pr.: Melville, Prince Patrick, Bathurst, Borden, Cornwallis, Devon. Relief deluros. Climă şi vegetaţie arctice. PARSEC (< fr. {i}; {s> fr. parfallase] „paralaxă" + secfonde] „secundă") s. m. Unitate de măsură (simbol: pc) folosită în astronomie pentru a exprima distanţele până la stele şi galaxii, egală cu depărtarea până la punctul din care raza medie a orbitei Pământului se vede sub un unghi de o secundă, adică 3,087-1013 km sau » 3,26 ani-lumină. PARSIFAL, cavaler legendar al Graa-lului; fiul lui Gamuret şi tatăl lui Lohengrin. Simbolizează drama omului silit să aleagă între realitate şi ideal. Figura sa i-a inspirat pe Chretien de Troyes şi R. Wagner. PARSjSM (< fr. {i}) s. n. Veche religie a perşilor, întemeiată de Zoro-astru. V. mazdeism, zoroastrism. PARSONS [pa:rsnz], Talcott (1902-1979), sociolog american. Prof. univ. la Harvard. Unul dintre principalii reprezentanţi ai analizei „structural-funcţio-naliste" în sociologie. Transformările în societate sunt interpretate de P. ca având un sens „evoluţionar" spre forme tot mai diferenţiate şi mai integrate, şi nu revoluţionar („Structura acţiunii sociale", „Sistemul social", „Structură şi proces în societăţile moderne", „Structură socială şi personalitate", „Societăţile. Perspective evoluţionare şi comparative"). PARSONS [pa:snz] 1. William P., conte de Rosse (1800-1867), astronom britanic. A perfecţionat tehnica confecţionării şi şlefuirii oglinzilor în bronz; în 1845 a finisat cel mai mare telescop din epocă (cu o oglindă de 1,83 m diametru), care a pus în mod cert în evidenţă structura spiralată a nebuloaselor. 2. Sir Charles Algernon P. (1854-1931), inginer britanic. Fiul lui P. (1). Inventatorul (1884) turbinei cu abur care-i poartă numele. Sub conducerea lui s-a construit primul vapor propulsat cu turbine (1897), care atingea o viteză de 34 de noduri (record pentru acea vreme). PARŞI (< fr.; cuv. persan) s. m. pl. Adepţi ai zoroastrismului, care, după cucerirea Persiei de către arabi (sec. 7), au refuzat să treacă la islamism şi s-au refugiat în India. Azi mai trăiesc în Bombay, Bangalore (India) şi în Karachi (Pakistan). V. şi ghebri. PARŞjV -Ă (< ucr.) adj. Cu caracter josnic; ordinar, ticălos. PÂRT, Arvo (n. 1935), compozitor estonian. Din 1980, stabilit la Viena, apoi la Berlin. Lucrează ca inginer de sunet. Creaţie iniţial într-un stil tradiţional, apoi perioadă matematică şi serială („Perpetuum Mobile11, „Dia-grammid"). Ulterior integrează tradiţia, 215 PARTENON prin tehnici de colaj („Collage teemal Bach", „Credo") şi evoluează spre un stil sincretic, asociind referinţele grego-riene cu sonorităţi noi („Simfonia a lll-a"), într-un profund caracter religios. PARTAJ (< fr.) s. n. (DR.) împărţire a unei averi, în special a unei moşteniri, între persoanele care au dreptul să o stăpânească. ♦ Concr. Actul oficial în care este consemnat modul în care a fost repartizată o avere sau o moştenire. V. şi împărţeală. PARTE (lat. pars, -tis) s. f. I. 1. Fragment, porţiune, fracţiune dintr-un tot; bucată. ^ Loc. în parte = a) într-o oarecare măsură, parţial; b) luat, considerat separat de ceilalţi; aparte; c) în special, în particular. 2. Fiecare dintre elementele, precis delimitabile, din alcătuirea unui organism, a unui mecanism etc.; element constitutiv, bine delimitat, din structura unui tot. -0- P. de vorbire (sau de cuvânt) = fiecare dintre categoriile de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental şi după caracteristicile morfologice şi sintactice (ex. substantiv, articol, numeral, pronume, verb, prepoziţie etc.). P. de propoziţie = cuvânt sau grup de cuvinte din structura unei propoziţii care pot fi identificate ca unitate sintactică aparte, după funcţia specifică pe care o îndeplineşte în propoziţie (ex. subiectul, predicatul, atributul, complementul). ♦ Diviziune a unei opere literare, muzicale etc. 3. (MAT.) P. a unei mulţimi = clasă sau colecţie de elemente ale mulţimii respective. P. reală a unui număr complex = componenta reală a unui număr complex. P. imaginară a unui număr complex = număr real care înmulţeşte rădăcina pătrată a lui -1 (notată cu ,,i“) din componenta imaginară a unui număr complex (ex. în numărul complex 3 + 5i, 3 este partea reală şi 5i este partea imaginară). 4. Ceea ce revine fiecăruia ca urmare a unei împărţiri. ♦ (La origine cu caracter mistic) Ceea ce îi este hărăzit cuiva (de la Dumnezeu); soartă, destin, (pop.) dat. Expr. A avea parte de ceva = a-i fi dat să aibă, să se bucure de ceva. A avea parte de cineva = a avea fericirea de a avea alături, de a-i fi în viaţă cineva drag. ♦ (In legătură cu verbul „a avea“) Noroc, Şansă. + Persoană în legătură cu care face un proiect de căsătorie; partidă. 5. Contribuţie în bani sau în muncă la o activitate comună şi care atrage dreptul de participare la beneficii; cota care revine fiecărui participant. -0- P. socială = fracţiune din capitalul social al unei societăţi cu răspundere limitată sau al unei asociaţii cooperatiste, reprezentând aportul unui asociat, care-i conferă acestuia drepturi şi obligaţii conform prevederilor din actul constitutiv. ^ Loc. în parte = (în legătură cu modul de arendare a unui pământ) în dijmă. II. 1. Regiune, zonă, ţinut; loc. Cele patru părţi ale lumii = cele patru puncte cardinale. Loc. De (sau din, de prin) partea locului = din această regiune. Din ce parte de loc? = de unde? din ce ţinut? 2. Margine, latură. ^ Loc. într-o parte = într-o latură, pieziş, oblic. La o parte = (mai) la margine, deoparte, p. ext. departe, izolat. -0> Expr. A se da la o parte = a se feri în lături (pentru a face loc cuiva); fig. a se retrage. A lăsa la o parte = a omite, a ignora. A pune la o parte = a economisi. A fi cam într-o parte = a fi ţicnit. ♦ Fig. Aspect, latură, unghi. 3. Fiecare din cele două laturi (dreapta şi stânga) ale corpului omenesc sau, p. ext., ale unui obiect. 4. Direcţie, sens. într-o parte şi într-alta = în direcţii opuse. -O Expr. Din (sau dinspre) partea (cuiva sau a ceva) = cât priveşte..., în ce priveşte..., cât despre... III. 1. Categorie socială sau profesională; tagmă, grup. <0* Loc. Din partea mamei (sau a tatălui) = pe linie maternă (sau paternă). Din (sau despre) partea (cuiva) = în numele (cuiva); trimis de cineva; de la cineva. Expr. A fi de partea cuiva = a fi alături de cineva, a ţine cu... A se arunca în partea cuiva = a semăna cu cineva. (Pop.) P. bărbătească = fiinţă de sex masculin; totalitatea bărbaţilor. P. femeiască = fiinţă de sex feminin; totalitatea femeilor. 2. Fiecare dintre persoanele sau grupele de persoane interesate într-o afacere, într-un proces; fiecare dintre statele angajate în tratative, aflate în conflict etc. <0- (DR.) P. civilă v. civil. P. contractantă - una dintre persoanele între care se încheie un contract. P. litigantă = una dintre persoanele între care există un litigiu. P. vătămată = partea din procesul penal căreia i s-a adus o vătămare prin infracţiune. PARTENER, -A (< fr.) s. m. şi f. Fiecare dintre participanţii la o activitate comună, considerat în raport cu ceilalţi. ♦ Fiecare dintre cele două persoane care formează un cuplu. ♦ Fiecare dintre persoanele care interpretează împreună o scenă, un film, un număr de circ etc. considerată în raport cu ceilalţi. PARTENERIAT (< fr.) s. n. Sistem care asociază parteneri din punct de vedere politic, economic şi social. PARTENI, Cezar Antoni (1900-1956, n. laşi), inginer român. Prof: univ. la laşi şi Bucureşti. Specialist în electrotehnică. Contribuţii la studiul maşinilor electrice de curent continuu, la teoria comutaţiei. PARTENOCARPjE (< fr. {i}; {s} gr. parthenos „fecioară" + karpos „fruct") s. f. (BOT.) Fenomen de dezvoltare a ovarului fără fecundaţie şi de transformare a lui în fruct lipsit de seminţe. Provocată de factori genetici sau de mediu, poate fi întâmplătoare sau permanentă; apare la plante spontane, dar şi la cele cultivate. Se întâlneşte în mod natural la smochin, portocal, lămâi, grepfrut, măr, păr, unele soiuri de struguri (din care se fac stafide). PARTENOGENEZĂ (< fr. fi}; fe} gr. parthenos „fecioară" + genesis „naştere") s. f. (BIOL.) Dezvoltare a unui organism dintr-un ovul sau dintr-o oosferă nefecundată (ex. la albine, dafnii, purici de plante, rotiferi, măta-sea-broaştei etc.). Poate fi provocată artificial şi la mamifere. V. apomixie. PARTENON, templu închinat zeiţei Atena Parthenos, situat pe latura nordică a Acropolei Atenei. Capodoperă a arhitecturii greceşti din sec. 5 Î.Hr., construit pe ruinele unui templu din PARTER 216 sec. 6 î.Hr. (distrus de perşi în 479 î.Hr.). Ridicat (447-432 î.Hr.), din iniţiativa lui Pericle, de arhitecţii Ictinos şi Callicrates sub conducerea lui Fidias. Monument doric peripter, decorat cu sculpturi (friza Panateneelor). în interior adăpostea statuia criselefantină a Atenei, operă a lui Fidias, azi dispărută, în sec. 6 a fost transformat în biserică; a devenit moschee (1458) sub turci, apoi pulberărie (în 1687 o explozie a distrus o parte a statuii Atenei). în 1801-1803, lordul Elgin a transportat la Londra cea mai mare parte a sculpturilor, care au fost expuse la British Museum. în perioada cât a fost ministru al Culturii, Melina Mercouri a dus tratative cu guvernul britanic pentru înapoierea acestora în Grecia. PARTER (fr., germ.) s. n. 1. Parte a unei clădiri situată la nivelul solului, foarte puţin deasupra (parter înalt) sau la mică adâncim# ,(parter adâncit); totalitatea încăperilor din această parte a clădirii. 2. (La o sală de spectacol) Partea cuprinsă între fundul sălii şi fosa orchestrei. ♦ Totalitatea spectatorilor care ocupă locurile de la p. (2). 3. Parte dintr-o grădină sau dintr-un parc rezervată cultivării florilor sau gazonului. PARTICIPA (< fr., lat.) vb. I intranz. A lua parte la o activitate, la o acţiune, la o discuţie etc. ♦ A contribui băneşte sau material la o activitate economică (cu scopul de a obţine un beneficiu). ♦ A împărtăşi starea de spirit sau sentimentele cuiva. PARTICIPANT, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f. 1. Persoană care ia parte la o activitate, care contribuie la realizarea unei acţiuni comune. 2. (DR.) Persoană care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, instigator sau complice. PARTICIPAŢIE (< fr., lat.) s. f. Faptul de a participa la o activitate economică (ex. la o întreprindere), contribuind cu bani sau cu alte bunuri (cu scopul de a obţine câştiguri); concr. parte, cotă cu care cineva contribuie la o asemenea activitate. -0- Sistemul participaţiilor = sistemul participării unor societăţi la capitalul altor societăţi prin cumpărarea de acţiuni. Este folosit adesea pentru controlarea şi subordonarea activităţilor unor societăţi mai mici de către societăţile mai mari prin dobândirea unei poziţii majoritare. PARTICIPIAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Privitor la participiu; care provine dintr-un participiu. -0- Construcţie p. = unitate sintactică care cuprinde un participiu şi care are valoare de propoziţie secundară, atributivă sau circumstanţială. PARTICIPIU (< lat., it., fr.) s. n. Mod verbal impersonal şi nepredicativ, care, mai ales sub formă de adjectiv, denumeşte acţiunea suferită de un obiect. ^ (în vechea terminologie gramaticală a Ib. române) P. prezent = gerunziu cu forme deosebite după gen şi număr. PARTICULAR, -Ă (lat., germ., fr.) adj., s. m. I. Adj. 1. Care este propriu unei singure persoane, unui singur lucru sau unei singure categorii; caracteristic, specific; p. ext. special, deosebit, aparte. -0- Loc. adv. în particular = în special, în mod deosebit. 2. Care se referă la indivizi izolaţi, care priveşte fiecare caz în parte; izolat, individual. ♦ (FILOZ.; substantivat, n.) Categorie mijlocitoare între singular şi general, desemnând ceea ce este propriu unei părţi dintre indivizii unei clase. ♦ (LOG.) Cuantor logic redat prin cuvinte ca: „unii", „unele", „există cel puţin un..." etc. -0* Propoziţie p. = propoziţie în care subiectul este o noţiune generală, iar predicatul se enunţă doar despre o parte din elementele care formează extensiunea subiectului. 3. Care are caracter (strict) personal, neoficial, care nu este destinat publicului sau publicităţii, privat; intim; confidenţial. <0* Loc. în particular = într-un grup restrâns, confidenţial. ♦ Care aparţine unei persoane, care este proprietatea individuală a cuiva. 4. (Despre şcoli) Care nu aparţine statului. ^ Elev p. (şi subst., m.) = persoană care, fără a frecventa cursurile unei şcoli, se prezintă numai la examene. Examen p. = examen la care se prezintă elevii ce nu urmează cursurile unei şcoli de stat şi pe care îl susţin în faţa unei comisii formată din profesori de la şcolile de stat. II. S.m. (în opoziţie cu autoritatea de stat) Persoană care nu deţine o funcţie oficială; p. ext. persoană care nu face parte dintr-un grup social constituit, considerată în raport cu acesta. PARTICULARISM (< fr.) s. n. Concepţie ideologică ce defineşte tendinţele de impunere a unor interese politice, economice şi/sau culturale ale unei zone, provincii, părţi dintr-un stat în sensul autonomiei constituţionale. în cazuri extreme, din p. iau naştere tendinţe de ieşire totală din comunitatea existentă (separatism). PARTICULARITATE (< fr., lat.) s. f. Caracterul a ceea ce este particular; notă distinctă a unei persoane, a unui lucru etc. PARTICULARIZA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni particular (I 2); a (se) individualiza. PARTICULĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Porţiune foarte mică de substanţă; corpuscul. -0> (FIZ.) P. elementară = cea mai mică particulă constitutivă a materiei fizice, care prezintă atât caracteristici corpusculare, cât şi ondulatorii, şi care se comportă ca o entitate cu însuşiri specifice, fără a putea fi redusă la ceva mai simplu (ex. electronul, protonul, neutronul, fotonul etc.). P.e., localizabile în regiuni foarte mici ale spaţiului şi cu mase foarte mici, posedă energie şi impuls şi sunt purtătorii elementari ai electricităţii şi ai magnetismului. Au capacitatea de a interacţio-na şi de a se transforma unele în altele. în stare liberă, unele p.e. sunt stabile (ex. electronul, fotonul etc.), dar majoritatea sunt instabile, durata lor de viaţă fiind foarte diferită (de la 10-22 până la 10~6 s). Atomii, moleculele, substanţa, lumina şi, în general, toată lumea fizică este alcătuită din p.e. Caracterul lor de a fi „elementare" este relativ, întrucât în prezent se admite că au o anumită structură şi deci nu sunt ultimele particule elementare ale materiei. P. alfa v. alfa. P. beta v. beta. 2. (LINGV.) Termen generic pentru diverse cuvinte cu corp fonetic redus, mai ales pentru părţile de vorbire neflexibile (prepoziţii, conjuncţii, adverbe de afirmaţie sau de negaţie etc.); spec. afix sau element invariabil ataşat la un cuvânt. 3. Cuvânt folosit înaintea unui nume propriu de familie sau a unui titlu de nobleţe, de demnitate, care indică gradul, rangul etc. PARTJD (< ngr., it., fr.) s. n. Grup de indivizi asociaţi în vederea apărării unor opinii sau interese comune. ^ P politic = organizaţie al cărei scop este câştigarea controlului asupra aparatului de conducere, de obicei prin alegerea membrilor săi în poziţii de autoritate în cadrul instituţiilor politice. P.p. sunt tot atât de vechi ca sistemele politice, ele fiind consemnate, de exemplu, şi în Grecia antică. P.p. moderne s-au constituit o dată cu cristalizarea ideologiei democratice, a votului universal, a naţionalismului şi a mijloacelor de comunicare; ele sunt organizate în diferite moduri: în unele controlul este exercitat de o elită centrală aleasă sau perpetuată; în altele, puterea este descentralizată. Un p.p. poartă amprenta tipului de sistem politic în care operează; într-un sistem politic necompetitiv sau de partid unic este folosit ca parte a aparatului de conducere şi are 217 PARTIDUL COMUNIST ROMÂN ca funcţie principală asigurarea sprijinului politic al regimului; în sistemele competitive de două partide este încurajată strategia de partid caracterizată prin moderaţie şi compromis, în scopul obţinerii unui vot majoritar; în sistemele competitive multipartide există mai puţin compromis, şi fiecare p. caută să păstreze sprijinul nucleului de votanţi. PARTIDĂ (< ngr.) s. f. 1. Desfăşurare completă a unui joc sportiv sau distractiv în toate fazele lui succesive. ♦ întrecere sportivă directă între doi concurenţi sau între două echipe (şah, box, tenis, fotbal, handbal, volei etc.). Expr. (Fam.) A pierde partida = a nu reuşi într-o acţiune, într-o întreprindere. ♦ îndeletnicire distractivă, organizată într-un grup, după un anumit program. 2. Grup de persoane care susţin şi apără aceleaşi idei, care au aceleaşi năzuinţe şi scopuri; grupare politică; tabără. 3. Căsătorie sau proiect de căsătorie; p. ext. persoană vizată pentru un asemenea proiect, de obicei avantajos. 4. (CONT.) Sistem de contabilitate; registru, grup de registre pe categorii de operaţii economice. ♦ Cont. ^ Contabilitate în p. dublă = sistem de contabilitate care reflectă informaţia contabilă în corelaţie cu principiile dublei reprezentări, ale dublului calcul al rezultatului contabil, al înregistrării cronologice şi sistematice, analitice şi sintetice. Contabilitate în p. simplă = sistem de contabilitate care reflectă informaţia contabilă în mod unilateral, respectiv numai în debitul sau creditul unor conturi, fără utilizarea unui cont corespondent, sau în cadrul unor registre legal reglementate. 5. (COMERŢ) Cantitate mare de mărfuri cumpărată sau vândută o dată. 6. (MUZ.) într-o compoziţie destinată unei formaţii, acea secţiune destinată a fi cântată de acelaşi instrument sau grup de instrumente, voce sau grup de voci. Ansamblul acestora constituie partitura. ♦ Grup de voci sau instrumente din aceeaşi familie (ex. p. de bas; p. de vioară etc.). PARTIDUL COMUNIST ROMÂN (P.C.R.), partid de extrema stângă, creat la 8 mai 1921, la Bucureşti, la Congresul Partidului Socialist din România, la care se hotărăşte transformarea acestuia în Partidul Comunist din România (P.C.R.) şi afilierea (votată la 11 mai 1921), pe baza celor 21 de condiţii (438 mandate pentru afilierea necondiţinată, iar 111, cu rezerve) la Internaţionala a II l-a, Comunistă (Komintern). Prin acceptarea condiţiilor de afiliere la Internaţionala Comunistă, P-C.R. a devenit nu numai un subordonat ideologic al Komintern-ului, dar şi un instrument docil al guvernului sovietic, în vederea subminării ordinii constituţionale şi a unităţii statului român. De-a lungul existenţei, a avut mai multe denumiri: Partidul Socialist-Comunist (1921-1922), Partidul Comunist din România (1922-1945), Partidul Comunist Român (1945-1948), Partidul Muncitoresc Român (1948-1965) şi Partidul Comunist Român (1965-1989). în programele adoptate începând din 1921, P.C.R. şi-a propus ca obiectiv principal răsturnarea burgheziei şi moşierimii, în vederea cuceririi puterii şi instaurării dictaturii proletariatului şi ţărănimii, rolul de hegemon revenindu-i clasei muncitoare, în frunte cu partidul comuniştilor. Pentru construirea societăţii comuniste se avea în vedere naţionalizarea marilor întreprinderi, apoi a tuturor întreprinderilor, reforma agrară, urmată de instituirea proprietăţii colective asupra uneltelor şi pământului. Lipsit de bază de masă, partidul cuprindea, iniţial, în perioada interbelică, în rândurile sale un număr restrâns de membri (după unele cercetări sub o mie, mulţi dintre ei aflându-se în închisoare), cu precădere maghiari, evrei, bulgari, ruşi, ucraineni şi puţini români. Conform datelor statistice din 1933, P.C.R., dominat de minorităţile naţionale, avea 1 665 de membri, dintre care 440 maghiari, 375 români, 300 evrei, 140 bulgari, 100 ruşi, 70 ucraineni, 70 moldoveni (basarabeni), 170 diverse naţionalităţi. De aici rezultă că românii, care reprezentau 72% din populaţia ţării, aveau o pondere de numai 26% în structura naţională a P.C.R. După crearea Partidului Muncitoresc Român, în urma Congresului de unificare (21- 23 febr. 1948) a Partidului Comunist Român cu Partidul Social-Democrat, numărul membrilor de partid a crescut în ritm alert, an de an, după cum urmează: în 1950, 720 000; în 1965, 1 450 000; în 1974, 2 480 000; în 1980, 3044 336; în 1988, 3 700 000. La 23 ian. 1922, autorităţile intentează „Procesul din Dealul Spirii“ unui număr de 271 de activişti comunişti (delegaţi la Congresul general al Partidului Socialist din mai 1921, participanţi la greva generală din oct. 1920 ş.a.) acuzaţi de propagandă clandestină sau publică împotriva formei de guvernământ şi a ordinii sociale şi politice din ţară; la 4 iun. 1922, printr-un Decret regal, din cei 271 de arestaţi, 213 sunt achitaţi şi puşi în libertate. Printr-o ordonanţă a Comandamentului Corpului II armată (5 apr. 1924) este interzisă activitatea P.C.R., deoarece acesta, în timpul tratativelor de la Viena (27 mart-2 apr. 1924), dintre România şi U.R.S.S., s-a situat de partea guvernului sovietic, cerând autodeterminarea, până la despărţire, a Basarabiei de statul român. După crearea P.C.R. (mai 1921) şi mai ales după 1924, când a fost scos în afara legii, unii dintre comuniştii din România, cărora li s-a adăugat şi cei care au luptat în Războiul Civil din Spania (1936-1939), s-au stabilit în U.R.S.S. unde, întreţinuţi şi instruiţi de Komintern, au devenit revoluţionari de profesie, în aşteptarea momentului favorabil pentru preluarea puterii în ţară. Activând ca secţie a Kominternului (1921-1943), congresele partidului au loc, cu excepţia celui de la Ploieşti (3-4 oct. 1922, la care meseriaşul plăpumar, Gheorghe Cristescu, este ales secretar general al P.C.R.) în străinătate: Viena (aug. 1924; cetăţeanul român de etnie maghiară, Koblds Elek, este „ales“ secretar general), Ciuguev lângă Harkov (28 iun.-7 iul. 1928; Vitali Holostenko [Barbu], membru al Partidului Comunist Ucrainean, este desemnat secretar [general]) şi lângă Moscova (3-24 dec. 1931; Alexandru Danieliuk-Ştefanski [Gorn], membru al Partidului Comunist Polonez, este numit secretar general); din 1934 şi până în 1944 au fost numiţi în fruntea partidului de către Komintern numai cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale (Boris Stefanov şi Ştefan Foriş). La mai toate congresele amintite, P.C.R., însuşindu-şi teza Kominternului, potrivit căreia statul român este un „stat tipic cu mai multe naţiuni", a militat pentru despărţirea de România a Basarabiei, Transilvaniei, Bucovinei şi Dobrogei, punând sub semnul întrebării Marea Unire, înfăptuită de români în 1918. în condiţiile scoaterii în afara legii a partidelor comuniste din mai multe ţări europene şi din Japonia, Kominternul a cerut partidelor interzise să împletească activitatea ilegală cu cea legală. în acest context, P.C.R., în perioada 1924-1928, a trecut la desfăşurarea de acţiuni conspirative, a înfiinţat, în 1925, Blocul Muncitoresc-Ţărănesc (B.M.Ţ.) şi a editat publicaţii ilegale; în febr. 1926, cu prilejul alegerilor locale, B.M.Ţ. a realizat un cartel electoral cu Partidul Socialist, Sindicatele Unitare, Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional şi Partidul Poporului, reuşindu-se în acest fel ca c. 200 de comunişti, socialişti şi social-democraţi să fie aleşi în consiliile orăşeneşti şi comunale. Această acţiune de colaborare a P.C.R. cu „partidele burgheze" a fost dezavuată şi criticată PARTIDUL CONSERVATOR 218 aspru de către Komintern. în împrejurările ascensiunii curentelor de extrema dreaptă şi mai ales a preluării puterii de către Hitler în Germania, P.C.R., la recomandarea Congresului al Vll-lea al Internaţionalei a lll-a, Comuniste, a militat pentru colaborarea cu Partidul Social-Democrat şi realizarea Frontului Unic Muncitoresc, cât şi pentru închegarea unui Front Popular Antifascist, care şi-a găsit expresia în semnarea (6 dec. 1935) Acordului de colaborare de la Ţebea între Blocul Democratic, MADOSZ, Frontul Plugarilor şi Partidul Socialist (Popovici); a salutat anexarea (iun. 1940) Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către U.R.S.S., dar a condamnat Dictatul de la Viena (aug. 1940) şi s-a pronunţat împotriva participării României la război, alături de Germania. încă din 1941, urmând directiva Kominternului din 7 iul. 1941, P.C.d.R. a lansat formula Frontului Unic Naţional (circulara din 8 iulie 1941) şi a creat sau a influenţat activitatea unor organizaţii legale (Blocul Democratic, Frontul muncii, Frontul Studenţesc Democrat, MADOSZ-ul, Frontul Plugarilor) şi a editat publicaţii cu tentă antifascistă („Cuvântul liber", „Blocul", „Era nouă", „Reporter", „Clopotul" ş.a.). P.C.R. s-a implicat în mişcările sociale din anii crizei economice, mai ales în timpul acţiunilor greviste din ian.-febr. 1933 ale muncitorilor petrolişti din Prahova şi ale muncitorilor ceferişti de la Atelierele C.F.R. „Griviţa", ultima fiind reprimată cu forţa armată. Conducătorii mişcării greviste au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la închisoare, între aceştia numărându-se Constantin Doncea, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Dumitru Petrescu, Chivu Stoica. în timpul Războiului din Răsărit, la nivelul conducerii P.C.R. existau trei grupări: cea din emigraţie (Ana Pauker şi Vasile Luca ş.a.), cea din închisori şi lagăre (Gheorghe Gheorghiu-Dej ş.a.) şi gruparea rămasă în libertate, condusă de Ştefan Foriş. în anii celui de-al Doilea Război Mondial s-a manifestat, împreună cu alte forţe politice, împotriva războiului şi alăturării României coaliţiei Naţiunilor Unite. Din iniţiativa P.C.R., în iun. 1943 a fost creat Frontul Patriotic Antihitlerist având în componenţă: P.C.R., Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Partidul Socialist-Ţărănesc şi unele organizaţii locale ale Partidului Social-Democrat. în condiţiile iminentei intrări a trupelor sovietice în România, partidele politice democratice au fost nevoite să accepte coaliţia cu comuniştii, materializată în constituirea, la 20 iun. 1944, a Blocului Naţional Democratic (Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional-Liberal, Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist din România). Lovitura de stat de la 23 aug. 1944, condusă de regele Mihai I, a marcat pentru P.C.R. o dublă victorie: încheierea perioadei de activitate ilegală şi "intrarea în coaliţia guvernamentală. După preluarea puterii politice (6 mart. 1945), cu sprijinul nemijlocit al U.R.S.S., P.C.R., declarându-se pe sine „forţa conducătoare în stat", a aplicat modelul sovietic în viaţa politică, economică şi cuitural-ştiinţifică a ţării, modificând în chip dezastruos destinul României. Totodată, partidul, în fruntea căruia s-a aflat Gh. Gheorghiu-Dej (1944-1965, cu mici întreruperi), a folosit forţa de represiune a statului împotriva partidelor de opoziţie, a elitei politice, militare şi culturale a ţării, iar în cadrul luptei pentru putere chiar şi împotriva unora dintre liderii comunişti. După abdicarea silită a regelui Mihai I, partidul a desfiinţat toate formele constituţionale şi instituţiile democratice, instaurând un regim de dictatură, totalitar, care sub conducerea cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu (1965-1989) a atins forme hilar-paroxistice. N. Ceauşescu, concentrând în mâinile sale prerogativele politice şi de stat, a continuat, cu sprijinul nemijlocit al nomenclaturii comuniste, al Securităţii, precum şi al soţiei (care prin funcţiile deţinute a devenit numărul doi în partid şi în stat) consolidarea regimului de dictatură comunistă — unul dintre cele mai dure din câte au existat în ţările din Europa —, cu consecinţe nefaste nu numai în domeniul practicii economice, ci şi al fiinţei şi esenţei umane. Fuga cuplului Ceauşescu din sediul Comitetului Central al partidului (22 dec. 1989), la bordul unui elicopter, a marcat sfârşitul regimului comunist, inclusiv al P.C.R. Conducerea Consiliului Frontului Salvării Naţionale (C.F.S.N.), sub presiunea manifestanţilor adunaţi (12 ian. 1990) pentru comemorarea eroilor Revoluţiei, semnează decretul de declarare în afara legii a P.C.R. (decret anulat la 17 ian. 1990) de C.F.S.N., motivându-se că adoptarea lui a fost o greşeală politică, care se abate de la principiile şi concepţia F.S.N.-ului. La 18 ian. 1990, C.F.S.N. emite un Decret-iege privind trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului P.C.R. Funcţia supremă de conducere în partid (Secretar, Secretar general al C.C., Prim-secretar al Comitetului Central, Secretar general al partidului) au deţinut-o: Gheorghe Cristescu (1922-1924), Koblos Elek (1924-1928), Vitali Holostenko (1928-1931), Alexandru Danieliuk-Ştefanski (1931-1934), Boris Stefanov (1*934-1940), Ştefan Foriş (1940-1944). Conducere operativă: Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraş şi losif Rangheţ (apr.-sept. 1944); Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Gheorghe Gheorghiu-Dej (sept. 1944-oct. 1945); Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1954; 1955-1965), Gheorghe Apostol (1954-1955), Nicolae Ceauşescu (1965-1989). A editat publicaţiile: „Socialismul" (1921-1924); „Scânteia" (1931-1940; 1944-1989); „Lupta de clasă" (1920-1939; 1948- 1972); „Era socialistă" (1972-1989). PARTIDUL CONSERVATOR (P.C.), partid constituit la 3/15 febr. 1880, prin fuziunea mai multor grupări conservatoare: conservatori moderaţi, conserva-tori-democraţi, conservatori-progresişti, junimişti. Ca formaţiune politică de sine stătătoare, P.C. exista încă din perioada Unirii Principatelor, participând la toate evenimentele care au avut loc în perioada modernă din istoria României, în spiritul gândirii tradiţionaliste şi evoluţioniste româneşti, conservatorii, opu-nându-se „imitării servile" a formelor capitaliste occidentale („teoria formelor fără fond"), s-au pronunţat pentru o evoluţie „naturală", „organică" a societăţii româneşti, pe calea progresului măsurat, materializat de către stat prin reforme moderate, în vederea asigurării şi menţinerii în societate a unei stabilităţi politice, economice şi sociale. P.C. a alternat la putere cu Partidul Naţional-Liberal şi a colaborat, prin conser-vatorii-democraţi la guvernul de concentrare naţională condus de Ion I.C. Brătianu şi apoi la guvernul Alexandru Averescu, iar în 1918, prin Alexandru Marghiloman, a format cabinetul (5/18 mart. 1918) care a semnat cu Puterile Centrale Tratatul de Pace de la Bucureşti (24 apr./7 mai 1918). A promovat pe plan intern o politică de apărare a proprietăţii latifundiare şi de asigurare a privilegiilor sociale ale marilor proprietari. între 1880 şi 1888 P.C. a fost principala forţă a „Opoziţiei Unite" împotriva guvernului liberal; în 1884, o aripă conservatoare (condusă de Lascăr Catargiu) şi o aripă a liberalilor (condusă de George Vernescu) au format Partidul Liberal-Conservator, care se constituie în principalul opozant al guvernului liberal. După 1888 partidul adoptă programul „Era nouă", elaborat de junimişti, şi care-şi găseşte expresia în 219 PARTIDUL DEMOCRAT prevederi precum: consolidarea libertăţilor obţinute (libertatea de conştiinţă, de presă, de întruniri, de asociere etc.); îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor prin vânzarea către aceştia a moşiilor statului şi o revizuire a legii tocmelilor agricole, garantarea proprietăţii ţărăneşti mici; adoptarea unei legi a meseriilor „care să stabilească între meseriaşi o puternică asociere ce-i va apăra în contra ignoranţei, a neajunsurilor bătrâneţii şi a accidentelor"; promovarea unei noi politici vamale, care să protejeze numai acele industrii a căror activitate se desfăşoară pe baza materiilor prime existente în ţară; încurajarea exporturilor de grâne; instituirea unor măsuri menite să asigure statului un control mai riguros asupra bogăţiilor ţării; încurajarea dezvoltării industriei mici şi a meseriilor, dar şi a industriei naţionale; adoptarea unui set de legi vizând descentralizarea administrativă, simplificarea sistemului de impozite, extinderea inamovibilităţii judecătorilor, dezvoltarea învăţământului real etc. în politica externă, P.C. a fost preocupat de emanciparea statului român de sub tutela Porţii Otomane şi de pregătirea condiţiilor pentru obţinerea independenţei naţionale, de menţinerea unei politici de neutralitate şi a unor raporturi amiabile cu statele vecine, precum şi cu Marile Puteri, îndeosebi cu Puterile Centrale, în scopul garantării independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării. Datorită componenţei sale eterogene — mari proprietari de pământ, burghezie comercială şi birocraţie administrativă, precum şi o parte a intelectualităţii — în P.C. se manifestă disensiuni şi frământări, care vor da naştere la disidenţe, dintre care cea mai importantă a fost gruparea junimiştilor, condusă de Petre P. Carp şi Titu Maiorescu, care la 1 mai 1891 a pus bazele Partidului Constituţional. După guvernarea conservatoare din 1888-1895, divergenţele continuă. Take lonescu, conducătorul de fapt al guvernului conservator George Gr. Cantacuzino (1904-1907) încearcă o restructurare a partidului, în sensul ridicării capacităţii sale de contracarare a influenţei, în continuă creştere, a liberalilor. în apr. 1907, principalele grupări conservatoare («cantacuziniştii" şi „carpiştii") fuzionează «n condiţiile „momentului critic prin care trecea ţara şi starea de nesiguranţă a proprietăţii mari, ameninţată şi de jos, de ţărani, şi de şovăiala şi sfiala guvernului liberal". Petre P. Carp devine şeful P.C. La puţină vreme se măspresc disensiunile de ordin programatic şi personal dintre ramura reunită a „carpiştilor" şi „cantacuziniştilor" (adepţi ai menţinerii integrităţii marii proprietăţi) şi cea „takistă" (adeptă a unor înnoiri în structurile economico-sociale şi politice ale ţării), din sânul partidului, determinând marea ruptură conservatoare din 3 febr. 1908, care a marcat constituirea Partidului Conservator-Democrat; preşedinte: Take lonescu. Liberalii s-au folosit cu abilitate, în interesul propriu, de rivalitatea acerbă dintre cele două formaţiuni politice conservatoare. După o refacere momentană a rândurilor conservatoare (fără a se ajunge la o reunire a tuturor conservatorilor), mai întâi sub Titu Maiorescu (nov. 1913), şi, mai ales, sub aceea a lui Alexandru Marghiloman (iun. 1914), în 22 mai 1915, vechiul P.C. se scindează în gruparea condusă de Nicolae Filipescu (purtând aceeaşi denumire de P.C.), care se pronunţă pentru o alianţă cu Antanta (în care scop se iniţiază „Federaţia unionistă", în componenţa Partidului Conservator-Democrat — Take lonescu, Partidul Conservator — N. Filipescu, grupului liberalilor independenţi, în frunte cu Toma Stelian şi a reprezentanţilor Ardealului Vasile Lucaciu, Octavian Goga şi Simion Mândrescu) şi în gruparea condusă de Alexandru Marghiloman, favorabilă Puterilor Centrale. După moartea lui N. Filipescu (sept. 1916), gruparea sa fuzionează cu Partidul Conservator-Democrat, pe baza atitudinii comune antantofile, sub denumirea de Partidul Conservator-Naţionalist, care la 19 oct. 1919 şi-a luat numele de Partidul Democrat, cu un nou program, care preconiza votul universal, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, ziua de lucru de 8 ore etc. La alegerile parlamentare (nov. 1919) nu a luat parte, iar în cele din mai-iun. 1920, în cartel cu Partidul Poporului, aflat la putere, a obţinut 17 mandate. în guvernul Averescu (1920-1921) au intrat şi trei lideri ai Partidului Democrat: Take lonescu, Nicolae Titulescu şi Dimitrie Greceanu. După demisia lui Averescu, Take lonescu este desemnat cu formarea guvernului (1921-1922), fiind ultimul cabinet conservator din istoria României. Alexandru Marghiloman, liderul celuilalt Partid Conservator, refuzând în 1916 o colaborare la guvern cu liberalii, rămâne, împreună cu alţi oameni politici conservatori, adepţi ai săi, în Bucureşti, care fusese ocupat de armatele Puterilor Centrale. Chemat de către regele Ferdinand la laşi, este însărcinat, în condiţiile ultimatumului Centralilor, cu formarea unui nou guvern (5 mart. 1918), în speranţa că şeful conservatorilor, graţie încrederii ce inspira Puterilor Centrale, va putea încheia, cât mai urgent, o pace separată, în condiţii mai puţin grele pentru ţară. După intense şi tensionate tratative de pace cu Centralii, Al. Marghiloman este nevoit să semneze Tratatul de Pace de la Bucureşti (24 apr./ 7 mai), în condiţii cvasitotale de subordonare şi exploatare a ţării, în special faţă de Germania şi Austro-Ungaria. După demisia sa (24 oct. 1918), P.C. încearcă să se reorganizeze, sub denumirea de P.C.-Pro-gresist (1/14 dec. 1918), în vederea supravieţuirii pe eşichierul vieţii politice. Se adoptă un nou program, care prin noile sale prevederi, constituie un pas înainte, dar nu suficient pentru a satisface cerinţele populaţiei: înfăptuirea reformei agrare, introducerea votului pluralist pentru cetăţenii care aveau cel puţin doi copii, întărirea rolului Senatului, asigurări sociale, participarea muncitorilor la beneficii, impozit progresiv pe venit etc. încercarea de supravieţuire rămâne însă fără rezultat (dacă la alegerile din nov. 1919, partidul a obţinut 13 mandate de deputaţi şi 4 de senatori, la alegerile din mai 1920 şi mart. 1922, nu a mai câştigat nici un mandat). La 25 mai 1925, Partidul Conservator-Progresist fuzionează cu Partidul Poporului, şi prin acest fapt iese de pe scena politică. Preşedinţi: Emanoil (Manolache) Costache Epu-reanu (febr.-sept. 1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), George Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907— 1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925). A editat publicaţiile: „Timpul" (1876-1884; 1889-1900), „Epoca (1885-1889; 1895-1901); „Conservatorul" (1900— 1914); „Steagul" (1914-1922); „Timpul" (1923-1924); „Le Progres" (1914-1925). PARTIDUL DEMOCRAT (P.D.), partid de centru-stânga, social-democrat, al cărui program este întemeiat pe susţinerea principiilor pluralismului politic, democraţiei reprezentative, libertăţii de întreprindere, de iniţiativă şi de protecţie socială şi garantării egalităţii şanselor, în condiţiile existenţei, în partid, a unor acute divergenţe privind căile de trecere a României la economia de piaţă şi a instituirii statului de drept, are loc scindarea (27-29 mart. 1992) F.S.N. în partidele: Frontul Salvării Naţionale (din 23 mai 1993, Partidul Democrat — F.S.N.), ca urmare a fuziunii cu Partidul Democrat (31 mart. 1993), consfinţită de Convenţia Naţională Extraordinară a PARTIDUL NAŢIONAL-LIBERAL 220 partidului, convocată la Constanţa (28-29 mai 1993, când s-a adoptat şi noul Statut) şi Frontul Democrat al Salvării Naţionale — F.D.S.N. (din iun. 1993, Partidul Democraţiei Sociale din România — P.D.S.R, iar din iun. 2001, Partidul Social Democrat). Participând la alegerile locale (febr. 1992), prin numărul de primari şi consilieri aleşi, partidul s-a situat pe un loc cu o substanţială reprezentare în administraţia locală, iar la alegerile legislative a obţinut 43 de mandate de deputaţi şi 18 de senatori, fiind al doilea partid parlamentar; candidatul său la preşedinţia ţării, Caius Traian Dragomir s-a situat pe locul patru din şase candidaţi, cu 4,75% din voturi valabil exprimate. La 1 iul. 1993, P.D. şi Partidul Social-Democrat Tradiţional au pus bazele Alianţei Social-Democrate (A.S.D.), cu scopul unificării mişcării social-democrate din^România, vizând, între altele, adoptarea unei strategii politice comune la alegerile locale şi generale. La A.S.D. au aderat Partidul Republican Român şi Partidul Democrat Muncitoresc. Alianţa a rămas fără urmări practice, autodesfiinţându-se. Cu prilejul Convenţiei Naţionale (24 oct. 1994), convocată la Cluj, are loc fuziunea, prin absorbţie, cu Partidul Democrat al Muncii. în vederea participării pe liste comune la alegerile locale şi parlamentare din nov. 1996, P.D. încheie (27 sept. 1995) cu Partidul Social-Democrat Român o alianţă politică — Uniunea Social-Democrată (U.S.D.). La alegerile locale (iun. 1996) U.S.D. a înregistrat: 16,8% din mandate pentru primari, 14,96% din mandate pentru consiliile locale, 11,64% pentru consiliile judeţene, iar la cele legislative (3 nov. 1996), 12,93% din voturi pentru Camera Deputaţilor şi 13,16% din voturi pentru Senat, P.D., revenindu-i, astfel, 43 de mandate de deputaţi şi 22 de senatori; candidatul U.S.D. pentru funcţia de preşedinte al ţării, Petre Roman s-a situat pe locul al treilea, din 16 candidaţi la preşedinţie, cu 20,54%. în al doilea tur de scrutin pentru alegerea preşedintelui, U.S.D. a susţinut candidatul Convenţiei Democratice din România (Emil Constantinescu), care a fost ales cu 54,4% din numărul total al voturilor. în guvernele de coaliţie C.D.R.-U.S.D.- U.D.M.R. (1996-2000), U.S.D. a deţinut 26% din portofoliile ministeriale, P.D.-ului revenindu-i şase portofolii în guvernele Victor Ciorbea şi Radu Vasile şi cinci în cel condus de Mugurel Isărescu. La 29 aug. 1997, Convenţia Naţională, care a avut loc la laşi, ratifică fuziunea, prin absorbţie, cu Partidul Unităţii Social-Democrate şi cu Frontul Democrat Român. P.D. retrage (14 ian. 1998) sprijinul politic premierului Victor Ciorbea, condiţionând rămânerea în coaliţie, între altele, de alcătuirea până la 31 mart. a unei noi echipe guvernamentale, iar la 29 ian. cinci dintre cei şase miniştri demisionează din guvern, ministrul de Externe primind acordul P.D.-ului de a rămâne în funcţie. Printr-o scrisoare deschisă (13 mai 1999), liderul P.S.D.R., Sergiu Cunescu aduce la cunoştinţa preşedintelui P.D., Petre Roman, hotărârea Consiliului Naţional al P.S.D.R. de denunţare unilaterală a alianţei U.S.D., în perspectiva de constituire a unei alte alianţe cu partide din stânga eşichierului politic. Liderul P.D., Petre Roman, cu prilejul formării guvernului Mugurel Isărescu (22 dec. 1999) renunţă la postul de preşedinte al Senatului, pe care-l deţinea din 1996, optând pentru funcţia de ministru al Afacerilor Externe. Participând la alegerile locale (iun. 2000), P.D. înregistrează: 16,32% din numărul mandatelor de primari 13,75% pentru consilierii locali şi 11,93% pentru consilierii judeţeni, precum şi câştigarea Primăriei Generale a Capitalei prin vicepreşedintele partidului, Traian Băsescu; la alegerile parlamentare a obţinut numai 31 de mandate de deputaţi şi 13 de senatori, iar candidatul partidului la prezidenţiale, Petre Roman a adunat doar 2,98% din voturi, situân-du-se pe locul şase din 12 candidaţi. P.D., adoptând o atitudine fermă de opoziţie faţă de noua guvernare, votează împotriva învestirii noului guvern şi refuză propunerea P.S.D.R. de a semna un protocol de susţinere a măsurilor ce vor fi luate de cabinetul minoritar, Adrian Năstase. Din iniţiativa lui Petre Roman, liderul partidului, la şedinţa din 29 ian. 2001 a Biroului Politic Naţional, se propune constituirea alianţei politice de centru, Adunarea pentru Democraţie, la care să participe formaţiunile politice democratice din opoziţie, în perspectiva preluării puterii în 2004. Cu prilejul analizării rezultatului alegerilor parlamentare şi prezidenţiale (9 febr. 2001), vicepreşedintele partidului, Traian Băsescu, şi-a anunţat oficial intenţia de a candida la preşedinţia partidului; Convenţia Naţională Extraordinară (18-19 mai 2001), convocată pentru desemnarea conducerii partidului şi adoptarea unui nou program, îl alege ca preşedinte pe Traian Băsescu, având drept contracandidaţi pe Petre Roman şi Simona Marinescu. Cu această ocazie, se adoptă Declaraţia de la Bucureşti şi se fixează, în linii mari, strategia politică pentru următoarea perioadă. La 28 sept. 2003 au loc, simultan, congresele P.D. şi P.N.L. de adoptare a „Alianţei pentru Dreptate şi Adevăr P.N.L.-P.D.“, care-şi propune ca obiective principale: consolidarea statutului de drept, garantarea şi respectarea proprietăţii private, realizarea unei economii de piaţă funcţionale, stimularea spiritului întreprinzător şi demersurile pentru integrarea României în structurile euroatlantice. P.D. este membru al Internaţionalei Socialiste (din nov. 1999) şi membru asociat al Partidului Socialiştilor Europeni (din mart. 1999). Preşedinţi: Petre Roman (1993-2001); Traian Băsescu (2001-). Editează publicaţiile: „Buletin informativ" (cu apariţie neregulată), „Acum“, organul de presă al Organizaţiei Municipiului Bucureşti. PARTIDUL NAŢIONAL-LIBERAL (P.N.L.), partid creat în ian.-mart. 1875, cu prilejul închegării coaliţiei grupărilor liberale „Coaliţia de la Mazar-Paşa“ (după numele musulman al englezului Stephen Bartlett Lakeman, în casa căruia a avut loc prima consfătuire), punându-se bazele Partidului Liberal (mai târziu Partidul Naţional-Liberal). Partidul, al cărui nucleu l-a format gruparea liberală-radicală, constituită în 1861, şi căruia, în 1867, i s-au raliat liberalii din jurul lui Mihail Kogălniceanu se consolidează definitiv în timpul guvernării liberale din perioada 1876— 1888 (cea mai lungă guvernare de partid din istoria Regatului României), devenind cel mai puternic partid politic din ţară, şi cel mai mult timp la guvernare (1867-1868, 1876- 1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907- 1910, 1914-1917, 1918, 1922-1926, 1927, 1933-1937). Cu o bază socială extrem de diversă, reprezentativă pentru cele mai diferite categorii sociale şi având în frunte reprezentanţi ai familiei Brătianu (cu excepţia anilor 1892-1908 şi 1930-1933), P.N.L. va juca un rol determinant în cristalizarea, consolidarea şi modernizarea structurilor social-economice şi politice ale societăţii româneşti, în proclamarea independenţei de stat a României (1877- 1878), iar în anii Primului Război Mondial în pregătirea diplomatică şi politică a înfăptuirii Marii Uniri (1918); după aceea, mai ales în răstimpul guvernării (1922-1926), va avea un rol însemnat în punerea bazelor noilor structuri ale statului român şi ale noului regim social-politic postbelic. De-a lungul 221 PARTIDUL NAŢIONAL-LIBERAL istoriei sale, P.N.L. cunoaşte, mai ales între 1880 şi 1908, numeroase frământări, în sânul lui manifestându-se mai multe disidenţe (gruparea liberal-radi-calilor — C.A. Rosetti; gruparea liberalilor de stânga — P.S. Aurelian; gruparea liberalilor tineri — „Oculta"). După 1930, partidul traversează iarăşi o perioadă de tensiuni şi frământări, soldate cu crearea unor grupări politice (gruparea liberalilor „bătrâni" — I.G. Duca, gruparea liberalilor „tineri" — Gh. Tătărescu şi gruparea liberalilor »georgişti“ — Gh. Brătianu). Interzis la 30 mart. 1938, în urma decretului regal de dizolvare a partidelor politice, va continua să activeze prin liderii săi până în anul 1944. în nov. 1947, în condiţiile reprimării partidelor istorice, conducerea P.N.L. anunţă încetarea activităţii politice a tuturor organizaţiilor liberale. în dec. 1989, un Comitet de iniţiativă, constituit din 12 persoane, vechi membri ai partidului, a reluat activitatea oficială a P.N.L., consfinţită prin decizia civilă a Tribunalului Municipal Bucureşti din 15 mart. 1990. P.N.L. a făcut parte, prin trei reprezentanţi din Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (C.P.U.N.) creat la 9 febr. 1990, ca organ legislativ şi al puterii de stat pentru conducerea ţării până la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1990. La 31 mart. 1990, are loc primul Congres al partidului, care adoptă Statutul, Programul şi alege conducerea: preşedinte Radu Câmpeanu. Continuator al gândirii liberale, în programe se regăsesc idei ca: restructurarea şi dezvoltarea economiei, în care statul să aibă un rol subsidiar, garantarea proprietăţii private, privatizarea treptată a unităţilor economice, stimularea iniţiativei individuale, dezvoltarea şi consolidarea clasei de mijloc, separaţia puterilor în stat, respectarea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului, libertatea de exprimare şi a presei, garantarea libertăţii tuturor cultelor religioase, respectarea drepturilor minorităţilor naţionale, reintroducerea şi garantarea libertăţii sindicale şi a dreptului de grevă etc. La alegerile parlamentare (20 mai 1990), P.N.L. a obţinut 29 mandate de deputaţi şi 10 de senatori, iar candidatul la preşedinţie al P.N.L., Radu Câmpeanu, a obţinut locul doi, cu 10,64% din voturi. Ca urmare a neînţelegerilor dintre vechii liberali şi grupul tinerilor liberali se produce prima sciziune (12 iul. 1990), ultimii, excluşi din P.N.L., înfiinţează Partidul Liberal-Aripa Tânără; la 18 oct. 1990, Partidul Socialist Liberal (Nicolae Cerveni) fuzionează cu P.N.L., până în apr. 1992, când o parte din membrii acestei formaţiuni politice s-au retras din partid, întemeind P.N.L.-Convenţia Democratică (P.N.L.-C.D.) reprezentând, de fapt, a doua sciziune în partid. P.N.L. a participat, alături de alte partide politice, la constituirea Convenţiei Naţionale pentru Instaurarea Democraţiei (C.N.I.D.), transformată (26 nov. 1991) în Convenţia Democratică din România (C.D.R.). în guvernul Theodor Stolojan (1-16 oct. 1991, 16 oct. 1991-19 nov. 1992), P.N.L. a deţinut două ministere şi un secretariat de stat la Ministerul Afacerilor Externe. La alegerile locale (9 febr. 1992), P.N.L. a obţinut 14 mandate de primar, 576 de consilieri locali şi 30 de consilieri judeţeni, dar la alegerile parlamentare, P.N.L. (care părăsise C.D.R. la 11 apr. 1992), candidând pe liste proprii, nu a reuşit să treacă pragul electoral de 3%, necesar intrării în Parlament. în aceste condiţii, se constituie în sânul partidului Grupul de Reformă Morală şi Politică vizând schimbări în conducerea P.N.L.; excluşi din P.N.L. (2 dec. 1992), membrii Grupului formează (21 febr. 1993) împreună cu P.N.L.-A.T. şi cu o grupare desprinsă din P.N.L.-C.D. Partidul Liberal 1993 (P.L. ’93). Congresul de la Braşov (26-27 febr. 1993) hotărăşte fuziunea cu Noul Partid Liberal (grupare desprinsă din P.N.L.-A.T.); Mircea lonescu-Quintus preia funcţia de preşedinte, înlocuindu-l pe Radu Câmpeanu. Preşedintele P.N.L., M. lonescu-Quintus face publică (3 dec. 1993) hotărârea Biroului Permanent al partidului ca Radu Câmpeanu să fie „decăzut" din toate funcţiile de partid, pentru încălcarea statutului partidului şi a conduitei liberale, prin nerespectarea de către acesta a deciziei luate de Congresul din 26-27 febr. 1993 de înlocuire a sa din funcţia de preşedinte al P.N.L. La Bucureşti şi Braşov sunt convocate două congrese (5 febr. 1994) ale celor două aripi din P.N.L. (conduse de R. Câmpeanu şi respectiv M. lonescu-Quintus), care se consideră fiecare reprezentantă legitimă a partidului. Tribunalul Municipal Bucureşti decide (21 oct. 1994) că aripa lonescu-Quintus este reprezentanta legală a P.N.L. Gruparea liberală Radu Câmpeanu constituie un nou partid (9 mai 1995), denumit Partidul Naţional Liberal (Câmpeanu). P.N.L. (Quintus) reintegrează partidul în C.D.R. (20 dec. 1994), pe listele căreia va candida la alegerile locale (iun. 1996) şi parlamentare (3 nov. 1996), reuşind să obţină 23 de mandate în Camera Deputaţilor şi 17 în Senat. în guvernul de coaliţie C.D.R.-U.S.D-U.D.M.R., condus de Victor Ciorbea, a deţinut cinci ministere, iar în cele conduse de Radu Vasile şi Mugurel Isărescu trei ministere şi secretariatul general al guvernului. în apr. 1997, P.N.L a absorbit P.N.L.-C.D. (Al. Popovici), iar după Congresul din 16-17 mai 1997, care aduce unele modificări la Statut, adoptă un nou Program şi se reînfiinţează funcţia de vicepreşedinte, ocupată de Valeriu Stoica; are loc fuziunea, prin absorbţie, a Partidului Alianţei Civice (28 mart. 1998) şi a Partidului Liberal (7 sept. 1998). După mai multe tratative cu P.N.Ţ.-C.D. privind modificarea Statutului Alianţei, cât şi a condiţiilor de participare la alegerile locale şi parlamentare, P.N.L. se autosuspendă din C.D.R. în aceste condiţii participă pe liste proprii în alegerile locale (iun. 2000), obţinând 8,50% din numărul mandatelor pentru primari, 10,02 pentru consilierii locali şi 9,31% pentru consilierii judeţeni; la alegerile parlamentare (26 nov. 2000) a obţinut 30 de mandate de deputaţi şi 13 de senatori; candidatul partidului pentru preşedinţie, Theodor Stolojan s-a plasat pe locul trei, cu 11,78% din voturi. în turul doi al prezidenţialelor din 10 dec., unde s-au confruntat Ion lliescu şi Corneliu Vădim Tudor, P.N.L. a recomandat electoratului să voteze „împotriva extremismului". După analizarea rezultatelor alegerilor (2 dec.) P.N.L. a semnat (27 dec. 2000) cu P.D.S.R. un protocol de susţinere a guvernului minoritar Adrian Năstase şi de colaborare pe probleme specifice (protocolul a fost reziliat la 18 apr. 2001, P.N.L. asumându-şi în totalitate rolul de partid de opoziţie). Congresul P.N.L. (17-18 febr. 2001) alege ca preşedinte ai partidului pe Valeriu Stoica (în urma retragerii lui Mircea lonescu-Quintus), modifică Statutul (în sensul acordării filialelor teritoriale a dreptului de veto asupra listelor electorale pentru Parlament şi a ordinii candidaţilor înscrişi pe liste) şi adoptă un nou Program. La 19 ian. 2002 are loc congresul de unificare, prin absorbţie, a partidului Alianţa pentru România (Ap.R.), Teodor Meleşcanu devenind vicepreşedinte al P.N.L. Preşedintele Valeriu Stoica, învinovăţit de o parte a membrilor Biroului Permanent Central de o oarecare lipsă de popularitate a partidului, renunţă (11 iul. 2002) de a mai candida la Congresul Extraordinar (24-25 aug. 2002), recomandând pe Theodor Stolojan, care este ales pre- PARTIDUL NAŢIONAL ROMÂN DIN TRANSILVANIA 222 şedinţe, cu o majoritate covârşitoare de voturi faţă de contracandidatul său Ludovic Orban. Congresul adoptă un nou statut şi un nou program, care pune accentul pe coeziunea P.N.L. şi eficientizarea activităţii sale. Pentru realizarea unei opoziţii eficiente, la 6 şi, respectiv, 11 febr. 2003 sunt semnate protocoale de colaborare între grupurile parlamentare P.N.L.-P.D. din Camera Deputaţilor şi Senat. în paralel, P.N.L. a început negocieri de fuziune cu Uniunea Forţelor de Dreapta şi P.N.L. (Câmpeanu). La 18 apr. 2003 are loc Congresul extraordinar al P.N.L., care a hotărât fuziunea prin absorbţie a partidului Uniunea Forţelor de Dreapta. Congresul extraordinar al P.N.L. (27 sept. 2003) aprobă, în unanimitate, fuziunea prin absorbţie a P.N.L.-Câmpeanu; Radu Câmpeanu este numit de către Congres preşedinte fondator al P.N.L.- 1990. La 28 sept. 2003 au loc, simultan, congresele P.N.L şf P.D. de adoptare a „Alianţei pentru Dreptate şi Adevăr", P.N.L.-P.D,, care şi-a propus: consolidarea statului de drept, garantarea şi respectarea proprietăţii private, realizarea unei economii de piaţă funcţionale, stimularea spiritului demersurilor pentru integrarea României în structurile euro-atlantice. Membru al Internaţionalei Liberale (din mart. 1999). Preşedinţi: Ion C. Brătianu (1875-1891; până în 1882-1883, împreună cu C.A. Rosetti), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927), Vintilă I.C. Brătianu (1927-1930), Ion G. Duca (1930-1933), Constantin I.C. Brătianu (1934-1947), Radu Anton Câmpeanu (1990-1993), Mircea lonescu-Quintus (1993-2001), Valeriu Stoica (2001- 2002), Theodor Stolojan (2002-). Editează publicaţiile: „Românul" (1866— 1884); „Voinţa naţională" (1884-1914); „Viitorul" (1914—1945; 1990-1992); „Liberalul" (1946-1947; 1990-1991). PARTIDUL NAŢIONAL ROMÂN DIN TRANSILVANIA (P.N.R.), partid politic creat, la 12 mai 1881, prin unificarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria (constituit la 7 febr. 1869) cu Partidul Naţional Român din Transilvania (8 mart. 1869). Constituirea noului partid şi adoptarea programului său au grupat, pentru prima dată, toate elementele politice româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, pe baza unei platforme politice şi de acţiune comune privind: lupta pentru recâştigarea autonomiei Transilvaniei (pierdute prin compromisul austro-ungar din 1867), dreptul de a folosi limba română în administraţie şi justiţie în toate regiunile locuite de români, revizuirea Legii naţionalităţilor din dec. 1868, în sensul recunoaşterii egalităţii în drepturi a tuturor naţionalităţilor, adoptarea unei noi legi electorale vizând lărgirea dreptului de vot, numirea în funcţii administrative, în ţinuturile locuite de români a cetăţenilor de etnie română sau care cunosc limba română şi obiceiurile poporului român, lupta pentru menţinerea autonomiei bisericilor şi a şcolilor confesionale româneşti, lupta împotriva tendinţelor de deznaţionalizare manifestate de organele statului. Conferinţa naţională de unificare de la Sibiu l-a împuternicit pe George Bariţiu cu redactarea unui memoriu („Memoriul explicativ"), care să analizeze, sub toate aspectele, situaţia din monarhia austro-ungară. Roadele platformei de acţiune nu întârzie să se arate. La 8/20 ian. 1892 este convocată, la Sibiu, o Conferinţă extraordinară a P.N.R,, care hotărăşte, în condiţiile intensificării asupririi maghiare, alcătuirea unui Memorandum către împăratul Franz Joseph I, cuprinzând o expunere a revendicărilor celor peste trei milioane de români din monarhia austro-ungară şi o critică sistematică a politicii naţionale intolerante a guvernului ungar. Memorandum-ul, care s-a bucurat de puternice manifestaţii ale românilor de pretutindeni, a marcat un moment deosebit de important în istoria mişcării naţionale a românilor transilvăneni, inaugurând o nouă etapă de luptă susţinută pentru victora revendicărilor româneşti. în pofida ordonanţei guvernului ungar de dizolvare a P.N.R. (iun. 1894), se acţionează pentru întărirea organizatorică a partidului. Convocată la Sibiu (10/23 ian. 1905), Conferinţa P.N.R. alege un nou Comitet Executiv şi votează un nou program politic: recunoaşterea poporului român ca naţiune alcătuitoare în stat, căreia să i se asigure dezvoltarea etnică şi constituţională, respectarea legii despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor, garantarea prin lege a dreptului de întrunire şi organizare, libertatea presei, adoptarea votului universal, egal şi secret, reducerea impozitului pentru pământ şi introducerea contribuţiei progresive după venit, împroprietărirea, în măsura posibilităţilor, a ţăranilor din proprietăţile statului, inalienabilitatea şi indivizibilitatea minimului de proprietate, asigurări de stat pentru boală şi bătrâneţe, medici şi medicamente pentru săraci etc. Potrivit noii linii tactice de participare la viaţa electorală şi parlamentară, P.N.R. obţine în alegerile din 1905 opt mandate, în 1906 15, iar în 1910, ca urmare a măsurilor represive ale guvernului ungar, doar cinci mandate. întrunit la Oradea (12 oct. 1918), Comitetul Executiv al P.N.R., adoptă, în unanimitate, o Declaraţie, redactată de Vasile Goldiş, privind hotărârea naţiunii române din Transilvania de a se aşeza „printre naţiunile libere" (în temeiul dreptului naţional ca fiecare naţiune să dispună liber de soarta sa). Se revendică recunoaşterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei şi se constituie un „Comitet de acţiune" cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiş. La 18 oct. 1918, dr. Alexandru Vaida-Voevod, membru marcant al P.N.R., citeşte în parlamentul ungar de la Budapesta Declaraţia de autodeterminare şi despărţire a românilor transilvăneni de Ungaria, elaborată de Comitetul Executiv al partidului, iar la 30 oct. 1918 se constituie Consiliul Naţional Român (iniţial cu sediul la Budapesta, iar din 3 nov., la Arad), organ de conducere al românilor transilvăneni, format din şase reprezentanţi ai P.N.R. (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod şi Aurel Vlad) şi şase social-democraţi (Tiron Albani, loan Flueraş, Enea Grapini, losif Jumanca, losif Renoiu şi Baziliu Surdu). Ca unic for de conducere al românilor transilvăneni, a organizat în comune, comitate şi oraşe gărzi naţionale şi gărzi civile săteşti pentru „păstrarea liniştii şi averii fiecăruia", preluând puterea în întreaga Transilvanie. Eşuând tratativele duse la Arad (13-15 nov.) cu reprezentanţii Consiliului Naţional Maghiar şi ai guvernului Kâroly Mihâly, la 18 nov. 1918, în numele Marelui Sfat al Naţiunii Române, este lansat un manifest, intitulat Către popoarele lumii, prin care Consiliul Naţional Român Central făcea cunoscut refuzul guvernului ungar de a lua în considerare revendicările juste ale populaţiei româneşti şi, în consecinţă, hotărârea naţiunii române de „a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber şi independent". în aceste împrejurări, Marele Sfat Naţional din Transilvania convoacă pe 1 dec. 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba lulia, care hotărăşte unirea necondiţionată şi pentru totdeauna cu România a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului. Pentru cârmuirea Transilvaniei până la alcătuirea Constituantei, Adunarea Naţională procedează la alegerea unei adunări legislative, numită Marele Sfat Naţional, care la rându-i 223 PARTIDUL NAŢIONAL-ŢĂRĂNESC numeşte guvernul provizoriu, Consiliul Dirigent, în frunte cu luliu Maniu, vicepreşedintele P.N.R., care s-a ocupat de instituirea administraţiei româneşti pe teritoriul Transilvaniei; de asemenea, Consiliul Dirigent a adoptat Legea pentru reforma agrară în Transilvania, precum şi Legea electorală, care prevedea introducerea votului universal pentru toţi bărbaţii, începând cu vârsta de 21 ani. P.N.R. a câştigat majoritatea voturilor în Transilvania, cu prilejul primelor alegeri parlamentare (nov. 1919, în baza votului universal şi la scara României întregite, clasându-se pe primul loc faţă de celelalte formaţiuni politice: P.N.L., Partidul Ţărănesc din Basarabia, Partidul Ţărănesc, Partidul Naţionalist-Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina etc.); participă la guvernul Blocului parlamentar, condus de Alexandru Vaida-Voevod. Pe fondul controverselor iscate în sânul partidului după Unirea din 1918, privind viitorul P.N.R., o grupare condusă de Octavian Goga părăseşte partidul şi fuzionează (apr. 1920) cu Partidul Poporului. în vederea contracarării dominaţiei liberale în viaţa politică a ţării, luliu Maniu, în calitatea de preşedinte ai partidului, ia iniţiativa creării unui mare partid de guvernământ, prin fuziunea cu Partidul Conservator-Democrat (nov. 1922), cu Partidul Naţionalist al Poporului (mart. 1925), iar în 10 oct. 1926, cu Partidul Ţărănesc, punându-se astfel bazele Partidului Naţional-Ţărănesc. Preşedinţi: Nicolae Popea (1881-1882), Partenie Cosma (1882-1883), George Bariţiu (1884-1888), loan Raţiu (1889-1890), Vincenţiu Babeş (1890-1902), Gheorghe Pop de Băseşti (1903-1919), luliu Maniu (1919-1926). A editat publicaţiile: „Tribuna" (1884-1903), „Lupta“ (1906-.,1910), „Românul" (1911-1916; oct.-dec. 1918), „Patria" (1919-1926). PARTIDUL NAŢIONAL-ŢĂRĂNESC (P-N.Ţ), partid care se constituie, la Bucureşti (10 oct. 1926), în urma fuziunii Partidului Ţărănesc (creat în dec. 1918, în Vechiul Regat), condus de Ion Mihalache, cu Partidul Naţional (înfiinţat în mai 1881) din Transilvania, in frunte cu luliu Maniu. La conducerea Delegaţiei Permanente a fost ales luliu Maniu, secondat de Ion Mihalache, ca vicepreşedinte, iar ca membri: Nicolae Lupu, Alexandru Vaida-Voevod, Paul Brătăşanu, Mihai Popovici şi Virgil N. Madgearu. P.N.Ţ. a cuprins în rândurile sal© marea majoritate a ţărănimii, o Parte a intelectualităţii, precum şi meseriaşi, mici comercianţi, muncitori; a promovat o ideologie nouă — ţărănismul — care preconiza asigurarea primatului agriculturii în viaţa economică a „statului ţărănesc". în programul P.N.Ţ. se regăsesc problemele vieţii economice şi social-politice ale ţării, cum ar fi: necesitatea adoptării unei noi Constituţii, care să garanteze drepturile şi libertăţile democratice, responsabilitatea ministerială şi a funcţionarilor publici, reforma administrativă pe baza autonomiei locale, unificarea legislativă, reorganizarea justiţiei, inclusiv a celei militare, întărirea armatei, organizarea industriei de război, organizarea producţiei agricole, dezvoltarea cooperaţiei, credite ieftine pentru ţărani, încurajarea industriei bazată pe izvoarele de energie ale ţării, sprijinirea industriei ţărăneşti, stabilizarea monetară şi echilibrul bugetar, recunoaşterea unor drepturi pentru muncitori, între care şi acela de a se organiza în sindicate, instrucţia publică, dezvoltarea învăţământului primar, agricol, comercial şi industrial, precum şi a învăţământului universitar, garantarea libertăţii de conştiinţă, libertatea şi protecţia cultelor recunoscute, o politică externă întemeiată, în primul rând, pe menţinerea şi consolidarea raporturilor cu foştii Aliaţi din Primul Război Mondial, îndeplinirea cinstită şi loială a tratatelor, stabilirea de relaţii normale cu toate statele şi în chip deosebit cu statele vecine. în timpul celor două guvernări naţional-ţărăniste (1928-1931; 1932-1933), a căror activitate a fost puternic afectată de consecinţele profunde ale crizei mondiale (1929-1933), au fost promovate un şir de măsuri menite să revigoreze economia naţională, concomitent cu atragerea, în virtutea doctrinei „porţilor deschise", a capitalului străin într-o seamă de activităţi economice, orientare de care s-a îndepărtat în anii celei de-a doua guvernări, când s-a adoptat o politică vamală protec-ţionistă. în condiţiile crizei economice din anii 1929-1933 au loc frământări sociale, dintre care se detaşează greva minerilor din Lupeni (1929), precum şi grevele muncitorilor petrolişti de pe Valea Prahovei şi ale ceferiştilor de la Atelierele „Griviţa" din Bucureşti (ian.-febr. 1933), împotriva cărora, pentru restabilirea ordinii, guvernul a recurs la represiunea armată. De-a lungul existenţei sale, P.N.Ţ., n-a fost scutit de erori, aprecieri şi orientări neconforme cu realitatea, fapt ce s-a repercutat negativ în menţinerea unităţii rândurilor sale sau în pierderea încrederii şi influenţei în rândul electoratului. Astfel, P.N.Ţ. a cunoscut, din varii motive (structură socială eterogenă; deosebiri de vedere în modul de abordare a problemelor economice, sociale şi politice; conflicte de ordin personal etc.), unele sciziuni: desprinderea în febr. 1927 a grupului condus de dr. N. Lupu şi constituirea sub preşedinţia acestuia a Partidului Ţărănesc (în mart. 1934, revine în rândurile P.N.Ţ.-ului); în apr. 1927 o grupare, în frunte cu Grigore Filipescu, se înscrie în Partidul Poporului; în apr. 1930 gruparea condusă de C. Stere părăseşte partidul şi se constituie în Partidul Ţărănesc-Democrat. Frământările din P.N.Ţ. se adâncesc mai ales după proclamarea ca rege a lui Carol II (la realizarea căreia P.N.Ţ. şi conducătorul său, luliu Maniu, în acel timp prim-ministru, a avut un rol important). în iul. 1932, Grigore lunian demisionează din funcţia de vicepreşedinte al partidului, punând bazele Partidului Ţărănesc-Radical (nov. 1932); în mai 1935, gruparea condusă de Alexandru Vaida-Voevod, exclusă din P.N.Ţ. pentru orientarea de dreapta, înfiinţează organizaţia Frontul Românesc; în dec. 1935, gruparea condusă de Demetru I. Dobrescu se retrage din P.N.Ţ., constituindu-se în Comitetele Cetăţeneşti; în dec. 1937, gruparea de „centru", în frunte cu Armând Călinescu, consimţind să participe, la cererea regelui, în guvernul O. Goga, este îndepărtată din partid; la 23 febr. 1945, Anton Alexandrescu creează Partidul Naţional Ţărănesc, care a intrat în guvernul P. Groza, iar în ian. 1946, dr. N. Lupu părăseşte P.N.Ţ., punând bazele Partidului Ţărănesc-Democrat. în perioada 1934-1937, P.N.Ţ. a fost cea mai importantă forţă politică de opoziţie împotriva guvernului liberal, condus de Gheorghe Tătărescu. La 25 nov. 1937 s-a încheiat un pact de neagresiune electorală între luliu Maniu, preşedintele P.N.Ţ., şi Corneliu Zelea Codreanu, şeful Mişcării legionare la care a aderat Gheorghe Brătianu, preşedintele Partidului Liberal-georgist şi apoi gruparea lui C. Argetoianu şi cu Partidul Evreiesc, cu scopul înfrângerii liberalilor în alegerile din dec. 1937. După instaurarea regimului autoritar al regelui Carol II, activitatea partidelor politice, inclusiv a P.N.Ţ., a fost interzisă. în condiţiile regimului Ion Antonescu, P.N.Ţ. a aprobat acţiunea militară de eliberare a Basarabiei şi nordului Bucovinei ocupate, în 1940, de U.R.S.S. şi de pregătire a armatei pentru dezrobirea părţii de nord-est a Transilvaniei, anexată de Ungaria, în baza Dictatului de la Viena (aug. 1940). PARTIDUL NAŢIONAL-ŢĂRĂNESC 224 După lovitura de stat (23 aug. 1944), P.N.Ţ., alături de celelalte partide democratice tradiţionale, a dus o politică de restaurare în România a unui regim democratic, de stăvilire a procesului de sovietizare a ţării. în urma alegerilor din nov. 1946 (câştigate de ţărănişti, dar falsificate de comunişti), autorităţile au intensificat ofensiva împotriva P.N.Ţ. — cel mai puternic partid la acea dată — , culminând cu dizolvarea partidului (29 iul. 1947), arestarea liderilor, în frunte cu luliu Maniu şi Ion Mihalache, majoritatea găsindu-şi sfârşitul în închisori şi lagăre de muncă. Unii fruntaşi ai partidului au continuat să activeze în emigraţie, iar câţiva în ţară. La 22 dec. 1989, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Gabriel Ţepelea, Nicolae lonescu-Gal-beni lansează un apel pentru intrarea în legalitate a partidului, iar la 28 dec. 1989 are loc unirea P.N.Ţ. cu Partidul Creştin Democrat; sub denumirea de Partidul Naţional Ţărănesc-Creştin Democrat (P.N.Ţ.-C.D.); se adoptă şi o declaraţie programatică privind obiectivele partidului: instaurarea democraţiei, introducerea unei economii libere şi libertatea religioasă. Partidul a fost reînscris oficial la 7 ian. 1990, fiind prima formaţiune politică legal-constituită după evenimentele din dec. 1989. Preşedinte provizoriu: Corneliu Coposu. Delegaţia Permanentă a partidului desemnează (6 apr. 1990) pe Ion Raţiu candidat la preşedinţia ţării. Participând la alegerile legislative (20 mai 1990), P.N.Ţ.C.D. a obţinut un procentaj modest de numai 2,56% pentru Adunarea Deputaţilor şi 2,50% pentru Senat, trimiţând în Parlament 12 deputaţi şi un senator, iar candidatul partidului la prezidenţiale, Ion Raţiu s-a situat pe locul trei, cu 4,29% din voturi. Primul Congres al P.N.Ţ.C.D. (24-26 sept. 1990) alege forurile de conducere (preşedinte: Corneliu Coposu) şi aprobă Statutul şi Programul. Ca orientare politico-doctrinară, este reprezentantul curentului creştin-democrat în România, având ca principii fundamentale: morala creştină, patriotismul luminat, democraţia şi dreptatea. în Programele partidului se regăsesc idei ca: privatizarea întregii economii, înfiinţarea de bănci agricole, descentralizare şi autonomie locală, restitutio in integrum a proprietăţii, acolo unde este posibil sau acordarea de despăgubiri, respectarea principiului separării puterilor în stat, depolitizarea justiţiei, armatei, poliţiei, toleranţă faţă de minorităţile naţionale, reconstrucţia morală a societăţii bazată pe trei instituţii tradiţionale: familia, şcoala şi biserica, refacerea deplinei unităţi naţionale, cultivarea legăturilor cu românii de pretutindeni, integrarea în structurile europene şi euro-atlantice. P.N.Ţ.C.D. a luat parte, alături de alte partide politice, la constituirea (15 dec. 1990) Convenţiei Naţionale pentru Instaurarea Democraţiei (C.N.I.D.), iar la 26 nov. 1991, împreună cu partidele din C.N.I.D. şi o parte a formaţiunilor civice din Forumul Democratic Antitotalitar din România (F.D.A.R.), au pus bazele Convenţiei Democratice din România (C.D.R.; din 1992, după retragerea liberalilor, Convenţia Democrată Română). La alegerile legislative (27 sept. 1992), C.D.R. s-a situat pe locul doi, cu 20,0% din voturi pentru Camera Deputaţilor şi 20,2% pentru Senat, P.N.Ţ.C.D .-ului revenindu-i 41 de mandate de deputaţi şi 21 de senatori, iar Emil Constantinescu, candidat al C.D.R. la alegerile prezidenţiale s-a clasat pe locul doi, în primul tur de scrutin, cu 31,24% din voturi, iar în turul doi a fost învins de Ion lliescu, candidatul F.D.S.N., care a întrunit 61,4% din voturi. în urma decesului lui Corneliu Coposu (11 nov. 1995), Congresul al ll-lea al partidului (19-21 ian. 1996) l-a ales pe Ion Diaconescu în funcţia de preşedinte, adoptând, totodată programul politic şi o rezoluţie privind viitoarea strategie a partidului. Participând la alegerile locale (iun. 1996), C.D.R. a obţinut un deosebit succes, clasându-se pe locul doi, cu 12,02% din mandatele pentru primari, 16,38% din mandatele pentru consilierii locali şi 17,87% din mandate pentru consilierii judeţeni; la alegerile legislative (3 nov. 1996), C.D.R. a obţinut 30,17% din voturi pentru Camera Deputaţilor şi 30,70% din voturi pentru Senat, P.N.Ţ.C.D.-ului revenindu-i 83 de mandate de deputaţi şi 27 de senatori, în guvernul de coaliţie C.D.R-U.S.D-U.D.M.R., potrivit algoritmului stabilit, P.N.Ţ.C.D. a deţinut postul de premier (Victor Ciorbea, Radu Vasile şi a sprijinit desemnarea independentului politic, Mugurel Isărescu) şi majoritatea portofoliilor guvernamentale. Pe fondul retragerii de către Biroul de Conducere, Coordonare şi Control (B.C.C.C.) al P.N.Ţ.C.D. a sprijinului politic (mart. 1998 şi, respectiv dec. 1999) premierilor Victor Ciorbea şi Radu Vasile se produce sciziunea P.N.Ţ.C.D., primul punând bazele partidului Alianţa Naţională Creştin Democrată (A.N.C.D.), iar cel de-al doilea Partidului Popular din România (P.P.D.R.). La şedinţa Delegaţiei Permanente (28-30 ian. 2000) s-a stabilit strategia partidului pentru alegerile locale, s-a modificat Statutul (B.C.C.C. a fost transformat în Biroul Permanent) şi s-au efectuat schimbări la nivelul conducerii (loan Mureşan — promovat prim-vicepreşe-dinte, Remus Opriş — secretar general). La alegerile locale (iun. 2000), C.D.R. a obţinut rezultate modeste: 4,98% pentru mandatele de primari, 6,97% pentru consilierii locali şi 9,08% pentru consilierii judeţeni, la care s-a adăugat ruperea de către liberali a legăturilor cu C.D.R. în aceste condiţii, în vederea alegerilor legislative şi prezidenţiale, P.N.Ţ.C.D. a luat iniţiativa constituirii unei noi alianţe politice — Convenţia Democrată Română 2000 (7 aug.), în componenţa U.F.D., F.E.R., la care au aderat Partidul Moldovenilor (17 aug.) şi A.N.C.D. (20 aug.), iar pentru alegerile prezidenţiale a susţinut candidatura premierului independent, Mugurel Isărescu. La alegerile legislative (26 nov. 2000), Convenţia Democrată Română 2000 a obţinut 5,04% pentru Camera Deputaţilor şi 5,29% pentru Senat, procente insuficiente pentru o alianţă care trebuia să realizeze 10% din totalul voturilor valabil exprimate pentru a putea intra în Parlament. în urma eşecului înregistrat în alegeri, conducerea P.N.Ţ.C.D., în frunte cu preşedintele Ion Diaconescu, asumân-du-şi responsabilitatea îşi dă demisia colectivă. Congresul extraordinar al partidului (19-20 ian. 2001) alege o nouă conducere (preşedinte Andrei Marga, prim-vicepreşedinte Vasile Lupu, secretar general, Cătălin Chiriţă, preşedinte de onoare Ion Diaconescu), care-şi propune restructurarea şi restabilirea popularităţii partidului. După un început promiţător (elaborarea unui nou statut şi a unui nou program, înfiinţarea Institutului de Studii Creştin-Democrate, semnarea la 6 mart. 2001 a protocolului de fuziune prin absorbţie a A.N.C.D. de către P.N.Ţ.C.D. etc.), preşedintele Andrei Marga demisionează din cauza obstrucţiilor permanente a unor membri ai Biroului Executiv Central. în aceste condiţii de gravă criză, Delegaţia Permanentă (7 iul. 2001) alege ca preşedinte interimar pe Victor Ciorbea şi suspendă din funcţiile de conducere pe Vasile Lupu şi Cătălin Chiriţă; aceştia respingând hotărârile luate de Delegaţia Permanentă, anunţă convocarea unui Congres Extraordinar la 17 aug. 2001. La 14 aug. 2001, are loc un Congres Extraordinar, care pe baza moţiunii „Forţa Unităţii", alege pe Victor Ciorbea preşedinte al P.N.Ţ.C.D. 225 PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT şi anulează toate hotărârile luate începând de la Congresul din ian. 2001, validând, în acelaşi timp, excluderea din partid a celor din gruparea V. Lupu-C. Chiriţă. Congresul din 17-19 aug. 2001, întrunit din iniţiativa lui Lupu şi Chiriţă, hotărăşte crearea Partidului Popular-Creştin, dar Tribunalul a decis să dea câştig de cauză grupării V. Ciorbea, considerată reprezentanta legală a P.N.Ţ.C.D. în cursul anului 2002 şi începutul lui 2003, conducerea P.N.Ţ.C.D. a iniţiat un program de măsuri, în vederea accelerării relansării partidului, ca alternativă creştin-demo-crată la guvernarea P.S.D. Preşedinţi: luliu Maniu (1926-1933; 1937-1947); Ion Mihalache (1933-1937); Corneliu Coposu (1990-1995); Ion Diaconescu (1995-2000); Andrei Marga (ian.-iul. 2001); Victor Ciorbea (2001-). Editează publicaţia: „Dreptatea" (1927-1938; 1944-1945; 1946-1947; reapare săptămânal din 1990, cu întreruperi). PARTIDUL ROMÂNIA MARE (P.R.M.), partid de centru-stânga, creat la 20 iun. 1991, din iniţiativa unui grup de redactori ai revistei săptămânale „România Mare“, a cărei bază teoretică şi ideologică o constituie „Doctrina naţională", ca „expresie sintetică a existenţei multimilenare a românilor"..., înmănunchind „credinţa pentru glia străbună şi tradiţiile strămoşeşti". La primul Congres (5-6 mart. 1993), în spiritul doctrinei naţionale, se fundamentează obiectivul partidului care constă în „asigurarea prosperităţii întregii naţiuni şi afirmarea societăţii româneşti în sistemul de valori european şi mondial în condiţii de deplină suveranitate, independenţă şi integritate teritorială a ţării". La primul congres al P.R.M. (5-6 mart. 1993) se adoptă Statutul şi Programul. Cu prilejul celui de-al doilea congres al P.R.M. (8-9 nov. 1997), conducerea partidului se pronunţă în materie de politică internă pentru o justă distribuire a bogăţiilor ţării, o protecţie socială efectivă, cât şi pentru respectarea principiului prosperităţii şi a legilor economiei de piaţă, având în vedere „protecţia producţiei naţionale"; ,n domeniul politicii externe susţine necesitatea existenţei statelor naţionale arătându-se, totodată, favorabil integrării României în structurile europene şi euro-atlantice, cu condiţia „respectării de către organismele internaţionale a demnităţii şi tradiţiilor poporului nostru". A participat la alegerile locale (febr. 19?2), situându-se pe locul 13, iar la alegerile legislative (27 sept. 1992) a Obţinut 16 mandate de deputaţi şi şase de senatori. La 20 ian. 1995, P.R.M. semnează, alături de P.U.N.R. şi P.S.M., cu F.S.N. un protocol privind colaborarea în parlament, în probleme de politică internă şi externă, structura executivului şi promovarea specialiştilor în structurile guvernamentale (un post de ministru-secretar de stat şi un post de prefect); la 19 oct. 1995, P.R.M., acuzat de P.D.S.R. de manifestări extremiste, îşi retrage sprijinul pentru guvernul Nicolae Văcăroiu şi pentru preşedintele Ion lliescu. în vederea alegerilor din nov. 1996, P.R.M., formează (15 mart. 1995) o alianţă electorală Partida Naţională (P.N.) cu Partidul Român pentru Noua Societate şi Uniunea Liberală „Brătianu", la care aderă (24 mart. 1995) Partidul Popular Republican, Partidul Tânăra Democraţie şi Uniunea Republicană. Partida Naţională s-a dovedit ineficientă, autodizolvându-se înainte de alegeri. La alegerile locale (iun. 1996) P.R.M. a obţinut 1,93% din mandate pentru primari, 3,13% din mandate pentru consiliile locale, iar pentru consiliile judeţene 4,13% din mandate; la alegerile legislative a obţinut 19 mandate de deputaţi şi opt de senatori. Liderul partidului, Corneliu Vădim Tudor, candidând la prezidenţiale, s-a plasat pe locul cinci (4,72% din voturi) dintre cei 16 pretendenţi. La 11 febr. 1998, P.R.M. a semnat un protocol de colaborare cu P.U.N.R. (denunţat în 11 nov. 1998, când Gh. Funar a demisionat din P.U.N.R. şi s-a înscris în P.R.M.), iar la 27 nov. 1999, a realizat comasarea prin absorbţie a Partidului Forţelor Democrate ’89 (denunţată de P.R.M., la 2 mai 2001, şi cu excluderea, la 16 mai 2001, a doi deputaţi, proveniţi din P.F.D. ’89). La 16 nov. 1998, Gheorghe Funar devine secretar general al P.R.M., ca urmare a fuziunii prin absorbţie a Partidului Alianţa pentru Unitatea Românilor de către P.R.M., creat de Gh. Funar, care fusese exclus (4 nov. 1997) din P.U.N.R. Participând la alegerile locale (iun. 2000), P.R.M. obţine pentru posturile de primari 2,23% din mandate, la consiliile locale 5,30% din mandate şi 8,32% din mandate pentru consiliile judeţene. Secretarul general al partidului, Gh. Funar a obţinut un nou mandat de primar general la Cluj-Napoca. La alegerile legislative, a obţinut în Parlament 84 mandate de deputaţi şi 37 de senatori, situându-se astfel pe locul doi; totodată, liderul partidului s-a calificat pentru turul secund al alegerilor prezidenţiale (din 12 candidaţi), cu 28,34% din totalul de voturi, dar a pierdut (33,17%) în faţa contracandidatului său, Ion lliescu, care a întrunit 66,82% din total. în Adunarea Deputaţilor, P.R.M. a protestat împotriva adoptării Legii administraţiei publice locale (18 ian. 2001), retrăgându-se de la vot, întrucât legea, prin una dintre prevederile ei, oficializa introducerea limbii materne a unei minorităţi naţionale acolo unde aceasta depăşeşte 20% din populaţia unei localităţi. Pe această temă a introdus (12 febr. 2001) şi o moţiune simplă în Senat, care a fost respinsă. Congresul al Ill-lea al P.R.M. (24 nov. 2001) adoptă mai multe programe de natură economică, cât şi pe cel privitor la eradicarea corupţiei şi a crimei organizate. în urma alegerilor din nov. 2000, P.R.M. a devenit cel mai puternic partid din opoziţie. Preşedinte: Corneliu Vădim Tudor (1991—); preşedinte de onoare: Eugen Barbu (20 iul. 1991-7 sept. 1993). Editează publicaţiile săptămânale: „România Mare" (din 9 iun. 1990) şi „Politica" (din 15 febr. 1992). PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT (P.S.D.), partid de centru-stânga, creat la 16 iun. 2001, în urma Congresului de fuziune a Partidului Democraţiei Sociale din România (P.D.S.R.) şi a Partidului Social Democrat (P.S.D.R.). Noul partid este continuatorul modern al valorilor şi tradiţiilor mişcării social-democrate din România, precum şi al idealurilor revoluţiei din dec. 1989. în Programul adoptat se preconizează: reformarea economiei, modernizarea structurilor de proprietate, consolidarea statului de drept, dezvoltarea democraţiei prin perfecţionarea sistemului instituţional, combaterea sărăciei extreme, diminuarea sărăciei, precum şi integrarea ţării în U.E. şi N.A.T.O. După părăsirea Convenţiei Naţionale a F.S.N. (27-29 mart. 1992), de către câteva sute de delegaţi ca urmare a gravelor disensiuni din sânul partidului privind căile de trecere a României la economia de piaţă şi a instituirii statului de drept, un grup de iniţiativă, constituit în Consiliul Naţional Provizoriu de Coordonare decide (7 apr. 1992) crearea partidului Frontul Salvării Naţionale—22, care a fost înregistrat la Tribunalul Municipiului Bucureşti (29 apr. 1992), sub denumirea de Frontul Democrat al Salvării Naţionale (F.D.S.N.). Convenţia Naţională din 28-29 iun. 1992 a consfinţit această denumire şi a adoptat Statutul şi Programul politic. F.D.S.N. a participat ca partid de sine stătător la alegerile parlamentare (27 sept. 1992), concretizate în obţinerea a 117 mandate PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT AL MUNCITORILOR 226 de deputaţi şi 49 de senatori, impunând partidul ca cea mai importantă forţă politică a ţării. Candidatul F.D.S.N. la prezidenţiale, Ion lliescu a fost ales în turul doi al scrutinului în funcţia de preşedinte, cu 61,43% din sufragii. F.D.S.N. şi-a asumat responsabilitatea guvernării, prim-ministru fiind desemnat Nicolae Văcăroiu. La 18 aug. 1994, au fost cooptaţi în guvern doi miniştri din partea Partidului Unităţii Naţionale Române. Având o pondere de doar 34% în Parlament, F.D.S.N., în vederea susţinerii guvernului Văcăroiu, a obţinut acordul de colaborare parlamentară al formaţiunilor: Partidul Unităţii Naţionale Române, Partidul Socialist al Muncii, Partidul România Mare şi Partidul Democrat Agrar din România, cu reprezentare numai în Senat. în perioada mai-iun. 1993, în urma unor tratative, s-au semnat protocoale de fuziune a F.D.S.N. cu Partidul Republican, Partidul Socialist Democratic Român şi Partidul Democrat Cooperatist. La 9-10 iun. 1993, Convenţia Naţională a F.D.S.N. a decis schimbarea denumirii partidului în Partidul Democraţiei Sociale din România (P.D.S.R.), care s-a definit prin politica pe care o promovează şi ca doctrină ideologică, ca un partid social-democrat, naţional, de centru-stânga, care militează pentru pluralism politic, economie socială de piaţă, solidaritate socială etc., precum şi pentru integrarea ţării în structurile europene şi euro-atlantice. La 19 oct. 1995, P.D.S.R. rupe alianţa cu P.R.M., acuzându-şi fostul partener de încălcarea prevederilor protocolului semnat la 20 ian. 1995, apoi cu P.S.M. (16 mart. 1996), iar la 31 aug. 1996 şi cu P.U.N.R., din cauza criticilor declanşate de Gh. Funar, legate de perspectiva semnării Tratatului de Bază cu Ungaria. Ca urmare a erodării popularităţii partidului în cei patru ani de guvernare, P.S.D.R., deşi înregistrează un recul la alegerile locale (iun. 1996) faţă de cele din 1992, şi-a adjudecat victoria mai ales în micile oraşe şi în comunităţile rurale; în alegerile legislative (3 nov. 1996), P.S.D.R. a obţinut 91 de mandate de deputaţi şi 41 de senatori, situându-se pe locul doi după C.D.R. Candidatul P.D.S.R., Ion lliescu, în primul tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale s-a situat pe primul loc (din 16 candidaţi), cu 32,25% din totalul voturilor valabil exprimate, iar în turul al doilea a pierdut în faţa candidatului C.D.R., Emil Constantinescu. în pofida faptului că a pierdut alegerile, P.D.S.R. a rămas cel mai puternic partid din opoziţie şi cu cea mai bună reprezentare parlamentară. După ce a trecut în revistă cauzele pierderii alegerilor din 1996, Conferinţa Naţională Extraordinară (17 ian. 1997) a adus şi unele modificări la Statut, Program, precum şi la nivelul conducerii partidului (Ion lliescu este ales preşedinte al partidului şi al Biroului Executiv Central, iar Adrian Năstase, prim-vicepreşedinte. Conferinţa Naţională (20-21 iun. 1997) marchează sciziunea partidului; Teodor Meleşcanu, vicepreşedinte al P.D.S.R., Mircea Coşea, Marian Enache şi Mugurel Vintilă demisionează din partid; losif Boda şi Viorel Sălăgean sunt excluşi din partid. Demisionarii şi excluşii din P.D.S.R. vor forma partidul Alianţa pentru România (ApR). Conferinţa adoptă un nou program şi efectuează unele modificări la Statut. Ion lliescu este reales în funcţia de preşedinte, Adrian Năstase ocupând în continuare pe cea de prim-vicepreşedinte. în vederea alegerilor din 2000, este convocată Conferinţa Naţională (9 oct. 1999), care a hotărât strategia electorală, a desemnat pe Ion lliescu candidat la alegerile prezidenţiale şi a propus soluţii de guvernare pentru scoaterea României din criză. P.D.S.R. a semnat, în perioada 30 iul. 1999-24 aug. 2000, în perspectiva alegerilor locale, parlamentare şi prezidenţiale din 2000, protocoale de colaborare cu formaţiuni politice civice şi sindicale. La 25 febr. 2000, P.D.S.R. şi P.U.R. au pus bazele alianţei politice preelectorale, Polul Democrat Social din România (P.D.S.R.), în vederea participării pe liste comune a celor două partide la alegerile legislative din nov. 2000 şi susţinerea unui candidat unic la preşedinţie, în persoana lui Ion lliescu; după alegerile locale (iul. 2000), câştigate confortabil de P.D.S.R., inclusiv primăriile de sector ale Capitalei, Partidul Social Democrat Român (P.S.D.R.) semnează cu P.D.S.R. (7 sept. 2000) două protocoale: primul prevedea aderarea P.S.D.R. la Polul Democrat Social din România, iar al doilea se referea la crearea grupului parlamentar P.S.D.R - P.D.S.R. după alegerile parlamentare şi fuziunea celor două partide în prima jumătate a anului 2001, sub denumirea de Partidul Social Democrat (P.S.D.). în urma victoriei Polului Democrat Social din România în alegerile parlamentare (26 nov. 2000) Partidulului Democraţiei Sociale din România i-au revenit 142 mandate de deputaţi şi 59 de senatori; candidatul P.D.S.R., Ion lliescu, în primul tur al alegerilor prezidenţiale s-a clasat pe primul loc (din 12 candidaţi, cu 36,35% din voturi, iar în turul al doilea de scrutin (10 dec. 2000), având sprijinul P.N.L, P.D. şi U.D.M.R. a ieşit victorios cu 66,82% din voturi împotriva contracandidatului său, Corneliu Vădim Tudor. Adrian Năstase este desemnat pentru funcţia de prim-ministru şi în calitatea sa de prim-vicepreşedinte preia provizoriu conducerea partidului. La 27 dec. P.S.D.R. semnează două protocoale cu P.N.L. (dezavuat de acesta în 18 apr. 2001, invocând nerespec-tarea de către P.D.S.R. a prevederilor protocolului) şi U.D.M.R. de susţinere a guvernului minoritar Adrian Năstase şi de colaborare mai strânsă, pe probleme specifice. La 19 ian. 2001, Conferinţa Naţională Extraordinară a P.D.S.R. îl alege, în unanimitate, pe Adrian Năstase în funcţia de preşedinte al partidului, iar la 16 iun. 2001 are loc Congresul de fuziune a P.D.S.R. şi PS.D.R. şi de creare a P.S.D.; se adoptă Statutul şi Programul noului partid şi se aleg organele de conducere. în cursul anilor 2001-2002, P.S.D. şi-a consolidat structurile, atât prin realizarea unor fuziuni prin absorbţie (cu Partidul Forţelor Democratice ’89, Partidul Moldovenilor, Partidul Socialist al Muncii şi Partidul Renaşterii Naţionale), prin creşterea ponderii parlamentare a aleşilor locali. La 6 ian. 2003, Delegaţia Permanentă a adoptat strategia politică pentru anul 2003: creşterea nivelului de trai, reducerea şomajului, reforma fiscală şi reformarea sistemului de pensii. P.S.D. înfiinţează (3 mart. 2003) „Grupul de acţiune pentru unitatea social-democrată“, în vederea atragerii unor noi personalităţi din sfera social-democrată şi înscrierii acestora în P.S.D. P.S.D. este membru al Internaţionalei Socialiste (din oct. 2003). în apr. 2000, partidul a fost primit în grupul socialist din Consiliul Europei. Preşedinte: Adrian Năstase (din 2001); preşedinte executiv: Octav Cozmâncă (din 2003). Editează publicaţia „Democraţia socială". PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT AL MUNCITORILOR DIN ROMÂNIA (P.S.D.M.R.), primul partid al muncitorilor din România, creat la Bucureşti în urma Congresului din 31 mart./ 12 apr.-3/15 apr. 1893, la care au participat 55 de delegaţi, reprezentând organizaţii politice şi profesionale din Bucureşti, laşi, Ploieşti, Galaţi, Craiova, Bacău, Botoşani, Tecuci, Târgul Frumos. Congresul adoptă Programul (vot universal şi direct pentru toţi 227 PARTIDUL SOCIA-DEMOCRAT DIN ROMÂNIA «cetăţenii României ce au împlinit vârsta de 20 de ani, fără deosebire de sex, de religie şi de rasă, egalitatea în drepturi a femeilor, impozitul progresiv asupra veniturilor, ziua de muncă de opt ore, repaus duminical ş.a.), statutul şi Consiliul General al partidului format din: loan Nădejde, Vasile G. Morţun, Alexandru Radovici, Alexandru lonescu, Constantin Miile. Din 1907, conducerea centrală a partidului a fost asigurată de către Comitetul Central, iar din 1910, de Comitetul Executiv. După trecerea (apr. 1899) unor fruntaşi ai partidului, aşa-numiţii „generoşi", în Partidul Naţional-Liberal, a avut loc dezorganizarea, pentru un timp, a P.S.D.M.R.-ului; în acest răstimp, mai ales, începând din 1901. organizaţiile politice şi profesionale ale muncitorilor îşi continuă activitatea sub conducerea cercului „România muncitoare". La Conferinţa pe ţară de la Galaţi (29 iun./12 iui.— 1/14 iul. 1907) a sindicatelor şi cercurilor socialiste din România se hotărăşte înfiinţarea Uniunii Socialiste din România, care la Congresul din 31 ian./ 13 febr-2/15 febr. 1910 se transformă în Partidul Social-Democrat din România (P.S.D.R.); cu acest prilej, se adoptă un program cu revendicări general-democratice: vot universal, legislaţie muncitorească, drept de asociere şi de grevă, ziua de muncă de opt ore, contract colectiv de muncă, condamnarea oricăror forme de antisemitism etc. în perioada neutralităţii României (1914-1916), pronunţându-se împotriva războiului, P.S.D.R. a organizat manifestaţii de protest împotriva intrării României în „războiul imperialist", şi a salutat Unirea din 1918, cerând ca „România nouă de astăzi să devină România socialistă de mâine". La 28 nov./1l dec. 1918, P.S.D.R. îşi schimbă denumirea în Partidul Socialist din România (P.S.R.), care adoptă un Program politic, cunoscut sub numele de Declaraţia de principii, în care înscrie teza bolşevică a „cuceririi puterii politice prin orice mijloace, în vederea instaurării dictaturii proletariatului", precizând că „Partidul Socialist din România este un partid de clasă, care, inspirându-se de •a ideile socialismului ştiinţific, urmăreşte desfiinţarea exploatării muncii sub orice formă prin trecerea mijloacelor de Producţie şi de schimb în stăpânirea societăţii". Din Comitetul Executiv al Partidului au făcut parte: llie Moscovici, Gheorghe Cristescu, Ion C. Frimu ş.a. ■S.R. a stimulat mişcările revendicative: greva muncitorilor tipografi din Bucureşti (13/26 dec. 1918), greva generală din 20-28 oct. 1920 etc. După revenirea în ţară de la Moscova (1920) a delegaţiei P.S.R. (Gh. Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, D. Fabian, E. Rozvan, C. Popovici, I. Flueraş) se convoacă la Bucureşti (30 ian.-2 febr. 1921) Consiliul General al Partidului Socialist din România şi a Comisiei generale a sindicatelor, la care se conturează trei puncte de vedere faţă de problema afilierii la Internaţionala a IIl-a, Comunistă: gruparea de stânga (comuniştii), cu 18 voturi cer afilierea imediată, reprezentanţii social-democraţiei (8 voturi) resping această idee şi cer afilierea la Internaţionala de la Amsterdam, iar cei situaţi pe poziţii de centru („socialiştii -unitari") (12 voturi) dorind menţinerea unităţii de acţiune a Partidului Socialist, propun reluarea discutării afilierii şi alegerea unui Consiliu General, constituit, în mod egal, din reprezentanţii tuturor celor trei puncte de vedere. Consiliul, aprobând cu majoritate de voturi moţiunea grupării comuniste, hotărăşte convocarea Congresului general al partidului pe data de 8 mai 1921, care transformă P.S.R. în Partidul Comunist din România (P.C.R.). Reprezentanţii social-democraţi, adversari afilierii la Internaţionala a lll-a, Comunistă, părăsesc partidul. A editat publicaţiile: „Munca" (1890-1894); „Lumea nouă" (1894-1900); „România muncitoare" (ian.-iun. 1902; 1905-1914); „Lupta zilnică" (1914-1916); „Socialismul" (1918-1921). PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT DIN ROMÂNIA (P.S.D.R.), partid creat (7-9 mai 1927) pe baza Federaţiei Partidelor Socialiste din România, constituită la rândul ei (19-20 iun. 1921), în componenţa P.S.D. din Bucovina, P.S. din Banat, P.S. din Transilvania şi organizaţiei social-democrate din Vechiul Regat. Din momentul înfiinţării, P.S.D.R., în programul adoptat, şi-a propus „desfiinţarea exploatării economice, a asupririi politice şi naţionale şi a înapoierii culturale... prin cucerirea puterii de stat, socializarea mijloacelor de producţie", toate acestea urmând să fie atinse pe calea reformelor, între care pe primul loc se situa: instituirea votului universal pentru toţi cetăţenii de la vârsta de 20 de ani în sus, numirea guvernului de către Parlament, adoptarea unui sistem de ocrotire socială pentru muncitori, întărirea micilor gospodării ţărăneşti, dezvoltarea învăţământului etc. în febr. 1928, P.S.D.R. realizează o înţelegere cu Partidul Naţional-Ţărănesc în vederea înlăturării de la putere a liberalilor, urmată apoi de încheierea unui cartel electoral, în vederea alegerilor parla- mentare din dec. 1928, obţinând nouă mandate de deputaţi; la alegerile parlamentare (iun. 1931 şi iul. 1932) a obţinut şase şi, respectiv, şapte mandate de deputat. După instaurarea regimului autoritar regal (10 febr. 1938), unii dintre fruntaşii P.S.D.R. aderă la acesta şi se află printre semnatarii apelului de înfiinţare a partidului Frontul Renaşterii Naţionale (F.R.N.); candidând pe listele F.R.N. (iun. 1939), au fost aleşi în Parlament 14 senatori şi 11 deputaţi social-democraţi. în decursul existenţei sale, a cunoscut mai multe sciziuni: în 15 iul. 1928, gruparea dr. Litman Ghelerter, Ştefan Voitec ş.a. pune bazele Partidului Socialist al Muncitorilor din România, care în sept. 1931 îşi schimbă denumirea în Partidul Socialist din România; în febr. 1933 se desprinde din P.S.D.R. gruparea Constantin Popovici, care în aug. 1933, fuzionează cu Partidul Socialist Independent din România, sub numele de Partidul Socialist Unitar. Aderarea unor lideri ai P.S.D.R. la regimul lui Carol al ll-lea a provocat declanşarea unui grave crize în partid; în 1943 se constituie un nou Comitet Executiv al P.S.D.R., condus de Constantin-Titel Petrescu. Implicându-se în acţiunile de scoatere a României din război, P.S.D.R. încheie (1 mai 1944) cu P.C.R. un acord privind crearea Frontului Unic Muncitoresc, iar la 20 iun. participă la constituirea Blocului Naţio-nal-Democratic, cu reprezentanţii P.N.Ţ., P.N.L. şi P.C.R., care prevedea desprinderea de Reich, alăturarea la Naţiunile Unite şi restabilirea democraţiei; în oct: 1944, a aderat la Frontul Naţional Democrat. P.S.D.R. a deţinut câteva portofolii în guvernele care s-au succedat la cârma ţării după 23 aug. 1944. în condiţiile creşterii presiunilor Moscovei de a instaura cât mai grabnic un regim comunist în România, are loc Conferinţa P.S.D.R. (1-2 dec. 1945), care adoptă rezoluţia propusă de grupul condus de C. Titel-Petrescu, preşedintele partidului, potrivit căreia se preconiza prezentarea separată a P.S.D.R. la viitoarele alegeri (nu pe liste ale F.N.D., cum propuseseră comuniştii). Congresul al XVII-lea extraordinar al P.S.D.R. (10 mart. 1946) hotărăşte cu majoritate de voturi participarea la alegerile parlamentare din nov. 1946 în bloc cu celelalte formaţiuni politice reprezentate în F.N.D. Are loc scindarea partidului, gruparea condusă de C. Titel-Petrescu, exclusă din partid (16 mart. 1946), care înfiinţează, la 9 mai, Partidul Social-Democrat Independent. PARTINIC 228 Aripa procomunistă din P.S.D.R. îşi asigură controlul deplin asupra partidului. La alegerile parlamentare (nov. 1946), P.S.D.R., candidând pe listele Blocului Partidelor Democrate, obţine 81 mandate de deputaţi, primind în noul guvern patru ministere şi trei subsecretariate de stat. La 23 febr. 1948, are loc fuziunea P.S.D.R. cu P.C.R., punându-se astfel, bazele Partidului Muncitoresc Român, fapt care a marcat sfârşitul existenţei de sine stătătoare a P.S.D.R. începând din mart. 1948, liderii partidului sunt arestaţi şi întemniţaţi. Reînfiinţat la 18 ian. 1990, sub numele de Partidul Social Democrat Român de către un grup de iniţiativă, condus de Adrian Dumitriu, fostul secretar general al Partidului Social-Democrat Indepen-tent. La alegerile legislative (20 mai 1990), P.S.D.R. a participat cu liste proprii, obţinând două mandate în Adunarea Deputaţilor;, iar în Senat nici un mandat, întrucât nu a întrunit numărul de voturi necesare. A participat (15 dec. 1990), alături de P.N.Ţ.-C.D., P.N.L., P.E.R. şi U.D.M.R., la constituirea Convenţiei Naţionale pentru Instaurarea Democraţiei (C.N.I.D.), iar la 26 nov. 1991, la formarea Convenţiei Democratice din România, pe listele căreia în alegerile legislative (27 sept. 1992) a obţinut 10 mandate de deputaţi şi un mandat de senator. în 7-9 mart. 1991, a avut loc primul Congres al Partidului care a adoptat Statutul (care a suferit unele modificări la Congresele II (10-12 dec. 1993) şi III (14-15 iun. 1997) şi Programul care, în linii mari, relua unele prevederi din Programul provizoriu, cum sunt: pluralism politic, organizarea de alegeri libere, separarea puterilor în stat, egalitate în faţa legii, asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, restructurarea economiei naţionale etc. Respingerea de către conducerea C.D.R. a propunerii P.S.D.R. de reorganizare a alianţei, în sensul ca formaţiunile civice să nu mai participe la luarea deciziilor, ceea ce ar fi avut drept consecinţă diminuarea rolului de hegemon al P.N.Ţ.-C.D. în C.D.R., a determinat hotărârea Consiliului Naţional (15 febr. 1995) de ieşire a P.D.S.R. din alianţă. La 27 sept. 1995 a încheiat cu Partidul Democrat Uniunea Social Democrată (U.S.D.), cu scopul prezentării de liste comune la alegerile locale şi parlamentare şi susţinerea unui candidat unic la preşedinţie, în persoana lui Petre Roman, preşedintele Partidului Democrat. U.S.D. s-a plasat pe locul trei, după P.D.S.R. şi C.D.R., în alegerile locale, obţinând pentru primari (16,08% din mandate), pentru consiliile locale (14,96% din mandate), iar pentru consiliile judeţene (11,64% din mandate). în turul doi al alegerilor pentru Primăria Generală a Capitalei, U.S.D. a susţint candidatul C.D.R., Victor Ciorbea. La alegerile legislative (3 nov. 1996), U.S.D. a obţinut 12,93% din voturi pentru Camera Deputaţilor şi 13,16% din voturi pentru Senat, astfel că P.S.D.R. i-a revenit 10 mandate de deputat şi unul de senator. Candidatul U.S.D. pentru preşedinţie, Petre Roman s-a plasat pe locul al treilea (din 16 candidaţi la funcţia de preşedinte), cu 20,54% din voturi. în guvernele de coaliţie C.D.R-U.S.D - U.D.M.R. (Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Mugurel Isărescu) P.S.D.R. a deţinut portofoliul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale. Printr-o hotărâre a Consiliului Naţional al P.S.D.R. (13 mai 1999) se denunţă unilateral alianţa dintre cele două partide — U.S.D. La Congresul partidului (16 oct. 1999), în condiţiile retragerii lui Sergiu Cunescu din funcţia de preşedinte al P.S.D.R., au loc alegeri pentru conducerea partidului, la care candidează Alexandru Athanasiu (adept al rămânerii la guvernare şi păstrarea individualităţii partidului) şi Emil Puţin (adept al ieşirii de la guvernare şi fuziunii cu ApR). Primul a ieşit, la limită, victorios, iar grupul condus de Emil Puţin a demisionat în bloc din partid şi s-a înscris în ApR. Un grup de foşti membri ai Partidului Democrat Agrar din România, în frunte cu Victor Surdu, intră în rândurile P.S.D.R. (27 ian. 2000). La scurtă vreme fostul lider al P.D.A.R., demisionează, după eşecul suferit la alegerile pentru funcţia de primar general al Capitalei (iun. 2000), dar şi nemulţumit de începerea de către conducerea P.S.D.R. a negocierilor cu alte partide din stânga eşichierului politic: P.D.S.R., P.D., Ap.R.; la 22 iul. 2000 are loc fuziunea prin absorbţie a Partidului Socialist. La 7 sept. 2000 semnează cu P.D.S.R. două protocoale: primul prevedea aderarea P.S.D.R. la Polul Democrat Social din România, iar al doilea se referea la crearea grupului parlamentar P.S.D.R.- P.D.S.R. după alegerile parlamentare şi fuziunea celor două partide în prima jumătate a anului 2001, sub denumirea de Partidul Social Democrat. Participând pe listele Polului Democrat Social din România, P.S.D.R. a obţinut şapte mandate de deputaţi şi două de senatori, precum şi un portofoliu în guvernul Adrian Năstase. Membru al Internaţionalei Socialiste (din 1996). în urma Congresului de fuziune (16 iun. 2001) a P.D.S.R. şi P.S.D.R. se creează Partidul Social Democrat; se adoptă Statutul şi Programul noului partid; preşedinte Adrian Năstase. Preşedinţi: Gheorghe Grigorovici (1936-1938); Constantin Titel-Petrescu (1943-1946); Sergiu Cunescu (1991-1999); Alexandru Athanasiu (1999-2001). A editat publicaţiile: „Socialismul" (1927- 1933); „Lumea nouă" (1933-1940); „Libertatea" (1944-1948); „Lumina" (1990-1995). PARTINIC, -Ă (< rus.) adj. Care reprezintă şi apără interesele unui partid, care corespunde spiritului, ideologiei, programului acestui partid. PARTINITATE (< partinic, după rus.) s. f. Faptul de a aparţine unui partid, unui curent, unei ideologii; trăsătură caracteristică oricărei ideologii exprimând apartenenţa ei de clasă, de partid. PARTjTĂ (< it.) s. f. (MUZ.) Termen folosit în sec. 17-18 în Italia şi Germania pentru a desemna o lucrare muzicală, în general instrumentală, care putea fi variaţiune, serie de variaţiuni, piesă izolată, suită de piese sau dansuri, lucrare în mai multe părţi etc. (ex. p. pentru vioară solo de Bach). PARTITIV,-Ă (< fr., it, germ.; {s> lat. partitus „împărţit, partajat") adj. (LINGV.; despre forme flexionare, părţi de propoziţie, construcţii) Care exprimă ideea de parte luată dintr-un întreg sau întregul din care s-a luat o parte (ex. genitiv p.). PARTITURĂ (< it., germ.) s. f. Text muzical în care sunt cuprinse toate părţile vocilor sau instrumentelor care îl execută, dispuse astfel încât să poată fi urmărite concomitent; p. ext. compoziţie muzicală. PARTIŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. (MAT.) Clasă de submulţimi rezultată din descompunerea unei mulţimi, în aşa fel încât oricare două submulţimi ale clasei să nu se intersecteze, iar reuniunea submulţimilor clasei să fie mulţimea respectivă. 2. (în lingvistica matematică) Clasificare a cuvintelor după flexiune. PARTIZAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. 1. Persoană care adoptă şi apără o idee, o teorie etc.; persoană care este de partea cuiva (luptând alături de el pentru o cauză comună). 2. Persoană care face parte dintr-un detaşament organizat de luptă şi care, fără a face parte din forţele armate regulate, participă la lupta împotriva inamicului în spatele frontului (v. război de partizani). 229 PASA m Dolly Parton PARTON [partn], Dolly Rebecca (n. 1946), cântăreaţă americană de country. Voce pură, de mare vibraţie. Duete cu Porter Wagoner, apoi succese solo („Muie Skinner Blues", „Jolene"). Orientare spre pop-rock şi muzică de varietăţi. A scris peste 3 000 de cântece şi a realizat peste 50 de albume, în 1986 înfiinţează parcul de distracţii Dollywood. Activitate cinematografică („De la 9 la 5"). PARTURjŢIE (< fr.; lat. parturitio, de la parturire „a naşte") s. f. (MED.) Actul naşterii puilor, la sfârşitul perioadei de gestaţie. PĂRŢI (< fr., lat.) s. m. pl. Popor nomad de origine iraniană, care a întemeiat în sec. 3 î.Hr., între Eufrat şi Ind, statul part, încorporat în sec. 3 d.Hr. Imp. Sasanid. PARŢIA, regiune istorică, apoi stat creat în Orientul Mijlociu, la mijlocul sec. 3 î.Hr., de triburile părţilor conduse de Arsakes I. A cunoscut o mare înflorire în sec. 2-1 î.Hr., când şi-a întins stăpânirea de la Eufrat la Ind şi de la Golful Persic până la Oxus (azi Amu-Daria). A purtat îndelungate războaie cu romanii, fiind, timp de două secole, principalul adversar al acestora în Orient. în 224 d.Hr., P. a căzut sub loviturile noului stat persan al Sasa-nizilor. PARŢIAL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care reprezintă numai o parte dintr-un tot; care se efectuează numai în parte, care nu cuprinde, nu acoperă întregul sau totalitatea. 2. (Rar) Părtinitor. PARŢIALITATE (< fr., lat.) s. f. Faptul de a fi parţial; atitudine părtini-toare (faţă de cineva sau de ceva); părtinire. PARyRĂ (< fr.) s. f. 1. Podoabă pe care o poartă miresele pe cap, lucrată din flori albe naturale sau artificiale. 2. Garnitură de bijuterii formată din colier, broşă, cercei, brăţară, inel etc. executate din acelaşi material şi cu aceleaşi pietre preţioase sau semipreţioase şi aceleaşi motive ornamentale. PARUSjE (< fr.; {s} gr. parousia „prezenţă") subst. (în vechime) Manifestarea vizibilă a divinităţii ascunse. ♦ (în creştinism) A doua venire a lui lisus Hristos la Judecata de Apoi propovăduită în „Noul Testament". Dacă prima venire, prin întruparea sa ca Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioară este smerită, cu trupul, cea de-a doua va fi întru slavă şi cu putere, ca împărat şi judecător care va judeca viii şi morţii înviaţi. PARVA, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată în zona de contact a dealurilor Năsăudului cu m-ţii Rodnei, pe râul Rebra; 2 792 loc. (2003). Expl. de caolin şi argile caolinoase. Izv. cu ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, calcice, magneziene, clorurosodice. Mofete. PĂRVATl (în sanscrită „fiica muntelui") (în mitologia vedică), zeiţă principală, fiica zeului muntelui Hima-laya, Himăvat, şi a zeiţei Mena. Ca soţie a zeului Şiva era purtătoarea energiei cosmice feminine. Simboliza fertilitatea maternă a Pământului, dar avea şi o ipostază demonică, personificând violenţa şi războaiele. Era invocată şi cu alte nume: Uma (Luminoasa — ca personificare a luminii şi frumuseţii), Durgă (Inaccesibila), Ambika (Maica) ş.a. PARVENj (< fr., lat.) vb. IV intranz. 1. A ajunge fără merite deosebite, prin mijloace neoneste sau printr-un concurs favorabil de împrejurări, la o situaţie materială, socială sau politică foarte bună; a pătrunde într-o clasă socială înaltă. 2. A reuşi, a izbuti. 3. (Despre ştiri, scrisori etc.) A ajunge la destinaţie, a sosi. ♦ (Despre lumină, zgomote etc.) A se propaga în spaţiu până la un anumit punct. PARVENIT, -Ă (< parveni) adj., s. m. şi f. (Om) îmbogăţit, ajuns pe o treaptă materială, socială sau politică superioară fără a avea merite deosebite şi adesea pe căi necinstite. PARVENITISM (< parvenit) s. n. Tendinţă, dorinţă arzătoare de a parveni (D cu orice preţ; situaţie de parvenit; mod de comportare a unui parvenit. PAS1 (lat. passus) s. m., s. n. I. 1. Fiecare dintre mişcările pe care le face un om sau un animal punând un picior înaintea celuilalt pentru a se deplasa; distanţa parcursă printr-o asemenea mişcare. ^ Loc. Pas cu pas = încetul cu încetul, treptat; (foarte) de aproape; mereu, neîncetat. La tot pasul sau la fiecare pas = pretutindeni, peste tot; totdeauna, necontenit. Expr. A ceda pasul = a se lăsa depăşit (în mers, în acţiuni etc.). ♦ Zgomotul produs de fiecare mişcare a picioarelor în mers. ♦ Fig. înaintare, evoluţie; progres. ♦ Fig. Acţiune, act, întreprindere. 2. Mod, fel de a merge; mers, umblat. P. alergător = mers în fugă. P. de marş (sau de voie) = mers ostăşesc obişnuit. P. de front (sau de defilare) = mers ostăşesc de paradă, cu cadenţă bine marcată. <£■ Loc. La pas sau în pasul calului = în mersul liber (al calului), în ritm obişnuit. Expr. A ţine pasul = a păstra cadenţa; fig. a se menţine pe acelaşi plan cu cineva, a avea aceeaşi evoluţie. ♦ Mişcare ritmică a picioarelor, caracteristică pentru fiecare dans. 3. Măsură de lungime egală cu distanţa efectuată dintr-o singură mişcare în mers normal. 4. Urmă făcută de talpa piciorului sau a încălţămintei în timpul mersului. II. S. n. 1. (MAT.) Pasul unei elice = distanţa dintre un punct al elicei circulare şi cel mai apropiat punct al ei, situat pe o paralelă la axa elicei care trece prin primul punct. 2. (TEHN.) Distanţă sau unghi, cu valori constante, între două elemente consecutive identice ale unui sistem tehnic (ex. p. filetului, p. danturii la roţile dinţate etc.). PAS2 (< germ., fr.) s. n. 1. (GEOGR.) Loc mai coborât, care permite trecerea peste o culme muntoasă sau deluroasă, frecvent situat chiar pe cumpăna apelor. Printre p., care din vechi timpuri au fost străbătute de drumuri, care făceau legătura între ţinuturile româneşti situate de-o parte şi de alta a m-ţilor Carpaţi se numără: în Carpaţii Orientali, p. Prislop (1 416 m alt.), Şetref, Mestecăniş, Tihuţa, Oituz, Predeal; în culoarul Rucăr—Bran, p. Giuvala (1 240 m alt.); în Carpaţii Meridionali, p. Vâlcan (1 621 m alt.); între culoarul Bistrei şi depr. Haţeg, Poarta de Fier a Transilvaniei; în culoarul Timiş—Cerna p. Domaşnea. 2. (NAV.) Şenal navigabil. PAS3 (< fr. P.A.S., abreviere de la [acide] Para-Amino-Salicylique) subst. Acid paraaminosalicilic. PAS4 (< fr.) interj. Cuvânt folosit de un jucător de cărţi pentru a arăta că nu vrea sau nu poate să deschidă jocul ori nu participă la joc în turul respectiv. PASA (< fr.) vb. I tranz. 1. A da sau a ceda cuiva un lucru (pe durată limitată); a face să ajungă în mâna altuia, a transmite. 2. (SPORT) A trimite, prin diferite procedee tehnice, PASABIL 230 obiectul de joc (mingea, pucul) partenerului de echipă. 3. A trece prin sită fructe sau legume; a zdrobi, a mărunţi. PASABIL, -Ă (< fr.) adj. (Fam.) Care este destul de bun, de frumos etc. pentru a fi acceptat; care corespunde într-o oarecare măsură scopului; de o calitate mediocră. PASADENA [psesedjine] 1. Oraş în S.U.A. (California), suburbie rezidenţială în NE oraşului Los Angeles; 133,9 mii loc. (2000). Staţiune balneară. Ind. electronică şi aeronautică; instrumente de precizie. Institutul Tehnologic al Californiei (1891). Colegii (Jet Propul-sion Laboratory). Centru de cercetări al NASA. Stadionul de fotbal american Rose Bowl. Muzeu de artă europeană din sec. 19-20. Fundat în 1874. Oraş din 1886. 2. Oraş în S S.U.A. (Texas), între Houston Ship Channel şi Clear Lake, la 16 km de Houston; 141,7 mii loc. (2000). Produse chimice şi petrochimice. întreprinderi aerospaţiale. Două colegii (1929 şi 1961). Fundat în 1895 de către J.H. Burnett, devine oraş în 1929. PASAGER, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană care călătoreşte folosind un mijloc de transport în comun; persoană care este în trecere printr-o localitate; călător. 2. Adj. Trecător, vremelnic. PASAJ (< fr., it., germ.) s. n. I. 1. Spaţiu special amenajat (la parterul unei clădiri sau între două clădiri, destinat circulaţiei pietonilor sau a vehiculelor) pentru a trece dintr-o stradă într-alta, de la o clădire la alta; poate fi acoperit sau descoperit. ♦ încrucişare la acelaşi nivel sau la nivele diferite între un drum şi o cale ferată; încrucişare la nivele diferite între două sau mai multe căi rutiere. 2. (TEHN.) Trecere. 3. Migraţie periodică a unora dintre vieţuitoare de la locul de iernat la cel de reproducere (în cazul păsărilor, de cuibărit) şi înapoi; drumul străbătut în cursul acestor deplasări. Adesea, p. constituie, în mod tradiţional, un prilej de organizare a unor vânători de mare amploare; se remarcă în prezent diminuarea acestui fenomen pentru ocrotirea speciilor periclitate şi vulnerabile. Specii de p. = specii care se întâlnesc într-un anumit teritoriu numai în perioada de migraţie (primăvara sau toamna), ele cuibărind şi iernând în alte părţi ale globului. Pe terit. României, s. de p. sunt cocorii şi becaţina mare. 4. (ASTR.) Instrument de p. = lunetă meri-diană. V. meridian. 5. (SPORT) Trap înalt, scurt şi ritmic al calului, practicat în şcoala superioară de călărie. II. 1. Fragment dintr-un text scris, dintr-o operă literară sau muzicală citat sau reprodus. 2. Fragment muzical (de obicei orientat într-o singură direcţie — ascendent sau descendent) cu caracter de virtuozitate. -O* Notă de p. = notă străină de acordul în care apare, făcând trecerea de la un sunet component la altul al respectivului acord. PASAJUL DE NORD-EST v. Marele Drum Maritim de Nord. PASAJUL DE NORD-VEST, ansamblu de strâmtori şi canale în Arh. Arctic Canadian, care permite legătura între Oc. Atlantic şi Oc. Pacific, prin intermediul Oc. Arctic. A fost descoperit de R. J. McCIure (1850-1854), conducând o expediţie de căutare a lui J. Franklin. Primul care a navigat prin P. de NV a fost Roald Amundsen (1903-1906). PASAMETRU (< fr.) s. n. Micrometru de exterior cu mecanism de amplificare cu pârghie, care indică pe un cadran abaterile faţă de un etalon de comparaţie. PASARELĂ (< fr.) s. f. 1. Pod îngust pentru pietoni, construit peste o cale de comunicaţie. ♦ Punte îngustă sau galerie acoperită care face posibilă circulaţia la înălţime, între două construcţii sau între două părţi ale aceleiaşi construcţii. -0* P. de semnale = p. construită peste mai multe linii de cale ferată, pe care se montează semnalele. 2. (NAV.) Podeţ îngust şi mobil care face legătura între chei şi puntea unui vapor ancorat. ♦ Platformă înălţată pe puntea unui vas, unde se află camera hărţilor şi a instrumentelor de navigaţie şi unde stă, de obicei, timonierul sau ofiţerul de cart. 3. Platformă îngustă amenajată la unele construcţii pentru manevrarea unor dispozitive sau pentru executarea lucrărilor de verificare şi întreţinere. PASARGADAE, sit istoric în Iran, la 48 km NE de vechiul Persepolis şi 130 km de Shirăz. Aici a fost amplasată vechea capitală a Imp. Persan întemeiată de Cirus II cel Mare în c. 550 î.Hr. Numeroase vestigii arhitectonice, printre care două palate, atestând originalitatea construcţiei palatelor ahemenide, o poartă monumentală, un turn, mausoleul lui Cirus II cel Mare. Cucerit de Alexandru cel Mare (c. 336 î.Hr.). PASATRjCE (< it.) s. f. Maşină prevăzută cu sită care separă seminţele şi pieliţele de pulpa legumelor şi a fructelor. PASAY, oraş în Filipine (Luzon) situat pe ţărmul de E al G. Manila, la 5 km SSE de Manila; 354,9 mii loc. (2000). Aeroport care serveşte capitala ţării. Centru agricol (orez, fructe) şi comercial. Universitate (1946). PASĂ (< fr., engl.) s. f. 1. (SPORT) Transmitere a mingii către un coechipier. 2. Tur la un joc de cărţi. ^ Expr. A avea (sau a fi în) pasă (bună sau rea) = a trece printr-o perioadă bună (sau rea); a avea noroc (sau ghinion). ♦ Miză pe care trebuie să o depună jucătorii la fiecare nou tur. PASĂMITE (< păsa2 + mi + te) adv. (Pop.) Se pare, se vede că, pesemne, probabil; într-adevăr, vezi bine că... PASĂRE (lat. passer, -is „vrabie") s. f. (La pl.) Clasă de vertebrate homeo-terme, adaptate la zbor, cu corpul fusiform, acoperit cu pene, cu membrele anterioare transformate în aripi şi cu cavitatea bucală acoperită de formaţii cornoase (Aves)\ cuprinde c. 9 000 de Pasargadae. Ruinele mausoleului lui Cirus II cel Mare PASCAL-COJOCĂRIŢA Pasărea-paradisului specii, grupate în 28 de ordine. Se •nmulţesc prin ouă, pe care le depun, de obicei, în cuiburi şi le clocesc. <0* P. domestică = pasăre crescută în scop economic pentru producţia de carne, ouă, puf, fulgi etc. (de ex. găina, curca, Qâsca, raţa, bibilica) sau pentru valoarea lor decorativă (de ex. porumbelul, păunul etc.). Ocazional au fost domesticite sau îmblânzite şi exemplare din alte specii (cormorani, fazani, şoimi, canari, struţi etc.). Pasărea-liră = pasăre din ordinul paseriformelor familia Me-nuridae, răspândită în Australia şi ins. Noua Guinee. Prezintă dimorfism sexual; masculul este viu colorat şi are coada în formă de liră (Menura superba). Pot imita glasul altor animale şi unele zgomote. Pasărea-muscă = colibri. Pasărea-ogorului = pasăre din familia paradisei, de mărimea unei găini, cu spatele brun, pântecele alburiu şi cu picioarele lungi, galbene, ochi mari şi cioc scurt şi masiv (Burhinus oedicne-mus). Este întâlnită, dispersat, în regiunile de câmpie din Europa de Sud şi Centrală şi din V Asiei; duce preponderent o viaţă nocturnă. Pasă-rea-paradisului = denumire generică a unor păsări din ordinul paseriformelor din familia Burhinide, viu colorate, care trăiesc în Australia şi ins. Noua Guinee. Se cunosc peste 40 de specii. Pasărea furtunii = furtunar. PASĂREA COLIBRI, grup pop-folk românesc. Constituit în 1992 în fomula Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Florian Pittiş (înlocuit cu Marius Baţu în 2001) şi Vladi Cnejevici. Grup de vedete (trei solişti vocali), abordează repertoriul consacrat pop-folk, dar şi piese originale, cu recorduri de vânzări. Disco-grafie selectivă: „în căutarea cuibului pierdut", „Ciripituri", „încă două mii de ani". PASĂREA MĂIASTRĂ (în mitologia românească), pasăre simbolică sau alegorică. Reprezentată ca o pasăre strălucitoare, multicoloră, cu forţe magice nelimitate. Este o pasăre justiţiară; are rang regal şi e slujită de toate celelalte păsări. Simbolizează adesea inaccesibilul aerian, imposibilul şi himericul. Cântecul ei întinereşte pe cel ce o ascultă. Uneori este o fată de împărat transformată în pasăre, ca urmare a unui blestem. Tema p. m. a constituit o sursă de inspiraţie pentru C. Brâncuşi. PASCAL1 (< fr. {i}; {s> n. pr. B. Pascal) s. m. Unitate de măsură a presiunii (simbol: Pa), egală cu presiunea exercitată de forţa de 1 newton, uniform repartizată pe o suprafaţă de 1 m2. PASCAL2 (< fr. {i}) s. n. Limbaj de programare pentru calculatoarele electronice proiectat, în 1969, de N. Wirth la Institutul Politehnic din Zurich şi pus la dispoziţia publicului în 1974 şi utilizabil din 1989. PASCAL3, -Ă (< fr., lat.) adj. Privitor la sărbătoarea Paştilor, de (la) Paşti. Ciclu p. = perioada de 532 de ani, după care sărbătoarea Paştilor revine exact în aceeaşi zi a anului. Miel p. = miel pe care evreii îl sacrifică la Paşti, cu prilejul sărbătorii eliberării lor din robia egipteană. PASCAL, numele a doi papi: P. I (817-824), a obţinut din partea lui Ludovic cel Pios un act (817) prin care se garanta Papalităţii posesiunea perpetuă asupra teritoriilor stăpânite. A construit numeroase biserici. P. II (pe numele laic Ranieri de Pieda) (1099-1118), a continuat lupta papei Grigore VII pentru învestitură cu împăraţii Henric IV şi Henric V. Sub presiunea Curiei a revocat privilegiile clerului (1112). PASCAL, Blaise (1623-1662), matematician, fizician, scriitor şi filozof francez. Contribuţii în hidrostatică (a descoperit, în 1653, legea fundamentală a hidrostaticii — legea lui P.), geometrie (teorema lui P. — una din teoremele de bază ale geometriei proiective), algebră, analiza matematică, teoria probabilităţilor; a inventat o maşină de calcul (1642) pentru care, în 1649, a obţinut monopolul de fabricare şi comercializare. în ultima parte a vieţii a fost atras cu precădere de problemele moralei şi ale filozofiei. Din 1646 intră sub influenţa jansenismului, iar după experienţa revelaţiei din 1654 viaţa i se transformă radical, asociindu-se grupului jansenist de la Port-Royal şi consacrân-du-se studiului teologiei. A conceput „Scrisorile provinciale" îndreptate cu precădere împotriva iezuiţilor; apoi a proiectat o apologie a religiei creştine, pe care, datorită problemelor de sănătate, n-a realizat-o decât în forma fragmentară a „Cugetărilor" (publicate postum). P. a susţinut o abordare fideistă a religiei. PASCAL-COJOCĂRIŢA, Matilda (n. 1958, Negreşti, jud. Vaslui), inter- Blaise Pascal PASCAL 232 pretă română de muzică populară. Stil concertant strălucitor, cu o bogată dinamică a efectelor spectaculare, realizate cu o mare agilitate vocală şi valorificând intens registrul grav de contralto al vocii sale. PASCAL, Ernesto (1865-1940), matematician italian. Apropiat al lui C.F. Klein, a studiat teoria ecuaţiilor algebrice. Autor al unei teorii a identităţii simbolurilor, care-i poartă numele. Contribuţii privind teoria formelor diferenţiale. PASCALIE (PĂSCĂUE) (< ngr., lat.) s. f. 1. Calendar creştin după care se stabileşte pe o perioadă mai lungă de ani data Paştilor şi a altor sărbători religioase care nu au loc la date fixe şi depind de Paşti. 2. Carte populară astrologică pentru ghicirea viitorului. PASCALY, Mihail (1830-1882, n. Bucureşti), actor, conducător de trupă şi director de scenă român. Animator al mişcării teatrale din România; în trupa lui a fost angajat şi adolescentul M. Eminescu. Interpret de factură romantică al marilor roluri din dramaturgia universală (Hamlet, Don Carlos, Ruy Blas) şi naţională (Răzvan). PASCARELLA, Cesare (1858-1940), poet italian. Cel mai de seamă exponent al poeziei în dialect roman („Serenada la Roma“, „Villa Gloria", „Descoperirea Americii", „Istoria noastră"), în care îmbină spontaneitatea, elocvenţa şi umorul de sursă populară cu reminiscenţe pedante. Culegeri de articole („Memoriile unui uituc", „Călătorie în Ciociara"). PASCĂ (lat. pascha) s. f. 1. Cozonac tradiţional preparat din aluat dospit şi acoperit cu brânză de vacă sau cu smântână, amestecată cu zahăr şi stafide, care se mănâncă la Paşti de către creştinii ortodocşi şi catolici. ♦ Anafură sau cuminecătură pe care o Mihail Pascaly împarte preotul credincioşilor în ziua de Paşti. 2. Azimă coaptă în foi subţiri pe care o mănâncă evreii în timpul Paştilor. ♦ Mielul pe care îl sacrificau evreii, conform ritualului, cu prilejul sărbătorii Paştilor; miel pascal. PASCH [paj], Moritz (1843-1930), matematician german. Prof. univ. la Giessen. A introdus (1882) un sistem de axiome pentru geometria descriptivă, care-i poartă numele. Contribuţii în studiul analizei matematice şi a funcţiilor variabile. PASCHEN [pa/en], Louis Cari Heinrich Friedrich (1865-1947), fizician german. Prof. univ. la Tubingen, Bonn şi Berlin. Studii asupra razelor infraroşii şi asupra măsurii lungimilor de undă liniare ale hidrogenului şi heliului. A verificat experimental (1916) teoria atomică relativistă a lui A. Sommerfeld. PASCHIA, Gheorghe (1905-1990, n sat. Bârzeiu, jud. Gorj), teolog român. Preot militar în al Doilea Război Mondial. Autor al unor lucrări teologice şi culegeri de folclor („învăţături din Sf. Scriptură şi viaţă pentru tineret", „Cer şi pământ. Predici", „Buna-cuviinţă oglindită în proverbe şi maxime din toată lumea", „Dicţionar al bunei-cuviinţe"). Deţinut politic în închisorile comuniste. PASCIN [pase], Jules (pe numele adevărat Julius Pincas) (1885-1930), pictor şi desenator bulgar. A lucrat în Germania, Franţa şi S.U.A. (1914— 1920), unde s-a naturalizat; din 1920 se reîntoarce la Paris, unde duce o viaţă boemă, alături cu M. Chagall, A. Modigliani şi C. Soutine. Picturi cu subiecte biblice, prezentând scene măreţe, de un orientalism comic, sau figuri feminine de un erotism perfid („Frumoasele nopţii", „Micuţe balerine", „Nuduri"). Ilustraţie de carte (Heine, MacOrlan, P. Morand). S-a sinucis. PASCOLI, Giovanni (1855-1912), poet italian. Reprezentant al decadentismului. Novator al formelor metrice şi stilistice în poezia italiană modernă. Lirică de introspecţie, meditativă şi muzicală („Myricae", „Mici poeme", „Cântecele din Castelvecchio"). Poeme de interpretare a miturilor antice („Poeme de banchet") sau de inspiraţie civică („Ode şi imnuri", „Poeme italice"). Exegeze danteşti remarcabile. PASCU, George (1912-1996), muzicolog, dirijor şi compozitor român. Prof. univ. la laşi. Studii importante de istorie a muzicii („Muzicienii laşului", în colab., „Căi spre marea muzică"). Creaţie simfonică şi camerală. loan Gyuri Pascu PASCU, Giorge (1882-1951, n. Bacău), lingvist, istoric literar şi filolog român. Prof. univ. la laşi. Specialist în istoria limbii („Sufixele româneşti", „Dicţionar etimologic macedo-român") şi a literaturii române vechi („Istoria literaturii române din sec. al XVIII-lea", „Viaţa şi operele lui D. Cantemir"). PASCU, loan Gyuri (n. 1961, Agnita), muzician şi actor român. Se lansează ca muzician solo în 1982. Membru al grupului satiric „Divertis" din 1987. Muzică pop, cu o îmbinare de stiluri (pop, rock, blues, reggae etc.) ce-i conferă personalitate şi originalitate, pe texte proprii. Cântă cu grupurile „The Blue Workers" şi „Pacific". Muzică de film. Discografie selectivă: „Mixed Grill", „Maşina cu jazzolină", „Gânduri nevinovate", „Lasă", „Stângul de a visa". PASCU, Ştefan (1914-1998, n. Apahida, jud. Cluj), istoric român. Acad. (1974), prof. univ. la Cluj-Napoca. Director (1973-1989) al Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj. Bogată şi variată activitate ştiinţifică în domeniul istoriei medii şi moderne a României („Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul sec. al XVI-lea", „Meşteşugurile din Transilvania până în sec. XVI", „Marea Adunare Naţională de la Alba Ştefan Pascu PASIUNE luJia“f „Voievodatul Transilvaniei", „Revoluţia lui Horea", „Făurirea statului naţional unitar român. 1918", voi. I). Coautor şi coordonator al mai multor lucrări istorice de sinteză; editor de vechi documente. Membru al mai multor academii şi societăţi ştiinţifice străine. PAS-DE-CALAIS [pa de kale], strâmtoare între Franţa şi Marea Britanie, care uneşte Marea Mânecii cu Marea Nordului. Lăţimea minimă: 32 km; lungime: 185 km; ad. minimă: 24 m; ad. max.: 64 m. Navigaţie intensă. Cunoscută şi sub numele de str. Dover. Pr. porturi: Dover, Folke-stone, Hastings, Calais, Boulogne-sur-Mer, Dunkerque. PAS-DE-DEUX [pa de do] (loc. fr.) subst. Dans clasic executat de o balerină şi de un balerin, alcătuit de obicei dintr-un adagio (parte lirică dansată împreună), un aiiegro (care cuprinde una sau mai multe variaţiuni solistice) şi o coda (dansată împreună). PASDELOUP [padlu], Jules Etienne (1819-1887), dirijor francez. Organizatorul „Concertelor populare de muzică clasică" (1861-1884), reluate din 1916 sub numele de „Concertele P.“. Director al Teatrului liric din Paris (1868- 1870). PAS-DE-QUATRE [pa de katr] (loc. fr.) subst. 1. Dans de bal, de origine engleză, datând din 1845. 2. (în balet) Dans clasic executat de patru balerini. PAS-DE-TROIS [pa de truaj (loc. fr.) subst. Dans clasic executat de un balerin şi de două balerine, asemănător ca structură cu pas-de-deux. PASEjSM (< fr.) s. n. Cult exagerat al trecutului (propriu romantismului) manifestat, mai ales, prin idealizarea acestuia. PASERIFQRME (< fr.; {s> lat. passer «vrabie" + forma „formă") s. n. pl. Ordin de păsări insectivore sau granivore, bune zburătoare, de talie mică (pitulici, vrăbii, rândunici), mijlocie (ciori, sturzi) sau mare (pasărea-liră, corbul), unele bune cântătoare (privighetoarea) şi care îşi construiesc adesea cuiburi (Passeriformes). Este ordinul de păsări cu cel mai mare număr de specii (peste 5^ 000, grupate în patru subordine), răspândite pe tot Globul; unele sunt sedentare, altele migratoare. PASIBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care poate fi supus la..., care merită să sufere ceva, susceptibil de... PASiC [pa/it/i] Nikola (1845-1926), °m politic sârb. Fondatorul (1881) şi conducătorul Partidului Radical. Prim-min. al Serbiei (1891-1892, 1904-1905, 1906-1908, 1909-1911, 1912- Nikola Paăi6 1918) şi al Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (nov.-dec. 1918, 1921— 1924, 1924-1926). Partizan al creării Serbiei Mari, unind pe toţi slavii din sud. între 1921 şi 1926 a promovat o politică autoritară. PASIENŢĂ (< ngr.) s. f. Potrivire întâmplătoare a cărţilor de joc, într-o anumită combinaţie, de realizarea căreia o persoană îşi leagă îndeplinirea unei dorinţe. PASIFAE 1. (în mitologia greacă) Fiica lui Helios şi a Perseei, soţia regelui Minos al Cretei. Mama lui Androgeu, a Ariadnei şi a Fedrei, precum şi a Minotaurului, pe care l-a zămislit iubindu-se cu taurul marin monstruos trimis de Poseidon să devasteze Creta. Ca şi sora ei Circe, avea darul profeţiei şi se pricepea la vrăjitorie. A fost adorată şi ca zeiţă selenară. 2. Satelit al planetei Jupiter. Al 15-lea în ordinea distanţei (23 500 000 km). Diametrul: 70 km; perioada orbitală: 735 zile. Are o mişcare retrogradă faţă de planetă. Descoperit (1908) de britanicul P.J. Melotte. PASIFLQRA (< fr., lat.) s. f. Gen de plantă din familia pasifloraceelor, cu flori mari, strălucitoare (Passiflora). Există c. 300 specii de p., răspândite în America de Sud, Asia, Africa Orientală şi Oceania. Folosite în industria farmaceutică la producerea pasifloralului. în România se cultivă ca plantă decorativă Passiflora caerulea, numită şi ceasornic sau floarea pasiunii, originară din America de Sud, cu petale albe-verzui, dublate de o coroniţă de radii filiforme la bază purpurii şi la vârf albastre, cu pistilul şi staminele mari, divergente. PASIFLORACEE (< fr.) s. f. pl. Familie de plante tropicale agăţătoare, din care fac parte diverse ierburi şi arbuşti, cu tulpină lemnoasă, frunze palmate, flori mari cu petale separate, a cărei specie reprezentativă este Pasiflora. PAS1FLORAL (< pasiflora) s. n. Medicament calmant preparat din extractul de pasiflora, cu adaos de substanţe sedative şi sirop. PASIG, oraş în Filipine (Luzon), situat la confl. râurilor Pasig şi Marikina, la 10 km SE de Manila; 505,1 mii loc. (2000). Ind. textilă, de prelucr. a tutunului şi alim. Important centru comercial. PASIGRAFIE (< fr. {i}; (s> gr. pasi „pentru toţi" + graphein „a scrie") s. f. (Rar) Sistem de scriere universală. PASIM^TRU (< fr. {i}) s. n. Instrument de măsurat de tipul pasametrului, folosit pentru măsurarea alezajelor. PASIONA (< fr.) vb. I tranz. A trezi un interes deosebit, a stârni o pasiune. ♦ Refl. A se preocupa cu pasiune, a fi captivat de ceva, a depune interes deosebit pentru ceva. PASIONAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care ţine de pasiune; care este produs sau determinat de o pasiune; pasionat (2). PASIONANT, -Ă (< fr.) adj. Care pasionează, care trezeşte un interes viu, puternic; captivant. ♦ Care se manifestă cu pasiune; p. ext. aprig, violent. PASIONARIA, La ~ v. Ibarruri G6mez, Dolores. PASIONAT, -Ă (< pasiona) adj. 1. (Despre oameni) Care acţionează cu pasiune; care pune pasiune în ceea ce face; înflăcărat, entuziast, fervent. ♦ Stăpânit de pasiune; pătimaş. 2. (Despre sentimente, însuşiri, manifestări etc.) Determinat de pasiune, plin de pasiune; pasional. PASITELES (sec. 1 î.Hr.), sculptor şi teoretician de artă grec. Originar din S Italiei. Fondatorul unei şcoli de sculptură la Roma. Autor al unor statui („Zeus" la Roma) care nu s-au păstrat şi a unei lucrări („Quinque volumnia nobilium operum in toto orbe"), menţionată de Pliniu, dispărută. Se consideră a fi inventator al oglinzii de argint. PASIyNE (< fr., it., germ.; lat. passio, -onis „suferinţă") s. f. 1. Stare afectivă deosebit de intensă şi durabilă pentru cineva sau pentru ceva; dragoste foarte puternică pentru o persoană de sex opus; patimă; manifestare, exteriorizare a unui astfel de sentiment. ♦ Ceea ce constituie obiectul, cauza unui astfel de sentiment. 2. înclinaţie deosebită, însoţită de ataşament şi plăcere, pentru profesiunea exercitată, pentru un obiect studiat etc. 3. Viciu; patimă distrugătoare. 4. (MUZ.) Compoziţie muzicală bazată pe textul evangheliilor şi în special pe povestea patimilor lui lisus Hristos. Apărută în PASIV 234 sec. 8 ca piesă monodică, evoluează către oratoriul polifonic (Bach). 5. (BOT.) Floarea pasiunii v. pasiflora. PASIV, -Ă (< fr., lat., germ.) adj., s. n. I. Adj. 1. Care nu reacţionează la un stimulent, la o acţiune dinafară. ♦ Care este lipsit de iniţiativă şi de interes pentru ceea ce face; inactiv. 2. (LINGV.; despre o formă verbală, despre conjugare, diateză) Care arată că subiectul suferă acţiunea (săvârşită de altcineva). Vocabular p. = parte a vocabularului unei limbi care nu este folosită frecvent în vorbire. 3. (CONT.) Care ţine de pasivul bilanţier (II 1), privitor la pasiv. 4. (Despre metale) Care prezintă fenomenul de pasivitate (2). II. S. n. 1. P. bilanţier = expresia bănească a surselor sau a izvoarelor de finanţare, la un moment dat, a activului bilanţier. 2. (DR.) Partea din patrimoniul unei persoane (fizice sau juridice) alcătuită din obligaţii, datorii şi sarcini evaluabile în bani. PASIVISM (< germ.) s. n. 1. Pasivitate (1). 2. Tactică politică adoptată în 1869-1905, de membrii Partidului Naţional Român din Transilvania, la conferinţa de constituire de la Miercurea, prin care, nerecunoscând alipirea Transilvaniei la Ungaria şi dualismul austro-ungar, au hotărât boicotarea alegerilor din Ungaria. PASIVITATE (< fr.) s. f. 1. Starea celui pasiv (I 1); lipsă de activitate şi de interes, renunţare la acţiune; pasivism. ♦ (MED.) Diminuare sau absenţă a rezistenţei unui membru (mână, picior) asupra căruia se exercită o mişcare pasivă. 2. Proprietate a unor metale (crom, fier, aluminiu etc.) de a rezista la acţiunea unor acizi concentraţi şi de a putea fi atacate de aceiaşi acizi diluaţi. PASKALJEVlC [paskalieviţfl, Goran (n. 1947), regizor sârb de film. Pelicule de un profund umanism, pline de tandreţe şi umor („Paznicul plajei iarna", „Crepuscul", „îngerul păzitor", „Vremea miracolelor“, „Tango argentino", .America altora"). PASKEVICI, Ivan Fiodorovici, conte (1782-1856), feldmareşal rus. Comandant al armatelor ruse din Caucaz în războaiele ruso-persan (1826-1828) şi ruso-turc (1828-1829). A reprimat răscoala poloneză din 1830-1831, devenind guvernator al Poloniei ocupate (1832-1856). Comandant al armatei ruse care a intervenit în 1849 în Ungaria, înăbuşind Revoluţia de la 1848-1849. Pier Paolo Pasolini PASMANTERIE (< fr.) s. f. Ramură a industriei textile care produce panglici brodate, fireturi, şireturi etc. pentru garnisirea lenjeriei şi a îmbrăcăminţii. ♦ Nume generic pentru produsele acestei ramuri. PASO-DOBLE (cuv. sp. „pas dublu") s. m. invar. Dans în ritm vioi (apărut la începutul sec. 20), în măsură de 2/4, de origine spaniolă, simbolizând jocul paşilor din arenă, dansul toreadorului, dansul de capă şi spadă. PASOLINI, Pier Paolo (1922-1975), regizor, scenarist, scriitor, ziarist, teoretician şi critic de film italian. Poezie angajată politic („Cenuşa lui Gramsci", „Poezie în formă de trandafir"), romane inspirate de viaţa brutală, mizeră din suburbiile Romei („Băieţi de viaţă", „O viaţă violentă") într-un limbaj de mare expresivitate dialectal-argotică. Unul dintre cei mai controversaţi cineaşti ai anilor ’60-’70 ai sec. 20, pentru felul în care şi-a expus convingerile social-po-litice, prin intermediul unor filme inspirate din surse clasice. Eroii peliculelor sale sunt rebelii unei societăţi care i-a marginalizat şi în care mizeria umană, obsesiile şi revoltele individuale sunt expresia influenţei neorealiste, într-o manieră foarte personală („Accattone", „Evanghelia după Matei", „Oedip rege", „Decameronul", „Povestiri din Canterbury", „Salo sau Cele 120 de zile ale Sodomei", „Floarea celor o mie şi una de nopţi"). Eseuri („Pasiune şi ideologie"). PASPARTU (< fr.) s. n. 1. Cheie cu care se poate deschide orice broască obişnuită; şperaclu. ♦ Fig. Modalitate de a pătrunde în orice cerc sau mediu social, în orice problemă etc. 2. Cadru ştanţat de hârtie sau de carton, aşezat între ramă şi pictura, gravura, desenul sau fotografia înrămate. PASPOAL (< fr.) s. n. Şiret lat sau panglică din fibre textile, utilizate pentru acoperirea marginilor sau a buzunarelor tăiate la diverse obiecte de îmbrăcăminte. ♦ Panglică folosită ca garnitură la marginea gulerului, a manşetelor etc. ♦ Bandă de piele sau de înlocuitori ai acesteia, folosită pentru întărirea sau împodobirea marginilor la piesele de încălţăminte sau la diverse obiecte de marochinărie. PASQUAL, Lluis (n. 1951), regizor catalan. Director (1990) al Teatrului Europei din Paris. PASSACAGLIA [pasakalia] (cuv. it.) s. f. Veche melodie de dans italiană şi spaniolă, din sec. 17, cu ritm ternar şi mişcare lentă, constând din variaţiuni pe o temă. ♦ (în muzica instrumentală) Formă de variaţiuni polifonice în ritm ternar şi mişcare moderată sau lentă, pe o temă expusă la început şi care se menţine apoi continuu, de obicei în vocea gravă. PASSAROWITZ [pasarovits], denumirea germană a localităţii Pozarevac [pojarevaţ] din Serbia. Aici s-au încheiat, în iul. 1718, în urma războiului din 1714-1718 dus de Veneţia, aliată cu Austria (din 1716), împotriva Imp. Otoman, tratatele de pace în baza cărora Austria primea Oltenia, Banatul, o parte din Serbia cu Belgradul şi Bosnia de nord, iar Veneţia, o serie de facilităţi comerciale. PASSAU, oraş în SE Germaniei (Bavaria), situat în zona de confl. a râurilor Inn şi llz cu fl. Dunărea, la 150 km NE de Munchen, la graniţa cu Austria; 57,4 mii loc. (2002). Port fluvial. Ind. chimico-farmaceutică, electronică, a instrumentelor optice, textilă, de prelucr. a lemnului şi tutunului, alim. (zahăr). Teatru (1783, renovat în 1960-1961). Universitate (1978). Monumente: fortăreaţa Oberhaus (1219, restaurată în sec. 16); Domul (1668- 1678), în stil baroc, cu una dintre cele mai mari orgi din lume (17 000 tuburi), instalată în 1928; Salvatorkirche (1479, renovată în 1860); Biserica iezuiţilor — Sankt Michael (1665-1677), în stil baroc; Biserica Capucinilor (1624- 1627); biserica Sankt Paul (1662- 1678); Primăria (1298-1389), în stil gotic; castel (sec. 18); Palat episcopal (1712-1730). Aici s-a încheiat, la 2 aug. 1552, un tratat între Carol V şi Mauriciu de Saxa împreună cu principii protestanţi, prin care li se recunoştea libertatea cultului şi li se acorda o largă amnistie. 235 PASTEURIZA Frâdâric Passy PASSIM (cuv. lat.) adv. (Folosit pentru trimiteri la diverse lucrări) în diferite locuri, în (mai) multe locuri dintr-un izvor citat. PASSING-SHOT [pa.sir] /ot] (cuv. engl. „lovitură trecătoare") s. n. (La tenis) Minge rapidă, trimisă în diagonală sau în lungul liniei, care trece pe lângă adversarul venit la fileu. PASSO FUNDO, oraş în S Braziliei (Rio Grande do Sul), lângă râul omonim, într-un podiş, la 709 m alt., la 241 km NV de Porto Alegre; 169,3 mii loc. (2002). Centru comercial (vite). Ind. alim. (morărit, prelucr. cărnii şi ierbii mate) şi a prelucr. lemnului (cherestea). Fundat în 1857, a primit statut de oraş în 1890. PASSY, Frâdâric (1822-1912), economist şi om politic francez. Unul dintre fondatorii Ligii Internaţionale pentru Pace (1867), al Societăţii pentru Arbitrajul între Naţiuni (1870) şi al Uniunii Interparlamentare (1889). Primul Premiu Nobel pentru pace (1901), împreună cu H. Dunant. PASTA, Giuditta Maria Costanza (pe numele adevărat Giuditta Negri) (1797-1865), soprană italiană. Figură legendară a operei romantice italiene. Interpretă în premieră absolută a rolului Norma (1831). Talentul actoricesc şi intensitatea interpretărilor, ca şi amplo-r©a şi culoarea vocii au făcut senzaţie fibroase. ^ Paste făinoase v. făinos (2). 2. Amestec de pulbere colorată şi ulei în proporţii diferite, folosit în pictură. 3. Lac de unghii cu aspect omogen. PASTEL (< fr., it.) s. n., (Şi adj. invar.) 1. S. n. Creion colorat, moale, făcut din pigmenţi pulverizaţi, amestecaţi cu talc şi cu gumă arabică. ♦ Desen, lucrare executată cu astfel de creioane; pictură reprezentând un peisaj după natură, executată în p. (1) sau în tonuri deschise de acuarelă ori ulei; au creat astfel de picturi Q. de La Tour, E. Degas, O. Redon, Şt. Luchian ş.a. 2. S. n. Specie a poeziei lirice care poartă această denumire numai în literatura română (de la ciclul de „Pasteluri" ale lui V. Alecsandri, care a încetăţenit termenul), cultivând descrierile de natură (prin intermediul cărora sunt exprimate cu discreţie stările sufleteşti ale autorului). în literatura română au scris p.: V. Alecsandri, G. Coşbuc, Şt. O. losif, I. Pillat ş.a. PASTELAT, -Ă (< pastel) adj. (Despre colorit sau obiecte colorate) Cu tonuri pale, delicat. PASTEUST (< fr.) s. m. 1. Pictor de pasteluri. 2. Poet, autor de pasteluri. PASTERNAK, Boris Leonidovicl (1890-1960), scriitor rus. A debutat cu versuri de formulă futuristă, evoluând spre o lirică metaforică şi parabolică („Sora mea, viaţa", „Anul 1905", „Teme şi variaţiuni", „A doua naştere"). Poeme cu tematică socială sau de război, notabile prin concreteţea viziunii şi simplitatea concisă a cuvântului („în trenurile de dimineaţă", „întinderea de iarnă"); proză lirică cu implicaţii autobiografice („Copilăria lui Liuvers", „Permis de liberă trecere"). Declarat „apolitic" şi ostracizat, datorită faptului că se pronunţase deschis împotriva violenţei şi pentru libertatea individului, s-a retras într-o discretă activitate de traducător Boris Leonidovicl Pastemak din poezia universală (Verlaine, Goethe, Shelley, Shakespeare). Publicarea, în Italia, în 1957, fără acordul autorităţilor sovietice, a romanului său „Doctor Jivago" (frescă de analiză psihologică, rafinată şi subtilă, a potenţialului emoţional al societăţii ruse din anii ’30 ai sec. 20) şi atribuirea (1958) Premiului Nobel pentru literatură (pe care l-a refuzat de teama de a nu fi expulzat din ţară) va atrage o campanie de presă dură împotriva sa şi excluderea din Uniunea Scriitorilor. Premiul a fost înmânat fiului său în 1990. Reabilitat în 1987. PASTEUR, [pastor], Louls (1822- 1895), chimist şi microbiolog francez. Prof. la Dijon, Strasbourg, Lille şi la Şcoala de Arte Frumoase din Paris. Director al Şcolii Normale Superioare (1857-1867) şi al Institutului Pasteur din Paris (din 1888). Fondatorul micro-biologiei. Cercetări în domeniul cristalografiei şi al stereochimiei, descoperind legile izomeriei optice. Demonstrând că fermentaţiile alcoolică, acetică, lactică etc. sunt determinate de microorganisme specifice, a infirmat teoria generaţiei spontanee, ceea ce i-a permis elaborarea metodelor de cultivare a germenilor şi de sterilizare a acestora. A pus în evidenţă natura infecţioasă a unor boli ale vinului şi ale viermilor de mătase, precum şi a unor boli ale omului şi animalelor (pesta aviară, antraxul, febra puerperală) şi a stabilit metoda conservării berii prin pasteu-rizare. A descoperit şi aplicat pentru prima oară vaccinarea antirabică (1885) şi vaccinul împotriva holerei găinilor. A elaborat principiile asepsiei şi a pus bazele imunologiei. PASTEURELQZĂ (< fr.) s. f. (MED. VET.) Holeră (2). PASTEURIZA [pastoriza] (< fr.; {s} n. pr. Pasteur) vb. I tranz. A se supune operaţiei de pasteurizare. Louis Pasteur PASTEURIZARE 236 PASTEURIZARE [pastorizare] (< pasteuriza) s. f. Procedeu termic de sterilizare a unor produse alimentare (lapte, sucuri de fructe, bere etc.), prin încălzire la 75-85° şi răcire bruscă sub 10°C; microorganismele sunt distruse, iar calităţile fizice, chimice şi gustative ale alimentelor rămân nealterate. Introdus de savantul francez L. Pasteur. PASTEURIZATQR (< fr.) [pastori-zator] s. n. Aparat folosit pentru pasteurizare. PASTILĂ (< fr.) s. f. 1. (FARM.) Tabletă; (impr.) comprimat. ♦ Produs alimentar prezentat în formă de pastilă (1). 2. Disc cu suprafeţele frontale convexe, folosit ca element intermediar de reazem în construcţia de maşini. 3. P. de acumulator electric = porţiunea de substanţă activă aflată într-o alveolă de grătar a acumulatorului electric. 4. Loc (de formă sferică) amenajat în mijlocul unei pieţe,^al unei intersecţii largi pentru dirijarea circulaţiei, refugiul pietonilor etc. PASTIOR, Oskar (n. 1927), scriitor german originar din România. Stabilit în R.F. Germania (1968). Autor de piese de teatru, proză; lirică experimentală („Cuvinte deschise", „Lecturi cu Timinus. Poezii"). PASTIŞA (< fr.) vb. I. tranz. A realiza o pastişă. PASTţŞĂ (< fr.) s. f. Lucrare literară sau artistică în care se imită maniera de creaţie a altui autor, de obicei consacrat, nu însă şi subiectul operei acestuia. în literatura română au scris p. I.L. Caragiale, G. Topârceanu, Al. O. Teodoreanu ş.a. (v. şi parodie). ♦ (Peior.) Imitaţie lipsită de valoare, epigonică. PASTO (SAN JUAN DE PASTO [san huan]), oraş în SV Columbiei, situat la poalele vulcanului Galeras sau Pasto (4 267 m alt.), la 2 595 m alt., pe şoseaua panamericană; 332,4 mii loc. (1999). Aeroport. Expl. de aur. Ind. metalurgică, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi tutunului, a ceramicii, alim. (brânzeturi, ciocolată, bere). Universitate (1904). Fondat de spanioli în 1539. PASTOR (< lat., germ.) s. m. Slujitor al unui cult protestant. PASTOR, Ludwlg von, baron von Campersfelden (1854-1928), istoric austriac. Prof. univ. la Innsbriick. Director (din 1901) al Institutului Istoric Austriac din Roma. Autor al unor lucrări monumentale: „Istoria papilor de la sfârşitul Evului Mediu (1477-1799)“, „Istoria poporului german". PASTORAL, -Ă (< fr., lat., it.) adj., s. f. 1. Adj. Câmpenesc, rustic, păstoresc; bucolic (1). ^ Gen p. = gen literar (proză, poezie, dramaturgie) sau muzical de inspiraţie campestră, celebrând, într-o manieră idilică, în forme convenţionale, sentimentele pure, inocenţa şi simplitatea vieţii păstoreşti. 2. S. f. Operă dramatică, lirică sau muzicală care aparţine genului pastoral şi care are ca personaje păstori şi păstoriţe („Jocul lui Robin şi Marion", „II pastor fido“) sau piesă de mici dimensiuni, cu caracter galant, având subiecte legate de natură. 3. S. f. Parte a teologiei care iniţiază preoţii în problemele conducerii bisericeşti şi religioase. 4. Adj. Care aparţine pastorilor sau p. gener. preoţilor. 5. S. f. Scrisoare publică cuprinzând sfaturi şi urări, adresată de arhiereu credincioşilor cu ocazia marilor sărbători religioase sau a unor evenimente importante. PASTRAMĂ (< ngr., tc.) s. f. Preparat din carne (de oaie, de capră, de porc, de gâscă etc.) conservată prin sărare, afumare, uscare şi condi-mentare. PASURUAN, oraş în S Indoneziei (E ins. Java), port lângă str. Madura, la 48 km S de Surabaya; 168,3 mii loc. (2000). Şantier de construcţii navale. Decorticarea orezului. Tăbăcării. Institute de cercetări (forestier, de prelucr. cuprului, de boli pulmonare). A fost centrul ad-tiv al unui district olandez cu numele Pasoeroean transferat la Malang (1934). PASVANGjl (< n. pr. PasvaniOglu]) s. m. pl. Denumire dată ostaşilor de sub comanda lui Pasvan-Oglu, care făceau incursiuni de pradă în Ţara Românească la sfârşitul sec. 18 şi începutul sec. 19. PAŞALÂC (< tc.) s. n. Provincie sau regiune din Imp. Otoman condusă de un paşă (de ex. p. de la Buda). ♦ Fig. (Deprec.) Ţară în care domneşte despotismul. PAŞAPQRT (< it., ngr., rus., fr.) s. n. Document eliberat de o autoritate de stat, prin care se confirmă identitatea şi cetăţenia unei persoane şi în temeiul căruia aceasta poate circula în alt stat şi care, mai ales peste hotare, îi serveşte drept legitimaţie. PAŞĂ (PAŞA s. f. invar.) (< tc.) s. m. 1. (în Imp. Otoman) Guvernator al unei provincii (paşalâc); titlu onorific acordat unor înalţi demnitari; persoană care purta un astfel de titlu. Până la mijlocul sec. 19, era purtat mai ales de viziri şi de cârmuitorii provinciilor, iar de la mijlocul sec. 19 până în 1934 şi de generalii armatelor turce. 2. (în unele Ştefan Paşca ţări musulmane) Titlu onorific conferit unor demnitari (până în 1953, în Egipt); persoană având acest titlu. PAŞCA, Ştefan (1901-1957, n. Crişcior, jud. Hunedoara), lingvist şi filolog român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Cluj. Redactor responsabil al revistei „Cercetări de lingvistică" (1957). Studii de onomastică („Nume de persoane şi nume de animale din Ţara Oltului") şi de literatură română veche („O tipăritură munteană necunoscută din sec. al XVII-lea: cel mai vechi ceaslov românesc"). Colaborator sau coordonator al unor lucrări de sinteză ale Acad. („Dicţionarul limbii române", „Atlasul lingvistic român"). PAŞCANI 1. Vârf în partea centrală a obcinei Feredeu, reprezentând alt. max. a acesteia (1 479 m). 2. Municipiu în jud. laşi, situat pe terasele de pe dr. văii Şiretului; 43 202 loc. (2003). Nod feroviar şi rutier. Expl. de balast. Ateliere pentru reparat material rulant feroviar. Constr. de utilaje pentru ind. textilă şi de utilaje agricole. Fabrici de produse electrotehnice (adaptoare şi Paşcani (2.). Casa Constantin Cantacuzino-Paşcanu 237 PAŞTI (PAŞTE) Alexandru Paşcanu regulatoare de temperatură, debitmetre electromagnetice, diafragme şi ventile electromagnetice, traductoare de temperatură, contoare electrice), de armături grele, de scule şi accesorii, de mobilă, tricotaje, perdele, ţesături de in, prefabricate din beton, preparate din carne şi lapte, zahăr ş.a. Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1664, restaurată în 1807), casa Canta-cuzino-Paşcanu (1640-1650), cu un bogat decor sculptat. Prima atestare documentară datează din 8 apr. 1419. Recunoscut ca târg în 1842, devine oraş în 1923 si municipiu la 18 ian. 1995. PAŞCANU, Alexandru (1920-1989, n. Bucureşti), compozitor român. Prof. univ. la Bucureşti. Atracţie pentru muzica descriptivă, programatică, pentru melosul folcloric românesc. Creaţie simfonică, de muzică de cameră, lucrări corale („Bocete străbune", „Chindia", „Festum hibemum"). Lucrări didactice („Tratat de armonie", „Despre instrumentele muzicale"). PAŞCU-RĂDULESCU, Dorel (n. 1947, Sebiş, jud. Bistriţa-Năsăud), violonist şi dirijor român. Prof. univ. la Bucureşti. Activitate ca solist, con-cert-maestru, dirijor (orchestre de studenţi — Concerto). PAŞI s. m. pl. (ZOOL.) Cotari. PAŞNIC, -Ă (< pace) adj. 1. (Despre oameni) Care nu tulbură şi nu supără Pe nimeni, care evită orice conflict; liniştit; iubitor de pace, potrivnic războiului. 2. (Despre acţiuni, atitudini) Care sprijină pacea; lipsit de agresivitate. 3. (Despre locuri, peisaje etc.) Liniştit, calm, tihnit. PAŞOPTISM (< paşopt „patruzeci şi °pt“) s. n. Ideologie a Revoluţiei de la 1848 din Ţările Române, caracterizată printr-un accentuat caracter militant pus în slujba libertăţii naţionale şi sociale, a luptei pentru unirea Ţărilor Române şi crearea statului naţional român modern, în plan cultural, scriitorii paşoptişti luptau pentru crearea unei literaturi originale, pentru crearea presei româneşti şi educarea poporului. Platforma ideologică a p. a fost expusă în programul „Daciei literare". Principiile p. şi-au găsit reflectarea în activitatea şi creaţia lui: N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, Al. G. Golescu, V. Alecsandri, Alecu Russo, C. Negri, C.A. Rosetti, D. Bolintineanu, A. lancu, S. Bărnuţiu, G. Bariţiu, T. Cipariu, E. Murgu ş.a. PAŞOPTjST, -Ă (< paşopt „patruzeci şi opt") adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de generaţia participanţilor la Revoluţia de la 1848 din Ţările Române. 2. S. m. şi f. Participant la Revoluţia de la 1848 din Ţările Române. ♦ P. ext. Purtător al ideologiei revoluţionarilor de la 1848. PAŞTE (lat. pascere) vb. III 1. Tranz. şi intranz. (Despre erbivore) A se hrăni rupând cu gura iarbă sau alte plante. 2. Tranz. A duce şi a păzi animalele la păscut. 3. ^ Expr. A paşte pe cineva = a urmări pe cineva cu perseverenţă şi cu intenţii rele; a pândi pe cineva (ameninţându-l). ♦ (Despre noroc, şansă) A favoriza. <0* Expr. A-l paşte pe cineva moartea (sau păcatul, primejdia) = a-l ameninţa pe cineva moartea, păcatul, primejdia. PAŞTELUi, Insula - (ISLA DE PASCUA sau RAPA NUI; TE PITO TE HENUA, „Buricul Pământului" în limba băştinaşilor), insulă chiliană în E Oc. Pacific, la c. 2 500 km V de ţărmul Americii de Sud; 162,5 km2; c. 3 000 loc. (pascuani), majoritatea provenind din amestecul populaţiei locale (de origine polineziană) cu imigranţi din America şi Europa. Localit. pr.: Hanga Roa. Cratere de vulcani stinşi (Rano Aroi, 618 m alt.) şi numeroase peşteri. Climă tropicală. Cafea, tutun, bananieri, batate. Creşterea ovinelor şi bovinelor. Pescuit. Turism. Descoperită de navigatorul olandez Jakob Roggeveen la 6 apr. 1722 (zi de Paşti). Anexată de Chile în 1888, care a inclus-o în prov. Valparai'so. Este probabil un rest al ipoteticului continent dispărut, Pacifida. în P. se păstrează un mare număr (c. 900) de statui gigantice monolite din tuf vulcanic (până la 12 m înălţime şi unele peste 20 t greutate), reprezentând figuri omeneşti, păsări, peşti etc. (considerate ca aparţinând patrimoniului cultural universal). S-au găsit şi morminte ale populaţiei Ahu şi tăbliţe cu inscripţii hieroglifice (scrierea rongo-rongo), încă nedescifrate. Ipoteza apartenenţei lor la civilizaţia precolumbiană a format mobilul unei celebre expediţii (,,Aku-Aku“), condusă de etnograful norvegian Thor Heyerdahl. Parc naţional (din 1968) cu o supr. de 4,6 mii ha. PAŞTI (PAŞTE) (lat. Pascha) s. f. pl. (Cu valoare de nume propriu) 1. Cea mai mare sărbătoare creştină, celebrată în amintirea învierii lui lisus Hristos a treia zi după răstignirea pe cruce, semnificând biruinţa asupra morţii şi izbăvirea de păcatul strămoşesc. A fost statornicită începând din sec. 2, ulterior stabilindu-se şi postul care o precede. Iniţial, data P. creştin era fixată în raport cu P. iudaic, apoi a fost calculată şi comunicată de la Alexandria, după Conciliul de la Niceea (325), fiind stabilită în prima duminică cu lună plină după echinocţiul de primăvară (21 mart.). -0» Expr. Din an în Paşti (din joi în Paşti; din Paşti în Crăciun) = foarte rar. La Paştele cailor = niciodată. 2. Pâine sfinţită care se împarte la biserică în ziua de Paşti (1). 3. v. Pesach. Statui monolite din Insula Paştelui PAŞTU 238 PAŞTU (PUŞTU, PĂSTO, PASHTU), (< fr. {i}) subst. Limbă indo-europeană din grupul iranian oriental vorbită în Afghanistan (una dintre limbile oficiale, din 1936) şi NV Pakistanului. Alfabet arab. PAŞTUN! (PAKHTUNI, PASHTUNI) s. m. pl. 1. Denumire dată locuitorilor din Afghanistan şi din NV Pakistanului care vorbesc limba paştu. De religie islamică. Persoană care aparţine acestei populaţii. 2. Adj. Care aparţine paştunilor (1), privitor la paştuni. PAT1 (< ngr.) s. n. 1. Piesă de mobilier prevăzută cu somieră/saltea, servind pentru odihnă sau dormit; p. ext. mobila împreună cu lenjeria, cu aşternutul respectiv -O- Expr. A face (sau a aşterne) patul = a întinde, a pregăti aşternutul pentru culcare. A strânge patul = a strânge, a aduna aşternutul în care s-a dormit. A fi pe patul de moarte = a fi pe punctul de a muri; a fi în agonie. A cădea la pat = a se îmbolnăvi. ♦ (FITOPAT.) Patul-vântului = mături-de-vrăjitoare. ♦ Culcuş. 2. Targă, năsălie. 3. Răsadniţă. 4. Parte a unei maşini sau a unui sistem tehnic, cu faţa superioară plană şi orizontală, pe care se sprijină sau alunecă materiale ori anumite părţi ale sistemului tehnic respectiv. ♦ Partea de lemn a puştii, pe care sunt fixate ţeava şi mecanismele. ♦ (SPORT) Planşetă de pe care se execută trageri la tir. 5. Parte a războiului de ţesut alcătuită din mai multe lemne groase, care susţine celelalte piese ale acestuia. 6. Strat de material aşezat orizontal sau înclinat, cu faţa superioară aproximativ plană, pe care se reazemă, de obicei, alte materiale. -0- P. de cale ferată = strat de balast pe care se aşază traversele de cale ferată. (METAL.) P. de răcire = instalaţie montată în laminor cu scopul de a răci şi deplasa materialul după laminarea la cald şi înainte de ajustare. P. de strung = piesă care susţine organele strungului. 7. Pat bacterian = instalaţie de epurare biologică a apelor de canalizare, formată dintr-un strat de material filtrant. 8. Pat germinativ = strat alcătuit din gunoi de grajd, nisip şi mraniţă în care se pun seminţe la germinare pentru obţinerea răsadurilor. 9. (GEOL.) Strat care se află sub un alt strat sau sub o anumită falie. 10. Strat de frunze, crengi etc. 11. Fundul albiei unei ape curgătoare. PAT2 (< fr.) s. n. Situaţie la jocul de şah în care un jucător, fără a fi în poziţie de şah, nu mai poate face decât o mutare repetabilă, fiind obligat să înceteze partida. P. are valoare de remiză. PAT şi PATACHON (pe numele adevărat Cari Schenstrom, 1881-1942 şi Harald Madsen, 1890-1949), cuplu danez de actori de cinema din perioada filmului mut. Repertoriu datorat fizicului contrastant şi temperamental folosind numeroase gaguri şi efecte comice insolite („Contrabandiştii de alcool", „Atenţie la fete“, „Călători clandestini"). PATAGONEZI (< n. pr. Patagonia) s. m. pl. Nume dat de spanioli (termenul a fost folosit prima oară de Antonio Pigafetta, istoriograful expediţiei lui Magellan) triburilor amerindiene (majoritatea făcând parte din ansamblul tehu-elche) care au trăit în Patagonia; în prezent sunt în pragul extincţiei (se mai semnalează doar c. 500 de tehuelche, la S de fl. Chubut). Duceau o viaţă nomadă, vânând cu arcul; i-au uimit pe exploratori cu statura lor foarte înaltă. Migraţia spaniolă a produs, treptat, apariţia a numeroase epidemii cărora p. le-au căzut victime. PATAGONIA, regiune naturală în extremitatea sudică a Americii de Sud, extinsă pe c. 1 600 km lungime, între Rio Negro (la N) şi str. Magellan (la S), cuprinzând S Argentinei şi la V o parte a statului Chile; 805,5 mii km2. Slab populată. Relieful coboară în trepte de la Anzi spre ţărmul Oc. Atlantic şi este constituit din formaţiuni cristalino-mezo-zoice şi vulcanice. Străbătută de la V la E de râuri ce izv. din Anzi (Chubut, Deseado, Chico ş.a.). Climă temperată aridă. Vegetaţie de pampas şi semi-deşert. Creşterea ovinelor. Resurse de subsol (petrol, gaze naturale, minereu de fier, cupru, uraniu, mangan). Descoperită de Magellan (1520) şi divizată în 1881 între Argentina şi Chile. PATALAMA (< tc.) s. f. (Azi fam. şi adesea deprec.) Certificat de studii, diplomă. PĂTALIPUTRA v. Patna. PATAN v. Lalitpur. PATAfijALI (GONARDlYA, GONIKÂ-PUTRA) (sec. 2), filozof şi umanist indian. A scris Mahăbhăşya, un comentariu al gramaticii lui Pănini. Identificat de hinduşi ca fondator al sistemului yoga şi autor al yoga sutras (un regulament sistematic al filozofiei yoga). PATAPIEVICI, Horia-Roman (n. 1957, Bucureşti), fizician şi scriitor român. Cercetător în istoria ideilor. Eseuri, poeme, proze şi comentarii politice, în care îmbină vehemenţa atitudinii („Politice"), cu erudiţia enciclopedică („Cerul văzut prin lentilă"; „Omul recent") textele sale având o vână confesivă, din a cărei vibraţie existenţială autobiografia sa spirituală („Zbor în bătaia săgeţii") poate fi considerată drept un model de salvare culturală, în vremuri de catastrofă. Fondator şi director al revistei „Cultura ideilor" (din 2004). Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut (1995) şi pentru eseu (2001). PATĂ s. f. 1. Urmă lăsată de un corp gras, de o materie colorată, de impurităţi etc. ♦ Porţiune diferit colorată pe un fond omogen. P. galbenă = macula lutea. 2. Porţiune pe corpul animalelor sau al păsărilor, unde părul sau penele sunt de altă culoare faţă de rest. ♦ Părticică a pielii corpului diferit colorată faţă de rest. 3. (ELT.) P. catodică = porţiunea incandescentă de pe suprafaţa catodului unui arc electric produsă prin bombardarea catodului cu ioni pozitivi, în timpul funcţionării arcului electric. P. ionică = p. întunecată care apare în centrul imaginii de televiziune, în mod progresiv, o dată cu creşterea duratei de utilizare a tuburilor catodice. 4. (ASTR.) Pete solare = regiuni mai întunecate şi mai reci în fotosferă, având diametre de la câteva mii până la sute de mii de km şi o durată de la câteva zile până la câteva luni. Temperatura în partea centrală a p. s. (umbra) este cu c. 2 000°K mai scăzută decât a fotosferei. P. s. sunt provocate de intensificarea câmpului magnetic solar în regiunile respective, provocând furtuni magnetice; se menţin 10-20 de zile. Numărul lor creşte şi descreşte într-o perioadă de aproximativ 11 ani. în 1957, anul cu cea mai intensă activitate solară din sec. 20, au fost observate în medie c. 200 pete. ❖ Expr. A căuta (sau a găsi) pete în Soare = a căuta cu orice preţ defecte acolo unde nu sunt, a fi cusurgiu. 5. Fig. Faptă reprobabilă care dezonorează pe cineva. <0> Loc. Fără (de) pată = curat, nevinovat; neprihănit, cast. PATCH [peeţ/], Alexander Mc Carrell (1889-1945), general american. A condus operaţiunile de apărare din ins. Noua Caledonie (1942). în aug. 1944 a debarcat în Provence, în fruntea Armatei VII, luptând împotriva trupelor germane în Franche-Comte, Lorena, Alsacia, Bavaria (1944-1945). PATCHTEST [paet/test] (cuv. engl.; patch „petic" + test) s. n. Aplicarea pe piele, eventual sub un leucoplast, a unei substanţe, în scopul determinării sensibilităţii la un anumit agent (ex. p. la tuberculină). PATHET LAO PATCHWORK [paet/w0:k] (cuv. engl. „cârpeală") s. n. îmbinare de fragmente (petice) textile de diverse mărimi, culori şi modele. Făcute iniţial de femeile coloniştilor din America din resturi uzate pentru confecţionarea obiectelor de îmbrăcăminte sau pentru folosinţă în casă (pături, covoraşe etc.), cu timpul âu devenit obiecte de artă; tehnică artistică care foloseşte aceste îmbinări de materiale. PATEFON (< fr.; {s> n. pr. Pathe + [gramojfon) s. n. Aparat pentru reproducerea sunetelor înregistrate pe discuri (4), prin mişcarea pe orizontală sau pe verticală a unui ac, care urmăreşte şanţul (rila) săpat în disc, mişcarea acului fiind transmisă diafragmei. Inventat de fraţii Pathe în 1908. PATENT1, -Ă (< germ.) adj., s. n. 1. Adj. (Despre sisteme şi obiecte tehnice, în special lacăte, încuietori etc.) Care prezintă garanţii de soliditate, de siguranţă; care funcţionează perfect. Cleşte p. (şi subst., n.) = cleşte special, cu care se pot face diferite operaţii de apucare, de tăiere etc. ♦ (Substantivat, f.) Capsă, buton. ♦ (BOT.). Aşezat în unghi de 45-50° faţă de o axă verticală sau de o suprafaţă (ex. peri, frunze, ramuri etc.). 2. S. n. Brevet de invenţie; patentă (1). PATENT2 -Ă (< fr.; {s> lat. patens, de la patere „a fi evident") adj. (Despre acţiuni sau manifestări ale oamenilor) De netăgăduit, evident; autentic. PATENTA (< fr.) vb. I tranz. A acorda (cuiva) o patentă (1); a breveta o invenţie. PATENTARE s. f. Tratament termic aplicat sârmelor şi benzilor de oţel cu conţinut mediu şi mare de carbon, pentru a uşura prelucrarea lor prin deformare la rece. PATENTĂ (< fr., germ.) s. f. 1. Dreptul exclusiv pe care îl are un inventator de a pune în fabricaţie şi în vânzare produsul invenţiei sale; document constatator, act prin care se acordă acest drept; brevet de invenţie; patent1 (2). ♦ Fig. Sistem, procedeu (propriu cuiva). ♦ Certificat, dovadă (ex. P- de sănătate). ♦ Licenţă (de ex. prin care se permite o activitate sau o acţiune comercială). 2. Impozit pe exercitarea profesiunilor libere (comerţ, meserii) introdus în Ţara Românească ?' în Moldova prin Regulamentul Organic şi care a fost perceput, cu unele modificări aduse în 1863, 1877 şi 1899, până în 1921. PATER, Walter Horatio (1839-1894), eseist, critic literar şi scriitor englez. Cea mai de seamă personalitate a esteticii engleze din sec. 19. Susţinător al teoriei „artă pentru artă". Studii consacrate Renaşterii italiene şi romantismului englez („Studii de istorie a Renaşterii", „Portrete imaginare"). Romane istorice („Marius epicureanul", „Gaston de La Tour") în care se remarcă ca un excelent stilist. PATERĂ (< fr.; lat. patera „cupă") s. f. Vas de forma unei farfurii puţin adâncite, întrebuinţat în Antichitate pentru libaţii. PATERjC (< sl.) s. n. Colecţie de texte ce cuprinde povestiri referitoare la viaţa vechilor călugări creştini care au trăit în Orient (sec. 4-5), unii dintre ei fiind trecuţi de Biserică în rândurile sfinţilor. PATERjŢĂ (< ngr.) s. f. Cârjă, toiag arhieresc, împodobit în partea de sus cu două capete în formă de şerpi, între care se află o cruce pe un glob. PATERN, -Ă (< fr.; lat. paternus „[cu sentimente] de tată") adj. Privitor la tată, de tată; după tată, din partea tatălui (ex. bunic p.). ♦ (Adverbial) Ca un tată, cu sentimente de tată. PATERNALjSM (< fr.) s. n. (EC. POL.) Concepţie care desemnează interesul pe care îl manifestă patronii sau conducătorii de fabrici, uzine etc. pentru bunăstarea muncitorilor sau pentru atmosfera familială din întreprindere, raporturile dintre patroni şi muncitori caracterizate prin afecţiune reciprocă, autoritate şi respect. A fost teoretizat de Frederic Le Play. PATERNITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Starea, calitatea de tată. ♦ (DR.) Filiaţie după tată. 2. Fig. Calitatea de autor al unei lucrări, al unei metode, al unei idei etc. PATERNO di Sessa, Emanuele (1847-1935), chimist italian. Prof. univ. la Palermo şi la Roma. Director (1910-1923) al Institutului de Chimie al Univ. din Roma. A fondat „Revista italiană de chimie" (1871). Studii şi cercetări de chimie organică şi anorganică, chimie fizică şi crioscopie; precursor al teoriei asupra atomului de carbon asimetric. A descoperit un nou procedeu de dezinfectare a apei cu ajutorul fluorurii de argint. M. de onoare al Acad. Române (1925). PATERNOSTER (< fr., germ.) s. n. 1. Ascensor pentru persoane format din mai multe cabine fără uşă, având o mişcare continuă cu o viteză de 0,3 m/s. 2. Elevator pentru materiale cu mai multe colivii, acţionate printr-un sistem de lanţuri şi cu funcţionare continuă. Nu se mai folosesc în prezent. PATERSON, oraş în NE S.U.A. (New Jersey), pe râul Passaic, la NV de New York şi la N de Newark; 149,2 mii loc. (2000). Puternic centru ind.: constr. de maşini (maşini-unelte, componente electronice, televizoare), chimică, a confecţiilor. în trecut (1839) principalul centru al mătăsii din S.U.A., şi al constr. de locomotive (1837). Univ. Rutgers şi colegiu (1855). Muzee petrografic şi de artă indiană. Castelul Lambert (1891) din rezervaţia Garret Mountain. Fundat în 1791, a primit statut de oraş în 1851. PATERSON [paetesen], William (1658-1719), finanţist şi economist scoţian. Negustor la Londra. Organizatorul Băncii Angliei (1694). PATESI (< fr.) s. m. Titlu purtat de suveranii unor oraşe-state din Mesopo-tamia antică. PATETIC -Ă (< fr., germ.; {s> gr. pathetikos „relativ la pasiune", emoţionant) adj. Plin de patos; care impresionează, emoţionează, înduioşează. PATETICO (cuv. it.) adv. (MUZ.; ca indicaţie de execuţie) Cu patos. PATETJSM (< fr.) s. n. însuşirea de a impresiona puternic, de a emoţiona; caracterul patetic, emoţionant al unei opere literare, al unui lucru etc. ♦ Atitudine patetică. PATEU (< fr.) s. n. 1. Preparat culinar din aluat cu multă grăsime, cu diferite umpluturi (brânză, carne, ciuperci), copt şi servit de obicei cald, ca aperitiv. 2. Pastă de ficat, de carne sau de peşte amestecată cu condimente. PATHIz [pate], fraţii âmile (1860- 1937) şi Charles (1863-1957), industriaşi francezi. Creatori ai industriei fonografice franceze (au înlocuit cilindrul cu discul). Au inventat patefonul (1908). Charles a înfiinţat (1905) prima uzină unde a fabricat peliculă de film; a realizat (1909) primul jurnal de actualităţi în cinematografie. PATHELIN [patle], „Farsa Jupânului Pierre farsă anonimă franceză, scrisă, probabil, în 1464. Prin construcţia sa dramatică, anunţă comedia modernă. PATHET LAO („Ţara laoţienilor"), numele statului independent Laos (1945-1946), preluat mai târziu de o mişcare naţională, fondată în 1949 de prinţul Suphanuvong, sprijinită de Viet- PATIĂLA 240 nam, pentru lupta împotriva Franţei. în 1957 se transformă în Frontul Patriotic Laoţian, comunist, care preia conducerea statului, aboleşte monarhia şi proclamă Rep. Democratică Populară Laos (1975). în 1979 devine Frontul Lao pentru Reconstrucţia Naţională. PATIĂLA, oraş în NV Indiei (Punjab), pe canalul Sirhind, la 200 km NNV de Delhi; 323,3 mii loc. (2001). Centru comercial şi industrial (prelucr. bumbacului, băuturi alcoolice). Meşteşuguri tradiţionale. Univ. Punjabi (1962) cu 10 colegii. Fundat în 1763, devine capitala principatului omonim. PATIMĂ (< ngr.) s. f. 1. Sentiment copleşitor, care întunecă raţiunea; pornire nestăpânită; viciu (p. beţiei). ♦ Pasiune; iubire excesivă. ♦ Părtinire, duşmănie, ură. 2. (înv.) Suferinţă fizică, caznă, chin la care este supus cineva sau pe care le suportă cineva; tortură, supliciu; p. ext suferinţă; chin moral. «0-(în credinţa creştină) Patimile Mântuitorului = suferinţele îndurate de lisus Hristos în Săptămâna mare; chinurile răstignirii sale. Săptămâna patimilor = săptămâna dinainte de Paşti, numită şi Săptămâna mare. PATINA1 (< ^.) vb. I intranz. 1. A se da pe gheaţă cu patinele; a practica patinajul. 2. (Despre vehicule) A suferi o patinare1 (3). ♦ A se deplasa prin alunecare. PATINA2 (< patină2) vb. I refl. A prinde patină2. ♦ A se învechi. PATINAJ (< fr.) s. n. Ramură sportivă care cuprinde probele practicate cu patinele pe gheaţă. <0* P. viteză = ramură sportivă care constă în parcurgerea unor distanţe scurte de 500, 1 000, 1 500 m şi lungi de 3 000, 5 000, 10 000 m, pe piste de orice lungime sau cu turnante. Primul campionat mondial s-a desfăşurat la Amsterdam (1893). La Olimpiadă este introdus în 1924 (Chamonix). Printre cei mai mari patinatori de viteză s-au remarcat: C. Thunberg, O. Mathisen, Lidia Skoblikova, Andrea Schone, E. Heiden (5 medalii olimpice de aur, 1980, Lake Placid — performanţă unică). P. artistic = ramură sportivă care constă în executarea pe gheaţă a unor mişcări impuse şi a unor mişcări ritmice, liber alese. Primul campionat mondial a avut loc la Sankt-Petersburg (1896). La Olimpiadă este introdus în 1908 (Londra). Concursurile cuprindeau probe de simplu (masculin şi feminin) şi perechi; din 1976 (la Innsbruck) este introdusă şi proba de dans. Printre cei mai mari patinatori ai lumii în probele individuale se numără: Gabrielle Seifert, Peggy Fleming, Katharina Witt, Midori Ito, Em. Danzer, A. Calmat, J. Curry, Ondrej Nepela, Brian Boitano, B. Orser, V. Petrenko ş.a. în proba de perechi s-au remarcat: Ludmila Belousova şi O. Protopopov, Irina Rodnina cu Al. Ulianov şi apoi Al. Zaiţev, Ekaterina Gordeeva şi S. Grinkov ş.a., iar în cea de dans: Diane Towler şi B. Ford, Jane Torvill şi Chr. Dean, Isabelle şi P. Duchesnay, Natalia Bestemianova şi A. Bukin, Maria Klimova şi S. Ponomarenko, Ludmila Pahomova şi A. Gorşkov ş.a. P. pe role = p. care se practică cu patine pe role; probele, elementele (mişcările) sunt identice cu cele din p. viteză şi p. artistic. PATINARE1 (< patina1) s. f. 1. Acţiunea de a patina1 şi rezultatul ei. 2. Alunecare a unei piese ghidate (patină) pe o piesă de ghidare (culisă). 3. Alunecarea unei roţi de vehicul pe calea de rulare (p. de alunecare) sau învârtirea pe loc a roţilor motoare (p. de rostogolire), când calea de rulare prezintă condiţii nefavorabile de aderenţă (noroi, gheaţă etc.). PATINARE2 (< patina2) s. f. Acţiunea de a se patina2 şi rezultatul ei. ♦ Operaţie prin care se dă unui obiect patină2. PATINATOR, -OARE (< patina1) s. m. şi f. Persoană care practică patinajul. PATINĂ1 (după fr. patin) s. f. 1. (SPORT) Dispozitiv metalic, prevăzut cu un sistem de fixare pe talpa ghetelor, iar în partea inferioară cu o lamă care permite alunecarea pe gheaţă. P. sunt de mai multe feluri: pentru patinaj artistic, viteză sau fond, hochei şi agrement. -O* P. cu role (sau cu rotile) = dispozitiv asemănător cu patina (1), care are în locul lamei verticale de alunecare un sistem cu patru rotiţe (plasate două în faţă şi două în spate) şi care permite alergarea pe sol cu mişcări asemănătoare celor de pe patinoar. ♦ Fiecare dintre cele două tălpi ale săniei. 2. (TEHN.) Piesă prin intermediul căreia un mecanism poate aluneca pe un element de ghidare (ex. p. de ascensor). ♦ Dispozitiv care asigură un contact electric glisant, constituit dintr-o şină care alunecă pe firul de contact. ♦ Piesă folosită la unele maşini agricole de recoltat (cositori, secerători, combine de cereale etc.), care sprijină aparatul de tăiere pe sol, asigurând o distanţă constantă între sol şi cuţit. PATJNĂ2 (< fr.) s. f. 1. Oxidare naturală sau artificială a bronzului, prin care acesta se acoperă cu o pojghiţă de carbonat de cupru de culoare verde; strat de cocleală. 2. P. analog. Aspect caracteristic pe care îl capătă obiectele, clădirile care au suferit timp îndelungat acţiunea agenţilor atmosferici; în scopuri decorative, p. se poate obţine în mod artificial. PATINIR (PATENIER, PATINIER) [patini:r], Joachim de (1475/1485— 1524), pictor flamand. Promotor al unor creaţii în care subiectul biblic devine pretext pentru ample peisaje tratate ca gen autonom („Repaus în timpul Fugii din Egipt“, „Botezul lui lisus“, „ispitirea Sf. Anton“). PATINOAR (< fr.) s. n. Teren acoperit de gheaţă, cu suprafaţa netedă şi uniformă, pe care se poate patina. Poate fi natural sau artificial, în aer liber sau într-o sală acoperită. PATINSONARE (< germ.) s. f. Procedeu de extragere a argintului din plumbul argentifer, sărac în argint, obţinut la topirea minereurilor de plumb. Joachim de Patinir. „Botezul lui lisus“ 241 PATON ^nstă în înlăturarea cristalelor de plumb pe măsură ce acesta se solidifică. PATIO (cuv. sp.) s. n. Curte interioară, pavată, înconjurată cu arcade, specifică locuinţelor de tip spaniol. PATISERIE (< fr.) s. f. 1. Termen generic pentru produsele obţinute din aluat (prăjituri, pateuri, plăcinte). 2. Local în care se vând şi se consumă astfel de produse. PATKANIAN, Rafael Gabrielovici (pseud. lui Gamar Katipa) (1830- 1892), scriitor armean. Lirică patriotică de rezonanţă folclorică (ciclul „Cântece de libertate", poemul „Moartea lui Vartan Mamiconian"); nuvele de analiză inspirate din mediul provincial în timpul ocupaţiei turceşti. PATMORE [psetmo.j, Coventry Ker-sey Dighton (1823-1896), poet englez. Poeme celebrând dragostea conjugală şi bucuriile domestice, cu elemente autobiografice, inspirate de moartea prematură a soţiei („Un înger în casă", „Credinţă pentru totdeauna", „Victoriile dragostei"). Devenind catolic (1864), a exaltat în odele sale subiecte religioase („Erosul necunoscut", „Amelia", „Nuia, rădăcină şi floare"). PÂTMOS, mică insulă grecească (34 km2) în M. Egee (arh. Sporadele de Sud). Se consideră că aici apostolul loan a avut viziunea care i-a inspirat scrierea Apocalipsului. Mănăstirea Apocalipsei (sec. 11-12), cu adăugiri în sec. 17, Peştera Sf. loan şi centrul istoric Chorâ au fost declarate (1999) ca aparţinând patrimoniului cultural universal. PATNA, oraş în NNE Indiei, centru ad-tiv al statului Bihăr, port pe fl. Gange, la 467 km NV de Calcutta; 1,3 mii. loc. (2001). Nod feroviar. Aeroport. Ind. zahărului, a bumbacului, mobilei, pielăriei şi a uleiurilor vegetale. Centru comercial agricol. Universitate (1917). întemeiat sub numele de Pătaliputra în sec. 5 î.Hr., devine, sub regele Udayin, capitala Regatului Magadha, menţinându-şi acelaşi statut şi în timpul importantei dinastii indiene Maurya (sec. 4-2 î.Hr.), după care a decăzut. Refăcut, şi-a redobândit strălucirea sub dinastia Gupta (sec. 4-6 d.Hr.) — a cărei metropolă a fost, căzând ulterior în ruină. Cucerit de musulmani în sec. 12; reînviat, ca P., în 1541, a cunoscut, în timpul dinastiei Marilor Moguli, o mare prosperitate. Cucerit de britanici (1765). Monumente: ruinele fortificaţiilor şi ale palatului lui Aşoka (sec. 3 î.Hr.), moscheea Shir Shah (sec. 17). Artizanat (covoare, mătăsuri, ceramică, obiecte de metal). PATO- (< fr., it.; {s} gr. pathos „boală") Element de compunere cu sensul de „boală", „suferinţă", cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. PATOCKA, Jan (1907-1977), filozof şi eseist ceh. Unul dintre ultimii discipoli ai lui Husserl. Preocupat iniţial de filozofia „lumii-vieţii", după 1945 a abordat şi probleme ale libertăţii şi esteticii, precum şi de filozofie (studii despre Comenius). A elaborat conceptul său de istorie în „Eseuri eretice asupra filozofiei istoriei". Semnatar şi lider ideologic al Chartei 77. Arestat, a murit în urma anchetelor, numele său devenind simbol al rezistenţei morale împotriva puterii totalitare. Publicistică (voi. postum „Libertate şi sacrificiu. Scrieri politice"). PATOFIZIOLOGIE (< pato- + fiziologie) s. f. Studiul efectelor provocate de un proces patologic asupra activităţilor fiziologice normale. PATOGEN, -Ă (< fr. {»; fe} pato- + gr. gennaein „a crea, a naşte") adj. Care se referă la boală, care provoacă boli, purtător de boli. Germen p. = microorganism care produce infecţie la om, la animale sau la plante (ex. bacilul tific, virusul turbării, unele ciuperci etc.). PATOGEN ETIC, -Ă (< fr. pato-+ gr. gnomonikos „care arată") adj. (Despre simptomele caracteristice fiecărei boli) Pe baza căruia se poate pune diagnosticul; specific, caracteristic unei boli. PATOLOGIC, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la patologie, care aparţine patologiei -0- Anatomie p. = parte a anatomiei care studiază modificările anatomice intervenite în structura ţesuturilor şi a organelor sub influenţa unei boli. ♦ Bolnăvicios, morbid. PATOLOGIE (< fr. {i}; {s} gr. pathos „boală" + logos „studiu") s. f. Parte a medicinei care se ocupă cu studiul simptomelor şi al cauzelor bolilor şi care cuprinde mai multe diviziuni: etiologia, patogenia, fiziopatologia, morfopatologia, simptomatologia etc. Ca disciplină ştiinţifică, s-a constituit la mijlocul sec. 19. Există o p. generală, care studiază legile proceselor biologice importante (infecţia, imunitatea etc.) din cursul bolilor, şi o p. specială, care se ocupă cu studiul analitic al diverselor boli şi care cuprinde, la rândul ei, p. medicală, p. chirurgicală, p. comparată (studiul comparativ al bolilor la om şi la animale) şi p. experimentală (producerea la animale a bolilor întâlnite la om pentru a le putea studia mai bine). PATON [peiten], Alan Stewart (1903-1988), scriitor de expresie engleză şi om politic sud-african. Romane patetice în care evocă problemele sociale ale ţării („Dragul tărâm al lacrimilor"); povestiri pe tema discriminării rasiale („Să plângi pentru ţara Patmos. Biserica şi mănăstirea (în plan îndepărtat) PATON 242 iubită", „Spre munţi", „Călătoria a continuat", „Povestiri dintr-un ţinut frământat"). Studii („Ţara şi poporul Africii de Sud“). A luptat împotriva apartheid-ului. PATON, Evgheni Oskarovici (1870-1953), inginer ucrainean. Lucrări şi procedee de sudură automată; a condus construcţia podului sudat peste Nipru (1953), care-i poartă astăzi numele. PATOS (< ngr., fr.; {s} gr. pathos „suferinţă, pasiune") s. n. însufleţire pasionată; avânt, entuziasm. ♦ Afectare, emfază (în vorbire şi în scris); falsă însufleţire. PATOS de MINAS, oraş în E Braziliei centrale (Minas Gerais), pe râul Paranaiba, în pod. Planalto Central, la 856 m alt., la 306 km NV de Belo Horizonte; 115,3 mii loc. (2002). Nod rutier şi aerian. Centru comercial agricol (mei, manioc, fasole, orez, cafea, citrice, produse animaliere)? Fundat în 1866, primeşte statut de oraş în 1892 (sub numele de Patos). Actuala denumire din 1944. PATRAFjR (< ngr., sl.) s. n. Fâşie lungă din stofă, mătase etc. brodată, care se poartă peste stihar, de către preoţii ortodocşi, în timpul oficierii slujbei religioase; epitrahil. PATRAS (PATRAI) 1. Golf al M. Ionice, în NV pen. Pelopones; lungime: 50 km; lăţime: 10-20 km; ad. max.: 130 m. în E se leagă cu G. Corint prin str. Nâvpaktos (Lepanto). 2. Oraş în SV Greciei, în N pen. Pelopones, port la golful cu acelaşi nume al M. Ionice; 163,4 mii loc. (2001). Aeroport. Centru comercial. Ind. cauciucului, chimică, textilă, alim. şi a hârtiei. Export de vinuri, fructe, piei şi uleiuri vegetale. Universitate (1966). Biserica Aghios Andreas (1836). Fortăreaţă bizantină. O federaţie legendară a trei localităţi: Aroe, Antheia şi Mesatis a luat numele unui conducător aheu, Patreus, şi a devenit unul dintre cele 12 oraşe aheene (280 î.Hr.). După bătălia de la Actium (31 î.Hr.), împăratul roman Augustus a înfiinţat o colonie, Augusta Aroe Patren-sis (14 î.Hr.). în sec. 1, primul discipol al lui lisus Hristos, Andrei, a fost crucificat aici devenind patronul oraşului. Din sec. 13 au urmat un şir de confruntări sângeroase veneţiano-oto-mane pentru stăpânirea P. Capitală a principatului Ahaia (1205-1408). Aici a început (1821) războiul de eliberare a Greciei. Din 1899, sediul unui episcopat al bisericii ortodoxe. Nicolae Patraulea PATRAULEA, Nicolae (n. 1916, Târgu Jiu), inginer român. Acad. (1990), prof. la Acad. Tehnică Militară din Bucureşti. Pilot de vânătoare în al Doilea Război Mondial. Cercetări şi studii fundamentale privind mecanica fluidelor, aerodinamica mişcărilor conice în regim supersonic, aerodinamica suprafeţelor permeabile; a stabilit teoria aerodinamică a paraşutei, a studiat problema vehiculelor cu pernă de aer etc. Lucrări: „Teoria mişcărilor subsonice cu dâre aproape rectilinii", „Aerodinamica suprafeţelor permeabile", „Zborul cu decolare şi aterizare scurtă sau la verticală". PATRIA, organ al Partidului Naţional Român şi, din 1926, al Partidului Naţio-nal-Ţărănesc, apărut zilnic la Sibiu (febr.-sept. 1919), apoi la Cluj (1919— 1938). Directori: I. Agârbiceanu (1919— 1925), I. Clopoţel (1926-1930). Ziarul îşi propunea să contribuie la „aşezarea noului stat român pe temeliile adânci ale dreptăţii pentru întreg poporul nostru şi pentru toate popoarele între graniţele României Mari". A publicat articole politice, de filozofie, literatură, cultură generală etc. Colaboratori: T. Mureşanu, L. Blaga, S. Puşcariu, Z. Bârsan, Şt. Bezdechi, O. Ghibu, I. Breazu, A. Naum ş.a. PATRIARH (< ngr., sl.; {s} gr. patriarkhes „şef de familie") s. m. 1. Şef de familie în faza superioară a comunităţii gentilice (patriarhatul). ♦ Fig. Bătrân venerabil. ♦ Fig. Persoană în vârstă, cu multă experienţă într-un domeniu spiritual. <0- Patriarhii biblici -(în „Vechiul Testament") şefi ai unor mari familii gentilice şi conducători ereditari ai poporului evreu înainte de Moise (Avraam, Isac şi lacov, precum şi cei 12 fii ai lui lacov). 2. Cel mai înalt rang în ierarhia unora dintre bisericile ortodoxe autocefale. ^ P. ecumenic = titlul patriarhului de la Constantinopol. ♦ Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române = întâiul stătător între ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, având ca semn distinctiv două engolpioane, o cruce, culion, camilafcă cu cruce şi veşminte albe. Patriarhii Bisericii Ortodoxe Române: Miron Cristea (1925-1939), Nicodim Munteanu (1939-1948), lustinian Marina (1948-1977), Iustin Moisescu (1977-1986), Teoctist Arăpaşu (din 1986). ♦ Titlu onorific al unor episcopi catolici (ex. din Lisabona, Roma, Veneţia, Ierusalim) şi al conducătorilor Bisericilor Coptă, Ethiopiană, Armeană etc. PATRIARHAL, -Ă (< patriarh) adj. 1. Al patriarhului sau al patriarhiei, privitor la patriarh sau la patriarhie. 2. Care este din vremurile de demult; care aminteşte simplitatea şi austeritatea obiceiurilor şi a traiului din vechime; simplu; tihnit, liniştit. PATRIARHAT (< patriarh) s. n. 1. (IST.) Formă de organizare socială specifică Epocii bronzului, caracterizată printr-un rol important al bărbatului în viaţa economică şi socială şi în care apartenenţa la gintă se stabilea pe linia descendenţei paterne. 2. Formă de organizare instituţională la cel mai înalt nivel al unei Biserici ortodoxe autocefale. 3. (BIS.) Demnitatea de patriarh (2); perioada de păstorire a unui patriarh. PATRIARHIE (< ngr.) s. f. 1. Organizaţie bisericească ortodoxă sau eterodoxă (coptă, ethiopiană, armeană etc.) autocefală, având în frunte un patriarh (2). în sec. 5 au fost recunoscute scaunele patriarhale din Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim. Actualmente Biserica ortodoxă are nouă patriarhii: Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Moscova, Serbia, Bulgaria, România şi Georgia. P. Română a primit statut legal la 23 febr. 1925 şi a fost recunoscută prin tomosul patriarhului ecumenic Vasile H din 30 iul. 1925. Sub raport canonic şi administrativ cuprinde mitropolii (a Munteniei şi Dobrogei, a Moldovei şi Bucovinei, a Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, a Olteniei şi cea a Banatului), arhiepiscopii şi episcopii, ca eparhii în ţară. în străinătate P. Română are următoarele eparhii: Mitropolia Basarabiei, Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord, Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală şi Meridională, Arhiepiscopia Ortodoxă Rornână în America şi Canada, Episcopia PATRIMONIU Ortodoxă Română din Ungaria şi Episcopia Ortodoxă Română a Vârşe-ţului. Sub jurisdicţia directă a P. Române se mai află şi comunităţile ortodoxe româneşti din Australia şi Noua Zeelan-dă, din Bulgaria şi de la Ierusalim. Sub alte jurisdicţii canonice se află comunităţile ortodoxe române de la Sf. Munte Athos, Episcopia Ortodoxă din America, Parohia Ortodoxă Română din Cipru, din Africa de Sud şi de la Istanbul. 2. Reşedinţa patriarhului. PATRICHI, Cornel (n. 1944, Bucureşti), balerin, coregraf şi actor român. Activează la teatrele de revistă din Bucureşti şi Constanţa unde semnează mai multe coregrafii. Roluri în filme („Pădurea pierdută", „Gloria nu cântă"). PATRICHI Glna (1936-1994, n. Bucureşti), actriţă română de teatru şi film. Personalitate carismatică, a întruchipat pe scenă un ideal al teatrului modern, actorul total, care îmbina desăvârşit expresivitatea trupului cu forţa trăirilor psihice. Creaţii memorabile în teatru („Jocul de-a vacanţa", D’ale Gina Patrichi Biserica Patriarhiei cu hramul Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena din Bucureşti carnavalului", „Victimile datoriei", „Azilul de noapte", „Elisabeta l“, „Antoniu şi Cleopatra"), în film („Pădurea spânzuraţilor", „Felix şi Otilia", „Trecătoarele iubiri", „Probă de microfon", „Figuranţii") şi la televiziune („Raţa sălbatică", „Micul Eyoif", „Egmont", „Livada cu vişini"). PATRICIAN, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f. (în Roma antică) Denumire dată membrilor obştei gentilice la început, iar apoi aristocraţiei gentilice. P. se bucurau de drepturi politice şi aveau acces la magistraturi. Treptat, p. s-au transformat într-o pătură privilegiată, a societăţii romane, opusă plebeilor. PATRICIAT (< fr., lat.) s. n. 1. (în Roma antică) Nume dat aristocraţiei gentilice; 2. (în Evul Mediu) Nume dat păturii înalte, bogate şi privilegiată, a populaţiei din oraşele din V Europei. PATRICID, -Ă (< lat.) subst. 1. S. m. şi f. Persoană care şi-a ucis tatăl. 2. S. n. Crimă constând în uciderea părinţilor. PATRICK, Sfântul - (c. 385-461), călugăr din Gallia, originar din Britannia. Capturat, timp de şase ani a fost sclav în Irlanda, după care s-a reîntors în Britannia. Ca episcop (din 432), pleacă misionar în Irlanda, reuşind în următoarele trei decenii să impună aici creştinismul. Sanctificat, a devenit patronul spiritual al acestei ţări. Sărbătorit pe 17 mart. PATRICK CAMPBELL [paetrik kaembl], Beatrice Stella (1865-1940), actriţă engleză. Repertoriu amplu şi variat, de la piesele shakespeariene până la „neclodo anee", interpretat cu sensibilitate şi rafinament al jocului scenic. Rolul principal din piesa lui A. W. Pinero „A doua doamnă Tanqueray" îi aduce consacrarea ca cea mai bună actriţă a generaţiei sale. Abordează şi un repertoriu modern; obţine un răsunător succes cu „Pigmalion" de G. B. Shaw. Roluri în film. Volume de amintiri: „Viaţa mea şi unele scrisori", care includ şi scrisorile lui G. B. Shaw, de care a fost legată sentimental o lungă perioadă. PATRIE (< fr., lat.) s. f. 1. Ţară în care s-a născut cineva, considerată în raport cu acesta. 2. Mediul politic, social şi cultural în care s-a născut, îşi desfăşoară viaţa şi activitatea fiecare popor; cuprinde teritoriul, locul, cadrul geografic şi modul de viaţă al poporului, limba, cultura, tradiţiile. ^ Patrie-mamă (sau -mumă) = ţară din care s-a desprins o altă ţară, o provincie etc., care sunt legate de prima prin unitate naţională, de limbă, de cultură etc. P. cerească (sau obştească) = cerul; paradisul. ♦ Ţară în care locuieşte, în care se stabileşte cineva (fără a-i aparţine ca origine). 3. P. restr. Locul de origine al cuiva sau a ceva; pământ natal, loc de baştină. 4. Loc, climat, mediu propice dezvoltării cuiva sau a ceva. PATRIMONIAL, -A (< fr., lat.) adj. Care face parte dintr-un patrimoniu, privitor la un patrimoniu. ^ Bunuri patrimoniale = bunuri care pot fi evaluate în bani. Raporturi patrimoniale = raporturi juridice care au un conţinut economic. PATRIMONIU (< it., lat.) s. n. 1. Bunuri pe care le moştenesc descendenţii unei familii. 2. (DR.) Totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor unei persoane fizice sau juridice, evaluabile în bani şi a bunurilor la care se referă acestea. 3. Totalitatea bunurilor materiale care aparţin unui popor, unei colectivităţi, considerate ca o moştenire strămoşească; bun public. ♦ Bunuri spirituale care aparţin unui popor (moştenite din generaţie în generaţie); moştenire culturală. ♦ Bunuri spirituale, culturale etc. care aparţin întregii omeniri. 4. P. genetic = ansamblul informaţiei genetice (stocată în cromozomi) deţinută de speciile şi populaţiile ce alcătuiesc ecosistemele terestre şi acvatice ale Terrei. Marea diversitate şi bogăţia p. g. este pusă în pericol de restrângerea numerică şi teritorială şi de dispariţia unor specii şi ecosisteme naturale, iar în cazul animalelor domestice şi plantelor cultivate de reducerea numărului de rase şi soiuri şi de utilizarea unui număr foarte mic de furnizori de material seminal. Se consideră că această uniformizare genetică prezintă riscuri pentru viitor, reducând drastic capacitatea de adaptare în eventualitatea unor modificări mai mult sau mai puţin bruşte PATRIOT 244 ale condiţiilor de mediu sau a apariţiei unor epidemii. 5. P. natural = ansamblul componentelor şi structurilor fizico-geo-grafice, floristice, faunistice şi bioceno-tice naturale cu rol semnificativ sub aspectul conservării biodiversităţii, a integrităţii funcţionale a ecosistemelor, a patrimoniului genetic, precum şi pentru satisfacerea cerinţelor de viaţă, bunăstare, cultură şi civilizaţie ale generaţiilor prezente şi viitoare. Componentele care necesită un regim special de ocrotire pot fi desemnate prin lege ca bun al p. n. PATRIOT, -A (< ngr., fr., germ.) s. m. şi f. Persoană care îşi iubeşte patria, care manifestă ataşament faţă de ea, devotament faţă de popor, respect faţă de tradiţiile lui, faţă de limba şi cultura lui, mergând uneori până la sacrificiu în apărarea libertăţii şi independenţei acesteia. PATRIOTARD, -Ă (< fr.) adj. (Şi subst.) Care face paradă de patriotism, care arborează un fals patriotism. PATRIOTIC, -Ă (< fr.) adj. Plin de dragoste şi de devotament faţă de patrie şi de popor; făcut din patriotism, pătruns de patriotism; care exprimă patriotism. PATRIOTISM (< fr.) s. n. Ataşament faţă de patrie şi de propriul popor, statornicit în decursul istoriei, având în diferite epoci un conţinut diferit. P. apare o dată cu formarea popoarelor, dar capătă o mare însemnătate în perioada transformării lor în naţiuni şi a constituirii statelor naţionale. Element al conştiinţei şi psihologiei sociale, p. acţionează ca o puternică forţă motrice ideală, moral-politică în lupta şi munca pentru progresul patriei. PATRISTIC, -Ă (< fr., germ.) adj. (BIOL.; despre organisme) Care indică similitudini ce provin dintr-un strămoş comun. PATRISTICĂ (< fr., germ.; {s} gr. pater, patros „părinte") s. f. Operele şi doctrinele primilor teologi creştini, numiţi, de obicei, Părinţi ai Bisericii sau Doctori ai Bisericii, care au militat şi au scris în sec. 1-9, îndeosebi în greacă şi latină, dar şi în siriacă şi aramaică. Termenul vine din expresia theologia patristica prin care, în sec. 17, era desemnată învăţătura sfinţilor părinţi spre a fi deosebită de teologiile biblică, scolastică, simbolică şi speculativă. Prima perioadă a literaturii patristice (sec. 1-2) include scrierile Părinţilor Apostolici (Clement, Ignatie, Policarp, Papias ş.a.) şi cele ale apologeţilor greci şi latini (Justin Martirul, Atenagora, Minucius Felix, Tertullian, Eusebiu de Cezarea, leronim, Teodor de Mopsuestia şi Maxim Mărturisitorul). A doua perioadă cuprinde scriitorii creştini din sec. 3, numiţi şi „ante-nicenieni“ (Clement din Alexandria, Irineu, Origen, Ciprian). în sec. 4-5 sunt, pe de o parte, teologii răsăriteni: Părinţii Alexandrini (Atanasie, Chirii al Alexandriei), cei antiohieni (loan Hrisostom), Părinţii Capadocieni (Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa), scriitorii siro-palestinieni (Chirii al Ierusalimului, Apolinarie), scriitorii de limbă siriacă (Efrem Şirul), scriitorii armeni; pe de altă parte, Părinţii Latini (llarie din Poitiers, Ambrozie, Augustin, llarie din Arles, Gregoire din Tours). Convenţional, lista părinţilor latini este încheiată cu Grigorie cel Mare, deşi Bernard din Clairvaux este adesea menţionat ca ultimul părinte, iar canonul părinţilor greci este încheiat cu loan Damaschin. PATRJŢĂ (< germ.) s. f. Piesă componentă, de obicei mobilă, a matriţei, cu suprafaţa activă convexă sau profilată, care presează materialul în cavitatea matriţei. PATRIX [patrj], Georges (n. 1920), designer francez. Fondator (Paris, 1950) al unui Birou de studii estetice şi de arhitectură industrială. Interesat de îmbinarea culorilor în spaţiile industriale („Frumuseţe sau urâţenie. Spre o estetică industrială"). PATROCLE (în „lliada"), unul dintre conducătorii aheilor. Celebrul prieten al lui Ahile, pe care l-a însoţit ia asediul Troiei. Cu armele lui Ahile, retras din luptă după insulta pe care i-a adus-o Agamemnon, P, a pornit la luptă împotriva troienilor. Ucis de Hector, a fost răzbunat de Ahile, care, întors pe câmpul de bătaie, l-a răpus pe eroul troian. PATROCLjN, -Ă (< fr.) adj. (BIOL.) (Despre organisme) Care a moştenit şi manifestă în special caractere paterne. PATROLOGIE (< fr. {i}; {s} gr. pater, patros „părinte" + logos „studiu") s. f. Ştiinţa care studiază scrierile şi doctrinele Părinţilor Bisericii. Termenul a fost folosit prima dată ca titlu al operei teologului luteran Johannes Gerhard, publicată în 1653, titlu prin care era etichetată istoria literaturii teolo-gico-bisericeşti până în Evul Mediu. Cel dintâi document care cuprinde elemente de p. este „Istoria bisericească" a lui Eusebiu din Cezarea, iar prima lucrare de p. propriu-zisă este „De viris illustribus" a lui leronim, care avea să fie urmată de alte trei lucrări cu acelaşi titlu semnate de Ghenadie de Marsillia, Isidor de Sevilla şi lldefonso de Toledo, iar după cinci sute de ani, încă două, una aparţinând lui Sigebert de Gembloux şi cealaltă semnată cu numele lui Henric din Gand. începând din sec. 16 apar numeroase colecţii de texte patristice, cea mai de seamă fiind realizată de Jacques Paul Migne. PATRON1 (< germ.) s. n. 1. Bucată cilindrică de exploziv, învelită în hârtie parafinată, folosită la încărcarea găurilor de mină. 2. Schiţă-program pentru indicarea modului de legătură a firelor şi a ordinii operaţiilor în industria textilă. 3. Buşon fuzibil. 4. Cartuş. PATRQN2, -OANĂ (< fr., lat., germ.) s. m. şi f. I. S. m. (în Roma antică) Patrician roman, considerat în raport cu liberţii şi cu clienţii lui. ♦ Cetăţean Patrocle ucis de Hector PATUCA roman, apărător al administraţiei locale într-un litigiu cu administraţia centrală. : tl. S. m. şi f. Sfânt socotit protector al unei persoane, al unei corporaţii, al unui aşezământ, al unei societăţi sau al unei î, comunităţi care îi poartă numele (Sf. Patrick, Irlanda); zi calendaristică în care se prăznuieşte un sfânt şi pe care o ^ serbează cei care îi poartă numele. III. S. m. şi f. Persoană care deţine dreptul :i de proprietate asupra unei întreprinderi, a unei firme, a unui local, a unui atelier etc. şi utilizează muncă salariată. PATRONA (< patron2) vb. I tranz. A ocroti, a sprijini, a susţine: p. ext. a dirija, a conduce. PATRONAJ (< fr.) s. n. Ocrotire, sprijinire, protecţie. ♦ Asociaţie, societate de binefacere; (acţiuni de) ocrotire a săracilor şi a celor incapabili de muncă. PATRONARE (< patron1) s. f. Operaţia de înfăşurare a capătului unei parâme cu aţă de vele, fire de sârmă etc. pentru a împiedica dezrăsucirea. PATRONAT (< fr.) s. n. 1. Drept al unui prelat (sau senior laic) de a numi pe cineva într-o funcţie ecleziastică. 2. Ansamblul patronilor2 dintr-o întreprindere, ramură de activitate etc.; conducere a unei întreprinderi, societăţi economice etc. de către un grup de patroni. PATRONjM (< fr.) s. n. Nume de familie. PATRONIMIC (< fr., lat.) adj. m. Nume ~ = a) (şi subst., n.) nume de familie; b) (în Antichitate) nume care desemna descendenţii unei persoane sau chiar ai unei familii, ai unei dinastii. PATRONIMjE (< patronim) s. f. Ramură a genealogiei care studiază evoluţia într-o familie a numelor după tată. PATRU (lat. quattuor) num. card. Număr natural mai mare decât trei cu ■0 unitate, indicat prin cifra 4. Semnificaţiile cifrei patru sunt legate de cele ale pătratului şi ale crucii, p. fiind simbol al plenitudinii şi universalităţii. Este considerată o cifră sacră. Expr. A fi ou ochii în patru = a fi foarte atent, a proceda cu multă băgare de seamă. A despica (sau a tăia) firul în patru = a cerceta în mod amănunţit, a se ocupa de ceva cu minuţiozitate exagerată. (Adjectival) între patru ochi = fără martori, în doi, în taină, confidenţial. -0-(Substantivat, m.) Scrie un patru (Cu valoare de num. ord.) Rândul patru. PATRULA (< patrulă) vb. I intranz. (MILIT.) A parcurge, după un anumit program, un traseu terestru, aerian sau pe apă, în scop de cercetare, de pază, de control etc. PATRULATER (< lat., fr., după patru) s. n. Poligon cu patru laturi. PATRULĂ (< germ.) s. f. (MILIT.) Subunitate militară care execută misiunea de a patrula. ^ P. de aviaţie = subunitate formată din 3-4 avioane militare, aflate în misiune. PATRULEA, PATRA (< patru) num. ord. (Precedat de art. „al“, „a") Care urmează după al treilea. PATRUPED (< patru, după fr. quadrupede; {s} lat. quadrupes, -edis „care are patru picioare") s. n. Animal cu patru picioare. în această categorie intră majoritatea mamiferelor. PATRUSPREZECE num. card. v. paisprezece. PATRUZECI (< patru + zece) num. card. Număr natural, mai mare de patru ori decât zece. (Cu valoare de num. ord.) Locul patruzeci. PATRUZECILEA, -ZECEA (< patruzeci) num. ord. (Precedat de art. „al", „a") Care urmează după al treizeci şi nouălea. PÂTS, Konstantin (1874-1956), om politic estonian. Unul dintre conducătorii luptei pentru independenţa ţării sale; a devenit primul şef al guvernului (febr.-nov. 1918) după proclamarea ei. Preşedinte şi prim-min. (1921-1922, 1923, 1932-1933). în urma unui referendum şi-a asumat puteri dictatoriale (1934-1938); ales preşedinte (1938- 1940). Deportat de autorităţile sovietice în Siberia, unde a şi murit. PATTERSON [psetersn], Floyd (n. 1935), boxer american. Campion olimpic (Helsinki, 1952) la categoria mijlocie (l-a învins în finală pe românul Vasile Tiţă). Campion mondial profesionist la categoria grea (1956) succedându-i lui Rocky Marciano; a pierdut titlul în 1959, dar l-a recâştigat, fiind primul boxer din lume care a realizat revenirea (1960-1962). PATTI, Adelina (pe numele adevărat Adela Juana Maria P.) (1843-1919), soprană italiană. A debutat la 16 ani, la New York, în „Lucia di Lammermoor" de G. Donizetti. Carieră îndelungată, celebră în întreaga lume. Voce cu extindere extrem de amplă, agilitate a vocalizelor, timbru excelând prin bogăţie şi claritate, emisie de o egalitate perfectă. Roluri de coloratură şi dra- Adelina Patti matice („Aida", Cherubino din „Nunta lui Figaro", Zerline din „Don Juan", Margareta din „Faust"). A cântat şi la Bucureşti (1885) în spectacole organizate şi conduse de G. Stephănescu. Retrasă de pe scenă în 1889, a continuat să dea concerte în teatrul său particular din Anglia până în 1914. Prima cântăreaţă de la care s-au păstrat discuri. Membru post-mortem al Acad. (1990). PATTON [psetn], George Smith (1885-1945), general american. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a comandat corpuri de armată în Africa de Nord şi Sicilia (1942- 1943), iar după debarcarea din Normandia (6 iun. 1944), Armata a 3-a aliată, care a acţionat în Franţa şi în S Germaniei. Unul dintre maeştrii folosirii blindatelor în operaţiuni militare. A murit într-un accident de maşină. PATUCA, fluviu în NE Hondurasului, format prin unirea, în aval de Juticalpa, a râurilor Guayape şi Guayambre, care izvorăsc din Cordillera Nombre de Dios şi, respectiv, din Montana Villa Santa; 320 km. La c. 25 km aval de localit. Puerto Delon, cursul fluviului este întrerupt de o puternică ruptură de pantă, George Smith Patton PATVAGON 246 Ivan Patzaichin numită Poarta infernului, după care curge liniştit pe direcţie SV-NE, vărsându-se în M. Caraibilor. Navigabil pe cursul inferior. PATVAGON (< germ.) s. n. Vagon de bagaje. PATZAICHIN, Ivan (n. 1949, sat Mila 23, jud. Tulcea), canoist român. Participant la cinci olimpiade, a devenit de patru ori campion olimpic la canoe-dublu (Ciudad de Mexico, 1968, Munchen, 1972, Moscova, 1980, Los Angeles, 1984), la canoe-simplu (Munchen, 1972) şi de şapte ori campion mondial (1970, 1973, 1977, 1978, 1979, 1982, 1983), de 25 ori campion al României. în 17 ani de activitate a câştigat 34 de medalii în întrecerile internaţionale. în prezent, antrenor al loturilor naţionale de caiac-canoe ale României. Ordinul Olimpic de platină (1990). PAU [po], oraş în SV Franţei (Bearn), situat la poalele de N ale m-ţilor Pirinei, pe râul omonim, la 175 km S de Bordeaux; 79,4 mii loc. (2003). Ind. metalurgică, a constr. aeronautice şi a turbinelor, a energiei electrice, chimică, textilă, de prelucr. a petrolului, a încălţămintei şi alim. Univer- sitate (1722, reînfiinţată în 1969). Muzeu Naţional cu colecţii de mobilier şi de tapiserii din sec. 16-18, adăpostit în castel. Muzeu de Artă. Muzeul Bernadotte. Hipodrom. Circuit automobilistic. Staţiune climaterică şi centru al sporturilor de iarnă. Castel (sec. 13-16, restaurat în sec. 19). Menţionat documentar în 1154. Din sec. 15, capitala Bearn-ului şi apoi a regilor Navarrei. Alipit Coroanei franceze (1620). PAUKER (n. Hana Rabinsohn), Ana (1893-1960, n. Codăeşti, jud. Vaslui), om politic român. Membră P.C.R. (din 1921). Arestată (1925), pentru activitate comunistă, a reuşit, în timpul procesului să scape şi să se refugieze în U.R.S.S., unde a activat în Internaţionala a IIl-a, Comunistă. Reîntoarsă în ţară, a fost din nou arestată (1935) şi condamnată în procesul de la Craiova la 10 ani de detenţie. Eliberată (1941), în urma unui schimb de prizonieri politici cu sovieticii, pleacă din nou în U.R.S.S. A avut un rol important în organizarea (1943) Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu“, formată din ostaşi români căzuţi prizonieri la sovietici. Revenită în ţară (sept. 1944), este aleasă în conducerea superioară a partidului, calitate în care a avut un rol decisiv în comunizarea şi sovietizarea României. Ca secretar al partidului s-a ocupat de reorganizarea acestuia, primirea de noi membri, elaborarea statutului, precum şi de colectivizarea agriculturii. Ministru al Afacerilor Străine (1947-1952), funcţie în care a debutat printr-o epurare, de o extremă duritate, a funcţionarilor diplomatici de profesie şi înlocuirea acestora cu diletanţi, mai ales din rândurile activiştilor. Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1949- 1952). în lupta pentru putere, cu gruparea naţional-comunistă, condusă de Gh. Gheorghiu-Dej, a fost acuzată de „deviere de dreapta şi aventurism de stânga", împreună cu Vasile Luca şi Ana Pauker Teohari Georgescu, şi îndepărtată din toate funcţiile de stat şi de partid. Arestată pentru scurtă vreme în 1953, este eliberată graţie evenimentelor intervenite în U.R.S.S., în urma morţii lui Stalin. în ultimii săi ani de viaţă, grav bolnavă, a trăit ca persoană particulară, într-o izolare cvasitotală. PAUL, numele a şase papi. Mai importanţi: 1. P. III (Alessandro Farnese) (1534-1549), iniţiatorul Contrareformei, pentru susţinerea căreia a aprobat în 1540 întemeierea, de către Ignaţiu de Loyola, a Ordinului Iezuiţilor; a reorganizat inchiziţia (1542). L-a excomunicat pe regele Angliei Henric VIII. A convocat Conciliul de la Trento (1545-1563). Protector al artelor. A ridicat la Roma o serie de construcţii (Palatul Farnese). L-a angajat pe Michelangelo să construiască basilica Sfântul Petru şi să decoreze Capela Sixtină. 2. P. V. (Camillo Borghese) (1605-1621). Apărător al autorităţii papale, a condamnat ca eretică opera lui N. Copernic şi a trimis în faţa tribunalului inchizitorial pe Galileo Galilei. 3. P. VI (Giovanni Battista Montini) (1963-1978). A continuat lucrările Conciliului Vatican II (11 oct. 1962-8 dec. 1965), iniţiate de Papa Paul III 247 PAULI papa loan XXIII. Susţinător al dialogului cu necatolicii şi necreştinii şi al ecumenismului, rupând tradiţia, a întreprins mai multe călătorii în lume. Enciclica sa, Populorum progressio (1967), este inspirată de problemele economice, sociale şi religioase (celibatul clerului, întreruperea sarcinii ş.a.), propunând o implicare mai mare a bisericii în rezolvarea acestora; de asemenea, scrisoarea sa apostolică, Octo-gesimo anno (1971), îi invită pe creştini la extinderea acţiunilor lor în aceste domenii. PAUL I, rege al Greciei (1947-1964). Fiu al regelui Constantin I, i-a succedat la tron fratelui său George II. Pe plan intern s-a confruntat cu o pronunţată instabilitate internă şi cu Războiul civil declanşat de comunişti, iar pe plan extern cu criza cipriotă, relaţiile cu Turcia fiind priorităţi ale guvernului grec. PAUL din Egina (Paulus Aeginata) (c. 625-c. 690), chirurg grec. Lucrarea sa, Epitomae medicae libri septem, reuneşte cunoştinţele medicale de până la el, fiind o sursă de inspiraţie şi pentru medicii arabi. Wolfgang Paul PAUL, Hermann (1846-1921), lingvist german. Prof. univ. la Freiburg şi Munchen. Teoretician al curentului neogramatic („Principii de istorie a limbii", „Fundamentele limbii germane"). Lucrări de istoria limbii („Gramatica germană") şi de lexicografie („Dicţionar german"). PAUL, Wolfgang (1913-1993), fizician german. Director (din 1952) al Institutului de Fizică din Bonn. A imaginat un sistem fizic care i-a permis să izoleze şi să imobilizeze atomii ionizaţi (scara lui P.), utilizaţi în spectroscopia modernă. Premiul Nobel pentru fizică (1989), împreună H.G. Dehmelt şi N.F. Ramsey. PAULAT, Ion (1873-1954, n. sat Cioara-Doiceşti, azi Bărăganul, jud. Brăila), inventator român. Pionier al aviaţiei, constructorul primului hidroavion în România (1911) şi al unui avion monoplan (1912). PAUL-BONCOUR [pol-bokur], Joseph (1873-1972), avocat şi om politic francez. Fondatorul partidului Uniunii Socialiste Republicane (1931). Ministru de Externe (1932-1934, 1936, 1938). Prim-min. (1932-1933). A desfăşurat o activitate intensă în cadrul Societăţii Naţiunilor; delegat (1946) la Conferinţa de la San Francisco pentru semnarea Cartei O.N.U. PAUL DE ALEP (pe numele arab Bulos ibn az-Za’im) (1627-1669), cleric ortodox melchit, originar din Siria. în calitate de arhidiacon şi secretar particular al patriarhului Macarie de Antiohia, tatăl său, l-a însoţit pe acesta într-o lungă călătorie (1652-1659), vizitând cu acest prilej Moldova şi Ţara Românească. Relatările sale de călătorie conţin informaţii geografice, politice, sociale şi culturale preţioase privind Ţările Române în sec. 17. Nicolae Paulescu PAUL DIACONUL (pe numele adevărat Paolo Varnefrido) (c. 720—c. 799), istoric de origine longobardă. Călugăr benedictin la abaţia din Monte Cassino. Autorul unei istorii a longo-barzilor, cuprinzând perioada dintre anii 568 şi 744 şi al unei „Istorii a Romei" (continuare a istoriei cu acelaşi titlu scrisă de Eutropiu), cuprinzând perioada dintre anii 364 şi 553. PAULESCU, Nicolae (1869-1931, n. Bucureşti), fiziolog român. Prof. univ. la Bucureşti. între 1897 şi 1900 a lucrat ca medic la Paris. Cercetări originale asupra structurii şi mecanismelor de producere a febrei, fiziologiei splinei, fiziologiei normale şi patologice a pancreasului endocrin („Tratat de fiziologie medicală"). A descoperit insulina, publicând (aug. 1921) rezultatele cercetărilor sale privind izolarea unui hormon pancreatic, pe care l-a denumit pancreatină. A elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei şi a făcut studii importante asupra acestei glande. Alte lucrări: „Trăite de medecine" (în colab. cu E. Lancereaux), „Traitement du diabete", „Tratamentul febrei". M. post-mortem al Acad. (1990). PAULHAN [polă], Jean (1884-1968), eseist şi scriitor francez. Studii privitoare la limbaj şi la condiţia literaturii („Florile din Tarbes", „Incertitudinile limbajului", „Cheile poeziei", „Arta informală"). Proză scurtă („Cauze celebre"). PAULI, Wolfgang (1900-1958), fizician elveţian de origine austriacă. Din 1946 s-a stabilit în S.U.A. Prof. univ. la Zurich şi Princeton. Contribuţii în mecanica cuantică şi fizica particulelor elementare. A explicat (1924) structura superfină a liniilor spectrale, introducând noţiunea de spin nuclear şi para-magnetismul electronilor în metale (1927); a enunţat (1925) ideea că într-un singur atom nu pot exista doi electroni cu aceleaşi numere cuantice PAULIANĂ 248 Wolfgang Pauli (principiul de excluziune al lui P.) şi a emis (1931) ipoteza existenţei neutri-nului, formulând (1933) proprietăţile sale de bază. Premiul Nobel pentru fizică (1945). PAULIANĂ (< fr.) pdj. fem. Acţiune ~ = acţiune judiciara prin care un creditor poate cere debitorului său rezilierea unui contract, anularea unui act etc., dacă acestea sunt posterioare creanţelor. PAULING [po.lir]], Linus Cari (1901— 1994), chimist american. Prof. la Institutul Tehnologic din Pasadena (California). Lucrări fiindamentale asupra naturii legăturilor chimice şi a structurii moleculelor, în special a macromole-culelor organice şi a cristalelor („Chimie generală"). Autorul concepţiei rezonanţei structurilor de valenţă. Intensă activitate de mobilizare a opiniei publice împotriva experienţelor nucleare. în ultimii ani s-a preocupat de prevenirea şi tratamentul bolilor contagioase, recomandând administrarea unor doze mari de minerale şi vitamina C. M. de onoare al Acad. Române (1965). Premiul Nobel pentru chimie (1954), Premiul Nobel pentru pace (1962). Linus Caii Pauling Konstantin Gheorghievici Paustovski PAULOVNIA subst. Arbore din familia scrofulariaceelor, de c. 15 m înălţime, cu frunze mari, cordat-ovate, flori mov mari, grupate în panicule terminale erecte (Paulownia tomentosa). înfloreşte primăvara, înainte de înfrunzire. Originar din Extremul Orient (China, Japonia); în România introdus ca arbore ornamental în parcuri şi pe alei. PAULUS, Friedrich (1890-1957), ge-neral-feldmareşal german. Unul dintre principali autori ai planului Barbarossa. Comandant (1942-1943) al Armatei a 6-a germane care, încercuită, a capitulat la Stalingrad (ian. 1943), în ciuda ordinelor primite de la Hitler de a rezista. Internat în lagăr în U.R.S.S. (până în 1953), s-a stabilit apoi în R.D.G. A apărut ca martor al acuzării în Procesul de la Nurnberg, depunând mărturie împotriva nazismului. PAUMGARTNER, Bernhard (1887-1971), dirijor, compozitor şi muzicolog austriac. Director (1917-1938 şi 1945- 1953) al institutului şi muzeului Mozarteum din Salzburg; cofondator al Festivalului de la Salzburg. Fondator al Cameratei academica (1952). Autor de muzică de scenă şi opere. Studii fundamentale despre Mozart, biografii ale lui Bach şi Schubert. Bernhard Paumgartner PAUPER, -Ă (< lat. pauper ,,sărac“) adj., s. m. şi f. (Persoană) în stare de sărăcie extremă; (foarte) sărac. PAUPERjSM (< fr., engl.; {s} lat. pauper „sărac") s. n. Stare de sărăcie extremă a unei părţi din populaţia unei ţări. PAUPERIZA (< fr.) vb. I tranz. (Livr.) A aduce pe cineva la stare de sărăcie extremă; a sărăci. PAUPERIZARE (< pauperiza) s. f. Proces de înrăutăţire a situaţiei economice şi social-politice a unei persoane, a unui grup, a unei zone etc. PAUPERTATE (< lat.) Stare de sărăcie extremă a cuiva. <0- Act (sau certificat) de p. = act (sau certificat) prin care se atestă că o persoană nu posedă bunuri impozabile. PAUSANIAS, rege al Spartei (408-395 î.Hr.). L-a îndepărtat pe generalul Lisandru de la putere (403 î.Hr.), înlăturând dictatura „celor 30 de tirani" şi restabilind regimul democratic, înfrânt în Războiul corintic (395 î.Hr.), este condamnat la moarte şi pleacă în exil la Tegea, unde moare (390 î.Hr.). PAUSANIAS (?-467 Î.Hr.), general spartan. Comandant suprem al forţelor greceşti după moartea, la Termopile,^ a unchiului său Leonidas I (480 î.Hr.). învingător al forţelor persane la Plateea (479 î.Hr.). încercând să instaureze o guvernare despotică, a fost ucis de spartani, care l-au zidit de viu în templul Atenei Chalkioikos. PAUSANIAS (sec. 2), scriitor, geograf şi călător grec. Autorul lucrării „Călătorie în Grecia", în 10 cărţi, elaborată în urma călătoriilor sale prin Attica, Argolida, Laconia, Beoţia, Phocida ş.a., importantă pentru descrierea unor monumente, azi dispărute. PAUSTOVSKI, Konstantin Gheorghievici (1892-1968), scriitor rus. Naraţiunile sale sunt străbătute de lirism, de meditaţia personală şi descrierea pitorească, evocând întinderile apelor şi nostalgia depărtărilor exotice („Poveste nordică", „Colhida", „Zile de vară“, „Kara-Bogaz"). Romane autobiografice în care evocă perioada revoluţiei şi a războiului civil („Povestea unei vieţi"); comedii. , PAUSUS (în mitologia romană), zeu simbolic al repausului, ocrotitorul odihnei (de la lat. pausare „a opri, a înceta"). PAUŞAL, -Ă (< germ.), s. n., adj. 1-S. n. Sistem de plată pentru o prestaţie de serviciu, pentru un consum de energie, de combustibil, de apă etc. prin PAVEL stabilirea, cu aproximaţie, a unei sume globale. 2. Adj. Global, forfetar. -O- Tarif iau (preţ) p. - tarif care se plăteşte uniform, stabilit pe baza experienţelor sau a unor evaluări. PAUZĂ (< fr., lat., germ.) s. f. 1. Suspendare, oprire cu durată variabilă a unei acţiuni, a unei mişcări, a unei activităţi etc.; interval de timp cât durează această întrerupere, repaus. ♦ (La şcoală) Recreaţie. ♦ (La spectacole) Antract. 2. (Concr.) Semn muzical, corespunzător valorilor de note, care indică întreruperea cântării pe o durată determinată. ♦ Semn de punctuaţie reprezentat printr-o linioară orizontală mai lungă decât cratima şi folosit pentru a indica cititorului o oprire în lectură mai îndelungată decât la virgulă sau pentru a separa două părţi deosebite ale unui text. 3. (în versificaţie) Timpul de oprire impus de respiraţie în recitarea versurilor sau de necesitatea marcării picioarelor ritmice. PAVA (< fr.) vb. I tranz. A executa un pavaj; a acoperi o stradă, o curte etc. cu pavaj. PAVAJ (< fr.) s. n. 1. Acţiunea de a pava; concr. îmbrăcăminte rutieră alcătuită din materiale în formă de blocuri (de piatră, din cărămizi, din dale etc.), aşezate pe un pat de nisip sau de mortar aşternut pe fundaţia, pregătită în Prealabil, a unui drum, a unei curţi etc. 2- (GEOGR.) P. deşertic = teren acoperit cu lespezi de rocă, rămase la suprafaţă, în timp ce materialul fin a fost spulberat de vânturile puternice din deşert. PAVANĂ (< fr.; it. pavana „din adova“) s. f. Vechi dans cu caracter ceremonios, de origine italiană, cu măsură binară şi mişcare lentă, răspândit a jumătatea sec. 16 în toată Europa; melodia corespunzătoare acestui dans. ~ ... * — f = —— «--Z-Zfi Pauze (2.) Stă la baza primei versiuni a suitei, alături de gagliardă. PAVAROTTI, Luciano (n. 1935), tenor italian. Debut la Scala din Milano (1965). Voce de tenor liric, de o mare bogăţie, cu un acut de o uşurinţă extremă. Tehnică perfectă ce surmon-tează orice dificultate a marilor roluri de operă (Donizetti, Verdi, Puccini ş.a.). Prin arta lui obţine într-o manieră desăvârşită echilibrul între calităţile vocale superlative şi o muzicalitate deosebită, care fac din el unul dintre cei mai mari tenori ai tuturor timpurilor. Carieră alături de mari partenere (Montserrat Caballe, Ileana Cotrubaş, Kiri Te Kanawa, Mirella Freni), care graţie susţinerii audio-vizuale a făcut din el una dintre vedetele cele mai căutate din lume. Fondator (1981), la Philadelphia, al unui concurs pentru tineri cântăreţi. în ultima perioadă îşi reduce apariţiile scenice în favoarea recitalurilor şi producţiilor televizate. Specialist al concertelor în spaţii ample (singur sau împreună cu P. Domingo şi J. Carreras), care îi aduc mii de ascultători, într-o formă de spectacol mai apropiată de varietăţi, decât de operă. Roluri în filme. PAVĂZĂ (< pol.) s. f. 1. Scut. ^ Expr. A sta pavăză = a apăra. 2. Fig. Ocrotire, sprijin, apărare, protecţie. PAVEA (< fr.) s. f. Bloc, bucată de piatră, de cărămidă sau de lemn, de formă aproximativ cubică, folosită la executarea pavajelor. PAVECţRNIŢĂ (PAVECERNIC) (< sl.) s. f. 1. Slujbă scurtă care urmează după vecernie. 2. Carte bisericească cuprinzând rugăciunile şi rânduiala acestei slujbe (ex. „PavecernicuP‘ de la laşi din 1754). PAVEL (PAUL, iniţial SAUL) (c. 10-63/67), apostol creştin. Considerat cel mai mare teolog şi misionar al Luciano Pavarotti creştinismului timpuriu. L-a combătut în dogmă pe apostolul Petru. Născut într-o familie iudaică din Tars (Cilicia), a avut o viziune în faţa cetăţii Damasc şi, primind o educaţie religioasă, s-a convertit la noua religie, deşi, iniţial, fusese un aprig prigonitor al creştinismului, botezându-se şi schimbându-şi numele din Saul în P. (c. 32). începe lungi călătorii ca misionar în Orientul roman şi Pen. Balcanică, fondând mai multe comunităţi creştine. Revenit la Ierusalim, este arestat (c. 56) şi transferat la Roma, unde va fi martirizat în timpul lui Nero. O parte din scrierile sale adresate comunităţilor creştine s-au păstrat, fiind preluate în „Noul Testament" (cele 14 epistole care îi sunt atribuite de tradiţia ecleziastică). Sanctificat, este sărbătorit la 29 iun., împreună cu Petru. PAVEL 1. Amelia P. (1915-2003, n. Bucureşti), istoric de artă şi scriitoare română. Prof. univ. la Bucureşti. Monografii şi dicţionare enciclopedice („Expresionismul şi premisele sale“, „Desenul românesc în prima jumătate a secolului XX", „Pictura românească interbelică", „Dicţionar de termeni de artă", în colab., „Lexiconul de artişti Vollmer", în colab.). 2. Toma P. (n. 1941, Bucureşti), lingvist, teoretician al literaturii şi eseist român; fiul lui P. (1). Stabilit în străinătate (1969). Prof. univ. la Princeton. Studii de literatură comparată („Fictional Worlds", „Le Mirage linguistique", „L’Art de l’eloigment", „Povestiri filozofice"). PAVEL, Constantin (1907-2000, n. sat Buceşti, jud. Galaţi), teolog român. Prof univ. la Institutul Teologic din Bucureşti. Lucrări de teologie şi filozofie morală („L’irreductibilite de la Morale â la Science des Moeurs", „Problema răului la Sf. Augustin. Studiu de filosof ie morală", „Teologia morală creştină", în colab.). PAVEL, Dorin (1900-1979, n. Sebeş), inginer român. Prof. univ. la Bucureşti. Studii şi cercetări de mecanica fluidelor, hidraulică aplicată şi maşini hidraulice. Importante proiecte de baraje şi alimentări cu apă. Contribuţii la elaborarea primului plan de electrificare a ţării. PAVEL, Ionel S. (1897-1991, n. Bucureşti), medic român. Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Fondator şi director (1948-1967) al Centrului de Asistenţă a Diabeticilor din Bucureşti. Unul dintre iniţiatorii studiilor sistematice de hepatologie şi diabetologie clinică în România; a militat pentru organizarea asistenţei medico-sanitare a diabeticilor. PAVEL CEL MARE Ionel S. Pavel Cercetări asupra fiziologiei şi patologiei pancreasului, a tulburărilor funcţionale ale colecistului, asupra diabetului zaharat etc. („Colecistopatiile", „Obezitatea", „Diabetul zaharat", „Dietetica fiziopato-logică şi clinică"). Membru al mai multor academii şi societăţi ştiinţifice străine. PAVEL CEL MARE din Voivodeni (sec. 15), unul dintre conducătorii răscoalei de la Bobâlna (1437-1438). PAVEL CHINEZU (Cneazul) (?- 1494), comandant de oşti, comite de Timiş (1478-1494). A învins pe turci la Câmpul Pâinii (1479), Becicherec (1482) şi Belgrad (1494). PAVELCU, Vasile (1900-1991, n. Costuleni, Basarabia), psiholog român. Acad. (1974), prof. univ. la laşi. Bazân-du-se pe metodele experimentului mental, a celor clinice şi a cazurilor individuale, a avut contribuţii importante la studiul personalităţii şi afectivităţii, la statutul ştiinţific al psihologiei, al problemelor de docimologie („Psihologia personalităţii", „Funcţia afectivităţii", „Drama psihologiei. Eseu asupra dezvoltării psihologiei ca ştiinţă", „Principii de docimologie", „Motivaţia creaţiei ştiinţifice", „Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii"). PAVELESCU, Clncinat (1872-1934, n. Bucureşti), poet român. Magistrat de profesie, şi-a câştigat o mare reputaţie de epigramist spontan şi incisiv („Epigrame"). Madrigaluri şi romanţe („Poezii"). Premiul Naţional (1927). PAVELlC [paveliţj], Ante (1889- 1959), om politic croat. Deputat în parlamentul iugoslav, a emigrat în Italia; fondatorul şi conducătorul organizaţiei teroriste şi separatiste a ustaşilor (1929). Organizatorul atentatului împotriva regelui Aleksandru I şi a lui L. Barthou de la Marsilia (1934). Prim-min. (1941-1945) al statului independent Croaţia, creat sub egida Germaniei naziste; a dus o politică naţionalistă extremistă, fiind responsabil de nume- Vasile Pavelcu roase atrocităţi şi crime. în 1945 s-a refugiat în Argentina şi ulterior în Spania. Condamnat la moarte în contumacie. PAVENTIA (în mitologia romană), zeiţă personificând spaima. Atributul ei principal era numai acela de a speria copiii (din lat. pavere „a speria, a tremura de frică"). PAVESE, Cesare (1908-1950), scriitor neorealist şi eseist italian. Participant la mişcarea antifascistă. Operă marcată de o existenţă frământată, introvertită, apăsată de incertitudini, de obsesia morţii. Poeme cu implicaţii sociale („Munca istovitoare") sau meditaţii asupra existenţei şi a morţii („Moartea va veni şi va avea ochii tăi"); romane de un realism sobru, pe tema singurătăţii, adolescenţei, opoziţiei sat-oraş („Satele tale", „înainte de a cânta cocoşul", „Diavolul pe dealuri", „Femei singure", „Vara cea frumoasă", „Luna şi focurile"). Dialoguri filozofice în manieră clasică („Dialoguri cu Leucd"); eseuri („Literatura americană şi alte studii"); memorialistică („Meseria de a trăi", „Scrisori"). Traduceri din literatura nord-americană. în onoarea sa, a fost 250 Cesare Pavese înfiinţat (1957) Premiul P. pentru literatură. S-a sinucis. PAVIA, oraş în Italia (Lombardia), pe Ticino, la 31 km S de Milano; 71,2 mii loc. (2001). Nod feroviar. Ind. metalurgică, constr. de maşini-unelte, de maşini textile şi aparataj electrotehnic, textilă (mătase), chimică, de prelucr. a lemnului şi petrolului, alim. Universitate (1361). Pinacotecă. Monumente: bazilica San Michele (1117-1155), bisericile San Pietro in Ciel d’Oro (1132), San Fran-cesco (1227-1298), Santa Maria del Carmine (1373-1461), ambele în stil gotic, Domul (1488), cu o vastă cupolă şi adăugiri din anii 1885-1898, castelul Visconti (1360-1365); în apropiere se află complexul arhitectonic al mănăstirii din P. (1396). Fondată de liguri, a fost cucerită de romani (220 î.Hr.) şi transformată în colonie romană (89 î.Hr.), apoi în municipiu (49 î.Hr.) sub numele de Ticinum Papiae. Capitala primului regat longobard (568) şi al regilor franci în Italia (774). Comună liberă (sec. 11-12), inclusă în stăpânirile ducilor Visconti (1359). Cucerită de spanioli (1540), Habsburgi (1714) şi francezi (1796). Aparţine Regatului italian (din Castelul Visconti -/ţVV ; ' ........ 251 PAVONE 1860). în apropiere de P., în cadrul războiului pentru supremaţie în Pen. Italică, a avut loc, la 25 febr. 1525, o bătălie între armata franceză şi cea a Habsburgilor, terminată cu înfrângerea francezilor şi cu luarea în prizonierat a regelui Francisc I. PAVIAN (< fr.) s. m. Gen de maimuţă africană, având corpul acoperit cu păr rar şi lung, capul mare cu botul ascuţit ca al unui câine şi caninii foarte dezvoltaţi (Pavio). PAVILION (< fr.) s. n. 1. Clădire mică, pitorească, situată într-un parc, într-o grădină sau în apropierea clădirii principale de care aparţine şi care este folosită ca adăpost sau umbrar. ^ P. de vânătoare = construcţie de tip rustic, cu decoraţie specifică, situată în vecinătatea terenurilor de vânătoare, folosită numai ca locuinţă temporară. ♦ Fiecare dintre clădirile de sine stătătoare ale unui ansamblu de clădiri care alcătuiesc o unitate administrativă sau sunt destinate unui singur scop (ex. p. de spital, expoziţional, comercial ş.a.). 2. Cort mare, cu vârful ascuţit, destinat căpeteniilor armatei în timpul campaniilor militare. 3. Drapel sau steguleţ de forme şi de culori diferite, arborat pe o navă pentru a-i atesta naţionalitatea sau folosit pentru anumite semnalizări pe mare; p. ext. naţionalitatea pe care o indică un asemenea steag. ♦ Stindard al unor organizaţii, asociaţii etc., care se înalţă la anumite festivităţi. 4. (ANAT.) Segment cartilaginos, acoperit de piele, care face parte din urechea externă şi are rolul de a canaliza undele sonore către canalul auditiv extern. La unele specii este mobil şi contribuie la detectarea direcţiei de unde vine sunetul. ♦ P. ext. Porţiune dilatată de la extremitatea unui conduct (ex. p. trompei uterine). 5. Cornet acustic. 6. Partea largă, ca o pâlnie, a instrumentelor muzicale de suflat. PAVIMENT (< lat.) s. n. Pardoseală a unei încăperi sau pavaj al unei curţi interioare, realizat din piatră, marmură, mozaic etc., având o funcţie decorativă. Este considerat strămoşul artei mozaicului. PAVLICIENI (PAVLICENI, PAULI-CIENI) (< n. pr. Pavel) s. m. pl. Membri ai unei secte care îmbina creştinismul primitiv al apostolului Pavel cu gnosticismul, maniheismul -şi mazda-kismul; preconizau suprimarea ierarhiei bisericeşti, simplificarea cultului, abolirea cultului icoanelor etc. Au apărut prin anul 660 în Armenia, răspândindu-se în întreg Imp. Bizantin. Supuşi unor Sil 'V ^ i3* Îl:, ' * Ivan Petrovici Pavlov persecuţii crâncene, au dăinuit până în sec. 12. Au influenţat bogomilismul. PAVLODAR, oraş în NE Kazahsta-nului, port fluvial pe Irtîş; 300,5 mii loc. (1999). Nod rutier şi de c.f. Metalurgia aluminiului; rafinărie de petrol. Şantier naval fluvial. Ind. alim. (lactate, carne), de prelucr. a lemnului, a mat. de constr. Teatru. Fondat în 1720. PAVLOHRAD, oraş în E Ucrainei centrale, pe râul Samara, la c. 60 km E de Ekaterinoslav şi la NV de bazinul Doneţk; 119 mii loc. (2001). Important nod feroviar. Centru de expl. a huilei. Mare centru industrial (metalurgie, utilaj chimic, mobilă, confecţii, ţesături de in, produse alimentare). Fundat în 1797, a purtat în U.R.S.S. denumirea de Pavlograd. PAVLOV, Ivan Petrovici (1849- 1936), fiziolog rus. Prof. şi director (1895-1925) al Institutului Experimental de Medicină din Moscova şi prof. la Academia Militară Medicală din Sankt-Petersburg (1890-1925). Unul dintre fondatorii psihofiziologiei experimentale. Descoperind reflexul condiţionat, a explicat rolul acestuia în relaţiile organismului animal şi uman cu mediul, mecanismele şi legile activităţii sferelor cerebrale („Prelegeri despre activitatea emisferelor cerebrale1'). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1904). Anna Pavlovna Pavlova PAVLOV, Todor Dimitrov (1890-1977), filozof, pedagog şi om politic bulgar. Prof. univ. la Sofia. Activitate diplomatică (1947-1958). Lucrări de filozofie şi estetică („Teoria reflectării", „Teoria generală a artei", „Probleme fundamentale ale esteticii"). M. de onoare al Acad. Române (1965). PAVLOVA, Anna Pavlovna (1881-1931), balerină rusă. Balerină (din 1899), apoi prim-balerină (1906) la teatrul Mariinski din Sankt-Petersburg. Din 1909, a fost prim-balerină în compania Baletelor ruse, a lui Deaghilev, devenind una dintre primele partenere ale lui V. Nijinski. Roluri de mare intensitate lirică, create cu o tehnică desăvârşită („Silfidele", „Frumoasa din pădurea adormită", „Giselle"). Stabilită la Londra (din 1910), a creat propria sa companie cu care a dat spectacole în multe ţări ale lumii, inclusiv în Rusia (1913-1914). Celebră pentru interpretarea din „Moartea lebedei", coregrafie creată special pentru ea de M. Fokin, pe muzica lui Saint-Saens. PAVLOVlC, Miodrag (n. 1928), scriitor sârb. Operă lirică („Octave", „Laptele originilor", „Mama Sciţie") şi romanescă („Podul fără râu") de inspiraţie intelectualistă, vizând sensuri istorice şi mitologice. Eseuri şi antologii literare („Termenii poeziei", „Antologia poeziei sârbe", „Antologia poeziei engleze", în colab.). PAVLOVICI, Dumitru (1912-1993, n. Timişoara), fotbalist român. Portar al echipei Ripensia Timişoara, a fost selecţionat de 16 ori în echipa naţională a României. Participant la Campionatul Mondial din 1938, a lăsat imaginea unui portar cu salturi de panteră. PAVLOVjSM (< fr. {i}; {s} n. pr. Pavlov) s. n. Teoria neurofiziologică a lui /. P. Pavlov privind activitatea nervoasă superioară, pe baza căreia s-a fundamentat interpretarea unităţii funcţionale a organismului ca întreg şi a relaţiilor dintre organism şi mediu. PAVOAZ (după fr. pavois) s. n. Ansamblu de drapele sau de lumini arborate pe o navă la solemnităţi. PAVOAZA (< fr.) vb. I tranz. A împodobi o sală, o clădire etc. cu steaguri, cu tablouri, cu flori, verdeaţă etc. în semn de sărbătoare; p. gener. a decora, a ornamenta. ‘ PAVONE, Rita (n. 1945), cântăreaţă italiană de muzică uşoară. Repertoriu concertistic de succes în anii ’60 („La partita di pallone", „Come te non c’e nessuno"). PAX 252 PAX (în mitologia romană), zeiţă adorată pentru prima dată ca personificare a păcii (de la lat. pax, pacis „pace") de către împăratul Augustus. PAX AUGUSTA v. Badajos. PAX ROMANA, denumire dată stării de relativă linişte a întregii lumi mediteraneene (inclusiv a părţii de N a Africii şi a Persiei) începând cu domnia lui Augustus până la Marcus Aurelius. Expresia îi este atribuită lui Plinius cel Tânăr. PAXOS (PAXOj), insulă grecească în M. Ionică, la SE de ins. Corfu; 19 km2. Localit. pr.: Gaîon. Pescuit. Ulei de măsline, citrice. PAXTON [paeksten], Sir Joseph (1801-1865), arhitect britanic. A conceput, în domeniul peisagisticii şi al construcţiei de sere, un nou tip de edificiu, folosind structura de fier prefabricată şi sticla (capodopera sa, Crystal Palace, din Londra, care se întinde pe 98 mii m2; grădinile Palatului din Chatsworth, Lismore Castle, Irlanda). PAYEN [paje], Anselme (1795- 1871), chimist şi industriaş francez. Prof. la Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi şi la Conservatorul de Arte şi Meserii din Paris. A descoperit celuloza (1838), pectina şi dextrina, precum şi procedee de producţie a borului din acid boric şi de filtrare a zahărului de impurităţi printr-un filtru de cărbune. PAYER [pajer], Julius Ritter von ~ (1842-1915), explorator polar austriac. Expediţii în m-ţii Alpi, pe coasta estică a Groenlandei şi în M. Barents. împreună cu K. Weyprecht, a condus o expediţie arctică (1872-1874), în cursul căreia a descoperit arh. Franz Josef şi insulele din zona arh. Novaia Zemlea. PAYOT, editură elveţiană fondată (1886) de Fritz P., la Lausanne. în 1912, Georges P., înrudit cu editorii Julius Ritter von Payer elveţieni, înfiinţează, la Paris, editura/ librăria P. PAYRQ, Roberto Jorge (1867- 1928), scriitor argentinian. Romane de inspiraţie istorică („Falsul inca“, „Căpitanul Vergara“), picarescă („Aventurile hazlii ale nepotului lui Juan Moreira“, „Căsătoria lui Laucha") şi nuvele naturaliste („Povestiri noi din Pago Chico") cu pertinente observaţii asupra societăţii argentiniene. Piese de teatru („Cântec tragic“, „Marco Severi"). A întemeiat mai multe publicaţii literare. PAYSANDO, oraş în Uruguay, port pe stg. fl. Uruguay, la graniţa cu Argentina, la 338 km NV de Montevideo; 74,5 mii loc. (1996). Aeroport. Ind. textilă, de prelucr. a lemnului, a pielăriei şi încălţămintei, alim. (ulei, făină, băuturi). Fabrici de ciment şi de săpun. Reparaţii navale. Tăbăcării. Centru comercial. Teatru. Catedrală. Fundat în 1772. PAZ, La ~ v. La Paz. PAZ, Juan Carlos (1901-1972), compozitor argentinian. Prof. univ. la Buenos Aires. Fondatorul (1937) „Concertelor de Muzică Nouă". Animator al vieţii muzicale argentiniene. Muzică de cameră şi orchestrală („Continuitate"). PAZ, Octavio (1914-1998), poet şi eseist mexican. Fondator a numeroase publicaţii literare şi politice; participant la Războiul Civil din Spania. Numeroase călătorii în S.U.A., Franţa, Japonia, India ş.a., care i-au influenţat opera. După debutul său suprarealist („Rădăcina omului"), se orientează către o lirică de mare bogăţie imagistică şi expresie somptuoasă, cultivând motivele iubirii, singurătăţii şi morţii („Piatra de Soare", „Salamandra", „Anotimpul violent", „Libertate pe cuvânt"); a experimentat şi poezie spaţială („Versantul estic"). Eseurile sale sunt mărturia unui talent puternic ancorat în realităţile Octavio Paz mexicane, deschis la toate formele culturii („Labirintul singurătăţii, „Semnele în rotaţie", „Conjuncţii şi disjuncţii", „Canibalul umanist"). Premiul Nobel pentru literatură (1990). PAZARDJIK (PAZARD2IK), oraş în S Bulgariei, pe stg. fl. Mariţa, la 120 km SE de Sofia; 79,5 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini, electrotehnică, de prelucr. a lemnului, mat. de constr., textilă şi alim. Centru comercial. Teatru dramatic. Muzeu de istorie. Bisericile Sf. Maria (1837), Sf. Petka (1856), Sfinţii Arhangheli (1860), Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1868-1870). Fundat în sec. 15. Până în 1934 s-a numit Tatar Pazardjik. PAZĂ (< păzi) s. f. Acţiunea de a păzi; supraveghere; mijloc prin care se asigură şi se realizează păzirea; concr. persoană sau grup de persoane însărcinate să păzească; gardă, paznic. PAZ ESTENSSORO [pas], Victor (1907-2001), om politic bolivian. Preşedinte al partidului Mişcarea Naţionalistă Revoluţionară — aripa istorică (din 1941). Preşedinte al ţării (1952-1956, 1960-1964, 1985-1989); a naţionalizat minele de cositor şi a realizat o reformă agrară. PAZIE (cf. păzi) s. f. Scândură (ornamentală) aşezată la capătul din afară al căpriorilor unui acoperiş cu streaşină pentru a ascunde capetele acestora. în România, p. este răspândită mai ales în zonele care au ca specific decorul traforat (Prahova, Dâm-boviţa, Buzău, Ialomiţa, Ilfov, Vrancea, Neamţ, Bacău ş.a.). ♦ Marginea verticală a unui cofraj. ♦ Fâşie de tablă aşezată la intersecţia unei învelitori cu un zid, pentru a împiedica pătrunderea apei prin rostul de la intersecţie. PÂZMÂNY Pâter (1570-1637), prelat ungur. Episcop de Esztergom şi primat al Ungariei (1616), cardinal (1629). Principalul artizan al contrareformei catolice în Ungaria şi creatorul limbajului filozofic şi teologic maghiar. Autor a numeroase lucrări de teologie („Hodoegus"). PAZNIC (< pază) s. m. Persoană care are sarcina de a păzi pe cineva sau ceva; păzitor, strajă, gardian. PAZZI, familie guelfă din Florenţa, în rivalitate cu familia Medici. Mai important: Francesco P. (1444-1478), a uneltit, în 1478, o conspiraţie împotriva familiei Medici, soldată cu asasinarea lui luliu de Medici, urmată de executarea sa şi alungarea familiei P. din oraş. 253 PĂDUCHE PĂCALĂ, personaj al anecdotelor şi povestirilor populare româneşti. înzestrat cu inteligenţă, ingeniozitate, isteţime şi umor, reuşeşte să-i păcălească pe cei săraci cu duhul sau pe cei bogaţi şi înfumuraţi. Este opusul lui Tândală. Similar unor personaje din literatura europeană şi orientală, ca Bertoldo, Till Buhoglindă, Nastratin Hogea. PĂCALĂ (< păcăli sau de la n. pr. Păcală) s. m. Om glumeţ, poznaş, care se ţine de farse. PĂCAT (lat. peccatum) s. n. 1. încălcare cu bună ştiinţă a unei legi, abatere de la o normă; p. gener. faptă vinovată, greşeală, vină. + încălcare a voinţei divine exprimată ca norme în scripturi, dogme, tradiţii şi ritualuri de cult sau acţiuni împotriva voinţei divine. Ideea de p. se întâlneşte în toate religiile. în cele primitive, p. se reduce la încălcarea unui tabu, îndeosebi privind actele sexuale (de ex., interdicţia incestului). P. capătă cu adevărat conţinut religios o dată cu credinţa în forţe supraomeneşti, devenind în mod esenţial infracţiune în raport cu ordinea obiectivă a lucrurilor, cea voită de divinitate, iar în contextul revelaţiei biblice, devine şi expresie a relei voinţe şi a pervertirii omului. în creştinism, p. este refuz liber al planului lui Dumnezeu, al iubirii divine de către om, care se pune pe el însuşi în locul lui Dumnezeu, negându-se, astfel, pe el însuşi ca demnitate. ^ Păcatul originar sau strămoşesc = teorie anticipată în iudaism şi devenită dogmă în creştinism despre partea de vină a omului la căderea în păcat; consecinţă a primului act autonom săvârşit de perechea primordială Adam şi Eva prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu de a nu gusta din „pomul cunoaşterii", act sancţionat prin izgonirea din Eden şi osândirea de a fi muritori, de a munci pentru hrană şi de a se reproduce ca animalele; actul de ruptură a comuniunii de la început dintre om şi Dumnezeu şi consecinţa acestui fapt. P. capital = p. de neiertat, constând într-o încălcare voită a poruncilor divine (trufia, pizma, zgârcenia, desfrânarea, lăcomia, mânia şi lenevia). ^ Loc. Cu păcat = nedrept; neîngăduit, oprit, vinovat. O Expr. A (-şi) face păcat (sau păcate) cu cineva = a face o faptă rea în dauna cuiva; a oropsi, a nedreptăţi pe cineva. A vorbi cu păcat = a aduce învinuiri nedrepte. + Defect, cusur, scădere; slăbiciune, patimă. 2. întâmplare rea, nenorocire, năpastă; pacoste, necaz. -0* Loc. Din păcate = spre regretul cuiva; din nenorocire. -O» Expr. Ce păcat! = ce regretabil! ce pagubă! 3. (Eufemistic; de obicei art.) Dracul, naiba. PĂCĂLEALĂ (< păcăli) s. f. Faptul de a păcăli; glumă, farsă, şotie. PĂCĂLI. vb. IV tranz. A induce pe cineva în eroare, printr-o viclenie sau printr-o minciună, pentru a trage un folos sau pentru a se amuza; a înşela, a amăgi, a trage pe sfoară. + Refl. A-şi greşi socotelile, a aprecia greşit, a se înşela. PĂCĂL|CI (< păcăli) s. m. Persoană care are obiceiul să păcălească pe alţii pentru a se amuza. PĂCĂN! (< pac, onomatopeic) vb. IV tranz. A produce un zgomot scurt şi sacadat; a ţăcăni, a pocni. PĂCĂTOS, -OASĂ (< păcat) adj. (Şi subst.) 1. Care se face vinovat de călcarea unor norme religioase sau morale; care are multe păcate; p. ext ticălos, rău; afurisit. + Care este de proastă calitate; plin de cusururi. 2. Vrednic de milă; nenorocit; nevoiaş. PĂCĂTUI (< păcat) vb. IV intranz. A comite un păcat; a greşi. PĂCÂTIAN, Teodor V. (1852-1941, n. sat Ususău, jud. Arad), ziarist şi istoric român. Redactor la „Tribuna", „Familia", „Telegraful Român" ş.a. A adunat şi publicat un mare număr de documente privitoare la istoria politică a românilor din Transilvania („Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale Românilor de sub coroana ungară"). PĂCQRNIŢĂ (< păcură) s. f. (Reg.) Vas din lemn sau din scoarţă de copac în care se ţine păcura pentru uns roţile carului. PÂCUjUL LUI SOARE, sit arheologic situat pe un ostrov al braţului Dunărea Veche, la 9 km în aval de com. Ostrov, pe terit. com. Lipniţa, jud. Constanţa, unde a fost descoperită o cetate Mircea Păcurariu am bizantină, construită în sec. 10-11 şi locuită până în sec. 13-15. PĂCURAR1 (lat. pecorarius) s. m. (înv. şi reg.) Păstor, cioban. PĂCURAR2 (< păcură) s. m. (înv.) Negustor ambulant care vindea păcură şi petrol prin sate. PĂCURARIU, Mircea (n. 1932, sat Ruşi, jud. Hunedoara), teolog şi istoric român. M. coresp. al Acad. (1997), prof. univ. la Sibiu şi la laşi. Lucrări privind istoria bisericii din Transilvania şi a Bisericii Ortodoxe Române („Legăturile Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova", „începuturile Mitropoliei Transilvaniei", „Transilvania în perioada dualismului", „Istoria Bisericii Ortodoxe Române"); monografii („Gh. Şincai şi Petru Maior"). A publicat numeroase documente istorice. Alte lucrări: „Dicţionarul teologilor români". PĂCURĂ (lat. picula) s. f. Lichid vâscos de culoare cafenie-închisă; fracţiune reziduală rămasă de la distilarea ţiţeiului. Se întrebuinţează drept combustibil şi ca materie primă din care se obţine motorină, uleiuri şi alte produse; (rar) mazut. ^ P. parafinoasă v. parafinos. PĂCUREŢI, com. în jud. Prahova, situată în Subcarpaţii Prahovei; 2 362 loc. (2003). Expl. de petrol. Pomicultură. PĂDINA, com. în jud. Mehedinţi, situată în S piemontului Bălăciţei, pe râul Drincea; 1 822 loc. (2003). Reşed. comunei este satul Pădina Mare. Pe terit. satului lablaniţa au fost descoperite urmele unei aşezări din sec. 8-9, în care s-au găsit vase ceramice decorate cu striuri şi linii ondulate. PĂDUCfL (lat. *peducellus) s. m. 1. Arbust din familia rozaceelor, înalt de c. 8 m, cu frunze ovale sau rombice şi flori albe (Crataegus monogyna). Se cultivă uneori în scopuri ornamentale sau în perdele de protecţie. Este răspândit în Europa, Africa de Nord, V Asiei. în România creşte frecvent, în toate regiunile, de la câmpie până la alt. de 1 400 m. Fructele sunt comestibile şi sunt folosite în ind. alimentară la prepararea marmeladelor. Frunzele, florile şi fructele au utilizări în medicină ca hipotensive, vasodilatatoare şi seda-tive. 2. (Pop.) Boală de piele la tălpile picioarelor şi între degetele de la picioare, care se manifestă prin mâncărimi. PĂDUCHE (lat. peduculus) s. m. 1. Denumire dată mai multor specii de insecte parazite hematofage care trăiesc pe om şi pe animale sau plante. ^ P. de corp = insectă de c. 3 mm, PĂDURAR 254 alb-cenuşie hematofagă parazită pe corpul omului (Pediculus corporis homi-nis); transmite tifosul exantematic şi febra recurentă. P. de cap = insectă de c. 2 mm, cenuşie, parazită mai ales pe cap (Pediculus capitis). Transmite aceleaşi boli ca p. de corp. P. lat = insectă de c. 1,5 mm, de culoare galbenă sau albicioasă, parazită în regiunea pubiană, uneori şi în regiunea axilară (Phthyrius pubis). 2. P. de plante v. afide. 3. P. de pene şi de păr = malofag. 4. P. de lemn = ploşniţă (1). 5. Păduchi ţestoşi = subordin de insecte homoptere (ex. p. de San Jose, p. ţestos al prunului etc.), parazite sedentare pe plante, dăunătoare, caracterizate prin dezvoltarea unui înveliş protector constituit din producţii tegumentare (ceară şi lac) sau din chitină (Coccinea); coccide. PĂDURAR (< pădure) s. m. Persoană însărcinată cu paza unei păduri. PĂDURE (lat. padulem) s. f. Ecosistem sau complex de ecosisteme în care predomină una sau mai multe specii lemnoase, alături de plante erbacee, muşchi etc. şi în care trăiesc diferite specii de animale; p. constituie biomuri majore. Resturile organice (crengi, frunze etc.) constituie pătura moartă a p. sau litiera. După natura lor, p. pot fi naturale (apărute spontan) şi cultivate (prin plantarea puieţilor de arbori crescuţi în pepiniere). Caracteristicile p. diferă în funcţie de condiţiile climatice, în zona temperată, p. sunt adaptate la un regim climatic cu precipitaţii suficiente sau abundente şi temperaturi moderate; aici predomină foioasele cu frunze căzătoare (stejar, gorun, carpen, frasin, arţar, ulm, fag etc.), ca în regiunile temperate din Europa, Asia şi America de Nord sau, alteori, predomină specii sempervirescente cu frunza lată (fagul austral sau Nothofagus din Chile). în p. din zona boreală domină coniferele sempervirescente (ex. taigaua). în zonele tropicale se întâlnesc p. tropicale umede (în ariile cu precipitaţii abundente) şi regulate, p. muso-nice în SE Asiei (unde perioadele cu ploi abundente alternează cu cele secetoase), p. cu adaptări xeromorfe, ca în SV Americii de Nord, SV Africii, unele regiuni ale Americii Centrale şi de Sud şi în Australia (cu precipitaţii sporadice), unde predomină arborii scunzi, spinoşi prin care, treptat, se face trecerea spre savană şi semi-deşert. Pe glob, p. ocupă c. 30% din suprafaţa uscatului; în România, ele se întind pe c. 27% din suprafaţa totală a ţării. P. este unul dintre factorii care asigură menţinerea echilibrului la nivel local, regional şi chiar planetar; are un rol important de protecţie a solului împotriva eroziunii, de moderator climatic; contribuie la regularizarea scurgerii şi la purificarea aerului. Preia mari cantităţi de dioxid de carbon din atmosferă, eliberând în schimb oxigen. ^ P. tropicală umedă (sau ecuatorială) = biom terestru major alcătuit predominant din arbori din zona ecuatorială (bazinul Amazonului, V Africii, Asia de SE); aici predomină speciile sempervirescente cu frunze late, de înălţimi variate. Stratul erbaceu este slab reprezentat, abundente fiind lianele şi epifitele. Exploatarea neraţională a p. ecuatoriale a dus şi va duce în continuare la reducerea biodiversităţii şi la amplificarea efectului de seră. P. parc = p. alcătuită din pâlcuri de arbori alternând cu vegetaţie ierboasă bine dezvoltată; se întâlneşte îndeosebi în Africa, la trecerea de la pădurea tropicală la savană. P galerie = p. care mărgineşte malurile râurilor, prelungindu-se mult în zona de savană. P. de ceaţă = p. care se formează pe versanţii munţilor, unde aerul este suprasaturat de vapori de apă datorită stagnării îndelungate a norilor la nivelul respectiv (ex.: pe versantul dinspre Oc. Pacific al munţilor din America de Nord, Centrală şi partea de N a Americii de Sud). PĂDUREA BOEMIEI (CESKY LES sau BOHMERWALD), masiv muntos situat la graniţa Cehiei cu Germania. Lungime: c. 200 km; alt. max.: 1 456 m (vf. Grosser Arber). Alcătuit din graniţe, gnaisuri şi şisturi cristaline. Expl. forestiere. PĂDUREA CRAIULUI, Munţii culme muntoasă în NV M-ţilor Apuseni, orientată NV-SE, mărginită de depr. Vad-Borod (în N) şi depr. Beiuş (în S), alcătuită din calcare mezozoice şi roci vulcanice neogene. Alt. max.: 1 015 m (vf. Hordincuşa). Nod hidrografic. Depozitele calcaroase mezozoice au dat naştere unui relief carstic (peşterile Vadu Crişului, Meziad, Vântului). Expl. de bauxită (Zece Hotare, Roşia). Turism. PĂDUREA DE PIATRĂ (SHI LIN), formaţiuni stâncoase izolate sau grupate, sub forma unor piloni înalţi de c. 30 m, situate într-o regiune carstică din S Chinei (prov. Yunnan), la c. 120 km SE de oraşul Kunming. Este una dintre cele mai spectaculoase „păduri de piatră", extinsă pe c. 260 km2, care a luat naştere în urma acţiunii erozive a apelor din precipitaţii asupra rocilor carstice, stâncile rezultate căpătând forme ciudate, cum sunt leul uriaş, bivolul, rinocerul, pasărea Phoenix ş.a. Este cea mai mare şi cea mai spectaculoasă pădure de piatră de pe Glob. Turism. PĂDUREAN, -Ă (< pădure) adj., s. m. şi f. (Persoană) care s-a născut sau trăieşte într-o regiune păduroasă sau muntoasă. Sub acest nume sunt cunoscuţi îndeosebi locuitorii din m-ţii Poiana Ruscă (numiţi şi „Ţinutul Pădurenilor"). PĂDUREANCĂ (< pădurean) s. f. Femeie care s-a născut sau trăieşte într-o regiune păduroasă sau muntoasă. PĂDUREA NEAGRĂ (SCHWARZ-WALD), munţi în SV Germaniei, separaţi de m-ţii Vosgi prin grabenul Rinului, formaţi din gnaisuri, graniţe şi gresii. Alt. max.: 1 493 m (vf. Feldberg). în N au aspect de podiş, în centru sunt larg văluriţi, cu vârfuri rotunjite, iar în S sunt mai înalţi şi fragmentaţi. De aici izv. Dunărea, prin pâraiele Brigach şi Breg. Bine împăduriţi. Păstorit. Turism. Industria sticlăriei are o veche tradiţie. PĂDUREA PIETRIFICATĂ (PETRI-FIED FOREST), pădure fosilizată în timpurile geologice, cu arbori pietrificaţi, situată în SV S.U.A. (Arizona), în partea de SE a Deşertului Pictat (Painted Desert), la c. 230 km NE de oraşul Phoenix; 381 km2 (cea mai mare pădure pietrificată, declarată monument naţional în 1906 şi parc naţional în 1962). în urmă cu c. 170 mii. de ani, în această zonă exista o câmpie mlăştinoasă în care torenţii aduceau un număr mare de arbori prăbuşiţi, care în condiţii normale ar fi trebuit să se transforme, de-a lungul erelor geologice, în cărbune, dar, datorită prezenţei în cantităţi mari a oxidului de siliciu, care a impregnat lemnul, acesta s-a pietrificat. PĂDURENI, com. în jud. Vaslui, situată în NE colinelor Viişoarei, pe cursul superior al râului Sărata; 4 526 loc. (2003). Bisericile Sfinţii Voievozi (1825), Sfinţii Atanasie şi Chirii (1862-1863) şi Sfinţii Voievozi (1882), în satele Davideşti, Căpoteşti şi Ivăneşti. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. P. s-au numit Cârligaţi. PĂDUREŢ, -EAŢÂ (< pădure) adj. 1. (Despre pomi fructiferi; şi subst.) Crescut spontan; de soi inferior, nealtoit. ♦ Fig. (Despre persoane) Sălbatic, ursuz. 2. (Despre fructe) Produs de un arbore p.(1); p. ext. care are un gust acru, astringent. PĂDURQS, -OASĂ (< pădure) adj. (Despre terenuri) Acoperit cu păduri, împădurit; bogat în păduri. 255 PĂLĂRIE PĂGÂN, -Ă (lat. paganus) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană care se închină zeilor sau idolilor; p. ext nume dat de creştini celor care sunt de altă religie; p. restr. turc, mahomedan. 2. Nume dat de creştini persoanelor care nu au nici o religie, care nu cred în Dumnezeu sau care nu au primit botezul; ateu. 3. Adj. Care aparţine cultului idolilor sau zeilor; p. ext. care aparţine altei religii decât cea creştină; p. restr. turcesc. 4. S. m. şi f. Persoană care se abate de la dogmele religiei (creştine); eretic. ♦ P. ext. Om rău, nemilos. 5. Adj. Sălbatic, crâncen, violent. PĂGÂNJSM (< păgân) s. n. Denumirea reprezentărilor religioase politeiste din vechile culte care au supravieţiut în spaţiul noii religii, îndeosebi în mediile rurale, de regulă mai conservatoare. ♦ (Pentru iudei, creştini şi musulmani) Orice religie nemonoteistă. ♦ (Pentru creştini) Orice altă religie. PĂGUBAŞ, -Ă (< pagubă) s. m. şi f. Persoană care a suferit o pagubă. -0-Expr. A se lăsa păgubaş (de ceva) = a renunţa (la ceva). PĂGUB! (< pagubă) vb. IV intranz. A suferi o pagubă, a fi lipsit de ceva, a rămâne păgubaş. ♦ Tranz. A pricinui cuiva o pagubă; a lipsi pe cineva de un câştig sau de un bun al său. PĂGUBITOR, -OARE (< păgubi) adj. Care aduce sau provoacă o pagubă; stricător, dăunător, vătămător. PĂHĂRNICjE (< paharnic) s. f. Slujba, demnitatea de paharnic. PĂIANJEN (< bg.) s. m. 1. (ZOOL.) Ordin de artropode terestre (Aranea) din clasa arahnidelor, uneori veninoase (ex. tarantula, p. cu cruce), cu patru perechi de picioare locomotoare cefalotoracice şi abdomen voluminos, care îşi ţes pânze şi se hrănesc cu insecte. Se cunosc peste 20 000 de specii. ^ Pânză de p. = ţesătură fină alcătuită din fire foarte subţiri pe care le fac p. (1) dintr-o substanţă vâscoasă pe care o secretă. 2. (TEHN.) Unealtă pentru prinderea şi extragerea unor piese mici căzute sau rămase accidental în sondă. 3. (SPORT) Fiecare dintre colţurile de sus ale porţii la fotbal, handbal, polo, hochei. PĂIENJENIŞ (< păianjen) s. n. Pânză ţesută de păianjen. ♦ Fig. Desiş; reţea, împletitură. PĂIQS, -OASĂ (< pai) adj. (Despre plante) A cărui tulpină este un pai. ♦ (Substantivat, f. pl.) Cereale cu tulpina pai (ex. grâul, orzul). PĂ|Ş (< pai) s. n. Cantitate mare de paie. ♦ Păiuş. PĂIŞITĂ (< păiş) s. f. (BOT.) Ţăpoşică (1). PĂIUŞ (< pai) s. n. Numele dat mai multor specii de poacee spontane, cu tulpina în formă de pai, care se găsesc în vegetaţia pajiştilor naturale (Agrostis tenuis, Deschampsia caespitosa, Deschampsia flexuosa, Festuca ovina etc.). Se cunosc c. 500 de specii; păiş. P. roşu = graminee larg răspândită în pajiştile din etajul montan, adesea dominantă (Festuca rubra). PĂIUŞCĂ (< păiuş) s. f. Mică plantă erbacee perenă din familia poaceelor, cu tulpina subţire şi flori mici, reunite în panicule (Festuca pseudovina). PĂLATCA, com. în jud. Cluj, situată în câmpia Fizeşului; 1 356 loc. (2003). în satul P., menţionat documentar în 1296, se află o biserică din sec. 15 (azi biserică reformată), iar în satele Băgaciu şi Sava, bisericile de lemn cu hramurile Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1700) şi Sf. Petru (1774). PĂLĂLAIE (< pală + vâlvătaie) s. f. Flacără mare; vâlvătaie. PĂLĂMAR s. n. V. pălimar2. PĂLĂMjDĂ1 (< bg., ser.) s. f. 1. Nume dat unor specii de plante erbacee perene din genul Cirsium, familia compozitelor, cu frunze spinos-dinţate, cu flori violete şi fructul prevăzut cu papus; cresc ca buruieni prin semănături (C. arvense şi C. canum) sau pe terenuri virane. 2. Plantă erbacee bienală din familia compozitelor, cu frunze spinoase, păroase şi flori roşii (Carduus crispus). Pălămidă1 (1.) PĂLĂMjDĂ2 (< ngr., tc.) s. f. Peşte teleostean marin răpitor, lung de 50-60 cm, fusiform, cu spatele albastru, cu mulţi dinţi pe fălci şi solzi ascuţiţi (Sarda sarda). Trăieşte în M. Mediterană şi în Marea Neagră. Se pescuieşte în cantităţi importante. PĂLĂRjE s. f. 1. Acoperământ pentru cap, format din calotă şi bor, confecţionat din fetru, pânză, piele, pai etc.; este purtată de bărbaţi, dar şi de femei (ca protecţie împotriva soarelui, ca obiect elegant sau decorativ etc.). 2. Căpăcel de metal care îmbracă maşina unei lămpi cu petrol, prevăzut cu o deschizătură prin care iese fitilul. 3. (BOT.) Partea superioară, în formă de p. (1) a corpului de fructificaţie al unor ciuperci basidiomicete. Pălă- ria-şarpelui = ciupercă basidiomicetă foarte otrăvitoare, cu pălăria de un roşu intens, cu pete albe şi cu piciorul alb (Amanita muscaria); muscariţă. Creşte prin păduri şi prin poieni. 4. Discul florii-soarelui în care se află seminţele. 5. (EXPL. PETR.) Piesă metalică tubulară, de formă tronconică, terminată, la partea inferioară, cu un pinten pentru extragerea unor prăjini, ţevi sau tije de pompare din gaura de sondă. 6. (GEOL.) P. de fier = partea superficială din zona de oxidaţie a zăcămintelor PĂLĂRIER 256 metalifere, bogată în limonit, adesea şi cu minerale silicioase, diverşi oxizi şi hidroxizi, săruri greu solubile ale unor metale etc. PĂLĂRIER (< pălărie) s. m. Persoană care confecţionează, repară sau vinde pălării. PĂLĂVRĂGj v. palavragi. PĂLp (< si.) vb. IV 1. (Reg.) Tranz. şi refl. A (se) izbi, a (se) lovi, a (se) ciocni. ♦ Intranz. (înv.) A ataca (cu armele). 2. Tranz. Fig. A cuprinde pe neaşteptate; a năpădi, a copleşi. 3. Tranz. şi intranz. (Despre Soare, surse de căldură) A arde, a dogorî, a pârli. 4. Intranz. şi refl. (Despre plante) A se ofili, a se usca, a se îngălbeni (de frig, de arşiţă etc.). ♦ (Despre ţesături) A se decolora. PĂL|2 (după fr. pâlir) vb. IV intranz. 1. A deveni palid, a se albi la faţă (din cauza unei emoţii, a unei boli etc.). 2. (Despre surse luminoasă) A-şi pierde strălucirea, a se stinge. PĂLIMAR1 s. n. 1. Stâlp de lemn la un pridvor sau la o prispă, care susţine grinda acoperişului. 2. împrejmuire din scânduri tăiate (şi uneori decorate cu crestături) sau din bârne lungi, la prispa unei case ţărăneşti sau a unui foişor; parmaclâc, balustradă (la un balcon). 3. (înv.) întăritură, parapet. PĂLIMAR2 (PĂLĂMAR) (< tc.) s. n. Funie groasă, odgon, parâmă. PĂLjNCĂ s. f. v. palincă. PĂLITURĂ (< păli) s. f. Lovitură, izbitură. PĂLIUR (< lat.) s. m. Arbust cu lujeri anuali geniculaţi, brun-roşcaţi sau cenuşiu-roşcaţi, cu câte doi spini la baza frunzelor; fructul este asemănător unei pălării (Paliurus Spina-Christi). Este o plantă rară, care înfloreşte în perioada mai-aug. şi este folosită pentru gardurile vii datorită culorii strălucitoare a frunzişului şi formei particulare a fructelor. în România creşte spontan, sporadic, mai ales în Dobrogea, şi este răspândită în Europa de Sud şi Asia de Vest. Este numită şi spinul lui Hristos. PĂLMAR (< palmă) s. n. Obiect din piele, cauciuc etc. pentru protecţia palmei în anumite activităţi. PĂLMAŞ (< palmă) s. m. Ţăran sărac, de cele mai multe ori fără pământ, care-şi câştiga existenţa muncind cu braţele la alţii. PĂLMUj (< palmă) vb. IV tranz. A lovi pe cineva cu palma peste obraz, a da cuiva palme. PĂLTINIŞ (< paltin) s. n. Pădure de paltini. PĂLTINIŞ 1. Pas între m-ţii Bistriţei şi Căliman, la izvoarele Negrişoarei. Alt.: 1 327 m. Străbătut de şoseaua Suceava—Gura Humorului—Frasin— Ostra — Broşteni —Bilbor—Topi iţa— Gheorgheni—Miercurea-Ciuc. 2. Com. în jud. Botoşani, situată pe dr. văii Prutului, la graniţa cu Ucraina; 3 346 loc. (2003). în satul Horodiştea, aflat la 48o15'06" lat. N, considerat punctul nordic extrem al României, au fost descoperite vestigiile unei aşezări din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca bronzului (ceramică, figurine feminine din teracotă, unelte din piatră şi os, fusaiole ş.a.) şi urmele unor bordeie din sec. 8-10. Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1803, renovată în 1894) şi Sf. Vasile (1820) în satul P. 3. Com. în jud. Caraş-Severin, situată la poalele m-ţilor Semenic, pe cursul superior al râului Pogăniş; 2 595 loc. (2003). Staţie de c.f. (în satul Cornuţel). Expl. de mangan (Delineşti) şi de bentonit (Rugi). Pomicultură. Rezervaţie paleontologică (punct fosilifer), în satul Delineşti. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. P. s-au numit Valea Boului. 4. Localitate componentă a municipiului Sibiu, staţiune climaterică şi de odihnă, situată pe flancul NE al m-ţilor Cindrel, sub vf. Onceşti, la 1 450 m alt., la 32 km SV de Sibiu. Climatul montan, cu aer curat, lipsit de praf şi alergeni, face ca staţiunea să fie recomandată atât pentru odihnă, cât şi pentru tratarea nevrozelor astenice, a unor stări de debilitate, de surmenaj fizic şi intelectual, a unor anemii ş.a. Pârtii de schi cu diferite grade de dificultate. Tele-scaun şi teleschi. Schit (întemeiat în 1930 de mitropolitul Nicolae Bălan) cu biserica de lemn Schimbarea la Faţă. PĂLTINOASA, com. în jud. Suceava, pe stg. râului Moldova; 5 813 loc. (2003). Expl. de gresii. Centru de ceramică populară. Biserica Sf. Nicolae (1857). PĂMĂTUF (< sl.) s. n. Mănunchi făcut din fire de păr, din pene, din fâşii de pânză etc. prinse de un mâner şi având diferite forme şi întrebuinţări. PĂMÂNTEAN, -Ă (< pământ) adj. (Şi subst.) 1. Care trăieşte pe pământ; specific pământului; de pe pământ. 2. Născut în ţara în care locuieşte; băştinaş, autohton. 3. Muritor. PĂMÂNTEANCĂ (< pământean) s. f. 1. Femeie născută în ţara în care locuieşte; băştinaşă, autohtonă. 2. Muritoare. PĂMÂNTESC, -EASCĂ (< pământ) adj. 1. Care ţine de pământ, de pe pământ; terestru; p. ext. omenesc. 2. Pământean (2). PĂMÂNTjU, -jE (< pământ) adj. De culoarea pământului, cadaveric, palid; întunecat. PĂMÂNTQS -OASĂ (< pământ) adj. Care conţine pământ; care are culoarea pământului sau o compoziţie asemănătoare cu pământul. PĂMÂNTUL I. (Terra) Planetă a sistemului solar (a treia în raport cu distanţa faţă de Soare), cu o temp. medie de 10-15°C, cu o mare rezervă de apă în stare lichidă, cu o atmosferă dominată de azot (78%) şi oxigen (21%), cu o structură internă complexă, un câmp magnetic propriu, un relief foarte variat, climă cu diferenţieri zonale (caldă, temperată, rece), înveliş de Păltiniş (4.). Vedere din staţiune 257 PĂPUŞĂ soluri divers, un mediu biogeografic bogat şi complex etc., caracteristici unice, care îi asigură o dinamică intensă, un echilibru dinamic, o evoluţie selectivă; singurul loc din Univers (cunoscut până în prezent) pe care există condiţii propice de dezvoltare a vieţii. Vârsta P. este estimată la c. 4,5 miliarde de ani. P. se roteşte în jurul axei sale (mişcarea de rotaţie) şi se deplasează pe o orbită eliptică în jurul Soarelui (mişcarea de revoluţie). Distanţa până la Soare este de 147 mii. km la periheliu şi de 152 mii. km la afeliu. Viteza de deplasare a P. pe orbită este de 29,76 km/s. Perioada de revoluţie este de un an (365 zile, 5 ore, 48 minute şi 46 secunde), iar perioada de rotaţie este de o zi (23 ore, 56 minute şi 4 secunde). Planul Ecuatorului este înclinat faţă de planul orbitei cu 23° 45’, ceea ce duce la apariţia anotimpurilor şi a zonelor climatice, precum şi la inegalitatea zilelor şi a nopţilor. P. are o formă de geoid (diametrul la Ecuator: 12 756 km), fiind puţin turtit la poli (diferenţa dintre raza ecuatorială, 6 378 km, şi cea polară, 6 356 km, este de c. 22 km). Suprafaţa totală a P. este de c. 510,2 mii. km2, din care uscatul ocupă numai 28,7%; volumul este de c. 1,1 • 1012 km3. Masa P. este de 5,975 • 1024 kg, cu o densitate medie de 5 520 kg/m3. P. are un singur satelit natural: Luna. P. este alcătuit din următoarele învelişuri concentrice (geosfere): atmosfera, hidrosfera, litosfera sau scoarţa terestră, mantaua (mezosferă) şi nucleul. Ansamblul comunităţilor de plante şi animale constituie biosfera. Populaţia: 6,1 miliarde loc. (2000). II. în forma pământ (lat. pavimentum) s. n. 1. Totalitatea uscatului planetei; întindere mare de uscat; continent. 2. Sol2. ^ Expr. La pământ = a) (despre oameni) distrus sufleteşte; b) (sport, la box) cnocdaun. A nu fi cu picioarele pe pământ = a fi distrat, a nu avea simţul realităţii. A nu-l mai încăpea (pe cineva) pământul = a fi foarte încrezut. 3. P. stabilizat = pământ argilos cu adaosuri de var, de ciment sau de reziduuri bituminoase, rezistent la pătrunderea apei, folosit la fundaţii de drumuri, la ziduri etc. Pământuri rare = denumire dată oxizilor de scandiu, ytriu, lantan şi lantanide. Pământuri rele = badlands. P. activ = produs obţinut prin tratarea •a cald a argilelor cu un acid, folosit la rafinarea benzinelor, a uleiurilor minerale etc. P. de diatomee = kieselgur, Pămânţel, diatomit. ♦ Lut. 4. Teritoriu, regiune, ţinut; p. ext. ţară, patrie. Pământul făgăduinţei = numele biblic al Palestinei; p. ext. ţinut bogat, mănos; fig. situaţie, loc, eveniment de care cineva îşi leagă speranţele. Obiceiul pământului v. obicei. 5. Suprafaţă de teren (cultivabil). PĂMÂNŢEL (< pământ) s. n. Kieselgur; diatomit; pământ de diatomee. PĂNĂTĂU, com. în jud. Buzău, situată în Subcarpaţii Buzăului, pe stg. râului Buzău; 2 894 loc. (2003). Expl. de chihlimbar (Sibiciu de Jos). Pomicultură. Satul P. apare menţionat documentar în 1415. în satul Tega se află mănăstirea Cârnu (de călugări), ctitorie din 1545 a domnului Mircea Ciobanu şi a Doamnei Chiajna, cu biserica Adormirea Maicii Domnului, refăcută în 1643 şi pictată în 1822. PĂNET, com. în jud. Mureş, situată în SE colinelor Mădăraşului, pe dr. văii Mureşului; 6 070 loc. (2003). Haltă de c.f. (în satul Berghia). în satul P., menţionat documentar în 1332, se află biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1740) şi un castel (sec. 18). PĂNŢĂRUŞ s. m. v. ochiul boului. PĂNURĂ (lat. paenula) s. f. (Pop.) Postav ţărănesc alb sau colorat ţesut în patru iţe din fire de lână şi din care se confecţionează diverse obiecte de îmbrăcăminte (cioareci, laibăre, mantale, haine de iarnă); dimie albă. PĂNUŞĂ (< pană1) s. f. Fiecare dintre foile care înfăşoară ştiuletele de porumb. PĂPA (lat. pappare) vb. I tranz. 1. (în graiul copiilor) A mânca. 2. Fig. (Fam.) A irosi, a risipi, a toca (bani, avere etc.). PĂPĂDjE (< ngr., bg.) s. f. Plantă erbacee perenă, din familia asteraceelor, Păpădie înaltă de 5-70 cm, cu frunze lungi, crestate, dispuse în rozetă bazală şi flori galbene (care se deschid dimineaţa şi se închid seara), grupate în capitule şi fructul o achenă cu papus (Taraxacum officinale). Răspândită în Europa şi Asia; în România este prezentă pe tot teritoriul, în locuri însorite sau semiumbrite, de la câmpie până în zona subalpină (în păşuni, fâneţe, locuri necultivate, în culturi, pe marginea drumurilor). Primăvara frunzele se consumă proaspete sub formă de salate sau în diverse mâncăruri. Rădăcina şi părţile aeriene au utilizări în medicina umană şi veterinară, având acţiune depurativă, diuretică, antiscorbutică, tonifiantă, astringentă etc. PĂPĂLĂU s. m. Plantă erbacee perenă din familia solanaceelor, înaltă de 25-60 cm, cu frunze ovale, flori albe-gălbui şi fructul bacă roşie, închis în caliciul veziculos umflat (Physalis alkekengi). Cu excepţia fructelor (folosite ca diuretic), întreaga plantă este otrăvitoare. PĂPUR|Ş (< papură) s. n. Loc acoperit cu papură; desiş de papură. PĂPUŞA 1. Culme muntoasă în NE m-ţilor Iezer (Carpaţii Meridionali), cuprinsă între Dâmboviţa la E şi Râul Târgului la V, alcătuită din şisturi cristaline; prezintă un relief de tip alpin, cu urme glaciare. Alt. max.: 2 391 m (vf. Păpuşa). Nod hidrografic. 2. Vârf în masivul Retezat, la E de Peleaga, alcătuit din graniţe şi granodiorite. Alt.: 2 508 m. 3. Vârf în masivul Parâng, alcătuit din amfibolite. Alt.: 2 136 m. PĂPUŞAR (< păpuşă) s. m. 1. Persoană care face păpuşi. 2. Persoană care manevrează păpuşile într-un spectacol. ♦ Fig. Actor fără talent; cabotin. ♦ Fig. Escroc, şarlatan. 3. Tipar pentru caş, lucrat din lemn de paltin, întâlnit în zone pastorale (Bran, Valea Bistriţei, Ţara Vrancei, Covasna ş.a.). PĂPUŞARE s. f. (IND. EXTR.) Păpuşarea coloanei = accident tehnic în gura de sondă, caracterizat prin deformarea coloanei de burlane în sens transversal. PĂPUŞĂ (cf. lat. pupa) s. f. I. 1. Jucărie care reprezintă fiinţe umane sau animale, făcută din diverse materiale. ♦ Personaj din teatrul de păpuşi, confecţionat din pânză, lemn, cauciuc etc., care se îmbracă pe mână de cel care o mânuieşte; marionetă. *0- Teatru de păpuşi = teatru în care rolurile sunt jucate de păpuşi, manevrate de artişti pApuşărie 258 aşezaţi dedesubtul scenei. îşi are începuturile în societatea tribală şi se întâlneşte în fiecare civilizaţie. Din sec. 18, în Europa devine teatru permanent. Personaje favorite: francezii — Guignol, italienii — Arlecchino, germanii — Kasperle, englezii — Punch şi Judy. La mijlocul sec. 20 a pătruns în televiziune prin păpuşile Muppets, create de americanul Jim Henson (1936- 1990). ♦ Fig. Termen de alintare pentru o fetiţă sau femeie (frumoasă). 2. Fig. Persoană lipsită de demnitate, de personalitate. II. 1. Mănunchi de fire din anumite materiale, din frunze etc. 2. Caş aşezat în anumite forme. 3. Fructul porumbului în timpul formării ştiuletelui, înainte de apariţia mătăsii şi a boabelor. 4. (TEHN.) P. fixă = subansamblu al unor maşini-unelte (strunguri, freze etc.), solidar cu patul maşinii, cuprinzând arborele principal, mecanismele de transmitere a mişcării şi dispozitivul de prindere a piesei de prelucrat (la strunguri) sau a sculei (la freze, maşini de găurit etc.). P. mobilă = subansamblu al unor maşini-unelte (strunguri), deplasabil de-a lungul patului maşinii, care are rolul de a susţine cel de-al doilea capăt al piesei de prelucrat. 5. (GEOL.) Păpuşi de loess = concreţiuni de carbonaţi, de formă în general alungită, întâlnite în depozitele de loess. PĂPUŞĂRjE (< păpuşă) s. f. Spectacol popular cu păpuşi, frecvent prin bâlciuri; p. ext. caraghioslâc, maimuţăreală; şarlatanie. PĂPUŞOI (< păpuşă) s. m. (Reg.) 1. Porumb. 2. Loc plantat cu porumb; porumbişte. PĂR1 (lat. pilus) s. m. 1. Totalitatea firelor subţiri, cornoase, de natură epidermică, care cresc pe pielea omului şi a anumitor animale. Firul de păr este alcătuit din rădăcină şi tijă (tulpina) divers colorată, în funcţie de pigment; p. restr. firele descrise mai sus, care acoperă capul omului; fiecare dintre firele de pe pielea capului şi a anumitor regiuni ale corpului la oameni şi la animale. Expr. A fi (sau a se afla) toţi (sau cu toţii) în păr = a fi toţi de faţă. în doi peri = nehotărât, nesigur; nici aşa, nici aşa; (despre cuvinte) echivoc. Tras de păr = (despre concluzii, enunţuri, relatări) forţat, exagerat, denaturând adevărul. A atârna de un fir de păr = a depinde de un lucru foarte mic, de foarte puţin. A (i) se face părul măciucă = a se speria foarte tare A-i ieşi (cuiva) peri albi = a îmbătrâni înainte de vreme. ♦ (Pop.) Peri răi = numele unei boli de ochi. -O* (BOT.) Părui-porcului = a) nume dat unor specii de plante din familii diferite (specii de Equisetum, Festuca, Juncus, Lycopodium, Datura stramonium etc.); b) ţăpoşică (1). ♦ Pene subţiri în jurul ciocului la unele păsări. ♦ Fire chitinoase pe suprafaţa corpului la unele artropode. 2. Fibră naturală de origine animală; ţesătură din aceste fibre. ♦ (La pl.) Fire scurte care acoperă suprafaţa unei ţesături de lână. 3. (BOT.) Formaţiune de natură epidermală uni- sau pluricelulară, simplă sau ramificată. După funcţionalitate se deosebesc p. protectori şi p. glandulari. Există şi p. absorbanţi, cu structură unicelulară, neramificată, cu rol în absorbţia apei ce conţine sărurile minerale. 4. Arc în formă de spirală la ceas. PĂR2 (lat. pirus) s. m. Pom fructifer din familia rozaceelor, cultivat în zonele temperate, rezistent la secetă, înalt până la 20 m, cu flori albe sau roz şi fructe mari, cu pulpa fină, zemoasă (Pyrus sativa). în România creşte în majoritatea zonelor ţării, existând centre specializate în creşterea sa. Scoarţa, frunzele, florile şi fructele sunt folosite în medicina umană tradiţională (ca astringente, diuretice, febrifuge etc.). Cel mai mare producător de pere din lume a fost, în 2000, China, cu o producţie de 3 611 mii t. V. para2. ^ P. pădureţ (Pyrus pyrastei) = specie de păr care creşte spontan, dispersat, în pădurile din câmpie şi dealuri joase; fructele sunt mici, tari, astringente. PĂRĂGIN! (< paragină) vb. IV refl. 1. (Despre terenuri) A rămâne necultivat, a ajunge în paragină. 2. (Despre clădiri, construcţii) A se ruina, a se dărăpăna. PĂRĂLUŢĂ (< pară) s. f. 1. Diminutiv al lui para2. 2. (BOT.) Bănuţ (3). PĂRĂSj (< ser.) vb. IV tranz. 1. A lăsa pe cineva singur, a-l abandona; a se despărţi de cineva. ♦ A pleca de undeva, a se depărta de ceva. 2. A înceta, a întrerupe o acţiune, o îndeletnicire etc.; a renunţa la... ♦ A lăsa la o parte; a neglija. 3. A se dezbăra de un obicei, de o deprindere etc. PĂRĂSjRE (< părăsi) s. f. 1. Acţiunea de a părăsi; abandonare, abandon. 2. Starea celui părăsit; p. ext. singurătate, izolare. -0> Loc. în părăsire = în ruină; abandonat, părăsit. PĂRĂU, com. în jud. Braşov, situată în E depr. Făgăraş, pe stg. Oltului; 2 008 loc. (2003). Centru de cojocărie. Satul P. este atestat documentar în 1527. în satul Veneţia de Jos, menţionat documentar în 1235, se află ruinele Cetăţii lui Negru Vodă sau Cetatea Breaza (sec. 14) şi biserica Adormirea Maicii Domnului (1790- 1818, cu picturi originare). PĂREA (lat. părere) vb. II 1. Intranz. şi refl. A da impresia, a avea aerul, aparenţa de... -0- Expr. A-i părea (cuiva) bine = a se bucura. A-i părea (cuiva) rău = a regreta, a fi nemulţumit. 2. Tranz. (Cu pronumele personal în dativ) A-şi închipui, a avea impresia. ♦ A i se năzări, a crede. 3. Refl. A-şi forma o părere, a socoti, a aprecia. -0- Expr. Pe cât se pare = pe cât se vede, pe cât se crede. PĂRELNIC, -Ă (< părea) adj. Aparent, imaginar, iluzoriu; nesigur, ipotetic. PĂRERE (< părea) s. f. 1. Opinie, punct de vedere; concepţie, idee. ^ Expr. A fi de părere = a crede, a considera. 2. Convingere, credinţă neîntemeiată; iluzie, închipuire. Loc. într-o părere = într-o doară, numai aşa. ♦ (înv.) Arătare, nălucire, apariţie, vedenie. PĂRESIMI (lat. quadragesima) s. f. pl. (în religia creştină) Postul de patruzeci de zile ţinut de creştini înaintea Paştilor; postul mare. PĂRETAR (< părete, reg. „perete") s. n. Mic covor, de formă dreptunghiulară, ţesut din lână şi decorat cu dungi, carouri ori alesături, sau bucată de pânză brodată care se pune pe perete, în dreptul patului sau al laviţelor, în scop decorativ. PĂRjNTE (lat. parens, -ntis) s. m. 1. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată; (la pl.) tata şi mama în raport cu copiii. ♦ Strămoşi, străbuni. 2. întemeietor al unui neam; iniţiator, fondator al unei ştiinţe, al unei mişcări culturale etc. ♦ Părinţii Bisericii = învăţătorii şi scriitorii vechii Biserici creştine, ca martori şi reprezentanţi cu autoritate ai tradiţiei doctrinare a Bisericii, care pe baza scripturilor şi a tradiţiei au elaborat ansamblul doctrinelor creştinismului. Ei nu sunt doar episcopi şi scriitori, ci se disting prin valoarea doctrinei lor, prin sfinţenia vieţii lor şi aprobarea Bisericii. Epoca P. B. începe în sec. 2 cu părinţii apostolici şi se încheie în sec. 7 şi 8 cu Grigorie cel Mare, în Occident, şi loan Damaschin, în Răsărit. Părinţii Apostolici = grup de scriitori creştini care au fost ucenici direcţi ai sfinţilor apostoli ori ai ucenicilor acestora sau au înregistrat ultimele ecouri ale generaţiei apostolice şi ale căror scrieri au fost considerate multă vreme egale în rang cu cele canonice din „Noul 259 PĂSTRĂV Testament", unele fiind chiar introduse temporar în canon (Clement Romanul, Ignatie Teoforul, Policarp, Barnaba ş.a.). Noţiunea şi titlul de p. a. au apărut în sec. 17, la savantul francez Jean B. Cotelier, care a editat pentru prima oară împreună acele scrieri. Părinţii Capa-docieni (sau Neoniceniem) = părinţi ai Bisericii care şi-au desfăşurat activitatea literară şi pastorală în Capadocia (Vasile de Cezarea, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa) şi au explicat „dogma de la Niceea“, raportul dintre substanţa divină unică şi cele trei persoane ale Treimii. Cu ei sunt stabilite definitiv doctrinele de bază ale creştinismului şi terminologia trinitariană. V. şi patristică. 3. Preot, călugăr. PĂRINTESC, -EASCĂ (< părinte) ad). 1. Care aparţine părinţilor, privitor la părinţi; de părinte; plin de dragoste, patern. 2. Care aparţine strămoşilor, privitor la strămoşi, strămoşesc. PĂRINTEŞTE (< părinte) adv. Ca un părinte. PĂROS, -OASĂ (< pilosus) adj. 1. (Despre fiinţe) Care este acoperit cu mult păr, care are mult păr. 2. (Despre ţesături) Acoperit cu un strat pufos, format din capetele firelor care ies în afară; lăţos, flocos. PĂRPĂRjŢĂ (< sl.) s. f. Piesă metalică aşezată în gaura din mijlocul pietrei fixe a unei mori, de care se prinde fusul ce învârteşte piatra mobilă. PĂRTAŞ, -Ă (< parte) s. m. şi f. Persoană care ia parte, împreună cu alţii, la o activitate, la o acţiune etc. ♦ Partizan, adept. ♦ Complice. PĂRTIN! (< parte) vb. IV tranz. A avantaja pe cineva în dauna altcuiva; a favoriza. PĂRTINjRE (< părtini) s. f. Faptul de a părtini; favorizare, protejare. -0- Loc. Fără părtinire = în mod imparţial, obiectiv. PĂRTINITOR, -OARE (< părtini) adj. Care părtineşte, favorizează, protejează pe cineva în dauna altuia. PĂRUP (< păi) vb. IV 1. Tranz. şi refl. (Fam.) A (se) bate trăgându(-se) de păr, a se încăiera. 2. (IND. PIEL.) Tranz. A depila (2). PĂRUI2 (< par1) vb. IV tranz. A bate Pari, a împrejmui (un teren) cu pari. PĂRUL BERENICEI (Coma Bere-nices), constelaţie din emisfera boreală, situată între constelaţiile Leul şi Boarul. Vizibilă din România primăvara. PĂS (lat. pensum) s. n. Supărare, necaz; suferinţă, durere. ^ Loc. Fără Păs = indiferent, nepăsător. PĂSA1 (lat. pensare) vb. I intranz. unipers. (Construit cu dativul) A simţi nelinişte, a se îngrijora; a se sinchisi. PĂSA2 (lat. *passare) vb. I intranz. 1. (Folosit numai la imperativ) Du-te, duceţi-vă. 2. (în forma pas’, urmat de de) Caută de...; încearcă de... PĂSAT (lat. pinsatum) s. n. 1. Boabe de porumb sau de mei pisate ori măcinate mare. 2. Un fel de mămăligă preparată din păsat (1) fiert. PĂSĂRENI, com. în jud. Mureş, situată în pod. Târnavelor, pe râul Niraj; 1 801 loc. (2003). Haltă de c.f. Satul P. este menţionat documentar în 1392. PĂSĂRESC, -EASCĂ (< pasăre) adj. 1. Care aparţine păsărilor, privitor la păsări. 2. (Despre un limbaj, un jargon etc.) Greu de înţeles, argotic; artificial, convenţional. 3. Cireş p. = cireş nealtoit, care creşte spontan, dispersat, prin păduri, îndeosebi în regiuni de deal şi la poalele munţilor; căutat ca lemn de mobilă. PĂSĂREŞTE (< pasăre) adv. Ca păsările. -0* Expr. A vorbi păsăreşte = a vorbi (intenţionat) într-un mod greu de priceput; a spune ceva fără înţeles. PĂSĂRI-LĂŢI-LUNGILĂ, personaj din basmele populare româneşti, înzestrat cu o deosebită agilitate şi însuşirea de a se putea lungi şi lăţi după cum voia, reuşind să prindă păsările din zbor. îl ajută pe Făt-Frumos în acţiunile sale. V. şi însoţitori năzdrăvani. PĂSCĂLIE s. f. v. pascalie. PĂSCUT (< paşte) s. n. Acţiunea de a paşte; păşunat. PĂSTAIE (cuv. autohton) s. f. Fruct uscat, caracteristic fabaceelor, provenit dintr-un gineceu monocarpelar. P. dehiscentă se deschide atât pe linia de sutură a marginilor carpelelor, cât şi de-a lungul nervurii mediane (ex. la mazăre, fasole); p. indehiscentă rămâne închisă la maturitate (ex. la roşcove, alune de pământ). PĂSTÂRNAC (< ser., magh., germ.) s. m. Plantă legumicolă bienală din familia apiaceelor, cu rădăcini pivotante fusiforme, cărnoase, albe sau gălbui, bogate în substanţe nutritive (Pastinaca sativa); este grupată în 15 specii; p. restr. rădăcina acestei plante. PĂSTOR (lat. pastor, -oris) s. m. 1. Cioban. ♦ Fig. Preot, părinte; conducător spiritual. 2. P. electric = instalaţie special amenajată pentru supravegherea animalelor la păscut; este compusă dintr-un gărduleţ de sârmă prin care trece un curent electric slab (la a cărui atingere animalele se îndepărtează). PĂSTORESC, -EASCĂ (< păstor) adj. 1. Care aparţine păstorilor, privitor la păstori sau la viaţa de păstor; ciobănesc, pastoral (1). 2. Preoţesc. PĂSTORI (< păstor) vb. IV 1. Tranz. A duce şi a supraveghea oile, vitele la păşune; a paşte. ♦ Intranz. A se ocupa cu păstoritul. 2. Tranz. Fig. A conduce, a îndruma conform preceptelor, normelor bisericii. PĂSTORIE (< păstor) s. f. 1. Păstorit. 2. Fig. Conducere, îndrumare religioasă. PĂSTORIT (< păstori) s. n. Ocupaţia păstorului; p. ext. creşterea vitelor, păstorie (1). PĂSTORIŢĂ (< păstor) s. f. Ciobăniţă. PĂSTOS, -OASĂ (< pastă) adj. Care are aspectul şi consistenţa unei paste, ca pasta; moale. PĂSTRA (< bg.) vb. I tranz. 1. A ţine în stare bună; a îngriji, a feri de stricăciune. ♦ Refl. A se menţine; a se cruţa. ♦ A respecta, a nu călca, a nu viola (obiceiuri, tradiţii etc.). 2. A nu lăsa să dispară, a menţine. 3. A pune ceva deoparte, a nu cheltui, a nu risipi, a-şi rezerva pentru altă ocazie sau pentru un anumit scop. 4. A ţine ascuns, a nu divulga, a nu destăinui. PĂSTRARE (< păstra) s. f. Acţiunea de a păstra. <0* Loc. La (sau în bună) păstrare = la loc sigur; la adăpost, în pază. PĂSTRĂTOR, -OARE (păstra) adj. (Şi subst.) Care păstrează (bine) ceva; econom. PĂSTRĂV (< bg., ser.) s. m. 1. Peşte salmonid dulcicol, de 20-40 cm lungime, cu spatele verde-măsliniu, presărat cu pete negre şi roşii, şi cu burta gălbuie; gura este mare, cu dinţi puternici (Salmo trutta fario). Are carnea gustoasă. Trăieşte în România, în ape limpezi şi reci de munte. Sin. păstrăv de munte, păstrăv indigen. <0-P.-curcubeu sau p. american = peşte salmonid de 25-30 cm, cu spatele albăstrui-violet şi cu o dungă lată, roz-sidefie în lungul corpului (Salmo gairdneri irideus). Originar din America de Nord. în România trăieşte în crescătorii speciale, dar a fost introdus Păstrăv (1.) PĂSTRĂVĂRIE 260 Păstrăv (2.) şi în unele ape curgătoare. P. de lac = peşte salmonid de c. 60 cm lungime, cu pete circulare portocalii sau ruginii pe corp (Salmo trutta lacustris). Introdus în România în câteva lacuri de munte. P. de mare = peşte teleostean salmonid marin, de c. 20-30 cm lungime, cu numeroase puncte şi pete portocalii pe spate şi în lungul corpului (Salmo trutta labrax). Rar în Marea Neagră; pătrunde şi pe gurile Dunării. P. fântânei v. fântânei. 2. Ciupercă comestibilă din familia agaricaceelor în formă de scoică, cu sau fără picior, de culoare cenuşie-negricioasă (Pleurotus ostreatus). Trăieşte pe trunchiurile arborilor, producând un putregai alb al lemnului. PĂSTRĂVĂRjE (< păstrăv) s. f. Crescătorie de păstrăvi. PĂSTRĂVENI, com. în jud. Neamţ, situată pe dr. văii Moldova şi pe râul Agapia; 4 030 loc. (2003). pAstrugarniţă (< păstrugă) s. f. Plasă de pescuit formată din două reţele, dintre care una mai deasă, folosită pentru pescuitul cegii şi al păstrugii pe Dunăre. PĂSTRUGĂ (< ser.) s. f. Peşte din familia acipenseridelor, de 120-200 cm lungime, având o greutate de 7-30 kg, cu corpul alungit şi subţire, cu bot lung şi turtit (Acipenser stellatus). Trăieşte în Marea Neagră, M. Azov şi M. Caspică, de unde primăvara migrează în fluvii pentru reproducere. Are carnea gustoasă şi icrele negre şi mici. PĂSTURĂ (lat. pastura) s. f. Polen prelucrat şi depozitat de albine în celulele fagurilor. Serveşte (alături de miere) ca hrană pentru albine şi puietul din stup. PĂSUp (< păs) vb. IV tranz. A da cuiva răgazul necesar pentru a face ceva; a permite cuiva să întârzie cu achitarea unei obligaţii (băneşti); a amâna, a îngădui. PĂSUp (< germ.) vb. IV tranz. A ajusta o piesă în aşa fel încât să se poată îmbina cu o altă piesă. PĂSUI ALĂ (< păsui1) s. f. Faptul de a păsui1; amânare, răgaz. PĂŞ| (< pas) vb. IV 1. Intranz. A face unul sau mai mulţi paşi; a se deplasa pe jos; a se duce, a călca, a merge. ♦ Fig. A înainta, a progresa. 2. Tranz. şi intranz. A intra undeva, a pătrunde. 3. Tranz. şi intranz. A trece (cu un singur pas) peste un obstacol; a depăşi. ♦ Fig. A se apropia de (sau a atinge) o anumită vârstă. PĂŞTjŢĂ (< Paşti) s. f. Mică plantă erbacee, perenă (8-25 cm), din familia ranunculaceelor, cu 1-2 flori albe (Anemone nemorosa). Creşte prin păduri şi tufişuri umbroase. Sin. floarea-Paştilor. PĂŞUNA (< păşune) vb. I 1. Intranz. (Despre animale) A paşte. 2. Tranz. (Despre oameni) A duce şi a supraveghea vitele la păscut. PĂŞUNE (lat. pastio, -onis) s. f. Teren cu vegetaţie erbacee perenă sau anuală, folosită pentru hrănirea animalelor prin păşunat; imaş, izlaz, suhat. + Iarba de pe terenul pe care pasc vitele. -0* P. alpină = pajişte alpină. PĂTA (< pată) vb. I 1. Tranz. şi refl. A(-şi) face o pată, a (se) umple de pete, a (se) murdări. 2. Tranz. Fig. a pângări, a profana; a dezonora. PĂTARE (< păta) s. f. 1. Acţiunea de a (se) păta. 2. (FITOPAT.) Boală a plantelor provocată de bacterii, ciuperci şi virusuri, manifestată prin apariţia pe organele atacate a unor pete (ex. p. cafenie a mărului, provocată de Venturia inaequalis). PĂTAT, -Ă (< păta) adj. 1. Cu pete, mânjit, murdărit. ♦ (Despre oameni) Cu pielea pigmentată. ♦ (Despre animale şi plante) Bălţat, pestriţ. 2. Fig. Pângărit, profanat, dezonorat, compromis. PĂTÂRLAGELE, com. în jud. Buzău, situată în Subcarpaţi, pe râul Buzău; 8 414 loc. (2003). Staţie (în satul P.) şi halte de c.f. (în satele Mărunţişu şi Valea Sibiciului). Expl. de diatomit (Sibiciu de Sus). Filatură de lână şi fabrică de cărămidă (în satul P.); cherestea (în satul Valea Viei). Pomicultură. Satul P. este menţionat documentar în 1573. Bisericile Naşterea Maicii Domnului (1790) şi Sf. Nicolae (sec. 18), în satele Sibiciu de Sus şi Mărunţişu. Staţiune de cercetări a Institutului de Geografie al Acad. Române, înfiinţată în 1968. Rezervaţie forestieră (Pădurea Crivineni) cu exemplare de stejar pufos (Quercus pubescens). PĂTIMAŞ, -Ă (< patimă) adj. (Despre oameni; şi subst., adv.) Stăpânit de o patimă, rob al unei pasiuni; p. ext. părtinitor, parţial. ♦ Care trădează pasiune, plin de patimă; pasionat. PĂTIMI (< patimă) vb. IV 1. Tranz. şi intranz. A suferi, a îndura, a păţi. 2. Intranz. (înv. şi pop.) A fi bolnav de... PĂTLAGINĂ (lat. plantago, -ginis) s. f. Denumire dată plantelor erbacee din genul Plantago, familia plantaginaceelor (c. 250 specii), cu frunze dispuse în rozetă bazală şi cu inflorescenţe în formă de spic. Unele specii (ex. Plantago media) au calităţi expectorante, emoliente, hemostatice, antidiareice, cicatrizante, astringente, antitusive, antibronşitice etc. PĂTLĂGEA (PĂTLĂGICĂ) (< tc.) s. f. ~ roşie = plantă legumicolă anuală din familia solanaceelor, originară din America de Sud, cu frunze mari, asimetrice, flori galbene şi fructe mari, bogate în vitamine (C, B, PP şi K), zaharuri, proteine, acid citric şi malic (Lycopersicum esculentum)-, tomată, roşie. Folosită frecvent în alimentaţie, proaspătă sau conservată. în România se cultivă mult în grădini sau în sere, existând condiţii favorabile pentru creşterea lor. P. vânătă = plantă legumicolă anuală din familia solanaceelor, originară din India, cu frunze mari, ovoid-aiungite, flori violacee şi fruct cilindric lung de 30-35 cm sau oval, de culoare violetă-maronie sau neagră (Solanum melongena)-, vânătă (3). în România se cultivă mai mult în regiunile sudice, pentru fructele care au o valoare nutritivă ridicată, conţinând zaharuri, proteine, vitaminele C, B şi PP şi se consumă înainte'de maturitatea fiziologică. PĂTRAR (< patru) s. n. 1. Fiecare dintre cele două faze ale Lunii, când, din cauza orientării sale faţă de Pământ, partea sa luminată de către Soare este vizibilă sub forma unui semicerc; la primul p. diametrul se află spre stânga şi suprafaţa luminoasă este în creştere, iar la ultimul p. diametrul se află spre dreapta şi suprafaţa luminoasă este în descreştere. 2. (Pop.) Pătrime, sfert. PĂTRAŞ, Stan Ion (1908-1977, n. Săpânţa, jud. Maramureş), meşter român. Cunoscut pentru celebrul „Cimitir vesel" de la Săpânţa, unde a executat peste 180 de monumente funerare Păstrugă 261 PĂTRĂŞCANU cioplite şi pictate cu scene vesele, completate cu versuri pline de umor, inspirate din viaţa defunctului, dovedind un fin spirit de observaţie. A mai creat piese de mobilier pictate în stil naiv şi o galerie de portrete istorice. PĂTRAŞCU CEL BUN, domn al Ţării Româneşti (1554-1557). Acordul său cu marea boierime a permis acesteia să-şi întărească poziţiile. A susţinut, în 1556, readucerea în Transilvania a lui loan Sigismund Zâpolya. Sprijinitor al lui Coresi. A murit otrăvit. PĂTRAT, -Ă (< patru, după lat. quadratus) s. n., adj. I. 1. S. n. Paralelogram cu toate unghiurile drepte şi cu toate laturile egale. Este unul dintre cele patru simboluri fundamentale, alături de centru, cerc şi cruce. în tradiţia creştină, p. simbolizează cosmosul. ^ P. logic = schemă mnemotehnică alcătuită de Boethius cu scopul de a reprezenta şi a uşura memorizarea raporturilor dintre judecăţile de predilecţie. A (ex. „Toţi arborii sunt înalţi"), E (ex. „Nici un arbore nu este înalt“), I (ex. „Unii arbori sunt înalţi") şi O (ex. „Unii arbori nu sunt înalţi"). Pătratul opoziţiilor = diagramă, frecventă în textele medievale, care rezumă relaţiile de opoziţie logică dintre cele patru propoziţii categorice având acelaşi subiect şi acelaşi predicat. în cele patru colţuri ale pătratului sunt puse simbolurile tradiţionale ale celor patru propoziţii categorice: A pentru „Toţi S sunt P“; E pentru „Nici un S nu este P“; I pentru „Unii S sunt P“; O pentru „Unii S nu sunt P“. P. magic v. magic. 2. Adj. Care are forma unui pătrat (1). Metru (sau centimetru, kilometru etc.) p. = unitate de măsură a ariei suprafeţelor, egală cu aria unui pătrat având latura cât dimensiunea liniară respectivă; simbol: m2 (sau cm2, km2 etc.). 3. S. n. Ansamblu de obiecte, de fiinţe etc. aşezate în formă de p. (1); careu. 4. S. n. Os pereche din maxilarul superior al peştilor osoşi şi amfibieni sau al reptilelor şi păsărilor care se articulează cu mandibula. La mamifere este redus la un os mic din urechea medie numit nicovală. II. (MAT.) 1. S. n. Produs obţinut prin înmulţirea unui număr (a unei expresii algebrice sau a unui element al unei mulţimi) cu el însuşi; operaţia de ridicare la puterea a doua; număr ridicat la puterea a doua. ^ P. perfect = număr natural pentru care există un altul astfel încât înmulţit cu el însuşi să dea chiar numărul dat. Număr liber de pătrate = număr întreg, diferit de 0 şi 1, care nu se divide prin pătratul nici unui număr. 2. Adj. Rădăcină p. a unui număr = număr real sau complex având proprietatea că, înmulţit cu el însuşi, dă numărul respectiv. PĂTRATIC, -Ă (< pătrat) adj. 1. Care are formă de pătrat, care se referă la pătrat; tetragonal. 2. Ecuaţie p. = ecuaţie algebrică de gradul doi. PĂTRĂCHESCU, Eliza (1911-1977, n. Vaslui), actriţă română de teatru şi film. Talent puternic şi original care sfida legile obişnuite ale scenei. Prin forţa trăirilor, glasul cu „resurse wagneriene" a strălucit în repertoriul clasic şi modern. Roluri memorabile în teatru („Năpasta" de Caragiale, „Domnişoara Nastasia" de G. M. Zamfirescu, „Pădurea" de Ostrovski, „Oraşul nostru" de Th. Wilder), în film („Nunta de piatră", „Enigma Otiliei", „Duhul aurului", „Ilustrate cu flori de câmp", „Tănase Scatiul") şi la televiziune („Neînţelegerea" de Camus, „Oamenii cavernelor" de W. Saroyan). PĂTRĂŞCANU 1. Dimitrie D. P. (1872-1937, n. Tomeşti, jud. laşi), prozator român. Proză umoristică („înză-pădiţii", „Un prânz de gală") cu accente satirice la adresa moravurilor politice („Ce cere publicul de la un deputat"). 2. Lucreţiu P. (1900-1954, n. Bacău), avocat, om politic şi teoretician social-politic român. Fiul lui P.(1). Prof. univ. la Bucureşti. Membru al P.C.R. (din 1921). Membru al C.C. al Partidului Comunist din România (ales la Congresul V, dec. 1931). Membru al C.C. al P.C.R. (1945-1948) şi al Biroului Politic al C.C. al P.C.R. (1946-1948). Ministru secretar de stat (aug.-nov. 1944), ad-interim (aug - sept. 1944) şi ministru al Justiţiei (nov. 1944-febr. 1948). Participă, alături de E. Bodnăraş, din partea P.C.R. la consfătuirea con- Lucreţiu Pătrăşcanu spirativă (13/14 iun. 1944) a reprezentanţilor Palatului Regal şi armatei privind stabilirea măsurilor şi acţiunilor, în vederea desprinderii României de Reich şi a răsturnării regimului Anto-nescu. Şeful delegaţiei române, care a mers la Moscova (29 aug. 1944) pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite şi unul dintre semnatarii Convenţiei de armistiţiu (12 sept. 1944). în numele şi din însărcinarea guvernului, în calitate de ministru al Justiţiei, prezintă Regelui două scrisori, în care „din raţiuni de stat" îi cere respingerea cererii de amnistie a condamnării la moarte a celor patru din procesul mareşalului Ion Antonescu (6—17 iun. 1946), şi acceptarea comutării în muncă silnică pe viaţă a pedepsei cu moartea pentru alţi trei acuzaţi din acelaşi proces. Membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (29 iul.—15 oct. 1946) şi unul dintre semnatarii Tratatului de Pace cu Puterile Aliate şi Asociate (Paris, 10 febr. 1947). Destituit din funcţia de ministru al Justiţiei (24 febr. 1948), arestat (28 apr. 1948), împreună cu soţia, din dispoziţia lui Gheorghiu-Dej (care vedea în P. un primejdios rival la funcţia supremă în partid), anchetat, iniţial, de o Comisie de partid, apoi de Serviciul Secret de Informaţii şi, în cele din urmă, de Securitate, judecat (6-13 apr. 1954) pe baza unor acuzaţii false, precum: sabotarea drumului României spre comunism, şovinism, protejarea liderilor partidelor de opoziţie, colaborator al Poliţiei şi informator al Siguranţei, întreţinerea de legături cu agenţiile occidentale de spionaj etc. etc., condamnat la moarte şi executat (16/17 apr. 1954). Reabilitat în 1968. Scrierile sale conţin reflecţii marxiste asupra problemelor politice, economice şi sociale româneşti, a căror rezolvare o vedea prin lupta revoluţionară, precedată însă de temeinice studii ştiinţifice („Un veac de frământări sociale, 1821-1907", „Probleme de bază ale României", „Sub trei dictaturi", „Curente şi tendinţe în filozofia românească"). 3. Elena P.-Veakls (1914-1985, n. Cernăuţi), arhitectă şi decoratoare română. Soţia lui P. (2). Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de orientare funcţionalistă (Parcul Herăstrău, Casa Pleşoianu din Câmpina; interioare de case în Bucureşti). Scenografii la spectacole reprezentative („Strigoii", „Hedda Gabler", Ifigenia în Taurida", „Omul cel bun din Sîciuan", „Asta-i ciudat"). A făcut parte din grupul PĂTRĂUŢI 262 care a înfiinţat Teatrul Ţăndărică, pe care l-a condus între 1945 şi 1948. PĂTRĂUŢI, com. în jud. Suceava, situată în pod. Dragomirnei, pe stg. râului Suceava; 4 484 loc. (2003). Rezervaţia naturală pădurea de stejar de la Crujana. Biserica înălţarea Sfintei Cruci, ctitorie din 1487 a lui Ştefan cel Mare, cu picturi murale interioare originare (tabloul votiv, scena Plângerii, compoziţia Cavaleria sfinţilor militari), restaurată în mai multe rânduri. PĂTRIME (< patru) s. f. Parte dintr-un întreg obţinută prin împărţirea lui în patru părţi egale. ♦ Notă muzicală egală ca valoare cu a patra parte dintr-o notă întreagă. PĂTRIŞOR (< patru) s. n. (POLIGR.) Piesă metalică cu secţiunea pătrată, având acelaşi corp cu; litera, folosită în tipografie la distanţarea-cuvintelor şi completarea rândurilor. PĂTRUNDE (lat. pertundere) vb. III 1. Intranz. A intra (cu greu) undeva, a străbate, a răzbate. ♦ Tranz. A străpunge, a perfora. 2. Tranz. A pune stăpânire pe cineva sau pe ceva, a cuprinde, a umple. ♦ Fig. A mişca adânc; a emoţiona, a impresiona, a zgudui. ♦ Refl. Fig. A se lăsa convins, stăpânit, copleşit, dominat de ceva. 3. Intranz. (Despre idei, concepţii etc.) A se răspândi, a se propaga. 4. Tranz. A cunoaşte, a pricepe, a înţelege. PĂTRUNDERE (< pătrunde) s. f. 1. Acţiunea de a pătrunde; străbatere, răz- batere, penetraţie. ♦ Intrare a unui corp solid într-un alt corp solid sau păstos, ori intrarea unui fluid într-un corp solid sau poros sub acţiunea unei presiuni; penetraţie (1). ♦ Capacitatea de a pricepe ceva cu uşurinţă; perspicacitate. 2. (FIZ.) Penetrantă. (1). PĂTRUNJEL (lat. petroselinum) s. m. Plantă legumicolă bienală din familia apiaceelor, cu rădăcina pivotantă, îngroşată, lungă de 12-30 cm şi frunze penat-sectate (Petroselinum hortense). Rădăcina conţine apă, protide, hidraţi de carbon, uleiuri volatile, calciu, fier, vitaminele A, B2 etc., iar frunzele, uleiuri volatile, vitaminele A, B1( C, acid folie, săruri minerale etc. Cultivat încă din Antichitate de greci şi romani, provine din p. sălbatic din regiunea mediteraneană. Este răspândit pe aproape toate continentele, fiind folosit în alimentaţie şi industria farmaceutică. Rezistent la temperaturi scăzute, creşte în România aproape în toate regiunile. Este considerat un aliment-medicament. Frunzele sunt folosite în alimentaţie la aromatizarea mâncărurilor, iar rădăcinile, alături de morcov, la prepararea mâncărurilor, salatelor. întreaga plantă are întrebuinţări în medicina umană şi veterinară, tradiţională şi cultă, având proprietăţi de stimulent şi tonic al sistemului nervos, antirahitice, antiastmatice, anticanceroase, antifebrile, expectorante, vermifuge, vitaminizante etc. Are numeroase utilizări în industrie ca materie primă pentru aromatizarea conservelor, în farmacie şi cosmetică. Pătrunjelul-câinelui = plantă ebacee, toxică din familia apiaceelor, asemănătoare cu pătrunjelul, înaltă de 150-200 cm, cu frunze penate, lucitoare şi flori albe (Aethusa cynapium). Pătrunjel-de-câmp = plantă erbacee perenă, înaltă de 15-60 cm, ramificată mai mult la partea superioară, cu rădăcină pivotantă, ramificată, urât mirositoare (Pimpinella saxifraga). Răspândită în Europa, creşte în fâneţele umede, păşuni, tufărişuri, de la câmpie până în regiunea subalpină. Are întrebuinţare în medicină ca diuretic, antibronşitic, în afecţiuni renale, ca expectorant, bacte-ricid, antiinflamator etc. Uleiul volatil conţinut de rădăcină este folosit la prepararea unor băuturi alcoolice. PĂTRUNZĂTOR. -OARE (< pă- trunde) adj. 1. Care pătrunde, străbate adânc, care răzbate; penetrant. ♦ (Despre ochi sau privire) Scrutător, cercetător; iscoditor. 2. (Despre sunete, zgomote etc.) Puternic, tare, intens, copleşitor. 3. Fig. Mişcător, emoţionant, impresionant. 4. Fig. Ager la minte, iscusit, priceput, perspicace. PĂTRUŢ, loan (1914-1992, n. sat Ohaba-Forgaci, jud. Timiş), lingvist român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări privind istoria şi structura limbii române („Studii de limba română şi slavistică"), onomastica („Onomastică românească"), dialectologia (redactor pr. la „Atlasul lingvistic român" II, serie nouă). PĂTUIAC (< pat) s. n. Podea improvizată din scânduri sau din crengi, aşezată pe furci sau în copaci şi pe care se clădeşte nutreţul pentru a fi conservat; pătul1 (2). PĂTUL1 (lat. patibulum) s. n. 1. Construcţie de lemn sau din nuiele, ridicată la oarecare înălţime deasupra solului, în care se păstrează şi se usucă ştiuleţi de porumb, fân, legume; coşar. 2. Pătuiac. 3. Platformă pentru pescari, construită pe pari înfipţi în albia unei ape. 4. Coteţ. 5. Răsadniţă. 6. Un fel de platformă construită pe stâlpi pentru observarea vânatului şi pentru pază. PĂTUL2 (< germ.) adj. Măr ~ (şi subst. m.) = soi de măr românesc, răspândit mai ales în Transilvania, cu fruct sferic turtit, mijlociu ca mărime, având coaja subţire, galbenă-limonie, cu o roşeaţă aprinsă pe partea expusă la soare şi cu miezul zemos, dulce-acrişor. Pătrăuţi. Biserica cu hramul înălţarea Sfintei Cruci 263 PĂUN PĂTULELE, com. în jud. Mehedinţi, situată în câmpia Blahniţei, pe râul Blahniţa; 4 402 loc. (2003). Centru de manifestări etnofolclorice (Festivalul fluieraşilor din Oltenia). Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1835), în satul Viaşu. PĂTURĂ (lat. *pittola) s. f. 1. învelitoare confecţionată dintr-o ţesătură sau din fire groase de lână, din fibre sintetice sau de bumbac, folosită mai ales la învelit. ♦ Semifabricat în filatura bumbacului, debitat de maşinile bătătoare sub formă de strat din material fibros, continuu, care se înfăşoară în jurul unui ax rotitor. 2. Strat (uniform) dintr-o substanţă care acoperă ceva. ♦ Fiecare dintre foile sau straturile care constituie un tot. ^ P. vie = totalitatea plantelor mici (licheni, muşchi, ierburi, arbuşti) care cresc într-o pădure. Sin. p. erbacee. P. moartă = strat alcătuit din resturi vegetale descompuse care acoperă suprafaţa solului unei păduri. Sin. litieră. ♦ (GEOL.) Strat. 3. Fig. (Şi în forma p. socială) Grup social care se deosebeşte de principalele clase sociale prin structura profesională variată, prin activitatea pe care o desfăşoară şi prin mediul de provenienţă divers. PĂŢANIE (< păţi) s. f. întâmplare (neplăcută) neaşteptată sau neobişnuită, pe care o trăieşte cineva; p. ext. (la pl.) peripeţii, aventuri. PĂŢ! (lat. patire) vb. IV tranz. şi intranz. 1. A i se întâmpla cuiva ceva rău; a da peste o belea, peste ceva neaşteptat (şi neplăcut). ^ Expr. A o păţi = a intra într-un bucluc, într-o încurcătură. 2. A suferi, a îndura, a pătimi (un necaz, o nenorocire, o boală etc.). PĂŢ|T, -Ă (< păţi) adj., s. n. 1. Adj. Care a trecut prin multe încercări, care a suferit multe; cu experienţă, încercat, priceput. 2. S. n. Faptul de a păţi ceva. Expr. Din păţite = din experienţă. PĂUCA, com. în jud. Sibiu, situată în pod. Secaşelor; 2 187 loc. (2003). în satul P., menţionat documentar în 1309, au fost descoperite vestigiile unei aşezări neolitice (milen. 3 î.Hr.), în care s-au găsit vase ceramice pictate, figurine antropomorfe ş.a. în satul P. se află o biserică ortodoxă, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18) şi o biserică evanghelică (1804), iar în satul Presaca, biserica de lemn Sf. Treime (sec. 18). PĂUCĂ, Simona (n. 1969, Bucureşti), gimnastă română. Campioană olimpică (Los Angeles, 1984) cu echipa şi în proba de paralele inegale. PĂULENI-CIUC, com. în jud. Harghita, situată în depr. Ciuc; 1 746 loc. (2003). Expl. de dolomit (în satul Delniţa). Centru de cusături şi ţesături populare (Şoimeni). Până la 17 febr. 1968, satul şi com. P.-C. s-au numit Păuleni. în satul P.-C., menţionat documentar în 1567, se află o biserică romano-catolică (sec. 15), în stil gotic, cu tavan casetat şi pictat în 1613. PĂULEŞTI 1. Com. în jud. Prahova, situată în câmpia Ploieştiului, pe râul Dâmbu; 4 988 loc. (2003). Haltă de c.f. (în satul Găgeni). Ţesătorie de in şi cânepă. 2. Com. în jud. Satu Mare, situată în câmpia Someşului, pe râul Someş; 4 573 loc. (2003). în satul P., menţionat documentar în 1379, se află o plantaţie experimentală de frasin de Pennsylvania. Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1880), în satul Amaţi. 3. Com. în jud. Vrancea, situată în partea de NE a Depr. Vrancei, la poalele de NE ale M-ţilor Vrancei, pe cursul superior al râului Putna (afl. al Şiretului); 2 288 loc. (2003). Biserică de lemn, cu hramul „Sfinţii Voievozi" (ante 1809, refăcută în 1862) în satul Hăulişca. PĂULIŞ, com. în jud. Arad, situată în zona de contact a câmpiei Aradului cu m-ţii Zarand, pe râul Mureş; 4 214 loc. (2003). Staţie de c.f. Expl. de granit (Cladova şi Baraţca), de diorit şi balast. Centru viticol şi de vinificaţie (Baraţca). Satul P. este menţionat documentar în 1333. Parc dendrologic (pin de Himalaya, magnolii, tisă etc.). Monument închinat ostaşilor români căzuţi în luptă. Trupele române au desfăşurat aici, în 14-20 sept. 1944, lupte grele de apărare la ieşirea din defileul Mureşului. Detaşamentul Păuliş a respins încercările trupelor ungare de a pătrunde în Pod. Transilvaniei. PĂUN (lat. pavo, -onis) s. m. Pasăre din ordinul galiformelor, mai mare decât o găină (Pavo cristatus). Prezintă un dimorfism sexual accentuat, masculul având, spre deosebire de femelă, un penaj strălucitor, viu colorat, cu reflexe metalice şi o coadă lungă cu pene ornamentale, pe care o poate roti. Originar din India, unde trăieşte în stare sălbatică; domesticit trăieşte prin parcuri şi grădini. O specie înrudită trăieşte în Africa (p. de Congo). Păunul simbolizează discul Soarelui, fiind semnul nemuririi în creştinism; coada lui evocă cerul înstelat. ♦ Pana păsării descrise Păuliş. Monumentul închinat ostaşilor români căzuţi în luptele cu trupele ungare PĂUN 264 Păun mai sus; podoabă făcută din aceste pene. PĂUN, Gheorghe (n; 1950, Cicăneşti, jud. Argeş), matematician şi scriitor român. M. coresp. al Acad. (1997). Cercetător la Institutul de Matematică al Acad. (din 1990). Studii privind teoria limbajelor formale, semiotica, lingvistica computaţională, inteligenţa artificială etc. („Mecanisme generative ale proceselor economice", „Gramatici matriciale", „Probleme actuale în teoria limbajelor formale", „DNA Computing. New Computing Paradigms", în colab.). Romane („O mie nouă sute nouăzeci şi patru", „Oglinzi mişcătoare", „Hotel Anghila"). PĂUNESCU, Adrian (n. 1943, Copăceni, jud. Bălţi, Basarabia), poet, publicist şi om politic român. Prof. univ. la Bucureşti. Redactor-şef la revista „Flacăra" (1973-1985), căreia îi conferă o mare audienţă; în 2001 a reînfiinţat revista „Flacăra lui Adrian Păunescu", continuatoare a vechii publicaţii. Iniţiator şi conducător al Cenaclului „Flacăra" (1973-1985) şi al Cenaclului „Totuşi Gheorghe Păun iubirea" (din 1990). Director al revistei „Vremea". Lirică dinamică, frenetică, de mare inventivitate verbală, ce exprimă patosul civic şi retorismul abundent („Ultrasentimente", „Mieii primi", „Repetabila povară", „Pământul deocamdată", „Manifest pentru sănătatea pământului", „lubiţi-vă pe tunuri", „Rezervaţia de zimbri"). Lirică erotică, de mare sensibilitate („Liber să sufăr", „Din doi în doi"). O amplă ediţie de autor: „Cartea cărţilor de poezie". Proză şi publicistică („Cărţile poştale ale morţii", „Sub semnul întrebării", „Lumea ca lume", „De la Bârca la Viena şi înapoi"), publicistică de atitudine pe teme naţionale („Româ-niada", „Tragedie naţională"). PĂUNEŞTI, com. în jud. Vrancea, situată în zona de contact a câmpiei Şiretului Inferior cu piemontul Zăbrăuţi; 6 883 loc. (2003). Centru viticol şi de vinificaţie. PĂUNIŢĂ (< păun) s. f. 1. (ORNIT.) Femela păunului. 2. (ENTOM.) Insectă înrudită cu libelula, cu corpul subţire şi aripile strălucitoare, albastre la mascul şi verzi la femelă (Callopteryx splen-dens). PĂUN-PINCIO, Ion (1868-1894, n. Mihăileni, jud. Botoşani), scriitor român. Colaborator la „Contemporanul" şi la alte reviste socialiste. Lirică sensibilă şi reflexivă, de influenţă eminesciană; instantanee în proză, portretistice sau evocatoare („Versuri şi proză"). M. post-mortem al Acad. (1948). PĂUŞEŞTI, com. în jud. Vâlcea, situată în Subcarpaţii Olteniei; 3 036 loc. (2003). Centru pomicol, de ţesături şi cusături populare (în satul Pău-şeşti-Otăsău). Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1811) şi Sfinţii Voievozi (1854-1859), în satele Cernelele şi Păuşeşti-Otăsău. PĂUŞEŞTI-MĂGLAŞI, com. în jud. Vâlcea, situată în Subcarpaţii Olteniei, Adrian Păunescu 9 ■ pe râul Olăneşti; 3 815 loc. (2003). Centru de cusături şi ţesături populare şi Festivalul folcloric „Hora costumelor" (în satul Pietrari). în satul Valea Cheii se află mănăstirea Sărăcineşti (de maici), întemeiată în 1687-1688, cu biserica Adormirea Maicii Domnului, pictată în 1718. Mănăstirea a fost desfiinţată în 1959 şi reînfiinţată în 1990. Biserici cu acelaşi hram — Sf. Nicolae, în satele Păuşeşti-Măglaşi (1778, cu picturi originare) şi Coasta (1825). PĂUTZA, Sabin (n. 1943, Câlnic, jud. Caraş-Severin), compozitor şi dirijor român. Stabilit în S.U.A. (1984). Activitate interpretativă, pedagogică. Inventivitate, imaginaţie coloristică, inspiraţie folclorică. Teatru muzical (musicaluri pentru copii: „Albă ca zăpada", „Castelul do-re-mi"), creaţie vocal-simfonică, simfonică („Laude"), de cameră, corală, melodii. PĂZj (< sl.) vb. IV 1. Tranz. A fi atent, a supraveghea ca ceva sau cineva să fie în siguranţă sau să nu fugă; a veghea, a străjui. 2. Refl. şi tranz. A (se) feri de o primejdie, a (se) da la o parte. ♦ Refl. A evita (să facă un lucru). ♦ (La imperativ, cu valoare de interjecţie, în forma păzea) Dă-te la o parte! fereşte-te! -3> Expr. (Tranz., fam.) A lua (pe cineva) la trei păzeşte = a lua la zor, a certa. A o lua la trei păzeşte = a fugi. 3. Tranz. A avea grijă, a se ocupa de cineva sau de ceva. ♦ (înv.) A pândi, a observa, a urmări, a iscodi; a aştepta un prilej, o ocazie. 4. Tranz. (înv. şi pop.) A respecta, a îndeplini o poruncă, un angajament etc. PÂCLĂ (< sl.) s. f. 1. Suspensie în atmosferă a unor particule solide, fine, invizibile cu ochiul liber (praf, fum, cenuşă etc.), care dau aerului un aspect tulbure, opalescent. ♦ Ceaţă. ♦(La pl-) Vulcan noroios. ♦ Pânză de fum, de ploaie etc. 2. Strat de aer foarte încălzit, care produce zăpuşeală. PÂCLELE, masiv deluros în Subcarpaţii Buzăului, delimitat de văile râurilor Sărăţel (V), Buzău (S) şi Slănic (E), alcătuit predominant din gresii, argile şi marne nisipoase. Alt. max.: 509 m (vf. Pâclele Mari). în arealul platourilor de la Pâclele Mari şi Pâclele Mici de pe terit. com. Berea şi Beceni se află câte o zonă ocupată cu vulcani noroioşi, extinsă pe 19,7 ha şi, respectiv, 9,4 ha, declarată rezervaţie ştiinţifică complexă (1924). La periferia vulcanilor noroioşi apar pâlcuri de vegetaţie halofilă (Salicornia europaea, Obione 265 Zenovie Pâclişanu verrucifera) şi tufe de Nitraria schdberi, element est-continental aflat la limita vestică a arealului său mondial. Pantele masivului P. sunt ocupate de pajişti alcătuite din năgară (Stipa capillata), colilie (Stipa lessingiana), ruscuţă de primăvară (Adonis vernalis) ş.a., iar pe alocuri se întâlnesc pâlcuri de liliac sălbatic (Syringa vulgaris), mojdrean (Fraxinus ornus), scumpie (Cotinus coggygria) ş.a. PÂCLIŞANU, Zenovie (1886-1958, n. sat Straja, jud. Alba), teolog şi istoric român. Greco-catolic. M. coresp. al Acad. (1919), prof. la Seminarul Teologic din Blaj. Director al Arhivelor Statului din Cluj (1920-1922); membru (1946-1947) al Comisiei politico-juridice a delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris. Cercetări privitoare la istoria bisericii din Transilvania („Biserica şi românismul. Studiu istoric", „Vechile mănăstiri româneşti din Ardeal"). Alte lucrări: „Istoria creştinismului antic", „Le caractere roumain de la Transylvanie vu par Ies ecrivains hongrois", „Istoria Bisericii Române Unite". Deţinut politic, a murit în închisoare. PÂCLQS, -OASĂ (< pâclă) adj. Plin de pâclă (1); ceţos, neguros. PÂINE (lat. panem) s. f. 1. Produs alimentar obţinut prin coacerea unui aluat din făină de grâu sau de secară şi ingrediente, afânat prin fermentaţia drojdiei sau prin alte procedee; (reg.) pită. Expr. A întâmpina (pe cineva) cu pâine şi sare = a primi pe cineva cu mare cinste. Bun ca pâinea caldă = foarte bun. Se caută (sau se vinde ca pâinea caldă) se spune despre o marfă foarte căutată şi care se vinde foarte bine. ♦ Aluat de făină frământat în vederea facerii pâinii (1). 2. Ceea ce este necesar pentru a trăi; hrană; existenţă. <0> Expr. Pâinea cea de toate zilele — mijloace de existenţă. A lua (cuiva) pâinea de la gură = a lăsa pe cineva fără mijloace de existenţă. ♦ Fig. Agoniseală. ♦ (Reg.) Grâne, bucate (în special grâu). 3. Slujbă, funcţie, post. ^ Expr. A pune (sau a băga) (pe cineva) în pâine = a face cuiva rost de o slujbă. A fi în pâine sau a mânca o pâine = a avea o slujbă. 4. Recolta de cereale (în special grâu). PÂINIŞOARA (< pâine) s. f. 1. Diminutiv al lui pâine; p. restr. chiflă. 2. Nume dat unor specii de ciuperci comestibile şi necomestibile: Russula alutacea, R. aurata, Cartinarius cinna-momeus, Gyromitra, Lactarius valenus, Placodes betulinus. PÂLC (POLC) (< sl.) s. n. 1. Grup neorganizat de oameni, de animale, de păsări, de vegetaţie; ceată; stol. ♦ Grămadă mică, adunătură de lucruri. 2. (IST.; la sfârşitul Evului Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Unitate militară, corespunzătoare regimentului de mai târziu. PÂLNIE (< sl.) s. f. 1. Obiect de metal, de sticlă, de porţelan, de plastic etc., de forma unui con gol în interior, prelungit printr-un tub îngustat, servind la turnarea lichidelor şi, eventual, acoperit cu hârtie de filtru, atunci când este necesară filtrarea lor. ♦ P. analog. Nume dat unor obiecte sau unor părţi ale lor, care amplifică sau captează sunete (ex. p. gramofonului, p. telefonului). 2. (GEOGR.) P. de sufoziune = depresiune de formă conică, care apare în terenurile cu substrat solubil. Ca urmare a circulaţiei apelor subterane, o parte din acest material este dizolvat şi îndepărtat, de aceea la suprafaţă se produce fenomenul de tasare. P. carstică = dolină care se termină printr-un ponor larg. 3. Plan înclinat care leagă galeria superioară cu cea inferioară a unui tunel în curs de excavare. 4. Groapă făcută de un proiectil de artilerie sau de o bombă. 5. Organ în formă de p. (1) care serveşte la deplasarea unor cefalopode. PÂLPÂj (onomat.) vb. IV intranz. 1. (Despre flăcări) A tremura, a creşte şi descreşte în intensitate producând un zgomot surd; (despre foc) a arde cu flăcări tremurătoare. ♦ (Despre lumină) A creşte şi a descreşte în intensitate în mod intermitent. 2. (Despre păsări sau insecte) A fâlfâi. PÂLPÂIALĂ (< pâlpâi) s. f. Faptul de a pâlpâi; mişcare tremurată a flăcărilor, a focului, a luminii. PÂNDI PÂNĂ (lat. paene ad) conj., prep. I. Conj. 1. Introduce propoziţii circumstanţiale de timp: a) stabileşte un raport de posterioritate; stă puţin până să-şi dea seama; b) (urmat de o negaţie, stabileşte un raport de anterioritate: nu semnez până nu...) mai înainte ca..., mai înainte de... (în loc.) Până când, până ce = atâta timp cât..., câtă vreme... 2. Introduce propoziţii circumstanţiale de loc: au mers până unde au putut. II. Prep. Arată limita unei extensiuni. 1. Introduce un complement circumstanţial de timp; până la prânz să te şi întorci. Loc. Până una-alta = pentru moment, deocamdată. Până la urmă = în cele din urmă. 2. Urmat de adverbe, introduce un complement circumstanţial de loc; se auzea până departe. 3. Introduce (în prepoziţii compuse şi locuţiuni) un complement circumstanţial de mod: l-a mişcat până la lacrimi. Loc. Până acolo = în aşa măsură, în aşa grad. Până şi... = chiar şi... (depăşind toate aşteptările). PÂNCEŞTI, com. în jud. Bacău, situată pe stg. văii Şiretului; 4 423 loc. (2003). Biserici cu acelaşi hram — Sfinţii Voievozi, în satele Soci (1785) şi P. (1801-1802, renovată în 1934). PÂNCOTA, oraş în jud. Arad, în câmpia Aradului, la poalele vestice ale m-ţilor Zarandului; 7 494 loc. (2003). Staţie de c.f. Fabrici de mobilă, de confecţii metalice şi de cărămidă. Centru viticol şi de vinificaţie. Prima menţiune documentară datează din 1177. Localitatea s-a aflat sub stăpânire turcească (1556-1595), habsburgică (1687-1867) şi sub autoritatea Imperiului Austro-Ungar (1867-1918). Ridicată la rang de târg în sec. 18 şi declarată oraş la 17 febr. 1968. La P. a existat o mănăstire, cu biserica Sf. Fecioară, menţionată documentar în 1217, incendiată de turci în 1565, ruinele păstrându-se până în 1934, precum şi o cetate (sec. 14), distrusă în 1636, în urma unui asediu. Castel (1840), hanul poştei (sec. 18), biserică ortodoxă (1806-1809). PÂNDAR (< sl.) s. m. Persoană care supraveghează o pădure, o vie, o livadă etc.; paznic. ♦ (Pop.) Santinelă. PÂNDĂ (< pândi) s. f. Faptul de a pândi; loc ascuns de unde se poate pândi. PÂND! (< sl.) vb. IV 1. Tranz. şi intranz. A observa cu atenţie (dintr-un loc ascuns); a spiona, a urmări. 4-Expr. A pândi cu urechea = a trage cu urechea, a asculta cu atenţie. ♦ A PÂNGĂRAŢI 266 aştepta un moment favorabil, un prilej. 2. Tranz. A dori, a râvni să obţină, să pună mâna pe ceva. 3. Tranz. A urmări gesturile, manifestările cuiva pentru a-i ghici gândurile. PÂNGĂRAŢI 1. Lac de acumulare, realizat în scop hidroenergetic, pe cursul mijlociu al râului Bistriţa, în arealul com. omonime; supr.: 153 ha; voi.: 6,75 mii. m3. 2. Com. în jud. Neamţ, pe râul Bistriţa; 5 295 loc. (2003). Staţie (în satul P.) şi haltă de c.f. (Stejaru). Hidrocentrală (23 MW) dată în folosinţă în 1964. Mănăstirea P. (de călugări), cu biserica Sf. Dumitru, a fost întemeiată în 1461, reconstruită în 1560 (după ce fusese mistuită de un incendiu) prin osârdia lui Alexandru Lăpuşneanu şi renovată în mai multe rânduri (1642, 1806, 1857); prezintă particularitatea supraînălţării deasupra unor încăperi boltite (paraclis), reprezentând o situaţie unică în arhitectura medievală românească: două biserici suprapuse. Turn-clopotniţă (sec. 19), prăbuşit la 18 iun. 1996. Desfiinţată în 1959, mănăstirea P. a fost reînfiinţată în 1991. în clădire a funcţionat un timp staţiunea de cercetări biologice şi geografice a Univ. din laşi, mutată, ulterior, la Piatra Neamţ. Rezervaţie forestieră (pădure alcătuită predominant din arbori de tisăJTaxus baccata în amestec cu pin, brad, molid, fag, carpen). PÂNGĂRI (< păgân) vb. IV tranz. 1. A necinsti, a dezonora; a profana. ♦ A viola. 2. A murdări, a mânji. PÂNTECE (lat. panticem) s. n. I. 1. Abdomen; burtă 2. Stomac. 3. P. ext. Uter. -0- Expr. A lua (sau a avea, a purta) în pântece = a fi (sau a rămâne) însărcinată. II. P. analog. 1. Partea interioară a unui lucru, a unei încăperi; adâncime. 2. Partea proeminentă, bombată a unor obiecte. PÂNTECQS, -OASĂ (< pântece) adj. 1. Cu pântecele mare; burtos (1). 2. (Despre obiecte) Umflat, bombat. PÂNZĂ (probabil cuv. autohton) s. f. 1. Ţesătură de bumbac, de in, de cânepă, cu legătura de obicei simplă între firele de urzeală şi cele din bătătură. -0- P. de casă = p. ţesută la războiul de ţesut manual. P. de păianjen v. păianjen. <0- Expr. Până în pânzele albe = până la capăt; necruţător. ♦ Plasă deasă de pescuit. ♦ Fig. Şir, rând (de oameni). ♦ Fig. Şuviţă, fascicul. 2. Bucată de p. (1) cu diferite întrebuinţări. -0- P. de cort = foaie de cort. ♦ P. ext. Pictură (pe pânză). 3. Ţesătură specială din fire textile sau metalice folosită în laboratoare, în industrie etc. 4. Lama unor instrumente. P. de ferăstrău = tăişul de metal al unei unelte-ferăstrău. 5. (GEOL.) P. de şariaj = a) unitate tectonică constituită din formaţii geologice mai vechi, deplasate şi împinse prin mişcările tectonice (în procesul de şariaj) peste altele mai noi pe distanţe de ordinul zecilor sau sutelor de kilometri. Fenomenul a fost descoperit pe plan mondial (1905) în Carpaţii Meridionali de către geologul român G. Munteanu-Murgoci; b) suprafaţa pe care are loc deplasarea unor mase de roci în procesul de şariaj. P. eruptivă = formă de zăcământ al rocilor vulcanice formată prin consolidarea curgerilor de lave. P. de apă subterană = strat acvifer. 6. (MAT.) Suprafaţă. PÂNZETURI (< pânză) s. n. pl. 1. Diferite sortimente de pânză (1). 2. Obiecte confecţionate din pânză (1); albituri, rufărie. PÂNZjCĂ (< pânză) s. f. Pânză de calitate inferioară, foarte subţire. PÂRĂ (< pârfy s. f. 1. (Pop.) Acuzare, denunţ. ♦ (înv. şi pop.) Judecată, proces. 2. Calomnie, defăimare. PÂRÂ! (onomat.) vb. IV intranz. (Despre corpuri tari, dure) A produce zgomote caracteristice la rupere, la lovire, ardere etc. PÂRÂITURĂ (< pârâi) s. f. Zgomot caracteristic produs de o rupere, de o sfâşiere, de arderea unui material tare etc. ♦ Succesiune de zgomote scurte şi dese; răpăit. PÂRÂT, -Ă (< pârî) adj., s. m. şi f. (Parte dintr-un proces civil) împotriva căreia este introdusă o acţiune. PÂRÂTOR, -OARE (< pârî) adj. (Şi subst.) Care pârăşte, care are obiceiul să pârască. PÂRÂU (cuv. autohton) s. n. 1. Apă curgătoare, permanentă sau temporară, de mică dimensiune; râu mic. Delimitarea între pârâu şi râu este relativă. 2. Fig. Cantitate mare (dintr-un lichid). PÂRÂUL RECE, localitate componentă a oraşului Predeal, jud. Braşov, staţiune climaterică şi de odihnă cu funcţionare permanentă, situată în Clăbucetele Predealului, la 960 m alt., la 34 km SV de Braşov. Climat de munte, tonic, cu aer curat, lipsit de praf şi alergeni. Staţiunea este indicată atât pentru odihnă, cât şi pentru tratarea nevrozelor, a stărilor de surmenaj fizic şi intelectual, de debilitate, a rahitismului şi tulburărilor de creştere la copii. PÂRCĂLAB (< magh.) s. m. 1. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Dregător însărcinat cu conducerea unei cetăţi şi a regiunii din jur; avea atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti, reprezentând pe domn în teritoriul supus autorităţii lui. 2. Denumire dată în Ţara Românească administratorilor satelor boiereşti şi mănăstireşti. 3. Perceptor rural. PÂRCĂLAB, Ion (n. 1941, Bucureşti), fotbalist român. Extremă cu calităţi excepţionale, â fost supranumit „săgeata Carpaţilor". Campion naţional de 4 ori cu echipa Dinamo Bucureşti. Selecţionat de 38 de ori în naţionala României. PÂRDALNIC, -Ă (< bg.) adj. Afurisit, blestemat, îndrăcit. ♦ (Substantivat, m. art.; pop.) Dracul. PÂRG (PÂRGĂ s. f.) (< sl.) s. n. Timpul de ia începutul coacerii fructelor, legumelor, cerealelor; starea acestora în această fază de început a coacerii până la maturizare. PÂRGAR (< magh., germ.) s. m. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Nume dat celor 12 membri care alcătuiau sfatul ce conducea un oraş sau un târg. PÂRGĂREŞTI, com. în jud. Bacău, pe râul Oituz; 4 924 loc. (2003). PÂRGHIE (cf. lat. pergula) s. f. 1. (TEHN.) Bară rigidă care se sprijină pe un punct de articulaţie fix şi asupra căreia se pot exercita două forţe, una motoare, iar cealaltă rezistentă, aceasta din urmă având punctul de aplicaţie, direcţia, sensul şi mărimea diferite de ale forţei motoare. După modul de amplasare a punctului de articulaţie fix se deosebesc: p. de genul întâi, p. de genul al doilea, p. de genul al treilea. 2. Fig. Forţă care dă impuls unei activităţi. PÂRGUj (< pârg) vb. IV refl. (Despre fructe, cereale, legume) A se afla în faza de pârg, a da în copt. PÂRţ (< sl.) vb. IV tranz. A spune, a da pe faţă acuzând faptele unei persoane, uneori cu intenţia de a-i face rău. ♦ (înv.) A da în judecată. PÂRJOALĂ (< tc., bg.) s. f. 1. (Pop.) Bucată de carne friptă pe grătar. 2. Chiftea (mare), dată prin pesmet, foarte pufoasă, prăjită în grăsime. PÂRJOL (pârjoli) s. n. Foc mare, puternic; incendiu violent. Expr. A face pârjol = a nimici, a prăpădi; a distruge. ♦ Fig. Prăpăd, urgie, dezastru. PÂRJOL, com. în jud. Bacău, situată în depr. Tazlău-Caşin, pe râul Tazlău; 6 965 loc. (2003). Expl. de petrol. Centru de ceramică populară 267 PÂRVU (Băhnăşeni) şi de prelucr. artistică a lemnului (Pustiana). Bisericile Sfinţii Voievozi (1822-1825, renovată în 1919) şi Schimbarea la Faţă (1858- 1861), în satele Băhnăşeni şi Câmpeni. PÂRJOL! (< magh.) vb. IV tranz. 1. A da foc, a incendia, a nimici (prin foc). ♦ Tranz. A arde un aliment ţinându-l (prea mult) la un foc puternic. 2. Intranz. (Despre Soare) A arde foarte tare, răspândind o căldură puternică. ♦ Tranz. (Despre Soare) A veşteji, a usca vegetaţia din cauza razelor puternice. PÂRLEALĂ (< pârli) s. f. 1. Acţiunea de a (se) pârli; arsură uşoară, superficială. 2. Fig. (Fam.) Păcăleală, înşelătorie; pagubă, pierdere. ^ Expr. A-şi scoate pârleala = a se despăgubi (de o pagubă materială, de un efort etc.). PÂRLEAZ (< bg., ser.) s. n. Trecătoare peste un gard ţărănesc, formată dintr-una sau din mai multe scânduri sau bârne aşezate orizontal şi sprijinite pe ţăruşi, care uşurează escaladarea. PÂRL| (< bg., ser.) vb. IV tranz. şi refl. 1. A (se) arde uşor la suprafaţă. & Expr. (Tranz.) A o pârli la (sau de) fugă = a porni în goană. 2. A (se) înnegri, a (se) bronza. 3. A (se) ofili, a (se) veşteji, a (se) usca. 4. Fig. A (se) păcăli, a (se) înşela; a (se) prăji. PÂRLJRE (< pârli) s. f. Acţiunea de a (se) pârli. ♦ (IND. TEXT.) Operaţie de finisare textilă care constă în arderea capetelor de fibre proeminente cu ajutorul unor plăci incandescente sau al unor arzătoare cu flacără, aplicată ţesăturilor ce urmează a fi mercerizate, imprimate sau firelor destinate fabricării aţei. PÂRLjT, -Ă (< pârli) adj. 1. Ars uşor, superficial, 2. (Despre oameni) Ars de soare; bronzat. 3. (Despre vegetaţie) Ofilit, veştejit, uscat. 4. Fig. (Fam.; despre oameni; şi subst.) Sărman, amărât, prăpădit. PÂRLOAGĂ (< bg., ser.) s. f. Teren agricol necultivat, invadat de buruieni; ogor (2). în trecut s-a practicat pe scară largă un sistem de agricultură în care, după câţiva ani de cultivare, pământul era lăsat un timp în p. pentru regenerarea fertilităţii solului. ♦ P. ext. Brazdă cosită de pe un asemenea loc. PÂRNAIE s. f. 1. (Reg.) Vas de lut, lărgit la partea de sus, cu capacitatea de 4—5 I, folosit în gospodăria ţărănească pentru gătit sau pentru păstrarea alimentelor; conţinutul unei asemenea oale. 2. (Arg.) închisoare, temniţă. PÂRSCOV, com. în jud. Buzău, în Subcarpaţi, pe râul Buzău; 6 024 loc. (2003). Staţie de c.f. (în satul P.) şi haltă de c.f. (Bădila). Conserve de fructe. Pomicultură. Olărit. Satul P. este menţionat documentar în 1515. în satul Bădila se află rezervaţia geologică „Sarea lui Buzău" (1 ha), formată din peste 40 de blocuri de calcar de dimensiuni foarte mari (până la 1 200 m3), mărturii ale existenţei în Mezozoic a unei bariere recifale, din care valurile au desprins bucăţi mari, ce s-au rostogolit pe fundul mării din acele vremuri. PÂRŞ (< sl.) s. m. Nume dat mai multor specii de mamifere rozătoare, frugivore, cu corpul lung de c. 20- 25 cm, cu blană sură-argintie, coadă lungă şi stufoasă şi ochi mari. Duc o viaţă nocturnă prin păduri, se adăpostesc în scorburi de copaci şi hibernează. în România trăiesc: p. comun, cu blană cenuşie (Glis glis), p. cu coadă stufoasă (Dryomis niteduta), p. de alun (Muscardinus avellanarius) şi p. de stejar, cu o pată neagră pe obraji (Eliomys quercinus). PÂRŞCOVENI, com. în jud. Olt, situată în câmpia Romanaţi, pe râul Bârlui; 4 788 loc. (2003). Halte de c.f. (Pârşcoveni şi Şopârliţa). Moară de cereale (Olari). Bisericile Sf. Nicolae (1821), Sf. Treime (1859), Sf. Maria (1860) şi Sf. Nicolae (1909), în satele Olari, Şopârliţa, Butoi şi Pârşcoveni. PÂRTEŞTII DE JOS, com. în jud. Suceava, situată în pod. Sucevei, pe râul Soloneţ; 3 024 loc. (2003). Haltă de c.f. (Vârfu Dealului). Olărit (Vârfu Dealului). PÂRTIE (< ser.) s. f. 1. Cărare sau drum făcut prin zăpadă. 2. Culoar amenajat (şi marcat) prin zăpadă, pe care trebuie să-l parcurgă fiecare concurent la unele probe sportive (bob, schi etc.). 3. (Pop.) Drum deschis prin semănături, printr-un desiş de pădure etc. PÂRVAN, Vasile (1882-1927, n. Huruieşti, jud. Bacău), istoric, arheolog şi scriitor român. Acad. (1913), prof. univ. la Cluj şi Bucureşti. Specialist în preistorie şi în istoria civilizaţiei greco-romane („Getica", „Dacia. Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene", „începuturile vieţii romane la gurile Dunării"). A înfiinţat Şcoala română din Roma pentru perfecţionarea tinerilor arheologi şi istorici, iniţiind şi conducând anuarele acesteia: „Ephemeris Dacoromana", „Diploma-tarium Italicum" şi prima serie a revistei Vasile Pârvan „Dacia". Rol deosebit în crearea noii şcoli româneşti de arheologie. A organizat numeroase şantiere arheologice, dintre care cel mai important este acela de la Histria. în vederea elucidării unor probleme legate de istoria Daciei, a făcut săpături sistematice în staţiunile arheologice din a doua Epocă a fierului (Piscul Crăsani, Tinosu, Mănăstirea, Poiana ş.a.). Studii, rapoarte arheologice şi monografii cuprinzând un vast material documentar. în „Memoriale" şi „Idei şi forme istorice", P. şi-a expus, într-un stil de meditaţie gravă asupra tragismului condiţiei umane, concepţia despre lume, inspirată de stoicism, platonism şi bergsonism, şi o teorie a istoriei, apropiată de cea hegeliană, centrată pe conceptul de „ritm istoric". Membru al mai multor academii şi societăţi ştiinţifice din ţară şi străinătate. PÂRVU, llie (n. 1941, Strejeşti, jud. Olt), filozof român. M. coresp. al Acad. (1992), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în filozofia ştiinţei şi metafizică: interpretarea epistemologică a ideii de complementaritate, o tipologie a teoriilor ştiinţifice centrată pe conceptul de teorie structurală („Teoria ştiinţifică", „Introducere în epistemologie", „Infinitul şi llie Pârvu PÂRVULESCU 268 Constantin Pârvuiescu infinitatea lumii“, „Arhitectura existenţei", „Filosofia comunicării"). Traduceri. PÂRVULESCU, Constantin (1890- 1945, n. Ploieşti), astronom român. Prof. univ. la Cernăuţi, Cluj şi Timişoara. Cercetări de astronomie stelară şi mecanică cerească („Asupra roiurilor globuloase de stele şi relaţiile lor în spaţiu", „O nouă metodă pentru determinarea orbitelor stelelor duble", „Contribuţie la problema evoluţiei cosmice", „Elemente de mecanică cerească"). A emis (1943) ideea pulsaţiei galaxiilor; o mică planetă poartă numele său. M. post-mortem al Acad. (1991). PÂRVULESCU, Constantin (1895- 1992, n. Băile Olăneşti), om politic român. Unul dintre membrii fondatori ai P.C.R. (1921); membru al C.C. (din 1929) şi al Biroului Politic al C.C. al P.C.R. (din 1932). Arestat (1934), reuşeşte să scape şi se refugiază în U.R.S.S., unde rămâne pe toată durata războiului. Revenit în ţară (1944), face parte (apr-sept. 1944) alături de E. Bodnăraş şi I. Rangheţ, din conducerea operativă a partidului. După 1945 a ocupat înalte funcţii de partid şi de stat. Acuzat de deviere ideologică şi de complicitate la activităţile grupului Miron Constantinescu—losif Chişinevschi (plenara din nov.-dec. 1961), P. este margi-nalizat în viaţa politică şi de stat. La Congresul al Xll-lea (nov. 1979) P., decan de vârstă printre membrii C.C., a criticat vehement cultul personalităţii creat în jurul lui N. Ceauşescu şi al soţiei acestuia, cerând Congresului să nu-l mai aleagă în funcţia de secretar general al partidului. Alături de alţi cinci foşti demnitari ai regimului şi partidului comunist din perioada dejistă, P. a semnat o Scrisoare adresată prin mass-media occidentală, preşedintelui N. Ceauşescu, în care este criticată politica profund greşită a acestuia, atât în plan Pârvu Mutu intern, cât şi extern. Ca răspuns i s-a impus domiciliu forţat. PÂRVULESCU, Dumitru (n. 1933, Bucureşti), luptător român de greco-romane (categoria 52 kg). Campion olimpic (Roma, 1960) şi medaliat cu bronz (Tokyo, 1964); medaliat cu argint la campionatele mondiale (Yokohama, 1961). A fost primul luptător român care a obţinut aurul la olimpiadă. PÂRVU MUTU (1657-1735, n. Câmpulung), zugrav şi iconar român. Zugrav de curte al Cantacuzinilor. Lucrările sale, cu un accentuat caracter laic, reprezintă un moment important în evoluţia picturii vechi din Ţara Românească (portretele votive din biserica din Filipeştii de Pădure — capodopera sa, picturile din bisericile de la Cotroceni, Măgureni, Colţea, Sinaia, Bordeşti, Râmnicu Sărat). PÂSLARI (< pâslă) s. m. pl. Cizme sau papuci din pâslă. PÂSLARU, Margareta (n. 1943, Bucureşti), cântăreaţă română de muzică uşoară. Stabilită în S.U.A. Temperament artistic deosebit, creează un stil propriu de interpretare. Debut în 1958, carieră în anii ’60-’70. Lansează numeroase şlagăre („Pe aripa vântului", „Chemarea mării", „Mandolina mea“), înregistrează pentru radio sau disc Margareta Pâslaru peste 700 de melodii. Repertoriu internaţional (cântă în 13 limbi). Carieră de actriţă de film („Veronica") şi teatru („Opera de trei parale"). Emisiuni de varietăţi, scurt-metraje muzicale de televiziune. Textieră şi compozitoare. PÂSLARU, Mina (1952-1995, n. Leşu, Sadova, jud. Suceva), interpretă română de muzică populară. A excelat în redarea stilului tradiţional de interpretare şi cu precădere prin trăirea emoţională a doinei. A valorificat folclorul din zona Bucovinei şi a Moldovei centrale abordând, pe lângă cântecul liric neocazional şi de petrecere, repertoriul obiceiurilor familiale, balada, doina, cântecul de joc. PÂSLĂ (< sl.) s. f. Produs presat, din fibre de lână sau din păr de animale strâns legate între ele prin încâlcire (împâslire); se foloseşte pentru izolări termice şi acustice, pentru amortizări, pentru confecţionarea pălăriilor, a pâslarilor etc. PÂSLQS, -OASĂ (< pâslă) adj. Cu aspectul şi consistenţa pâslei; îndesat. Pb, simbol chimic pentru plumb. PC, abreviere de la engl. personal computer. Pd, simbol chimic pentru paladiu. PE (lat. pei) prep. I. (Introduce un complement direct) 1. Complementul direct este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indică o fiinţă; nu haina face pe om; alungă-l pe căţelul acela. 2. Complementul direct este exprimat printr-un pronume: v-a întrebat pe voi; un flăcău pe care-l chema Stan; pe câte le-am ales cu atenţie, toate sunt bune. 3. Complementul direct este exprimat printr-un numeral: înmulţeşte pe doi cu cinci. 4. Complementul direct este exprimat printr-un adjectiv precedat de articolul adjectival „ceP‘: i-am văzut pe cei trei prieteni. 5. Complementul direct, subînţeles, are o determinare exprimată printr-un pronume sau un substantiv în genitiv: nu auzise alţi paşi decât pe ai fetei. 6. Complementul direct este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedat de adverbul de comparaţie „ca“: nu mă lăsa ici străină ca pe-o floare-ntr-o grădină. II. (Introduce un complement indirect) 1. în legătură cu..., fiind vorba de... Expr. Pe seama... = cu privire la...; în socoteala, în contul... 2. împotriva, în contra cuiva. Sunt supărat pe el. 3. în schimbul, contra valorii, pentru...: îţi dau trei lei pe flori. ♦ Cu nuanţă temporală şi distributivă: cât să-ţi dau pe lună? III. (Introduce un complement circum- PEARY Istanţial) 1. Complementul circumstanţial ;ţfeloc: coboară pe albia râului la vale. ‘V Loc. Pe lume = pe tot cuprinsul "Pământului; pretutindeni. ♦ Cumulând $i o nuanţă instrumentală: emisiune pe unde lungi: ♦ Cumulând şi o nuanţă ţemporală: pe înserat i-a povestit întâmplarea. ♦ Dă complementului introdus o nuanţă de aproximaţie: s-au ascuns pe după stânci. Expr. Pe acasă = a) undeva în apropierea sau în preajma casei; b) acasă. ♦ Intră în componenţa unor expresii şi locuţiuni: pe cale; pe deasupra; pe de lături; pe urmă... 2. Complementul circumstanţial de timp: pe arşiţa asta o să ne uscăm de sete. ^ Loc. Pe mâine = a) în cursul zilei de mâine; b) pentru mâine; până mâine. Pe aproape de... = cam în perioada..., (cam) înainte... ♦ Pe timp de..., pe o durată de... Venise pe câteva zile. ♦ (Pop.) Spre, înspre, în cursul... Pe toamnă. Pe seară. ♦ Intră în compunerea unor expresii şi locuţiuni: pe atunci; pe timpuri; pe veci; pe viitor. Loc. Pe loc = imediat, pe dată. 3. Complementul circumstanţial de mod: îşi pierdea pe încetul vederea. ♦ Cumulând şi o nuanţă locală: munceau până cădeau pe brânci. ♦ (Cu nuanţă cantitativă) Pe atâta = în această măsură, într-atâta, cu atâta. Pe cât = a) în măsura în care, după cum; b) cu cât, pe măsură ce. ♦ Cu nuanţă distributivă: copiii au fost repartizaţi pe clase. ♦ Indică un raport de măsură, o proporţie: camera este de 3 pe 4 metri. 4. Complementul circumstanţial de cauză: lucrurile pe care vă certaţi. 5. Complementul circumstanţial de scop: se aşterne pe somn. IV. în formule de jurământ: pe cinstea mea; pe viaţa mea. V. Urmat de un atribut: cicatricea a rămas semn pe toată viaţa. PEABODY [phbodi], George (1795-1869), bancher şi filantrop american, întemeietor al unor fundaţii de sprijin pentru mari universităţi americane (Johns Hopkins-Baltimore, Yale, Harvard Ş-a.). PEACE RIVER [pi:s rjve], râu în V Canadei, afl. stg. al râului Sclavilor (din sistemul fl. Mackenzie); 1 923 km. Izv. din M-ţii Stâncoşi prin ramurile Finlay şi Parsnip; îngheaţă în perioada oct.-mai. Formează praguri şi cascade. A fost explorat în 1792-1793 de A. Mackenzie, fiind apoi utilizat pentru negoţul cu indienii. Pe cursul superior a fost construit (1968) lacul de acumulare Williston (7 md. m3) folosit în scop hidroenergetic. Navigabil în aval de localitatea Peace River. PEACOCK [pi:kok], Thomas Love (1785-1866), scriitor englez. Prieten cu Shelley, sub influenţa căruia a scris unele poezii (,,Rhododaphne“). Adversar declarat al Şcolii lakiste, îi satirizează pe reprezentanţii acesteia, creând remarcabile portrete caricaturale. („Mănăstirea coşmarului", „Melincourt", „Castelul fanteziei", „Gryll-Grange“ — capodopera sa). Romane romantice („Nenorocirea lui Elphin“, „Fecioara Marian"). Considerat creatorul aşa-numitului „novei of talk“ (romanul-conversaţie). PEAJ (< fr.) s.n. Drept de folosinţă a unei căi ferate străine pentru transportul de mărfuri cu vehicule proprii. PEAK DISTRICT NATIONAL PARK [pi:k djstrikt naejenl pa:k], parc naţional (1 400 km2) localizat într-o regiune de podiş din partea central-nordică a Angliei, la capătul sudic al m-ţilor Pennini. Alt. max.: 636 m. Terenuri mlăştinoase, cu vegetaţie şi faună bogate. PIzAN, Jules-£mile (1830-1898), chirurg francez. A introdus procedee şi noi instrumente (pensă hemostatică cu cremalieră) revoluţionând tehnica chirurgicală a hemostazelor. A efectuat prima splinoectomie. Considerat întemeietorul chirurgiei ginecologice („Lecţii de clinică chirurgicală", „Diagnosticul şi tratamentul tumorilor abdomenului şi ale bazinului"). PEANO, Giuseppe (1858-1932), matematician şi logician italian. Prof. univ. la Torino. Fondatorul „Revistei de matematică" (1891). A realizat axioma-tizarea numerelor naturale („Principiile matematicii expuse după o nouă metodă"). Cercetări de logică matematică, teoria ecuaţiilor diferenţiale. Unul dintre creatorii limbajului simbolic al logicii („Formular matematic"). A descoperit (1890) o curbă continuă care umple un pătrat (curba lui P.). PEARL HARBOR [pe:rl ha:rbe], golf pe coasta de S a ins. Oahu (arh. Hawaii). Bază navală şi aviatică a Giuseppe Peano Lester Bowles Pearson S.U.A (din 1908). Atacul prin surprindere de către japonezi (7 dec. 1941) a provocat grele pierderi flotei americane, marcând începutul conflictului nipono-american şi intrarea S.U.A. în cel de-al Doilea Război Mondial. PEARSON [pjesn], Karl (1857- 1937), matematician şi statistician britanic. Discipol al lui F. Galton, a editat cu acesta (1901) revista „Biometrika". Unul dintre fondatorii statisticii; aplicat metodele acesteia unor probleme de biologie şi genetică, în special evoluţiei şi eredităţii („Etica gândirii libere", „Posibilităţile morţii şi alte studii despre evoluţie", „Gramatica ştiinţei", „Viaţa, scrierile şi activitatea lui Francis Galton"). PEARSON [pjesn], Lester Bowles (1897-1972), diplomat şi om politic canadian. Lider al Partidului Liberal. Ministru de Externe (1948-1957). Ca prim-min. al Canadei (1963-1968), a stăvilit revendicările de independenţă ale Quebec-ului francofon. Preşedinte al Adunării Generale O.N.U. (1952- 1953). A mediat criza Suezului. Premiul Nobel pentru pace (1957). PEARY [pieri] 1. Robert Edwin P. (1856-1920), explorator polar american. A întreprins explorări în regiunile arctice, în Groenlanda (1886, 1891-1892); ca Robert Edwin Peary PEBRINĂ 270 participant la expediţia polară britanică din 1898-1902 a ajuns până la 84°17’ lat. N. Primul explorator care a atins Polul Nord împreună cu Matthew Henson (6 apr. 1909); totuşi unii autori susţin că s-a înşelat, considerând că a ajuns la Pol, când de fapt s-ar fi aflat la o distanţă de 50-100 km de acesta. 2. Ţara porţiune a ţărmului nordic al ins. Groenlanda, la Oc. Arctic, cuprinsă între 82° şi 83°38’ lat. N, extinsă pe 320 km de la E la V. Relief muntos în partea centrală (2 065 m alt.). Aici se găseşte capul Morris Jesup, cel mai nordic punct al Groenlandei. PEBRINĂ (< fr.) s. f. Boală a viermilor de mătase provocată de parazitul monocelular Nosema bombycis. PE£, oraş în Serbia şi Muntenegru (Kosovo şi Metohia), la 72 km V de Pristina; 78,2 mii loc. (1999). Ind. electrotehnică, textilă, de prelucr. a pieilor, alim. Produse^pieşteşugăreşti. Important centru religios ortodox (1219-1766) şi sediul Patriarhiei ortodoxe sârbe (1253-1768, cu întreruperi). Bisericile Sfinţii Apostoli (sec. 13-14), Sf. Dimitrie (1316-1324) şi Sf. Fecioare (sec. 14). La 19 km SV de oraş se află mănăstirea Decani (1327-1335). Menţionat documentar în 1202. PECARI, specie de mamifer, înrudit cu porcul sălbatic care trăieşte în pădurile tropicale din America (Dicotiles tajacu). Are o lungime de c. 1 m şi o înălţime de 50 cm., pielea aspră şi închisă la culoare, iar colţii defensivi, îndreptaţi în jos. Se hrăneşte cu fructe, rădăcini, mici vertebrate, insecte. PECENEAGA, com. în jud. Tulcea, pe Dunărea Veche; 2 048 loc. (2003). între P. şi satul Camena din com. Baia există o linie de falie care separă masivul Dobrogei de Nord de pod. Dobrogei Centrale. Pecari Pe6. Biserica Patriarhiei ortodoxe sârbe PECENEGI (< germ., fr., rus) s. m. pl. Populaţie migratoare de neam turcie, originară din Asia Centrală, care s-a aşezat la sfârşitul sec. 9 în Moldova, apoi în Ţara Românească, Dobrogea şi Transilvania în calitate de aliaţi ai ţarului bulgar Simion. în sec. 11 au fost înfrânţi de uzi, fiind asimilaţi treptat de populaţia autohtonă. PECETE (< sl.) s. f. 1. (în Evul Mediu) Placă de metal (cu mâner sau montată pe un inel) care avea gravată o monogramă sau un semn heraldic; aplicată pe un act (fie direct pe pergament sau pe hârtie, fie pe o bucată de ceară prinsă de document), îi atesta acestuia autenticitatea şi integritatea. P. aveau boierii, înalţii prelaţi şi târgurile. Pecetea lui Solomon = figură în formă de stea cu şase colţuri compusă din două triunghiuri echilaterale suprapuse, reprezentând suma cunoştinţelor din gândirea ermetică; ea redă jocul de corespondenţe dintre cele patru elemente (foc, aer, apă, pământ), cele şapte metale de bază şi cele şapte planete, prin care multiplul este redus la unu şi imperfectul la perfect. ♦ Ştampilă, sigiliu. 2. Semn imprimat pe ceva cu o pecete (1). ^ Pecete (1.) Expr. Cu şapte peceţi = de neatins, interzis şi ferit cu străşnicie; cu neputinţă de aflat sau de pătruns. ♦ Fig. Semn caracteristic, trăsătură specifică; urmă, amprentă; spec. stigmat. <0- Expr. A-şi pune pecetea (pe ceva) = a-şi imprima trăsătura specifică (pe ceva). 3. (BOT.) Pecetea lui Solomon = plantă erbacee, perenă, răspândită în Europa şi Asia, cu rizom alungit (cu cicatrice ale segmentelor anuale de formă caracteristică, ceea ce explică numele plantei), cu tulpina de c. 60-120 cm şi flori mici, tubuloase, albe, cu marginea verde. Creşte pe soluri umbrite, în păduri, din zona montană până la câmpie. Printre cele mai răspândite specii se numără: Polygonatum odoratum, P. latifolium, P. multiflorum. Rizomii şi rădăcinile au utilizări în medicina tradiţională (antiin-flamatoare, antireumatismale etc.), în cosmetică şi vopsitorie (pentru colorarea fibrelor naturale în roşu). PECETLUI (< sl., magh.) vb. IV 1. Tranz. A pune, a aplica o pecete (1); a sigila, a ştampila. ♦ A întări, a con-firma un act prin aplicarea unei peceţi; fig. a consfinţi un legământ. ♦ Fig. A stigmatiza, a dezonora. 2. Refl. Fig. A se întipări, a se imprima în minte, în memorie etc. 3. Tranz. (în practica religiei creştine) A însemna cu hârleţul cele patru colţuri ale mormântului înainte de a pune sicriul în groapă. PECETLUjT, -Ă (< pecetlui) adj. închis şi sigilat; p. ext. ştampilat. ♦ încuiat, zăvorât. ♦ Fig. Stabilit, hotărât în mod definitiv. PECEVI, Ibrahim (1574-c. 1650), cronicar turc. Opera sa, „Cronica“, tratează evenimente din istoria turcilor otomani, dintre anii 1520 şi 1639 şi cuprinde informaţii valoroase pentru istoria Ţărilor Române din sec. 16-17. PECHEA, com. în jud. Galaţi, situată în câmpia Covurlui, pe râurile Suhu şi 271 Pechinez Lozova; 11 610 loc. (2003). Produse textile (covoare) şi alim. (brânzeturi, vin, alcool). Centru viticol. Biserica Adormirea Maicii Domnului (1871-1873), în satul P. PECHINEZ (< n. pr. Peking) s. m. Rasă de câini de apartament, de talie mică (15-23 cm înălţime, greutate până la 6,5 kg), cu ochi exoftalmici, botul scurt şi turtit, urechile lăsate în jos, picioarele scurte, părul lung şi mătăsos. Originară din China unde, erau crescuţi în Palatul Imperial, a fost adusă de englezi în Europa. PECH-MERLE, peşteră în Franţa central-sudică, în apropierea localit. Cabrerets (departamentul Lot), cu c. 2 km de galerii, pe pereţii cărora se află picturi preistorice atribuite perioadei Magdaleniene, cele mai importante reprezentând cai, bizoni, mamuţi, o leoaică rănită. PECHSTEIN, Hermann Mex (1881— 1955), pictor german. Influenţat de Van Gogh şi Matisse. Exponent al curentului Die Brucke (din 1906), opera sa se înscrie în expresionismul german postbelic („Fată tânără în tricou galben şi negru", „Natură moartă"). PECICA, com. în jud. Arad, situată în câmpia Aradului, pe dr. Mureşului, aproape de graniţa cu Ungaria; 13 126 loc. (2003). Staţie de c. f. Punct de vamă (în satul Turnu), inaugurat la 12 iul. 1996. Expl. de petrol şi gaze naturale (Turnu). Fabrică de mobilă. Centru de prelucr. artistică a lemnului. Poiană cu narcise („la Rovine"). Pe terit. satului P., menţionat documentar în 1335, au fost descoperite vestigiile unei aşezări fortificate din Epoca bronzului mijlociu, cu 16 niveluri de locuire, în care s-au găsit vase ceramice cu decor bogat. Tot aici au fost scoase la iveală un tezaur de aur (o faleră şi un colier cu 48 de mărgele), datând din Hallstatt, şi urmele unei aşezări fortificate dacice (o dava), presupusă a fi fost antica Ziridava, menţionată în scrierile lui Ptolemeu. PECINEAGA, com. în jud. Constanta, situată în pod. Cobadin; 2 987 loc. (2003). PECINEAGU, lac antropic pe cursul superior al Dâmboviţei, la c. 25 km amonte de localit. Podu Dâmboviţei, între m-ţii Făgăraşului la N, Iezerului la S şi Piatra Craiului la E, dat în folosinţă în 1984; supr.: 182 ha; voi. total: 69 mii. m3. Baraj din anrocamente, de 105 m înălţime, 300 m lungime la coronament. Folosit pentru hidroenergie (UHE Clăbucet 64 MW în subteran, dată în folosinţă în 1986) şi alimentare cu apă (face parte din sistemul de alimentare a municipiului Bucureşti). PECINGINE (lat. petigo, -ginis) s. f. 1. Numele popular al mai multor boli de piele contagioase, manifestate prin erupţii de vezicule, formare de cruste şi mâncărimi; p. ext. eczemă. Expr. A se întinde (sau a se răspândi etc.) ca pecinginea (sau ca o pecingine, ca pecinginile) = a se propaga, a se răspândi pretutindeni. 2. P. analog. Porţiune dintr-o semănătură în care vegetaţia a fost distrusă de plante parazite sau de boli. ♦ Fig. Pată de igrasie, de mucegai pe un zid, pe o clădire etc. PECIORA 1. Fluviu în NE părţii europene a Federaţiei Ruse; 1 809 km; supr. bazinului: 322 mii km2. Izv. din partea centrală a m-ţilor Ural şi se varsă printr-o deltă în golful cu acelaşi nume al M. Barents. Cu c. 130 km amonte de vărsare, se desparte în două braţe (P. Mare şi P. Mică) care curg paralel. Navigabil pe 110 km, până [a Narian-Mar, pentru vase oceanice, îngheaţă în perioada oct.-mai. Resurse hidroenergetice. Plutărit. Pescuit. în bazinul său se află mari zăcăminte de cărbune, petrol şi gaze naturale. 2. Golf al M. Barents; lungime: 100 km; lăţime: 40-120 km; ad. max.: 6 m. Acoperit cu gheaţă în perioada oct.-iun. 3. Marea denumire a părţii SE a M. Barents, cuprinsă între ins. Kolguiev şi pen. lugorski; ad. max.: 210 m. Salinitate: 23—30%o. Pescuit. PECIU NOU, com. în jud. Timiş, situată în câmpia Timişului, pe dr. văii Timiş şi pe râul Bega Mică; 4 794 loc. (2003). Staţie de c. f. Satul P.N. este menţionat documentar în 1333. Fabrică de cherestea, produse alim. Rezervaţie naturală cu vegetaţie de sărătură (în satul Diniaş). PECK, Gregory [Eldred] (1916- 2003), actor american de film. Preşedinte al Academiei de Arte şi Ştiinţe Cinematografice din Los Angeles (1967-1970), preşedinte al Institutului american de film (1967- 1969). Eroii pe care i-a interpretat se remarcă prin forţa morală şi fizică, eleganţă, inteligenţă, cinste şi sinceritate. A abordat aproape toate genurile de film: drame, comedii, PECKINPAH Gregory Peck western-uri, filme de război sau de aventuri („Cheile împărăţiei", „Fascinaţie", „Pe cuvânt de onoare", „Moby Dick", „Vacanţă la Roma", „Ultimul ţărm", „Tunurile din Navarone", „Promontoriul groazei", „Zăpezile de pe Kilimanjaro", „Himera", „Forţa tăcerii", „Old Gringo", „MacArthur"). Premiul Oscar: 1962 („Să ucizi o pasăre cântătoare"). PECKHAM [pekem], John (c. 1220-1292), teolog englez. Franciscan. A predat la Paris şi Oxford. Devenit arhiepiscop de Canterbury (1279), s-a implicat în luptele doctrinale de la sfârşitul sec. 13, apărând concepţiile tradiţionale ale lui Augustin şi Anselm şi condamnând, prin autoritatea sa, tendinţa către aristotelismul heterodox, concretizat în doctrine precum cele despre eternitatea lumii sau despre intelectul unic al speciei umane („Perspectiva communis", „Quaestiones tractantes de anima", „Quodlibet Romanum"). PECKINPAH [pekinpa:], David Samuel (zis Sam) (1925-1984), cineast american. Creator al unui nou tip de western, dur şi violent, în care sunt pedepsite corupţia, compromisul şi trădarea („Escorta morţii", „Hoarda sălbatică", „Balada lui Cable Hogue", „Pat Garrett şi Billy the Kid", „Ucigaş de elită", „Crucea de fier", „Operaţiunea «Osterman»"). David Samuel Peckinpah PECOPTERIS 272 PECQPTERIS (< fr. {i}; {s} gr. pekos „lână" + pteris „ferigă") subst. Gen de ferigi arborescente fosile caracteristice Carboniferului şi Permianului. Au aspect asemănător ferigilor actuale, ramuri cu frunze mari, compuse şi lobate. PECOS (RIO PECOS) [peikQs], râu în S S.U.A., afl. stg. al fl. Rio Grande; 1 490 km; supr. bazinului: 99,2 mii km2. Izv. din M-ţii Stâncoşi (masivul Sangre de Cristo) şi străbate platoul Llano Estacado. Irigaţii. Barajele Avalon (1907), McMilIan (1908), Red Bluff (1936) şi Alamogordo (1937) şi tot atâtea lacuri de acumulare folosite pentru hidroenergie. în cursul superior, Parcul Naţional istoric P. (2 664 ha) cu vestigii ale culturii pueblo. PisCS [peţj], oraş în S Ungariei, situat la poalele m-ţilor Mecsek, la 171 km SV de Budapesta; 162,4 mii loc. (2001). Ind. chimică, de rafinare a petrolului, a mobilei, conf., pielăriei şi alim. Centrul unei refcj.- miniere (huilă, uraniu, bauxită) şi al unei zone viticole. Piaţă agricolă (cereale). Ceramică. Universitate (1367, reînfiinţată în 1922). Muzee. Sediul unei episcopii, întemeiată de Ştefan I în 1009. Catedrală (sec. 11, refăcută în 1303, după un incendiu, şi renovată în anii 1704, 1882-1891 şi 1965-1968); moschee (sec. 16), transformată în biserică catolică; palat episcopal (1838-1852), în stil baroc. Ocupat de turci în perioada 1543-1686. PECTINE (< fr.; {s} gr. pektos „întărit, coagulat") s. f. pl. Polizaharide care se găsesc în ţesuturile vegetale atât la plantele superioare (în cantitate mai mare în fructe), cât şi la unele alge. îndeplinesc funcţii de structură, reglează regimul de apă al plantelor, joacă rolul de substanţe de rezervă, măresc rezistenţa plantelor la secetă, influenţează starea ţesuturilor în perioada de coacere şi de păstrare a fructelor şi legumelor. Prin încălzire cu o soluţie de zaharoză slab acidulată formează geluri. Se întrebuinţează în industria alimentară la fabricarea gemurilor, a marmeladei etc., în cea farmaceutică şi cosmetică. PECTORAL, -Ă (< fr.; lat. pectoralis < pectus „piept") adj., s. n. I Adj. 1. Care se referă la torace, la piept. <0* Muşchi p. = muşchi lat pereche, care se inseră pe primele şase cartilaje costale; claviculă şi humerus. Există doi muşchi pectorali; micul şi marele p. 2. (Despre medicamente, tratamente) Folosit ca remediu în bolile de piept. II S. n. Placă ornamentală din metal, de forma unui pieptar, care constituia una din piesele armurii. ♦ Piesă ornamentală din stofă sau metal decorată cu pietre preţioase, purtată pe piept de faraoni şi mari preoţi iudei. PECULEA, Marius (Stan) Sabin (n. 1926, Cluj), inginer român. Acad. (1993), prof. univ. la Bucureşti. Director (din 1970) al Uzinei „G“ din Râmnicu Vâlcea, prima unitate nucleară din România, unde a proiectat şi realizat prin metode originale sistemul de obţinere a apei grele („Apa grea. Procese industriale de separare"), soluţiile sale conceptuale având caracter de premieră mondială. Numeroase brevete de invenţii: a proiectat şi realizat ca prototip prima instalaţie bitermică şi bibarică, a cărei funcţionare se bazează pe un proces de schimb izotopic apă—vapori de apă—hidrogen, catalizat heterogen; Pâcs. Catedrala şi statuia regelui Ştefan I Marius Peculea a realizat prima instalaţie din România de separare a azotului 15 etc. Expert al Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică din Viena. PEcyuu (< lat. peculium „gratificaţie, mic cadou") s. n. 1. Sumă de bani pe care un condamnat o primeşte, după ispăşirea pedepsei, pentru munca prestată în timpul detenţiei; p. ext. mic câştig pus deoparte. 2. (IST.) Sumă de bani câştigată de un sclav sau de un soldat roman pe care acesta o primea la eliberare; gratificaţie acordată unui sclav roman de către stăpânul său. PECUNIA (în mitologia romană), zeiţă care personifica banii. PECUNIAR, -Ă (< fr.; lat. pecuniarius, din pecunia „bani") adj. Care constă în bani, care se referă la bani; bănesc. ♦ P. ext. Material. PEDAGOG, -Ă (< fr., lat., ngr. germ.; {s} gr. paidagogos din pais, paidos „copil" + agogos „care conduce") subst. 1. S. m. şi f. Specialist în pedagogie; persoană care se ocupă cu activitatea didactică şi educativă; p. ext. profesor. 2. S. m. şi f. Persoană însărcinată cu îndrumarea şi cu supravegherea elevilor în şcoală sau în internat, în afara orelor de clasă. 3. S. m. (în Antichitate) Sclav instruit care însoţea copiii stăpânului la şcoală şi îi ajuta la pregătirea lecţiilor. PEDAGOGIC, -Ă (< lat., fr., germ.) adj. Care ţine de pedagogie; care corespunde normelor pedagogiei; educativ. PEDAGOGjE (< fr.; {s} gr. pais, paidos „copil" + agoge „conducere") s. f. Ştiinţa şi arta educaţiei. Conţine principiile şi metodele de formare a personalităţii şi de dezvoltare a lor în conformitate cu idealurile etice şi culturale ale epocii istorice în care sunt aplicate. Grecia antică a elaborat idealul unui echilibru perfect între fizic şi moral. Romanii au insistat asupra austerităţii şi respectării valorilor morale PEDICUL şi religioase tradiţionale în cadrul familiei. Creştinismul considera preponderent scopul religios în raport cu interesele cotidiene. Renaşterea s-a întors la Idealul clasic al formării omului complet. Reforma a afirmat necesitatea libertăţii conştiinţei religioase. P. modernă s-a bazat pe principiul că educaţia trebuie să se conformeze procesului de autofor-mare a subiectului în strânsă legătură cu legile fireşti ale naturii; a exaltat idealurile patriotice. în sec. 17-19, Comenius, J.J. Rousseau, J.H. Pestalozzi, J.F. Herbart ş.a. au contribuit la fundamentarea p. moderne şi a didacticii ca disciplină de sine stătătoare. în România, principalii promotori ai p. moderne au fost S. Haret, G.G. Antonescu, Şt. Bârsănescu ş.a. Secolul 20 a consacrat necesitatea îmbinării în educaţie a idealismului cu pragmatismul în forme instituţionalizate (grădiniţe, şcoli de toate profilurile, universităţi ş.a.). Numeroşi pedagogi au insistat pentru cuprinderea în instituţiile educaţionale şi a subiecţilor care au un handicap oarecare. -0- P. cibernetică = disciplină pedagogică modernă care studiază principiile şi legile modelului educativ cu metode cibernetice. P. socială = orientare în pedagogia contemporană (P. Natorp, P. Barth ş.a.), care consideră educaţia un proces de formare conştientă a omului în, prin şi pentru societate; sin. sociologia educaţiei. P. comparată = disciplină care se ocupă de studiul comparativ al sistemelor naţionale de educaţie şi învăţământ. P. specială = ramură a pedagogiei care se ocupă cu studiul psihopedagogie şi cu instruirea deficienţilor senzoriali, intelectuali etc. Principalele ei subdiviziuni sunt: tiflopedagogia, surdopedagogia, oligofrenopedagogia şi logopedia. PEDALA (< fr.) vb. I intranz. A acţiona pedalele bicicletei sau ale unui mecanism prevăzut cu pedale (ex. barcă) pentru a le pune în mişcare. ♦ P- ext. A merge cu bicicleta. PEDALĂ (< fr.) s. f. 1. Pârghie de comandă sau de antrenare a unui mecanism, acţionată cu piciorul. ♦ Dispozitiv pentru tiparul înalt, a cărui acţionare se efectuează cu o pedală (1). 2. (MUZ.) Dispozitiv la anumite instrumente, acţionat cu ajutorul picioarelor şi menit să aducă modificări timbrului (la pian, clavecin), duratei sau înălţimii (la orgă, harpă) sunetelor. ♦ Sunet prelung şi grav, aparţinând sau nu sunetelor care se succedă în timpul duratei sale. PEDALIER (< fr.) s. n. (La orgă) Ansamblu de pedale care corespund sunetelor grave. PEDAUST, -Ă adj. (MUZ.) Bas p. = cea mai gravă categorie a vocilor bărbăteşti (bas profund). PEDALIZARE (< pedala) s. f. Acţiunea de utilizare a pedalelor la pian pentru prelungirea sunetelor. PEDANT, -A (< fr.) adj. (Şi subst.) Cu pretenţii exagerate de erudiţie; de o minuţiozitate exagerată, foarte meticulos, chiţibuşar. PEDANTERIE (< fr.) s. f. Paradă de erudiţie; meticulozitate, minuţiozitate excesivă (şi formală); preocupare excesivă pentru lucruri neînsemnate; manie a ordinii; pedantism. PEDANTjSM (< fr.) s. n. Pedanterie. PEDEAPSĂ (< ngr.) s. f. 1. Măsură cu caracter disciplinar, educativ luată împotriva celui care a săvârşit o greşeală. V. sancţiune. ♦ (DR.) Măsură de constrângere (ex. închisoare, confiscarea averii, plata unor sume de bani, decăderea din anumite drepturi civile şi politice) luată faţă de o persoană care a comis o infracţiune, în baza unei hotărâri judecătoreşti; sancţiune penală. 2. Fig. Suferinţă (fizică sau morală), chin, supliciu; necaz, pacoste, urgie, năpastă; nenorocire. PEDEPSj (< ngr.) vb. IV tranz. A aplica, a da o pedeapsă (1); p. ext. a condamna pentru o infracţiune. ♦ Refl. (înv.) A se chinui; a suferi, a îndura, a pătimi. PEDERAST (< fr., gr.) s. m. Cel care practică pederastia. PEDERASTiE (< fr.; {s} gr. paide-rastia, din pais, paidos „băiaf + erastes „îndrăgostit") s. f. Atracţie sexuală a unui bărbat pentru o persoană de acelaşi sex (de obicei un adolescent). PEDERSEN [pedersen], Charles John (1904-1989), chimist american de Charles Pedersen origine norvegiană. Studii de chimie supermoleculară şi coordinativă. A identificat şi preparat substanţe organice pentru mecanisme de recunoaştere a altor combinaţii chimice. Premiul Nobel pentru chimie (1987), împreună cu D.J. Cram şi J.-M. Lehn. PEDERSEN [pe:6ersen], Christiem (c. 1480- 1554), umanist şi teolog danez. Canonic. Adept credincios al regelui Christian II, l-a însoţit pe acesta în exil. Admirator al Reformei, a trecut la luteranism şi a tradus (1550) în daneză „Biblia" lui Luther. PEDERSEN [pe:6ersen], Holger (1867-1953), lingvist danez. Prof. univ. la Copenhaga. Studii comparative privind relaţiile dintre limbile indo-europene şi cele semitice şi fino-ugrice („Gramatica comparată a limbilor celtice"). A cercetat şi originea scrierii runice. PEDERSEN, Knut v. Hamsun, Knut. PEDESTRAŞ (< pedestru) s. m. (înv.) Infanterist. PEDESTRjME (< pedestru) s. f. (înv.) Infanterie. PEDESTRU, -A (lat. pedester, pedestris) adj., s. m. 1. Adj. Care merge, care călătoreşte pe jos. ♦ (Substantivat, m.) Pieton. 2. Adj. (Despre trupe, militari etc.) Care se deplasează pe jos; care luptă mergând pe jos. 3. S. m. (înv.) Infanterist. PEDIATRIE (< fr. {i}; {s} gr. pais, paidos „copil" + iatreia „tratament") s. f. Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul fiziologiei şi al patologiei copilului. PEDIATRU, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Medic specialist în pediatrie; medic de copii. PEDICEL (< fr., lat.) s. n. Codiţa unor flori, fructe sau muguri, prin care acestea se leagă de axul inflorescenţei. Florile care au p. se numesc flori pedicelate (ex. zambila, lăcrimioara), iar cele lipsite de p. sunt numite sesile. PEDICHIURA (< fr., germ.; te} lat. pes, pedis „picior" + cura „grijă") s. f. Operaţie de îngrijire a picioarelor, care constă în tăierea, lăcuirea şi curăţirea unghiilor şi îndepărtarea bătăturilor. PEDICHIURjST, -Ă (< pedichiură) s. m. şi f. Specialist în operaţii de pedichiură. PEDjCUL (< fr.; {s} lat. pediculus „picioruş") s. n. 1. Formaţie anatomică alungită şi strâmtă, normală sau patologică, care leagă un organ de restul organismului ori două părţi ale aceluiaşi organ; conţine vase sangvine şi limfatice, nervi (ex. p. renal, p. PEDICULAT 274 hepatic, p. tumoral). 2. Al doilea segment al antenei insectelor. PEDICULAT, -Ă (< fr.) adj. Care are pedicul, cu pedicul. PEDICULOZA (< fr. fi}; fe} lat. pediculus „păduche") s. f. Totalitatea leziunilor provocate de infestarea corpului şi a părului cu păduchi; în sens larg, contaminare cu păduchi. PEDICMŢĂ s. f. (BOT.) Brădişor (2). PEDIGRjU (PEDIGRI, PEDEGREE) (< engl., fr.) s. n. (ZOOT.) Genealogia unui animal de rasă pură; document care atestă această genealogie. P. dă posibilitatea cunoaşterii gradului de înrudire a indivizilor şi a valorii genetice a reproducătorilor. PEDIMIj-NT (< fr., engl.) s. n. 1. (GEOMORF.) Suprafaţă de eroziune întinsă, uşor înclinată (1-7%), modelată în roci, situată la poalele munţilor din pustiuri, intersectată de albiile uedurilor. Format sub acţiunea apelor de şiroire; spre partea inferioară se acumulează un strat de material grosier rezultat din dezagregare. Unirea mai multor p. formează o pediplenă. 2. (ARHIT.) Fronton triunghiular care încadrează în partea superioară portalul. Element arhitectural uzitat la construirea templelor din Grecia antică (Partenonul). Element preluat şi în timpul Renaşterii italiene (Palatul Farnese). PEDIPLENĂ (< fr.; {s} lat. pes, pedis „picior" + engl. plain „câmpie") s. f. (GEOMORF.) Suprafaţă de netezire (câmpie de denudare) formată prin extinderea şi îngemănarea pedimentelor pe locul unor masive muntoase sau podişuri, respectiv prin eroziunea şi înaintarea treptată a versanţilor către cumpăna apelor, cu menţinerea formei lor; sunt frecvente în zonele cu climat arid. PEDO1- (PEDI-) (< fr.; {s> gr. pais, paidos „copil") Element de compunere cu semnificaţia „(referitor la) copil, educaţie", cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. PEDO2- (< fr.; {s} gr. pedon „sol, teren") Element de compunere cu sensul de „sol, teren", cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. PEDOCLIMATIC, -Ă (< pedo2- + ciimatic) adj. Care se referă la condiţiile de sol şi de climă. PEDOFI.L (< fr.; {s} pedo1- + gr. philos „iubitor") s. m. Adult care manifestă atracţie sexuală pentru copii. PEDOFILIE (< fr.; {s} pedo1- + philein „a iubi") s. f. Atracţie sexuală faţă de copii (indiferent de sexul lor). PEDOGENEZĂ (< fr. fi}; fe} pedo1-+ gr. genesis „naştere") s. f. (BIOL.) 1. Fenomen prin care un animal în stadiu de larvă sau de preadult ajunge totuşi să se reproducă. Este foarte evidentă la axolot (o formă larvară a salamandrei), care îşi păstrează caracteristicile larvare din cauza unei insuficienţe tiroidiene, şi la unele crustacee. 2. Procesul de formare şi evoluţie a solului. Principalii factori pedogenetici sunt: clima, vegetaţia, fauna din sol, microorganismele, roca de bază (materialul pe care se formează solul), apa freatică sau stagnantă, timpul. Activitatea antropică poate influenţa şi ea procesul de formare a solului. PEDOGEOGRAFJE (< pedo2- + geografie sau < fr.) s. f. Disciplină ştiinţifică ce studiază distribuţia geografică a solurilor în corelaţie cu factorii pedogenetici. Sin. geografia solurilor. PEDOLOG1 (< fr.) s. m. Specialist în pedologie1. PEDOLOG2 (< pedologie2) s. m. Specialist în pedologie2. PEDOLOGIE1 (< fr. {i}; {s} pedo2- + gr. logos „studiu") s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul solurilor, al legilor de formare, de evoluţie şi de distribuire geografică a acestora, al clasificării şi al principiilor generale de folosire, ameliorare şi dirijare a fertilităţii lor. PEDOLOGIE2 (< fr. {i}; {s} pedo1- + gr. logos „studiu") s. f. Ştiinţă care studiază psihologic copilul ca fiinţă al cărei univers diferă calitativ de lumea adultului şi care parcurge un proces de socializare. P. a fost întemeiată în sec. 19 de W. Th. Preyer şi dezvoltată în sec. 20 de J. Piaget, E. Claparede, H. Walton, A. L. Gesell. PEDOMETRU (< fr. {i}; {s} lat. pes, pedis „picior" + gr. metron „măsură") s. n. Podometru. PEDRELL, Felipe (1841-1922), compozitor, muzicolog şi pedagog spaniol. Prof. de compoziţie la Conservatorul din Madrid (printre elevii săi: I. Albeniz, E. Granados, M. de Falia). Muncă de erudit şi de reconstituire a muzicii vechi (redescoperirea lui Tomas Luis da Vittoria). Operă de folclorist („Cântecul popular spaniol"). Autor de opere, poeme (trilogia „Pirineii"). Promotor şi şef al şcolii moderne spaniole, pe care a reuşit să o integreze în mişcarea muzicală europeană. PEDRO, P. I (numele complet Antonio Pedro de Alcântara Bourbon), împărat al Braziliei (1822-1831; regent, 1821-1822). în timpul său, Brazilia şi-a proclamat independenţa (1822). Autor al unei constituţii liberale (1824), a devenit nepopular printr-un regim despotic. La moartea lui Joăo VI, s-a proclamat rege al Portugaliei sub numele de Pedro IV (mart-apr. 1826), abdicând în favoarea fiicei sale Maria a ll-a Gloria. în Brazilia a abdicat în favoarea fiului său; P. II (numele complet Dom Pedro de Alcan-târa), împărat al Braziliei (1831-1889, până în 1840 sub regenţă). Fiul lui P. I. Autor a numeroase reforme democratice, printre care abolirea sclaviei (1888). Silit să abdice, în favoarea fiului său, în urma unei lovituri militare, care a restabilit republica. L-a încurajat pe A.G. Bell şi a fost printre primii care a folosit telefonul. Domnia sa a marcat progresul ţării sub toate aspectele. Mecenat cultural. A murit în exil la Paris (1891). PEDRO, numele a patru regi ai Aragonului: P. I, rege al Aragonului şi Navarrei (1094-1104). între 1085 şi 1094 a fost asociat la domnie de tatăl său, Sancho Ramirez. în cadrul Recon-quistei, alături de El Cid Campeador, a obţinut victorii asupra maurilor (Huesca, 1096 şi Barbastro, 1100); P. II (1196-1213); încoronat de papa Innocenţiu III. A luptat împotriva maurilor, conduşi de Almohazi, lângă Las Navas de Tolosa (1212) şi Muret, unde a şi murit. P. HI cel Mare (1276-1285). A cucerit Sicilia de la Angevini, încoronându-se rege al acesteia (1282); a respins o invazie a francezilor (1285) conduşi de Filip IU-P. IV Ceremoniosul (1336-1387). A reîncorporat regatului insulele Baleare şi provincia franceză Rousillon (1343-1344), a zdrobit o rebeliune a nobilimii aragoneze (1348), grupată în Uniunea Aragoneză de la Epila. Felipe Pedrell 275 p£guy . PEDRO, numele a cinci regi ai Portugaliei. Mai importanţi: 1. P. I (1357-1367). A promovat reforme în justiţie şi biserică. 2. P. II (1683-1706) şi regent (1667-1683). Domnie marcată de consolidarea absolutismului regal. A încheiat cu Anglia, la Methuen (1703), un tratat prin care a obţinut avantaje comerciale în schimbul sprijinului acordat englezilor în Războiul de Succesiune la Tronul Spaniei. PEDRO DE ALCÂNTARA (pe numele adevărat Pedro Garavito) (1499-1562), cleric spaniol. Franciscan. Reformator al Ordinului franciscan, a creat ramura alcantarinilor (1542). A promovat ideile unei vieţi austere de penitenţă. Autor al unui „Tratat de rugăciune şi meditaţie". Canonizat de papa Clement IX (1669). Sărbătorit la 19 oct. PEDUNCUL (< fr.; {s} lat. pedunculus „picioruş") s. m. 1. (BOT.) Codiţă a unui fruct, a unei flori solitare, a unei inflorescenţe. ♦ Piciorul sporogonului la muşchi. 2. (ANAT.) Denumire dată unor formaţii alungite ale creierului. ^ P. cerebral = fiecare dintre cele două cordoane voluminoase, constituite din substanţă nervoasă albă, care ocupă faţa anterioară a mezencefalului; îndeplineşte funcţia de centru reflex şi de conducere a influxului nervos. P. cere-belos = fiecare dintre cele trei perechi de cordoane constituite din substanţă albă, care leagă creierul mic de trunchiul cerebral. 3. (ZOOL.) Organ musculos, de formă cilindrică, ataşat corpului brahiopodelor, servind fixării temporare de substrat. PEEL [pi:IJ, Sir Robert (1788-1850), om politic britanic. Lider al tory-lor moderaţi. De mai multe ori ministru şi prim-min. (1834-1835; 1841-1846). A susţinut politica liberului schimb şi a înfăptuit numeroase reforme cu caracter liberal (diminuarea datoriilor publice şt a taxelor, abolirea progresivă a Sir Robert Peel protecţionismului, întărirea rolului Băncii Angliei). Ca secretar de stat pentru Irlanda (1812-1818), a întreţinut un puternic spirit anticatolic, iar ca ministru de Interne a reformat Codul penal şi a introdus un corp de poliţie municipală în Londra. Guvernarea sa a grăbit intrarea Marii Britanii în „era industrială". PEELE [pi:l], George (1556-1596), scriitor englez. Precursor al lui Shakespeare. Autor de pastorale mitologice (Judecata lui Paris") şi drame („Edward I", „Bătălia Alcazarului", „Dragostea regelui David şi a frumoasei Bethsabe"). PEENEMGNDE, mică localitate în NV Germaniei, în estuarul râului Peene, în extremitatea nordică a ins. Usedom, port la M. Baltică. între 1935 şi 1945, germanii au avut aici o bază militară unde, sub conducerea lui W. von Braun, au realizat rachetele V1 şi V2. Puternic bombardată de aviaţia engleză (18 aug. 1943), a fost cucerită de trupele sovietice (apr. 1945). PEERAGE [piaridj] (cuv. engl.) subst. (în Marea Britanie) Deţinător al unui titlu nobiliar ce putea fi moştenit. PEGAMOjD (PERGAMOID) (< fr. {i}) s. n. (POLIGR.) Imitaţie de piele obţinută dintr-o ţesătură de bumbac sau de in, pe suprafaţa căreia se aplică un strat lăcuit, colorat, pe bază de nitroceluloză. PEGAS 1. (în mitologia greacă) Cal miraculos, înaripat, născut din sângele Meduzei ucise de Perseu. Dăruit de zeiţa Atena lui Belerofon, care, călare pe P., a ucis Himera; mai târziu a slujit, în Olimp, zeilor şi muzelor. Lovind cu copita vârful muntelui Helikon, P. a făcut să ţâşnească izvorul Hipokrene, din care îşi sorbeau poeţii inspiraţia. Imaginea lui P. este simbolul inspiraţiei poetice. 2. (Pegasus) Constelaţie din emisfera boreală, situată la N de constelaţia Vărsătorul. Se caracterizează prin patru stele strălucitoare (Markab, Scheat, Algenib, Andromeda sau Sirrah), dispuse în formă de pătrat. PEGMATIT (PEGMATITĂ s. f.) (< fr. {i}; {s} gr. pegma- „materie întărită, conglomerat") s. n. Rocă endogenă, bine cristalizată, cu structură granulară grosieră şi neuniformă, alcătuită de obicei din cuarţ, feldspaţi şi mice concrescute, cărora li se asociază adesea diverse minerale preţioase. Este legată genetic de rocile eruptive şi mai puţin de cele metamorfice şi apare în filoane, lentile, cuiburi, noduri etc. Formează filoane, lentile, cuiburi. Este folosită în ind. ceramicii. Deseori conţin pietre preţioase (smarald, ametist etc.), minereuri de metale şi pământuri rare etc. PEGMATjTIC, -Ă (< pegmatit) adj. (Despre formaţii şi procese geologice, roci, minerale etc.) Care are caracter de pegmatit; care a condus la formarea pegmatitelor, care este alcătuit din pegmatite. PgGOUD [pegu], Adolphe (1889-1915), aviator francez. A efectuat, la 19 aug. 1913, primul salt cu paraşuta din avion, iar la 1 sept. 1913 a executat primul luping. Mort într-o luptă aeriană în Primul Război Mondial. PEGU (BAGO) 1. Provincie în S Uniunii Myanmar; 39,4 mii km2; 5,5 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Pegu. Culturi de tutun şi orez. 2. Oraş în S Uniunii Myanmar, situat pe râul cu acelaşi nume, la 76 km NE de Yangon, centrul ad-tiv. al prov. omonime; 198,4 mii loc. (2003). Nod rutier şi feroviar. Ind. de prelucr. a lemnului şi alim. Centru comercial. Numeroase pagode, între care se remarcă Shawemawdaw (98 m înălţime), distrusă de cutremurul din 1930 şi refăcută în 1954; statuia lui Buddha (55 m). Un nou cutremur de pământ (1975) a provocat numeroase distrugeri. Fundat în 573. Capitală a Regatului Mon (din 825), condus de dinastia „Constructorilor de temple" (1044-1287), care şi-a încheiat existenţa o dată cu invazia mongolă. în 1757, oraşul P. şi Regatul omonim au fost cucerite de regele Alaungpaya (Alompra). PIzGUY [pegj], Charles (1873-1914), scriitor şi publicist francez. Discipol al lui H. Bergson. A fondat (1900) periodicul Cahiers de la Quinzaine. Iniţial adept al socialismului („Despre cetatea socialistă"). Ulterior, profund marcat de catolicism, a evoluat Pegas (1.) PEHBLENDĂ 276 spre teatrul poetic (trilogia „Ioana d’Arc“), creând numeroase poeme epice şi dramatice de inspiraţie mistică, care ilustrează renaşterea spirituală franceză de la începutul sec. 20 („Misterul dăruirii de sine a Ioanei d’Arc", „Misterul sfinţilor inocenţi", „Eva"). Reprezentant al simbolismului mistic creştin, a utilizat tiparele versetului şi ale litaniei. Eseuri polemice. Mort pe front. PEHBLENDĂ (< fr.; germ. Pech „smoală" + blenden „a lua vederea") s. f. Oxid natural de uraniu, cristalizat în sistemul cubic; de culoare neagră ca smoala, cu luciu gras; insolubil în apă, radioactiv, este folosit ca sursă principală pentru obţinerea uraniului, radiului etc. PEHLIVAN (< tc.) s. m. 1. (înv.) Acrobat, jongler; saltimbanc, scamator. 2. Om glumeţ, care se ţine de farse; mucalit, ghiduş. 3. Şarlatan, escroc, pişicher. % ^ , PEI sau PEI IEOH MING (n. 1917), arhitect şi urbanist american de origine chineză. Stabilit în S.U.A. (1935). Studii la Harvard cu Gropius. Şi-a fondat o agenţie proprie (1955). Lucrări de orientare funcţionalistă, în forme geo-metrizante (zgârie-nori în Manhattan şi Boston; planuri de remodelare a oraşelor Denver, Dallas, Boston, Syracuse, Los Angeles, Montreal, Singapore, Hong Kong ş.a.; aripa de est a Galeriei Naţionale de Artă din Washington; „piramida" de sticlă din curtea palatului Luvru, Paris, Muzeul de artă Miho din Shiga, Japonia). PEICHL, Gustav (n. 1928), arhitect austriac. Prof. univ. la Viena. Construcţii ale unor staţii de emisii radiofonice din Salzburg, Linz, Innsbruck, Graz ş.a. şi la EFA Radio satelit din Aflenz; lucrări de extindere a centrului Berlinului şi la Muzeul Stădel din Frankfurt am Main; a realizat Centrul OMV din Viena. PEI ENZHONG [Pei Uan-djung] (1904-1982). Paleo-antropolog şi arheolog chinez, originar din provincia Hebei. A efectuat studii asupra paleoliticului şi Pei leoh Ming omului de Zhoukoudian (Chou-kou-tien). Este principalul fondator al paleo-antropologiei chineze. PEIERLS, Sir Rudolf Ernst (1907- 1995), fizician britanic de origine germană. Prof. univ. la Zurich, Manchester, Cambridge, Birmingham şi Oxford. A dezvoltat teoria conducţiei termice a cristalelor nemetalice, teoria dimagnetismului metalelor, a structurii nucleare şi a separării izotopilor („Teoria cuantică a solidelor"). PEIORATIV, -Ă (după fr. pejoratif) adj. Care are sens defavorabil; depreciativ, dispreţuitor. PEIPER, Tadeusz (1891-1969), scriitor polonez. Poezie avangardistă, dezbătând probleme ale civilizaţiei urbane şi tehnice a sec. 20 („Poeme"). Piese de teatru experimentale. PEIPUS (PEIPSI) v. Ciud. PEIRCE [pi:rs] 1. Benjamin P. (1809-1880), astronom şi matematicin american. Prof. univ. la Harvard. A studiat perturbaţiile în mişcarea planetelor Uranus şi Neptun şi inelele lui Saturn. Contribuţii în mecanică („Sistem de mecanică analitică"). 2. Charles Sanders P. (1839-1914), fizician, matematician, filozof şi logician american. Fiul lui P. (1). întemeietorul pragmatismului („Cum să facem clare ideile noastre", „Pragmatism şi pragmaticism"), pe care îl considera o metodă de a stabili semnificaţia conceptelor şi ipotezelor care călăuzesc cercetările ştiinţifice, funcţia acestora fiind nu de a reprezenta realitatea, ci de a ne face să acţionăm mai eficace. Contribuţii în teoria probabilităţii şi în logica simbolică („Logica regenerată", „Studii de logică"). Unul dintre fondatorii semioticii („Semnificaţie şi acţiune"). PEISAGJST, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. (Pictor sau desenator) care creează cu predilecţie peisaje. 2. (Scriitor sau muzician) care descrie natura, peisajele. PEISAGISTIC, -Ă (< peisagiu) adj., s. f. 1. Adj. De peisaj, privitor la peisaj; care descrie sau evocă un peisaj, inspirat de un peisaj. 2. S. f. Ramură a picturii cuprinzând genul peisajului. PEISAJ (PEISAGIU) (< fr., it.) s. n. 1. Porţiune, colţ din natură care formează un ansamblu cu valoare estetică; privelişte. -0- (GEOGR.) P. geografic = landşaft. P protejat = (conform normelor internaţionale), p. terestru sau marin în care acţiunile de protecţie au ca scop principal conservarea aspectului actual şi care poate fi folosit în scopuri recreative. Sunt incluse în această categorie arii în care interacţiunea omului cu natura a produs, în timp, un p. cu caracter distinct, având o deosebită importanţă estetică, ecologică sau culturală, adesea cu biodiversitate ridicată. Corespunde în mare măsură cu categoria de parc natural din legislaţia românească. 2. Gen al picturii şi graficii având ca obiect reprezentarea, în special, a priveliştilor din natură. în funcţie de obiectul şi cadrul reprezentării, p. poate fi: rustic, citadin, industrial, marin etc.; din punctul de vedere al viziunii şi organizării, el poate fi: de detaliu, panoramic, compus, în zbor de pasăre etc.; din punct de vedere al sentimentului este: idilic, dramatic, epic, monumental etc.; mai poate fi imaginar sau real. Elemente de p. apar încă din arta egipteană, etruscă şi greacă, apoi la Roma, unde pe pereţii locuinţelor găsim reprezentări campestre (sec. 1 î.Hr.); câteva secole mai târziu, elemente de p. apar şi în China. Ca gen de sine stătător, a apărut în pictura daneză a sec. 16. O înflorire deosebită a genului are loc în sec. 17 în Ţările de Jos (J. van Ruisdael, M. Hobbema, D. Teniers, A. Brouwer), Franţa (CI. Lorrain, N. Poussin). Mari creatori de peisaje au fost în următoarele secole: Th. Gainsborough, F. Guardi, J. Constable, W. Turner, E. Delacroix ş.a. De referinţă, în pictura română sunt peisagiştii: I. Andreescu, N. Grigorescu, Şt. Luchian, N. Tonitza, Fr. Şirato, D. Ghiaţă, Gh. Petraşcu, Th. Pallady, Al. Ciucurencu, C. Baba ş.a. 3. Desen, pictură, fotografie care reprezintă un peisaj (1). 4. Descriere a naturii într-o operă literară. 5. Titlu dat unor compoziţii muzicale descriptive, imaginând prin onomatopee, tablouri din natură. PEKALONGAN, oraş în Indonezia (Java), situat pe ţărmul M. Java, la 88 km V de Semarang; 262,2 mii loc. (2000). Ind. textilă şi alim. (zahăr, tutun). Port pentru exportul de zahăr, textile, cauciuc, tutun, ceai. Fort (1753). PEKANBARU, oraş în Indonezia (Sumatera), situat pe dr. fl. Siak, la 209 km NE de Padang; 585,4 mii loc. (2000). Port fluvial. Expl. de petrol. PEKING (PEKIN) (< fr.; de la n. pr. Peking) subst. 1. Ţesătură din mătase naturală în dungi, lucrată cu efecte de culori sau cu materiale de contrast (ex. lână şi mătase). ♦ Ţesătură din mătase naturală, pictată. 2. Rasă de raţe de culoare albă, crescută pentru producţia de carne (la vârsta de 2-2,5 luni atinge greutatea de 2-2,5 kg). 277 PELERINAJ PEKING v. Beijing. PEKKANEN, Toivo Rikhard (1902-1957), scriitor finlandez. Muncitor autodidact. Romane sociale şi în parte autobiografice („Copilăria mea“, „în umbra uzinei"). Teatru („Fraţi şi surori", „Demonul"). PEL s. n. Fir de mătase obţinut prin depănare de pe gogoşile de mătase de calitate inferioară şi folosit în pasmanterie, ca fir de bază în jurul căruia se răsucesc fire de metal. PlrLADAN [peladă], Joseph (zis Josâphin) (1859-1918), scriitor francez. Personalitate excentrică a simbolismului francez, mistic neocatolic, s-a declarat mag, atribuindu-şi o descendenţă din regii babilonieni şi şi-a luat titlul de „Sar". Combătând naturalismul, a publicat o operă vastă, numită „etopee" (ciclul de romane „Decadenţa latină", 19 voi.). Drame în versuri rimate, proză oratorică, romane psihologice. Critică de artă. PELADĂ (< fr., engl.) s. f. Dermatoză provocată, de obicei, de o afecţiune psihosomatică şi caracterizată prin căderea părului capului în arii circumscrise, rotunjite, care pot conflua între ele; apare şi la sprâncene, gene, barbă. V. şi alopecie. PELAGHIE (PELAGIUS) (c. 354-după 418), călugăr şi scriitor ecleziastic originar din Britannia. A trăit la Roma, în Africa şi apoi în Palestina, unde l-a întâlnit pe Sf. Augustin. Doctrina sa, pelagianismul, formată sub influenţa moralei stoice, a fost combătută de Sf. Augustin şi de leronim. Acuzat de erezie (415), a fost condamnat de mai multe sinoade. Excomunicat de papa Zosimus (418). Lucrări (din care s-au păstrat foarte puţine fragmente, dar care sunt cunoscute mai ales din scrierile atacatorilor săi): „Despre Trinitate", «Despre libertatea voinţei", „Comentariu la Epistolele Sf. Paul". PELAGIANJSM (< fr. {i}) s. n. Doctrină creştină întemeiată de Pelaghie Şi de prietenul său Coelestius; combătută de Sf. Augustin şi condamnată de papa Zosimus (418), apoi de Sinodul din Efes (431). Pelagienii negau doctrina eredităţii păcatului originar şi afirmau posibilitatea mântuirii omului prin merite proprii, harul divin doar înlesnind-o. Polemicile în jurul p. au continuat până în timpul Reformei. PELAGIC, -Ă (< fr.; {s} gr.pelagos «mare") adj. (Livr.) De mare, marin. -0-Zonă p. = totalitatea apelor din largul mărilor situate deasupra zonei de fund. Organism p. - organism care trăieşte •iber (independent de fundul oceanului sau de ţărm) în apa din zona p., făcând parte din plancton sau necton. Depozit p. = acumulare de material sedimentar pe fundul mărilor adânci. PELAGONIUS (sec. 4 d.Hr.), medic veterinar roman. Autor al unui tratat de medicină veterinară („Ars veterinarea" din care s-au păstrat 31 de capitole), în care sunt cuprinse sfaturi şi reţete privind în special îngrijirea calului.. PELAGRĂ (< fr. {i}; {s} lat. pellis „piele" + gr. agra „luare") s. f. Boală cauzată de policarenţe nutritive, în special de lipsa vitaminei PP. Se manifestă printr-un eritem cutanat, urmat de des-cuamare, care apare pe părţile corpului expuse la soare, şi prin inflamaţia mucoaselor bucale şi a limbii, tulburări gastrointestinale şi neuropsihice (insomnie, cefalee, astenie etc.). P. este frecventă la populaţiile subalimentate cronic şi care consumă în mod predominant făină de porumb alterată. Se mai numeşte avitaminoza PP. PELAGROZjNĂ (< fr.) s. f. Substanţă toxică produsă în bobul de porumb alterat. PELASGI (< fr.) s. m. pl. Denumire a triburilor preindo-europene care au populat regiunea M. Egee până la migraţiunea triburilor greceşti (milen. 2 î.Hr.), de care au fost cucerite. Menţionaţi de Homer în „lliada", ca aliaţi ai troienilor. PELASGOS, strămoşul mitic al pe-lasgilor, care, potrivit mitologiei greceşti, s-a născut fie din cuplul Zeus-Niobe, fie direct din pământul negru, într-un pisc de munte, după care a dat naştere neamului omenesc. PELAYO (?-737), nobil vizigot. Primul rege al Asturiilor (718-737) care a înfrânt pe arabi în lupta de la Covadonga (718), marcând începutul Reconquistei. PELI- (pe numele adevărat Edson Arantes do Nascimento) (n. 1940), fotbalist brazilian, atacant. Unul dintre cei Pel§ Lacul şi, în plan secund, vârful mai străluciţi jucători din istoria fotbalului mondial. De trei ori campion mondial cu echipa Braziliei (1958, 1962, 1970). Component al echipei F.C. Santos, cu care a câştigat Cupa Intercontinentală (1962, 1963). A marcat 1 282 de goluri. Tehnica extraordinară, fentele şi driblingurile inconfundabile, şuturile de mare precizie i-au adus o popularitate imensă şi titlul de „sportiv al sec. 20". Comentator de televiziune; ministru al Sporturilor (1994-1998). PELEAGA 1. Cel mai înalt vârf din m-ţii Retezat, alcătuit din graniţe, grano-diorite, şisturi cristaline. Alt.: 2 509 m. 2. Lac glaciar în m-ţii Retezat, la poalele de E ale vârfului omonim, la 2 122 m alt. Supr.: 1,72 ha; ad. max.: 4,2 m. Cunoscut şi sub numele Ghimpele. PELECUDI, Christian S. (1922- 1991, n. Bucureşti), inginer român. Prof. univ. Bucureşti. Contribuţii la teoria mecanismelor şi a maşinilor şi la realizarea de algoritmi şi programe pentru analiza şi sinteza mecanismelor, întemeietorul şcolii de roboţi din România („Bazele analizei mecanismelor", „Teoria mecanismelor spaţiale", „Algoritmi şi programe pentru analiza mecanismelor"). PELIzE v. Montagne Pelâe. PELEGRjN (< lat.) s. m. Pelerin. PELENDAVA, denumirea antică a municipiului Craiova. PELERjN (< fr.; lat. pelegrinus „străin, călător") s. m. Persoană care face un pelerinaj; pelegrin, peregrin. PELERINAJ (< fr.) s. n. 1. Călătorie rituală presupunând existenţa unor locuri colectoare de forţe sau energii divine care pot fi mai uşor implorate aici decât în alte părţi. Această idee contravine credinţei în caracterul omniprezent şi omniscient al divinităţii şi este o moştenire a cultelor locale. P. cuprinde, în afara călătoriei, a locului sfânt şi a PELERINĂ 278 Peleu rugăciunii, şi o anumită asceză, ritualuri, cum ar fi spălarea sau băutul apei sfinţite, atingerea unor relicve, luarea unor obiecte sfinţite. Cel mai celebru p. este cel către Mecca;.,pentru creştinii din Evul Mediu principala ţintă erau Locurile Sfinte din Palestina; în prezent, în Europa, cele mai renumite locuri de p. sunt Aachen (Germania), Assisi (Italia), Canterbury (Marea Britanie), Czşstochowa (Polonia), Fatima (Portugalia), Lourdes (Franţa), Santiago de Compostela (Spania), Roma ş.a., iar în America: Guadelupe (Mexic) ş.a. Tradiţia este specifică şi Budismului, astfel că în India sunt cunoscute p. la Bodh Gayă (Bihar) şi Varanesi (Uttar Pradesh). Locurile sfinte ale Islamului sunt Mecca şi Medina. în România, p. cele mai importante sunt la laşi (de Sf. Parascheva), Bucureşti (de Sf. Dimitrie Basarabov) şi în jud. Constanţa la grota Sf. Andrei. ♦ P. ext. Vizitare a unui loc renumit din punct de vedere istoric, cultural etc. ♦ P. gener. Călătorie în locuri îndepărtate. 2. Trecere continuă, perindare. PELERjNĂ (< fr.) s. f. 1. Haină lungă fără mâneci, care se poartă peste altă îmbrăcăminte. 2. Guler mare, care acoperă umerii şi se poartă peste palton sau peste rochie. PELEŞ, Castelul castel în stil renascentist din oraşul Sinaia (jud. Prahova), fostă reşedinţă de vară a familiei regale române. Construit de către regele Carol I, între 1873 şi 1914; proiectul a fost întocmit de către arhitecţii W. Doderer, J. Schultz şi K. Liman. Azi muzeu. PELETĂ (< fr.) s. f. Granulă obţinută prin peletizare. PELETjC s. n. Pensulă specială folosită în olărie. PELETIZARE (după fr. pelletisation; {s} fr. pellet „pilulă") s. f. Procedeu de aglomerare mecanică a minereurilor fin măcinate, prin introducerea acestora în tambure rotative, unde, sub efectul tensiunii superficiale şi al forţelor capilare, particulele se lipesc între ele, constituind granule sferice de dimensiuni diferite (1-40 mm). PELEU (în mitologia greacă), rege legendar al Tesaliei, tatăl lui Ahile şi soţul zeiţei Thetis. PELICAN (< ngr., fr., lat.) s. m. Gen de păsări migratoare ihtiofage, din ordinul pelecaniforme, răspândite în ţinuturi tropicale şi temperate din Asia, Africa, S Europei şi America. în România se întâlnesc: p. comun = pasăre lungă de c. 1,40-1,80 m, cu anvergură de 2,7-3,3 m, cu penaj alb, marginea aripilor neagră şi cu cioc lung şi puternic, sub care se află o pungă de piele galbenă şi elastică în care adună peştii ce-i servesc drept hrană (Pele-canus onocrotalus)-, bun înotător; zboară cu uşurinţă pe distanţe lungi; trăieşte în stoluri şi cloceşte în colonii în Delta Dunării (unde se află cele mai importante colonii de p. din Europa); este ocrotit prin lege; sin. babiţă; p. creţ Pelicani comuni = p. asemănător cu primul, ceva mai mare, cu marginea aripilor gri-albicioasă, cu pene creţe pe ceafă, ocrotit prin lege (Pelecanus crispus); babiţă creaţă. PELICULĂR, -Ă (< fr.) adj. în formă de peliculă; referitor la peliculă. ^ Efect p. = abaterea repartiţiei densităţii de curent electric de conducţie pe secţiunea parcursă de curenţi variabili, faţă de repartiţia corespunzătoare curentului continuu, manifestată în general printr-o creştere a densităţii, în straturile superficiale; efectul este mai pronunţat la frecvenţe înalte. PELICULĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Strat foarte subţire dintr-un material sau dintr-o substanţă depus pe suprafaţa unui corp. 2. (CINEMAT.) Film (3). 3. Scuamă a pielii capului. PELICULOGEN, -Ă (< peliculă) adj., s. n. pl. 1. Adj. (Despre materiale) Care are proprietatea de a forma pelicule (1). 2. S. n. pl. Lacurile, vopselele, emailurile şi grundurile, capabile să formeze pelicule (1). PELIMON, Alexandru (1822-1881, n. Bucureşti), scriitor român. Piese de teatru („Fiul mazâlului"), romane istorice („Bucur, istoria fundării Bucureştilor") şi de moravuri („Hoţii şi hagiul"). Poezii lirice şi epice pe teme de istorie naţională; memorialistică de călătorie. PELjN (< bg., ser.) S. m., s. n. 1. S. m. Plantă erbacee perenă, din familia compozitelor (asteraceelor), răspândită în Europa, Asia şi Africa, înaltă de 60-120 cm, cu frunze păroase, cenuşii şi cu flori aromate, grupate în capitule mici (Artemisia absinthium). Datorită substanţelor aromatice pe care le conţine, este utilizată în farmacie la prepararea unor medicamente (tonice, stomahice, antihelmintice etc.), în industria băuturilor alcoolice, în vopsitorie (pentru culoarea verde) etc. Sin. pelin alb, p. de mai. P. negru = pelinariţă. P. de mături = plantă erbacee din familia 279 PELLIOT compozitelor, înaltă de 30- 100 cm, cu flori brun-verzui (Artemisia scoparia). 2. S. n. Vin cu gust amărui obţinut prin tratare cu p. (1). 3. S. n. Băutură foarte amară, preparată din p. (1), folosită în scopuri curative. PELINARIŢĂ (< pelin) s. f. Plantă erbacee perenă, din familia compozitelor, înaltă de 50-150 cm, cu frunze bicolore şi cu flori galbene (Artemisia vulgaris); pelin negru. Este folosită în medicina umană şi veterinară, având proprietăţi diuretice, vermifuge, antiinflamatoare, laxative etc. PELION sau PÎLION 6ROS, masiv muntos în E Greciei, lângă oraşul Voios. Alt. max.: 1 551 m. Presupus lăcaş al centaurului Chiron, înţelept şi medic legendar. în cursul luptei cu zeii, titanii au pus P. peste Ossa, încercând să se ridice până în lăcaşul zeilor. PELjT (< fr. {i}; {s} gr. pelos „argilă") s. n. 1. Material detritic constituit din particule fine (sub 0,02 mm), care intră în alcătuirea unor sedimente, roci sedimentare şi soluri. 2. Denumire generală pentru rocile sedimentare alcătuite din particule cu dimensiuni foarte mici (ex. argile). PELIVAN, Ion (1876-1954, n. Re-zeni, jud. Lăpuşna, Basarabia), om politic şi publicist român. Unul dintre fruntaşii mişcării naţionale a românilor basarabeni. Membru al Partidului Naţional Moldovenesc şi după 1926 al Partidului Naţional-Ţărănesc. Deputat în Sfatul Ţării şi în Parlamentul României. Ministru al Justiţiei (1919-1920). A condus filiala basarabeană a asociaţiei culturale ASTRA. Publicistică în presa pariziană, lucrări privind istoria Basarabiei („L’union de la Bessarabie â la mere-patrie — La Roumanie"). închis de autorităţile comuniste (1950) la Sighet, unde şi moare. PELLA, vechi oraş grecesc în Macedonia, pe malul nordic al lacului Ludias, la 39 km VNV de. Salonic. Regele Archelaos (413-399 Î.Hr.) a mutat capitala ţării de la Aigai la P. (405 î.Hr.). Reşedinţă a lui Filip II şi Alexandru cel Mare. Cucerit de romani (168 î.Hr.), care au mutat capitala provinciei la Salonic, oraşul a cunoscut un declin pronunţat. Săpăturile arheologice, începute în 1957, au dat la iveală numeroase vestigii ale Antichităţii. PELLA, Vespasian V. (1897-1960, n. Bucureşti), jurist şi diplomat român. M. coresp. al Acad. (1941), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Raportor (1925) la Conferinţa interparlamentară de la Washington; judecător la Curtea Internaţională de la Haga; preşedintele grupului român la Conferinţele balcanice; delegat al României la Conferinţa dezarmării de la Geneva (1932). Contribuţii la crearea instituţiilor de drept internaţional. Lucrări de drept penal internaţional şi procedură penală („Delicte îngăduite", „La criminalite collective des Etats et le droit penal de Pavenir"). PELLEA 1. Amza P. (1931-1983, n. Băileşti), actor român. Creator al unor roluri de mare dramatism sau de un comic savuros. înzestrat cu o vocaţie cinematografică extraordinară, a creat eroi de excepţie în situaţii excepţionale sau a întruchipat cu un farmec deosebit tipul olteanului isteţ, ironic, inventiv şi dinamic („Dacii", „Mihai Viteazul", „Puterea şi Adevărul", „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte", „Osânda", „Duios Anastasia trecea", „Nea Mărin miliardar", „Capcana mercenarilor"). Protagonist în piesele: „Croitorii cei mari din Valahia", „Platonov", „A treia ţeapă". 2. Oana P. (n. 1962, Bucureşti), actriţă română. Fiica lui P. (1). Talent remarcabil ce acoperă o paletă interpretativă complexă în registre diferite, de la comedie la dramă, tragedie (în teatru: „O noapte furtunoasă" de Caragiale, „Scorpia neîmblânzită", „Richard al ll-lea" de Shakespeare, „Trei surori" de Cehov; în film: „Faleze de nisip", „Vulpe vânător", „Stare de fapt"). PELLEGRINI, Giovanni Antonio (1675-1741), pictor italian. Contribuţie importantă la răspândirea stilului rococo în Anglia, Franţa şi ţările germanice. Fresce alegorice şi mitologice (castelele englezeşti Kimbolton şi Howard). Pictură de altar (Martiriul Sf. Andrea, la Veneţia). PELLETIER [peletje], Pierre Joseph (1788-1842), chimist francez. Prof. şi director (din 1832) la Şcoala de Farmacie din Paris. A descoperit stricnina (1818), brucina (1819) şi chinina (1820). împreună cu J.-B. Caventou a făcut cercetări privind colesterolul şi a izolat Vespasian Pella Amza Pellea în filmul „Nea Mărin miliardar" Oana Pellea în roiul din „Scorpia neîmblânzită" clorofila (1818). P. a izolat narceina şi tebaina din opium (1832) şi a efectuat cercetări privitoare la chimia alcaloizilor. PELLETIER-DOISY [peltje-duazj], Georges (1892-1953), general şi aviator francez. Luptător în Primul Război Mondial. Realizator al unor importante legături aeriene de la Paris spre Istanbul (1919), Tunis (1922), Tokyo (1924), Beijing (1926). PELLICER, Carios (1899-1977), poet mexican. Lirică suprarealistă, de inspiraţie peisagistică şi religioasă, pe un ton intimist, senzual („Culori în mare", „Material poetic", „Cu cuvinte şi foc"). Eseuri. PELLICO, Silvio (1789-1854), scriitor italian. Debut cu drame romantice („Francesca da Rimini", „Corradino"). Memorii („închisorile mele"), mărturie a crizei interioare în urma celor 10 ani petrecuţi în fortăreaţa Spielberg din Brunn (azi Brno), unde a fost închis (1820) după comutarea pedepsei cu moartea, sub acuzaţia de a fi participat la conspiraţia carbonarilor. Scrierea de morală religioasă „Despre îndatoririle bărbaţilor". Versuri pe teme autobiografice şi religioase („Cântice"). PELLIOT [pelio], Paul (1878-1945), orientalist francez. Prof. la College de France. A descoperit importante manuscrise chineze şi tibetane, datând din sec. 6-11, în grotele de la Tuanhuang. PELLONIA 280 Autor al unor lucrări privind istoria şi cultura Chinei şi Mongoliei („Misiunea Pelliot în Asia Centrală"). PELLONIA (în mitologia romană), zeiţă din categoria divinităţilor militare, al cărei unic atribut era alungarea duşmanilor şi determinarea retragerii lor de pe câmpul de luptă. PELOPIDA (PELOPIDAS) (c. 410-364 î.Hr.), general şi om politic teban. împreună cu Epaminonda a restabilit democraţia sclavagistă la Teba şi a înfrânt armata spartană în bătăliile de la Tegyra (375 Î.Hr.) şi de la Leuctra (371 î.Hr.). Mort în timpul ultimei sale bătălii victorioase de la Kynoskephalai împotriva lui Alexandru din Pherae. PELOPONES (PELOP6NNISOS, PELOPONNESUS, MOREA), peninsulă în S Greciei, între M. Egee (la E) şi M. Ionică (la V), reprezentând extremitatea sudică a Pen. Balcanice, de care se leagă prin istmul Corint, traversat de canalul Corint; 21,44 mii km2. Ţărmuri crestate, cu golfuri adânci mărginite de înguste câmpii litorale (Laconiei, Meseniei, Argolidei). Relief format pe calcare şi conglomerate, fragmentat de depresiuni. Alt. max.: 2 404 m (vf. Âghios llas). Climă mediteraneană. Asociaţii de frigana şi maquis. Cereale, măslini, citrice, viticultură. Oraşe principale: Tripolis, Patras, Corint, Sparta, Kalamata, Nauplia. Terit. locuit iniţial de pelasgi, eolieni, ionieni şi aheeni, iar din sec. 11 î.Hr. de dorieni. Aflat sub hegemonia Spartei (sec. 6-4 î.Hr.), a Tebei (sec. 4 î.Hr.), a Ligii aheene şi apoi sub cea a Macedoniei elenistice, P. a fost cucerit şi stăpânit de romani (până în sec. 4) şi înglobat în prov. romană Ahaia (146 î.Hr.). A făcut parte din Imp. Bizantin, numindu-se din sec. 13 Morea. PELOPS (în mitologia greacă), fiul lui Tantal, regele Frigiei. Amintit în „lliada" ca întemeietor al dinastiei regale a lui Agamemnon. Potrivit tradiţiei, în adolescenţă a fost tăiat în bucăţi de tatăl său şi oferit zeilor la un ospăţ, ca test de omniscienţă divină. După constatarea capcanei a fost reconstituit de Zeus (care însă l-a blestemat pe Tantal şi pe urmaşii săi). Zeiţa Demeter, care apucase să mănânce o bucată de umăr, i-a dăruit acestuia un umăr de fildeş. S-a căsătorit cu Hipodame şi a avut mai mulţi copii. Numele său a fost dat Pelopones-ului. Unele tradiţii greceşti îl considerau fondatorul dinastiei Pelopide din Micene şi întemeietor al Jocurilor olimpice. PELOTAS, oraş în S Braziliei (Rio Grande do Sul), situat pe canalul Sâo Gongalvo (care asigură legătura între lagunele Patos şi Mirim), la 220 km SV de Porto Alegre; 305,6 mii loc. (2002). Port fluvial. Ind. farmaceutică, de prelucr. a lemnului, a pielăriei, încălţămintei, textilă şi alim. (conserve de carne, făină). Două universităţi (1883, 1960). Fundat în 1780, devine oraş în 1830. PELQTĂ (< fr.; {s} lat. piia „minge") s. f. 1. Joc cu mingea cunoscut din Antichitate, menţionat de Homer în „Odiseea". P. modernă se practică în S.U.A., Cuba, Egipt, Franţa, Italia ş.a. Iniţial mingea era lovită de un zid cu mâinile goale (jeu de paume). Ulterior asemănător tenisului de câmp se joacă pe un teren cu fileu şi rachete. ^ P. bască = joc cu mingea originar din aria Ţării Bascilor, foarte dinamic şi spectaculos, cu figuri acrobatice pe cei trei pereţi ai terenului; mingea este jucată cu chistera (un fel de mănuşi de format mărit). 2. Pernuţă pentru ace. PELOUZE [peluz], Thâophile-Jules (1807-1867), chimist francez. Prof. la Şcoala Politehnică şi la College de France din Paris. A studiat împreună eu A. Cahours formarea petrolurilor; a descoperit nitroceluloza (1838), sinteza butirinului (1843), acidul glicerofosforic (1845); a îmbunătăţit procedeul de obţinere a sticlei. Lucrări: „Tratat de chimie analitică", „Noţiuni generale de chimie". PELTAT, -A (< fr., lat., it.; fe} gr. pelte „scut") adj. (Despre frunze) Care are limbul ca un mic scut, cu nervuri pornite din mijlocul lui şi cu peţiolul prins de faţa dorsală (ex. la călţunaşi). PELTEA (< tc.) s. f. Jeleu fabricat din suc de fructe fiert cu zahăr până ce devine o masă gelatinoasă, transparentă. ♦ Fig. Expunere scrisă sau orală, lungă şi prolixă, lipsită de miez; poliloghie, vorbărie goală. PELTIC, -Ă (< tc.) adj. (Despre oameni) Care rosteşte defectuos anumite consoane, care vorbeşte în vârful limbii. PELTIER [peltie], Jean Charles Athanase (1785-1845), fizician francez. A descoperit (1834) efectul termoelectric P. (v. termoelectric) şi a construit o turbină hidraulică care-i poartă numele. A determinat (1841) experimental temperatura apei în calefacţie. PELTIGERA (cuv. lat.) s. f. Lichen din familia peltigeraceelor, întâlnit în locuri umbroase şi umede, pe muşchi, lemne şi putregaiuri, comun regiunilor montane (Peltigera canina). Talul are numeroşi lobi mari, flexibili, întinşi pe substrat, care conţin metionină. Folosit în tratarea bolilor de ficat; în medicina populară românească este folosit împotriva turbării. PELTON [pelten], Lester Allen (1829-1908), inginer american. Inventatorul turbinei hidraulice cu jet tangenţial (turbina P.), folosită pentru căderi mari de apă. PELTZ, I. (1899-1983, n. Bucureşti), scriitor român. Proză cu accente sarcastice şi groteşti („Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan“); romane-frescă ale mahalalei şi burgheziei evreieşti bucu-reştene („Horoscop", „Calea Văcăreşti", „Foc în Hanul cu tei"). Evocări şi amintiri despre lumea literară. PELUR (< fr.) s. n. Hârtie subţire pentru copii la maşina de scris, cu gramaj mai redus (30 g/m2) şi o încleiere mai slabă; hârtie-carbon, indigo (4). PELUSIUM, oraş antic în N Egiptului, în E Deltei Nilului, la SE de actualul Port Said. Fortăreaţă de frontieră şi, totodată, punct vamal la frontiera de E a Egiptului. La P., faraonul Psametic III a fost înfrânt de către perşi, conduşi de Pelops 281 PENDE Cambise II (525 î.Hr.), iar Egiptul a fost transformat în prov. a Imperiului Persan. Cucerit de Alexandru cel Mare (332 î.Hr.), P. a devenit o citadelă a epocii lagide (305-30 î.Hr.). PELUZĂ (< fr.) s. f. 1. Suprafaţă de teren într-un scuar, într-un parc, într-o grădină etc. plantată cu iarbă deasă, tunsă scurt; gazon. 2. Fiecare dintre cele două părţi ale tribunei unui stadion situate în spatele porţilor de pe terenul de joc. PELVIAN, -A (< fr.) adj. (ANAT.) Care se referă la regiunea bazinului; care ţine de această regiune. -0> Centură p. v. centură. Oase pelviene = oase care alcătuiesc bazinul la vertebratele superioare. Prezentare p. = prezentare anormală a fătului, cu bazinul înainte, în timpul naşterii. PELVIPERITONITA (< fr.) s. f. Inflamaţie de origine microbiană a peri-toneului, mai ales în urma unei infecţii a organelor genitale interne ale femeii. PELV|S (< fr.; {s} lat. pelvis „bazin, căldare") s. n. (ANAT.) Bazin (5). <0* P. renal = bazinet. PELVOUX [pelvu], masiv muntos cristalin în SE Franţei, în Alpii Francezi. Alt. max.: 4 102 m (vf. Barre des Ecrins, în Parcul Naţional Ecrins). La peste 2200 m sunt zăpezi permanente şi gheţari. Alpinism. PEMBA, insulă coraligenă în Oc. Indian, la N de ins. Zanzibar, la 56 km E de ţărmul african; 984 km2; lungime: 67 km; lăţime max.: 48 km; alt. max.: 99 m. Oraşe pr.: Chake Chake, Konde, Wete. Climat ecuatorial musonic. Vegetaţie de tufişuri. Culturi de arbori de cuişoare (primul producător mondial). Palmieri de cocos. A făcut parte, împreună cu ins. Zanzibar, din sultanatul Zanzibar. Protectorat britanic (1890- 1963), a intrat (1964) în componenţa Tanzaniei. PEMFIGUS (< fr. {i}; {s} gr. pemphis, -igos „pustulă") s. n. Termen utilizat impropriu pentru a denumi afecţiunea pemfigus vulgaris, dermatoză de origine necunoscută, cu evoluţie gravă, caracterizată prin apariţia pe piele şi pe mucoase a unor bule de mărimi diferite, pline cu lichid limpede care devine purulent; după spargerea bulelor, care provoacă mâncărimi, pe locul lor rămân eroziuni întinse şi cruste. PENAJ (< fr.) s. n. 1. Totalitatea penelor unei păsări; se înnoieşte anual prin năpârlire; asigură menţinerea temperaturii interne a corpului şi protecţia sa împotriva traumelor externe. 2. Smoc de pene (colorate) folosite ca podoabă la chipiu, la coif etc. PENAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Relativ la infracţiuni şi la urmărirea şi pedepsirea infractorilor (ex. lege p.). ^ Cod p. = ansamblul principalelor norme juridice care definesc infracţiunile şi stabilesc sancţiunile lor. Drept p. = ramură a ştiinţei dreptului care studiază normele juridice cu caracter represiv. Proces p. (sau acţiune p.) = acţiune în justiţie împotriva unui infractor în vederea obţinerii pedepsirii lui. Sancţiuni p. = pedeapsă prevăzută de codul p. Clauză p. v. clauză. PENALBA, Alicia (1913-1982), sculp-toriţă argentiniană. Stabilită în Franţa (1948). Lucrări prezentând forme biomorfice şi structuri arhitecturale („Marele dublu“, „Marea steluţă"), creând impresia de ritm şi dinamism prin sculpturi murale cu mai multe elemente („Către infinit"). PENALjST, -Ă (< penal) s. m. şi f. Jurist specializat în probleme de drept penal. PENALITATE (< fr.) s. f. 1. (DR.) Sumă de bani, prestabilită forfetar, în cuantum sau în procente, prin lege sau prin contract, pe care o parte contractantă o plăteşte cu titlul de sancţiune pentru neîndeplinirea unei obligaţii contractuale. 2. (SPORT) Sancţiune dată de arbitru unui sportiv pentru o abatere în timpul unei competiţii. PENALIZA (< fr.) vb. I tranz. A aplica o penalitate; p. ext. a da o pedeapsă, a sancţiona. PENALTI (< engl.) s. n. (SPORT) Lovitură liberă directă, dictată de arbitru împotriva unei echipe care s-a făcut vinovată de o greşeală gravă în spaţiul de penalizare (zona de apărare): la fotbal 11 m, la polo 4 m, la handbal 7 m etc. PENANG v. Pinang. PENAR (< germ.) s. n. Cutie de formă paralelipipedică în care elevii îşi ţin rechizitele pentru scris. PENAT, -Ă (< lat., fr.) adj. (Despre frunzele compuse) Care are foliolele înşirate în perechi de o parte şi de alta a unui ax comun. Se deosebesc frunze paripenat- compuse şi imparipenat-compuse. ♦ (Despre frunze) Cu o nervură principală şi mai multe nervuri secundare, paralele, de o parte şi de alta a nervurii principale (ca firele unei pene). PENATIFID, -A (< fr.) adj. (Despre frunzele lobate) Care are lobii îndreptaţi numai în două direcţii, de o parte şi de alta a nervurii mediane, iar adânciturile dintre lobi pătrund până la mijlocul jumătăţii limbului (ex. la păpădie, unele specii de stejar). PENAŢI (< lat.) s. m. pl. (La etrusci şi la romani) Zei ai căminului, ai casei; statuile acestor zei. ♦ Fig. Cămin, casă părintească. PENCIU, Alexandru (n. 1933, Bucureşti), rugbist român. Fundaş de talie europeană, a fost supranumit „Alexandru cel Mare". Jucător al echipei C.C.A. (Steaua), component de bază al echipei naţionale, campioană europeană în anii ’60. PENCIULESCU, Radu (n. 1930, Bucureşti), regizor român de teatru. Prof. univ. la Bucureşti, Stockholm, Malmo, Pittsburgh, Michigan. Carieră artistică strălucită în ţară şi străinătate. Conduce Teatrul Mic (1964-1969), un loc privilegiat al experimentelor noului val teatral românesc. într-un stil rafinat, îmbinând simplitatea cadrului scenografic cu creativitatea explozivă a actorului, realizează spectacole din marele repertoriu clasic şi contemporan ce oferă modele („Baltagul", „Richard al II-lea", „Tango“, „Woyzeck", „Regele Lear", „Doi pe un balansoar", „Vicarul"). în 1970 emigrează, montând reprezentanţii în Belgia, Suedia, Franţa, Finlanda, Marea Britanie, Statele Unite, Canada. PENCK 1. Albrecht P. (1858-1945), geograf german. Prof. univ. la Viena şi Berlin. Contribuţii în geomorfologie („Morfologia Pământului") şi glaciologie teoretică (marile glaciaţii din Cuaternar), în geomorfologia regională (Alpi, Pirinei) şi în hidrografia Dunării. 2. Walther P. (1888-1923), geolog şi geomorfolog german. Fiul lui P. (1). Contribuţii la studiul geologiei şi geomorfologiei Anzilor, Apeninilor, Siciliei, Europei Centrale şi a altor zone muntoase. A stabilit noi metode de studiu asupra reliefului („Analiza morfologică"), explicând diversitatea formelor de relief prin mişcările tectonice. PEN-CLUB (abreviere de la engl. Poets, Playwrights, Editors, Essaysts and Novelists), asociaţie internaţională a scriitorilor, pentru promovarea schimburilor culturale, fondată la Londra, în 1921, de J. Galsworthy şi C. A. Daw-son Scott, şi care se reuneşte la un congres anual. România este membru (din 1924), iar în 2003, 87 ţări de pe tot Globul erau membre ale P. PENDE, Nicola (1880-1970), medic italian. Prof. univ. la Cagliari, Bari şi Genova. Director al Clinicii medicale din pendelik6n Nicola Pende Messina (din 1922). A pus bazele Institutului de Biotipologie Ortogenetică din Genova. Lucrări de endocrinologie (amplul tratat „Endocrinologia"). M. de onoare al Acad. Române (1935). PENDELIKâN v. Pentelic. PENDERECKI [penderetski], Krzysz-tof (n. 1933), compozitor şi dirijor polonez. Prof. la Acad. de Muzică din Cracovia. Lucrări reflectând interesul faţă de timbrul instrumental şi prelungirea acestuia în tratarea vocilor. A conceput o scriitură schematică, devenită pur grafică; a explorat sistematic toate resursele instrumentale, de la sunet la zgomot („Fluorescenţe"). Creaţie de sinteză între serialism şi tehnica cântului gregorian („Stabat rnater", „Patimile după Luca“), apoi evoluţie spre neoromantism („Utrenia", „Kosmogonia"). A compus opera „Paradisul pierdut" şi concerte pentru vioară, violă şi violoncel. PENDINTE (< lat., fr.) adj. invar. 1. (Livr.) Care este subordonat cuiva sau la ceva, care depinde de... 2. Caro urmează să fie rezolvat, care nu a fost încă soluţionat. 3. (DR.; despre litigii) Care se află în curs de soluţionare în faţa unui organ de jurisdicţie. Krzysztof Penderecki PENDUL (< fr.; lat. pendulus „care este suspendat") s. n. Corp care poate oscila în jurul unui punct fix sau al unei axe fixe sub acţiunea gravitaţiei sau a unor forţe elastice sau cvasielastice (ex. p. elastic, p. de torsiune, p. fizic etc.). Perioada mişcării oscilatorii a p. depinde de caracteristicile lui constructive, de valoarea forţei care îl acţionează şi de amplitudinea oscilaţiilor. în cazul oscilaţiilor de mică amplitudine, perioada nu mai depinde de mărimea acesteia şi de amplitudine, rămânând constantă pentru acelaşi pendul; aceasta este legea izocronismului descoperită de Galilei care permite utilizarea p. la măsurarea timpului. P. fizic (sau compus) = corp capabil să oscileze sub acţiunea propriei greutăţi, în jurul unei axe fixe ce nu trece prin centrul său de greutate. P. matematic (sau simplu) = p. teoretic constituit dintr-un punct material care poate oscila sub acţiunea greutăţii proprii, fără frecare, pe un cerc situat în plan vertical. P. sincron = p. matematic ce are aceeaşi perioadă cu un pendul fizic dat. P. de torsiune = corp susţinut de un fir elastic, capabil să oscileze în jurul unei poziţii de echilibru prin torsionarea firului. PENDULA (< pendul) vb. I intranz. 1. (Despre pendule) A oscila de o parte şi de alta a poziţiei de echilibru. ♦ (Despre organe de maşini) A avea o mişcare asemănătoare celei a pendulului. ♦ (Despre mărimi fizice) A oscila, relativ lent, în jurul unei valori de referinţă. 2. P. ext. A face mişcări alternative, a se clătina într-o parte şi în alta; a se balansa; a oscila. ♦ Fig. (Despre oameni) A trece uşor de la o stare sufletească la alta; a fi nehotărât. PENDULAR, -Ă (< fr.) adj. Care se mişcă în felul pendulului; oscilant, oscilatoriu. PENDULĂ (< fr., germ.) s. f. Ceasornic mare, mai ales de perete, al cărui mers este reglat de un pendul a cărui forţă de mişcare este dată fie de un resort, fie de o greutate în cădere şi care marchează timpul prin sunete; orologiu. Confecţionat din materiale diverse (lemn, metal, marmură etc.), aşezat uneori într-o cutie (din lemn, sticlă, metal etc.) a fost foarte răspândit în Europa, în sec. 18-19, ornamentaţia sa variind în funcţie de stilul mobilierului. PENDZlKIS, Nikos Ghavril (1908- 1993), scriitor grec. Membru marcant al şcolii de la Salonic. Romane în care foloseşte monologul interior şi descrieri 282 pline de savoare („Romanul doamnei Ersi“). PENEL (< it.) s. n. Pensulă mică, cu păr fin şi suplu, cu coadă lungă şi subţire, folosită pentru pictură. ♦ Fig. Manieră, mod, stil de a picta; măiestrie artistică specifică unui pictor. PENELEA FILITTI, Georgeta (n. 1938, Bucureşti), istoric român. Cercetător la Institutul de Istorie „N. lorga" (1961— 1998). Contribuţii marcante privind istoria economică modernă românească („Les foires de la Valachie pendant la periode 1774-1848“). A realizat numeroase ediţii critice din M. Kogălniceanu, N. lorga, I.C. Filitti, M. Suţu, V. Slăvescu. PENELOPA (în „Odiseea"), fiica lui Icar şi a naiadei Peribea, soţia lui Ulise, mama lui Telemah. Simbol al castităţii şi fidelităţii conjugale, a aşteptat credincioasă, vreme de 20 de ani, întoarcerea soţului ei. Pentru a scăpa de insistenţele peţitorilor, le-a promis că se va mărita cu unul dintre ei de îndată ce va isprăvi de ţesut o pânză (în care urma să fie înmormântat socrul ei, Laerte) pe care ziua o ţesea, însă tot ea o destrăma, de fiecare dată, noaptea. Pânza Penelopei simbolizează o lucrare mereu reîncepută, care nu se va sfârşi niciodată. PENEPL1-NĂ (< fr., engl.; {s} lat. paene „aproape" + engl. plain „câmpie") s. f. Suprafaţă foarte întinsă, relativ netedă (câmpie uşor vălurită), pe scoarţa Pământului, formată, după opinia savantului american W.M. Davis, prin eroziunea îndelungată şi îndepărtarea (denundaţia) materialului dintr-o regiune. PENESCU, Corneliu I. (n. 1919, Bucureşti), inginer român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Coordonator al proiectului de construcţie Penelopa şi Ulise 283 PENKOVSKI a aeroportului Otopeni. Unul dintre colaboratorii la planul de electrificare a României. Contribuţii în automatică şi cibernetică („Automatica şi telemecanica sistemelor energetice", „Programarea matematică cu aplicaţii în energetică", „Echipamente electrice şi electronice pentru automatizări"). PENEŞ-LIPETZ, Mihaela (n. 1947, Bucureşti), atletă română. La 17 ani a devenit campioană olimpică la aruncarea suliţei cu un rezultat de 60,56 m (Tokyo, 1964); medaliată cu argint (Ciudad de Mexico, 1968). PENETRA (< fr., lat.) vb. I tranz. A pătrunde. PENETRABIL, -A (< fr., lat.) adj. (Despre materiale, corpuri etc.) Care poate fi pătruns (uşor), care lasă să treacă ceva prin sine; care poate fi străbătut dintr-o parte într-alta. PENETRABILITATE (< fr.) s. f. însuşire a materialelor de a fi pene-trabile. ♦ însuşire a corpurilor sau a radiaţiilor de a fi penetrante. PENETRANT, -A (< fr., lat.) adj. (Despre corpuri, radiaţii etc.) Care poate pătrunde (adânc) într-un material; care este capabil să străbată straturi groase de material; pătrunzător, dur. ♦ (Despre mirosuri) Puternic, intens. ♦ (Despre ochi, privire) Ager, pătrunzător. PENETRANTĂ (< fr. {i}) s. f. 1. Efectul pătrunderii liniilor de câmp electric printr-un electrod (ex. grila) la tuburile electronice cu trei sau mai mulţi electrozi; pătrundere (2). 2. (GENET.) Frecvenţă cu care o genă îşi manifestă orice efect într-o populaţie; se exprimă procentual. PENETRAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Pătrundere; străpungere. -O Arteră de p. = arteră de circulaţie care face legătura dintre o localitate şi zona înconjurătoare. ♦ Adâncimea până la care (poate) Mihaela Peneş-Lipetz pătrunde un corp în alt corp. ♦ Intersecţie a două corpuri sau a două suprafeţe; suprafaţă sau linia rezultată din această intersectare. 2. Adâncimea la care se scufundă o piesă standard într-o probă de bitum sau de unsoare consistentă, reprezentând o caracteristică a acesteia. PENFIELD [penfi-.ld], Wilder Graves (1891-1976), neurofiziolog canadian. Fondator şi director (1934-1960) al Institutului de Neurologie din Montreal. A descoperit o serie de noi centri corticali (lobul central superior al lui P.), a iniţiat tratamentul epilepsiei prin anestezie locală a cortexului cerebral. PENGHU LIEDAO [peghu lietau], arhipelag chinez în str. Taiwan, alcătuit din 64 de insule, între care cele mai importante sunt: Penghu (64 km2), Yuweng, Baisha, Pachao; 127 km2. Relief de câmpie pe lave bazaltice. Pescuit. Orez, arahide, trestie de zahăr şi batate. Din 1949 deţinut de guvernul din Taiwan. Vechea denumire (portugheză): Pesca-dores. PENIBIL, -Ă (< fr.) adj. Care provoacă o impresie neplăcută, supărătoare; greu de suportat, apăsător, jenant. PENICjUC (< penicilină) adj. Acid ~ = substanţă toxică, prezentă în culturile ciupercii Penicilium puberulum, cu proprietăţi bacteriostatice faţă de unii microbi. PENICILINAZĂ (< fr. fi» s. f. Substanţă produsă de anumiţi microbi, care, pe baza unui proces enzimatic, are efect antagonist asupra acţiunii antibiotice a penicilinei. PENICILINĂ (< fr., engl. {i}) s. f. Antibiotic extras din culturile de Penicillium notatum sau chrysogenum, cu puternică acţiune bacteriostatică şi bactericidă asupra unor germeni ca stafilococul, streptococul, gonococul. A fost descoperită, în 1928, de A. Fleming, apoi purificată şi adaptată pentru terapeutică (1939-1941) de Sir H.W. Florey şi E.B. Chain. în prezent, p. se obţine şi pe cale sintetică (cu utilizare bucală, parentală sau locală). Organismele tolerează, în general, bine p., dar în multe cazuri poate da reacţii grave de sensibilizare. Un număr de microorganisme care iniţial erau sensibile la p. au devenit rezistente (peni-cilinorezistenţă). PENICJLIUM (< lat., fr.) s. m. Gen de ciuperci saprofite din clasa asco-micetelor, cu nuclei şi sporangi în formă de ciucuri, cultivate pentru extragerea penicilinei şi pentru prepararea unor specialităţi de brânzeturi (gorgonzola). PENINSULAR, -Ă (< fr.) adj. Care se află pe o peninsulă; de peninsulă, caracteristic unei peninsule. ♦ (Substantivat) Locuitor al unei peninsule. PENINSULĂ (< fr., it.; {s} lat. paene „aproape" + insula „insulă") s. f. Porţiune de uscat, de dimensiuni şi contururi diferite, care pătrunde adânc în apele oceanului, mării sau ale unui lac, fiind înconjurată din trei părţi de apă; uneori legată de masa uscatului printr-un istm. PENIS (< fr., lat.) s. n. (ANAT.) Organ reproducător mascul la mamifere şi la unele specii de păsări şi reptile, cu rol în introducerea spermei în tractul genital al femelei, asigurând astfel fecundaţia internă. La mamifere serveşte şi la eliminarea urinei din corp. PENITENCIAR (< fr.) s. n. închisoare. PENITENT, -A (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană care face penitenţă; pocăit. PENITENŢĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (în practicile creştine) Pedeapsă pe care şi-o impune cineva sau pe care preotul o dă cuiva la spovedanie pentru ispăşirea păcatelor şi care constă mai ales în post şi rugăciuni. ♦ Pocăinţă. ♦ P. ext. Viaţă aspră pe care şi-o impune cineva. 2. Canon (3). PENJŢĂ (< pană) s. f. 1. Diminutiv al lui pană1 (1). 2. Obiect format dintr-o placă mică şi concavă de metal, cu vârf ascuţit şi despicat, care se montează la un toc (stilou) şi foloseşte pentru a scrie cu cerneală. Printre strămoşii p. figurează cele descoperite la Pompei şi confecţionate din bronz şi cele medievale din aur, argint şi bronz. P. modernă este inventată de germanul A. Senefelder, la sfârşitul sec. 18, care a folosit oţelul elastic. începe să fie produsă industrial din 1830, în Marea Britanie. Se fabrică în special din oţel inoxidabil, iar vârful din metal dur (de obicei iridiu). ♦ Tehnică a desenului în cerneală sau tuş, folosită în special pentru schiţa rapidă, pentru desenul de expresivitate şi de viziune picturală. PENKOVSKI, Oleg Vladimirovici (1919-1963), colonel sovietic de contra-informaţii. Contactat de serviciile secrete britanice (1961), a oferit acestora numeroase secrete militare şi economice ale U.R.S.S. Arestat (1962), a fost judecat şi condamnat la moarte. în 1965, în Uniunea Sovietică, au apărut, într-un „Jurnal", note şi documente care probau activitatea sa. PENN 284 PENINSULELE GLOBULUI (suprafaţă în km2) 1. Arabia 2. Hindustan 3. Indochma 4. Labrador 5. Scandinavîa 6. Iberica 7. Asia Mică 8. Bafcarncă 9. Kamceatka 10, Antarctică (Palmer, Graham) 11 Coreea 12, Yorfc 13, Malacca 14, Italică 15- California 16, Taimîr 17, lamal 18, Florida 19- Koia 2a - Yucatân 21. Kathîawar 22. Sinai 23. Ciukotsk 24. Nova Scoţia (Noua Scoţie) 25. lutoda (Jyliand) 28. Shandong 27. Crimeea 28, Bretagne 29, Aiaska 30. Pelopones (Peiop6nissos) 31* Letonă (Curlanda) 32, Calabria 33, Delaware 34, Kanm PENN, Alexander (1906-1972), poet israelian originar din Rusia. Prieten cu Maiakovski, Pasternak, Esenin şi Blok. în 1927 s-a stabilit în Palestina. Poeme ebraice într-un stil colorat, animate de spiritul revoltei, evoluând către o poezie angajată („Pe drum“). Primul poet israelian publicat (1965) în U.R.S.S. PENN, Arthur (n. 1922), regizor american de film. Debut în televiziune, unde a montat numeroase piese de teatru. Creator al unui nou tip de cinema, în care demitizarea devine un program estetic, iar şabloanele sunt desfiinţate, reuşind să releve faţa nevăzută a lucrurilor şi adevărul ascuns în spatele legendei („Miracolul din Alabama", „Bonnie şi Clyde“, „Micul om mare", „Mişcări nocturne", „Ţinta", „Rece ca moartea", „Pe dinăuntru"). PENN, William (1644-1718), om politic englez. Teoretician al quake-rism-ului („Nici Cruce, nici Coroană"). A 2 730 000 2 088 000 2 050 000 1 600 000 800 000 594 600 506 600 505 000 370 000 300 000 221 500 195 000 190 000 149 000 144 000 132 750 122 000 115 000 100 000 73 000. 60 700 59 000 49 000 44 000 39 500 29 400 27 000 .............23 700 22 000 21 439 17 600 14 000 13 500 10 500 obţinut, în 1681, concesionarea unui întins teritoriu în N Americii, fondând o colonie engleză, numită ulterior Pennsyl-vania, după numele tatălui său, amiralul Sir William Penn (1621-1670), a cărei capitală, fondată în 1682, primeşte numele de Philadelphia („dragoste frăţească"). A militat pentru îmbunătăţirea situaţiei sclavilor, stabilirea unor relaţii paşnice cu indienii, dezvoltarea spiritului Arthur Penn democratic şi protestant în lumea anglo-americană. între 1684 şi 1699, a trăit în principal în Anglia. PENNjN (< fr. {s}; fr. (Alpes Pennines „Alpii Pennini") s. n. Varietate de clorit bogat în magneziu şi fier, component important al şisturilor cristaline; este verde, alb, roz, violet până la negru, lamelar ori solzos, sticlos sau sidefos. PENNINI [penain], grup de munţi în N Angliei, extins pe direcţie N—S, pe c. 250 km lungime. S-au format în urma cutărilor caledoniene şi precam-briene, la care se adaugă erupţii bazaltice terţiare. Alt. max.: 893 m (vf. Cross Fell). Din P. izvorăsc Tyne, Tees, Mersey. Vegetaţie de pajişti; turbării. PENNINI, Alpii culme muntoasă în Alpii Occidentali (Italia şi Elveţia), între păsurile Marele Saint-Bernard şi Simplon. Alt. max.: 4 634 m (vf. Dufourspitze din masivul Monte Rosa). Gheţari. Turism. PENNSYLVANIA [pensilveinie], stat în NE S.U.A., în N m-ţilor Apalaşi, cu ieşire la Oc. Atlantic; 117,4 mii km2; 12,3 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv.: Harrisburg. Expl. de cărbuni, min. de fier şi de petrol. Ind. siderurgică, constr. de maşini şi de utilaj de transport, chimică, electronică, energetică, textilă. Grâu, porumb, ovăz; legumicultura; pomicultură. Creşterea animalelor. PENOLOGIE (< fr.) s. f. Ramură a criminologiei care se ocupă cu managementul închisorilor şi cu tratamentul aplicat deţinuţilor PER6N DE VâLEZ DE LA GO-MERA [penon de vele0], mică insulă spaniolă în M. Mediterană, în apropiere de coasta nordică a Marocului, la 121 km SE de Ceuta; c. 60 loc. Face parte din posesiunea Plazas de Soberanfa en el Norte de Africa (aparţine Spaniei din 1508). William Penn 285 PENTAGON Sir Roger Penrose PENROSE [penrouz], Sir Roger (n. 1931), matematician şi fizician britanic. Prof. univ. la Oxford. A studiat împreună cu St. W. Hawking proprietăţile găurilor negre şi a introdus o reprezentare a noţiunii de spaţiu-timp din acestea, diagrama P. („Mintea noastră... cea de toate zilele", „Umbre ale minţii", „Marele, micul şi mintea omenească"). PENSA (< fr.) vb. I tranz. 1. A apuca şi a strânge cu pensa. 2. A smulge fire de păr, de obicei din sprâncene, cu penseta. 3. A face pense (2) la îmbrăcăminte. PENSĂ (< fr.) s. f. 1. Instrument utilizat în medicină, în chirurgie şi în anatomie pentru apucare sau fixare, format din două braţe metalice care se articulează între ele şi care pot fi drepte sau curbe, cu sau fără dinţi etc. (ex. p. anatomică, p. hemostatică). 2. Cută scurtă interioară făcută la obiectele de îmbrăcăminte pentru a le da formă şi a le face să se muleze pe corp. PENSETĂ (< fr.) s. f. Pensă (1) mică. ♦ (TEHN.) Unealtă de forma unei pense mici, cu ajutorul căreia se manipulează obiecte mici sau substanţe ce nu pot fi atinse cu mâna (ex. fosfor, sodiu metalic etc.). P. cu vid = unealtă cu o ventuză la capăt, care prinde piese mici prin aspiraţie. PENSIE (< rus.) s. f. Sumă de bani plătită periodic, pe baza unor norme legale (în cadrul asigurărilor sociale), foştilor salariaţi sau cooperatori după depăşirea unei anumite limite de vârstă ori în caz de boală sau invaliditate, precum şi urmaşilor salariaţilor sau pensionarilor decedaţi, în vederea asigurării lor materiale. -0> P. alimentară = sprijin material acordat periodic de către o persoană alteia în temeiul unei obligaţii stabilite prin lege sau printr-o hotărâre judecătorească; pensie de întreţinere. 4- Expr. A ieşi (sau a scoate pe cineva) la pensie = a (se) pensiona. PENSION (< fr.) s. n. Instituţie şcolară particulară de grad elementar sau mediu, în care elevii sunt găzduiţi în perioada şcolarizării. PENSIONA (< fr.) vb. I tranz. A acorda cuiva dreptul de a primi pensie în condiţiile prevăzute de lege. ♦ Refl. A deveni pensionar. PENSIONAR, -Ă (< fr.) s. m. şi f. 1. Persoană care primeşte pensie. 2. Persoană întreţinută, îngrijită într-un azil sau într-un ospiciu. PENSIUNE (< fr.) s. f. întreţinere, constând din locuinţă şi masă, pe care o primeşte cineva (într-o casă particulară) în schimbul unei sume de bani; casă în care se oferă o asemenea întreţinere. PENSULAŢIE (< pensulă) s. f. Badijonare cu un dezinfectant. ♦ întindere cu pensula a unui strat de vopsea, de lac pe o anumită suprafaţă. ♦ Termen specific picturii, care denumeşte urmele lăsate de pensulă pe tablou. P. poate fi evidentă, nervoasă sau reţinută, molatică sau aproape invizibilă, depinzând de natura materialului din care e făcută pensula, dar în special de temperamentul artistic şi stilul creatorului. PENSULĂ (< germ.) s. f. Obiect alcătuit dintr-un mănunchi de fire de păr de animale sau de fibre sintetice prinse într-un mâner, folosit pentru întinderea vopselelor, a lacurilor etc. sau pentru îndepărtarea firelor de praf. Pentru pictură se folosesc uneori şi p. din mătase. PENT(A)- (< fr.; {s} gr. pente „cinci") Element de compunere cu sensul „cinci", cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. PENTACLU (< fr.) s. n. Pecete magică imprimată pe pergament virgin făcut din piele de ţap sau gravată pe un metal preţios, despre care se crede că este în legătură cu realităţile nevăzute şi că poate mobiliza puterile oculte. Este alcătuită din figuri geometrice (triunghiuri, pătrate, stele cu cinci sau şase colţuri înscrise în cercuri), pe care sunt desenate litere ebraice, caractere cabalistice, cuvinte latineşti. PENTACQRD (< fr.; lat. penta-chordus, din penta- + gr. khorde „coardă") s. n. (MUZ.) 1. Liră cu cinci coarde folosită în Antichitate. 2. Succesiune de cinci sunete în cadrul unei cvinte (ex. treptele de la tonică la dominantă). PENTADACTIL -Ă (< fr.; {s} penta-+ gr. daktylos „deget") adj. (Despre membrele anterioare/superioare sau posterioare/inferioare) (Şi subst.) Care are cinci degete. PENTAEDRU (< fr. {i}; {s} penta- + gr. hedra „bază") s. n. Poliedru cu cinci feţe. PENTAGON (< fr., lat.; {s} penta + gr. gonia „unghi") s. n. Poligon plan cu cinci laturi şi cinci unghiuri. PENTAGON, numele dat clădirii construite în Arlington (Virginia), lângă Washington D.C., în 1941-1943, pe o temelie pentagonală şi destinată Ministerului Apărării; denumire dată secretariatului Apărării şi Statului Major General al forţelor armate ale S.U.A. Clădirea, la data construcţiei, reprezenta cea mai mare suprafaţă construită din lume, 14 ha. în urma unui atac terorist (11 sept. 2001), o aripă a clădirii a suferit grave distrugeri, înregistrându-se şi pierderi umane. Pentagon PENTAGONAL 286 PENTAGONAL, -Ă (< fr. {i}) adj. Care are formă de pentagon. PENTAGRAMĂ ({s> penta- + gr. gramma „rând") s. f. 1. Denumire pentru notaţia muzicală care are cinci rânduri orizontale, paralele, pe care se scriu notele şi pauzele muzicale. Este utilizată din sec. 16. 2. Stea în cinci colţuri, semn mistic în Vechiul Orient, cu o simbolistică multiplă, exprimând împreunarea lucrurilor inegale; în Antichitate, a fost preluată de pitagoreici, a căror emblemă a şi devenit, servindu-le drept semn de recunoaştere şi de integrare în grup; în superstiţiile medievale, i se atribuiau funcţii apotro-paice. PENTAMETRU (< fr., lat.) s. m. Vers alcătuit din cinci picioare. PENTAN (< fr. {i}; (s>) s. m. Hidrocarbură saturată aciclică (lichid incolor, insolubil în apă, inflamabil), care se obţine din gazele de sondă, folosită ca solvent şi în sinteza organică. Se cunosc trei izomeri ai p. (ex. izopentanul). PENTANQL (< pentan) s. n. (CHIM.) Alcool amilic. PENTAPOLIS, provincie bizantină creată în sec. 6, ce cuprindea cinci oraşe: Ancona, Senigallia, Fano, Pesaro şi Rimini. Ocupată (751) de regele longobard Aistulf, recucerită (755) de Pepin cel Scurt, care a cedat-o papei Ştefan II. împreună cu exarhatul de Ravenna şi ducatul Romagna (prin Donaţia pepiniană, 756), au constituit nucleul statului papal. PENTARHIE (< fr.; {s> gr. penta- şi arhi „căpetenie") s. f. Sistemul celor cinci patriarhate locale din Biserica veche: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, ordine fixată la sinodul ecumenic de la Constantinopol (680) şi potrivit căreia episcopul Romei se află în această poziţie ca „primus inter pares" (primul între egali). PENTATEUH, parte a Bibliei cuprinzând primele cinci cărţi ale „Vechiului Testament": „Facerea", „Ieşirea", „Levi-ticul", „Numerii" şi „Deuterenomul"; întocmite prin sec. 6 î.Hr. şi unificate în sec. 5 î.Hr. Atribuite, de tradiţie, lui Moise. Denumirea ebraică: Tora (Thora). PENTATLON (< fr.; {s} penta- + gr. athlon „luptă", întrecere) s. n. 1. Probă sportivă combinată, alcătuită din cinci subprobe (selecţionate din alergări, aruncări şi sărituri), desfăşurate într-o zi la bărbaţi şi două zile la femei. 2. P. modern = probă sportivă, complexă, compusă din cinci subprobe, organizate la început în cinci, iar în prezent în patru zile, în următoarea ordine: scrimă (spadă), înot (300 m liber), tir (pistol-viteză), atletism (cros 4 000 m) şi călărie (600 m obstacole). A fost introdus la Jocurile Olimpice în 1912, numai pentru bărbaţi. Primul Campionat mondial masculin s-a desfăşurat la Stockholm (1949), iar cel feminin la Londra (1981). în România a fost introdus în 1953, primul campionat naţional având loc la Sibiu (1955). Astăzi p. feminin a fost înlocuit cu heptatlonul. PENTATLON jST, -Ă (< pentatlon) s. m. şi f. Sportiv care participă la pentatlon. PENTATQNIC, -Ă (< fr. {i>; te> penta-+ gr. tonos „ton") adj. Gamă ~ = gamă alcătuită din cinci sunete, de obicei tonuri întregi şi terţe mici în cadrul unei octave, caracteristică folclorului chinez, tătar, scoţian etc. Sistem ~ = sistem muzical care se bazează pe game p. PENTAVALENT, -Ă (< fr.; {s> penta-+ fr. valent) adj. (Despre elemente) Care are valenţa cinci. PENTELEU (< nr. pr. Penteleu, munte din România) s. n. 1. (Reg.) Coastă înclinată, netedă. 2. Băţ cu ajutorul căruia se bate laptele pentru a se alege untul. 3. Varietate de caşcaval. PENTELEU, masiv muntos în Carpaţii de Curbură, principala unitate a m-ţilor Buzăului, situat între Bâsca Mare (la V) şi Bâsca Mică (la E); alcătuit din fliş paleogen. Alt. max.: 1 772 m (vf. Penteleu). Păşuni întinse; poiană cu narcise. Pe pantele de S se află rezervaţia naturală floristică şi peisagistică Milea-Viforâta (193 ha), ocrotită de lege din 1975, alcătuită predominant din molizi şi brazi în amestec cu fagi, cu numeroase exemplare seculare de talie foarte mare. PENTELIC (PENDELIK6N), munte în Grecia, în Atica. Alt.: 1 109 m. Celebru prin exploatările de marmură albă (pentelică), uniform colorată, fără nervuri, de cea mai bună calitate, folosită de sculptorii Greciei antice. PENTICOSTALI (< engl.) s. m. pl. Adepţii unei secte creştine protestante a cărei doctrină s-a constituit în jurul tradiţiei sărbătorii numite „Cincizecime", descrisă în „Faptele Apostolilor", ziua primirii darurilor de către apostoli (gloso-lalia, prorocia, vindecarea bolilor prin punerea mâinilor) şi pe care orice credincios trebuie să o retrăiască individual, dobândind el însuşi acele daruri. P. au apărut la începutul sec. 20 în S.U.A. (Los Angeles), doctrina lor răspândindu-se apoi în ţările Europei, ulterior şi în America Latină şi Asia; numărul lor, în rapidă creştere, ajunge în prezent la aproximativ 60 mii. de adepţi. Cultul lor constă în reuniuni entuziaste, cu cântece, discursuri spontane, prorociri, povestiri de convertiri şi vindecări, punerea mâinilor. Textul biblic este interpretat adesea în manieră fundamentalistă. PENTICOSTAR (< ngr.) s. n. Carte bisericească care cuprinde rânduiala slujbelor pe cele 50 de zile dintre Paşti şi Rusalii. Cea mai veche tipăritură românească de acest tip datează din 1649, fiind scoasă la Mănăstirea Dealu, sub patronajul doamnei Elina, soţia lui Matei Basarab. PENTIUM (< engl.) subst. Familie de microprocesoare dezvoltată de societatea Intel. Introdus în 1993 ca succesor al microprocesorului Intel 80 486. PENTQDĂ (< fr. {i}; {s} penta- + gr. hodos „drum") s. f. Tub electronic cu cinci electrozi: catodul, anodul, grila de comandă, grila ecran şi grila supre-soare. PENTOZANI (< fr. {i}) s. m. pl. Polizaharide derivate de la pentoze. însoţesc celuloza în plante (ex. xilan, araban etc.). PENTQZĂ (< fr. {i}; {s}) s. f. Glucid cu cinci atomi de carbon în moleculă (ex. xiloza, arabinoza etc.). PENTRU (lat. per intro) prep. I. (Exprimă un raport cauzal) 1, Din cauza..., datorită... 2. (După verbe ca „a mulţumi", „a ierta" sau după adjective ca „recunoscător", „îndatorat" etc.) Introduce un complement indirect: le-a mulţumit pentru buna primire. II. (Exprimă un raport final) 1. Cu scopul de..., în vederea... 2. în interesul..., în (sau spre) folosul...; în favoarea..., în apărarea... ♦ în construcţii eliptice: trei voturi pentru şi două contra. ♦ Potrivit cu. Haina aceasta nu e pentru tine. ♦ După. Varsă lacrimi pentru copilul pierdut. 3. Introduce un atribut: cumpără material pentru o rochie. ♦ Cu direcţia..., cu destinaţia... Trenul pentru Sinaia. 4. Intră în compunerea numelor predicative: florile sunt pentru tine. ♦ Contra. Remediu pentru dureri de cap. III. (Exprimă un raport de relaţie) 1. Cu privire..., referitor la..., în legătură cu... Loc. (înv. şi pop.) Cât pentru = în ce priveşte..., cât despre... 2. Faţă de..., în raport cu... Pentru unii mumă, pentru alţii ciumă. IV. (Exprimă un raport 287 PEPINIERĂ temporal) Introduce un complement Circumstanţial de timp: lipseşte pentru o perioadă. ^ Expr. Pentru moment = deocamdată, acum. V. (Exprimă un raport de compensaţie, de echivalenţă sau de schimb) 1. în schimbul..., în compensaţie... 2. în locul... VI. (Cu valoare de conjuncţie) 1. Precedă un infinitiv, construcţia fiind echivalentă cu o propoziţie consecutivă negativă când regenta este afirmativă şi invers: durerea este prea mare pentru a fi uitată atât de repede. 2. (Formează conjuncţii compuse) Pentru ca sau pentru că = fiindcă, deoarece. Pentru ce (sau care) sau pentru aceasta (sau aceea) = de aceea, din care cauză; deci, aşadar. PENTRU PATRIE, revistă ilustrată editată de Direcţia Generală a Ministerului de Interne. Apare la Bucureşti, lunar, din 1949 (din 1989, serie nouă). Cuprinde materiale privind viaţa şi activitatea poliţiei, viaţa socială şi politică, versuri, proză etc. Colaboratori: E. Theodoru, N. Tăutu, G. Lesnea, C. Nisipeanu, I.D. Bălan, P. Ulieru, Şt. Mitroi ş.a. PENU, Cornel (n. 1946, Galaţi), handbalist român. Component (portar) al echipei României dublă campioană mondială (1970 şi 1974) şi o dată medaliată cu bronz (1967); medaliată cu argint (Montreal, 1976) şi cu bronz (Munchen, 1972) la Jocurile Olimpice. PENULTIM, -Ă (< lat. penultimus < paene „aproape41 + ultimus „ultim") adj. Care este înaintea celui din urmă, care precedă pe cel din urmă. PENUMBRĂ (după fr. penombre; lat. paene „aproape" + umbra „umbră") s. f. 1. Regiune din spaţiu sau de pe suprafaţa unui corp, situată între zona deplin iluminată şi umbră, având o luminozitate intermediară din cauză că în ea nu ajung raze directe de pe întreaga suprafaţă a sursei de lumină; semiobscuritate. 2. (în pictură) Suprafaţă slab luminată aflată la confluenţa luminii cu umbra. PENURIE (< fr.; lat. penuria „sărăcie, lipsă") s. f. Lipsă a mijloacelor necesare traiului; lipsa unor materii prime, a unor mijloace energetice etc.; lipsă mare, sărăcie. PENZA, oraş în Federaţia Rusă, pe râul Sura, afl. al Volgăi, la 709 km SE de Moscova; 518,2 mii loc. (2002). Nod de comunicaţii. Aeroport. Constr. de motoare Diesel, de biciclete şi ceasuri; ind. chimică, textilă, hârtiei, de prelucr. a lemnului şi alim. Centru comercial. Arno Penzias Grădină botanică. Muzeu etnografic. Teatru dramatic. Filarmonică. Fondat în 1663. PENZIAS, Arno (Arnold) Allan (n. 1933), astrofizician american de origine germană. A realizat, împreună cu R.W. Wilson, antene de mare sensibilitate, cu care a reuşit să detecteze (1965) radiaţia cosmică de fond cu temperatura de 3,3 K, remanentă, din spaţiul cosmic, prezisă teoretic de modele de Univers, bazate pe o mare explozie iniţială (Big Bang). Cercetări de radio-astronomia milimetrică şi studii asupra moleculelor interstelare. Premiul Nobel pentru fizică (1978), împreună cu R.W. Wilson şi P.L. Kapiţa. PENZOLDT, Emst (1892-1955), scriitor, sculptor şi pictor german. Romane folosind un stil ironic, strălucitor, în care cozeria nu sfârşeşte în frivol („Banda Powenzilor", „Bătălia portugheză", „Sărmanul Chatterton", „Piticul"), romanul cu tematică militară („Caporalul Mombour" după care s-a făcut scenariul pentru filmul „Va veni ziua"). Ca sculptor, s-a afirmat cu „Monumentul celor căzuţi la Erlangen". PEQN1 (< sp.) s. m. (în America Latină) Ţăran, muncitor agricol cu ziua. PEQN2 (< lat., fr.) s. m. (în prozodia antică) Metru compus dintr-o silabă lungă (accentuată) şi trei scurte (neaccentuate). PEONAJ (< fr.) s. n. (în America Latină) Sistem de dependenţă înrobitoare a ţăranilor şi a argaţilor faţă de moşieri, prin avansare de împrumuturi în contul muncilor viitoare. PEPELEA, personaj al snoavelor şi povestirilor populare româneşti, întruchipând isteţimea, umorul, perspicacitatea, ascunse sub o falsă naivitate. Se înrudeşte tipologic cu Păcală. PEPENE (lat. pepo, pepinis) s. m. P. galben = plantă anuală, din familia cucurbitaceelor, originară din Asia tropicală, cu tulpina târâtoare, păroasă şi cu fruct comestibil, mare, sferic sau oval, suculent şi aromat, cu coaja galbenă, fiind apreciat pentru calităţile răcoritoare, diuretice, laxative etc. (Cucumis melo). Cultivat încă din Antichitate. în Europa a apărut în sec. 1 d.Hr. la greci şi romani. în România se cultivă în zona sudică şi vestică a ţării. P. verde = plantă anuală din familia cucurbitaceelor, originară din sudul Africii, cu tulpina târâtoare, frunze crestate adânc şi cu fruct comestibil, mare, sferic sau alungit, cu coaja verde uniform sau cu dungi şi miezul zemos, dulce, în general roşu (Citrullus lanatus); lubeniţă, harbuz. Cultivat de egipteni cu 1500 de ani î.Hr. în Europa a fost adus în sec. 11 şi cultivat mai ales în sud şi vest. în România este răspândit pe suprafeţe întinse. Sucul fructului este folosit la prepararea hidromelului, coaja pentru fructele zaharisite, iar seminţele pentru extragerea unui ulei comestibil foarte valoros. Miezul fructului are proprietăţi depurative, antilitiazice, diuretice, răcoritoare. PEPIN [pepe], numele mai multor demnitari şi regi ai francilor. Mai importanţi: 1. Pepin de Hâristal, majordom al Austrasiei (c. 676-714). După victoria de la Tertry (687), a devenit conducătorul efectiv al Regatului francilor. 2. Pepin cel Scurt, rege al francilor (751-768). Fiul lui Carol Martel şi tatăl lui Carol cel Mare. Majordom al Neustriei (din 741) şi al întregului regat (747), a depus pe Childerich III, ultimul rege din dinaştia Merovingilor, încoro-nându-se rege al francilor. întemeietorul dinastiei Carolingilor. A alungat pe arabi din Galia şi a întreprins, la cererea Papalităţii, două campanii în Italia împotriva longobarzilor (754-756), cucerind teritoriul din jurul Romei, Pentapolis şi Exarhatul de Ravenna, pe care le-a donat papei (756), punându-se astfel bazele statului papal şi puterii laice a Papalităţii. PEPINIERĂ (< fr.) s. f. 1. Teren cultivat cu material săditor viticol, pomicol, forestier şi unde se execută totalitatea lucrărilor de înmulţire, altoire, formare etc. a acestuia până la plantarea definitivă. 2. P. piscicolă = amenajare piscicolă destinată producerii puietului de peşte, în vederea populării bazinelor piscicole naturale. 3. Fig. Instituţie, organizaţie etc. care pregăteşte persoane în vederea unei profesiuni, activităţi etc. PEPINO 288 PEPINO, Cristian (n. 1950, Bucureşti), regizor român. Prof. univ. la Bucureşti. Figură importantă a teatrului de păpuşi şi marionete din România, recunoscut şi pe plan internaţional. Spectacole reprezentative: „Metamorfoze", „Sânziana şi Pepelea", „Visul unei nopţi de vară", „Play Faust“, „Adunarea păsărilor". Autorul volumelor: „Automate, idoli, păpuşi", „Dicţionarul Teatrului de Păpuşi, Marionete şi Animaţie din România". PEPIT (< germ.) adj. invar., s. n. 1. Adj. invar. Cu pătrăţele sau cu romburi mărunte de două culori, alternând între ele. 2. S. n. Ţesătură cu desen pepit (1). PEPITĂ (< fr.; sp. pepita „sâmbure") s. f. Bucată de metal (mai ales de aur) în stare nativă. PEPLU (< lat.) s. n. (în Antichitatea greco-romană) Mantie scurtă, fără mâneci, confecţionate, dintr-o ţesătură uşoară, prinsă pe umăr cu o agrafă şi purtată de femei peste tunică. PEPONjDĂ (< fr.) s. f. (BOT.) Melonidă. PEPSIC, -Ă (< fr.) adj. Referitor la pepsină, în legătură cu acţiunea pep-sinei (ex. digestie p.). PEPSI-COLA, ({s} gr. pepsis „digestie"), societate americană constituită în 1898, în localit. Purchase (New York). Produce şi vinde, în toată lumea, băuturi nealcoolice gazoase (mărcile P.-C., Seven Up şi Mirinda), după reţeta farmacistului Caleb D. Bradham. Este al doilea mare producător de concentrate de băuturi după Coca-Cola. Controlează şi trei reţele de restaurante: Pizza Hut, Kentucky-Fried-Chicken şi Taco Bell. PEPSjNĂ (< fr., germ. {i}; {s} gr. pepsis „digestie") s. f. Enzimă proteo-litică existentă în mucoasa stomacală, care acţionează în prezenţa acidului clorhidric asupra substanţelor proteice din alimentele ingerate, scindându-le în albumoze şi peptone; este principalul constituent al sucului gastric. PEPTjDE (< fr. {i}) s. f. pl. Compuşi organici, alcătuiţi din doi sau mai mulţi aminoacizi (di-, tripeptide etc.), constituind trepte intermediare în sinteza lanţurilor proteice complexe. PEPTIZARE (după fr. {i}) s. f. (CHIM.) Defloculare. PEPTONĂ (< fr. {i}) s. f. Amestec de produşi obţinuţi prin hidroliza incompletă a proteinelor; se foloseşte în microbio-logie pentru prepararea mediilor nutritive. PEPUSCH [engl. peipuj; germ. peirpuj], John Christopher (1667-1752), compozitor englez de origine germană. Stabilit în Anglia (1700). Director (din 1713) al Lincoln’s Inn Theatre. Autor de opere-balade („Opera cerşetorilor"), măşti („Venus şi Adonis"), sonate pentru vioară şi flaut, muzică religioasă şi cantate profane. Lucrări teoretice („Un tratat asupra armoniei"). PEPYS [pi:ps], Samuei (1633-1703), scriitor englez. Memorialistică evocând, într-un amestec de ingenuitate şi cinism viaţa Londrei între 1660 şi 1669 („Jurnal", scris cu caractere secrete şi descifrate în 1819-1822 de J. Smith, a fost publicat în 1825, ediţia integrală apărând abia în 1970). PER1 (< it., germ.) prep. (în legătură cu preţul unei mărfi raportat la o unitate de măsură) Pentru, pe; de fiecare. PER2- (< fr.; {s} lat. per, prefix de superlativ) Prefix folosit în chimie pentru a indica prezenţa unui element într-un compus, într-o cantitate mai mare decât cea obişnuită (ex. peroxid) PERA, cartier în Istanbul. Din 1261, colonie genoveză autonomă, iar de la sfârşitul sec. 16, cartier al ambasadelor Veneţiei şi Franţei. Azi se numeşte Beyoglu. PERACjD (< fr., engl.) s. m. Acid care conţine mai mult oxigen decât acidul obişnuit (ex. acid peracetic, acid persulfuric etc.). PERAHIA, Murray (n. 1947), pianist american. Muzică de cameră (cu cvartetele Guarneri, Budapest şi Galimir avându-i ca parteneri pe A. Schneider, P. Zuckerman, P. Tortelier). Carieră solistică, sub bagheta unor dirijori ca: Bernstein, Mehta, Muti, Solti, Abbado ş.a. Deseori dirijează orchestra de la pian, mai ales în concertele de Mozart (integrală discografică). PERAHIM, Jules (n. 1914, Bucureşti), grafician şi pictor român. Autodidact. Stabilit în Franţa. Prof. univ. la Bucureşti. Debut cu desene suprarealiste în reviste de avangardă sau publicaţii de stânga. între 1939 şi 1944 s-a refugiat în U.R.S.S. Grafică expresionistă (mapa de gravuri „Proverbe"); ilustraţie de carte („Zece zile care au zguduit lumea" de J. Reed; „Evgheni Oneghin" de Puşkin; versurile lui Eminescu, Arghezi ş.a.). Decoraţii în mozaic (Hotelul „Ambasador" din Bucureşti, Casa de cultură din Mangalia). PERAK, stat în Malaysia, în NV pen. Malacca; 21 mii km2; 2,1 mii. loc. (2000). Centrul ad-tiv: Ipoh. Expl. de cositor, minereu de fier, wolfram, ilmenit, columbit şi expl. forestiere. Trestie de zahăr, tutun, orez, cocotieri şi cauciuc. Pescuit. PERCAINĂ (< fr.) s. f. Substanţă albă, cristalizată, solubilă în apă, utilizată în anesteziile locale şi în cele intrarahidiene. PERCAL (< germ., fr. {i}) s. n. Ţesătură uşoară din bumbac de tipul pânzei, uneori imprimată, fabricată din fire nerăsucite. PERCEC, Virgil (n. 1946, laşi), chimist român. Stabilit în S.U.A. (1982). M. de onoare al Acad. (1993), prof. univ. la Cleveland. Cercetător (din 1976) şi director (1976-1982) al Institutului de Chimie Macromoleculară „P. Poni" din laşi. Contribuţii fundamentale în domeniul cristalelor lichide: a introdus o clasă de compuşi macromoleculari (poliesterii cu structură lichid-cristalină), a sintetizat noi arhitecturi macromoleculare cu proprietăţi lichid-cristaline; a realizat (1992) sinteza primului dendrimer cu structura ordonată în faza lichidă. PERCEPE (< lat.) vb. III tranz. 1. A sesiza cu ajutorul simţurilor sau al gândirii; a avea o percepţie; spec. a simţi. 2. A strânge, a aduna, a încasa un impozit, o taxă etc. PERCEPTIBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care poate fi perceput (cu simţurile); vizibil. PERCEPTIV, -Ă (< fr.) adj. Care priveşte percepţia (1); care (poate) percepe (1) (ex. facultăţi p.). PERCEPTOR (< fr.; lat. perceptus din percepere „a strânge") s. m. Persoană însărcinată cu strângerea impozitelor şi taxelor oficiale. PERCEPŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. (PSIH.) Proces psihic de cunoaştere senzorială, prin care obiectele şi fenomenele care acţionează direct asupra Virgil Percec PERDICCAS organelor de simţ sunt reflectate ca un întreg; capacitatea de a putea percepe obiectele şi fenomenele lumii exterioare. <0> P. extrasenzorială = fenomen de dobândire a informaţiei fără nici o utilizare a simţurilor, ci prin antrenarea unor puteri ale minţii care trec de limitele normalului (telepatia, clarviziunea, precogniţia); obiect de studiu al parapsihologiei. 2. (în trecut) Oficiu al fiscului care încasa impozitele şi unele taxe; p. ext. clădirea, biroul în care funcţiona acest oficiu. ♦ încasare a unui impozit, a unei taxe oficiale etc.; percepere. PERCEVAL (PARSIFAL) (în mitologia celtică), erou legendar al epocii regelui Arthur. Faptele sale de vitejie sunt legate de găsirea Sfântului Graal şi au inspirat romanul „Contele de Graal“, al scriitorului francez Chretien de Troyes, romanul cavaleresc „Parzival" al poetului epic german W. von Eschenbach, opera „Parsifal" a lui R. Wagner. PERCHEZIŢIE (după fr. perquisition; lat. perquisitio „cercetare") s. f. (DR.) Cercetare făcută de organele de urmărire penală sau de procuror asupra unei persoane (p. corporală) sau la domiciliul unei persoane (p. domiciliară), pentru strângerea probelor privitoare la o infracţiune sau la descoperirea infractorului. ♦ Scotocire. PERCHEZIŢIONA (după fr. perqui-sitionner) vb. I tranz. (DR.) A face o percheziţie, a supune unei percheziţii. PERC1AC, Vladimir (n. 1917, Vîborg, Federaţia Rusă), arhitect român. Lucrări de orientare funcţionalistă, într-un stil modern (cartiere de vile şi blocuri în Hunedoara, Roman, Piatra Neamţ, Deva, Piteşti, centralele telefonice din Sibiu şi Roman, Centrul sportiv Flo-reasca din Bucureşti). PERCjDE (< fr. {i}) s. n. pl. Familie de peşti teleosteeni răpitori (Percidae), cu aripioare ţepoase (ex. bibanul, şalăul, ghiborţul). PERCIUNE (< tc.) s. m. Fiecare dintre cele două şuviţe de păr care se prelungesc pe obraz de la tâmple în jos, pe lângă urechi. PERCLORAŢI (< fr. {i}) s. m. pl. Săruri ale acidului percloric care se folosesc în pirotehnie şi în industria de explozivi. PERCLORIC (< fr.) adj. Acid ~ = cel mai stabil acid oxigenat al clorului; se prezintă în formă de lichid incolor, foarte caustic; este un oxidant puternic, fumegă în aer şi explodează la încălzire. PERCOLARE (după fr. {i}; {s> lat. percolo „a filtra") s. f. 1. Operaţie metalurgică de extragere a unor metale sau a unor compuşi ai acestora prin dizolvarea lor în lichidul care străbate masa de minereu. Se aplică în hidrometalurgia aurului, zincului, cuprului (ex. extragerea aurului prin cianurare). 2. Operaţie de rafinare a produselor petroliere fluide, care constă în trecerea lor prin turnuri încărcate cu adsorbanţi. 3. Trecerea unui fluid printr-un corp poros, de obicei în direcţie descendentă, în pedologie, prin p. se realizează în laborator analiza cationilor schimbabili din sol. Ca proces natural se referă la infiltrarea în sol a apei provenite din precipitaţii sau din alte surse. PERCUTA (< fr.; lat. percutere „a lovi violent") vb. I tranz. 1. A lovi capsa unui cartuş, a unui focos etc. cu percutorul pentru a provoca aprinderea ei. 2. (MED.) A examina un bolnav cu ajutorul percuţiei (2). PERCUTANT, -Ă (< fr.) adj. (Despre proiectile) Care explodează în momentul atingerii unui obstacol. ♦ Fig. Care produce un şoc; care convinge şi antrenează (ex. stil p.). PERCUTOR (< fr.) s. n. Piesă (în formă de cui) a mecanismului de aprindere, care percutează capsa cartuşului sau a focosului. PERCUŢIE (după fr. percussion) s. f. 1. (FIZ.) Variaţie bruscă a impulsului (deci şi a vitezei), unui corp în timpul unei ciocniri a acestuia, datorită acţiunii de scurtă durată a unei forţe exterioare. 2. (MED.) Metodă de examen clinic constând în lovirea uşoară şi repetată cu degetele sau cu un instrument special, care permite, prin modificarea sonorităţii zonelor examinate, diagnosticarea prezenţei unei matităţi anormale, mărirea unui organ etc. 3. Lovire cu percutorul a capsei unui cartuş sau a unui focos. 4. (MUZ.) Instrument de p. = instrument muzical care produce sunete prin lovirea unei membrane, lame, plăci, coarde etc. (ex. trianglul, tambura, gongul, castanietele etc.). ♦ Grupă a orchestrei alcătuită din astfel de instrumente. PERCY [pş:si], familie nobiliară engleză, originară din Normandia şi fondată de William, baron de P. (c. 1030-1096), care l-a însoţit pe William Cuceritorul în Anglia. Au stăpânit comitatul şi apoi ducatul (1766) Northumberland. Mai important: Sir Henry P. (supranumit Hotspur) (1364-1403), general. A sprijinit urcarea pe tron a regelui Henric IV (1399), devenind, ulterior, unul dintre contestatarii săi. l-a înfrânt pe scoţieni în lupta de la Homildon Hill (1402). Susţinător al lui Sir Edmund de Mortimer, revoltat împotriva regelui. PERDAF (< tc.) s. n. 1. Radere de jos în sus, în contra direcţiei în care creşte barba (în răspăr). -0- Expr. A da (sau a trage) cuiva un perdaf = a certa, a mustra, a dojeni foarte aspru. 2. (De obicei în construcţie cu verbul „a da") Stropire sau presărare cu o pulbere fină sau cu un lichid. PERDEA (< tc.) s. f. I. 1. Obiect confecţionat din diferite ţesături, suspendat în faţa unei ferestre, a unei uşi etc. în scopuri decorative sau pentru a împiedica pătrunderea luminii, a opri vederea din exterior etc. ^ Loc. Cu perdea = cu rezervă, discret, decent. Fără perdea = fără înconjur, pe faţă; necuviincios, indecent. 2. Strat (de protecţie). P. de aer = strat încălzit de aer care separă o încăpere caldă de exterior. 3. (înv.) Cortină la teatru. 4. Fig. Ceea ce împiedică perceperea, înţelegerea unui fapt, fenomen etc. II. P. de protecţie = plantaţie forestieră sau arbustivă, de obicei în fâşii late de 5-10 m, destinată protecţiei culturilor agricole împotriva eroziunii, a vânturilor puternice etc. sau protecţiei şoselelor şi căilor ferate împotriva înzăpezirii. ♦ Adăpost de trestie construit în jurul răsadniţelor pentru a le proteja împotriva vântului. III (Pop.) Cataractă (la ochi). PERDELUj (< perdea) vb. IV tranz. şi refl. A (se) acoperi, a (se) învălui ca într-o perdea. PERDICAS (PERDIKKAS) (c. 365-321 î.Hr.), general macedonean. Comandant (330 î.Hr.) al gărzii personale a lui Alexandru cel Mare, ajunge cel mai mare general al său. Primeşte, la moartea acestuia, sigiliul Imperiului (323 î.Hr.), devenind, de facto, regent (323-322 î.Hr.). Ucis de unul dintre ofiţerii săi în timpul luptelor împotriva diadohilor Antipater şi Ptolemeu I. PERDICCAS (PERDIKKAS), numele a trei suverani ai Macedoniei din dinastia Argeazilor: P. I (prima jumătate a sec. 7 î.Hr.), întemeietorul dinastiei. A pus bazele capitalei Aigai (Edessa). P. II, (454-414 î.Hr.). în timpul Războiului Peloponesiac a intervenit succesiv în favoarea Spartei şi a Atenei, urmărind cu abilitate întărirea şi extinderea Macedoniei. La Curtea sa a trăit o vreme Hipocrat. P. III, rege (365-359 î.Hr.). Printr-o reformă a vămilor a consolidat finanţele. A încercat să reducă influenţa ateniană, cucerind PERDIDO 290 (364) oraşul Amfipolis. A murit în luptă cu triburile ilire. PERDIDO, Monte ~ (MONT PERDU [mo perdu]), vârf în m-ţii Pirinei, în NE Spaniei, în apropierea graniţei cu Franţa. Alt.: 3 355 m. PERDITANŢĂ (< fr.) s. f. Conduc-tanţă electrică a izolaţiei unei linii de telecomunicaţii sau de transmisiune a energiei electromagnetice. PERDjŢIE (< fr., lat.) s. f. Pierzanie, desfrâu; corupţie. PEREC, Georges (1936-1982), scriitor francez. Apropiat de reprezentanţii „noului roman“, scrierile sale, foarte diverse, prezintă societatea contemporană dominată de „subiecte la modă“, abordând teme legate în special de viaţa personală („Lucrurile", „Un om care doarme", „Dispariţia", „Viaţa, mod de întrebuinţare"). PEREC, Marie-Josâ (n. 1968), atletă franceză. Câştigătoare a medaliei de aur la 400 m plat la olimpiadele din 1992 şi 1996 şi la 200 m plat la cea din 1996. PERECHE (lat. paric(u)la) s. f. 1. Grup de două obiecte de acelaşi fel, care se pot folosi împreună. P. întoarsă = două mărci poştale nedetaşate, care au imaginile rotite cu 180° una faţă de cealaltă. ♦ (Adjectival) Cu soţ. ♦ Două părţi, două organe identice şi simetrice ale corpului omenesc. ♦ Grup format din două exemplare din acelaşi fel de lucruri. 2. Obiect alcătuit din două părţi identice, dispuse simetric. ♦ Set, pachet de cărţi de joc. 3. Grup format din doi indivizi de sex opus; cuplu. ♦ Grup format din două animale de aceeaşi specie. 4. Fiecare dintre cele două persoane, animale sau obiecte care formează o p. (1, 3), considerată în raport cu cealaltă. -0* Loc. Fără pereche = ieşit din comun, unic în felul său. PEREDVjJNICI (< rus.) s. m. pl. Denumire dată artiştilor plastici ruşi, membri ai Asociaţiei expoziţiilor artistice itinerante, care a luat fiinţă în 1870 şi a durat până în 1923. P. au promovat arta inspirată din viaţa cotidiană şi ieşirea din normele severe, rigide ale artei academice. Prin organizarea expoziţiilor şi în alte oraşe, decât Moscova şi Sankt-Petersburg, prin interesul acordat documentării şi misiunii educative a artei, p. au influenţat dezvoltarea picturii istorice şi a peisajului liric. Iniţiatorii şi ideologii p. au fost I.N. Kramskoi, V.V. Stasov. Alţi reprezentanţi: l.l. Levitan, V.G. Perov, I.E. Repin, V.A. Serov, V.l. Surikov, M.M. Antokolski ş.a. PEREGRIN (< lat., it., fr.) s. m. Pelerin. ♦ Călător. PEREGRINA (< lat., fr.) vb. I intranz. A merge în pelerinaj. ♦ P. ext. A cutreiera locuri îndepărtate; a colinda, a călători; a hoinări. PEREGRINARE (< lat., fr.) s. f. Acţiunea de a peregrina; călătorie lungă; cutreierare, hoinăreală. PEREGU MARE, com. în jud. Arad, situată în Câmpia Aradului, la graniţa cu Ungaria; 1 798 loc. (2003). Satul P.M. apare menţionat documentar în 1241. PEREIRA, oraş în partea de V a Columbiei, situat la poalele Cordillerei Central, la 1 424-1 470 m alt., pe dr. văii Cauca, la 35 km SV de Manizales; 573,4 mii loc. (1999). Nod de comunicaţii. Aeroport. Centru comercial. Piaţă agricolă (cafea, cereale, tutun, animale). Ind. textilă, poligrafică, a hârtiei, de prelucr. a lemnului, a pielăriei şi încălţămintei, alim. Universitate tehnică (1958). Catedrala Senora de la Pobreza (1890). Monumentul lui Simon Bolivar. Fondat în 1863 de Remigio Antonio Caharte. PEREIRA, Aristides Maria (n. 1923), om politic din insulele Capului Verde. Secretar general al Partidului African al Independenţei din Capul Verde (din 1980; în 1973-1980, al Partidului African al Independenţei din Guineea-Bissau şi Capul Verde). Preşedinte al Republicii Capului Verde (1975-1991). PEREIRA DOS SANTOS, Nelson (n. 1928), cineast brazilian. Una dintre cele mai reprezentative figuri ale cinematografului din ţara sa. Influenţat de neorealismul italian şi de avangarda americană, devine iniţiatorul „noului cinema", în care principalele teme sunt istoria şi cultura braziliană („Vieţi uscate", „Un ospiciu foarte nebun", „Pe autostrada vieţii", „Memorii din închisoare", „Castro Alves", „Al treilea mal al râului"). PEREKOP, istm care uneşte pen. Crimeea cu continentul, pe direcţia NV-SE, despărţind Marea Azov de Marea Neagră; lungime: 30 km; lăţime: 8-23 km (cel mai îngust istm de pe Glob); alt. max.: 20 m. Vegetaţie de stepă şi lacuri sărate. PEREMPTORIU, -IE (< lat.) adj. (Livr.) Care nu poate fi tăgăduit; evident, neîndoielnic, vădit. Shimon Peres PEREN, -Ă (< fr., lat.) adj. Cu caracter stabil, de lungă durată sau permanent. ♦ (Despre plante) Care trăieşte şi rodeşte mai mulţi ani, având o rădăcină sau o tulpină persistentă; vivace. PERENITATE (< lat., fr.) s. f. însuşirea de a fi peren; durabilitate, persistenţă. PERES, Shimon (n. 1923), om politic israelian. Unul dintre liderii Partidului Muncii. De mai multe ori ministru; prim-min. (1984-1986, 1995-1996). Ministru de Externe (1992-1995; 2001-2002). Unul dintre principalii artizani ai acordului încheiat la Oslo (1993) cu Organizaţia de Eliberare a Palestinei (O.E.P.). Premiul Nobel pentru pace (1994), împreună cu Y. Arafat şi Y. Rabin. PERESTROIKA (cuv. rus „reconstrucţie") s. f. (în U.R.S.S.) Reconstrucţie a vieţii economice şi politice (între 1985 şi 1991) preconizată şi pusă în valoare prin lucrările şi activitatea lui Mihail Gorbaciov, care se întemeia pe dezvoltarea comunicării şi a transparenţei (glasnost). PERESVETOV, Ivan Semionovici (sec. 16), scriitor şi publicist rus. Ideolog al nobilimii. S-a aflat în serviciul Lituaniei, iar pentru o vreme, prin 1537-1538, la curtea din Suceava a lui Petru Rareş. Adept şi teoretician al statului feudal centralizat. A scris pentru ţarul Ivan IV (cel Groaznic) „Jalba cea mică" şi „Jalba cea mare către ţarul lvan“, unde îl oferă ca model pe Petru Rareş. PERET [pere], Benjamin (1899- 1959), poet francez. Prieten apropiat al lui A. Breton. Poezie suprarealistă exploatând în mod subtil posibilităţile limbajului („Marele joc"). Eseuri, pamflete („Dezonoarea poeţilor"). 291 PERFECT PERETE (lat. parietem) s. m. 1. Element de construcţie aşezat vertical, cu grosimea mică în raport cu celelalte dimensiuni şi având rolul de a limita, a separa sau a izola de exterior sau între ele încăperile unei clădiri. Se deosebesc p. masivi (din piatră, beton, cărămizi), p. uşori (din cărămizi cu goluri, betoane uşoare, lemn, materiale plastice), p. de rezistenţă şi p. de umplutură. Loc. Perete în perete = având unul dintre pereţi comun sau lipit, alăturat de cel al încăperii vecine. 2. Element de grosime relativ mică prin care se separă sau se izolează cavităţile unei piese sau spaţiile unui sistem. 3. Abrupt stâncos, fără vegetaţie forestieră, care se înalţă (aproape) vertical. 4. (ANAT.) Structură anatomică care delimitează o cavitate a corpului (ex. cavitatea toracică) ori o regiune anatomică sau histologică. 5. (BOT.) P. celular = înveliş rigid care acoperă, la exterior, membrana celulelor la plantele superioare, ciuperci, alge şi bacterii. Este alcătuit din celuloză, hemiceluloză şi substanţe pectice. La plantele superioare se poate impregna cu lignină, suberină, cutină etc., mărind astfel capacitatea de apărare şi stabilitatea celulei. La ciuperci este alcătuit din chitină, iar la bacterii din polimeri complecşi constituiţi din polizaharide şi aminoacizi. PERETU, com. în jud. Teleorman, situată în cârrpia Găvanu-Burdea, pe râurile Vedea şi Burdea; 8 032 loc. (2003). Staţie de c. f. Moară de cereale. PEREU (< fr.) s. n. (CONSTR.) îmbrăcăminte de piatră cu ajutorul căreia se căptuşesc taluzurile şi şanţurile, pentru a le proteja împotriva eroziunilor şi a surpărilor de pământ. PEREY [perei], Marguerite (1909-1975), fiziciană franceză. Prof. univ. la ' Strasbourg. Cercetări asupra proprietăţilor substanţelor radioactive naturale şi artificiale. A descoperit (1939) franciul. PEREZ, Josâ Joaquin (1800-1889), om politic chilian. Ca preşedinte al ţării (1861-1871), a promovat o politică de relaxare internă, dând o lege de amnistie politică şi una a libertăţii cultului (1865). P£REZ DE AYALA [pereQ], Ram6n (1880-1962), scriitor spaniol. Lirică modernistă cu motive bucolice („Pacea cărării"). Prozator minuţios şi rafinat, remarcabil stilist. Autor de romane şi nuvele realist-satirice, cu elemente picareşti şi naturaliste („A.M.D.G." — viaţa într-un colegiu iezuit; „Laba vul-poaicei"), poematice („Lumina de dumi- Javier Pârez de Cuâllar nică“), psihologice şi eseistice („Belar-mino şi Apolonio", „Lună de miere, lună de fiere"). PâREZ DE CU6LLAR [perefl kueXar], Javier (n. 1920), diplomat şi om politic peruan. Prof. univ. la Lima. Secretar general adjunct (1979-1981) şi secretar general (1982-1991) al Organizaţiei Naţiunilor Unite. A mediat încetarea războiului dintre Iran şi Iraq (1988). P£REZ DE GUZMAN, Fernân (c. 1378—c. 1460), cronicar castilian. Cel mai important istoriograf spaniol din sec. 15. Proză istorică, remarcabilă prin observarea şi analiza naturii umane, prin arta portretizării şi subtilitatea evocării („Mulţime de istorii", „Generaţii şi însemnări"). Lirică pe teme erotice, morale şi istorice. PâREZ DE MONTALBAN, Juan (1602-1638), scriitor spaniol. Prof. şi rector al Univ. Salamanca. Autor de autos sacramentales şi de drame istorice („Amanţii din Temei", „Maica Alferez") în maniera lui Lope de Vega. P£REZ DE OLIVA, Fernân (c. 1494-1533), umanist spaniol. Dialogul său „Demnitatea umană" este un prim model de proză castiliană. PâREZ ESQUIVEL, Adolfo (n. 1931), arhitect şi sculptor argentinian. Prof. univ. la Buenos Aires. Luptător pentru drepturile omului în ţara sa. Secretar general al organizaţiei „Pace şi justiţie în America Latină" (1974-1986). Premiul Nobel pentru pace (1980). PgREZ GALDQS [pere0], Benito (1843-1920), scriitor spaniol. Militant pentru renaşterea patriei sale, însufleţit de idealul reformelor liberale. Prin vastul ciclu narativ „Episoade naţionale" (46 voi.), a realizat un tablou amplu al Spaniei sec. 19. Romane realiste, satirizând moravurile contemporane („Marianela", „Familia lui Leon Roch", „Dona Perfecta"), drame („Sfânta Ioana de Castillia", „Realitatea", „Bunicul"). P£REZ JIM^NEZ, Marcos (1914-2001), militar şi om politic venezuelan. în urma loviturii de stat din nov. 1952 a condus junta militară din fruntea ţării (între dec. 1952 şi apr. 1953 a fost preşedinte provizoriu). înlăturat de la putere în ian. 1958, în urma unei lovituri de stat şi silit să plece în exil (Miami, S.U.A., până în 1963 când a fost retrimis în Venezuela). A patronat un regim corupt, fiind judecat în 1963 şi închis până în 1968; reîncarcerat în mai 1994. PâREZ RODRIGUEZ, Cartos Andrâs (n. 1922), om politic venezuelan. Fondator şi lider al partidului Acţiunea Democratică. Preşedintele ţării (1974-1979 şi 1989-1993). A iniţiat, în 1975, naţionalizarea minelor de fier şi a întregii industrii petroliere. Suspendat din funcţie, judecat şi condamnat la închisoare (1996) pentru corupţie. PERFECT, -Ă (< germ.; lat. perfectus „împlinit, complet, terminat") adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care întruneşte toate calităţile cerute; desăvârşit, ireproşabil, impecabil. 2. Deplin, complet; absolut. 3. (FIZ.) Gaz perfect v. gaz. (MAT.) Număr p. = număr natural egal cu suma divizorilor săi (ex. 6 = 1 + 2 + 3). II. Adv. Cu desăvârşire, complet, absolut. ♦ (Adesea eliptic, cu nuanţă afirmativă) Foarte bine, bravo; de acord. III. S. n. (GRAM.) Timp al verbului care exprimă o acţiune petrecută şi încheiată în trecut. -0> Perfectul compus = timp trecut care exprimă acţiunea fără a o raporta la momentul vorbirii sau raportând-o, în anumite împrejurări, la acest moment ca un trecut mai îndepărtat; (în stilul oral) timp trecut care exprimă o acţiune mai îndepărtată de momentul vorbirii decât acţiunea exprimată prin p. simplu. Perfectul simplu = timp trecut care exprimă acţiunea fără a o raporta Adolfo Pârez Esqulvel PERFECTA 292 la momentul vorbirii sau raportând-o la un trecut mai apropiat (specific graiului oltean). Mai mult ca perfectul = timp trecut folosit pentru a exprima o acţiune încheiată înaintea alteia, petrecută tot în trecut. PERFECTA (< perfect) vb. I tranz. A definitiva, a încheia (un acord, o tranzacţie, o lucrare etc.). PERFECTIBIL, -Ă (< fr.) adj. Care poate fi desăvârşit, perfecţionat. PERFECTIBILITATE (< perfectibil) s. f. Credinţă apărută în epoca iluminismului potrivit căreia folosirea adecvată a raţiunii ar avea ca rezultat realizarea deplină a posibilităţilor umane. Ideea de p. se întâlneşte la scriitorii iluminişti Condorcet sau Godwin, la Rousseau, Saint-Simon, Kant, Hegel, Comte şi Marx. PERFECTJV (< fr.r germ.) adj. (Despre aspectul, sensul verbelor) Care exprimă acţiunea verbului, eliminând noţiunea de durată şi de desfăşurare, insistând asupra începutului şi sfârşitului acţiunii; (despre verbe) care are acest aspect. PERFECŢIONA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) îmbunătăţi calitativ; a (se) desăvârşi; a (se) specializa. PERFECŢIONAM (< fr.) s. n. 1. (ETICĂ) Punct de vedere, împărtăşit de stoici şi scriitorii creştini, potrivit căruia scopul vieţii este urmărirea unui ideal perfect al caracterului şi comportamentului. ♦ Aspiraţie către atingerea perfecţiunii. 2. Tendinţă maladivă, exagerată de a atinge imposibilul, care poate duce la obsesie. PERFECŢIUNE (PERFECŢIE) (< lat., fr.) s. f. 1. însuşirea de a fi perfect; desăvârşire. Loc. La perfecţie = în mod desăvârşit, perfect. 2. (în teologie şi gândirea filozofică tradiţională) Caracterul a ceea ce este real, neschimbător, etern şi autonom, care nu posedă nimic potenţial; în această perspectivă, răul este o simplă absenţă a binelui (ca ceva pozitiv). Tradiţia începe cu Parmenide, se regăseşte în etica lui Platon şi Aristotel, apoi în formularea unor argumente despre existenţa lui Dumnezeu. PERFJD, -Ă (< lat., fr.) adj. 1. Care ascunde răutate, viclenie, necinste, sub o înfăţişare binevoitoare sau indiferentă; viclean, făţarnic, prefăcut, ipocrit. 2. (Despre acţiuni, fenomene, lucruri) Care, în ciuda aparenţelor, este periculos, vătămător; care ascunde un pericol nebănuit. PERFIDIE (< fr.) s. f. Caracter perfid, faptă, manifestare perfidă. PERFORA (< fr.) vb. I tranz. 1. A efectua o gaură care străpunge un material. ♦ A străpunge (pentru a marca) cu o maşină specială bilete, tichete, foi dintr-un registru etc. 2. A efectua o gaură de mină. 3. Tranz. şi refl. (MED.) A (se) sparge, a (se) găuri (în urma unui proces patologic). PERFORAJ (< fr.) s. n. Acţiunea de a perfora; străpungere, găurire. PERFORANT, -Ă (< fr.) adj. Care perforează. PERFORAT, -Ă (< perfora) adj. 1. Găurit, străpuns (prin lovire sau sfredelire). 2. (MED.) (Despre organe sau ţesuturi) Care prezintă un orificiu în urma unei infecţii, a unui traumatism (ex. ulcer p.). PERFORATOR (< fr., lat.) s. n. 1. Unealtă sau sculă care serveşte la perforat. 2. Maşină-unealtă folosită la forarea găurilor de mină prin fărâmarea şi mărunţirea rocii. 3. Aparat pentru perforarea burlanelor care căptuşesc găurile de sondă în dreptul stratului petrolifer sau gazifer şi a canalelor de drenare către sondă a fluidelor din acest strat. 4. (TELEC., INFORM.) Dispozitiv pentru perforarea unui suport (bandă) după un anumit cod, care respectă corespondenţa dintre perforaţiile realizate şi un sistem de simboluri, folosit în trecut la calculatoare, comunicaţii telegrafice etc. PERFORATURA (< perfora) s. f. Deschidere practicată în peretele tubat şi cimentat al găurii de sondă în dreptul stratului productiv, pentru asigurarea căii de circulaţie a fluidelor între strat şi gaura de sondă. PERFORAŢIE (< fr., lat.) s. f. Faptul de a (se) perfora; perforare; gaură făcută prin perforare. ♦ (MED.) Găurire, deschidere în peretele unui organ cavitar, a unei membrane sau ţesut ca urmare a unui proces patologic; concr. orificiul astfel apărut. PERFORMANCE [pefoimens] (cuv. engl. „spectacol") subst. Gen de artă apărut în Europa şi America de Nord în anii ’60 ai sec. 20, derivat din happening, care constă în transpunerea în spaţiu şi mişcare a unei imagini vizuale create de un artist plastic. Cuprinde numeroase elemente din arta spectacolului, elemente muzicale şi se bazează, mai ales în noile sale variante, pe folosirea unor simboluri din viaţa politică, religioasă, ecologică, ştiinţifico-fantastică, tehnică. Printre reprezentanţii de seamă: J. Cage, D. Oppenheim, Yoko Ono, L. Anderson ş.a. în ultimii ani s-a dezvoltat, cu prioritate, în fostele ţări socialiste din Europa (Ungaria, Rusia, Slovacia, România), având, aproape întotdeauna, un subtext polemic, provocator. PERFORMANŢĂ (< fr.) s. f. Rezultat prestigios obţinut de un sportiv sau de o echipă; p. ext. realizare deosebită într-un domeniu de activitate practică. ♦ Rezultatul cel mai bun dat de un sistem tehnic, de o maşină, de un aparat etc. PERFORMER, -Ă (< engl.) s. m. şi f. Sportiv care realizează o performanţă într-o întrecere. PERFUZIE (< fr.) s. f. Procedeu terapeutic constând în introducerea lentă şi continuă, picătură cu picătură, a unor lichide (sânge, plasmă, soluţii medicamentoase etc.) în sistemul vascular sau în ţesutul subcutanat. PERGAM, oraş antic în NV Asiei Mici, pe locul actualei localităţi Bergama din Turcia, întemeiat în sec. 12 î.Hr. şi menţionat documentar în 400/399 î.Hr., centru al regatului elenistic cu acelaşi nume. Generalul macedonean Philetoiros din Tios, însărcinat de Lisimah, regele Traciei elenistice, cu paza oraşului P. recunoaşte (283 î.Hr.) suzeranitatea regelui seleucid Seleucos I, fiind confirmat dinast al oraşului. A cunoscut o perioadă de maximă înflorire sub Attalos I (241-197 î.Hr.) şi Eumenes II (197-159 î.Hr.). Transformat în prov. romană (129 Î.Hr.). Renumit centru al culturii elenistice (în special al medicinei). Vestită bibliotecă (ateliere specializate în pergamente) şi centru deosebit de important al medicinei antice. Palate, temple (Templul Atenei, Templul lui Dionysos). Altarul lui Zeus cu frize sculptate (astăzi se află la muzeul „Pergamon“ din Berlin). PERGAMENT (< germ.) s. n. 1-Material din piele de animal tânăr, netăbăcită (de viţel, miei, iezi), preparat special după metode complicate, folosit, mai ales, în Evul Mediu şi Renaştere pentru manuscrise, iar în prezent se foloseşte la fabricarea instrumentelor muzicale şi în legătorie, mai ales pentru cărţile preţioase etc. Cunoscut din Antichitate, se consideră că a apărut la Pergam în timpul regelui Eumenes II (197-159 î.Hr.); i s-a dat numele după acest oraş datorită perfecţionării tehnicilor de prelucrare făcute aici. ♦ Document, text etc. scris pe o astfel de piele. 2. Hârtie de tip special, rezistentă şi impermeabilă la aer, la grăsimi şi la 293 PERICLE apă, cu aspect asemănător p. (1), folosită mai ales la ambalarea alimentelor. PERGAMENTQS, -OASĂ (< pergament) adj. Care are aspectul, consistenţa sau tuşeul pergamentului; ca pergamentul. PERGAMOjD s. n. v. pegamoid. PERGAMOTĂ s. f. v. bergamotă2. PERGELISQL s. n. v. permafrost. PERGOLĂ (< it., lat.) s. f. Construcţie într-un parc sau într-o grădină, formată dintr-unul sau din mai multe şiruri de stâlpi care susţin o reţea de grinzi orizontale ori în arc, formând o galerie deschisă, pe care se ridică plante agăţătoare decorative. PERGOLESI, Giovanni Battista (Giambattista) (1710-1736), compozitor italian. Reprezentant al şcolii napolitane. Capelmaistru (din 1732) al Casei princiare din Napoli. Primul mare maestru al operei bufe. Inspiraţie melodică. Opera sa „Slujnica stăpână" a dezlănţuit la Paris (unde a fost montată în 1752) disputa dintre susţinătorii operei franceze şi ai celei italiene („Cearta bufonilor"). Cantate şi oratorii („Stabat mater"), muzică de cameră, mise, motete, psalmi, simfonii şi sonate. PERHIDRQL (< fr. {i}) s. n. Denumire comercială pentru soluţia de apă oxigenată 30%, folosită ca dezinfectant, ca decolorant şi în cosmetică. PERI- (< fr.; {s} gr. peri „în jurul") Element de compunere cu sensul „în jurul, împrejurul", servind la formarea unor adjective şi substantive. PERI, mănăstire în Maramureşul istoric (azi în Ucraina), fundată de voievozii Bale şi Drag. în 1391 a primit din partea patriarhului de Constantinopol dreptul de stavropighie, având sub autoritatea sa bisericile româneşti din Maramureş şi N Transilvaniei. Important rol religios şi cultural în Evul Mediu. Giovanni Battista Pergolesi PI=RI [perj], Gabriel (1902-1941), om politic francez. Deputat comunist (din 1932), intrat în clandestinitate (1939). Unul dintre conducătorii Rezistenţei franceze, a fost arestat şi predat naziştilor care l-au executat. PERI, Jacopo (1561-1633), compozitor italian. Şi-a desfăşurat activitatea la Curtea familiei Medici din Florenţa. Autor (împreună cu Ottavio Rinuccini) a primei opere complete din istoria muzicii („Euridice"). Majoritatea creaţiei sale s-a pierdut (balete, intermedii). Specialist al stilului recitativ. Reformă totală a dramei muzicale, în care muzica este subordonată textului. Melodiile expresive fac apel la cromatism şi la ornamentaţie, conferind rol de susţinere instrumentelor. Culegere de cântece şi madrigale („Le Varie Musiche"). PERIA (< perie) vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) curăţa cu ajutorul periei. ♦ A-(şi) netezi părul cu peria de cap. 2. Tranz. A curăţa fuiorul de impurităţi, cu ajutorul unei perii speciale. 3. Tranz. Fig. A flata, a linguşi pe cineva (pentru a obţine anumite favoruri). 4. Tranz. Fig. A stiliza, a îmbunătăţi o lucrare literară, ştiinţifică etc. PERIAM, com. în jud. Timiş, situată în câmpia Mureşului, pe râul Aranca; 6 460 loc. (2003). Nod. feroviar. Fabrică de pălării. Morărit şi panificaţie. Aici au fost descoperite vestigiile unei aşezări fortificate cu val şi şanţ din Epoca bronzului. Biserică romano-catolică, în stil baroc (1750-1772). PERIAM-PECICA, cultură din epoca timpurie şi mijlocie a bronzului (prima jumătate a milen. 2 î.Hr.), răspândită în Banat. PERIANDRU (PERIANDROS) (?-c. 587 î.Hr.), tiran al Corintului (c. 627— c. 587 î.Hr.). Guvernarea sa îndelungată a fost autoritară şi chiar sângeroasă, dar a dus la un moment de remarcabilă înflorire economică şi politică. A încurajat munca liberă, a sprijinit ţăranii şi meşteşugarii, a luat măsuri împotriva luxului excesiv, a susţinut cultura. Inclus de tradiţie între cei şapte înţelepţi ai Antichităţii. PERIANT (< fr. {i}; {s} peri- + gr. anthos „floare") s. n. (BOT.) înveliş floral format dintr-un număr variabil de frunzişoare modificate, libere sau mai mult ori mai puţin concrescute, care înconjură staminele şi carpelele. P. poate fi dublu (caliciu şi corolă diferenţiate prin culoare) sau simplu, numit perigon (format din elemente de aceeaşi culoare numite tepale). PERIARTEFUTĂ (< fr.; {s} peri- + gr. arteria „arteră") s. f. Boală caracterizată printr-o inflamaţie care cuprinde succesiv toate straturile peretelui arterial, producând obstruări arteriale şi formări de noduli inflamatori de-a lungul unor artere, în special la cele ale membrelor. Se mai numeşte şi periarterită nodoasă. PERIARTRITĂ (te) peri- + gr. arthrum „încheietură") s. f. Inflamare a ţesuturilor din jurul articulaţiilor în unele procese degenerative reumatoide. PERIBOINA, Gura canal (gură) ce face legătura lacului Sinoie cu Marea Neagră. V şi Periteasca. PERIBONCA v. Saguenay. PERICARD (< fr.; {s} gr. perikardion „în jurul inimii") s. n. (ANAT.) Membrană formată dintr-un strat fibros extern, rezistent, şi un strat intern, seros, care are două foiţe, una parietală, care aderă la stratul fibros extern şi alta viscerală, care aderă la miocard formând epi-cardui; între cele două foiţe se află un spaţiu virtual, cavitatea pericardică, care conţine lichid pericardic. Această structură a p. permite mişcările de contracţie ale miocardului. PERICARD jTĂ (< fr. {i}) s. f. Infla-maţie acută sau cronică a pericardului. PERICARP (< fr.; {s> peri- + gr. karpos „fruct") s. n. (BOT.) Ansamblul straturilor de ţesuturi care alcătuiesc fructul; provine din transformarea ovarului, după fecundaţie. Poate fi uscat şi dur sau moale şi cărnos. PERICEI, com. în jud. Sălaj, situată în depr. Şimleu, pe râul Crasna; 4 053 loc. (2003). Pomicultură. Satul P. este * menţionat documentar în 1259. în satul Bădăcin, atestat documentar în 1213, se află biserica Schimbarea la Faţă (1705) şi casa memorială „luliu Maniu". PERICENTRU (< fr., engl.) s. n. (ASTR.) Punct de pe orbita unui corp ceresc situat la cea mai mică depărtare de corpul ceresc central în raport cu care se face mişcarea. PERICjCLU (< fr.; {s} peri- + kykios „cerc") s. n. (BOT.) Ţesut extern al cilindrului central; la rădăcină este situat direct sub endodermă. în p. îşi au originea radicelele (rădăGini laterale). PERICLAZ (< fr. {i}) s. n. Oxid natural de magneziu, cristalizat în sistemul cubic, incolor sau cenuşiu, brun până la negru. Rezultă în urma proceselor de metamorfism ale dolo-mitelor sau calcarelor magneziene. PERICLE (c. 490-429 î.Hr.), om politic atenian. Se afirmă în viaţa PERICLITA 294 Pericle politică a cetăţii ca acuzator în procesul intentat lui Cimon, liderul partidei aristocratice. După asasinarea iui Efialte (461 î.Hr.), P. devine liderul partidei democratice, calitate în care a înfăptuit un şir de măsuri legislative, întărind astfel rolul instituţiilor democratice. Sub conducerea lui, ca strateg (445-429 î.Hr.), democraţia sclavagistă cunoaşte apogeul dezvoltării, Atena devenind centrul economic, politic şi cultural al lumii greceşti. Protector al artelor (printre altele, reconstruirea Acropolei) şi ştiinţelor. în timpul său a început Războiul Peloponesiac (431-404 Î.Hr.), pricinuit de ciocnirea de interese dintre Liga de la Delos şi Liga peloponesiacă. Mort de ciumă. Pentru strălucirea intelectuală pe care a dat-o Atenei, secolul în care a trăit (sec. 5 î.Hr.) a fost supranumit „secolul lui P.“. PERICLITA (< fr., lat.) vb. I tranz. A pune în pericol; a primejdui. PERICOL (< lat., it.) s. n. Situaţie, stare, întâmplare etc., ce poate pune în primejdie pe cineva sau ceva. P. social = caracterul unei acţiuni sau inacţiuni prin care se aduce atingere suveranităţii, independenţei sau unităţii statului, persoanei şi drepturilor acesteia şi în general ordinii de drept. PERICONDRU (< fr.) s. n. Membrană conjunctivă care constituie învelişul unor cartilaje (ex. al coastelor). Celulele conjuctive ale p. se transformă în celule cartilaginoase în perioada creşterii periferice a cartilajului. PERICQPĂ (< germ.) s. f. Pasaj din Biblie, cu caracter moralizator, citit în cadrul unei slujbe religioase. PERICULOS, -OASĂ (< lat., it.) adj. Care prezintă un pericol; primejdios. PERIDOT (< fr. {i}) s. n. (MINER.) (înv.) Olivină. PERIDOTjT (< fr. {i}) s. n. Rocă intrusivă ultrabazică, alcătuită în special din olivină, mai puţin din piroxeni, uneori din amfiboli, cromit, platină etc. Se transformă uşor în serpentin cu azbest. PERIDRQM (< fr.) s. n. 1. (în Grecia antică) Spaţiu exterior cuprins între peretele naosului şi colonada unui templu. 2. P. ext. Galerie acoperită, situată la nivelul pământului, care înconjură un edificiu, servind ca loc de plimbare. PfRIE (< sl.) s. f. 1. Obiect format dintr-un suport în care se fixează mănunchiuri scurte din păr de animale sau fire de sârmă, fire sintetice etc. şi care serveşte la frecat, la curăţat, la netezit etc. 2. Piesă componentă a maşinilor electrice, care realizează un contact electric alunecător cu colectorul sau cu inelele de contact. PERIECI (< fr.; {s} peri- + gr. oikos ,,casă“) s. m. pl. (în Sparta antică) Categorie socială de oameni liberi (agricultori, meşteşugari, negustori) lipsită de drepturi politice. PERIENI, com. în jud. Vaslui, situată în SE colinelor Tutovei, pe râul Valea Seacă; 5 392 loc. (2003). Staţiune de cercetări pentru combaterea eroziunii solului. Aici au fost descoperite vestigiile unei aşezări neolitice. PERIERE (< peria) s. f. Acţiunea de a (se) peria. ♦ Operaţie de netezire şi de curăţire a unei ţesături înainte de apretură. PERIEŢI 1. Lac (liman fluviatil) în E Câmpiei Române, situat pe stg. văii lalomiţei, în perimetrul satului Fundata din com. Perieţi; 1,06 km2; lungime: 3,2 km; lăţime max.: 700 m; ad. max.: 3 m. Local, este cunoscut sub numele de Şchiauca. 2. Com. în jud. Ialomiţa, situată în câmpia Bărăganului, pe stg. râului Ialomiţa. 3 501 loc. (2003). Staţie (în satul P.) şi haltă de c.f. (Fundata). Viticultură. Satul P. apare menţionat documentar în 1588. 3. Com. în jud. Olt, situată în NV câmpiei Boian, în zona de contact cu piemontul Cotmeana, pe râul Iminog; 4 087 loc. (2003). în satul P. se află o biserică de lemn cu hramul Sf. Nicolae (1822, pictată în 1857) şi una de zid — Sf. Dumitru (1857), iar în satul Măgura, biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1732). PERIFERIC, -A (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. De periferie, privitor la periferie; situat la periferie. ♦ Fig. Neînsemnat, fără importanţă; secundar, 2. S. n. (INFORM.) Subsistem al calculatorului electronic care permite operaţii de transfer de date şi efectuarea unor operaţii (ex. unitate de disc, modem, imprimantă, ploter etc.); terminal. PERIFERIE (< fr., lat., germ.; {s} gr. peripheria „circumferinţă") s. f. Cartier situat la marginea oraşului (în raport cu centrul); mahala. -O- Loc. De periferie = periferic (1); fig. fără importanţă, căruia i se acordă puţin interes; de calitate proastă. PERIFITON (< fr.; {s} peri- + gr. phyton „plantă") s. n. (BIOL.) Biodermă. PERIFRASTIC, -Ă (< fr., germ.) adj. Exprimat prin perifrază. Formă (verbală) p. = formă (verbală) compusă cu un verb auxiliar (ex. construcţia regională m-am fost dus). PERIFRAZĂ (< ngr., fr., germ.; lat. periphrasis de la gr. periphrazein „a vorbi indirect") s. f. Procedeu gramatical şi stilistic de redare prin mai multe cuvinte a ceea ce poate fi exprimat printr-un singur cuvânt sau printr-o sintagmă. PERIGEU (< fr. {i}; {s} gr. perigeios „care înconjură Pământul") s. n. Punctul în care Soarele, Luna, sateliţii artificiali etc., în mişcarea lor orbitală, se află cel mai aproape de Pământ. Este în opoziţie cu apogeu. PERIGLACIAR, -Ă (< fr.; {s> peri- + fr. glaciaire „glaciar") adj. (GEOGR.) Zonă ~ = regiune de la periferia gheţarilor pleistoceni şi actuali, cu climă, procese şi forme de relief caracteristice, determinate de condiţii fizico-geografice specifice (alternanţa îngheţ-dezgheţ, soluri afectate de îngheţ peren, vânturi cu intensităţi mari etc.). Tipurile de forme p., determinate de clima rece, de rocă şi de panta topografică, sunt reprezentate prin grohotişuri, râuri de pietre, alunecări, avalanşe, morene nivale, nişe nivale, blocuri glisante ş.a. ♦ (în sens larg) Care se referă la fenomenele ce se extind în vecinătatea unui gheţar. PIzRIGNON [perino], Plerre, Dom ~ (1639-1715), călugăr benedictin francez. Cunoscut pentru procedeul de obţinere al unei şampanii din vinul de Cham-pagne, care-i poartă numele. PERIGON (< fr., lat. {i}; {s} peri- + gr. gonos „sămânţă, organ de reproducere") s. n. (BOT.) înveliş floral format din elemente de aceeaşi culoare (numite tepale). P. poate fi sepaloid (cu tepale verzi, asemănătoare cu sepalele: ex. urzica, sfecla, măcrişul) sau petaloid (cu tepale colorate, asemănătoare cu petalele: ex. ghiocelul, crinul, laleaua). 295 PERIODIC Ţepalele pot fi libere sau concrescute. V. periant PfrRIGORD, veche regiune istorică în SV Franţei (Aquitania, azi în departamentul Dordogne). Oraş pr.: Perigueux. Platouri şi coline calcaroase cu văi fertile (legume, viţă de vie, tutun). Zonă de veche populare celtică (siturile preistorice Les Eyzies-de-Tayac şi peştera Lascaux)’, a format sub Merovingi un comitat. A avut de suferit în timpul Războiului de 100 de Ani. Reunită domeniului regal sub Henric IV (1607). PERIHELIU (< fr. {i}; (s> peri- + gr. helios „Soare") s. n. Punctul în care o planetă, o cometă etc., în mişcarea lor în jurul Soarelui, se află cel mai aproape de acesta. Pământul este la P. la începutul lunii ianuarie, când distanţa până la Soare este de 147 mii. km. Este în opoziţie cu afeliu. PERIJÂ, Serranîa de ~ sau Sierra de lanţ muntos în extremitatea de NV a Americii de Sud, în partea de N a Cordillerei Oriental, extins pe direcţie SSV-NNE, pe 306 km, la graniţa dintre Columbia şi Venezuela. Alt. max.: 3 750 m. PERjLA (< fr. {i}) s. f. Plantă anuală din familia labiatelor, originară din Extremul Orient, înaltă de 60-100 cm, păroasă, cu frunze oval-alungite şi flori albe, bogată în ulei volatil şi ulei gras (Perilla acymoides). Este cultivată ca plantă ornamentală şi industrială, pentru extragerea unui ulei sicativ. Cultivată mai ales în China, Coreea, Japonia şi N Indiei. PERIUMFĂ (< fr. {i}; {s} peri- + fr. lymphe „limfă") s. f. Lichid incolor, având o compoziţie identică cu a lichidului cefalorahidian, prezent între labirintul osos şi cel membranos al urechii interne. PERIM (BARlM), insulă vulcanică yemenită, situată în Marea Roşie, la intrarea în str. Băb el-Mandeb; 13 km2. Relief cu alt. max. de 65 m. Pescuit. Vizitată de portughezi în 1513, ocupată de francezi în 1738 şi de britanici în 1799, a revenit Yemenului în 1967. PERIMA (< fr., lat.) vb. I refl. 1. (Despre idei, concepţii etc.) A se învechi, a se demoda, a ieşi din uz. 2. (DR.; despre acţiuni, căi de atac sau alte acte de procedură) A se stinge prin neefectuarea într-un anumit termen a unor alte acte procedurale. PERIMETRIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care se referă la perimetru, care ţine de perimetru. PERIMETRjTĂ (< fr.; {s> peri- + gr. metros „uter") s. f. Inflamaţie infecţioasă a ţesutului conjunctiv din jurul uterului. PERIMETRU (< ngr., fr., germ.; {s} peri- + gr. metron „măsură") s. n. 1. Suma tuturor lungimilor laturilor unui poligon sau ale unei figuri geometrice plane închise. 2. Linie închisă care mărgineşte o suprafaţă; p. ext. porţiune, suprafaţă bine delimitată. ^ P. construibil = (în planurile de urbanism) teritoriu în care este permisă realizarea de locuinţe şi alte construcţii, delimitat printr-o linie frântă închisă. în general coincide, în mare măsură, cu suprafaţa ocupată de construcţii şi alte dotări din localitatea respectivă şi de terenurile aferente acestora. PERINĂ s. f. v. pernă. PERINDA (< pe + rând) vb. I refl. A trece unul după altul, a se succeda (în timp şi spaţiu). PERINEFRITĂ (< fr. {»; {s} peri- + fr. nephrite „nefrită") s. f. Inflamaţie acută, de obicei de natură infecţioasă, a ţesutului din loja renală; flegmon perinefritic. PERINEU (< fr., lat.) s. n. Partea inferioară a micului bazin traversată la bărbat de uretră şi rect, iar la femeie de uretră, vagin şi rect. PERINEVRfTĂ (< fr.) s. f. Inflamaţie a ţesutului conjunctiv de susţinere, care înconjură fibrele unui nerv. PERINjŢA (< perină „pernă") s. f. Dans popular românesc (la origine dans de nunţă), în metru binar şi mişcare vioaie, răspândit pe întreg cuprinsul ţării, asemănător horei, în care un băiat alege o fată cu care îngenunchează pe o pernă şi o sărută, apoi fata alege un băiat şi jocul continuă astfel; melodia corespunzătoare acestui dans. PERINOC (< rus.) s. n. Bucată de lemn aşezată deasupra osiei, pe care se sprijină dricul carului; scaun. PERINTH, colonie grecească întemeiată de colonişti ionieni din Samos (600 î.Hr.), pe coasta tracică a Propontidei, la V de Byzantion (azi Eregli, Turcia). Ocupată de Darius (513 î.Hr.), este eliberată în 476/475 î.Hr., când intră în sfera de influenţă a Atenei (sec. 5-4 î.Hr.), făcând parte din cea de-a doua ligă delio-atică. Asediată de regele Filip II al Macedoniei, fără succes (341/340 Î.Hr.), intră ulterior sub stăpânirea acestuia. Dependentă de Regatul Pergam (189 î.Hr.) şi din 129 î.Hr. de Roma. Decade la mijlocul sec. 3 d.Hr., renaşte sub Diocleţian, când îşi schimbă numele în Heracleea Pontica. îşi pierde importanţa după proclamarea oraşului Constantinopol (330) drept capitală a Imp. Roman. PERIOADĂ (< fr.; gr. periodos „circuit" < peri- + hodos „drum") s. f. 1. Interval de timp în cursul căruia se desfăşoară anumite fenomene sau evenimente; fază, epocă, răstimp. 2. (FIZ.) Intervalul de timp după care se repetă un fenomen variabil; durata fiecăreia dintre succesiunile de stări identice care alcătuiesc un fenomen periodic. 3. (FIZ.) P. de înjumătăţire v. înjumătăţim. 4. (MAT.) Cel mai mic număr adăugat argumentului unei funcţii numerice care nu schimbă valoarea funcţiei (ex. 2 n este perioada funcţiei sin x). 5. (GEOL.) Subdiviziune a timpului geologic mai mică decât era, căreia îi corespunde în spaţiu un sistem de strate; se divide în epoci geologice. ^ P. glaciară v. gla-ciaţie, epocă glaciară. 6. (BOT.) P. de vegetaţie = interval de timp în care plantele îşi desăvârşesc întregul ciclu biologic; variază de la o specie la alta şi în funcţie de factorii climatici. 7. (CHIM.) Şir orizontal în care sunt aranjate elementele în sistemul periodic al elementelor, după care proprietăţile lor se repetă. Numărul perioadei este caracterizat de numărul cuantic principal. Se cunosc şapte perioade. ^ P. de inducţie = durată de timp după care o reacţie în lanţ începe să se desfăşoare cu viteza corespunzătoare condiţiilor respective. Se datorează prezenţei unor inhibitori în mediul de reacţie. 8. P. de latenţă = timpul de evoluţie ascunsă a unei boli; v. latenţă. 9. (LINGV.) Frază, de obicei amplă, cu caracter unitar, armonios, datorat în special simetriei structurale. Pentru părţile unei p. condiţionale se folosesc termenii protază şi apodoză. 10. (MUZ.) Idee muzicală formată de obicei din două sau din mai multe fraze. PERIODIC, -Ă (< ngr., fr„ lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care se repetă în mod identic după intervale de timp (aproximativ) egale; care survine la intervale regulate; care constă din parcurgerea repetată a aceleiaşi succesiuni de stări în intervale de timp egale. 2. S. n., adj. (Revistă, buletin etc.) care apare la intervale regulate (săptămânal, lunar etc.). 3. Adj. (MAT.) Funcţie p. = funcţie care admite o perioadă. Fracţie p. = fracţie zecimală în care, după virgulă, se repetă la infinit o anumită cifră sau un grup de cifre. 4. Adj. (CHIM.) Sistemul p. al elementelor = mod de clasificare a elementelor chimice după proprietăţile lor (masă atomică, număr atomic). începând din sec. 19 au existat SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR, DUPĂ D.l. MENDELEEV (0 1 şirul . ® ş 1 s 2 Z GRUPELE ELEMENTELOR a? 55 | I II III IV V VI VII a b a b a b a b a b a b a b VIII ° H 1 He 2 1 1 K 1,008 1 4,0026 2 Li 3 Be 4 5 B 6 c 7 N 8 O 9 F Ne 10 2 II L K 1 2 3 4 5 6 7 .8 6,939 2 9,012 2 2 10,811 2 12,011 2 14,007 2 15,999 2 18,998 20,183 2 M Na 11 1 Mg 12 2 3 13 Al 4 14 Si 5 15 P 6 16 S 7 17 CI Ar 18 8 3 III L 8 8 8 8 8 8 8 8 K 22,989 2 24,312 2 2 26,98 2 28,086 2 30,974 2 32,064 2 35,453 39,948 2 N K 19 1 20 2 21 2 22 2 23 2 24 1 25 2 26 2 27 2 28 2 M 8 8 9 10 11 13 13 14 15 16 IV L 8 Ca 8 Sc 8 Ti 8 V 8 Cr 8 Mn 8 Fe 8 Co 8 Ni 8 K 39,102 2 40,08 2 44,956 2 47,90 2 50,94 2 51,996 2 54,938 2 55,847 2 58,933 2 58,71 2 N 1 29 2 30 3 31 4 32 5 33 6 34 7 35 36 8 M 18 18 18 18 18 18 18 18 V L 8 Cu 8 Zn 8 Ga 8 Ge 8 As 8 Se 8 E ir Kr 8 K 2 63,54 2 65,37 2 69,72 2 72,59 2 74,92 2 78,96 2 79,909 83,80 2 0 37 1 38 2 39 2 40 2 41 1 42 1 43 2 44 1 45 1 46 N 8 8 9 10 12 13 13 15 16 18 VI M Rb 18 Sr 18 Y 18 Zr 18 Nb 18 Mo 18 Te 18 Ru 18 Rh 18 Pd 18 L ,8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 K 85,47 2 87,62 2 88,905 2 91,22 2 92,906 2 95,94 2 [971 2 101,07 2 102,905 2 106,4 2 o 1 47 2 • 48 3 49 4 50 5 51 6 52 7 53 N 18 18 18 18 18 18 18 54 18 VII M 18 Ag 18 Cd 18 In 18 Sn 18 Sb 18 Te 18 Xe 18 L 8 8 8 8 8 8 8 8 2 107,87 2 112,40 2 114,82 2 118,69 2 121,75 2 127,60 2 126,904 131,30 55 1 56 2 57 2 72 2 73 2 74 2 75 2 76 2 77 2 78 1 0 8 8 9 10 11 12 13 14 15 17 N 18 18 18 32 32 32 32 32 32 32 VIII M Cs 18 Ba 18 La* 18 Hi 18 Ta 18 W 18 Re 18 Os' 18 Ir 18 * 18 L K 8 8 8 8 8 8 8 •8 8 8 132,905 2 137,34 2 138,91 2 178,49 2 180,948 2 183,85 2 186,21 2 190,2 2 192,2 2 195,09 2 1 79 2 i B0 3 81 4 82 5 83 6 84 7 85 86 8 0 18 18 18 18 18 18 18 18 N 32 32 32 32 32 32 32 32 IX M 18 Au 18 Hg 18 TI 18 Pb 18 Bi 18 Po 18 At Ri 18 L K 8 8 8 8 8 8 8 8 2 196,97 2 200,59 2 204,39 2 207,19 2 208,98 2 210 2 [210] 222 2 87 1 88 2 89 2 90 91 92 Q 8 8 9 P 0 18 18 18 7 X N Fr 32 Ra 32 AC” 32 (Th) (Pa) (U) M 18 18 18 K 8 8 8 [223] 2 226,05 2 227 2 *LANTANIDE 58-71 58 2 59 2 60 2 61 2 62 2 63 2 64 2 65 2 66 2 67 2 68 2 69 2 70 2 71 2 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 Ce 18 Pr 18 Nd 18 Pm 18 Sm 18 EU 18 Gd 18 Tb 18 Dy 18 Ho 18 Er 18 Tm 18 Yb 18 Lu 18 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 140,12 2 140,91 2 144,24 2 [145] 2 150,35 2 151,96 2 157,25 2 158,92 2 162,50 2 164,93 2 167,26 2 168,93 2 173,04 2 174,97 2 **ACTINIDE 90-103 90 2 91 2 92 2 93 2 94 2 95 2 96 2 97 2 98 2 99 2 100 2 101 2 102 2 103 2 10 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 18 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 Th 32 Pa 32 U 32 Np 32 Pu 32 Am 32 Cm 32 Bk 32 Cf 32 Es 32 Fm 32 Md 32 No 32 Lr 32 18 18 18 18 18 18 18 18 18 18 18 18 18 18 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 232,04 2 231 2 238,03 2 [237] 2 [244] 2 [243] 2 [247] 2 [247] 2 [251] 2 [254] 2 [253] 2 [256] 2 [254] 2 [257] 2 Notă. Numărul electronilor din fiecare strat este indicat în fiecare căsuţă de cifrele de la marginea opusă aceleia în care se găseşte simbolul elementului. 297 PERISTOM numeroase încercări de clasificare a elementelor (Johann W. Dobereiner, 1828; Beguyer de Chancourtois, 1862; John Alexander Newlands, 1864). D.l. Mendeleev (în 1869) a descoperit legea periodicităţii şi a aranjat elementele în ordinea crescândă a masei lor atomice într-un tabel (sistemul periodic al elementelor, pe care-l revizuieşte în 1871). Completat cu elementele descoperite ulterior (gazele rare), tabloul constă din şapte şiruri orizontale, numite perioade şi nouă coloane verticale, numite grupe. O clasificare asemănătoare a fost propusă în acelaşi an de Julius Lothar Meyer. Dezvoltarea ulterioară a teoriei structurii atomului a condus la concluzia că numărul de protoni din nucleul atomului unui element (numărul atomic) este identic cu numărul de ordine al elementului în sistemul p. al lui Mendeleev, acesta devenind criteriul de clasificare a elementelor (A. van den Broeck, 1911; H. G. Moseley, 1913) şi că aranjarea elementelor în sistemul p. este determinată de structura straturilor de electroni ale atomilor (N. Bohr, 1922). PERIODICITATE (< fr.) s. f. 1. însuşire a unui fenomen sau a unei acţiuni de a fi periodică (1). 2. (MAT.) Proprietate a unei funcţii sau a unei fracţii de a fi periodică. 3. (CHIM.) Legea periodicităţii = lege conform căreia proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor chimice variază periodic în funcţie de numărul lor atomic, adică de poziţia pe care o ocupă elementele în sistemul periodic. PERIODIZA (< perioadă) vb. I tranz. A stabili perioade în cadrul unei discipline cu caracter istoric. PERIQST (< fr.; {s> peri- + gr. osteon „os") s. n. (ANAT.) Membrană conjunctiv-fibroasă alburie care înveleşte osul, cu excepţia părţilor acoperite de cartilaj; se uneşte cu osul prin numeroase fascicule de fibre colagene şi vase sangvine; de p. se fixează muşchii, ligamentele şi fasciculele ten-dinoase. La nivelul p. se realizează creşterea în grosime a osului şi formarea căluşului după fractură. ♦ F. alveolar = periost care fixează rădăcina dintelui în alveolă. PERIOSTITĂ (< fr. {i}) s. f. Inflamaţie a periostului cauzată de un traumatism, de propagarea unei infecţii sau de o inflamaţie din vecinătate. PERIPATETIC -Ă (< fr., lat.; {s} gr. peripatetikos < peripatein „a se plimba") adj. Care se referă la doctrina lui Aristotel şi a şcolii lui. Şcoala p. = şcoala filozofică din Grecia antică (sec. 4 î.Hr.-sec. 3 d.Hr.), întemeiată de Aristotel şi denumită astfel pentru că acesta purta convorbiri cu discipolii plimbându-se. A acordat o mare importanţă cercetărilor ştiinţifice concrete în domeniul botanicii, matematicii, astronomiei, medicinei etc. Printre reprezentanţii săi s-au numărat Theofrast, Eudem şi Andronic din Rodos, Straton din Lampsakos, Alexandru din Aphrodisias ş.a. V. Lyceum. PERIPATETjSM (< fr.) s. n. Doctrina lui Aristotel şi a continuatorilor lui. PERIPEŢIE (< fr.; {s} gr. peripeteia „eveniment neprevăzut", „schimbare bruscă") s. f. întâmplare sau serie de întâmplări neprevăzute, impresionante, care intervin în viaţa cuiva. ♦ (într-o operă literară) Episod cuprinzând întâmplări neaşteptate, care schimbă radical evoluţia personajului. Termenul a fost folosit pentru prima oară de Aristotel („Poetica"), cu referire la tragedie. PERjPLU (< fr.; {s} peri- + gr. plein „a naviga") s. n. Călătorie lungă (adesea anevoioasă) pe mări şi pe oceane; p. ext. orice fel de călătorie îndelungată şi grea. PERIPTER (< ngr., fr., lat.; {s} peri-+ gr. pteron „aripă") s. n., adj. (Edificiu) în plan dreptunghiular, înconjurat cu un şir de coloane; p. este cel mai frecvent tip de templu grecesc din perioadele arhaică şi clasică. PERISABIL, -Ă (< fr.) adj. Care este supus alterării, degradării, care nu poate fi păstrat mult timp. PERISABILITATE (< perisabil) s. f. însuşirea a ceea ce este perisabil. ♦ Scădere cantitativă care se produce (şi care se acceptă ca normală) la unele mărfuri, din cauza evaporării, uscării sau din cauza eliminării din circuit a unei părţi din marfă, ca urmare a distrugerii sau degradării prin manipulare ori ca urmare a unor procese naturale de alterare. PERISCOP (< fr. {i} {s} peri- + gr. skopein „a examina") s. n. Instrument optic în care razele de lumină sunt deviate cu ajutorul oglinzilor sau al prismelor cu reflexie totală şi care permite observatorilor aflaţi în tranşee, submarine etc. să urmărească ceea ce se întâmplă la suprafaţa pământului sau a apei. Primul periscop instalat pe un submarin francez datează din 1893, iar periscoape de tranşee au fost folosite în Primul Război Mondial. PERISFERĂ (< fr.; {si peri- + gr. sphaira „sferă") s. f. (înv.) înveliş intern al Pământului, care se întinde de la suprafaţă şi până la adâncimea de 1 200 km. PERISjP s. n. (GEOGR.) Cordon litoral; săgeată litorală; lido, tombolo. PERISODACTIL (< fr.; {s} gr. perissos „în plus, impar" + daktylos „deget") s. n. (ZOOL.) Imparicopitat. PERISTALTjSM (< fr.) s. n. Denumire a ansamblului mişcărilor musculaturii unui organ intern cavitar (stomac, intestin, ureter etc.) prin unde succesive de contracţii, care are ca efect propulsia şi evacuarea conţinutului acestuia. PERISTjL (< fr.; {s} peri- + gr. stylos „coloană") s. n. Galerie formată dintr-un şir de coloane, care mărgineşte un edificiu (pe toate laturile). ♦ Galerie interioară în clădirile Greciei antice. în arhitectura romană p. reprezenta curtea interioară principală, înconjurată de coloane. PERISTQM (< fr.; {s} peri- + gr. stoma „gură") s. n. 1. Inel alcătuit din elemente denticulare, dispus în jurul deschiderii capsulei la muşchi. 2. Regiune din jurul gurii la multe neverte- PERIŞ 298 braţe, care ajută uneori la colectarea hranei. PERIŞ, com. în jud. Ilfov, situată în câmpia Vlăsiei; 6 811 loc. (2003). Staţie de c.f. Expl. de petrol şi gaze naturale. Prelucr. lemnului. Creşterea porcinelor şi a păsărilor. Staţiune de cercetări zootehnice (pentru porcine). Biserica Sf. Nicolae (sfârşitul sec. 16-1626). între 23 ian. 1981 şi 12 apr. 1996 a făcut parte din Sectorul Agricol Ilfov. PERIŞANI, com. în jud. Vâlcea, situată în depr. Loviştea, pe râul Băiaş; 2 665 loc. (2003). în arealul satului Titeşti au fost descoperite vestigiile unui castru roman (54,6 x 32,3 m) construit, în sec. 2 d.Hr., din piatră de râu, pe Limes alutanus. Bisericile de lemn Cuvioasa Parascheva (1797- 1799), Sf. Gheorghe (sec. 18), Sf. Nicolae (1808, refăcută în 1880) şi Sf. Dumitru (1886), în satele P., Mlăceni, Bratoveşti şi Băiaşu. PERIŞOARĂ (< pară?) s. f. (Mai ales la pl.) Cocoloş de carne tocată amestecată cu orez, ou, verdeţuri etc. care se foloseşte la prepararea unor mâncăruri. PERIŞOR (< păr1) s. m. 1. Diminutiv al lui păr1. Perişori absorbanţi v. păr1 (3). 2. Denumire dată plantelor erbacee sau subarbuştilor (c. 40 de specii) din genul Pyroia, cu frunze verzi şi iarna, flori solitare sau în raceme terminale şi fructe capsule dehiscente (ex. Pyroia secunda). 3. Denumire dată plantelor din genul Elymus, familia gramineelor, cu frunzele ovale şi păroase. PERIŞOR, grind în complexul lacustru Razim-Sinoie. PERIŞOR, com. în jud. Dolj, situată în câmpia Desnăţuiului; 1 836 loc. (2003). Zonă de interes cinegetic. în satul P., menţionat documentar în 1573, se află biserica Sf. Nicolae (1862) şi biserica de lemn Sfinţii Voievozi (ante 1845), iar în satul Mărăcinele, biserica Sf. Nicolae (1694, cu renovări ulterioare). PERIŞORII, com. în jud. Călăraşi, situată în câmpia Bărăganului; 5 340 loc. (2003). Staţie de c.f. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981 a făcut parte din jud. Ialomiţa. PERITEASCA, lac pe cordonul litoral, din complexul lagunar Razim- Sinoie. Pe acest cordon se află rezervaţia Periteasca—Leahova—Gura Portiţei (3 900 ha), caracterizată prin prezenţa grindurilor care oferă condiţii prielnice de hrană şi cuibărit pentru păsările de ţărm (egreta, stârcul galben, gârliţa mare, raţa sunătoare ş.a.). Comunică cu Marea Neagră prin gura Periboina. PERITECIU (< fr., lat.) s. n. Tip de fructificaţie la ascomicete şi licheni în care se formează ascele şi ascosporii. PERITECTIC ({s} peri- + gr. tektos „solubil") s. n. Fază a unui aliaj binar cu componenţi miscibili doar în stare solidă, aflată la o temperatură cuprinsă între valorile temperaturilor de topire ale componenţilor. PERITERESTRU (< peri- + terestru) adj. Care se află în jurul Pământului; circumterestru. PERITONEU (< lat.; {s} peri- + gr. teinein „a întinde") s. n. Membrană seroasă subţire care căptuşeşte pereţii cavităţii abdominale (p. parietal) şi acoperă organele abdominale (p. visceral), delimitând un spaţiu închis, numit cavitatea peritoneală; (pop.) prapur (3). PERITONfTÂ (< fr. {i}) s. f. Inflamaţie acută sau cronică a peritoneului, generalizată sau localizată, de natură infecţioasă (bacilul Koch, pneumococ, streptococ etc.). PERIURBAN (< peri- + urban) adj. Situat la periferia unui oraş, în aria de influenţă imediată a oraşului respectiv. Sin. preorăşenesc. -0* Arie (zonă) p. = areal care înconjură un oraş, cuprinzând localităţi, terenuri agricole, obiective industriale, comerciale, recreative etc. strâns legate de activităţile din oraşul respectiv; beneficiază, de obicei, de o reţea amplă de căi de comunicaţie, care asigură o legătură rapidă cu oraşul. Extinderea sa variază foarte mult, în funcţie de importanţa oraşului respectiv şi de infrastructura activităţilor de transport (adesea prezentând prelungiri pe direcţia principalelor căi de comunicaţie). Tradiţional, o arie din care se recrutează forţă de muncă şi în care se obţin produse agricole cerute pe piaţa oraşului (îndeosebi legume şi zarzavaturi, lapte, ouă, flori tăiate); în prezent constituie şi o supapă pentru descongestionarea spaţiului urban, prin construcţia de locuinţe, adesea cu grad ridicat de confort, pentru populaţia orăşenească, mari obiective industriale, complexe comerciale, dotări moderne pentru activităţi recreaţionale. PERIUŢĂ (< perie) s. f. 1. Diminutiv al lui perie. ♦ (Fam.) Om linguşitor. 2. Segment al piciorului albinei acoperit cu fire păroase. PERJĂ s. f. Specie de prună a cărei pulpă se desprinde uşor de pe sâmbure. Anthony Perkins PERKIN [pe:kin], Sir William Henry (1838-1907), chimist britanic. Cercetări în domeniul coloranţilor. A descoperit (1856) primul colorant sintetic de anilină (moveina) şi a fondat (1857), la Harrow, o fabrică pentru coloranţi din anilină. PERKINS [peikins], Anthony (1932-1992), actor american de film. Interpret cu un farmec special, bazat pe temperamentul sensibil şi un joc profund interiorizat. Creator al unor personaje timide, neliniştite, anxioase („Frica iese din ascunziş", „Dr. Jekill şi Mr. Hyde", „Ultimul ţărm", „Psihoză", „Vă place Brahms?", „Procesul", „între noapte şi zi", „Demonul de alături"). PERL (< germ.) s. n. (POLIGR.) Denumire tradiţională pentru corpul de literă de cinci puncte tipografice. PERL, Martin Lewis (n. 1927), fizician american. Prof. univ. la Michigan şi Stanford. Cercetări asupra particulelor elementare. împreună cu F. Reines a descoperit particula elementară uşoară numită „tau". A construit camera cu bule. Premiul Nobel pentru fizică (1995), împreună cu Fr. Reines. PERLA, numele popular al stelei Gemma din constelaţia Coroana Boreală. Martin Lewis Perl 299 Ionel Peiiea PERLARE (< perlă) s. f. Fenomenul de strângere a cernelii prea fluide sub formă de perle pe suprafaţa tipăriturii. PERLAS, Archipielago de las arhipelag în statul Panama, Golful Panama al Oc. Pacific; 1 166 km2. Renumit în trecut pentru pescuitorii de perle. PERLĂ (< fr., it., germ.) s. f. 1. (MINER.) Piatră semipreţioasă de podoabă, cenuşie-argintie, cu luciu sidefiu, de formă sferică şi dimensiuni milimetrice, alcătuită din aragonit depus prin secreţie în jurul corpurilor străine (de obicei un grăunte de nisip) pătrunse în interiorul unor scoici (în special stridii) folosită în special pentru bijuterii; mărgăritar (1). Viaţa unei p. naturale este de 150-200 de ani. Perle de cultură = formaţiuni sidefoase secretate în interiorul unor moluşte (Pinclada mertensi) productive, ca urmare a intervenţiei omului care declanşează debutul procesului de selecţie. ♦ Imitaţie a acestei pietre folosită pentru podoabe. ♦ Fig. Persoană sau lucru de mare valoare. ♦ Fig. (Ir.) Eroare grosolană, ridicolă; gafă verbală. 2. P. de peşteră = concreţiune de formă sferoidală sau ovală, formată prin precipitarea carbo-natului de calciu pe planşeul sau peretele unei peşteri, în jurul unui grăunte de nisip sau mic fragment de calcar. 3. Element ornamental de formă sferică, folosit la decorarea unor muluri arhitecturale. 4. (VITICULT.) P. de Csaba = soi timpuriu de viţă de vie, originar din Ungaria, cu ciorchini cilindrici sau cilindro-conici, cu boabe îndesate albe-verzui, cu pieliţa subţire şi aromă tămâioasă. PERLEA, Ionel (1900-1970, n. sat Ograda, jud. Ialomiţa), dirijor şi compozitor român. Stabilit în S.U.A. (1949). Prof. la Conservatorul din Bucureşti. Director al Operei din Bucureşti. Dirijor de operă la Cluj şi Bucureşti; concerte simfonice cu orchestrele Filarmonicii şi Radio (1936-1944), apoi carieră internaţională în Italia (1945-1949, dirijor permanent la Scala din Milano), apoi în S.U.A. la Metropolitan Opera şi Carnegie Hali din New York şi în alte oraşe. Prof. la Manhattan School of Music. Turnee în întreaga lume. Mare interpret al creaţiei româneşti: Paul Constantinescu, Th. Rogalski, S. Drăgoi, M. Andricu, M. Jora) şi al repertoriului universal, unul dintre marii dirijori români de reputaţie mondială. Creaţie simfonică şi camerală de orientare neoclasică şi de inspiraţie naţională (un cvartet de coarde, „Variaţiuni simfonice pe o temă proprie", un concert pentru pian, lieduri). PERLINGUAL, -Ă (germ.; {s> lat. per „prin" + lingua „limbă") adj. (Despre medicamente) Care se administrează sub formă de comprimate plasate sub limbă (ex. nitroglicerina, unii hormoni), fiind resorbite imediat de mucoasa linguală. PERLIS, stat în Malaysia, în NV pen. Malacca, la graniţa cu Thailanda; 795 km2; 204,4 mii loc. (2000). Centrul ad-tiv: Kangar. Expl. forestiere şi de cositor. Culturi de orez; plantaţii de cauciuc. Pescuit. PERLjT (< fr., germ., rus. {i}) s. n. Rocă vulcanică sticloasă, caracterizată prin existenţa unui sistem de crăpături sferoidale produse prin răcirea bruscă a lavei. PERLjTĂ (< fr. {i}) s. f. Constituent structural al aliajelor fier-carbon, reprezentând un amestec de ferită şi cemen-tită, având un conţinut de 0,8% carbon. PERLMAN, Itzak (n. 1945), violonist israelian. Stabilit în S.U.A. (1958). Bolnav de poliomielită de la 4 ani, imobilizat în scaun cu rotile. Carieră internaţională, cu orchestra sau în muzica de cameră. Activitate pedagogică nonconformistă, cursuri de vară. Atracţie pentru piesele de virtuozitate, pentru concertele roman- Itzak Perlman PERMANENTĂ tice, dar şi pentru repertoriul violonistic rar abordat, sau jaz (înregistrări cu Andre Previn). Frazare de o mare puritate, sunet cald şi amplu, capacitate de a conferi virtuţi de capodoperă unor piese marginale. PERLQN (< germ.) s. n. Fibră textilă sintetică de tipul relonului. PERM, oraş în estul părţii europene a Federaţiei Ruse, port pe Kama; 1,02 mii. loc. (2002). Important nod de comunicaţii. Aeroport. Metalurgie. Constr. de maşini agricole, de motoare pentru avioane şi de utilaj minier; şantier naval. Ind. chimică, de prelucr. şi chimizare a petrolului, de prelucr. a lemnului, electrotehnică, poligrafică, textilă, a pielăriei şi alim. Combinat de celuloză şi hârtie. Hidrocentrală. Universitate (1916); institute de învăţământ superior. Teatru dramatic. Biserica mănăstirii Petro-pavlovsk (1757-1764), cu cinci cupole. Cunoscut din sec. 17 şi fondat în 1723. între 1940 şi 1957 s-a numit Molotov. PERMAFRQST (PERGELISQL) (< fr.) s. n. Strat de sol sau rocă afectat de îngheţ peren; poate atinge grosimi de la câţiva metri la 150 m, excepţional până la 400 m; în timpul verii se dez-gheaţă doar la suprafaţă (pe câţiva metri sau decimetri). Este caracteristic climatului polar şi subpolar. Sin. merzlotă. PERMALLOY [p9:maeloi (cuv. engl. {i}; {s} per[meable] „permeabil" + alloy „aliaj") s. n. Tip de aliaje fier-nichel, cu permeabilitate magnetică mult mai mare decât cea a fierului pur, folosit la confecţionarea miezurilor magnetice pentru transformatoare electrice, relee etc. PERMANENT -A (< fr., lat.) adj. 1. Care există, durează, se petrece fără întrerupere; necontenit, neîntrerupt; care funcţionează neîntrerupt o perioadă de timp determinată. ^ Ondulaţie p. (şi substantivat, n.) = ondulaţie a părului realizată cu soluţii speciale, care se menţine câteva luni. Păr p. (şi substantivat, n.) = păr cu ondulaţie p. ♦ (Despre salariaţi) Angajat definitiv în schema unei instituţii, firme etc. Armată p. = armată menţinută neîntrerupt de un stat prin recrutări periodice. 2. (CHIM.) Gaze permanente = gaze care îşi conservă starea la toate temperaturile şi sub toate presiunile. PERMANENTIZA (< permanent) vb. I refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină permanent; a statornici. PERMANENŢĂ (< fr.) s. f. Starea unui lucru sau a unei acţiuni care durează fără întrerupere. -0- Loc. în permanenţă = fără întrerupere; permanent, mereu. ♦ (Concr.) Birou sau PERMANGANAŢI 300 serviciu care funcţionează permanent în anumite instituţii sau întreprinderi. PERMANGANAŢI (< fr. fi}) s. m. pl. Săruri ale acidului permanganic. Per-manganat de potasiu = substanţă cristalină, violetă, cu reflexe metalice, solubilă în apă, în soluţi având culoarea roşie-violetă, cu proprietăţi oxidante. Se foloseşte ca decolorant în industria textilă, ca oxidant în chimia analitică, ca dezinfectant etc. PERMANGANIC (< fr.) adj. Acid ~ = acid care conţine mangan, stabil numai în soluţie apoasă, cu proprietăţi oxidante. PERMEABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre membrane sau materiale poroase) Care permite trecerea prin el a unui lichid sau a unui gaz. PERMEABILITATE (< fr., lat.) s. f. 1. însuşire a unui material de a fi permeabil. 2. (FIZ.) P. magnetică = mărime caracteristică materialelor magnetice, egală cu raportul dintre inducţia magnetică şi intensitatea câmpului magnetic. PERMEAMETRU (< fr. {i}; {s} fr. permea[bilite] „permeabilitate" + gr. metron „măsură") s. n. Instrument pentru măsurarea permeabilităţii (magnetice) a materialelor. Se notează cu m_. PERMEANŢĂ (< fr., engl.) s. f. (FIZ.) Mărime egală cu raportul dintre fluxul magnetic care străbate un circuit magnetic şi tensiunea magnetică din lungul circuitului. P. este inversa reluc-tanţei şi analogă conductanţei unui circuit electric. PERMEKE [permeka], Constant (1886-1952), pictor şi sculptor belgian. Reprezentant al expresionismului flamand, influenţat de cubism şi de arta neagră. Figuri de ţărani şi pescari riguros stilizate, exprimând forţă fizică („Secerătorul", „Mama şi fiul", „Logodnicii"). PERMENDUR ({s} lat. permeare „a trece“ şi engl. durabie „durabil") s. n. Aliaj magnetic moale de fier şi cobalt, de obicei cu un adaos de vanadiu. Se foloseşte la fabricarea membranelor de telefon, a pieselor polare pentru elec-tromagneţi etc. PERMIAN (de la n. pr. Perm, oraş în Rusia), ultima perioadă (serie) a Paleozoicului, care a durat c. 40 de milioane de ani (între c. 286 şi 245 mii. ani), caracterizată prin dispariţia trilobi-ţilor, dezvoltarea gimnospermelor şi declinul criptogamelor vasculare; sunt frecvente unele foraminifere, briozoare, brahiopode, unele crustacee, stego-cefalii, unele reptile etc. Mişcări tectonice intense (ultimele fose ale cutărilor hercinice) şi vaste regresiuni marine. Printre depozitele sedimentare larg răspândite se numără cărbunii, sarea, gresia roşie. PERM|S (< fr.) s. n. Autorizaţie dată de un organ competent pentru exercitarea anumitor activităţi de către persoana căreia i se eliberează (ex. p. de vânătoare). PERMISIUNE (PERMISIE) (< fr., lat.) s. f. 1. învoire dată cuiva de a face ceva; îngăduinţă, încuviinţare, aprobare. 2. (în forma permisie) învoire dată unui militar de a părăsi serviciul pentru o perioadă scurtă de timp. PERMISjV, -Ă (< fr.) adj. Care este admis uşor; care permite sau tolerează comportamente, practici pe care alţii le-ar dezaproba sau sunt vizate a fi reprimate. PERMITE (< lat., fr.) vb. III 1. Tranz. A da voie, a încuviinţa, a îngădui. 2. Refl. (Cu pron. pers. la dativ) A-şi lua libertatea de a face ceva, a îndrăzni. PERMITIVITATE (< fr., engl.) s. f. (FIZ.) Mărime caracteristică dielectricilor, egală cu raportul dintre inducţia electrică şi intensitatea câmpului electric; constantă dielectrică. PERMOSER [permo:zer], Balthasar (1651-1732), sculptor german. Reprezentant al barocului. Ca pictor al Curţii din Dresda (1689), a colaborat la decorarea palatului Zwinger. Scene mitologice pline de dinamism, cu preferinţă pentru redarea corpului omenesc în mişcare („Hercule strangulând şarpele", „Zeul Amor pregătindu-şi arcul"); portrete („Apoteoza principelui Eugeniu", „Ecce homo“). PERMUTA (< fr., lat.) vb. I tranz. (MAT.) A efectua o permutare. PERMUTABIL, -Ă (< fr.) adj. (MAT.) Care rămâne invariant printr-o permutare. PERMUTARE (< permuta) s. f. (MAT.) Transformare biunivocă a unei mulţimi (de obicei finită) pe ea însăşi (ex. toate p. posibile ale literelor x, y, z sunt: x, y, z; xy, xz; yx, yz; zx, zy; xyz, xzy, yxz, yzx, zxy şi zyx. P. cu n elemente luate toate deodată este ni). PERMUTJT (< fr. {i}; {s} lat. permuto „a schimba") s. n. Schimbător de ioni sintetic, întrebuinţat în special la dedurizarea apei. PERNAMBUCO [pernăbuku], stat în NE Braziliei, cu ieşire la Oc. Atlantic; 98,9 mii km2; 8,08 mii. loc. (2002). Centrul ad-tiv: Recife. Expl. forestiere. Plantaţii de arbori de cacao şi de cafea, de trestie de zahăr; culturi de orez, porumb, bumbac; legumicultură; pomicultură. Creşterea animalelor. PERNĂ (PERINĂ) (< ser., ucr.) s. f. 1. Un fel de sac din pânză umplut cu fulgi (mai rar cu lână, câlţi etc.), pe care îşi pune cineva capul când se culcă. P. electrică = obiect asemănător cu o p. (1), în care sunt introduse rezistenţe electrice izolate şi relee de protecţie, folosit ca termofor. ♦ Obiect de tapiţerie format dintr-un săculeţ umplut cu iarbă de mare, cu păr de cal etc., care se fixează pe băncile unui automobil, pe anumite mobile etc. 2. Bucată de lemn care se pune între tavan şi capătul superior al unui stâlp. 3. P. de aer = stratul de aer cu rol de lubrifiant care se află între două suprafeţe în mişcare relativă. PERNICIQS, -OASĂ (< fr.; {s} lat. pernicies „dezastru") adj. (Livr.) Care produce un rău, care are o evoluţie gravă; dăunător, vătămător. -0- Anemie p. = formă gravă de anemie, de tip macrocitar-megaloblastic, provocată de absorbţia deficitară a vitaminei B12. Se manifestă prin scăderea drastică a globulelor roşii, tulburări digestive (atrofia mucoasei) şi nervoase. Febră p. = formă gravă a malariei. PERNIK, oraş în V Bulgariei, situat pe cursul superior al fl. Struma, ia 25 km SV de Sofia; 86,1 mii loc. (2001). Important nod feroviar. Centru carbonifer (lignit). Siderurgie; constr. de utilaj minier; ind. chimică, a mat. de constr. şi alim. Fortăreaţă bizantină, între 1949 şi 1962 s-a numit Dimitrovo. PERNjŢĂ (< pernă) s. f. Diminutiv al lui pernă (1). ^ P. de uns = obiect confecţionat din lână sau bumbac, care serveşte la ungerea mecanismelor. PERNOV v. Pâmu. PERQN (< fr.) s. n. 1. Platformă amenajată în gări, de-a lungul liniilor de cale ferată, pentru a uşura urcarea şi coborârea călătorilor din vagoanele trenurilor. 2. Platformă, de obicei acoperită, înălţată cu câteva trepte în faţa intrării principale a unei clădiri. PER6N 1. Juan Domingo P. (1895-1974), ofiţer şi om politic argentinian. Lider al Partidului Justiţialist. Preşedinte al Argentinei (1946-1955, 1973-1974). Adept al unei a treia căi între socialism şi capitalism, a fost promotorul unor reforme politice (votul pentru femei) şi economice (naţionalizarea căilor ferate 301 PERPESSICIUS Juan Domingo Pâron Eva Duarte Pâron şi a unora dintre marile industrii), care i-au adus o popularitate imensă. Opoziţia faţă de biserică şi divergenţele cu armata au dus la lovitura de stat militară (1955), care l-a înlăturat de la putere; s-a exilat în Spania (1955-1973). 2. Eva Duarte P. (cunoscută sub numele de Evita) (1919-1952), actriţă, a doua soţie a lui P. (1). Colaboratoare a soţului său în problemele sociale. Foarte populară, s-a consacrat apărării şi ocrotirii oamenilor săraci. A refuzat postul de vicepreşedinte al republicii. 3. Maria Estela Martmez de P. v. Martînez de Per6n. PERONgU (< fr.) s. n. (ANAT.) Os lung şi subţire situat pe partea externă a gambei, articulat cu tibia şi meta-tarsul, împreună cu care formează scheletul gambei. Sin. fibula (termen folosit în prezent preferenţial în literatura de specialitate). PERONINĂ (< fr.) s. f. Narcotic cu acţiune mai puternică decât morfina. PERONOSPORĂ (< lat.) Nume dat mai multor ciuperci inferioare, parazite pe plante fanerogame. PERORA (< fr.; {s} lat. perorare „a pleda, a expune până la capăt") vb. I intranz. A vorbi mult şi cu emfază. PERORAL (< per- + oral) adv. Administrat pe cale bucală. PERORAŢIE (< lat.) s. f. Partea finală a unui discurs, caracterizată printr-un stil retoric şi un ton însufleţit şi emfatic, menit să capteze interesul şi adeziunea publicului; p. ext. vorbire însufleţită şi emfatică, destinată să convingă. PER OS (loc. lat.) loc. adv. Perorai. PEROSI, Lorenzo (1872-1956), orga-nist şi compozitor italian; călugăr. Director muzical la capela San Marco din Veneţia (1894-1897) şi la Capela Sixtină din Vatican (1897-1915). A compus oratorii în stil wagnerian, mise, motete, psalmi ş.a. P£ROT [pero], Alfred (1863-1925), fizician francez. Astronom-fizician la Observatorul din Meudon şi prof. univ. la Paris. A construit (1896), împreună cu Ch. Fabry, interferometrul, care le poartă numele. PlzROTIN [perote] (Perotinus Mag-nus, zis şi magister Perotinus) (c. 1160-c. 1238), compozitor francez. Ultimul şi cel mai cunoscut din cei trei principali discantişti care ilustrează, la sfârşitul sec. al 12-lea şi începutul sec. al 13-lea, şcoala zisă de la Notre-Dame de Paris, primii doi fiind Albert şi Leonin. Din lucrările sale, organa şi conduit, s-au păstrat două impozante „cvadruple": „Viderunt omnes" şi „Sede-runt principes". PEROV, Vasili Grigorievici (1833/ 1834-1882), pictor rus. Membru fondator ai grupării peredvijnicilor. Picturi pline de dramatism, inspirate din viaţa iobagilor („înmormântarea ţăranului", „Predica la ţară"), compoziţii istorice („Răscoala lui Pugaciov"), scene de gen („Vânători la popas"), portrete („Turgheniev", „Dostoevski"). PEROVSK v. Kzîl Orda PEROXIDAZE (< fr. {i}) s. f. pl. Enzime care catalizează desfacerea peroxizilor în prezenţa unui substrat oxidabil corespunzător. PEROXIZI (< fr. {i}) s. m. pl. Derivaţi ai apei oxigenate, rezultaţi prin înlocuirea hidrogenului acesteia cu metale sau cu radicali organici; conţin în moleculă gruparea caracteristică peroxi- (-0-0-). -O Peroxid de sodiu = substanţă gălbuie formată prin arderea sodiului în aer uscat. Reacţionează cu apa, formând apă oxigenată. Este un agent oxidant puternic. Peroxid de benzoil = substanţă organică cristalină, solubilă în dizolvanţi organici. Prin încălzire se descompune în radicali liberi. Se întrebuinţează pentru iniţierea reacţiilor de polimerizare. PEROXIZOM (< fr.) s. m. Component al celulei vegetale şi animale în care se află enzime implicate în oxidare (uratroxidaza şi catalaza). Au un rol activ în procesul de detoxificare, fiind foarte abundenţi în ficat şi rinichi. PERPELI (< bg.) vb. IV 1. Tranz. A frige puţin (la frigare, pe jeratic) o bucată de carne, slănină etc. ♦ A încălzi ceva la repezeală. 2. Tranz. Fig. A supune pe cineva la chinuri morale; a tortura. 3. Refl. Fig. (Despre oameni) A se zbate, a se zvârcoli; a se frământa. ♦ A se răsuci (în aşternut), a se întoarce pe o parte şi pe alta din cauza unei dureri fizice sau sufleteşti. PERPENDICULAR, -Ă (< lat., germ., fr.) adj. (Despre drepte, planuri sau p. ext. despre obiecte, părţi ale lor etc.; şi subst.) Care formează între ele unghiuri adiacente egale sau unghiuri diedre adiacente egale. ^ Dreaptă p. pe un plan = dreaptă care intersectează planul şi este perpendiculară pe oricare din dreptele conţinute în plan. Vectori perpendiculari = vectori al căror produs scalar este nul. PERPENDICULARITATE (< fr.) s. f. Proprietate a unor drepte sau plane de a fi perpendiculare între ele; relaţie care există între două drepte sau planuri care formează între ele unghiuri adiacente egale sau unghiuri diedre adiacente egale. PERPER (< ngr.) s. m. Monedă de aur bizantină bătută cu stemă proprie, care a circulat şi în Ţările Române în sec. 14-15. Numit şi hiperper. PERPERJT (< perpei) s. n. (în sec. 15-17, în Ţara Românească) Dare indirectă pe produsele comercializate sau pregătite în vederea comercializării (în special pe vii şi pe vin), plătită domniei. PERPESSICIUS (pseud. lui Dumitru Panaitescu) (1891-1971, n. Brăila), poet, critic şi istoric literar român. Acad. (1955). Perpessicius PERPETUA 302 Director general al Bibliotecii Acad. (1957), director al Muzeului Literaturii Române (din 1957) şi director-fondator (din 1970) al revistei „Manuscriptum". Bogată activitate publicistică („Dictando divers"). Lirică evocând experienţa războiului („Scut şi targă“) sau cu implicaţii fanteziste şi livreşti („Itinerar sentimental"). Comentarii critice remarcabile prin erudiţie, fineţea analizei, eleganţă şi culoare stilistică („Menţiuni critice", „Menţiuni de istoriografie literară şi folclor", „Lecturi intermitente"). Autor al unei ediţii monumentale a poeziei eminesciene şi, împreună cu I. Pillat, al unei „Antologii a poeţilor de azi". Premiul Naţional (1940). PERPETUA (< lat., fr.) vb. I refl. şi tranz. A dura sau a face să dureze veşnic sau un timp îndelungat; a (se) transmite (din generaţie în generaţie); a (se) continua. PERPETUARE {<£ perpetua) s. f. Faptul de a (se) perpetua; dăinuire de-a lungul vremii. <0- Perpetuarea speciei = continuarea existenţei unei specii prin reproducere. PERPETUU, -Ă (< lat.) adj. Care nu se sfârşeşte niciodată; necontenit; etern, veşnic. PERPETUUM (cuv. lat.) s. n. I. Realizare a unei entităţi perpetue. ^ (FIZ.) P. mobile = sistem mecanic, termic, electric etc. care ar fi capabil să funcţioneze ciclic şi să producă energie sau să efectueze lucru mecanic fără a primi energie din exterior (p.m. de prima speţă) sau consumând numai din energia termică a unui singur corp, fără a se afla în contact şi cu un alt corp mai rece decât primul (p.m. de a doua speţă). Realizarea unui p.m. a constituit o preocupare pentru inventatorii secolelor trecute, dar încercările lor s-au dovedit zadarnice, un astfel de sistem fiind în contradicţie cu legile fizicii. II (MUZ.) Compoziţie muzicală de virtuozitate, cu ritm rapid, alcătuită din sunete de valoare mică şi egală, a căror succesiune lasă impresia unei mişcări continue. PERPIGNAN [perpină], oraş în S Franţei, în NE m-ţilor Pirinei; 162,6 mii loc. (1999). Nod feroviar. Mare piaţă de vinuri, fructe şi legume. Ind. încălţămintei, hârtiei, textilă şi alim. Fabrică de jucării. Ceramică. Universitate (1349). Conservator. Muzeu numismatic. Castel în stil gotic (sec. 13-15, renovat în sec. 20), catedrala Saint-Jean (sec. 14-15), Primăria (sec. 13), Castillet (1367-1369, restaurat în sec. 15). Fundat (sec. 10) pe ruinele anticului Ruscino, a intrat în stăpânirea Aragonului (1172-1276), devenind ulterior capitala Regatului Majorca (1276-1344). în componenţa Franţei (din 1659). Are statut de oraş (1197). PERPLEX, -Ă (< fr., germ.; lat. perplexus „încurcat") adj. Surprins, uluit, stupefiat; încremenit, încurcat, dezorientat. PERPLEXITATE (< fr.; lat. perplexitas „ambiguitate") s. f. Surprindere amestecată cu nedumerire; uluire, stupefacţie; dezorientare în faţa unei situaţii neaşteptate. PERRAULT [pero] 1. Claude P. (1613-1688), arhitect, medic şi fizician francez. I se atribuie realizarea, în stil clasic, în colaborare cu arhitectul d’Orbay, a Colonadei Luvrului. A construit Observatorul din Paris (1667-1672). Autorul unui tratat de arhitectură; traduceri din opera lui Vitruviu. Studii de fiziologie animală („Mecanica animalelor"). 2. Charles P. (1628-1703), scriitor francez. Frate cu P. (1). Adversar al lui Boileau, s-a angajat în disputa dintre antici şi moderni, devenind unul dintre teoreticienii clasicismului, considerat la vremea aceea modern („Secolul lui Ludovic cel Mare", „Paralelă între antici şi moderni"). Celebru datorită poveştilor sale pentru copii, preluate din folclor („Scufiţa roşie", „Motanul încălţat", „Cenuşăreasa", „Barbă albastră", „Frumoasa din pădurea adormită" etc.) cuprinse în volumul „Istorisiri sau poveşti din trecut". Poeme; biografii („Oameni iluştri"). PERRAULT [pero], Dominique (n. 1953), arhitect francez. Orientare modernă (Şcoala Superioară de ingineri în electrotehnică şi electronică din Marne-la-Vallee, Biblioteca Naţională a Franţei din Paris). PERRET [pere], Auguste (1874- 1954), arhitect francez. împreună cu fraţii săi, Gustave (1876-1952) şi Charles Perrault Jean-Baptiste Perrin Claude (1880-1960), a fost unul dintre pionierii arhitecturii în beton armat. Lucrări de o mare vigoare, cu scheletul construcţiei vizibil, în care s-a dovedit un maestru al artei betonului (Teatrul de pe Champs-Elysees, Şcoala Normală de Muzică, Muzeul Lucrărilor Publice, azi Consiliul Economic şi Social, toate la Paris; reconstrucţia oraşului Le Havre, în colab. cu A. Persitz). PERRIN [pere] 1. Jean-Baptiste P. (1870-1942), fizician francez. Emigrat în S.U.A. (1940). Prof. univ. la Sorbona şi la Univ. Columbia din New York. *» M 303 PERSEIDE Studii privind sedimentarea unor particule aflate în mişcare browniană, care au condus la determinarea (1908) numărului lui Avogadro, fundamentând astfel concepţia atomică asupra structurii materiei. Cercetări asupra razelor catodice, a fluorescenţei, emisiei şi recepţiei sunetelor. Lucrări: „Tratat de chimie fizică. Principiile termodinamicii", „Mişcarea browniană şi realitatea moleculară", „Atomii", „Elementele fizicii", „Ştiinţă şi speranţă". M. de onoare al Acad. Române (1930). Premiul Nobel pentru fizică (1926). 2. Francis P. (1901-1992), fizician francez. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la Sorbona. Cercetări de fizică nucleară; a stabilit teoretic (1939) posibilitatea reacţiilor în lanţ. înalt comisar pentru energia atomică (1951-1970). PERRIN, [pere] Renâ (1893-1966), industriaş şi savant francez. Inventator al unui procedeu de elaborare rapidă a oţelurilor şi oţelurilor speciale (1930). în geologie şi petrografie a explicat meta-morfismul prin difuzia de ioni în solide. PERROCINTO, Eduardo (Aldo) (1852-1929), medic italian. Prof. univ. la Cagliari şi Pavia. Studii asupra proprietăţilor biologice ale sângelui, a proprietăţilor cancerigene ale celulelor, asupra malariei şi pelagrei. A perfecţionat o serie de tehnici operatorii. Lucrări: „Regenerarea nervilor", „Plăcuţele sangvine", „Regenerare şi transplant". M. de onoare al Acad. Române (1922). PERROT [pero], Jules Joseph (1810-1892), dansator şi coregraf francez. Debut în 1830 la Opera din Paris; partenerul Măriei Taglioni (1831) în „Flora şi Zefirul". A prezentat (1845) la Londra celebrul său pas de quatre. PERROUX [peru], Franpois (1903-1987), economist francez. Prof. la College de France. Fondatorul Institutului de Ştiinţe Economice Aplicate (1944), director al Institutului de Studii şi Cercetări Economice şi Sociale (din 1960). Lucrări în domeniul teoriei economice, al economiei aplicate şi al planificării („Economia secolului XX", „Tehnicile cantitative ale planificării", „Progresul economic"). A fundamentat teoria economiei dominante, a efectului de dominaţie asupra subdezvoltării, a efectului de antrenare, ca şi teoria polilor de dezvoltare. PERRY [peri], Fred (1909-1995), tenisman britanic. Câştigător al marilor concursuri de la Wimbledon (1934, 1935, 1936), Forest Hills (1933, 1934) şi Melbourne (1939); component al echipei Marii Britanii câştigătoare a Cupei Davis (1933, 1934, 1935, 1936), cu un procent de 86% din meciuri. Campion mondial la tenis de masă (1929). PERRY [peri] 1. Oliver Hazard P. (1785-1819), comandant de navă american. A luptat în Indiile de Vest şi în Mediterana (1799-1807), iar în 1812-1813, în războaiele împotriva flotei britanice, a obţinut victoriile de la lacul Erie şi Niagara (1813). 2. Matthew Calbraith P. (1794-1858), comandant de navă american. Frate cu P. (1). A luptat în războiul împotriva Mexicului, capturând Frontera, Tabasco, Laguna, Tuxpan şi Veracruz. în fruntea unei escadre a pătruns cu nouă nave în zona portului Edo (1854), impunând renunţarea la măsurile protecţioniste japoneze şi încheierea tratatelor (1854, 1855), prin care porturile japoneze au fost deschise comerţului cu străinătatea, punând astfel capăt izolării, timp de două secole, a Japoniei faţă de restul lumii. PERSAN, -Ă (< fr.; de la n. pr. Persia) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La pl.) Populaţie de origine indo-europeană, stabilită la sfârşitul milen. 2 şi la începutul milen. 1 î.Hr. în podişul Iran, unde în sec. 8-4 î.Hr. a pus bazele Imperiului Persan, condus de dinastia Ahemenizilor. începând din 1935 Persia ia numele de Iran; de religie musulmană şiită. V. Iran. ♦ Persoană care aparţine acestui popor. 2. Adj. Care aparţine Persiei sau persanilor, referitor la Persia sau la persani. ^ Artă p. = artă dezvoltată pe teritoriul Persiei (Iran), ale cărei origini se situează în milen. 5 î.Hr. anterioare colonizării persane. O mare înflorire cunoaşte a. p. în perioada Ahemenizilor (sec. 8-4 î.Hr.), care se distinge printr-un caracter eclectic datorat influenţelor artei de pe teritoriile cucerite. Construcţiile principale sunt palatele monumentale (Persepolis, Susa, Pasargadae), cu porţi triumfale şi săli cu/coloane, caracteristică fiind apadana (sala de audienţe); coloanele au capiteluri reprezentând capete de tauri, iar pereţii sunt decoraţi cu basoreliefuri în marmură (Persepolis) sau cu panouri de cărămizi smălţuite şi policrome („Friza arcaşilor" de la Susa). S-au construit morminte rupestre (mormintele lui Darius I şi Artaxerxes II de la Naqsh-i-Rustam). O nouă etapă de înflorire a a. p. are loc în perioada Sasanizilor (sec. 3-7), când se construiesc palate colosale, la Firuzabad, Bishâpur, Ctesifon, decorate cu stucaturi şi mozaicuri. Caracteristice sunt altoreliefurile şi basoreliefurile rupestre cu subiecte narative de vână- toare sau de bătălie (Naqsh-i-Rustam, Taq-i Bostan). Artele decorative (ceramica, textilele, artele metalului), de o mare fantezie şi execuţie desăvârşită, au cunoscut o largă dezvoltare, influenţând arta bizantină şi intrând apoi în repertoriul artei europene medievale. După sec. 7 se va produce o sinteză a tradiţiilor locale şi a artei arabe. Pisică p. = rasă de pisică cu părul lung şi mătăsos, având mai multe varietăţi, care diferă prin coloraţia părului şi a ochilor. Covor p. (şi substantivat, n.) = covor de calitate superioară (la origine lucrat în Persia), cu bătătura alcătuită din fire înnodate şi tăiate la o anumită lungime pe toată suprafaţa covorului. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de persani, scrisă cu alfabet arab, care este limba oficială în Iran şi una dintre limbile oficiale în Afghanistan. V. limbi iraniene. PERSECUTA (< fr.) vb. I tranz. A urmări pe cineva pentru a-i face rău; a nedreptăţi pe cineva; a prigoni. ♦ A obseda, a urmări cu perseverenţă. PERSECUŢIE (< fr., lat.) s. f. Faptul de a persecuta pe cineva; prigoană, nedreptate repetată cu insistenţă. <0* Mania persecuţiei = idee fixă a unei persoane care se consideră nedreptăţită de toată lumea. PERSEFONA (în mitologia greacă), fiica lui Zeus şi a Demetrei. Răpită de Hades, a devenit soţia acestuia. Trăia câteva luni din an domnind asupra umbrelor din împărăţia subpământeană, apoi se întorcea pe pământ, vieţuind lângă mama ei, care era zeiţa grânelor. Mitul P. simbolizează ciclurile vegetaţiei. Se mai numea şi Kore. La romani, îi corespunde Proserpina. PERSEJDE (< fr.; {s} n. pr. Perseu + gr. eidos „aspect") s. f. pl. Ploaie de stele periodică din direcţia constelaţiei Perseu, care se produce în a doua decadă a lunii august (10-14 aug.). Persefona PERSANĂ, ARTĂ ~ 304 Artă persană 1. Basorelief de la palatul din Persepolis (sec. 5 Î.Hr.); 2. Capitel cu capete de taur din palatul de la Persepolis; 3. Coloanele palatului de la Persepolis (sec. 6 î,Hr.); 4. Divinitate protectoare, bronz (sec. 9-7 î.Hr.); 5. Zăbală, detaliu bronz (sec. 12 î.Hr.); 6. Basorelief de la palatul din Persepolis (sec. 6 î.Hr.); 7. Ţap înaripat, bronz aurit (sec. 6-4 î.Hr.); 8. Statuia reginei Napirosu, bronz (sec. 13 î.Hr.). PERSEPOLIS, oraş în Persia antică, capitala statului persan (518-330 î.Hr.) construită din iniţiativa regilor Darius I, Xerxes I şi Artaxerxes I. Jefuit şi distrus de Alexandru Macedon. Monumente: ruinele palatului lui Darius şi ale palatului lui Xerxes I. Basoreliefurile palatelor rămân o capodoperă a artei ahemenide. Azi Takht-i-Dshemshid, la NE de ShTrâz, Iran. Ruinele antice fac parte (din 1979) din patrimoniul cultural universal. PERSEU 1. (în mitologia greacă) Fiul lui Zeus şi al muritoarei Danae. I se atribuie săvârşirea mai multor fapte vitejeşti, printre care uciderea Meduzei, salvarea de un monstru marin a Andro-medei, cu care se însoară, uciderea lui Polydectes, prigonitorul mamei sale. Era considerat întemeietorul legendar al Micenei. 2. (Perseus) Constelaţie din emisfera boreală, care conţine steaua variabilă Algol. Traversată de Calea Lactee, este vizibilă în România în timpul iernii. Perseu şi Andromeda PERSEU (PERSEUS), ultimul rege al Macedoniei elenistice (179-168 î.Hr.). Şi-a extins influenţa asupra statelor vecine şi a încercat să-şi impună protecţia asupra lumii greceşti. înfrânt de romani în cel de-al treilea război macedonean (171-168 Î.Hr.), la Pydna (168 î.Hr.), a murit în captivitate (165 î.Hr.), iar regatul său a fost împărţit în patru provincii tributare Romei. PERSEVERA (< lat., fr.) vb. I intranz. A stărui într-o acţiune, într-o convingere; a urmări constant şi cu stăruinţă realizarea unui scop; a rămâne ferm şi constant la o idee, la un sentiment. PERSEVERENT, -Ă (< fr.) adj. Stăruitor în convingeri, în atitudini, în acţiuni; tenace, dârz. PERSEVERENŢĂ (< lat., fr.) s. f. Stăruinţă, statornicie într-o acţiune, în convingeri, în atitudini etc.; tenacitate, dârzenie. PERSHING [pş:r/ii]], John Joseph (1860-1948), general american. A servit în războaiele cu Cuba (1898), Filipine (1899-1903 şi 1906-1913) şi Mexic împotriva lui Pancho Villa (1916). Comandant al Corpului Expediţionar S.U.A. din Europa (1917-1919) în timpul Primului Război Mondial. Şef al Marelui Stat-Major al S.U.A. (1921- 1924). Memorii. PERSIA, denumirea oficială, până în 1935, a Iranului. PERSIANĂ (< fr.; de la n. pr. Persia) s. f. (Mai ales la pl.) Oblon la ferestre, alcătuit din scândurele înguste, aşezate orizontal pe un cadru şi care se pot depărta sau apropia unele de altele. PERSIC, golf în NV Oc. Indian, care desparte pen. Arabia de terit. continental al Asiei; 230 mii km2; lungime: 990 km; lăţime: 180-322 km; ad. medie: 25 m; ad. max.: 104 m. Sali-nitate ridicată (40%o). Legat de G. PERSOANĂ Oman prin str. Ormuz. Litoral însoţit de insule coraligene. Pescuit. Important în trecut pentru producţia de perle. Ţări riverane: Arabia Saudită, Kuwait, Iraq, Iran, Oman, Emiratele Arabe Unite, Qatar şi statul insular Bahrain. în zona de şelf, mari zăcăminte de petrol. PERSIFLA (< fr.) vb. I tranz. A lua în bătaie de joc pe cineva, a lua în râs; a zeflemisi. PERSISTA (< fr., lat.) vb. I intranz. A rămâne ferm, neschimbat într-o hotărâre, într-o părere, într-o atitudine etc.; a stărui. ♦ A se menţine în aceeaşi stare, a dăinui. PERSISTENT, -Ă (după fr. persistant) adj. Durabil, trainic; stăruitor. ^ Frunze persistente = frunze care nu cad la sfârşitul perioadei de vegetaţie, rămânând vii mai mulţi ani (ex. la conifere). PERSISTENŢĂ (după fr. persistance) s. f. Faptul de a persista; stăruinţă, insistenţă. -0* Persistenţa imaginilor = menţinerea senzaţiei vizuale pe retină un anumit timp după dispariţia obiectului din câmpul vizual. PERŞIUS (Aulus Persius Flaccus) (34-62), poet latin. „Satirele" sale, vizând moravuri ale vieţii literare a vremii, excelează prin viziunea stoică asupra vieţii şi un limbaj de mare expresivitate. PERSOANĂ (< lat., it., germ.) s. f. 1. Individul uman considerat în totalitatea însuşirilor sale fizice şi psihice aflate într-o unitate integrativă, în continuitate de-a lungul vieţii; se formează în condiţiile existenţei sociale, în procesul activităţii sale şi al educaţiei. ♦ Fiinţă omenească; om, individ, ins. -O* în persoană = a) însuşi, personal; b) în carne şi oase. ♦ (DR.) P. fizică = om considerat ca subiect cu drepturi şi obligaţii, care participă, în această calitate, la raporturile juridice civile. P. John Joseph Pershing PERSONA 306 juridică = organizaţie, instituţie etc., care având o alcătuire stabilă şi un patrimoniu propriu pentru a îndeplini un anumit scop admis de lege, este subiect cu drepturi şi obligaţii, deosebit de persoanele fizice care intră în componenţa acestora. 2. (REL.; în limbajul trinitar şi hristologic) Subiectul care posedă şi îşi asumă în mod individual substanţa comună a lui Dumnezeu. Dumnezeu este unul în trei persoane, adică o natură unică, o energie comună celor trei ipostasuri, iar nu trei naturi dumnezeieşti distincte. în Hristos se disting: dualitatea naturilor (dumnezeiască şi omenească) şi unitatea persoanei. 3. Categorie gramaticală specifică verbelor şi unor pronume (personal, reflexiv, posesiv, de întărire), prin care se desemnează vorbitorul, interlocutorul sau cel despre care se vorbeşte ori obiectul deosebit de interlocutor şi vorbitor; fiecare dintrefeiqrmele flexionare prin care este exprimată această categorie. PERSONA (cuv. lat. „mască", ulterior ,,rol“) subst. La origine, denumea o mască sau un chip fals, făcut din piele sau din argilă şi purtat de actori (de aici, termenul „dramatis personnae" folosit pentru „personaje" într-o piesă de teatru). în critica literară este uneori întrebuinţat cu sensul de persoană care narează într-un text epic sau care vorbeşte într-un poem. PERSONAJ (< fr.) s. n. Persoană care îndeplineşte o acţiune într-o operă literară, muzicală, teatrală, cinematografică ş.a., eroul unei opere literare. ♦ Persoană înfăţişată într-o compoziţie de artă plastică. <0* P. alegoric = personificare, în literatură sau în arte plastice, a unei noţiuni abstracte, a unei idei, a unor sentimente etc. (ex. Victoria, Justiţia, Pacea etc.). ♦ Personalitate, figură (marcantă) în viaţa socială, politică, culturală etc. PERSONAL, -Ă (< fr., lat., it., germ.) s. n., adj. I. S. n. Totalitatea angajaţilor dintr-o instituţie sau întreprindere. Categorie de angajaţi stabilită după anumite criterii: pregătire, specializare, sector de activitate (ex. p. administrativ, p. cu pregătire superioară etc.). II. Adj. 1. Care aparţine cuiva (fiind proprietatea lui), specific pentru o persoană; individual, propriu. ^ Drept p. nepatrimonial = drept subiectiv strâns legat de persoana titularului (ex. dreptul la nume, dreptul la domiciliu etc.). ♦ (Adverbial) Direct, nemijlocit. ♦ Original, propriu. 2. (GRAM.) Pronume p. = pronume care arată persoana şi care îşi schimbă forma după persoană, număr şi caz. Mod p. = mod verbal ale cărui forme se schimbă după cele trei persoane. Gen p. = categorie gramaticală existentă în unele limbi (ex. poloneza), care diferenţiază persoanele de animale şi de lucruri. 3. (Şi subst.) Tren p. = tren de persoane, care opreşte în toate staţiile şi care circulă, teoretic, cu o viteză mai mică decât acceleratul sau rapidul. PERSONAL COMPUTER (P.C.) (cuv. engl.), computer digital bazat pe un microprocesor şi destinat a fi folosit de o persoană în timp. PERSONALISM (< fr.) s. n. 1. (FILOZ.; în sec. 19) Concepţie potrivit căreia Dumnezeu este o persoană, în opoziţie cu modul în care era conceput în panteism şi idealismul absolut (F.E. Schleiermacher şi alţii). La începutul sec. 20, când mai mulţi filozofi îşi revendică titlul de personalist (termenul a fost creat, se pare, de Ch. Renouvier în 1903), doctrina este focalizată asupra persoanelor umane individuale ca realităţi fundamentale şi ireductibile; J. Maritain, E. Mounier şi N.A. Berdeaev au susţinut ideea unui p. creştin împotriva filozofiilor naturaliste şi materialiste; E.S. Brightman, B. Webb, înclinaţi către idealism, respingeau tendinţa idealismului hegelian către monism şi panteism, care nega realitatea ultimă a persoanelor individuale; prin G.H. Howison şi B.P. Bowne, p. a devenit o adevărată şcoală la Univ. din Boston; Fr. P. Ramsey şi Br. de Finetti au dezvoltat, în cadrul teoriei probabilităţilor, o teorie personalistă bazată pe noţiunile comportamentale de preferinţă şi aşteptare, în România, C. Rădulescu-Motru a propus un p. energetic, în care personalitatea umană, cea mai complexă unitate de viaţă, este pusă în legătură cu celelalte energii din natură. 2. Atitudinea aceluia care ia în consideraţie în primul rând interesele şi punctele de vedere personale; subiectivism. PERSONALIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine personalismului, care se referă la personalism. 2. S. m. şi f. Adept al personalismului. PERSONALITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Ansamblu de însuşiri stabile ce caracterizează mentalul şi comportamentul unui individ; totalitatea trăsăturilor morale, intelectuale prin care se defineşte o persoană; ceea ce este propriu, particular fiecărei persoane; felul propriu, original de a fi al cuiva. 2. (DR.) Calitatea de subiect de drepturi şi de obligaţii. ♦ P. juridică = calitatea de subiect de drepturi şi obligaţii a unei organizaţii. Personalitatea legii penale = principiul potrivit căruia legea penală se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară. 3. Persoană cu aptitudini şi însuşiri deosebite (fizice, intelectuale, morale, organizatorice etc.), cu autoritate şi prestigiu, care aduce o contribuţie valoroasă (excepţională) în domeniul social-politic, cultural, ştiinţific, tehnic, artistic, literar ş.a. ^ P. istorică = conducător al unui stat, al unui popor, al unei naţiuni sau al unei clase sociale etc., care prin activitatea sa exercită o influenţă apreciabilă asupra destinelor acestora, asupra desfăşurării evenimentelor. PERSONALIZAT, -A (< fr.) adj. Individualizat. PERSONA NON GRATA (loc. lat. „persoană indezirabilă") subst. (DR.) Denumire folosită pentru a desemna un reprezentant diplomatic despre care statul în care a fost acreditat declară că trebuie să-şi înceteze activitatea pe teritoriul respectiv. PERSONIFICA (după fr. personnifier) vb. I tranz. 1. A atribui obiectelor inanimate sau abstracţiunilor însuşiri omeneşti şi a le reprezenta ca atare. 2. A întrupa, a întruchipa, a încarna. PERSONIFICARE (< personifica) s. f. 1. Faptul de a personifica. 2.' Figură de stil semantică înrudită cu metafora prin care se atribuie obiectelor inanimate sau abstracţiunilor însuşiri ale lumii vii sau chiar omeneşti. ♦ întruchipare, întrupare, încarnare. PERSQRBŢIE (< fr.; {s} lat. persorbere „a absorbi") s. f. Absorbţie pe un material foarte poros, în care fiecare atom component poate veni în contact direct cu substanţa absorbită (ex. cărbunele activ). PERSPECTIVĂ (< fr. {i» s. f. 1. Metodă de reprezentare prin desen, pe o suprafaţă plană, a imaginilor tridimensionale aşa cum apar în funcţie de distanţă şi de poziţie; imagine obţinută în acest fel. Dezvoltată metodic, începând din Renaştere, p. a căpătat un caracter de ştiinţă, cu legi proprii. Loc. adv. în perspectivă = respectând regulile de reprezentare a obiectelor în spaţiu, ţinând seama de depărtarea relativă a obiectelor. -0* P. verticală (sau etajată) = reprezentarea planurilor din adâncime în registre etajate. P. inversată = relevarea planurilor din adâncime. P. liniară (sau 307 PERTH conică) = redarea adâncimii şi a formelor în funcţie de percepţia optică. P. în zbor de pasăre = redarea unui peisaj văzut de la înălţime. P. aeriană = redarea distanţei relative a obiectelor prin degradeuri de culori. P. cavalieră = p. în care se presupune că obiectele sunt văzute dintr-un punct situat la infinit. P. practică = p. în care redarea obiectelor e făcută în formele sesizate de ochi, fără prelucrarea teoretică a reprezentării lor; frecventă în pictura modernă. 2. (MAT.) Reprezentare a unui corp din spaţiu pe o suprafaţă, prin proiecţie conică sau prin proiecţie paralelă (cilindrică). După poziţia punctului de vedere faţă de centrul de interes al obiectivului, p. conică poate fi ascendentă, orizontală şi descendentă. 3. Aspect pe care îl are un peisaj, o scenă, un obiect privit din depărtare; p. ext. privelişte. 4. Posibilitatea realizării sau a desfăşurării în viitor a unui plan, a unei activităţi etc. <$> Loc. adj. în perspectivă = cu şanse sau pe cale de a se înfăptui în viitor. 5. Ceea ce poate ajunge cineva în viitor; posibilitate de dezvoltare a cuiva. PERSPECTIVjSM (< perspectivă) s. n. Concepţie potrivit căreia lumea este interpretată prin sisteme alternative de concepte, credinţe, cultură, limbă, istorie etc., rezultând mai multe perspective dintre care, însă, nu poate fi aleasă cea mai valabilă din cauză că nu există un criteriu independent şi cu autoritate. P. este asociat cu Nietzsche, Ortega y Gasset, W. van Orman. Quine. PERSPECTOGRAF (< germ., fr.) s. n. 1. Aparat care transformă în reprezentare concretă o reprezentare descriptivă a unui obiect. 2. Aparat care redresează fotogramele aeriene ce au fost înregistrate pe clişee înclinate faţă de planul orizontal. PERSPICACE (< fr., lat.) adj. Ager la minte, pătrunzător, subtil. PERSPICACITATE (< fr., lat.) s. f. Capacitatea de a fi perspicace; agerime, ascuţime de minte, isteţime; subtilitate, fineţe spirituală. PERSSON [paersen], Gâran (n. 1949), om politic social-democrat suedez. Prim-min. (din 1996). Semnează (mai 2001) cu omologul său român, Adrian Năstase, Acordul privind reglementarea datoriei din 1929 a României către Suedia. PERSUASIUNE (< fr., lat.) s. f. Darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă sau să facă un anumit lucru; Munţii Perşani (1.) (forţă de) convingere; proces prin care se urmăreşte schimbarea unei atitudini. PERSUASIV -Ă (< fr.) adj. Convingător; insistent, stăruitor. PERSULFATI (< fr. (i>) s. m. pl. Săruri ale acizilor persulfurici folosite ca agenţi oxidanţi în industria vopselelor şi a medicamentelor, în panificaţie etc. PERŞANI 1. Munţii ~, unitate muntoasă, în SV Carpaţilor Orientali, cu direcţia NE-SV, care limitează depr. Braşov spre V. Structură petrografică complexă (roci cristaline, calcare mezozoice, fliş, bazalte şi aglomerate vulcanice). Alt. max.: 1 292 m (vf. Măgura Codlei). Este străbătută de Olt, prin defileul de la Racoş. Rezervaţii geolo-gice-geomorfologice (cheile Vârghişului, microcanionul de la Hoghiz, cheile Văii Mari — Dopca, Piatra Cioplită — Co-mana), puncte fosilifere (Carhaga, Ormeniş), coloane de bazalt (Racoş), rezervaţia ornitologică Cotul Turzunului şi rezervaţia completă Pădurea Bogăţii. 2. Pas în partea central-sudică a m-ţilor Perşani, pe valea Hămărădia, care asigură legăturile rutieră şi feroviară între depresiunile Braşov şi Făgăraş. 3. Staţiune balneoclimaterică de interes local, situată în raza com. Şinca, jud. Braşov, la poalele m-ţilor Perşani, cu izvoare de ape minerale clorurate, bicarbonatate, sodice. PERŞI s. m. pl. v. persan. PERŞU, Aurel (1890-1977, n. Bucureşti), inginer şi inventator român. Printre primii în lume care a studiat aplicarea formei aerodinamice la automobile. Numeroase brevete în ţară şi străinătate. PERTH [pe:0], oraş în SV Australiei, situat în estuarul fl. Swan, la 16 km de vărsarea acestuia în Oc. Indian, centru ad-tiv al statului Australia de Vest; 1,1 mii. loc. (2001). Nod de comunicaţii; port fluvio-maritim. Aeroport. Constr. de tractoare, rafinărie de petrol (Kwinana). Ind. metalurgiei feroase (oţel) şi neferoase (aluminiu), chimică, textilă, de prelucr. a lemnului, a încălţămintei, cauciucului, cimentului, alim. Centru minier (aur, nichel, cărbune). Centru comercial (minereuri, produse agricole). Universităţi (1911, 1975). Conservator. Grădină botanică; grădină zoologică. Catedrale anglicană şi catolică. Fundat în 1829, devine oraş în 1856; a cunoscut o rapidă dezvoltare o dată cu N \ Perth. Vedere generală PERTHES 308 descoperirea zăcămintelor de aur la Coolgardine (în 1890) şi cu deschiderea portului Fremantle (în 1897). PERTHES, Johann Georg Justus (1749-1816), editor german. A fundat (1785) o casă editorială la Gotha, care a publicat „Almanahul de la Gotha“, precum şi importante lucrări de geografie şi istorie. PERTILE, Aureliano (1885-1952), tenor italian. Remarcabil control al emisiei, supleţe a nuanţării, timbru incisiv, forţă expresivă, rigoare muzicală. Repertoriu de tenor lirico-dramatic. Carieră în America de Sud şi Europa (Scala din Milano). Premiere absolute de opere („Neron“ de Boito). Numeroase înregistrări (1923-1943; integrale cu „Aida“, „Trubadurur, „Carmen"). PERTINAX (< fr., germ.; {s> lat. pertinax „solid, durabil") s. n. Material electroizolant cu o largă utilizare în industria electrotehnică? obţinut din straturi suprapuse de hârtie impregnată cu răşini sintetice de tipul bachelitei. PERTINAX (Publius Helvius) (126-193), împărat roman. Strălucită carieră militară şi administrativă. Guvernator al Moesiilor (176-178), al Daciei (178-179), Siriei (179-182), Britanniei (185-187), Africii (188-189). Prefect al Romei la sfârşitul domniei lui Commodus. După asasinarea acestuia, P. este proclamat împărat (1 ian. 193). Ucis după 87 de zile de garda pretoriană nemulţumită de măsurile luate în vederea însănătoşirii economiei. PERTINENT, -Ă (< fr.; lat. pertinens „care se raportează la") adj. 1. Care se potriveşte cu obiectul în discuţie; adecvat, convenabil; care denotă profunzime, competenţă. ♦ (DR.) Care se raportează exact la fondul cauzei. 2. (Despre elemente lingvistice) Care este dotat cu o anumită funcţie într-un sistem. ♦ (Despre elemente fonice) Care serveşte într-o anumită limbă la diferenţierea semnificaţiilor. 3. (INFORM.; despre sisteme informaţionale, stocuri de informaţie) Care are calitatea de a satisface cerinţele obiective de informare ale unui beneficiar. PERTINl, Alessandro (1896-1990), om politic italian. Membru al Partidului Socialist Italian (din 1918). Antifascist, a fost condamnat la închisoare (1927-1943). Preşedinte al Camerei Deputaţilor (1968-1976). Preşedinte al Republicii Italiene (1978-1985), a promovat o politică de consens naţional şi de sprijin al integrării ţării în structurile europene. PERTRACTA (< lat.) vb. I tranz. (Livr.) A dezbate o problemă în litigiu, a duce tratative, a discuta. PERTU (după germ. per du) adv. A fi pertu cu cineva = a tutui pe cineva; a fi prieten apropiat al cuiva. PERTURBA (< fr., lat.) vb. I tranz. A tulbura, a provoca dezordine, neorânduială. ♦ A împiedica funcţionarea normală a unui sistem tehnic, a unui organism etc. PERTURBATIE (< fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a perturba. 2. Factor fizic de mică intensitate care modifică foarte puţin starea sau evoluţia normală a unui sistem mecanic, electric, cuantic etc.; valoarea mărimii fizice care caracterizează această modificare. -0* Perturbaţii electromagnetice = (în telecomunicaţii) componente ale semnalului recepţionat, care provin din alte surse decât emiţătorul sau din interacţiunea semnalului emis de emiţător cu semnalele provenite din alte surse; paraziţi (3). Perturbaţii atmosferice = perturbaţii produse de fenomenele electromagnetice din atmosferă. PERO 1. Republica ~ (Republica del Peru), stat pe coasta vestică a Americii de Sud, cu largă ieşire la Oc. Pacific (3 079 km); 1 285 216 km2; 24 800 mii. loc. (1998). Limbi oficiale: spaniola, quechua, aymarâ. Religia: creştină (catolici 89,2%, protestanţi 6,6%), culte amerindiene. Capitala: Lima. Oraşe pr.: Arequipa, Trujillo, Chiclayo, Iquitos, Piura, Huancayo, Chimbote, Cuzco. Este împărţit în 12 regiuni, alcătuite din 24 departamente şi o prov. constituţională (Callao). Se disting trei mari unităţi geografice: Câmpia de coastă cuprinde o fâşie îngustă de terenuri joase, cu aspect deşertic, străbătută transversal de râuri scurte, cu izv. în Anzi. Un vast sistem de irigaţii a transformat-o în principala zonă productivă a ţării; Sierra alcătuită din lanţurile montane ale Anzilor, care străbat ţara de la N la S, cu platouri („punas"), cu alt. de peste 4 000 m, dominate de creste paralele (Cordillera Blanca, Negra şi Central) cu vârfuri ce depăşesc 6 000 m alt. (Nevado Huascarân 6 768 m, alt. max. din ţară); ele se unesc la Cerro de Pasco (4 338 m alt.), pentru a se separa din nou în Cordillera Oriental şi Occidental, ce închid pod. P. Cordillerele sunt tăiate de văi adânci şi înguste (Apurimac, Maranon etc.) şi afectate de vulcanism (în S); La Montana (2/3 din supr. ţării), formată din piemontul andin răsăritean şi o vastă câmpie aluvială, construită de afl. Amazonului (Ucayali, Rio Napo, Maranon) şi acoperită de o junglă inaccesibilă. La 31 mai 1970 un puternic cutremur de pământ a afectat c. 70 000 km2, a distrus 158 de localităţi, c. 70 mii de oameni au murit şi 1 mii. au rămas fără adăpost (cel mai catastrofal cutremur al sec. 20). Climă răcoroasă şi aridă în zona de coastă (datorită curentului rece Humboldt); în zona Sierra temperaturile scad şi precipitaţiile cresc o dată cu alt. (datorită alizeelor); pe platourile andine clima este montană, cu temp. medii anuale sub 15°C şi precipitaţii scăzute; în câmpiile din E climă ecuatorială cu temperaturi ridicate şi constante şi precipitaţii regulate în tot timpul anului (2 200-3 000 mm). Deşi situat pe coasta pacifică, c. 3/4 din apele P. se dirijează spre Atlantic prin Amazon (cu originea în Anzii Peruvieni) şi afl. săi (Maranon, Ucayali). în SE, la graniţa cu Bolivia, se află marele lac Titicaca (cel mai mare din America de Sud şi cel mai înalt lac navigabil de pe glob — 3 812 m alt.) în La Montana predomină pădurea ecuatorială („selva") cu numeroase specii de arbori, între care unii cu lemn preţios. în rest vegetaţie săracă, xerofită, sau inexistentă (în regiunea de coastă). Faună caracteristică regiunii andine (lama, guanaco, viscacha, chin-chilla) şi numeroase specii de păsări. Ţară cu economie agrar-industrială, cu o dinamică remarcabilă în ultimul deceniu. Agricultura (1/3 din populaţia activă, 13,2% din P.I.B. şi 15% din valoarea exporturilor) este axată pe cultura plantelor, legată de treptele de relief şi practicată mai ales pe terenuri irigate (40% din supr. cultivată). Se cultivă (mii t, 2000): grâu (189; până la 2 600 m alt.), porumb (1 240; baza alimentaţiei populaţiei; până la 3 300 m), orz (186,1), orez (1 892,1), manioc (881), cartofi (3 274), batate (245), sorg, soia, trestie de zahăr (7 750), cacao (25), cafea (158,3), ceai, bumbac pentru seminţe (154) şi fibre (58,3), măslini, citrice (671,2), legume (fasole, mazăre, bob, năut, tomate 250,4, ceapă şi usturoi, varză şi conopidă, dovlecei şi castraveţi, ardei, morcovi 145,8), nuci de cocos, arahide, cauciuc natural, mango (128,4), papaya, ananas (147,3), banane, avocado, mere (157,8), pere, piersici, fragi, pepeni, struguri (107,2). Culturile ilegale de coca constituie o importantă sursă de devize (34,2 mii ha). Creşterea animalelor se practică mai ales în zonele înalte (mii. capete, 2000): bovine (4,93), porcine (2,82), ovine (14,69), caprine (2,02), asini, catâri şi 309 PERO CHILE ^CAR^LOR * ■ 0CEANUL ™C cabaline (1,49). Pescuit foarte dezvoltat: 8,43 mii. t (1999, locul 2 pe glob şi locul 1 la făină de peşte). Pădurile acoperă 55% din supr. ţării şi produc o mare cantitate de masă lemnoasă (9,16 mii. m3 lemn, 1999), cu multe esenţe preţioase. Bogate şi variate resurse minerale (mineritul foloseşte 10% din populaţia activă şi dă 11% din P.I.B. şi 50% din valoarea comerţului exterior). Produce (1998): cărbune, petrol (5,66 mii. t), gaze naturale (208 mii. m3; zăcământul Camisea, cel mai mare din America Latină), minereu de fier (2,97 mii. t), molibden (4 344 t), stibiu, mercur, plumb (257,7 mii t, locul 4 pe glob), zinc (868,8 mii t, locul 4 pe glob), cupru (483,3 mii t, locul 7 pe glob şi al patrulea mare exportator comercial), cositor (25,75 mii t, locul 3 pe glob), tungsten (76 t), aur (94,2 t, locul 8 pe glob), argint (2 004 t, locul 3 pe glob), bismut (cele mai mari zăcăminte din lume), baritină, bentonită, boraţi, fosfaţi naturali (10 t), gips, sare, talc. Ind. prelucrătoare este diversificată, ramurile tradiţionale fiind cea textilă şi alimentară. Produce (1998): energie electrică (18,58 md. kWh), cupru rafinat (768,5 mii t, locul 9 pe glob), plumb de topitorie (109,5 mii t), zinc (174,7 mii t), fontă, oţel (510 mii t), montaj de autovehicule, nave (1,63 mii. t. d. w.), aparate de radio, televizoare, frigidere, maşini de cusut şi de gătit, produse petroliere (benzine, uleiuri, bitumen 182 mii t, 1997), îngrăşăminte azotoase, acid sulfuric (541 mii t), clorhidric (102,1 miit), azotic, anvelope (1,03 mii. bucăţi), fibre artificiale, fibre şi fire sintetice, sodă caustică, fire şi ţesături de bumbac, fibre de iută, lână brută, spălată şi ţesături de lână, ţesături de mătase artificială, pălării de Panama, cherestea, hârtie (inclusiv de ziar), ciment (4,34 mii. t), ţigarete (3,06 md. bucăţi), lapte (1,07 mii. t, 1999) şi lapte condensat, unt, brânzeturi, carne (910 mii t, 1999), zahăr (710 mii t, 2000), făină şi conserve de peşte, peşte congelat, ulei de tung şi de palmier, vin (130 mii hl, 2000), bere (6,56 mii. hl). Reţeaua de transport este insuficient dezvoltată şi parţial modernizată. Căi ferate: 1 903 km (1998). Căi rutiere: 78,13 mii km (dintre care 10,15 mii km asflataţi, 1998). Autostrada panamericană şi altele: 5 688 km (1998). Căi navigabile interne: 8,6 mii km (1996). Flota comercială maritimă: 284,9 mii t. r. b. (1999). Porturi pr.: Callao, San Nicolâs, Talara, San Juan, Chimbote. Aeroporturi pr.: Lima/Jorge Châvez, Iquitos, Cuzco, Arequipa. Turismul dispune de un potenţial ridicat (1,03 mii. turişti străini, 2000). Pr. obiective turistice: Cuzco, capitala Imp. Inca cu vestigii incaşe (cetate, temple, palate) şi cu cele mai frumoase biserici coloniale spaniole: catedrala (sec. 16-17) şi mănăstirea La Merced (sec. 17); în împrejurimi cetatea Sacsahuamân şi oraşul-templu Machu Picchu, descoperit în 1911; oraşele Cajamarca („Băile incaşilor1'), Ayacucho, Arequipa (mănăstirea Santa Cătălină), Huancayo (târg amerindian renumit, peisaj deosebit), Nazca („desene" detectabile de la înălţime); capitala Lima cu Catedrala (sec. 16, care păstrează corpul mumificat al lui Francisco Pizarro), Palatul Guvernamental, Cabildo/Primăria, bisericile Santo Domingo (sec. 16), San Francisco (sec. 17) şi La Merced (sec. 18), Muzeul arheologic (1926), Universitatea etc.; lacul Titicaca (pe maluri, pe insule sau în apropiere cu vestigii precolumbiene şi inca); peisaje tropicale litorale şi montane; parcurile naţionale, unele dintre cele mai întinse de pe glob, cu faună şi floră tipice ecosistemelor din bazinul Amazonului şi Anzi (Mânu, San Andres de Cutervo, Tingo Maria, Pampa Galeras National Vicuna, Cutibireni); 16 păduri naţionale în bazinul Amazonului; rezervaţii naturale (unele protejează guanul cu pene albe, una dintre cele mai rare păsări de pe glob). Moneda: 1 nuevo sol = 100 perO 310 Departamente Suprafaţa km2 Populaţia (1998) Capitala Amazonas 39 249 391 078 Chachapoyas Ancash 35 826 1 045 921 Huarâz Apurfrriac 20 896 418 775 Abancay Amquîpa 63 345 1 035 773 Arequipa Ayacucho 43 814 525 601 Ayacucho Cajamarca 33 247 1 377 297 Cajamarca Cuzco (Cusco) 71 892 1 131 061 Cuzco (Cusco) Huancavelfca 22 131 423 041 Haurceavelica Huămico 36 938 747 263 Huânuco 21 328 628 684 ica Junin 44 410 1 161 581 Huancayo La Libertad 25 570 1 415 512 Triiplo Lambayeque 14 231 1 050 280 Chîciayo Lima 34 802 7 194 816 Lima Loreto 368 852 839 748 Iquitos Madre de Dios 85 183 79 172 Puerto Maldonado Moquegua 15 734 142 475 Moquegua Pasco 25 320 245 651 Cerro de Pasco Piura 35 892 1 506 716 Piura Puno 71 999 1 171 838 Puno San Martin 51 253 692 408 Moyobamba Tacna 16 076 261 336 Tacna Tumbas 4 669 183 609 Tumbes Ucayali 102 411 394 889 PucaHpa Provincia constituţională Callao 147 736 243 Callao centimos. Balanţă comercială aproape echilibrată (exporturile acoperă 95% din valoarea importurilor). Export (1998): aur (16,2%), cupru şi produse din cupru (13,6%), zinc (7,8%), peşte (6,8%), cafea (5%), petrol şi derivate (3,9%) etc. Pr. parteneri: S.U.A. (32,3%), Japonia (8,7%), Marea Britanie (4,8%), Elveţia (4,2%), Spania (4,1%) ş.a. Import (1998): produse brute (41,3%), maşini (24,9), bunuri de consum (23%), echipament de transport (6,7%). Pr. parteneri: S.U.A. (32,5%), Columbia (7,4%), Germania (5,6%), Venezuela (4,3%). — Istoric. în milen. 1 î.Hr.-1 d.Hr., pe terit. P. iau naştere civilizaţiile amerindiene Nazca, Tiahuanaco, apoi, în sec. 11-12, formaţiunile statale Chimu, Cuismancu, Chinca. în sec. 15, P. devine centrul Imperiul Inca, leagăn, alături de cel aztec, al celei mai strălucite civilizaţii precolumbiene. Conduşi de Francisco Pizarro, spaniolii cuceresc, în 1532-1533, Imperiului Inca, care se întindea din Columbia de azi, până în Chile. Ei întemeiază, în 1535, oraşul Lima, iar în 1543, viceregatul P., care devine centrul puterii coloniale din America de Sud. Rezistenţa antispaniolă a indienilor culminează cu răscoala lui Tupac Amaru (1780-1781), cea mai amplă mişcare anticolonială a indienilor din istoria Americii Latine. în timpul Războiului de Eliberare a Coloniilor Spaniole din America de Sud, P. rămâne un bastion al forţelor regaliste, care reuşesc temporar să recucerească Ecuadorul (1810) şi Chile (1814). în urma victoriilor lui Jose de San Martin, P. îşi proclamă, la 28 iul. 1821, independenţa, ultimele rezistenţe ale autorităţii coloniale fiind înfrânte abia în 1824, în bătălia de la Ayacucho. în 1865-1866, aliat cu Chile şi Bolivia, P. poartă un război victorios împotriva armatelor spaniole. între 1879 şi 1883 participă, alături de Bolivia, la „Războiul Pacificului" („Războiul salpetrului“) împotriva statului Chile şi pierde provinciile Tarapaca, Arica şi Tacna. îndelungatul conflict teritorial cu Chile (1883-1929) pentru provinciile de pe litoral, Tacna şi Arica, s-a încheiat în 1929 (Tacna este retrocedată statului P., iar Arica a rămas în componenţa statului Chile). Problema trasării fron- tierei cu Ecuadorul duce, în repetate rânduri, la conflicte armate (1941-1942, 1981, 1995). După al Doilea Război Mondial, P. cunoaşte, până în 1968, o perioadă de instabilitate politică (4 lovituri de stat) şi o puternică influenţă a militarilor (din cei 8 preşedinţi, 6 au fost generali). La 3 oct. 1968, puterea este preluată de un guvern revoluţionar al forţelor armate, condus de Juan Velasco Alvarado, care inaugurează un regim militar timp de 12 ani. Nici un alt stat latino-american nu a cunoscut, într-un răstimp atât de scurt, succesiunea unor politici economice şi sociale atât de radicale şi de variate precum P. în perioada anilor ’60-’70. De la regimul liberal de centru stânga al lui Fernando Belaunde Terry (1963-1968), la guvernarea militară a generalului naţionalist reformator Juan Velasco Alvarado (1968-1975), puternic marcat de ideologia etatistă de stânga, la tranziţia spre liberalism, orchestrată de un alt general, Francisco Morales Bermudez Cerruti (1975-1980); îi succede o politică de dreapta a preşedintelui Fernando Belaunde Terry, revenit la putere (1980-1985), apoi guvernarea populistă, anti-americană, a preşedintelui Alan Garda Perez (1985-1990) şi, în sfârşit, politica neoliberală a autoritarului Alberto Keinyo Fujimori, victorios în alegerile prezidenţiale din 1990 (şi reales în 1995) contra scriitorului Mario Vargas Llosa. Dacă în 1940, 2/3 din cei 6 mii. de locuitori ai ţării trăiau în reg. Anzilor, 50 de ani mai târziu, peste jumătate din cei 22 de mii. de peruani locuiesc în zona litoralului. Degradarea situaţiei economice şi diminuarea P.I.B., rata ridicată a inflaţiei, îndatorarea externă, dezechilibrul balanţei de plăţi, deficitul bugetar cronic, pauperizarea populaţiei şi, în primul rând, a celei amerindiene (1/2 din populaţia ţării trăia, în 1990, într-o stare de sărăcie absolută) conduc la creşterea insecurităţii şi a ratei criminalităţii, alimentând o situaţie socială tot mai explozivă. în anii ’70 se constituie o mişcare de extrema stângă, „Sendero luminoso“, care declanşează, din 1980, lupta armată împotriva autorităţilor centrale, urmată, din 1985, de o altă mişcare de gherilă - „Tupac Aman/. Acest război civil, în care intervin, alături de forţele guvernamentale, şi „escadroa-ne ale morţii11, organizate de formaţiuni de extremă dreaptă, se soldează, în perioada 1980-1995, cu peste 30 000 de morţi, contribuind la adâncirea haosului intern. Luarea cu asalt, în dec. 1996, a ambasadei Japoniei din Lima de către un comando al mişcării de 311 PERUGINO rezistenţă „Tupac Amaru“ şi menţinerea, în interiorul ei, până la 22 apr. 1997, a unui mare număr de ostatici, focalizează din nou atenţia opiniei publice internaţionale asupra P. Şefii de stat ai P. şi Ecuadorului semnează la Brasilia, la 26 oct. 1998, în prezenţa preşedinţilor Argentinei, Braziliei şi Chile, a câte unui reprezentant al preşedintelui S.U.A., al regelui Spaniei şi al papei loan Paul II, un tratat de pace, care pune capăt unei dispute frontaliere vechi de şase decenii dintre cele două state. Tratatul stabileşte traseul graniţei pe o porţiune de 78 km din Cordillera del Condor, din bazinul fl. Amazon, şi instituie câte o zonă ecologică demilitarizată de fiecare parte a frontierei (ultimele borne ale noii frontiere sunt aşezate la 13 mai 1999). în nov. 1999, P. şi Chile încheie un tratat care pune capăt unui diferend vechi de 120 de ani. P. recunoaşte suveranitatea chileană asupra prov. Arica, pe care o pierduse în urma Războiului Pacificului (1879- 1883), dar obţine facilităţi în portul Arica şi pe calea ferată care leagă acest port de oraşul peruvian Tacna. După ce modifică în Parlament Constituţia, care permitea exercitarea de către o persoană a numai două mandate, A. Fujimori, care conduce în mod autoritar ţara de la preluarea puterii în 1990, îşi prezintă candidatura în alegerile din apr. 2000 pentru un al treilea mandat. Deşi câştigă cel de-al doilea tur de scrutin, în absenţa contracandidatului Alejandro Toledo, acesta, sprijinit şi de observatorii Organizaţiei Statelor Americane, reclamă săvârşirea unor ilegalităţi în desfăşurarea alegerilor şi declanşează ample mişcări de protest în ţară. Amploarea scandalului izbucnit în sept. 2000, legat de tentativa şefului serviciilor secrete al preşedintelui de a corupe un parlamentar al opoziţiei, îl constrânge pe A. Fujimori să promită organizarea de noi alegeri şi restructurarea atotputernicului Serviciu Naţional de Securitate. în faţa valului crescând al manifestaţiilor, la 20 nov. 2000, A. Fujimori, aflat în vizită în Japonia, transmite de aici, prin e-mail, Congresului, demisia sa oficială. Alegerile prezidenţiale sunt câştigate (3 iun. 2001) de liderul centrist Alejandro Toledo, principalul artizan al înlăturării regimului autoritar al preşedintelui Fujimori. Republică prezidenţială în care puterea legislativă este exercitată de un parlament unicameral, Congresul, iar cea executivă de preşedinte asistat de un Consiliu de Miniştri. 2. Viceregatul Peru, al doilea dintre cele patru vice- regate întemeiate de spanioli pentru a administra posesiunile americane; creat în 1543, a inclus iniţial cea mai mare parte din America de Sud, cu excepţia coastei de N a Venezuelei şi Panama, apoi cu timpul micşorându-se: primul vicerege a fost Francisco Pizarro (1535-1541). în 1821 a fost desfiinţat, ca urmare a intrării, în Lima, a trupelor lui Juan Sân Martin. 3. Curentul Peru-ului, curent oceanic rece, ramură a Curentului Vânturilor de Vest, care se deplasează de la S spre zona tropicală a Oc. Pacific, pe c. 900 km lungime, paralel cu reg. coastei occidentale a Americii de Sud. Se formează în zona Antarctică. Temperatura apei: 8-23° C (în funcţie de anotimp), fiind considerat cel mai rece curent din zonele globului aflate la latitudini mici. Pescuit. Fenomenul El Nino (oscilaţia sudică pacifică) este legat de dereglarea circulaţiei oceanice în care este implicat acest curent. Cunoscut şi sub numele de curentul Humboldt. 4. Fosa Peru-Chile, denumirea sub care mai este cunoscută fosa Atacama. PERUAN, -Ă (< n. pr. Peru) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Peruvian (1). 2. Adj. Peruvian (2). PERUCĂ (< fr., it.) s. f. Obiect confecţionat din păr natural sau sintetic, imitând o coafură, care se poartă pe cap peste păr sau în locul părului. A servit şi pentru remodelarea sau supradimensionarea capului. în Egiptul antic p. aveau formă piramidală, erau colorate (verde, negru, albastru) şi marcau funcţia sau rangul social. Femeile din Roma imperială purtau p. complicate confecţionate din părul blond al sclavelor nordice. în Europa medievală, până în epoca modernă, regii şi aristocraţii purtau p. formate din bucle, lungi sau scurte, uneori împodobite cu flori, păsărele, păpuşi etc. PERUCHIER (< fr.) s. m. Persoană care confecţionează peruci. PERUGIA, oraş în centrul Italiei, situat pe râul Tiberina, la 137 km N de Roma, centru ad-tiv al reg. Umbria; 149,1 mii loc. (2001). Aeroport. Ind. alim. (dulciuri, paste făinoase), ceramică textilă; mobilă. Vechi centru cultural. Universitate (1200, recunoscută 1308). Muzee. Galeria naţională a Umbriei. Monumente: ruinele unor ziduri etrusce (sec. 4 î.Hr.), Arcul lui August (sec. 1 î.Hr.), porţile Marzia, San Pietro, bisericile San Angelo (sec. 5-6), de plan circular, San Prospero (sec. 8-9), San Pietro (sec. 9), San Domenico (1305, reconstruită în 1632), în care se află mormântul papei Benedict II, San Severo (1505, renovată în sec. 18, cu fresce de Rafael), catedrala San Lorenzo (1345-1490), oratoriul San Bernardino (1451-1461), Palatul vechii universităţi (1453-1483), construit după planurile arhitectului Gasparino di Antonio, Palatul priorilor (sec. 13-14), Collegio del Cambio (1453-1457), Palatul Gallenga (1748-1758), Primăria / Palazzo Comunale (1293-1297, reconstruit în 1333-1335), Fontana Maggiore (1257-1278), Fontana di Piazza (c. 1278). Centrul şcolii de pictură umbriene, remarcabile, mai ales prin operele lui Perugino, Pinturicchio ş.a. întemeiat de umbrieni, a devenit unul dintre cele 12 oraşe importante ale etruscilor (sec. 4 î.Hr.); cucerit de romani (310 î.Hr.), apoi de longobarzi (din 592), a intrat în componenţa statului papal (din 1540) şi al Italiei unificate (1860). PERUGINO (Pietro di Cristoforo Vannucci, zis ii ~) (c. 1452-1523), pictor italian din şcoala umbriană. Elev al lui Piero della Francesca şi Verrocchio şi unul dintre maeştrii lui Rafael. A lucrat la Roma, Florenţa şi Perugia. Desen pur şi colorit cald, com- PERUN 312 II Perugino. Predarea cheilor către Sf. Petru Peruzzî. Palatul Farnesina poziţie clară, simetrică, plină de graţie şi simţ al monumentalului (frescele „Crucificarea", „Pietâ“ şi „Predarea cheilor către Sf. Petru" în Capela Sixtină şi o serie de tripticuri şi fresce la palatul Pitti din Florenţa şi la Collegio del Cambio din Perugia). PERUN (în mitologia slavă), zeul panslav al fulgerelor şi tunetului sau, în general, al furtunii cu trăsnete, adorat de mai multe neamuri slave; la ruşi şi la bulgari era, mai târziu, protectorul cnejilor. începând din sec. 6, în aria slavă răsăriteană a devenit zeul principal şi divinitatea protectoare a războiului, ocrotitorul semănăturilor şi unicul stăpân al lumii. I se construiau temple în pădurile de stejar, copac care îi era consacrat. Sacrificii şi sărbători comunale se oficiau la 20 iul. în cinstea sa, obicei celebrat în Rusia până în timpurile moderne. PERUŞ (< fr.) s. m. Papagal de talie mică, originar din Australia, foarte răspândit ca pasăre de colivie (Melopsitta-cus undulatus). în general, spatele şi aripile sunt albastre sau verzi, pieptul galben. PERUTZ [peruts], Max Ferdinand (1914-2002), cristalograf şi biochimist britanic de origine austriacă. Conducător al Laboratorului de Biologie Moleculară al Univ. din Cambridge (1962-1979). Contribuţii la studiul proteinelor globulare. A determinat structura tridimensională a hemoglobinei şi, împreună cu J.C. Kendrew, a mioglobinei (1960), prin analiză cristalografică cu radiaţii X. Premiul Nobel pentru chimie (1962), împreună cu J.C. Kendrew. PERUVIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a format în Peru; (la sg.) persoană care face parte din populaţia de bază a statului Peru sau este originară de acolo; peruan. 2. Care aparţine statului Peru sau peruvienilor, privitor la Peru sau la peruvieni; peruan. PERUZEA (< tc.) s. f. Piatră semipreţioasă opacă (varietate de fosfat de aluminiu) cu nuanţe mergând de la albastru-deschis până la albastru-verzui; turcoază. PERUZZI [peruttsi], veche familie florentină guelfă care a dat 10 gonfa-lonieri, 54 priori, precum şi numeroşi bancheri, activă, mai ales, în sec. 12-14. PERUZZI [peruttsi], Baldassare (1481— 1536), arhitect, pictor şi decorator italian. Format sub influenţa lui Bramante şi Rafael. Lucrări specifice Renaşterii, de un manierism sobru. Fresce la bisericile Sant’ Onofrio şi Santa Maria della Pace din Roma. Ca arhitect a construit Palatul Farnesina şi Palatul Ossoli din Roma şi fortificaţii la Siena. PERVAIN, losif (1915-1982, n. Cugir), istoric literar. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Cercetări pozitiviste în domeniul literaturii române premoderne şi moderne („Studii de literatură modernă"), lucrări bibliografice („Românii în periodicele germane din Transilvania, 1778-1860"). PERVAZ (< tc.) s. n. 1. Cadru realizat din material lemnos profilat, fixat pe părţile laterale ale unei uşi sau ferestre pentru a masca rostul dintre perete şi toc; p. ext. partea de jos a tocului unei ferestre. 2. Şipcă îngustă de-a lungul pardoselii de lemn de pe lângă perete. PERVERS -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre oameni) înclinat spre fapte reprobabile, imorale, spre corupţie; care prezintă o deviere de la normal a instinctelor, a judecăţii etc. ♦ Care prezintă perversitate sexuală. ♦ (Despre manifestări, instincte) Care trădează perversitate. 2. Care nu este sincer; perfid, făţarnic. PERVERSITATE (< fr., lat.) s. f. Deviere de la normal a unei funcţiuni senzoriale (miros, gust etc.), instinctuale (alimentară, sexuală etc.) sau intelectuale. ♦ Corupţie, depravare, imoralitate; Max Ferdinand Perutz 313 PESHĂWAR perversiune. ♦ Pornire spre rău, spre fapte reprobabile; răutate. PERVERSIUNE (< fr., lat.) s. f. Perversitate. ♦ P. sexuală = săvârşirea de orice acte nefireşti în legătură cu viaţa sexuală. PERVERTI (< fr.; lat. pervertere, „a schimba, a abate") vb. IV tranz. şi refl. A (se) denatura funcţiunea normală a unui organ. ♦ A (se) corupe, a (se) deprava. PESACH (cuv. ebr. „trecere"), mare sărbătoare iudaică instituită în amintirea ieşirii poporului lui Israel din robia egipteană, sub conducerea lui Moise, şi a minunilor făcute de lehova pentru poporul său. Se sărbătoreşte la începutul primăverii prin jertfirea unui miel şi consumarea de azimă timp de şapte zile. PESANTE (cuv. it. „cu greutate") adv. (MUZ.; ca indicaţie de expresie) Solicitând a cânta „apăsat". PESARO, oraş în E Italiei (Marche), port la M. Adriatică; 91,1 mii loc. (2001). Aeroport. Constr. navale, de motociclete şi de instrumente muzicale; ind. ceramicii, a mobilei şi textilă; rafinarea sulfului. Staţiune balneară şi turistică. Muzeu al majolicii, cel mai bogat din Italia. Monumente: Domul (sec. 13-14), bisericile San Francesco (1356-1373), San Agostino (1398-1413), San Domenico (1395), San Giovanni Battista (1543), Santa Madda-lena (1771); Palatul Ducal (1450-1510); Villa Imperiale (1469-1472); fortăreaţa Rocca Constanza (1474-1505). Vestigii romane. Din sec. 16, renumit centru de faianţă. De origine etruscă, a devenit colonie romană (184 î.Hr.) sub numele de Pisaurum. Distrus de ostrogoţi, în 536, a fost cucerit de bizantini (544), care l-au reconstruit şi fortificat sub generalul Belizarie, devenind unul dintre oraşele Pentapolis-ului. Mai târziu, a fost cucerit de longobarzi (752) şi franci (774). Sub stăpânirea familiilor Malatesta (1285-1445), Sforza (1445-1500, 1503-1512) şi Della Rovere (1512-1631), când a intrat sub influenţa statului papal. Din 1860 s-a unit cu Italia. PESCADOR (cuv. sp.) s. n. Navă folosită pentru pescuitul marin de larg. PESCADORES v. Penghu Liedao. PESCAJ (< it.) s. n. Adâncimea de cufundare în apă a unei nave, măsurată până la linia de plutire, care variază în funcţie de încărcătură. PESCAR (lat. piscarius) s. m. 1. Persoană care se ocupă cu pescuitul peştelui. 2. (ZOOL.) Pescăruş. PESCARA, oraş în ESE Italiei (Abruzzi), port la M. Adriatică: 116,2 mii loc. (2001). Şantiere navale. Siderurgie. Ind. alim., a ceramicii, textilă şi chimică. Staţiune balneară. Pescuit. Turism. Muzeul Gabriele D’Annunzio. Cunoscut din vremea romanilor (Aternum), a luat numele de Piscarla sub longobarzi. PEâCARA [pet/eara], rezervaţie naturală din Serbia, situată în SV Voivodinei, cuprinzând cea mai întinsă suprafaţă acoperită de nisipuri din Câmpia Dunării de Mijloc (c. 300 km2), cu relief specific de dune, cu floră foarte diversă (numeroase rarităţi floristice) şi faună caracteristică. Sin. Nisipurile bănăţene, Nisipurile de la Deliblat. PESCARI, vechile denumiri (între 1 ian. 1965 şi 20 mai 1996) ale satului şi com. Coronini, jud. Caraş-Severin, care se află pe stg. Dunării, la poalele SE ale m-ţilor Locvei; 2 020 loc. (2001). Pomicultură. Ruinele unei cetăţi (sec. 11-15). în dreptul com. Coronini, în apele Dunării, se află stânca solitară Babacai, care, bătută de vântul local Coşava, emite sunete bizare ce au dat naştere unor legende interesante. PESCĂREL (< pescat) s. m. Pasăre din ordinul paseriformelor, de mărimea unui sturz, brună-negricioasă pe spate, cu coadă scurtă şi ridicată în sus; mierlă de pârâu (Cinclus cinclus). Trăieşte pe lângă râurile de munte şi se hrăneşte cu peşte. P. albastru = pasăre ihtiofagă de mărimea unei vrăbii, cu penaj strălucitor, albastru-verzui şi cioc lung, conic; pescăruş verde (Alcedo atthis ispida). PESCĂRESC, -EASCĂ (< pescar) adj. Care ţine de meseria pescarului, privitor la pescari. PESCĂRIE (< pescar) s. f. 1. (înv. şi reg.) Pescuit. 2. Loc, piaţă, magazin, unde se vinde peşte. 3. Feluri de mâncare preparate din peşte. PESCĂRUŞ (< pescai) s. m. Nume dat unor specii de păsări din familia laride, ordinul caradriiforme de talie mijlocie, cu picioare scurte şi degete anterioare reunite printr-o membrană. Trăiesc în cârduri în preajma apelor dulci şi a mărilor şi se hrănesc cu peşti. Se cunosc c. 90 de specii. în România sunt frecvente: p. argintiu (Larus argen-tatus), p. râzător (Larus ridibundus) şi p. sur (Larus canus). P. verde = pescă-rel albastru. PESCE, Gaetano (n. 1939), arhitect şi designer italian. Sugestiile sale arhitecturale au un caracter vizionar şi expresionist accentuat. Realizator de mobilier funcţional (masa şi scaunul „Golgotha"); a fabricat „hazarduri" pentru a sparge uniformitatea de serie. PESCEANA, com. în jud. Vâlcea, situată în E piemontului Olteţului, pe cursul superior al râului Pesceana; 2 104 loc. (2003). Biserica de lemn Sf. Nicolae (1800), în satul Ursoaia. PESCENIUS NIGER (Calus lustus), împărat roman (193-194). A luptat (183) în N Daciei împotriva dacilor liberi şi a sarmaţilor. Guvernator al Siriei (191-193). Proclamat împărat de legiunile din Orient, participă la un război civil împotriva lui Septimius Seve-rus, fiind înfrânt decisiv la Issos (194), capturat şi decapitat. PESCU! (< peşte) vb. IV intranz. şi tranz. A prinde peşte sau alte animale acvatice; a se îndeletnici cu prinderea peştelui sau a altor animale acvatice. Expr. (Intranz.) A pescui în apă tulbure = a trage foloase personale, profitând de împrejurări confuze. ♦ Tranz. A scoate din apă pe cineva sau ceva. PESCUjT (< pescui) s. n. Acţiunea de a pescui, meseria pescarului. P. sportiv = ramură sportivă competiţională sau recreativă, constând în prinderea peştilor cu undiţa. PESCUITOR (< pescui) s. m. Persoană care pescuieşte altceva decât peşte (ex. p. de perle, p. de bureţi etc.). PESEMNE (< pe + semne) adv. Se vede că..., se pare că...; probabil. PESETA (cuv. sp.) s. f. Unitate bănească în Spania până la intrarea în vigoare a monedei euro. PESHĂWAR [pe/auer], oraş în NV Pakistanului, centru ad-tiv al prov. Frontiera de Nord-Vest (North-West Pescăruş PESIMISM 314 Frontier). Situat în apropiere de pasul Khyber, străbătut de o şosea strategică care leagă Pakistanul de Afghanistan; 982,8 mii loc. (1998). Nod de comunicaţii. Aeroport. Centru comercial (fructe, piei). Metalurgia cuprului. Ind. textilă (covoare), chimico-farmaceutică, a pielăriei şi încălţămintei, ceramicii şi alim. (conserve de fructe, zahăr). Universitate (1950). Moscheile Mahăbat Khăn (1630) şi Gor Khatri. Fortul Bălă Hissâr, capitala Regatului Gandhâra (sec. 1). Centru caravanier pe drumurile comerciale cu Afghanistanul şi Asia Centrală. Capitala Imperiului indo-scitic al kushanilor (sec. 1). Capturat de musulmani (988), din sec. 16 sub dominaţie afghană. Anexat de Rânjit Singh (1823) a intrat sub stăpânire britanică (1849), fiind folosit ca bază militară în războaiele anglo-afghane. în 1947 a revenit Pakistanului. PESIMISM (< fr.; germ. {i>; {s> lat. pessimus „cel mai rău“) s. n. 1. Tendinţă de a vedea mai ales latura nefavorabilă a lucrurilor; neîncredere în viitor; stare de spirit a omului care priveşte viaţa, viitorul şi pe semenii săi cu neîncredere. ♦ Stare de deprimare, de tristeţe şi amărăciune. 2. (FILOZ.) Atitudine opusă optimismului, şi care consideră că nu există nici un temei pentru speranţă, iar fericirea se află dincolo de sfera experienţei. P. este reflectat în tradiţia orfico-pitagoreică, unde existenţa pământească era privită ca o perioadă de penitenţă; în Învăţăturile unor religii orientale, îndeosebi în budism, care susţine renunţarea la dorinţă şi retragerea completă din lume; într-o măsură, în creştinism, prin accentuarea păcatului căderii şi a osândei veşnice predeterminate; în doctrinele filozofice din Europa sec. 19, în special la Schopenhauer care afirma că viaţa este suferinţă fără sfârşit, la Nietzsche, dar şi în sec. 20, la filozofi care au ca teme centrale moartea, neantul şi angoasa (Heidegger, Sartre). PESIMIST, -Ă (< fr. ») adj. s. m. şi f. 1. Adj. Care este format în spiritul pesimismului (filozofic); privitor la pesimism; (despre oameni) predispus la pesimism. 2. S. m. şi f. Persoană predispusă la pesimism. PESMET (cf. tc. peksimet) s. m. 1. Felie de pâine sau de cozonac uscată sau prăjită. ♦ Produs alimentar obţinut prin uscarea bucăţilor de pâine şi măcinarea lor. 2. Produs alimentar făcut din aluat fermentat, eventual îndulcit, tăiat în diferite forme şi copt. Fernando Pessoa PESO (cuv. sp.) s. m. Denumire a unităţii băneşti principale în Argentina, Chile, Columbia, Cuba, Republica Dominicană, Filipine, Mexic, Uruguay. PESSANHA [pesana], Camilo (1867-1926), poet portughez. Influenţat de Verlaine. Poezie simbolistă al cărui iniţiator şi reprezentant important a fost în ţara sa („Clepsidra"). PESSOA [pesoe], Fernando Antdnio Nogueira de Seabra (1888-1935), poet portughez. Unul dintre iniţiatorii şi promotorii liricii moderniste naţionale. Operă de mare disponibilitate lirică şi estetică, încorporând elemente simboliste şi tendinţe futuriste într-o expresie artistică de mare virtuozitate („Mesaj"). Versuri în limba engleză („Sonete", „Poeme engleze"). Scrieri de teorie literară („Pagini de doctrină estetică"). Şi-a inventat încă trei eteronomi (Ricardo Reis, Alberto Caeiro şi Âlvaro de Campos), poeţi cu o biografie, o individualitate şi o operă total diferite. PESSOA CĂMARA, Hâlder (1909- 1999), prelat brazilian. Arhiepiscop de Olinda şi Recife (1964-1985). Fondator (1968) şi animator al mişcării „Acţiune, Pace, Justiţie". Rol important în apărarea oamenilor defavorizaţi din America Latină. PESTA (PEST) [pe/t], parte a oraşului Budapesta, situată pe malul stâng al Dunării. în 1867 a fost declarată capitală a Ungariei (în vremea monarhiei dualiste austro-ungare); se uneşte în 1872 cu Buda şi Obuda formând actualul oraş. PESTALOZZI [pestalottsi], Johann Heinrich (1746-1827), pedagog elveţian. Sub influenţa lui J.-J. Rousseau, a îmbogăţit şi reînnoit conţinutul şi metodele învăţământului primar. în aşezământul „Neuhof" (1774), pentru copii săraci, în orfelinatul de la Stans şi institutele din Burgdorf (1800) şi Johann Heinrich Pestalozzi Yverdon (1805-1825), pe care le-a condus, a îmbinat instrucţia cu activitatea practică. Experimentele sale bazate pe intuiţie, stimularea activităţii proprii a copilului şi a respectării individualităţii lui, încadrarea în comunitatea educaţională s-au bucurat de un renume mondial. Popularizate în Transilvania, prin elevul său Ştefan L. Roth, ele au influenţat organizarea învăţământului în Ţările Române. Lucrări: „Ora de seară a unui sihastru", „Lienhard şi Gertruda", „Cântecul lebedei". PESTĂ (< fr.; lat. pestis „epidemie, flagel") s. f. 1. Boală infecţioasă acută, extrem de gravă, epidemică, transmisă la om prin bacilul Yersinia pestis, de la rozătoare, în special de la şobolani, prin intermediul puricilor; ciumă. Se manifestă prin febră, hemoragii, tumefacţii ganglionare dureroase, producând o pneomonie acută, supurative şi infecţie aproape generalizată (p. bubonică); uneori atinge plămânii în zonele inghinale şi la subţiori (p. pulmonară), iar alteori infecţia generalizată duce la apariţia de pete hemoragice cutanate (peteşii), cu sfârşit letal (ciuma neagră sau septicemică). O teribilă epidemie de p. neagră (marea p.) a omorât între anii 1346 şi 1353 o treime din populaţia Europei Occidentale; adusă din Crimeea, a făcut ravagii în ţinuturile mediteraneene, apoi din Franţa a trecut în Anglia, Europa Centrală şi de Est; teritoriul românesc a avut mult de suferit în timpul acestei epidemii. 2. Numire generică pentru un grup de boli produse de virusuri la taurine, porcine, cabaline, păsări şi peşti. Se caracterizează printr-o evoluţie acută şi răspândire foarte rapidă. PESTE (< pe + spre) prep. I. Introduce un complement circumstanţial de loc. 1. Indică o suprafaţă sau un lucru care poartă, susţine sau pe care cade, trece, se răspândeşte un alt lucru: a căzut zăpada peste câmpie. 315 PEŞTERA DE LA MOVILE 2. în jurul, de jur împrejur. Peste mijloc poartă cingătoare. 3. La distanţă de... 4. Dincolo de... II. Introduce un complement circumstanţial de mod. 1. Exprimă depăşirea unei cantităţi: peste două mii de oameni. 2. Mai mult decât, în plus; mai presus de...; e peste puterile mele. Loc. Peste măsură = mai mult decât trebuie, foarte mult. III. Introduce un complement circumstanţial de timp. 1. După. 2. în timpul, în cursul. 3. Mai mult decât. A stat peste două ceasuri. IV. (Introduce un complement indirect) Asupra. Se ţine stăpân peste toţi. V. Introduce un atribut care exprimă depăşirea. A avut merite peste aşteptări. PESTEL, Pavel Ivanovici (1793-1826), ofiţer rus. Unul dintre conducătorii radicali ai decembriştilor, fondatorul „Societăţii din Sud“ (1821). Autor al proiectului de constituţie „Ruskaia pravda" (Dreptatea rusă). Condamnat la moarte şi spânzurat. PESTELCĂ (< bg.) s. f. (în costumul popular femeiesc din Moldova) Un fel de şorţ ţesut în patru iţe, care se poartă peste fustă. Confecţionată mai ales din lână, în culori vii (roşu, verde, portocaliu, galben), are pe margini o bentiţă neagră şi dantelă. PESTICjD (< fr.) s. n. Substanţă chimică, toxică, folosită pentru distrugerea animalelor şi plantelor dăunătoare. Dintre pesticide fac parte erbicidele, insecticidele, fungicidele, antinematodele şi rodenticidele. Utilizate frecvent şi în cantităţi mari au efecte negative asupra mediului (poluare, contaminarea alimentelor, distrugerea unor specii inofensive şi chiar a celor folositoare, degradarea solului etc.). De aceea, unele p. au fost interzise în majoritatea ţărilor (ex. DDT-ul). Se tinde la înlocuirea celor cu spectru larg de acţiune (care afectează un număr mare de specii) cu p. cu acţiune specifică şi cu remanenţă redusă (care nu se păstrează un timp îndelungat în mediu). PESTILENŢIAL, -Ă (< fr.) ad]. Care emană un miros infect, dezgustător, scârbos. PESTIŞU MIC, com. în jud. Hunedoara, situată în V depr. Hunedoara, pe râul Pestiş; 1 192 loc. (2003). Haltă de c.f. în satul Mănerău au fost descoperite vestigiile unei aşezări romane din sec. 2-3. Biserica de lemn Sf. Nicolae (sec. 18), în satul Almaşu Mic. PESTRIŢ, -Ă (< sl.) adj. 1. Care are pete mici de diferite culori; porumbac. 2. De tot felul, amestecat, variat, diferit. PEŞCHEŞ (< tc.) s. n. (în sec. 16-18, în Ţara Românească şi în Moldova) Denumire a darului, în bani şi în obiecte, pe care domnii îl trimiteau sultanilor şi altor demnitari ai Porţii Otomane. ♦ (Pop. şi fam.) Cadou. PEŞIN (< tc.) adv. (înv. şi pop.) în numerar, cu bani gheaţă. (Adjectival) Bani peşin = bani plătiţi pe loc. PEŞTE (lat. piscem) s. m. (La pl.) Grupă de vertebrate acvatice din subîncrengătura Gnatostomata, cu corpul de obicei fusiform, acoperit cu solzi dermici şi prevăzut cu înotătoare cu ajutorul cărora se deplasează (Pisces); sunt poichiloterme, ovipare şi au inima bicamerală, respiraţie branhială (la dipnoi şi pulmonară) şi fecundaţie, în general, externă. Majoritatea p. au un organ de simţ special (linia laterală) şi un organ hidrostatic (vezica înotătoare). Se împart în p. cu schelet carti-laginos (ex. la rechin), care păstrează o serie de caracteristici primitive (clasa chondrichthyes), şi p. cu schelet osos (ex. la crap, ştiucă, lin etc.), mai evoluaţi (clasa osteichthyes). Se înmulţesc prin icre. Se cunosc peste 20 000 de specii, care populează mările, oceanele şi apele dulci. Au o mare importanţă economică, fiind pescuiţi pentru carne, icre, grăsime etc. ^ Peşte-ciocan = rechin din mările calde, având două proeminenţe laterale ale capului, pe care sunt situaţi ochii (Zygaena malleus). Peşte-ferăstrău = p. cartilaginos din mările calde, cu corpul de c. 9 m lungime, terminat cu un rostru lamelar dinţat (Pristis pristis). P. cu spadă = peşte osos din mările calde şi temperate, cu maxilarul superior alungit în formă de spadă (Xiphias gladius). Peşti zburători = familie de peşti cu înotătoare pectorale alungite; sar din apă şi plonjează la o înălţime de 2-3 m, parcurgând în aer c. 50-100 m (Exo-coetidae). Peşti veninoşi = peşti înzestraţi cu organe speciale care produc venin; acesta le serveşte drept mijloc de apărare sau de atac. De exemplu, vulpea-de-mare şi pisica-de-mare au la baza cozii o glandă veninoasă şi un ţep veninos. Peşti vivipari = peşti la care puii se dezvoltă în conductele genitale, fiind expulzaţi în mediu după eclozare (ex. unii rechini, unii peşti de acvariu); au o prolificitate redusă. Peşti răpitori = p. care se hrănesc cu alţi peşti, diferite nevertebrate şi chiar anumite vertebrate. PEŞTELE AUSTRAL (Piscis Austri-nus), constelaţie din emisfera australă; cea mai strălucitoare stea: Fomalhaut. PEŞTERA, com. în jud. Constanţa, situată în NE pod. Oltinei; 3 499 loc. (2003). Viticultură. PEŞTERA BONCHII, peşteră în SV m-ţilor Pădurea Craiului, situată în arealul com. Roşia, jud. Bihor. Lungimea galeriilor: 2 300 m. Explorată prima oară în 1968. Conţine frecvente concreţiuni şi formaţiuni stalagmitice. Greu accesibilă. PEŞTERA CU APĂ DE LA BULZ, peşteră în NE m-ţilor Pădurea Craiului, situată pe versantul de S al văii lada, la 365 m alt., în perimetrul com. Bulz, jud. Bihor. Lungimea galeriilor: 4 500 m. Explorată prima oară în 1944. Galeria principală prezintă numeroase cascade, lacuri, precum şi săli largi ce alternează cu spaţii înguste. Greu accesibilă. PEŞTERA DE LA GĂLĂŞENI, peşteră în NE m-ţilor Pădurea Craiului, situată pe valea Deblei, la 380 m alt., în satul Gălăşeni, jud. Bihor. Lungimea galeriilor: 2 357 m. Este constituită din două coridoare paralele, unul mai lung (Galeria uscată), cu săli spaţioase, bogat concreţionate, alternând cu zone mai înguste, şi altul mai scurt (Galeria cu apă), străbătut de un pârâu subteran. Greu accesibilă. PEŞTERA DE LA MOVILE, peşteră situată în S Dobrogei, la V de Mangalia, la c. 3 km de litoral. A fost descoperită în urma unui foraj executat în 1986, care la adâncimea de 18 m a 3 Peşti 1. Peşte ciocan. 2. Peşte cu spadă. 3. Peşte ferăstrău. 4. Peşte zburător. PEŞTERA DE LA ZĂPODIE 316 NUM CELE m\ mm\ PEŞTERI DE PE TERRA Mammoth Cave System {S.U*A.} 500,5 km 2. Qptimfeticeskaia (Ucraina) 157 Km 3. Hoiloch (Elveţia) 150 km 4. Jewel Cave (S.U.A.) 118 km 5. Ozemaia (Ucraina) 105,3 km 6. Ojo Guarena (Spania) 88,9 km 7. Commo d'Hyouernedo (Franţa) 82,5 km 8. Zaiuşka (Rusia) 80 km 9* Siebenhengste (Elveţia) 80 km 10. Wind Cave (S.UA) 70 km 11. Friars Hoie Cave System (S.U.A.) 68,1 km 12. Organ Cave System (S.U.A,) 60,5 km 13. Fîscher Ridge Cave System (S.UA) 59,5 km 14. Sistema Purificacion (Mexic) 55,1 km 15. Dem de Crofies (Franţa) 53,2 km 16. Sistema del Silencio (Spania) 53 km 17. EasegiH Cave System (Marea Britanie) 52,5 km 18. Mamo Kananda (Papua Noua Guinee) 51,8 km 19. Reseau de fAipe (Franţa) 51*7 km 20. Gua Air Jernih (Malaysia) 51,6 km 21. Pterre Satnt-Marfin (Franfa-Spania) 51,2 km Uliii Denivelare (avene) .Jean Bernard (Franţa) (-1 494 m; +41 m) 1 535 m 2. Şahta Snejnaîa (Rusia) -1 370 m 3. Pierre Sainl-Martin (Franţa-Spania) -1 342 m 4. Laminate) Ateak (Spania) “1 338 m 5. Sima dei Trave (Spania) -1 256 m 6. Sistema Hautia (Mexic) -1 252 m 7. Berger-Rhododendrons (Franţa) -1 241 m 8. Schwersyştem (Austria) -1 219 m 9, Compiesâo Corchia-Fighiera (Italia) -1 215 m 10. Dachstein-Mammiithdhle (Austria) (-757 m; +423 m) 1 180 m 11. Jufeiiâumsschacht (Austria) -1 173 m 12. Sima 56 (Spania) «1 169 m 13. Sistema Badaiona (Spania) -1 149 m 14. Pozu dei Xitu (Spania) -1 148 m 15. Sohnealoch (Austria) (-964 m; +132 m) 1 101 m 16. Sima G.EjSxM. (Spania) -1 098 m 17. Nifa Nanta (Mexic) -1 080 m 18. Jăgerbrunntrogsystem (Austria) -1 078 m 19. Gouffre Mîrolda (Spania) (-936 m; +110 m) 1 046 m 20. Torca Umeilo (Spania) H 017 m; +5 m) 1 022 m 21. Anou iffiis (Algeria) -1 007 m 22. Lamprechfshofen (Austria) (+995 m; -10 m) 1 005 m 23. Commo dTlyouernedo (Franţa) -*1 004 m interceptat un gol carstic, lipsit de legătură cu exteriorul. Adăposteşte un ecosistem extrem de original, având ca bază trofică chemosinteza realizată de bacterii prin utilizarea hidrogenului sulfurat furnizat de apele mezotermale sulfuroase din reţeaua de fisuri şi goluri carstice din S Dobrogei. S-au identificat aici 30 de specii şi câteva genuri noi din diverse familii de nevertebrate. PEŞTERA DE LA ZĂPODIE, peşte-ră în zona centrală a m-ţilor Bihor, în cadrul complexului carstic Padiş-Cetăţile Ponorului, la 1 090 m alt. Lungimea galeriilor: 12 100 m. Sistemul galeriilor, foarte meandrat, este axat pe două cursuri principale independente, la care se ajunge printr-o galerie mediană. Datorită joncţiunii naturale, realizată în 1974, între Peştera Neagră şi Peştera de la Zăpodie, reţeaua totală a galeriilor însumează 12,1 km (locul 7 în România), fiind cunoscută şi sub denumirea de Peştera Neagră-Zăpodie. Galeriile prezintă numeroase lacuri, cascade, marmite, sifoane. Foarte greu accesibilă. PEŞTERA IALOMIŢEI v. Ialomiţa (2). PEŞTERA LUI EPURAN, peşteră în pod. Mehedinţi, situată pe pârâul Ponorăţ, la 425 m alt., în raza com. Cireşu, jud. Mehedinţi. Lungimea galeriilor: 3 604 m. Descoperită şi explorată în 1964. Este o peşteră ramificată şi meandrată, cu galerii dispuse pe două niveluri (superior — fosil şi inferior — activ) care intersectează nenumărate săli. Conţine bogate şi variate concreţiuni, cristale albe de calcit, stalagmite, stalactite, blocuri de prăbuşire etc. Monument al naturii. Greu accesibilă. PEŞTERA LUI PAHOMIE v. Polovragi PEŞTERA MAMUT v. Mamut, Peştera PEŞTERA MUIERII, peşteră sculptată în calcare mezozoice, situată în versantul dr. al cheilor pârâului Galbenu de pe rama SE a masivului Parâng. Lungimea galeriilor: 3 566 m. Numeroase forme concreţionare (în special în Galeria Urşilor), domuri, coloane de stalactite, valuri de calcit. Prezintă importanţă speologică, arheologică, paleontologică, biologică şi mineralogică. Monument al naturii. Resturi de faună fosilă (Ursus spelaeus). Electrificată. Obiectiv turistic. PEŞTERA NEAGRĂ (DE LA BARSA), peşteră în partea centrală a m-ţilor Bihor, în bazinul depresionar numit Groapa de la Barsa, la 1 100 m alt. Lungimea galeriilor: 1 879 m. Este constituită dintr-un sistem de galerii active (cu apă) şi săli mari, dispuse pe c. 100 m diferenţă de nivel care, împreună, au înfăţişarea literei K. Prezintă formaţiuni stalagmitice şi depuneri de tip „piele de leopard'1 pe pereţi. în 1974 s-a realizat joncţiunea naturală cu Peştera de la Zăpodie, care a format o reţea subterană de galerii cu o lungime totală de 12 100 m. în această peşteră trăieşte viermele Troglochaetus beranecki. Greu accesibilă. PEŞTERA URŞILOR, peşteră în V m-ţilor Bihor, situată în arealul satului Chişcău, com. Pietroasa, jud. Bihor. Lungimea galeriilor: 1 500 m. Descoperită în 1975. Este alcătuită din două niveluri de galerii cu desfăşurare liniară: unul superior, inactiv, cu multe stalagmite, draperii, stalactite, şi altul inferior, activ, 317 PETAH TIQWA 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8-9. 10. 1. 2. 3. 4. 5. 6* 7. 8. 9. 10. ROMÂNIA CELE MAI LUNG! PEŞTERI Peştera Vântului (munţii Pădurea Craiului) Peştera Hodobana (munţii Bihor) Complexul Ţopolniţa (podişul Mehedinţi) Peştera din Dealul Humpleu (munţii Bihor) Peştera Tăuşoare (munţii Rodnei) Peştera, Orur-Ponor-Topliţa (munţi Pădurea Craiului) Peştera de ia Zăpodie-Peştera Neagră (munţii Bihor) Peştera Potowagi (munţii Căpăţânii) Peştera Cornilor (munţii Pădurea Craiului) Peştera Fonorici-Cioclovina cu Apă (munţii Sebeş) Denivelare (avene) Peştera Tăuşoare (munţii Rodnei) (-358 m; +105 m) Peştera Şura Mare (munţii Sebeş) Avenu din Sfanu Foncii (munţii Pădurea Craiului) Ponorul Sîncuta (munţii Pădurea Craiului) Avenul din Hoanca Urzlcarului (munţii Bihor) (-286 m; +2 m) Avenul din Dosul Lăcşorului (munţii Sebeş) Peştera Jghiabul lui Zalion (munţii Rodnei) (-238 m; +4 m) Avenul din Poiana Gropit (munţii Domanului) Avenul din Dealul Secătura (munţii Bihor) Peştera Ciur-Ponor-Topliţa (munţii Pădurea Craiului) (-203 m; +25 m) 34 km 22 km 20,5 km 20.1 km 16.1 km 14.3 km 12.1 km 10.4 km 10.2 km 7,9 km 461 m +405 m -339 m ~295 m 288 m -286 m 242 m -236 m -230 m 228 m 3 d.Hr.). Bisericile Cuvioasa Parascheva (1735, cu unele modificări din 1856), Sf. Nicolae-Mămăroi (1739, renovată în 1828-1832) şi Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1822, ctitorită de bunicul lui Constantin Brâncuşi), în satele P., Brădiceni şi Hobiţa; bisericile de lemn Cuvioasa Parascheva (1735), înălţarea Domnului (1815) şi Sf. Gheorghe (1823), în satele Gureni, Hobiţa şi Frânceşti. PEŞTIŞOARĂ (< peşte) s. f. 1. Plantă erbacee acvatică, care pluteşte la suprafaţa apelor stătătoare sau line, cu rizom subţire, frunze verticale şi spori închişi în capsule membranoase (Salvinia natans). 2. Plantă erbacee acvatică cu rădăcini fixate pe fundul apei şi frunze lung-peţiolate cu patru foliole (Marsilea quadrifolia). PETAH TIQWA sau PETACH TIKVA, oraş în partea central-vestică a Israelului, situat în câmpia Saron, la 11 km NE de Tel Aviv-Jaffa; 167,4 mii loc. (2000). Ind. constr. de maşini agricole, chimico-farmaceutică, a materialelor plastice, textilă, alim. (ulei, conserve de fructe ş.a.). Grădină zoologică. Fundat cu puţine concreţionări. Faună reprezentată prin coleoptere şi izopode. Aici a fost găsit un schelet de urs de cavernă {Ursus spalaeus), conservat într- o terasă aluvionară din galeria inferioară. Rezervaţie speologică. Electrificată. A intrat în circuitul turistic în 1980. PEŞTERA VÂNTULUI, cea mai lungă peşteră din România (34 000 m, totalul galeriilor), situată pe versantul de N al masivului Pădurea Craiului (M-ţii Apuseni), pe stg. Crişului Repede, la 300 m alt., în arealul com. Şuncuiuş, jud. Bihor. Explorată prima oară în 1957. Dezvoltată pe calcare triasice, peştera este constituită dintr-un sector inferior, parcurs de un râu subteran, şi unul superior (fosil), cu martori de eroziune (terase, sedimente etc.). Morfologic se relevă prin nivelurile de eroziune cu meandre suprapuse şi o mare varietate de forme concreţionare. Faună cavernicolă săracă, reprezentată prin viermi de apă (Mylanchulus cavensis, Stenonchulus troglodytes) şi coleoptere (Phalenon moczâryi}. Greu accesibilă. Monument al naturii. PEŞTERĂ (< sl.) s. f. Cavitate subterană de dimensiuni mari, care comunică cu suprafaţa printr-una sau prin mai multe deschideri (guri), formată ca urmare a procesului de dizolvare a rocilor solubile (în special calcare, mai rar gips, sare etc.) cu ajutorul apei. P. prezintă sisteme complexe de galerii şi de cavităţi largi şi înalte, dezvoltate pe acelaşi nivel sau pe mai multe etaje care comunică prin puţuri; p. poate fi uscată (p. fosilă) sau străbătută de un curs de apă (p. activă). Cuprinde numeroase formaţiuni concreţionale (stalactite, stalagmite, coloane, cruste, draperii etc.), formate prin depunerea carbonatului de calciu din apă. Se poate forma şi la malul mării, datorită abraziunii, sau în regiuni vulcanice, în cursul procesului de solidificare a lavelor. în unele cazuri în interiorul lor, din zăpada pătrunsă prin avenuri, s-au format depozite de gheaţă (ex. „gheţarul" de la Scărişoara). Fauna din peşteri (faună cavernicolă) este săracă, dar foarte interesantă din punct de vedere ştiinţific. Unele p. păstrează urme de vieţuire ale omului preistoric. Sin. cavernă, grotă. PEŞTII (Pisces), constelaţie din emisfera boreală. Nume popular: Crapii. PEŞTIŞANI, com. în jud. Gorj, situată în Depr. Subcarpatică Olteană, pe râul Bistriţa; 3 858 loc. (2003). Expl. de calcar (în satul Gureni). Muzeu etnografic (în satul Brădiceni); Muzeu memorial „Constantin Brâncuşi" (în satul Hobiţa). în satul Brădiceni a fost descoperit (1886) un tezaur monetar alcătuit din 815 denari antoninieni (sec. Peştera Vântului. Galerie meandrată p£tain 318 Henri Philippe Pâtain în 1883 dintr-un prim nucleu de imigranţi evrei; primeşte statut de oraş în 1937. PlrTAIN [petş], Henri Philippe (1856-1951), mareşal şi om politic francez. în timpul Primului Război Mondial a oprit ofensiva germană la Verdun (1916); şef al Marelui Cartier General şi comandant al armatei franceze (1917-1918). Comandant al trupelor franceze în Maroc (1925-1926). Ministru de Război (1934). Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (18 mai 1940) şi şef al statului (iul. 1940-aug. 1944) şi prim-min. al Regimului de la Vichy (1940-1942). A încheiat cu Germania armistiţiul de la Compiegne (1940), în condiţii de subordonare politică pentru Franţa. în 1942, germanii l-au obligat să-l accepte pe P. Laval ca premier, el păstrându-şi însă rolul nominal de şef al statului. Condamnat la moarte de un tribunal francez (apr. 1945), dar având în vedere vârsta înaintată şi meritele sale în Primul Război Mondial, pedeapsa i-a fost comutată în închisoare pe viaţă, din iniţiativa generalului de Gaulle. PETALĂ (< fr.; {s} gr. petalon „frunză") s. f. Element component al corolei unei flori, provenind dintr-o frunză modificată, divers colorată şi care posedă o epidermă superioară şi una inferioară. P. pot fi libere sau unite (concrescute). PETARDĂ (< fr.) s. f. încărcătură mică de exploziv introdusă într-o cutie sau într-un tub de carton, care provoacă zgomot şi fum prin explozie. Folosită de obicei pentru semnalizare, pentru marcarea focului de artilerie, la focuri de artificii etc. PETARE, oraş în N Venezuelei (Miranda), pe râul Guaire, la poalele Ştefan Pâterfi Cordillerei del Litoral, la 16 km ESE de Caracas; 369 mii loc. (2001). în trecut centru comercial într-o fertilă zonă agricolă (cafea, cacao, trestie de zahăr). Astăzi suburbie rezidenţială în aglomeraţia urbană Caracas. PETEALĂ s. f. v. beteală. PETELEA, com. în jud. Mureş, situată în zona dealurilor Mureşului, pe stg. văii Mureşului; 2 844 loc. (2003). Haltă de c.f. în satul P., menţionat documentar în 1332, se află biserica de lemn Sf. loan (1761). pet£n ITZÂ (LAGO DE FLORES), lac în America Centrală istmică (N Guatemalei) situat în Pod. Peten la 110 m alt.; 99 km2. Pe o insulă se află oraşul Flores, centrul ad-tiv departamental. Numele semnifică în limba maya, dialectul nahuatl, „insula populaţiei itzâs". Este locul geografic de pe Glob care a purtat cele mai multe denumiri în decursul timpului (28). PETENT (< germ.) s. m. Petiţionar. PETER, Mana (n. 1925, Salva, jud. Bistriţa-Năsăud), cântăreaţă de muzică populară. Ca solistă a Filarmonicii de stat din Cluj a valorificat un repertoriu muzical tradiţional românesc din diferite zone ale Transilvaniei (Cluj, Mureş, Năsăud, Alba), consacrând un stil de concert bazat pe valorificarea melodiilor de joc, alături de care a adus în spectacole doinele, baladele şi cântecele ceremoniale ale obiceiurilor năsău-dene. PETERBOROUGH [pjrteboreu] 1. Oraş în SE Canadei (Ontario), pe râul Otonabee şi canalul Trent, la 110 km NE de Toronto şi la 13 km N de lacul Rice; 102,4 mii loc. Ind. electrotehnică (aparataj electric), a maselor plastice, echipament nautic, produse alim., ceasuri, cherestea. Legat de L. Ontario Leontin Ştefan Pâterfi şi G. Georgian prin cea mai mare ecluză-lift din lume (20 m înălţime) construită în 1904. Centru turistic în reg. L. Kawartha. Univ. Trent (f. 1960) şi colegiu pedagogic. Fundat în 1825 şi populat de emigranţi irlandezi sub numele de Peter Robinson, devine oraş în 1905. 2. Oraş în Marea Britanie (Anglia centrală) pe râul Nene, la c. 121 km N de Londra; 134,8 mii loc. (1991). Nod de c.f. Mare centru ind. (motoare Diesel, turbine, pompe, zahăr, conserve de fructe, cărămizi). Catedrală (începută în sec. 12-14) cu mormântul Catherinei de Aragon, prima soţie a lui Henric VIII. PliTERFI 1. Ştefan (1906-1978, n. Deva), botanist român de naţionalitate maghiară. Acad. (1963), prof. univ. la Cluj. Vicepreşedinte (1969) al Consiliului de Stat al R. S. România. Preşedinte al Consiliului oamenilor muncii de naţionalitate maghiară din R.S. România. Cercetări asupra algelor (sistematică, morfologie, fiziologie, ecologie, metode de cultivare în masă) şi în domeniul stimulatorilor şi inhibitorilor de creştere a plantelor („Creşterea şi dezvoltarea plantelor", „Fiziologia plantelor", „Tratat de algologie", „Nutriţia plantelor"). 2. Leontin Ştefan P. (n. 1937, Cluj), biolog român. Fiul lui P. (1)-M. coresp. al Acad. (2003), prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuţii în citologia, morfologia, taxonomia şi ecologia algelor dulcicole („Flora algologică", „Organizarea şi structura celulelor algale", „Modalităţi de reproducere la alge eucariote"). A îmbogăţit inventarul algo-logic românesc cu semnalarea a c. 500 de specii necunoscute. PETERHOF v. Petrodvoreţ. PETERMANN, August (1822-1878), geograf şi cartograf german. A iniţiat expediţii de cercetare în Africa şi regiu- 319 PETLITĂ August Petermann nile polare. Fondator (1855), la Gotha, a publicaţiei Petermanns Geographische Mitteilungen, una dintre cele mai prestigioase periodice de geografie. PETER, PAUL and MARY, grup folk american. Constituit în 1961 de Peter Yarrow, Noel Paul Stookey şi Mary Allin Travers. Reflectă aspectul respectabil, serios şi comercial al mişcării folk. Trio care valorifică repertoriul lui Bob Dylan („Blowin in The Wind") şi propriu („Puff The Magic Dragon", „Leaving On a Jet Plane" etc.). Se autodesfiinţează în 1970. PETER-PREDESCU, Valeria (n. 1947, Telciu, jud. Bistriţa-Năsăud), interpretă română de muzică populară. Culegătoare de folclor, s-a distins prin bogăţia şi diversitatea stilistică a repertoriului năsăudean, de autentică sorginte tradiţională, redat cu o virtuozitate interpretativă ce îmbină patosul emoţiei lirice cu verva satirei populare. Contribuţii în valorificarea colindului laic şi religios şi a cântecului patriotic vechi românesc. PETERS [peters], editură muzicală germană. Fondată în 1814, la Leipzig, de către Cari Friedrich P. (mutată la Frankfurt am Main, din 1950). în 1867 lansează celebra colecţie de muzică clasică Edition Peters, la care au contribuit Liszt, Wagner şi Brahms. PETERS [peters], Cari (1856-1918), explorator şi colonizator german. Primul Reichskommisar (1885-1889) al Africii Germane de Est. După fondarea (1884) Societăţii Germane de Colonizare a încheiat tratate cu şefii locali din zona de influenţă germană din E Africii, punând stăpânire pe teritoriile acestora. A contribuit ia instituirea protectoratului german în Tanganyika şi a format colonia Africa de Est Germană (1890). A explorat fl. Zambezi (1899-1901), descoperind vestigii ale unor vechi oraşe şi mine de aur. PETERS [pi:t9:z], Sir Rudolf Albert (1889-1982), biochimist britanic. Prof. univ. la Oxford. Contribuţii la elucidarea mecanismului cancerului tisular („Leziuni biochimice şi sinteza letală"). M. coresp. al Acad. Române (1965). PETERSEN [pe:dersen], Nis Johan (1897-1943), scriitor danez. Poezii, nuvele şi romane de tendinţă antinatu-ralistă. Celebru după apariţia romanului istoric „Strada săndălarilor", imagine a epocii sale şi un reflex artistic la dezbaterea concepţiei despre o lume marcată de război şi criză. PETERSON [pkte-.sen], Oscar Emmanuel (1925-2000), pianist şi compozitor de jaz canadian. Muzician profesionist de la 15 ani. Stil interpretativ variat, greu de descris, imaginaţie bogată, de nedepăşit în planul virtuozităţii şi al swing-ului. Apariţii solo, în duo sau trio. Discografie amplă: „The Jazz Soul of O. Peterson", „Exclusively for My Friends", „If You Could See Me Now". PETEŞJE (< fr., it.) s. f. Hemoragie punctiformă subcutanată, provocată de rupturi capilare. Se observă în unele boli infecţioase (ex. pestă, tifos exantematic), în purpură etc. PETIC (cf. lat. pittacium) s. n. 1. Fâşie tăiată sau ruptă dintr-o ţesătură, dintr-o piele, dintr-o hârtie etc. ^ Expr. A-şi da în petic = a-şi da pe faţă, fără voie, anumite cusururi; a face o greşeală. Şi-a găsit sacul peticul, se spune despre două persoane care s-au asociat şi au aceleaşi cusururi. 2. Bucată cu care se repară obiecte de stofă, de piele etc. rupte sau găurite. 3. Bucată mică de teren cultivabil; fâşie, parcelă. PETICĂ, Ştefan (1877-1904, n. sat Buceşti, jud. Galaţi), poet simbolist român. Versuri remarcabile prin sensibilitatea delicată şi prin universul modern de imagini („Fecioara în alb", „Când vioarele tăcură", „Moartea visurilor", „Cântecul toamnei"); poeme în proză, teatru liric („Solii păcii"). Eseuri („Poezia nouă", „Transformarea liricei"). Publicistică literară impunând prin modernitate. Oscar Emmanuel Peterson PETIC! (< Petic) vb. IV tranz. A pune petice (2), a cârpi. ♦ Fig A repara, a îndrepta, a îmbunătăţi cu ceva un lucru făcut iniţial rău. PâTION [petio], Anne Alexandre Sabds, zis ~ (1770-1818), ofiţer şi om politic haitian. A participat la răscoala antifranceză condusă de Toussaint L’Ouverture (1791). Ca preşedinte al Republicii Haiti (1807-1818) din S ins. Hispaniola s-a aflat în conflict militar cu Henri Christophe, şeful statului Haiti din N insulei. PETIPA [patipa], Marius Ivanovici (1818-1910), balerin şi coregraf francez. Stabilit în Rusia (1847). A dansat în Franţa şi Spania, apoi la Sankt-Petersburg. Maestru de balet la Teatrul Imperial (1859) şi prof. la Şcoala Imperială de dans (1858); unul dintre creatorii şcolii ruse de coregrafie (a montat peste 60 de spectacole de balet). Spectacole novatoare, care au devenit modele clasice de interpretare („Fiica faraonului", „Raymonda", „Lacul lebedelor", „Spărgătorul de nuci", „Frumoasa din pădurea adormită"). S-a retras în 1903. Memorii. PETIT (< germ.) s. n. Corp de literă cu mărimea de opt puncte tipografice. PETIT [petj], Roland (n. 1924), dansator şi coregraf francez. După al Doilea Război Mondial, animator al Baletelor de la Champs-Elysees. Marcat de stilul neoclasic al maestrului său S. Lifar, este atras de music-hall. împreună cu soţia sa, Zizi Jeanmaire, a condus Cazinoul din Paris (1969-1975), creând spectacole contrastante, elegante, emoţionante sau pline de duritate („Tânărul şi Moartea", „Carmen", „Simfonia fantastică", „Fantoma de la Operă", „îngerul albastru"). După 1970, a condus o trupă la Marsilia, care a devenit (1973) Baletul Naţional Marsilia — R. Petit. PETITQRIU, -IE (< fr.; lat. petitorius, de la petere „a cere") adj. (DR.) Caracterul unei acţiuni prin care se urmăreşte recunoaşterea sau apărarea unui drept real (ex. dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct). PETIŢIE (< fr., lat.) s. f. Cerere scrisă adresată de către un cetăţean sau un grup de persoane unei autorităţi, privind drepturi, interese personale sau publice. PETIŢIONAR, -A (< fr.) s. m. şi f. Persoană care face o petiţie; petent. PETLIŢĂ (< rus.) s. f. Fâşie de stofă colorată aplicată pe partea din faţă a unui guler de uniformă. ♦ Bentiţă de stofă cu care se încheie nasturii unei haine; (pop.) cheotoare. PETLIURA 320 Sândor Petofi Carmen Petra-Basacopol Francesco Petrarca PETLIURA, Simon Vasilievici (1879-1926), om politic ucrainean. Unul dintre organizatorii Radei centrale (1917), preşedinte (din febr. 1919) al Directoratului Republicii Populare Ucrainene. A condus luptele împotriva bolşevicilor şi contra forţelor armate ale lui Denikin, încheind o alianţă cu Polonia. După căderea guvernului separatist ucrainean (febr. 1920), a emigrat. Asasinat la Paris de un evreu, drept răzbunare pentru pogromurile din Ucraina. PETOFI Sândor (pe numele adevărat Alexander Petrovics) (1823-1849), poet ungur. Şi-a închinat viaţa şi opera idealurilor revoluţionare. în timpul Revoluţiei din 1848-1849, aghiotant al generalului Bem; a murit în lupta de la Albeşti (după alte surse, ar fi murit în c. 1856, în Siberia). Unul dintre cei mai mari lirici ai Ungariei. Poezii romantice, influenţate de Shelley, Byron şi Heine, dar şi de lirica populară, remarcabile prin simplitate şi spontaneitate („Versuri"); poeme epice („lanoş Viteazul"), satire („Barosul satului"); lirică erotică şi elegiacă („Frunzele de chiparos de pe mormântul Etelkăi", „Mărgăritarele iubirii", „Nori"); poezii revoluţionare de factură vizionară („Cântec naţional", „Apostolul"); drame („Tigroaica şi hiena"), nuvele, note de călătorie, publicistică. Mesajul creaţiei sale se distinge printr-o vibraţie autentică şi profund umană şi prin forma artistică directă, cuceritoare. PETRA (BATRÂ), sit arheologic în SV Iordaniei, situat pe terasele văii Musă, la c. 90 km S de Marea Moartă. Oraşul antic este identificat cu biblicul Sela — capitala Regatului Edom (milen. 1 î.Hr.) şi apoi a Regatului Nabateilor (de la sfârşitul sec. 3/începutul sec. 2 î.Hr.) până la înfrângerea de către romani (106 d.Hr.) şi inclusă în provincia Arabia. După secole de prosperitate (centru comercial), a decăzut; cucerit de musulmani (sec. 7). Vestigiile unor temple rupestre datând din sec. 3-1 Î.Hr. (templul rupestru Khaznah), descoperite în 1812 de călătorul elveţian Johann L. Burckhardt. Oraşul vechi face parte (din 1985) din patrimoniul cultural universal. PETRA-BASACOPOL, Carmen (n. 1926, Sibiu), compozitoare română. Prof. univ. la Bucureşti. Sensibilitate, diversificare stilistică a orientării post-enesciene. Creaţie simfonică („Ţara de piatră") şi vocal-simfonică, concertantă, camerală, muzică vocală. Activitate muzicologică. PETRARCA, Francesco (1304-1374), poet şi umanist italian. Admirator şi cercetător al culturii antice, şi-a scris majoritatea operelor în latină. Situat în plină efervescenţă renascentistă, păstrând o viziune spiritualistă asupra lumii, transferă aria de investigaţie din domeniul scolasticii în cel al vieţii concrete. Poeme de inspiraţie istorică („Africa"); egloge cu conţinut satiric („Poezie pastorală"), pagini autobiografice („Epistole latine"), texte paremiologice („Despre bărbaţii iluştri", „Lucruri de memorat"), lucrări cu implicaţii filozofice („Despre viaţă şi singurătate", „Secretul"). Punctul culminant al creaţiei sale poetice este opera de maturitate, reprezentată prin sonete („Canţonier" şi „Rime") şi prin poemul alegoric „Triumfurile", scrise în italiană şi închinate dragostei sale „în viaţă şi în moarte" pentru Laura de Noves. Remarcabile prin sinceritatea emoţiei, armonia, fluiditatea şi muzicalitatea versurilor, printr-un remarcabil joc de antiteze şi hiperbole şi printr-o mare virtuozitate formală, ele inaugurează un celebru curent liric, cunoscut sub numele de petrarchism, care a avut o mare influenţă asupra dezvoltării poeziei europene. Petra. Mormânt doric cu urne 321 PETRESCU PETRARCHJSM (< fr.; de la n. pr. F. Petrarca) s. n. Manieră literară apărută în Italia către sfârşitul sec. 15 (L de Medici, P. Bembo, M. Boiardo) şi răspândită la începutul sec. 16 şi în alte literaturi europene, îndeosebi în cea franceză (M. Sceve, P. Ronsard, J. Du Bellay). Având ca model tematic şi stilistic „Cantonierul" lui Petrarca, p. stilizează sentimentul erotic, cântând alternanţa de bucurii şi dureri a dragostei prin intermediul unei poetici rafinate, utilizând metafora, antiteza savantă, hiperbola, jocul subtil de cuvinte. PETRASSI, Goffredo (1904-2003), compozitor italian. Prof. la Roma, Salzburg şi Tanglewood. în 1944 a pus bazele grupului „Musica Viva\ consacrat propagării repertoriului contemporan. Creaţie multiformă, de orientare predominant neoclasică, reunind spiritul trecutului cu tehnicile prezentului. A scris muzică de cameră şi corală, orchestrală („8 concerte pentru orchestră"), balete („Portretul lui Don Quijote"), operă („II Cordovano"). Alături de Dallapiccola, este compozitorul italian cel mai important al generaţiei sale. PETRAŞCU 1. Gheorghe P. (1872-1949, n. Tecuci), pictor român. Acad. (1936). Unul dintre întemeietorii „Tinerimii artistice" (1900) la Paris. La început influenţat de N. Grigorescu, se afirmă ulterior ca una dintre cele mai originale personalităţi ale artei româneşti. Pornind de la câteva motive (peisaje, case, interioare, naturi moarte, câteodată figuri umane), realizează capodopere de o adâncă poezie, de o energie calmă şi nobilă a expresiei, pictate într-o pastă consistentă de o somptuoasă strălucire („Atelier la Târgo-vişte“, „Interior cu fotoliu roşu“, „Natură moartă cu tingire", „Odaliscă", „Floarea-soarelui", „Femei la scăldat", peisaje veneţiene). Gravuri. 2. Nicolae P. Gheorghe Petraşcu. Autoportret Gheorghe Petraşcu. Casă de ţară (1859-1944, n. Tecuci), critic literar şi prozator român. Frate cu P. (1). A făcut parte din cercul „Junimii" bucureştene, de care s-a despărţit ulterior, înfiinţând revista „Literatură şi artă română" (1896-1910). Studii monografice despre M. Eminescu, D. Bolintineanu, D. Zamfirescu, Delavrancea, N. Grigorescu. Un roman inspirat de existenţa artiştilor geniali („Marin Gelea"). Memorialistică. 3. Mariana P. (n. 1915, Bucureşti), graficiană şi pictoriţă română. Fiica lui P. (1). Compoziţii în acuarelă, tuş colorat, gravuri în toate tehnicile, evocând cu vervă şi strălucire aspecte din viaţa industrială („Constructorii") sau diferite obiceiuri populare (ciclul „Sărbători folclorice de primăvară"). PETRAŞCU, Miliţa (1892-1976, n. Chişinău), sculptoriţă română. Portrete caracterizate prin exactitatea observaţiei, intuiţia profundă a individualităţii modelului, precizia modelajului („Ion Vinea", „Brâncuşi", „G. Enescu", „Mihail Jora", „Liviu Rebreanu"). Implicată în viaţa artistică a vremii, a participat la expoziţiile mişcării româneşti de avangardă din perioada interbelică, dar fără a fi influenţată decisiv de modernism. PETRAŞEVSKI (BUTAŞEVICI-PE-TRAŞEVSKI), Mihail Vasilievici (1821-1866), revoluţionar rus. Socialist utopist. Conducătorul cercului „petraşevţilor", partizani ai lichidării autocraţiei şi a regimului iobăgist; surghiunit în Siberia (1849). PETRĂCHIOAIA, com. în jud. Ilfov, situată în Câmpia Vlăsiei, pe cursul superior al râului Mostiştea; 2 460 loc. (2003). Bisericile Adormirea Maicii Domnului (sec. 18) şi Sf. Nicolae (1851), în satele P. şi Măineasca. între 23 ian. şi 3 sept. 1981, P. a făcut parte din jud. Ialomiţa, iar între 3 sept. 1981 şi 12 apr. 1996 din Sectorul Agricol Ilfov. PETRECANIE (< petrece) s. f. 1. (Fam.) Petrecere. 2. (înv. şi reg.) Prohod de înmormântare; p. ext. moarte. -O- Expr. A-i face (cuiva) de petrecanie = a omorî, a ucide. PETRECĂREŢ, -EAŢĂ (< petrece) adj. (Şi subst.) Amator de petreceri; chefliu. PETRECE (lat. *pertraicere) vb. III I. 1. Tranz. şi intranz. A-şi duce viaţa sau a trăi un anumit timp undeva ori într-un anumit fel. 2. Intranz. A se distra. 3. Refl. A avea loc, a se întâmpla, a se desfăşura. 4. Refl. şi tranz. (Rar) A (se) sfârşi, a (se) irosi. II. Tranz. 1. A conduce pe cineva o bucată de drum. ♦ A conduce la groapă un mort. 2. Refl. A se perinda. 3. A muta; a strămuta. 4. A trece sau a face să treacă prin..., printre..., pe după... PETRECERE (< petrece) s. f. Faptul de a petrece. ♦ Trai, şedere. ♦ Reuniune (cu muzică) organizată cu ocazia unei sărbători sau a unei sărbătoriri. ♦ Distracţie. PETREL (< fr.; cuv. engl.) s. m. Pasăre marină din familia Proceiiaridae, înrudită cu albatrosul, de culoare albă, cu spatele şi aripile cenuşii (Buiweria bulwerii); trăieşte în colonii în insulele din Oc. Atlantic şi se hrăneşte cu peşti. Foarte rar ajunge şi pe continent. Se cunosc două specii: p. cu coada ascuţită şi p. cu aripi negre. PETRESCU, Camil (1894-1957, n. Bucureşti), scriitor şi filozof român. Acad. (1948). A editat revistele „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice" (1924-1925) şi „Cetatea literară" (1925- 1926), teoretizând în paginile lor noo-craţia. Redactor-şef al „Revistei Fundaţiilor Regale" (1940-1941, 1944-1947). Lirică de notaţie antirăzboinică („Ciclul morţii") sau de scrutare a esenţelor („Transcendentalia"). Promotor al romanului modern, ilustrat prin romane citadine şi de analiză psihologică gândite ca „dosare de existenţe omeneşti", dezbătând condiţia intelectualului nonconfor-mist, într-o societate ostilă valorilor spirituale („Ultima noapte de dragoste, Camil Petrescu întâia noapte de război", „Patul lui Procust"). Vasta construcţie narativă „Un om între oameni" se vrea o frescă a epocii de la 1848, însă romanul este tributar doctrinei „realismului socialist". Drame de idei („Jocul ielelor", „Danton", „Suflete tari", „Act veneţian"), comedii („Mitică Popescu"), poemul eroicomic „Papuciada", nuvele („Cei ce plătesc cu viaţa", „Turnul de fildeş"). Eseuri. („Teze şi antiteze", „Modalitatea estetică a teatrului", „Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici"). Memorialistică („Note zilnice: 1927-1940"). Preocupările sale filozofice s-au concretizat mai ales în lucrarea publicată postum, „Doctrina substanţei", în care substanţialismul sistemelor anterioare (Bergson-Husserl) este redefinit într-un nou sistem, orientat către „concret", ca „ontologie concretă", ca metodă de gândire, care permite cunoaşterea adecvată a concretului dat, ca teorie a culturii şi a valorilor ei imanente. Alte lucrări de reflecţie filozofică: „Teze şi antiteze", „Modalitatea estetică a teatrului", „Husserl. O introducere în filosofia fenomenologică". Premiul Naţional (1939). PETRESCU, Cezar (1892-1961, n. sat Hodora, jud. laşi), prozator român. Acad. (1955). Intensă activitate publicistică; fondator (1921) al revistei „Gândirea", împreună cu A. Maniu şi Gib Mihăescu. Romane şi povestiri, menite să configureze, în formulă balzaciană, cronica socială a vieţii interbelice. Ele evocă acţiunea alienantă a industrializării capitaliste („Comoara regelui Dromichet", „Aurul negru"), atmosfera dezolantă a Capitalei („Calea Victoriei"), criza morală a combatanţilor din Primul Război Mondial („întunecare"), dramele universului rural („Scrisorile unui răzeş", „Apostol", „1907") şi ale existenţei provinciale („Oraş patriarhal"). Literatură pentru copii („Fram, ursul polar"). Nuvele de coloratură exotică şi fantastică („Adevărata moarte a lui Cezar Petrescu Constantin-Titel Petrescu Guynemer", „Aranca, ştima lacurilor"). Traduceri. Premiul Naţional (1930). PETRESCU, Constantin-Titel (1888-1957, n. Craiova), avocat şi om politic român. Secretar (1927-1938) şi preşedinte (1943-1946) al Partidului Social-Democrat din România (P.S.D.R.) Redactor-şef (din 1925) al ziarului „Socialismul" (din 1943, „Lumea nouă"). Ministru secretar de stat fără portofoliu (aug.-nov. 1944) în primul guvern Sănătescu. Exclus din partid (16 mart. 1946), deoarece la Congresul extraordinar al P.S.D. (10 mart. 1946) a votat împotriva participării la alegerile parlamentare pe liste comune cu comuniştii, P., împreună cu sprijinitorii săi, a pus bazele (9 mai 1946) Partidului Social-Democrat Independent (P.S.D.I.). Ales preşedinte (1946-1948) al P.S.D.I., a încheiat (21 oct. 1946) un „pact de neagresiune" cu liderii principalelor partide de opoziţie: luliu Maniu şi Dinu Brătianu şi a depus liste proprii în alegeri. Din cauza falsificării rezultatului alegerilor de către comunişti, P.S.D.I. nu a obţinut nici un loc de deputat. Prin memorii, apeluri sau manifeste, P.S.D.I. a criticat politica, mai ales cea internă, a guvernului dr. P. Groza. Arestat (mai 1948), împreună cu liderii social-democraţi independenţi. Eliberat, în 1956, autorităţile comuniste i-au cerut, în schimbul acordării unei pensii, să publice în „Scânteia" o scrisoare, în care să-şi exprime regretul pentru atitudinea manifestată în 1946, când s-a pronunţat împotriva propunerii P.C.R.-ului, ca la alegerile parlamentare cele două partide să se prezinte pe aceeaşi listă cu celelalte grupări care formau guvernul Groza. PETRESCU, Costin (1871-1954, n. Piteşti), pictor român. Prof. la Academia de Belle Arte şi la Academia de Arhitectură din Bucureşti. Portrete (Regele Carol I, Regele Ferdinand I), compoziţii cu subiecte istorice, picturi murale în frescă (fresca din sala de concerte a Ateneului Român). A pictat în interior bisericile Sf. Silvestru din Bucureşti, Catedrala încoronării din Alba lulia ş.a. PETRESCU, Emilia (n. 1925, Bucureşti), soprană română. Repertoriu specializat („Simfonia a IX-a" de Beethoven, oratorii, cantate, lieduri); activitate concertistică internaţională. PETRESCU, Ghenadie (numele de botez Gheorghe) (1836-1918, n. Bucureşti), mitropolit român. Călugăr la mănăstirea Căldăruşani, unde va deveni stareţ pe viaţă (1905). Episcop (din 1876) al Episcopiei Argeşului şi apoi mitropolit primat al Ungrovlahiei (din 1893) este înlăturat abuziv, de către primul-ministru, din scaun la 20 mai 1896 (provocând o criză politică soldată cu demisia guvernului D.A. Sturdza); repus în drepturi după câteva luni (4 dec. 1896), fără însă a i se mai reda scaunul. Ca episcop a sprijinit refacerea bisericilor, o serie de societăţi culturale, a întreţinut studenţi la studii, a sprijinit editarea de documente privind istoria modernă a României. PETRESCU, Gică (n. 1915, Bucureşti), cântăreţ român de muzică uşoară. Studii de drept. Activitate prolifică, în majoritatea genurilor muzicii de divertisment (uşoară şi populară), cântece de pahar, spectacole de revistă. Turnee în Europa şi America de Nord. Repertoriu bogat, în mai multe limbi. A fost numit „Maurice Chevalier al României". Discografie selectivă: „Cu păhărelul după mine", „Eternul Gică". PETRESCU, loan C. (1892-1967, n. sat Rădeşti, jud. Argeş), pedagog român. Prof. univ. la Bucureşti. Teoretician şi promotor al învăţământului activ („Şcoala activă"). PETRESCU, loan D. (1884-1970, n. sat Podu Bărbierului, jud. Dâmboviţa), muzicolog român. Preot. Prof. şi director (1939-1941) la Acad. de Muzică Gică Petrescu 323 PETRESCU loan D. Petrescu Zaharia Petrescu Paul Petrescu Religioasă şi prof. la Conservatorul din Bucureşti. Studii fundamentale de muzicologie şi paleografie muzicală bizantină („Principiile cântului în Biserica bizantină", „Etudes de paleographie musicale byzantine"). Transcrieri muzicale şi aranjamente corale pentru sărbătorile de Crăciun şi de Paşti. PETRESCU, Ioana Em[anuela] (1941-1990, n. Sibiu), critic, teoretician şi istoric literar român. Fiica lui D. Popovici. Prof. univ. la Cluj. Studii fundamentale despre mari scriitori români („Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică", „Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti", „Ion Barbu şi poetica postmodernismului"). PETRESCU, Ion (lancu) (1851- 1932), actor român. Primul creator al rolurilor Jupân Dumitrache şi Zaharia Trahanache din comediile lui I.L. Cara-giale. Succese deosebite în teatrul lui Ibsen („Roshmersholm", „Un duşman al poporului", „Stâlpii societăţii"). PETRESCU, Irina (n. 1941, Bucureşti), actriţă română. Interpretă cerebrală, elegantă şi inteligentă, a creat un joc modern, de o mare acurateţe şi o subtilă forţă emoţională. Roluri în teatru: „Doi pe un balansoar" de W. Gibson, Irina Petrescu „Leonce şi Lena" de G. Buchner, „Eiisabeta l“ de P. Foster, „Cu uşile închise" de J. P. Sartre. în filme: „Valurile Dunării", „Duminică la ora 6", „Facerea lumii", „Răutăciosul adolescent", „Dincolo de pod", „Singur de cart", „Momentul adevărului", „Hotel de lux", „Domnişoara Cristina" — film TV. PETRESCU, Nicolae (1886-1954, n. Bucureşti), filozof şi sociolog român. M. coresp. al Acad. (1945). Inspirat de idealismul hegelian şi de şcoala antropologică americană, a preconizat un model sociologic evolutiv comparatist, cercetând în acest spirit civilizaţii, instituţii, fenomene sociale, culturi, concepţii politice, mentalităţi („The Principles of Comparative Sociology", „Thoughts on War and Peace. An Inquiry into the Conceptions Prevailing in Foreign Politics", „Primitivii. Organizare — Instituţii — Credinţe — Mentalitate"). Lucrări de filozofie: „Zur Begriffsbestimmung der Philosophie", „Thomas Hobbes. Viaţa şi opera". PETRESCU, Paul (n. 1921, Cetatea Albă), istoric român al artei populare. Stabilit în S.U.A. (1990). M. de onoare al Acad. (1993). Studii şi cercetări în domeniile arhitecturii, ceramicii, artelor decorative („Ceramica românească", Paul C. Petrescu „Imaginea omului în arta populară românească", „Ceramica medievală românească", în colab., „Creaţia plastică ţărănească", „Dicţionar de artă populară românească", în colab.). PETRESCU, Paul C. (1915-1977, n. Bucureşti), fizician român. Acad. (1974). Cercetător la Institutul de Fizică al Acad. (din 1950). Specialist în fizica cristalelor; a stabilit o nouă metodă de investigare în fizica solidului, cu ajutorul căreia a descoperit noi benzi şi structuri fine în spectrul cristalelor ionice; a descoperit anizotropia fotoemisiei unor cristale şi emisia electronică a cristalelor electroluminiscente. Pentru cercetările sale în domeniul fizicii cristalelor, a realizat o aparatură spectrală originală. Contribuţii în spectroscopia de emisie electronică, metalografie şi defectoscopie. A introdus, în metalurgie, metode moderne spectroscopice, metalografice şi defectoscopice cu radiaţii X. PETRESCU, Radu (1927-1982, n. Bucureşti), scriitor român. Reprezentant de frunte al „Şcolii de la Târgovişte" şi precursor al generaţiei ’80. Proză artistică şi intelectualistă, valorificând stilistic o experienţă preocupată de idei. Romane („Matei lliescu", „Ce se vede"); memorialistică („Jurnal", „Ocheanul întors", „Părul Berenicei"). Eseuri („Meteorologia lecturii"). PETRESCU, Ştefan (1931-1993), sportiv român. Campion olimpic de tir (pistol viteză — 587 puncte, nou record mondial şi olimpic) la Melbourne (1956); multiplu campion naţional; antrenor. PETRESCU, Zaharia (1841-1901, n. Alexandria, azi Kalipetrova, Bulgaria), medic român. M. coresp. al Acad. (1885), prof. la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie şi la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Elev şi colaborator al lui Carol Davila. Medic-şef al Corpului 1 Armată în timpul Războiului PETRESCU-DÎMBOVIŢA 324 Mircea Petrescu-Dîmboviţa de Independenţă (1877-1878). Cercetări de farmacologie („Elemente de farmacologie") şi de terapeutică generală („Elemente de terapeutică şi materie medicală" — primul tratat de acest fel din România). Precursor al chimioterapiei („Tratamentul pneumoniei cu- digitală în doză mare sau doză terapeutică"); contribuţii la studiul tuberculozei. PETRESCU-DÎMBOVIŢA, Mircea (n. 1915, Galaţi), istoric şi arheolog român. Acad. (1996), prof. univ. la laşi. Director al Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol" din laşi (1967-1981) şi al Muzeului de Istorie a Moldovei (1954-1967). Contribuţii privind neo-eneoliticul, epoca metalelor, precum şi perioada formării poporului român („Depozitele de bronzuri din România", „Premisele civilizaţiei geto-dacice", „Istoria României. De la începuturi până în sec. VIII", „Cetăţuia de la Stoicani"). PETREŞTI 1. Localitate componentă a municipiului Sebeş, situată pe terasele râului Sebeş. Hidrocentrală, intrată în funcţiune în 1986. Fabrică de hârtie şi de materiale de papetărie. Aici a fost descoperită o aşezare din Neoliticul târziu (sfârşitul milen. 3 î.Hr.) caracterizată printr-o bogată ceramică pictată, care a dat numele culturii P., răspândită în centrul Transilvaniei. 2. Com. în jud. Dâmboviţa, situată în NV câmpiei Titu, pe interfluviul Argeş- Neajlov; 6 082 loc. (2003). Nod rutier pe autostrada Bucureşti-Piteşti. Expl. de balast (loneşti). Confecţii. Aici au fost descoperite vestigiile unei aşezări aparţinând Culturii Gumelniţa (milen. 4 î.Hr.), în care s-au găsit vase ceramice, pictate, şi figurine feminine. în satul Potlogeni-Deal se află o biserică cu triplu hram — Adormirea Maicii Domnului, Cuvioasa Parascheva şi Sf. Nicolae (1810), iar în satul Puntea de Greci, biserica Sf. Nicolae (1841- 1842). 3. Com. în jud. Satu Mare, situată în câmpia Ierului; 1 601 loc. (2003). în satul P., atestat documentar în 1316, au fost colonizaţi şvabi (în perioada 1782-1810). PETREŞTII DE JOS, com. în jud. Cluj, situată în depr. Petreşti, la poalele m-ţilor Trascău, pe râul Hăjdate; 1 888 loc. (2003). Biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1842-1846), în satul Livada. în arealul com. se află rezervaţia complexă Cheia Turzii. PETREUŞ, familie de muzicieni populari români, originară din Glod, jud. Maramureş. Mai importanţi: Ion (1945- 2000), voce, ghitară, mai rar şi vioară şi fratele său Ştefan (n. 1952) vioară, voce. Au făcut epocă sub numele de Fraţii P., conturând un repertoriu şi un stil concertant ale cântecului de petrecere şi de joc maramureşan, caracterizate printr-o pronunţată expresivitate melodică, alternarea lirismului cu vivacitatea ţipuriturii de joc, umor, antren, virtuozitate vocală şi instrumentală. în prima parte a carierei au integrat-o în grup, timp de câţiva ani, pe sora lor Ioana, interpretă vocală. PETRE, Zoe (n. 1940, Bucureşti), istoric român. Prof. univ. la Bucureşti. Consilier politic al preşedintelui Emil Constantinescu (1997-2000). Studii privind istoria şi cultura Greciei antice („Civilizaţia greacă şi originile democraţiei", „Cetatea greacă"). PETRI, Elio (pe numele adevărat Eraclio P.) (1929-1982), regizor italian de film. Creaţii inspirate de contradicţiile Italiei contemporane, în care demască corupţia, făţărnicia şi imoralitatea puterii, construite după tehnica filmului poliţist sau de suspans („Asasinul", „Zile numărate", „înaltă infidelitate", „Un loc liniştit la ţară", „Clasa muncitoare merge în paradis", „Veşti bune"). Premiul Oscar pentru film străin: 1970 („Anchetă asupra unui cetăţean mai presus de orice bănuială"). PETRICANI, com. în jud. Neamţ, situată în Subcarpaţii Neamţului, pe râul Neamţ; 5 706 loc. (2003). Muzeu etnografic. Centru de prelucr. artistică a lemnului (în satul Ţolici) şi centru de confecţionare a măştilor populare (în satul Târpeşti). Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1842-1843, renovată în 1892), în satul Boiştea. PETRIE [pj:tri], Sir William Matthew Flinders (1853-1942), arheolog şi egiptolog britanic. Prof. univ. la Londra. Fondator (1894) al Şcolii britanice de arheologie în Egipt. Săpături arheologice la Stonehenge şi în Egipt (El Fayyum, Tell-el-Amarna) şi în Palestina. Contribuţii importante în tehnicile de săpare şi datare („Metode şi obiective în arheologie"). Tratate („Istoria Egiptului", „Anticul Giseh"). PETRIFICA (după fr. petrifier) vb. I 1. Refl. (Despre resturi de organisme vegetale sau animale) A căpăta aspect de piatră (1); a se fosiliza. ♦ Fig. A rămâne mereu neschimbat; a încremeni într-o anumită stare. 2. Tranz. şi refl. Fig. A (se) împietri, a (se) preface în stană de piatră. PETRIFIED FOREST v. Pădurea Pietrificată. PETRILA, oraş în jud. Hunedoara, situat în NE depr. Petroşani, la poalele m-ţilor Parâng; 26 124 loc. (2003). Staţie finală de c.f. Expl. huilei. Instalaţie de brichetare a cărbunelui. Fabrică de mobilă şi cherestea. Prima menţiune documentară datează din 1499. Obiective naturale ocrotite: Cheile Jieţului, Cheile Taia. Declarat oraş în 1956. PETRINO, Dimitrie (1838-1878, n. Rujniţa-Soroca), poet român. M. coresp. Petrila. Vedere generală 325 PETROLIFER Dimitrie Petrino al Acad. (1877). Colaborator al „Convorbirilor literare". Militant pentru păstrarea caracterului naţional al limbii literare („Puţine cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina"). Poezie elegiacă şi patriotică („Flori de mormânt", „Răsunete"). PETRIŞ, com. în jud. Arad, situată la poalele m-ţilor Zarand, pe râul Valea Roşie; 1 701 loc. (2003). Staţie (în satul llteu) şi haltă de c.f. (în satul P.). Expl. de pirită (Roşia Nouă). Pomicultură. Sanatoriu T.B.C. amenajat în castelul Salbek (sec. 19) din satul P. Bisericile de lemn Naşterea Maicii Domnului (c. 1800), Sf. Mucenic Dimitrie (1809, pictată în 1819), în satele Corbeşti şi Roşia Nouă. PETRO- (< fr.; {s} gr. petros „piatră") Element de compunere cu sensul de „piatră", „rocă", „referitor la piatră", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. PETROCHIMIC -Ă (< fr.) adj. Care ţine de petrochimie, privitor la petrochimie; care se fabrică din ţiţei sau din derivate ale acestuia. PETROCHIMIE (< fr.; {s} petro- + chimie) s. f. Ramură a industriei chimice care prelucrează ţiţeiul şi diferitele sale fracţiuni, gazele de sondă, gazele de rafinărie şi gazul metan, în scopul transformării lor în produse chimice. PETRODAVA, localitate în Dacia, situată, potrivit izvoarelor antice, în N Moldovei, identificată ipotetic cu grupul de aşezări dacice din zona municipiului Piatra Neamţ. PETRODOLAR (< fr.) s. m. Dolar american obţinut din vânzarea petrolului de către ţările exportatoare de petrol. PETRODUROSCOP (< germ., rus; (s} petro- + lat. durus „dur" + gr. skopein „a examina") s. n. Instrument de măsurare a durităţii rocilor, constituit dintr-un ciocan-pendul şi un dispozitiv care înregistrează înălţimea până la care ricoşează pendulul după ce loveşte roca cu o anumită energie cinetică. PETRODVOREŢ [pitredvjriets], oraş în Federaţia Rusă, situat pe ţărmul G. Finic, la 29 km V de Sankt-Peters-burg: 83 mii loc. (1997). Fundat în 1709. Până în 1944 s-a numit Peterhof. Centru turistic. Ansamblu de palate şi parcuri început în 1714 din iniţiativa lui Petru I, ca reşedinţă imperială. Marele Palat (ridicat în 1714-1725, cu faţada construită în 1747- 1752, după planurile lui Domenico Trezzini, iar grădinile după Alexandre Le Blond şi apoi Bartolomeo Rastrelli), pavilionul Ermitaj (1721-1724), palatele Monplaisir (1714-1725) şi Marly (1720- 1723), Capela neogotică (sec. 19). Parcul este decorat cu numeroase fântâni, cascade şi statui. Ansamblul a fost restaurat după al Doilea Război Mondial (când a suferit grave distrugeri). Astăzi muzeu. PETROGENEZĂ (< fr.; {s} petro- + gr. genesis „naştere") s. f. Ramură a geologiei care studiază geneza rocilor. PETROGLIFĂ (fr. {i}; {s} petro- + gr. glyphein „a sculpta") s. f. 1. Desen incizat pe o rocă. 2. Rocă şlefuită grosolan pe cale naturală sau sculptată rudimentar pe cale manuală. PETROGRAD, denumirea între 1914 şi 1924 a oraşului Sankt-Petersburg. PETROGRAFIE (< fr. {i}; {s> petro-+ gr. graphe „descriere") s. f. 1. Disciplină a geologiei care se ocupă cu studiul complex al rocilor: descrierea, clasificarea, compoziţia, geneza, starea lor naturală, răspândirea regională, importanţa practică. Principalele părţi ale p. sunt: p. descriptivă, p. structurală, p. regională, p. experimentală şi petro-geneza. Sin. petrologie. 2. P. restr. Disciplină care se ocupă cu descrierea şi compoziţia rocilor. PETROL (< fr.; {s} lat. petroleum din petra „piatră" + oleum „ulei") s. n. Rocă sedimentară caustobiolitică lichidă, uleioasă, brună-negricioasă, gălbuie sau cu reflexe albăstrui-verzui, uneori incoloră, cu miros specific, înţepător ori aromatic-eteric; este rezultatul transformării în hidrocarburi a materiilor organice (plancton şi substanţe humice depuse pe platourile continentale) sub acţiunea bacteriilor anaerobe. P. are densitatea între 0,730 şi 1,040 g/cm3, mai frecvent sub 0,900 g/cm3 (p. uşoare) şi mai rar peste această valoare (p. grele, bogate în asfalt şi smoală). P. este un amestec complex de hidrocarburi (din seria parafinică, naftenică şi aromatică) solide şi gazoase, dizolvate în hidrocarburi lichide, alături de care se găsesc, în cantităţi reduse, compuşi cu sulf, azot, oxigen. P. se găseşte în zăcăminte, adesea împreună cu gaze naturale; reprezintă o sursă principală pentru combustibilul energetic lichid (prin distilare din p., se obţine benzină, p. lampant, motorină, păcură), pentru fabricarea lubrifianţilor şi în acelaşi timp una dintre materiile prime de bază ale petrochimiei. Cei mai mari producători de p. sunt: Arabia Saudită, S.U.A. şi Rusia. Sin. ţiţei. ^ P. sintetic = amestec de hidrocarburi sintetice cu proprietăţi asemănătoare ţiţeiului, obţinut direct din cărbune sau din oxid de carbon prin hidrogenare catalitică. P. lampant v. lampant. PETROLATUM (< fr., germ., rus. (i>) s. n. Amestec de hidrocarburi cu consistenţă păstoasă, obţinut prin depara-finarea cu solvenţi a uleiurilor grele. PETROLIER, -Ă (< fr.) ad|„ s. n. 1. Adj. Care ţine de petrol, privitor la extragerea şi Ia prelucrarea petrolului. 2. S. n. Navă pentru transportul produselor petroliere; tanc petrolier. în 1886 germanii au lansat primul p. de 2 300 t. PETROLIFER, -A (< fr.; {s> fr. petrole „petrol" + lat. fero „a purta") adj. PETROLINA 326 (Despre terenuri, formaţii geologice, zăcăminte etc.) Care conţine petrol; bogat în petrol. PETROLINA, oraş în E Braziliei (Pernambuco), pe malul stâng (nordic) al râului Sâo Francisco, pe c.f. Paulistana-Salvador; 175,3 mii loc. (2002). Centru comercial agricol (bumbac, tutun, zahăr). Unit printr-un pod feroviar (1951) şi feribot cu oraşul Juâzeiro (Bahia). PETROLIST, -Ă (< petrol) subst. 1. S. m. şi f. Persoană care lucrează în industria petrolieră. 2. S. m. Proprietar de terenuri petrolifere; om de afaceri din industria petrolieră. PETROLOGIE (< fr. {i}; {s> petro- + gr. logos „studiu") s. f. Petrografie (1). PETROMAX (denumire comercială) s. n. Lampă de iluminat cu sită incandescentă, care funcţionează cu petrol lampant. PETRONIUS (Titus Petronius Niger supranumit Arbiter) (c. 20-66 d.Hr.), scriitor latin. Consul (62), guvernator al Bitiniei şi apropiat al împăratului Nero; căzut în dizgraţie, a fost constrâns să se sinucidă. Spirit epicurean, rafinat, supranumit „arbitru al eleganţei". Romanul de moravuri „Satiricon“, pe care istoria literară i-l atribuie, este una din cele mai originale şi valoroase creaţii literare ale Antichităţii clasice. PETROPAVLOVSK 1. Oraş în N Kazahstanului, pe râul Işim; 203,5 mii loc. (1999). Ind. constr. de maşini, mat. de constr., a pielăriei şi încălţămintei, a celulozei, prelucr. lemnului, textilă şi alim. Centru comercial activ. Muzeu. Fundat în 1752. 2. Fortăreaţa de la ~, fortăreaţă construită de Petru I în 1703, pe malul drept al râului Neva în oraşul Sankt-Petersburg. în sec. 18 a fost transformată în închisoare politică. Azi muzeu. PETROPAVLOVSK-KAMCEATSKI, oraş în Federaţia Rusă, în S pen. Kamceatka, port la Oc. Pacific; 198,2 mii loc. (2002). Constr. navale. Ind. constr. de maşini, mat. de constr. şi alim. (conserve de peşte). Bază de pescuit. Fondat în 1740. PETROPOLIS, oraş în SE Braziliei (Rio de Janeiro), situat la poalele masivului Serra da Estrela, la 813-878 m alt., la 43 km NE de Rio de Janeiro; 276,8 mii loc. (2002). Ind. chimică, textilă şi alim. (bere, ţigarete). Şlefuirea diamantelor. Universitate (1961). Palat imperial (sec. 19), azi muzeu; catedrală în stil gotic (sfârşitul sec. 19). Fundat în 1845 de emigranţii germani din Tigran Vartanovici Petrosian Bavaria, în sprijinul împăratului Dom Pedro II. Capitala statului Rio de Janeiro (1894-1903). PETROSIAN, Tigran Vartanovici (1929-1984), şahist armean. Multiplu campion al U.R.S.S. Mare maestru internaţional (din 1952). De nouă ori campion mondial (1963-1969). PETROŞANI 1. Depresiunea ~, depresiune intramontană, de origine tectonică, situată în V Carpaţilor Meridionali, între m-ţii Retezat, Şureanu, Parâng şi Vâlcan, la 550-650 m alt. Axată pe cursul superior al Jiului, depresiunea are formă triunghiulară, alungită pe direcţia SV-NE, pe o lungime de 45 km şi o lăţime ce variază între 3 km în V şi 9 km în E. Supr.: c. 160 km2. Comunică cu depr. Haţeg-Pui prin pasul Merişor şi cu Depresiunea Subcarpatică Olteană prin pasul Lainici. Relief reprezentat prin terase şi piemonturi de eroziune care fac trecerea spre zona montană înconjurătoare. Climă răcoroasă (media anuală 6°C). însemnate zăcăminte de cărbune. Numeroase aşezări cu profil minier; ca bazin carbonifer este cunoscută şi sub numele de Valea Jiului. 2. Municipiu în jud. Hunedoara, pe Jiul de Est, în depresiunea cu acelaşi nume; 46 472 loc. (2003). Important centru carbonifer pentru exploatarea şi prelucr. huilei. Constr. de utilaj minier; prefabricate de beton, mobilă, cherestea. Fabrică de tricotaje. Aparataj electric. Universitate tehnică pentru minerit. Teatrul dramatic „Ion D. Sârbu“ (1948). Muzeul mineritului (1961). Biserica Sf. Treime (1940-1944); biserică romano-catolică (1880); biserică de lemn cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriii (sec. 18). Localit. P. a luat fiinţă în sec. 17 prin stabilirea în această zonă a unor păstori veniţi din Ţara Haţegului şi este menţionată documentar în 1850. Declarată oraş în 1930 şi municipiu la 17 febr. 1968. PETROV (pseud. lui Evgheni Petrovici Kataev) (1903-1942), prozator rus. împreună cu llf a scris romane satirice. V. llf. PETROVA, com. în jud. Maramureş, situată în NNE depr. Maramureş, pe râul Vişeu; 2 731 loc. (2003). Staţie de c.f. Centru de prelucr. artistică a lemnului. Satul P. apare menţionat documentar în 1411. PETROVARADIN, cetate, datând din sec. 14, pe malul Dunării, pe teritoriul de astăzi al Serbiei (Voivodina). Prinţul Eugeniu de Savoia a obţinut aici o strălucită victorie asupra turcilor (1716). Astăzi cetatea se găseşte într-o suburbie a oraşului Novi Sad. PETROVlC, Aleksandr (1929-1994), cineast iugoslav. Iniţial filme documentare şi de ficţiune. Reprezentant principal al „valului negru“ iugoslav din anii ’60, înfăţişând mizeria umană, dramele marginalizaţilor („Doi“, „Zile“, „Am întâlnit ţigani fericiţi", „Portret de grup cu doamnă", „Migraţie"). PETROVlC, Mihailo (1868-1943), matematician iugoslav. Creator al metodei spectrale în algebră, aritmetică, Petroşani (2.). Vedere generală 327 PETRU Mihailo Petroviâ calculul integral şi teoria funcţiilor; a introdus în analiza matematică studiul transcendentelor noi; a stabilit metodele de studiu direct în ecuaţiile diferenţiale cu ajutorul figurilor geometrice. M. de onoare al Acad. Române (1938). PETROVICI, Emil (1899-1968, n. Toracu Mic, Iugoslavia), lingvist român. Acad. (1948), prof. univ. la Cluj şi Bucureşti. Rector al Universităţii din Cluj (1945-1951). A fondat revistele „Cercetări de lingvistică" (1956) şi „Romano-slavica" (1963). Cercetări în domeniul foneticii româneşti (aplicând, printre primii în România, metoda foneticii experimentale), al fonologiei, dialectologiei române şi slave şi al relaţiilor istorice şi lingvistice româno-slave şi al geografiei lingvistice („Despre nazalitate în limba română", „Studiul fonematic al limbii române", „Graiul caraşovenilor", „Atlasul lingvistic român", partea a ll-a, în colab. cu S. Puşcariu, şi serie nouă, voi. I—VI, în colab. cu I. Pătruţ). Membru al unor academii şi societăţi ştiinţifice străine. PETRO VICI, Ion (1882-1972, n. Tecuci), filozof, scriitor şi om politic român. Acad. (1934), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. De mai multe ori ministru. Preocupările sale filozofice sunt legate Emil Petrovici de nevoile pedagogice ale comunităţii româneşti; lucrări de metafizică, reluând idei şi concepte din tradiţia carteziană într-o interpretare romantică („Introducere în metafizică", „Ideea de neant"), de logică, impregnate cu considerente psihologice şi epistemologice („Probleme de logică"), de teoria culturii, cu interesante reflecţii despre dependenţa filozofiei de spaţiul mental („Deasupra sbuciumului") şi de istorie a filosofiei („Viaţa şi opera lui Kant", „Schopenhauer"). Poezii („Un colţ de viaţă"), piese de teatru („O sărutare", „Urmările iertării"); memorialistică („De-a lungul unei vieţi. Amintiri", „Figuri dispărute", „Amintiri universitare"); note de călătorie („Impresii din Italia"). PETROVSKI, Ivan Gheorghievici (1901-1973), matematician rus. Prof. univ. la Moscova. Contribuţii în domeniul analizei matematice şi al teoriei ecuaţiilor diferenţiale şi integrale şi al teoriei probabilităţilor. M. coresp. al Acad. Române (1965). PETROVSK-PORT v. Mahacikala. PETROZAVODSK [pitrezavotsk], oraş în Federaţia Rusă, capitala Kareliei, port la L. Onega, situat la 925 km NNV de Moscova; 266,2 mii loc. (2002). Aeroport. Reparaţii navale. Constr. de maşini-unelte; prelucr. lemnului (mobilă); fabrici de microcalculatoare, de încălţăminte, tricotaje şi alim. Muzeu cu colecţii de icoane din sec. 14-18. Teatru dramatic. Fundat în 1703. S-a mai numit Kalininsk. PETRU, Sfântul ~ (iniţial Simon) (c. 10-67) (în „Noul Testament"), unul dintre cei 12 apostoli ai lui lisus Hristos. Conform tradiţiei, s-a născut în Betsaida Galileii, fiind fiul lui loan şi fratele lui Andrei. Pescar de meserie, a fost chemat de lisus ca să devină „pescar de oameni" şi i-a schimbat numele de Simon cu Petru. Când lisus a fost prins, s-a lepădat de el, dar căindu-se Ion Petrovici Statuia Sfântului Petru din Catedrala din Reims amarnic a fost iertat după înviere şi a primit din partea apostolilor recunoaşterea întâietăţii de vârstă. Susţinând, împotriva lui Pavel, practica iudaică a tăierii împrejur, a acceptat însă hotărârea Sinodului de la Ierusalim, ca primirea păgânilor în creştinism să se facă doar prin botez. A propovăduit învăţătura lui Hristos la Ierusalim, ludeea, Samaria, Asia Mică până în Babilon, iar în ultima parte a vieţii la Roma; aici a fost martirizat împreună cu Pavel (29 iun. 67), fiind răstignit pe cruce cu capul în jos. Pe lângă cele opt cuvântări din „Faptele Apostolilor", a mai scris două epistole („întâia" şi „A doua epistolă sobornicească a Sf. Apostol Petru"). Tradiţia catolică îl consideră ca primul papă la Roma, întemeietorul Papalităţii. Sărbătorit la 29 iun. împreună cu Pavel. PETRU, numele mai multor împăraţi ai Rusiei, dintre care cel mai important a fost Petru 1 (Petru cel Mare) Alekseevici, ţar (1682-1721) şi primul împărat al Rusiei (1721-1725). Fiu al ţarului Aleksei Mihailovici; între 1682 şi 1696 a domnit împreună cu fratele său, Ivan V. Interesat de realităţile occidentale, a vizitat (1697-1698) o serie de regiuni şi state din V Europei. Remarcabil militar şi om politic. Pe plan extern, a organizat campanii împotriva Imperiului Otoman (1695-1696), în urma cărora a cucerit cetatea Azov. A încheiat o alianţă cu Dimitrie Cantemir, PETRU 328 Petru cel Mare domnul Moldovei, devenit, după înfrângerea de la Stănileşti (1711) şi refugiul în Rusia, unul dintre sfetnicii săi. în alianţă cu Danemarca şi Polonia, din 1700, P. I a luptat împotriva Suediei („Războiul Nordului", 1700-1721, în cursul căruia, a repurtat strălucita victorie de la Poltava, 1709, asupra armatei suedeze, condusă de Carol XII), obţinând, prin Tratatul de la Nystad (1721), ieşire la M. Baltică. în 1703 a întemeiat oraşul Petersburg, devenit din 1712 capitala Rusiei. Campania lui P. împotriva Persiei (1722-1723) i-au asigurat Rusiei ţărmul de sud şi de vest al M. Caspice. Reformele realizate de el cu autoritate despotică, în domeniul administraţiei, al economiei (a susţinut dezvoltarea comerţului şi industriei), al armatei (a creat o flotă puternică) etc. au pregătit terenul pentru o Rusie modernă. A acordat o mare atenţie problemelor culturii şi învăţământului (înfiinţarea Academiei de Ştiinţe, 1724). Considerat unul dintre cei mai de seamă conducători şi reformatori din istoria Rusiei, căreia i-a conferit statutul de mare putere europeană. PETRU, numele a doi regi din dinastia Karagheorghevic: P. I, rege al Serbiei (1903-1918), apoi al Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (1918— 1921). Fiul principelui Aleksandru Karagheorghevic. A promovat politica de alianţă cu Antanta, finalizată prin crearea noului stat. Politică liberală de sprijin al unei monarhii constituţionale. P. II, rege al Iugoslaviei (1934-1945). Fiul regelui Aleksandru I, a domnit până în 1941 tutelat de o regenţă condusă de unchiul său Paul. în urma invadării ţării de către germani (1941), s-a refugiat la Londra, conducând un guvern în exil. îndepărtat în 1945, în urma proclamării republicii, s-a stabilit în străinătate (Londra). A murit în 1970. PETRU, ţar al Bulgariei (927-970). Al doilea fiu al ţarului Simeon, de la care a moştenit tronul. îndelungata sa domnie a fost marcată de lupte interne şi de pagubele provocate de numeroasele invazii ale maghiarilor, bizantinilor ş.a. A fost constrâns să facă numeroase concesiuni împăratului bizantin Roman I Lecapenos cu a cărui nepoată era căsătorit. PETRU (7-1197), boier vlah din Târnovo. Conducător, împreună cu fratele său Asan, al răscoalei vlahilor şi bulgarilor împotriva stăpânirii bizantine (1185-1187), în urma căreia s-a creat Imperiul Vlaho-Bulgar (al doilea ţarat bulgar), condus de dinastia Asăneştilor. A domnit ca ţar între anii 1187 şi 1197. PETRU v. Pedro. PETRU (PETRU MUŞAT), domn al Moldovei (c. 1375-c. 1391). Fiul Margaretei (Muşata). S-a preocupat de dezvoltarea economică a Moldovei, a bătut prima monedă din istoria ţării şi a ridicat importantele cetăţi (Şcheia, Neamţ şi Suceava). A stabilit capitala ţării la Suceava. După un conflict cu feudalii poloni, pe care i-a înfrânt în Ţara Şepeniţului, a acceptat suzeranitatea regelui Vladislav lagetto, pentru a preîntâmpina un eventual atac al ungurilor. A întreţinut relaţii de prietenie cu Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti. PETRU I (PETER I 0Y), insulă nelocuită în M. Bellingshausen (Antarctica); 249,2 km2. Descoperită şi denumită astfel de expediţia Bellingshausen-Lazarev (1819-1821). Teritoriu dependent de Norvegia (din 1931). PETRU ARON, domn al Moldovei (1451-1452, 1454-1455, 1455-1457). A acceptat să plătească, începând din 1456, haraci Imp. Otoman. înfrânt şi alungat din Moldova (1457) de Ştefan cel Mare, care, ulterior, l-a decapitat. PETRUCCI, Ottaviano (1466-1539), editor activ la Veneţia. A tipărit (1501) prima carte de muzică („Harmonicae Musicae Odhecaton“). PETRU CEL TÂNĂR, domn al Ţării Româneşti (1559-1568). Fiul lui Mircea Ciobanul. A domnit sub tutela mamei sale, Chiajna. în timpul domniei lui pătrund în sfatul domnesc elemente din noua boierime, precum şi elemente levantine. Mazilit de turci. PETRU CERCEL, domn al Ţării Româneşti (1583-1585). Fiul lui Pă-traşcu cel Bun. Susţinut în obţinerea domniei de regele Franţei, Henric III, pe care l-a vizitat în 1579. A înăsprit fiscalitatea, s-a îngrijit de înzestrarea armatei (înfiinţarea unei turnătorii de tunuri) şi a refăcut palatul domnesc din Târgovişte. Mazilit de turci, a fugit în Transilvania. Revenit, mai târziu, la Constantinopol, a fost ucis de turci. Autorul unor versuri în limba italiană. PETRU DELIAN, fiul ţarului Gavril Radomir (1014-1015). A condus răscoala bulgarilor (1040) împotriva Imp. Bizantin. Proclamându-se ţar, după câteva victorii a fost înfrânt de bizantini şi a murit în captivitate. PETRU EREMITUL (PETRU DIN AMIENS) (c. 1050-1115), cleric francez. Unul dintre organizatorii primei cruciade (1095); în 1096 cruciaţii, conduşi de el, au ajuns la Constantinopol, al cărui vicar general a devenit; după aceea, cruciaţii au înaintat spre Nicomedia (azi Izmir, Turcia), dar P. nu i-a mai putut stăpâni; el a revenit la Constantinopol spre a cere ajutor împăratului Alexios I Comnenul şi în absenţa sa armata a fost zdrobită de turci. în 1099 a mers la Ierusalim, apoi a revenit în Franţa; prior al mănăstirii augustinilor de la Neufmontier (azi în Belgia). PETRULIAN, Niculaie S. (1902-1983, n. Balş), geolog român. Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Contri- 329 Petru Rareş buţii la studiul mineralogic şi geochimic al unor zăcăminte de minereuri complexe din România („Zăcăminte de minerale utile"). A introdus în ţară metoda calcografică de studiu a mineralelor metalice. Preocupat şi de organizarea învăţământului geologic tehnic superior. PETRU RAREŞ, domn al Moldovei (1527-1538; 1541-1546). Fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare. Autoritar faţă de marea boierime, a încurajat comerţul, a dezvoltat aparatul de stat şi a mărit puterea militară a ţării. Susţinând pe loan Zâpolya la tronul Ungariei, oastea sa, comandată de vornicul Grozav, a înfrânt la Feldioara (1529) pe partizanii lui Ferdinand I de Habsburg. Ajuns arbitrul situaţiei din Transilvania şi înrudit cu Vlad înecatul, domnul Ţării Româneşti, a realizat temporar unitatea frontului politic românesc. A încercat, după 1530, să soluţioneze în favoarea Moldovei problema Pocuţiei, atrăgându-şi duşmănia Poloniei. S-a opus amestecului turcilor în Transilvania, contribuind la eşecul misiunii lui Aloisio Gritti (1534) şi a încheiat cu Ferdinand un tratat de alianţă (1535). Atacat, în 1538, din trei părţi, pregăteşte apărarea ţării, reuşind să se înţeleagă cu polonii şi să-i înfrângă pe tătari; în faţa înaintării turcilor, conduşi de Soliman Magnificul, este însă trădat de boieri şi se refugiază la Ciceu. Ctitor la mănăstirea Probota (1530). Moldova este aservită Porţii. în a doua domnie a dus în secret, o politică antiotomană, dar împrejurările i-au fost defavorabile. A exercitat un patronaj cultural de proporţii, din vremea lui datând frescele exterioare ale bisericilor de la Humor, Moldoviţa, Voroneţ ş.a., precum şi cronica episcopului Macarie. PETRU RAREŞ, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată la poalele dealurilor Ciceului, pe dr. râului Valea Mare; 5 064 loc. (2003). Staţie de c.f. (în satul Reteag) şi haltă de c.f. (Ciceu-Mihăieşti). Reşed. com. P.R. este satul Reteag, menţionat documentar în 1283. în satul Reteag se află o biserică din sec. 15 (azi biserică reformată), cu picturi murale originare, casa memorială a folcloristului loan Pop-Reteganul şi bustul acestuia, operă a sculptorului loan Pop Rusu. PETRUS HISPANUS (Petrus Juliani) (începutul sec. 13-1277), medic, logician şi cleric portughez. Papă cu numele de loan XXI (1276-1277). Reprezentant al tradiţiei logice a Universităţii din Paris; lucrarea sa Tractatus (Summulae logicales) a servit drept manual în multe universităţi medievale şi a fost comentată de autori din diferite şcoli filozofice şi teologice. Lucrări de medicină („Thesaurus pauperum") şi de psihologie („De anima"). După unii autori, ar fi vorba de două persoane cu acelaşi nume: una care a scris doar lucrări de medicină şi psihologie şi a ajuns papă mai târziu; cealaltă scriind numai lucrări de logică. PETRUS LOMBARDUS (1095-1160), teolog francez. Episcop de Paris. Recunoscut drept fondator al teologiei sistematice datorită celor patru cărţi de sentinţe („Libri quator Sententiarum"), în care a redistribuit în chestiuni, conform unei ordini tematice, cunoaşterea acumulată de Părinţii Bisericii. PETRU ŞCHIOPUL, domn al Moldovei (1574-1577, 1578-1579, 1582-1591, din 1589 asociat cu fiul său Ştefan). Supus marii boierimi. Politica sa a nemulţumit populaţia ţării, care a susţinut pe diverşi competitori la domnie, pretinşi urmaşi ai lui loan-Vodă cel Viteaz. PETRU VENERABILUL (PETRU DE MONTBOISSIER) (c. 1092-1156), călugăr francez. Abate al mănăstirii Cluny Petru Şchiopul PETTY Emanoil Petruţ (din 1122) pe care a reformat-o. Om de vastă cultură, profund cunoscător al islamului şi ebraismului („Adversus iudaeorum inveteratam buritiem", „Liber contra sectam saracenorum"). PETRUŢ, Emanoil (1932-1983, n. Mărăşeşti), actor român de teatru şi de film. Joc interiorizat, de vibraţie dramatică. Roluri în piese: „Poveste din lrkuţk“, „Din jale se-ntrupează Electra‘\ „Răzvan şi Vidra", „Un fluture pe lampă". Filme: „Secretul cifrului", „Tudor“, „Fraţii", „Clipa", „întoarcerea Vlaşinilor". PETSCHOVSCHI, losif (1921-1968, n. Timişoara), fotbalist român. Jucător de mare fineţe, simbol al tehnicităţii, al sportivităţii şi al dăruirii pentru echipă. De trei ori campion (1947, 1948, 1950) cu echipa I.T.A. şi de două ori (1952, 1953) cu C.C.A. Selecţionat în naţionala ţării (pentru care a marcat 11 goluri) de 32 de ori. în fiecare an se acordă spectatorilor Trofeul P. pentru fair play. PETTAZZONI [petattsoni], Raffaele (1883-1959), istoric italian al religiilor. Prof. univ. la Bologna şi Roma. Preocupări pentru problemele de interes general filozofic: originea ideii de Dumnezeu, structura gândirii mitologice, confesiunea păcatelor („Dumnezeu, formarea şi dezvoltarea monoteismului", „Confesiunea păcatelor", „Omniscienţa lui Dumnezeu"). PETTY [peti], Sir William (1623-1687), medic, economist şi statistician englez. Medic-şef al trupelor engleze în Irlanda (1652). Unul dintre fondatorii economiei politice ca ştiinţă de sine stătătoare. Aparţinând curentului mercantilist, este precursorul fiziocraţilor în analiza circuitului economic, al curentului liberal clasic pentru teoria sa asupra valorii şi pentru rolul atribuit interesului personal („Tratat asupra impozitelor şi contribuţiilor", „Câte ceva despre bani", „Anatomia politică a Irlandei", „Aritmetica politică"). PETUNIE 330 PETUNIE (< fr.; cuv. guarani) s. f. Plantă decorativă din familia solana-ceelor, originară din America de Sud, înaltă de 30-50 cm, cu flori mari, plăcut mirositoare, de diverse culori, care au corola în formă de pâlnie (Petunia hybrida). Unele soiuri au floarea simplă, altele gofrată sau involtă. Mult cultivată, înfloreşte tot cursul verii. PEŢEA, lac cu apă termală (26-30°C) situat în staţiunea balneoclimaterică „1 Mai“, lângă Oradea; 0.4 ha. Ad. max.: 4,5 m. Relicte terţiare de faună (melcul Melanopsis parreyssî) şi floră (nufărul Nymphaea lotus var. thermalis). Aici se întâlneşte şi endemismul roşioara de apă caldă (Scardinius racovitzu). Rezervaţie naturală. PEŢ| (lat. petire) vb. IV tranz. A cere o fată în căsătorie pentru altcineva sau pentru sine (prin intermediul părinţilor, al rudelor ş.a.). PEŢIOL (< fr.; lat. petiolus „picioruş, peduncul") s. n. Parte a frunzei care susţine limbul şi care se prinde de tulpină sau de ramură; codiţa frunzei. PEŢIOLAT, -Ă (< fr.) adj. (Despre frunze) Cu peţiol (spre deosebire de cele fără peţiol, numite sesile). PEŢITOR, -OARE (< peţi) s. m. şi f. 1. S. m. şi f. Persoană care peţeşte. 2. S. f. Femeie (în vârstă) care înlesneşte cunoştinţa a două persoane de sex opus în vederea căsătoriei. PEUGEOT [pce3o], societate franceză creată în 1810 de fraţii Jean-Pierre (1768-1852) şi Jean-Frederic P. (1770-1822) ca o topitorie în moara familială de Ia Sous-Cratet. începând din 1888 nepoţii lor, Eugene (1844-1907) şi Armând (1849-1915), au început să producă velocipede, iar din 1892 automobile. în 1897, Armând s-a separat de Eugene şi a fondat „Societatea de automobile P.“. în 1976 a achiziţionat acţiunile firmei Citroen, iar în 1978 a răscumpărat acţiunile filialelor europene de la Chrysler Corporation. în prezent, P. şi-a extins activitatea în industria bicicletelor, a utilajelor, a materialelor militare etc., devenind una dintre marile societăţi europene contemporane. PEULI s. m. pl. v. Fulani (Fulbe). PEUTINGER [poitirpr], Konrad (1465-1547), umanist german. Sindic al oraşului Augsburg (1493). A descoperit şi publicat o copie a unei hărţi romane întocmită de un călugăr din Colmar (Franţa) în 1265, înfăţişând principalele localităţi şi drumuri din Imp. Roman în sec. 3-4 („Tabula Peutingeriana“). Konrad Peutinger Sir Nikolaus Pevsner PEVSNER [pevsne.r], Antoine (pe numele adevărat Natan Borisovici Pevznet) (1886-1962), sculptor şi pictor francez de origine rusă. Stabilit în Franţa (1923). împreună cu fratele său Naum Gabo, publică „Manifest realist" (1920), punând astfel bazele constructivismului. Sculpturi monumentale de oţel sau bronz, asamblări de fire, care alcătuiesc structuri spaţiale neaşteptate, ritmate dinamic („Proiecţie în spaţiu", „Coloana păcii", „Tors"). PEVSNER, Sir Nikolaus (1902-1983), istoric de arhitectură britanic, de origine germană. Stabilit în Marea Britanie (1934). Prof. univ. la Londra, Oxford şi Cambridge. Lucrări privind arhitectura modernă şi designul („Pionierii mişcării moderne", „Pionierii designului modern", „Istoria arhitecturii europene"). Cea mai cunoscută scriere a sa sunt cele 46 voi. din seria de ghiduri ale comitatelor „Construcţiile Angliei" (1951-1974), o mare realizare, de aleasă erudiţie. PEYFFUS, Max Demeter (n. 1944), istoric austriac de origine aromână. Prof. de istorie sud-est europeană la Univ. din Viena. Specializat în istoria aromânilor („Chestiunea aromânească", „Die Druckerei von Moschopolis, 1731-1769"); traduceri din literatura modernă şi contemporană românească. PEYOTL (< fr.) subst. Plantă din familia cactuşilor (Lophophora wiliamsi), care creşte local în ţinuturi muntoase din Mexic şi S.U.A. (Texas). Din plantă se extrage un halucinogen puternic, mescalina; este folosit de unele triburi de amerindieni în ceremonii rituale. PEYRE [pere], Joseph (1892-1968), scriitor francez. Romane de aventuri de mare succes („Escadronul alb", „Sânge şi lumini", „Meterezele de la Cadix"). PEYRE [pere] 1. Marie-Jospeh P. (1730-1785), arhitect francez. Elev al lui Fr. Blondei. Numit (1762) arhitect al regelui. Principala sa lucrare (împreună cu Ch. de Wailly) în stilul Ludovic XVI este Teatrul francez din Paris (azi Odeon). 2. Antoine Frangois P. (1739-1823), arhitect francez. Frate cu P. (1). în Germania a realizat Palatul din Koblenz, al prinţului elector Clemens Wenzeslaus, una din capodoperele stilului Ludovic XVI din afara Franţei. La* Paris a restaurat Palatul şi Biblioteca regală de la Versailles şi a reamenajat grădinile Palatului Fontainebleau. 3. Antoine Mărie P. (1770- 1843), arhitect francez. Fiul lui P. (1). Lucrări în stil neoclasic (Hotelul Bethune, reconstrucţia Palatului de Justiţie — ambele la Paris, teatrele din Lille şi Soissons). PEYREFITTE [perefjt], Roger (1907- 1999), scriitor francez. Carieră diplomatică. Opera sa vizează tarele unor medii sociale sau prezintă neîmplinirea în iubire, unele dintre romanele sale conţinând elemente autobiografice („Prietenii particulare", „Ambasade", „Fiii luminii", „Sutana roşie"). Biografia romanţată „Viaţa lui Alexandru cel Mare". PEZEVENCHI (PEZEVENGHI) (< tc.) s. m. (Peior. şi fam.) Şarlatan, pungaş; şmecher. PFAFF, Johann Friedrich (1765- 1825), matematician german. Prof. univ. la Helstedt şi Halle. A elaborat „teoria formelor lui P." (1815) care permite Roger Peyrefitte Phenian. Vedere generală generalizarea problemei integrării unei ecuaţii diferenţiale cu n variabile („Lucrări analitice"). PFALZ v. Palatinat. PFEIFFER [pfaifer], Heinrich (n. 1927), filozof, istoric şi pedagog german. Director executiv al Fundaţiei „Humboldt" (din 1964), contribuind la impulsionarea acestei instituţii unice în lume, unde numeroşi cercetători şi profesori au beneficiat de burse. Cercetări de analiză comparativă a instrucţiei şi a carierei ştiinţifice. M. de onoare al Acad. Române (1991). PFEIFFER [pfaifer], Michelle (n. 1957), actriţă americană de film. Roluri în care se remarcă prin temperamentul agresiv sau temător, feroce sau tandru, dezlănţuit sau voluptuos („Dulce libertate", „Legături primejdioase“, „Formidabilii Baker Boys“, „Câmpul dragostei", „Vârsta inocenţei", „Personal şi confidenţial"). PFEIFFER [pfaifer], Richard (1858-1945), medic german. Prof. univ. la Berlin, Konigsberg şi Breslau. A descoperit bacilul P. (1892), considerat multă vreme a fi bacilul gripei. PFORZHEIM [pfortshaim], oraş în Germania (Baden-Wurttemberg), la poalele m-ţilor Pădurea Neagră; 169,6 mii loc. (2002); mecanică de precizie (ceasuri), hârtie. Biserică fortificată (sec. 11-15). PH (< fr.; p. „potenţial + H „hidrogen") Simbol pentru logaritmul zecimal cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen dintr-o soluţie, măsurat cu numărul de ioni-gram de hidrogen existenţi într-un litru de soluţie; exponent de hidrogen. Caracterizează starea acidă sau bazică a unei soluţii (pH 7 este neutru, valorile mai mici de 7 indică aciditate, cele mai mari de 7 caracterul bazic al soluţiei). PHAISTOS, localitate antică în S Cretei, la SV de Cnossos. întemeiată, potrivit legendei, de regele Minos. Centru strălucit al civilizaţiei minoice, renumit prin palatul descoperit aici (c. 2000-1400 Î.Hr.). PHALLOS (FĂLOS) (în mitologia greacă), zeul fecundităţii masculine; reprezenta personificarea organului viril. Cultele falice (aplicabile formelor de adoraţie rituală a falusului ca simbol generator) sunt răspândite la populaţiile primitive, dar şi la popoarele civilizate, fiind notabile îndeosebi la greci şi fenicieni, unde erau legate de ceremonii orgiastice. PHAM VAN DONG (1906-2000), om politic vietnamez. Colaborator al lui Ho Şi Miri, unul dintre fondatorii Ligii pentru Independenţa Vietnamului — Viet-Minh (1941). Reprezentant al ţării sale la conferinţele internaţionale de la Fontainebleau (1946) şi Geneva (1954). Prim-min. (1955-1976) al Republicii Democrate Vietnam şi (1976-1987) al statului reunificat. PHAN TIET, oraş în SE Vietnamului, port pe coasta M. Chinei de Sud, la 180 km ENE de oraşul Ho Şi Minh; 114,2 mii loc. (1989). Centru comercial. Cărămizi. La origine un sat de pescari este astăzi unul dintre cele mai importante porturi de pescuit şi centru de prelucr. peştelui din ţară. Prelucr. de nuoc mam (condiment naţional obţinut din unele specii de peşte fermentat). PHAON (FAON) (în mitologia greacă), luntraş bătrân din ins. Lesbos, prefăcut de către Afrodita în bărbat tânăr, cu ajutorul unei licori, drept răsplată pentru că a trecut-o peste mare fără să-i ceară plată şi fără s-o întrebe cine este. PHARSALOS, localitate în Grecia antică, în SE Tesaliei. Aici a obţinut Cezar victoria în războiul împotriva lui Pompei (9 aug. 48 î.Hr.). Denumirea actuală: Farsala. PHECDA (PHEKDA, PHAD), stea din constelaţia Ursa Mare (Carul Mare) cu magnitudinea 2,6, de culoare albă. PHENIAN [fenişn] (P’YâNGYANG [pieng-iang]), capitala R.P.D. Coreene, situată în partea central-vestică a ţării, pe fl. Taedong, la 48 km de gura sa de vărsare; 2,7 mii. loc. (1993). Important nod de comunicaţii. Aeroport. Pr. centru economic, politic şi cultural al ţării. Siderurgie. Uzine constr. de maşini-unelte, de utilaj minier şi mijloace de transport, de mecanică fină; ind. chimică, textilă, a mat. de constr. (ciment), a cauciucului, mobilei, alim. Intensă activitate comercială. Universitate (1946). Academie de Ştiinţe. Teatru dramatic; teatru de operă. Numeroase porţi, fântâni şi temple. Statuia Cion-Li-Ma (28 m înălţime) reprezintă simbolul eliberării ţării. Vechi oraş coreean, a fost, potrivit legendei, întemeiat în 1122 î.Hr.; între 427 şi 668, capitala statului Koguryo, iar apoi, PHEREKIDE 332 sub numele de Sodo, capitala apuseană a statului Koryo (918-1392). Important punct de apărare în faţa numeroaselor invazii străine. După 1900, unul dintre centrele luptei de eliberare naţională împotriva ocupaţiei japoneze (mişcările din mart. 1919 şi iun. 1926). Eliberat în aug. 1945 de armatele sovietice. Din 1948, capitala R.P.D. Coreene. în 1950, în cadrul războiului din Coreea a fost cucerit de forţele americane; recucerit cu sprijinul trupelor chineze. Reconstruit cu ajutor sovietic şi chinez. PHEREKIDE, Mihail (1842-1926, n. Bucureşti), avocat, om politic şi diplomat român. Unul dintre fondatorii şi conducătorii Partidului Naţional-Liberal, reprezentând interesele cercurilor financiare. Ministru în mai multe cabinete liberale (1876 şi 1919). Preşedinte al Adunării Deputaţilor (1901-1916, cu întreruperi) şi al Senatului (1922-1926). PHIBUNSONGKHRAM, Luang (pe numele adevărat Plaek Khittasangka) (1897-1964), feldmareşal şi om politic thailandez. Participant (1932) la o lovitură de stat, în urma căreia monarhia absolută a fost transformată în una constituţională. Prim-ministru (1938-1944, 1948-1957). A instaurat un regim totalitar, projaponez, cucerind teritorii din V Cambodgei şi S Laosului (1941-1942). în 1939, ţara şi-a schimbat numele din Siam în Thailanda. Adversar al comunismului, în al doilea mandat a fost unul dintre promotorii S.E.A.T.O. Răsturnat de la putere, s-a retras în Japonia. PHILADELPHIA [filedelfie], oraş în NE S.U.A. (Pennsylvania), port fluvio-maritim pe fl. Delaware, situat la 150 km de Oc. Atlantic; 1,5 mii. loc. (2000). Philadelphia. „Clopotul libertăţii" din Palatul Independenţei Important nod de comunicaţii. Aeroport. Mare centru industrial, comercial şi financiar al ţării. Ind. siderurgică (uzine ale trustului „Bethleem Steel Co“.), constr. aeronautice, navale, de automobile, de locomotive, de maşini electrice şi maşini-unelte; prelucrarea petrolului (nouă rafinării cu o capacitate de 41 mii. t), combinate petrochimice; ind. farmaceutică, textilă, a confecţiilor, încălţămintei şi alim. (zahăr, ţigarete, conserve etc.). Poligrafie. Universitatea „Pennsylvania" (1740), Universitatea „Thomas Jefferson" (1824), Academia de muzică (1857), Academia de Ştiinţe (1875), Institutul „Franklin" (1824), Orchestra simfonică (1900), muzeu de artă (1875), în care se află şi lucrarea lui Constantin Brâncuşi, „Sărutul", Parcul Philadelphia. Institutul „Franklin" naţional istoric al independenţei (7 ha). Edificii istorice în stil colonial: Palatul Independenţei (1732), care adăposteşte, în vestibul, Clopotul libertăţii, clădirea băncii (1797), Primăria (1870), Custom Hali (1824-1837) ş.a. Aşezare locuită de indienii delaware, a fost întemeiată în 1682 de W. Penn. Capitala Pennsyl-vaniei (1683-1799). Unul dintre centrele Războiului de Eliberare a Coloniilor Engleze din America de Nord (1775-1783), a jucat un rol însemnat în politica antibritanică. Locul primului şi celui de-al doilea Congres Continental. Aici s-a semnat, la 4 iul. 1776, „Declaraţia de independenţă". Capitală a S.U.A. între 1790 şi 1800, fiind cel mai mare şi mai important oraş în sec. 19 şi centru al mişcării antisclavagiste. PHILAE (PILAK), insulă care se afla situată în albia Nilului, în Egiptul de Sus, în amonte de intrarea în prima cataractă. Renumită pentru templele şi monumentele antice care în anii ’80 au fost strămutate în insula vecină Agilkia, deoarece apele lacului format în spatele barajului Saad-el-Ali de la Assuan au acoperit insula P. PHILBY [filbi], Kim (pe numele adevărat Harold Adrian Russel P.) (1912-1988), agent dubiu britanic. A ocupat funcţii importante în serviciile secrete britanice (1944-1963), dar a fost recrutat şi folosit de către serviciile secrete sovietice (1933). înainte de a fi demascat, a obţinut azil politic şi cetăţenie în U.R.S.S. A fost cel mai important agent dublu folosit de sovietici (colonel K.G.B.) în perioada războiului rece; este responsabil de capturarea unui mare număr de agenţi ai Occidentului. Memorii. PHILIDOR [filidor] (Franţois Andrâ Danican, zis ~) (1726-1795), compozitor francez. Membru al unei celebre dinastii de muzicieni (fratele său a fondat Concertele spirituale). Originalitate componistică, stil cosmopolit, ilustrat în opera comică („Blaise le savetier", „Le jardinier et son seigneur", „Le sorcier" şi „Tom Jones") şi în domeniul oratoriului („Carmen saeculare"). Jucător (primul din epoca sa) şi teoretician de şah („Analiza jocului de şah“). PHILIP, duce de Edinburgh (cunoscut ca Prinţul Philip) (n. 1921), soţul (din 1947) al reginei Eiisabeta II a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. PHILIPE [filjp], Gârard (1922-1959), actor francez de teatru şi de film. Debut în teatru în 1942. Şi-a desăvârşit activitatea la Teatrului Naţional Popular (din 1951), a fost celebrul june-prim al 333 PHILLIPS Gerard Philipe generaţiei sale („Caligula", „Ruy-Blas“, „Faust", „Cidul“, „Prinţul de Homburg“). Figură carismatică a cinematografului francez, întruchipare a tinereţii, exuberanţei, a bucuriei de a trăi clipa, umbrită de momente melancolice şi pline de neprevăzut („Diavolul în corp“, „Idiotul", „Frumoasele nopţii", „Marile manevre", „Jucătorul", „Fanfan la Tulipe", „Roşu şi Negru", „Mănăstirea din Parma", „Domnul Ripois", „Legături periculoase", „Frumuseţea diavolului"). PHILIP MORRIS, societate americană, producătoare de ţigări, fondată în 1919. Din 1985 a devenit un holding de companii; a făcut un pas important când şi-a redus dependenţa de tutun, cumpărând General Foods (1985), Kraft Foods (1988) ş.a. în 2000 a cumpărat compania RJR Nabisco. Vinde în toată lumea mărcile Marlboro, Muratti ş.a. PHILIPON [filipo], Charles (1802-1862), caricaturist, litograf şi jurnalist francez. Director al mai multor publicaţii satirice („La Caricature", „Journal amusant"), pentru care a creat numeroase caricaturi. A încurajat debutul lui Daumier. PHILIPPE [filip], Charles-Louis (1874-1909), prozator francez. Iniţiator al literaturii populiste. Romane cu implicaţii autobiografice, evocând tragismul vieţii oamenilor simpli („Mama şi copilul", „Bubu de Montparnasse", „Moş Perdrix"). PHILIPPE [filjp] de Vrtry (Philippus de Vitriaco) (1291-1361), compozitor, teoretician şi poet francez. Episcop de Meaux (1351-1361). Umanist reputat, prieten cu Petrarca. în postura de compozitor, a lăsat c. 15 motete, dar a rămas cunoscut mai ales ca reformator al notaţiei muzicale (tratat despre „Ars nova"), în care se impune, printre altele, diviziunea binară a notelor. Poeme care au constituit un model pentru Fr. Villon. PHILIPPEVILLE v. Skikda. PHILIPPI, oraş în N părţii centrale a Macedoniei (Grecia), azi în ruine. Fortificat în c. 357 î.Hr. de Filip II pentru a controla minele de aur din apropiere. în 42 î.Hr. aici s-a desfăşurat lupta decisivă în care Marc Antoniu şi Octavian (devenit Augustus) i-au învins pe Brutus şi Cassius, asasinii lui lulius Cezar. Vestigii creştine din sec. 5-6. PHILIPPI, Paul (n. 1923, Braşov), teolog şi istoric sas din România. Prof. univ. la Heidelberg şi Sibiu. Preşedinte al Forumului Democratic al Germanilor din România (1992-1998 şi din 1998 preşedinte de onoare). Contribuţii importante privind istoria comunităţii saşilor protestanţi din Transilvania („Abend-mahlsfeier und Wirklichkeit der Gemeinde", „Christozentische Diakonie", „Die Vorstufen des modernen Diakonissenamtes 1789-1848", „Diacon ica"). PHILIPPIDE 1. Daniil (Dimitrie) P. (c. 1770-1820), istoric grec. Stabilit în Ţara Românească. A scris în greceşte „Istoria României" şi „Geografia României", apărute ia Leipzig. 2. Alexandru P. (1859-1933, n. Bârlad), lingvist şi filolog român. Nepotul lui P. (1). Acad. (1900), prof. univ. la laşi. întemeietor al Şcolii lingvistice ieşene. Specialist în istoria limbii române şi al teoriei limbii („Principii de istoria limbii", „Gramatică elementară a limbii române"). Autor al unei teorii originale despre formarea poporului şi a limbii române („Originea românilor"). A condus lucrările de elaborare a „Dicţionarului limbii române", din care a redactat, într-o primă formă, literele A-D. Remarcabilă activitate publicistică (la „Arhiva", „Convorbiri literare", „Viaţa românească"). 3. Alexandru A.P. (1900-1979, n. laşi), poet român. Fiul lui P. (2). Acad. (1963). Lirică neoromantică, meditativă, cu accente faustice şi prometeice, valorificând visul, imaginaţia şi amintirea ca modalităţi de cunoaştere („Aur sterp", „Stânci fulgerate", „Visuri în vuietul vremii"); poeme clasicizante („Monolog în Babilon"). Proză nuvelistică („Floarea din prăpastie"); eseuri („Studii şi portrete literare", „Scriitorul şi arta lui", „Consideraţii confortabile", „Puncte cardinale europene: orizont romantic"). Traduceri. Premiul Herder. PHILIPS [filips], companie olandeză fondată în 1891, la Eindhoven, de inginerul Gerard P. (1858-1942) şi de tatăl său, bancherul Frederik P. Iniţial s-a numit P. Electronics N.V.; în 1912 a luat actualul nume, iar în 1914 a creat P. Research Laboratories. După Alexandru Philippide Alexandru A. Philippide Primul Război Mondial, a devenit cea mai mare exportatoare din lume de lămpi cu incandescenţă. După 1927, s-a lansat în fabricarea tuburilor electronice şi a aparatelor de radio, creându-şi numeroase filiale. în prezent îşi desfăşoară activitatea în aproximativ 60 de domenii implantate în peste 60 de ţări, cuprinzând producţie de instalaţii de iluminat, aparate electrocasnice, instalaţii şi aparate pentru sunet şi imagine, semiconductori, echipamente electronice şi medicale etc. PHILLIPS [fileps], William D. (n. 1947), fizician american. Cercetător la Paul Philippi PHILON 334 William Phillips Institutul de Standarde şi Tehnologie din Maryland. împreună cu S. Chu şi C. Cohen-Tannoudji, a pus la punct (1985) o metodă de răcire şi captură a atomilor prin radiaţie laser. Premiul Nobel pentru fizică (1997), împreună cu S. Chu şi C. Cohen-Tannoudji. PHILON v. Filon din Alexandria. pH-METRU (< fr.) s. n. Aparat pentru măsurarea electrometrică a pH-ului unei soluţii; ionometru. PHNOM-PENH (PNOM-PENH [pnom-pen]), capitala Cambodgiei, port pe fl. Mekong, la confl. cu Tonle Sap; 920 mii loc. (1994). Nod de comunicaţii. Aeroportul Pochentong. Pr. centru comercial, industrial, politic şi cultural al ţării. Ind. constr. de maşini (tractoare), alim., textilă, de prelucr. a lemnului. Reparaţii navale. Universitate (1956). Teatru. Palatul regal (1919), pagoda Preah Morokot. Centru turistic. Muzee. Fundat în 1434 de regele Ponhea Yat. Pe locul actualului oraş a existat în sec. 15-16 capitala statului Angkor. După o întrerupere de aproape două secole, a devenit capitala statului cambodgian până în 1863, când a fost cucerit de francezi, devenind capitala protectoratului Cambodgea (1867). Din 1953, capitala statului independent. Khmerii roşii au intrat în oraş la 17 apr. 1975 şi au iniţiat deportarea populaţiei (peste 2,5 mii. de oameni); în 1979 aceştia au fost înfrânţi de trupele vietnameze, iar o parte a locuitorilor s-a reîntors. PHOBOS, unul dintre cei doi sateliţi ai planetei Marte de formă ovoidală (27 km pe 19 km); 20 km diametru. Gravitează la 600 km distanţă de suprafaţa planetei. Descoperit în 1877 de astronomul american A. Hali. PHOCIDA, ţinut muntos în Grecia, la N de G. Corint, între Tesalia şi Beoţia. P., unde se aflau Parnasul şi sanctuarul din Delphi, era un teritoriu sacru. Formează azi departamentul P. din regiunea Atica; 2 121 km2; 43,8 mii loc.; capitala: Amphissa. PHOEBUS, Alexandru (1899-1954, n. Bucureşti), pictor şi grafician român. Peisaje, mai ales bucureştene şi transilvănene, portrete şi compoziţii de o mare intensitate emoţională şi forţă expresivă („Portretul tatii“, „Ţărani din Făgăraş", „Vedere din Bucureşti", „Poartă veche românească din Sâmbăta de Sus“). PHOENIX (în mitologia greacă), pasăre alegorică care se lasă mistuită de flăcări pentru a se regenera din propria cenuşă. Era considerată şi pasăre oraculară. în descrierea lui Herodot, P. are pene roşii şi aurii şi apare o dată la 500 de ani în Egipt, atunci când îi moare tatăl (pe care îl înmormântează în Templul Soarelui). PHOENIX [fi.niks] 1. Mic arhipelag coraligen în Polinezia (Oc. Pacific), parte componentă a Rep. Kiribati, format din opt insule, situat la SE de Pasărea Phoenix Phnom-Penh. Monumentul Independenţei din Piaţa Khmeră arh. Gilbert; 29 km2. Insule: Kanton, Enderbury, Rawaki, Manra, Orona, Nikumaroro, Birnie, Mc Kean. Copra. Pescuit. Descoperit în sec. 19 de vânători de balene americani. Insulele au fost anexate de englezi în 1889; în 1937 au fost unite în ins. Gilbert şi Ellice şi devin independente în 1979 în Kiribati. Singurul atol nelocuibil este Kanton. 2. Oraş în S.U.A., pe Salt River, centru ad-tiv teritorial (din 1889) şi al statului Arizona (din 1912); 1,3 mii. loc. (2000). Nod de comunicaţii. Aeroport. Constr. aeronautice, de utilaj minier şi de aparataj electrotehnic; mecanică de precizie. Ind. bumbacului şi alim. Centru comercial şi financiar. Universitate (1976). Grădină botanică. Capitoliu (1900). Turism. Fundat în 1870, a devenit oraş în 1881. între 1950 şi 1960 a cunoscut o dezvoltare intensă (populaţia a crescut de patru ori). PHOENIX, grup rock românesc. Constituit în 1961, la Timişoara, în componenţa: Nicolae Covaci, Florin „Moni“ Bordeianu, Bela Kamocsa, Claudiu Rotaru, loan „Pillu“ Ştefanovici. Iniţial repertoriu de cover-uri, apoi piese de inspiraţie folclorică, opere rock. Stil propriu, original, profund naţional, construit pe datele folclorului arhaic, integrând în rock instrumente populare tradiţionale. Texte semnate de cuplul Foarţă-Ujică. Succes de public fără precedent, turnee în Europa de Est. Multiple modificări de componenţă până în 1977, când toţi membrii grupului din acel moment (cu excepţia lui Mircea Baniciu) emigrează. Activitate continuată în străinătate şi reuniri ocazionale în ţară, după ’90. Discografie selectivă: „Cei ce ne-au dat nume", „Mugur de fluier", „Cantafabule". PHRIXOS (FRIXOS) v. Lâna de aur. PHYLLOCERAS ({s} gr. phyllon „frunză" + keras ,,corn“) s. m. Gen fosil de cefalopod amonit cu cochilie involută, din Jurasic. Pi (< ngr., fr. {i}) s. m. invar. 1. Numele celei de-a şaisprezecea litere din alfabetul grecesc (ti), corespunzătoare literei româneşti p; sunet notat cu această literă. 2. Număr real egal cu raportul dintre lungimea circumferinţei unui cerc şi diametrul cercului respectiv, egal aproximativ cu 3,14 şi notat simbolic cu n. PIACENZA [piat/entsa], oraş în N Italiei (Emilia-Romagna), situat pe fl. Pad, la 64 km SE de Milano; 95,6 mii 335 PIAN Placenza. Domul loc. (2001). Expl. de gaz metan, marmură şi piatră de constr. Ind. alim., textilă şi a hârtiei; fibre artificiale. Fabrici de ciment şi mobilă; prelucr. petrolului. Centru comercial. Monumente: Domul (1122-1233), în stil romanico-gotic, dominat de o campanilă ridicată în 1333-1341, bisericile San Antonio (sec. 4-9, reconstruită în stil gotic în 1014), San Francesco (1278), San Sisto (1499-1511, cu modificări ulterioare), San Sepolcro (1513-1533), Madonna di Campagna (1522-1528), San Agostino (1569-1579), Primăria (1281), în stil gotic, Palatul Farnese (1558-1593), Palatul guvernatorului (1781), monumentele ecvestre ale lui Ranuccio şi Alessandro Farnese, operă în bronz a sculptorului Francesco Mochi (1612— 1625). Galeria Alberoni (pictură şi tapiserie) şi cea de artă modernă — Ricci-Oddi. Centru turistic. Veche colonie romană (218 î.Hr.) sub numele de Placentia, cucerită de bizantini (sec. 6), longobarzi (568) şi franci (774). Comună liberă (1126), aderă la Liga lombardă (1167) şi trece sub influenţa familiilor Scotti (1290-1313), Visconti (1336) şi Sforza (1448). Ocupată de francezi (1499-1512), apoi de statul papal (1521). între 1545 şi 1860 (cu întreruperi) a constituit, împreună cu Parma, ducatul Parma-Piacenza. După 1860 a intrat în componenţa Italiei. PIAF, £dith (pe numele adevărat Edith Giovanna Gassion) (1915-1963), cântăreaţă franceză. Copil al străzii, a început să cânte pe trotuarele Parisului, fiind descoperită (1935) de L. Leplee, un director de cabaret, care i-a dat numele de „la Mome P.“. A debutat în 1937 la ABC. Vocea sa singulară, misterioasă, penetrantă, provocatoare, precum şi interpretarea patetică, au făcut-o celebră în toată lumea. Turnee în S.U.A. (1945 şi 1955). Şansonetele sâle (unele compoziţii proprii) au cântat dragostea, speranţa, durerea, fatalitatea. Printre melodiile care au făcut-o cunoscută se numără: „La vie en rose“, „Milord", „Mon legionnaire", „l’Accordeoniste", „Padam-padam“, „Non, je ne regrette rien“, „PHymne â l’amour". PIAGET [piaje], Alexis Mărie (1802-1870), om politic elveţian. Şef al guvernului provizoriu (febr. 1848), a redactat Constituţia. A obţinut recunoaşterea independenţei Principatului de la Neuchâtel (1857) faţă de regii Prusiei. PIAGET [piaje], Jean (1896-1980), psiholog şi filozof elveţian. Prof. univ. la Geneva şi Paris. Director al Biroului Internaţional de Educaţie (1928-1968). Cercetările sale experimentale privind dezvoltarea ontogenetică a gândirii (inteligenţei) la copii l-au condus la o teorie originală asupra genezei şi mecanismelor gândirii (teoria operaţională) şi la iniţierea epistemologiei genetice („Formarea simbolului la copil", „Naşterea inteligenţei", „Introducere în epistemologia genetică", „Biologie şi cunoaştere", „Judecata şi raţionamentul la copil"). A încercat să aplice dialectica şi structuralismul la ştiinţele despre comportament („Structuralismul") şi o sinteză între fizică, biologie, psihologie şi epistemologie („Biologie şi cunoaştere"). PIALAT, Maurice (n. 1925), cineast francez. Realizator al unor filme în care veridicitatea sentimentelor, a pasiunilor este prezentată cu o intensitate violentă a limbajului şi comportamentului („Copilărie chinuită", „Pentru iubirile noastre", „Sub soarele Satanei", „Van Gogh", „Ţâncul"). £dith Piaf PIAMATER (loc. lat. „mamă pioasă") subst. (ANAT.) Membrană fină, transparentă, bogat vascularizată, aderentă la suprafaţa creierului şi a măduvei spinării, care acoperă toată suprafaţa externă a nevraxului; cea mai profundă dintre cele trei foiţe care alcătuiesc meningele. PIAN (< germ., it., fr.) s. n. Instrument muzical format dintr-o cutie mare de rezonanţă, cu claviatură şi coarde metalice puse în vibraţie prin lovirea cu nişte ciocănele acţionate de taste. Cuprinde şapte octave. PM în accepţiunea modernă, s-a impus prin instrumentul inventat de Bartolomeo Cristofori (1655-1732) şi îmbunătăţit de fraţii Gottfried (1683-1753) şi Andreas (1678-1734) Silbermann. în sec. 18-19 o succesiune de faimoşi constructori — John Broadwood (1732-1812), Se-bastien Erard (1752-1831), Karl Bech-stein (1826-1900), Julius Ferdinand Bliithner (1824-1910), Heinrich Engelhard Steinway (1797-1871) şi Torakasu Yamaha (1851-1916) — au contribuit la dezvoltarea calităţilor tehnice ale instrumentului. ^ P. automat (sau cu manivelă) = pian care execută automat anumite melodii, cu ajutorul unui mecanism acţionat electric sau prin învârtirea unei manivele. PIANA CALANCHES 336 PIANA CALANCHES, zonă de câmpie litorală în V ins. Corsica (Franţa). Vegetaţie de scrub şi faună bogată în păsări (vuiturui pescar, cormoranul, pescăruşul etc.). împreună cu rezervaţia naturală Scandola (parte a Parcului Natural Regional Corsica) şi cu capurile Girolata şi Porto este inclusă (din 1983) în patrimoniul natural universal. PIANjNĂ (< germ., it.) s. f. Pian mai mic, având cutia de rezonanţă în formă de paralelipiped şi coardele dispuse vertical. PIANjSSIMO (cuv. it.) adv. (Indică modul de executare a unei bucăţi muzicale) Foarte încet. PIANjST, -Ă (< fr. sau din pian) s. m. şi f. Persoană care cântă la pian; persoană care are drept profesiune cântatul la pian. PIANISTIC, -Ă (< fr., it.) adj. Care ţine de pian, privitor la pian, propriu pianului (ex. virtuozitate p.). PIANO (cuv. it.) adv. (Indică modul de executare a unei bucăţi muzicale) Cu intensitate scăzută, încet. P. pianissimo = extrem de încet. PIANO, Renzo (n. 1937), arhitect italian. Lucrări de mare rafinament în care a folosit o tehnologie bazată pe mijloace de realizare cât mai economice — de ex. luminatul natural prin acoperiş (Pavilionul industriei italiene al Expoziţiei Internaţionale şi aeroportul Kansai la Osăkâ, Centrul Naţional de Artă şi Cultură „G. Pompidou“ din Paris, Muzeul De Menii din Houston, sala Audi-torium din Roma, stadionul din Bari). PIANU, com. în jud. Alba, situată la poalele nordice ale m-ţilor Şureanu, pe râul cu acelaşi nume; 3 528 loc. (2003). Reşed. com. este satul Pianu de Sus. Centre de prelucr. artistică a lemnului, în satele Pianu de Sus, Purcăreţi şi Strungari. Rezervaţie de goruni seculari (Pianu de Sus). în arealul satului Pianu Renzo Piano de Jos, atestat documentar în 1309, au fost descoperite vestigiile unor aşezări suprapuse, aparţinând culturilor Turdaş (milen. 4 î.Hr.), Petreşti (sfârşitul milen. 3 î.Hr.) şi Coţofeni (2500-1800 î.Hr.). în satul Pianu de Sus, menţionat documentar în 1488, se află biserica Cuvioasa Parascheva (sec. 18), iar în satul Pianu de Jos, o biserică din sec. 15, azi biserică evanghelică, cu transformări din sec. 18. PIAR|ŞTI (< germ., it.) s. m. pl. Membri ai unei congregaţii catolice fundate, în 1597, de losif Calasantiu în Italia, care se ocupa cu educaţia şi învăţământul gratuit pentru copiii din şcolile primare. Ordinul a pătruns şi în alte ţări din Europa; în Transilvania, la Cluj şi Timişoara avea câte o mănăstire. PIASECKI [pjasetski], Sergjusz (1899-1964), scriitor polonez. Proză reflectând experienţa vieţii sale aventuroase („Amantul Ursei Mari") şi a luptei împotriva nazismului (trilogia „Nimeni nu se salvează"). PIASTRU (< germ., fr., it.) s. m. 1. Monedă de argint care a circulat în mai multe ţări (şi în Ţările Române, în sec. 17-18 şi prima jumătate a sec. 19, p. turcesc), având valori variate în decursul timpului. 2. Monedă divizionară în Siria şi Sudan. PIASTY, prima dinastie de cneji şi regi ai Poloniei (sec. 9-1370, cu întreruperi). Primul cneaz important este Mieszko I (c. 960-992), în timpul căruia, Polonia adoptă creştinismul latin (966). Ultimul rege din dinastia P. a fost Cazimir III cel Mare (1333-1370). Cu domnia lui se încheie procesul de reunificare a statului polonez. PIATIGORSKY [pjategorski], Gregor (1903-1976), violoncelist rus naturalizat american. Copil minune. Carieră internaţională. Partener preferat de muzică de cameră pentru Rahmaninov, Horowitz, Milstein, Rubinstein, Heifetz. Calităţi de pedagog şi organizator. Numeroase aranjamente pentru violoncel. Prime audiţii de Weber, Prokofiev, Milhaud, Hindemith, Bloch. PIATRA, com. în jud. Teleorman, situată în Câmpia Boianului, pe stg. văii Călmăţui; 3 674 loc. (2003). Moară de cereale (1900). Biserica Sf. Gheorghe (1839). PIATRA ALTARULUI, stâncă singuratică, sub forma unui pilon, cu abrupturi accentuate, reprezentând un martor de eroziune, situată în m-ţii Giurgeu, alcătuită din calcare mezo-zoice. Domină valea Bicazului în chei. Alt.: 1 200 m. Alpinism. PIATRA ARSĂ, vârf în E masivului Bucegi. Alt.: 2 071 m. Cabană turistică la 1 950 m alt. PIATRA CLOŞANILOR, vârf în m-ţii Mehedinţi, la V de Motru, alcătuit din calcare jurasice. Alt.: 1 421 m. Forme carstice. Rezervaţie naturală, inclusă în parcul naţional Domogled-Valea Cernei; păduri de fag cu exemplare de alun turcesc, poiană cu narcise, pe stâncării tufişuri de liliac. în cadrul rezervaţiei se află şi peşterile Cloşani şi Cioaca cu Brebenei. PIATRA CRAIULUI, masiv muntos în E Carpaţilor Meridionali, în SV depr. Braşov, între valea Bârsei la N, culoarul Bran-Rucăr la E şi valea Dâmboviţei la V; alcătuit din calcare jurasice şi conglomerate cretacice. Alt. max.: 2 238 m (vf. La Om sau Piscul Baciului). Are aspectul unei creste înalte, orientată NE-SV, lungă de 25 km. Forme carstice (peşteri, chei, doline, lapiezuri Piatra Altarului 337 PIATRA NEAMŢ Piatra Craiului. Cerdacul Standului ş.a.); o mare suprafaţă de grohotiş pe latura de E. Prezintă mai multe vârfuri ascuţite (La Om, Ţimbalu Mic 2 198 m, Turnu 1 923 m ş.a.), forme insolite, rezultate în urma acţiunii de eroziune (hornuri, trene deluvio-proluviale) şi o suită de trepte numite „brâie“ sau „poliţe" structurale. Inclusă în Parcul naţional P.C. (14 800 ha), care cuprinde şi un complex de chei din culoarul Rucăr—Bran (cheile Brusturetului, cheile Dâmboviţei, cheile Dâmbovicioarei, cheile Ghimbavului ş.a.). în cadrul parcului se află o rezervaţie naturală complexă, floristică şi faunistică, cuprinzând diverse rarităţi floristice, printre care garofiţa Pietrii Craiului (Dianthus callizonus), endemism strict local, omagul, macul galben, sângele voinicului Şa. Tot aici se găsesc numeroase plante ocrotite, ca de pildă floarea de colţi, smirdarul, bulbucul de munte ş.a., Turnul-clopotniţă şi Biserica Sf. relicte glaciare (Ligularia sibirica) şi alte plante rare. Fauna este abundentă, specialiştii considerând că aici se află una dintre cele mai mari concentrări de urs brun, lup şi râs din Europa, ceea ce a determinat includerea Parcului naţional P.C. în programe speciale de cercetare. Se mai întâlnesc şi cocoşul de munte, capra neagră, acvila de stâncă ş.a., specii ocrotite de lege. Printre formele carstice se remarcă Cerdacul Standului (o arcadă cu diametrul de 8 m), avenul Vlăduşca, avenul de sub vârful Grind. Alpinism; importanţă turistică. PIATRA CRAI VII, înălţime (1 083 m), situată în hotarul satului Craiva (com. Cricău, jud. Alba), pe vârful căreia au fost descoperite urmele unei cetăţi şi o aşezare dacică (sec. 2 î.Hr.—1 d.Hr.). PIATRA GOZNEI, vârf în m-ţii Semenic, alcătuit din şisturi cristaline, reprezentând alt. max. a acestora (1 447 m). PIATRA MARE, masiv muntos cu marginile abrupte (sinclinal suspendat), alcătuit din conglomerate şi calcare, situat în grupa m-ţilor Bârsei, separat de Postăvarul prin valea Timişului. Fenomene carstice. Alt. max.: 1 843 m (vf. Piatra Mare). Obiective turistice (piste de schi, cascada Tamina, cascada „Şapte scări"). PIATRA NEAMŢ 1. Lac de acumulare construit pe cursul inferior al Bistriţei, în amonte de municipiul Piatra Neamţ; 240 ha; voi.: 10 mii. m3. A fost dat în folosinţă în 1963. 2. Municipiu, reşed. jud. Neamţ, situată în NV depr. Cracău-Bistriţa, pe valea Bistriţei, la poalele culmilor Cozla, Pietricica şi Cernegura; 111 488 loc. (2003). Staţie de c.f. Nod rutier. Termocentrală; Piatra Neamţ (2.) î Botezătorul hidrocentrală (11 MW), intrată în funcţiune în 1965. Constr. de utilaj greu, de utilaje şi piese de schimb pentru agricultură, de utilaje pentru ind. firelor şi fibrelor sintetice, pentru ind. forestieră ş.a. Fabrici de mobilă, cherestea, parchete, celuloză şi hârtie, tricotaje, confecţii, mat. de constr., produse alim. Teatrul Tineretului (din 1959), complexul muzeal judeţean Neamţ (fondat 1934), cu secţii de arheologie, istorie, artă, etnografie. Muzeu de artă, muzeu de etnografie, muzeu de ştiinţele naturii (fondat 1960), Muzeul memorial „Calistrat Hogaş" (fondat 1969). Festival internaţional anual de teatru (din 1985). Parcul Cozla (sfârşitul sec. 19). Staţiunea de cercetări „Stejaru“ a Universităţii din laşi. Importante locuri fosilifere (Cozla, Pietricica, Cernegura) cu peşti fosili din Oligocen. Monumente: ruinele cetăţii geto-dacice de la Batea Doamnei; Curtea domnească a lui Ştefan cel Mare (1491); biserica Sf. loan Botezătorul, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, construită între 15 iul. 1497 şi 11 nov. 1498, cu faţada bogat decorată cu cărămizi aparente, smălţuite, în diferite tonalităţi de galben şi verde, în alternanţă cu discuri de ceramică smălţuită; Turnul-clopotniţă sau Turnul lui Ştefan (1499), cu un ceas, cu patru cadrane, montat în 1920; bisericile Sf. Parascheva (ante 1618), Buna-Vestire (1740, renovată în 1828, cu pridvor adăugat în 1915), Sf. Gheorghe (1832), Trei Ierarhi (1837-1847), Sf. Parascheva (1995-1996); Casa Paharnicului (1835), casa lui Calistrat Hogaş (1880). Prima menţiune documentară apare (Kamena-Piatra) la sfârşitul sec. 14. în 1446, aşezarea este consemnată ca având o Curte domnească şi o biserică, iar în 1453 capătă statut de târg domnesc. La sfârşitul sec. 17, localit. Piatra figura ca Vedere generală PIATRA OLT 338 oraş. în 1859, la toponimul Piatra s-a adăugat cel de Neamţ, pentru a-l deosebi de alte localităţi cu acelaşi nume. Declarat municipiu la 17 febr. 1968. Important centru turistic al Moldovei centrale. Rezervaţie geologică (Căldările de pe Cozia numite şi Căldările Urieşilor). PIATRA OLT, oraş în jud. Olt, situat în N C. Romanaţi; 6 191 loc. (2003). Nod de c.f. Depou. Ateliere de reparat vagoane de c.f. întreprinderi de confecţii metalice, de prefabricate din beton şi de produse alim. în arealul satului Enoşeşti au fost descoperite vestigiile unui castru roman (sec. 2-3) din cadrul sistemului roman de fortificaţii Limes Aiutanus, în perimetrul căruia s-au găsit 152 de denari emişi între anii 81 şi 217. Declarat oraş la 18 apr. 1989. Biserica Sf. Nicolae (1862), în satul Criva de Sus. PIATRA ROŞIE, cetate dacică de piatră din m-ţii Orăştie, în apropiere de Sarmizegetusa, datând din sec. 1 î.Hr. îşi încetează existenţa o dată cu cucerirea romană (106 d.Hr.). PIATRA ŞOIMULUI, com. în jud. Neamţ, situată în depr. Cracău-Bistriţa, pe dr. râului Bistriţa; 8 601 loc. (2003). Centru de ceramică populară (Poieni). Până la 1 ian. 1965, satul şi com. P.Ş. s-au numit Calu. Biserica de lemn Sf. loan Teologul (1791-1792), în satul P.Ş. PIATRĂ (lat. petra) s. f. I. 1. Nume generic dat mineralelor şi rocilor dure. -v> Expr. Piatră în casă sau piatra din casă = fată nemăritată, considerată o povară pentru familie. A nu mai rămâne piatră pe piatră = a se distruge complet. ♦ Apelativ popular pentru culmi sau vârfuri muntoase cu versanţi abrupţi, stâncoşi sau pentru stânci izolate; a dat naştere la numeroase toponime. + Bucată de p. (1) folosită în diverse împrejurări. > P. de încercare = rocă dură folosită în trecut la verificarea purităţii metalelor preţioase; fig. mijloc, împrejurare care verifică trăinicia sentimentelor, capacitatea etc. cuiva. P. unghiulară = p. care se pune la colţul fundaţiei unei clădiri; fig. ceea ce este esenţial într-o problemă. P. de temelie (sau fundamentală) = p. care intră în construcţia fundaţiei unei clădiri; fig. element sau principiu de bază. 2. Epoca pietrei v. epocă. 3. Grindină. 4. Tartru. 5. Tartru dentar; detritus (5). 6. (MED.) Calcul. II. 1. Bucată de piatră (I 1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată; p. ext. material pietros fabricat pe cale artificială. P. de moară = fiecare dintre cele două discuri de piatră (11) între care se macină seminţele într-o moară cu pietre. P. preţioasă (sau scumpă, nestemată, rară) = mineral cu aspect atrăgător şi duritate mare, întâlnit rar în natură şi utilizat pentru confecţionarea bijuteriilor şi a podoabelor, în radiotehnică, optică etc. (ex. diamantul, unele safire, rubinele, smaraldele, topazele nobile ş.a.). P. semipreţioasă = mineral cu aspect atrăgător şi duritatea mai mică decât a pietrelor preţioase, utilizat la confecţionarea unor obiecte de podoabă şi de ornament (ex. unele varietăţi nobile de cuarţ, calcedonie, opal, granaţi, turmalină; în categoria p. s. intră şi perlele, coralii, chihlimbarul etc.). Piatra lunii = varietate de feldspat plagioclaz acid, uneori de feldspat potasic cu reflexe albăstrui utilizată adeseori ca piatră semipreţioasă. (PETROGR.) P. ponce = rocă vulcanică sticloasă şi foarte poroasă, care pluteşte pe apă, formată prin degajarea de gaze în timpul răcirii lavei; se utilizează ca material de construcţii, ca izolaţie termică, ca abraziv etc. Sin. spumă de mare. (CONSTR.) P. de construcţie = material obţinut prin prelucrarea blocurilor de roci comune sau fabricat pe cale artificială. P. de construcţie artificială = p. de construcţie obţinută din materiale minerale sau organice, prin aglomerare (şi ardere) sub formă de blocuri sau plăci. (TEHN.) P. abrazivă = produs fasonat cu forme variate, confecţionat din granule fine de materiale dure (diamant, cuarţ, corindon, carborundum, sticlă), amestecate cu un liant. (POLIGR.) P. litografică = placă de calcar, cu structură granulară, folosită pentru confecţionarea formelor de tipar litografice. P. funerară v. funerar. 2. Piesă folosită la unele jocuri de societate, confecţionată din piatră (I 1) sau din os, din lemn etc. III. 1. (CHIM.) P. acră = sulfat dublu de aluminiu şi potasiu; alaun (2). P. de var = varietate naturală de carbonat de calciu. P. vânătă = sulfat de cupru hidratat. Piatra iadului = denumirea populară a azotatului de argint. 2. Piatră filozofală v. filozofală. PIAŢA COMUNĂ v. Comunitatea Economică Europeană. PIAŢA COMUNĂ A AMERICII CENTRALE (P.C.A.C.; în engl.: Central American Common Market — C.A.C.M.; în sp.: Mercado Comun Centroameri-cano — M.C.C.), organizaţie guvernamentală internaţională, creată prin Tratatul General de Integrare Economică a Americii Centrale, semnat la 13 dec. 1960 şi ratificat în sept. 1963, cu sediul la Ciudad de Guatemala (Guatemala), în scopul integrării economice prin liberalizarea comerţului interregional şi crearea de zone libere şi a unei uniuni vamale. Are cinci state membre (Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua). PIAŢA COMUNĂ SUDICĂ (în sp.: Mercado Comun del Cono Sur; în port.: Mercosul), organizaţie internaţională interguvernamentală, creată prin Tratatul de la Asuncion la 26 mart. 1991 şi intrată în vigoare la 1 ian. 1995, cu sediul la Montevideo (Uruguay), în scopul integrării economice a ţărilor membre prin circulaţia de mărfuri şi servicii, al stabilirii unui tarif extern comun şi al adoptării unei politici comerciale comune. Este prima zonă de liber schimb din America de Sud. Are 4 state membre (Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay) şi doi membri asociaţi (Chile din 1996 şi Bolivia din 1997). Principalele sale organe sunt Consiliul Pieţii Comune, compus din miniştri de Externe şi ai Economiei, şi Secretariatul (cu sediul la Montevideo). PIAŢA ROŞIE, celebră piaţă din Moscova, element definitoriu al geografiei şi istoriei oraşului şi al Rusiei. Situată pe stânga râului Moscova, pe spaţiul de interdicţie a construcţiilor (c. 220 m) de lângă Kremlin, are dimensiuni impresionante (695 m/130 m) şi a fost restructurată în deceniul trei al secolului trecut. Pe laturile sale se înalţă mausoleul lui V.l. Lenin, marele magazin „GUM“ şi vestita biserică Sf. Vasilii Blajennîi. Aici se află kilometrul „0“ al Rusiei. Inclusă (din 1990) în patrimoniul cultural universal. PIAŢĂ (< it.) s. f. I. 1. Spaţiu (în aer liber) special amenajat pentru comerţ de mărfuri cu amănuntul (de obicei produse alimentare şi zarzavaturi). 2. (URB.) Spaţiu de mari dimensiuni, amenajat în punctele de convergenţă a mai multor străzi, delimitat de clădiri sau de plantaţii şi uneori decorat cu fântâni, statui etc. II. (EC.) Mediul în care se tranzacţionează diferite bunuri sau servicii, între cumpărători şi vânzători, prin mecanismul preţului. <0> P. de capital = p. în care se tranzacţionează valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni etc.) între emitenţii şi posesorii lor, în calitate de vânzători, şi deţinătorii de capital (investitori), în calitate de cumpărători. P. monetară = p. în care se efectuează operaţiuni de atragere şi de plasare a banilor (şi instrumentelor de credit pe termen scurt), la nivelurile ratelor 339 P1CARD1E dobânzilor determinate liber de intermediarii financiari, în scopul reglării pe termen scurt a deficitelor de lichidităţi. P. valutară = p. în care se efectuează vânzări şi cumpărări de valute la vedere (spot) şi la termen (forward), la cursuri de schimb determinate liber de intermediarii autorizaţi să participe pe această piaţă. Economie de p. = formă modernă de organizare şi funcţionare a economiei, în care preţul şi volumul producţiei depind, în principiu, de confruntarea dintre cerere şi ofertă. Caracteristic pentru e. de p. este dreptul la proprietatea privată, la concurenţă, la libertatea de consum, la dreptul de a exercita o meserie, precum şi la alegerea liberă a profesiei şi a locului de muncă. V. şi economie de schimb. P. neagră = p. ilicită în care oferta de comercializare a unor bunuri se situează sub nivelul cererii; în cazul unor preţuri controlate (maxim admise) preţurile practicate pe p. n. depăşesc nivelul acestora. ^ P. de adunare a apelor v. confluenţă (1). PIAŢETĂ (< it.) s. f. Piaţă (I 2) mică. PIAUI, stat în NE Braziliei, cu ieşire la Oc. Atlantic; 252,4 mii km2; 2,9 mii. loc. (2002). Centrul ad-tiv.: Teresina. Bumbac, manioc, porumb, trestie de zahăr, tutun, arahide. Creşterea animalelor. PIAVE, fluviu în NE Italiei; 220 km. Izv. din masivul Peralba (Alpii Carnici), de la 2 037 m alt., străbate câmpia Veneţiei şi se varsă în M. Adriatică (G. Veneţiei). Afl. pr.: Cordevole. între 1915 şi 1918 a fost teatrul mai multor bătălii itato-austriece. La 24-26 oct. 1918, aici s-a declanşat ofensiva italiană soldată cu victoria de la Vittorio Veneto. PIAZĂ (în mitologia românească), dualitate superstiţioasă fastă şi nefastă. Piaza rea este duhul rău al nenorocului întrupat într-o fiinţă sau într-un obiect (om, animal, pasăre, piatră etc.); ea poate distruge într-o clipă tot ce a adus norocul timp îndelungat; dacă pagubele se repetă des înseamnă că la casa omului s-a încuibat această piază. P. r. universală este cucuveaua, care are şi un atribut oracular nefast. Leacul împotriva ei este purtarea neîncetată a unei bucăţi dintr-o frânghie de spânzurat. Piaza bună este un geniu bun al omului. Apare întrupată în şarpele casei, în câinele pripăşit, în pasărea de pripas, sau chiar în omul străin, oploşit pe lângă casa cuiva. PIAZZETTA [pjattsetta], Giovanni Battista (1682-1754), pictor şi desenator italian. Format sub influenţa lui G.M. Crespi, a realizat o pictură în clarobscur, cu întinse contraste de lumină, de o mare plasticitate („Extazul Sf. Francisc", „Rebecca la fântână"). Excelent desenator şi ilustrator („Ierusalimul eliberat11). PIAZZI [piatsi], Giuseppe (1746- 1826), astronom italian. Prof. univ. la Napoli. Fondatorul Observatorului de la Palermo (1791) şi al celui de la Capodimonte (1817). A descoperit primul asteroid (Ceres, 1801). Autor al unui catalog cu 6 748 stele („Praeci-puarum stellarum inerrantium positiones mediae ineunte saeculo XlX“). PIAZZOLLA, Astor (1921-1992), compozitor argentinian. Creaţie amplă (simfonii, concerte, muzică de cameră, de film, opere), caracterizată de o pulsaţie ritmică proprie. Carieră începută la New York şi continuată la Buenos Aires. Revoluţionează tangoul, influen-ţându-i stilul („Baladă pentru moartea mea“, „Chiquilin de Bachin", „Baladă pentru un nebun"), compunând pe texte de o valoare poetică incontestabilă (Borges). P.I.B., siglă pentru produsul intern brut. PIC (onomat.) interj., s. n. I. Interj. Cuvânt care imită sunetul produs de căderea picăturilor de apă sau a altor lichide (pe un obiect tare). II. S. n. 1. Picătură (1), strop (dintr-un lichid). 2. Cantitate mică dintr-un lichid sau dintr-o substanţă oarecare; fir, fărâmă. PICA (< pic) vb. I intranz. 1. (înv. şi pop.) A cădea (de la înălţime), a se prăbuşi. ♦ (Despre brumă) A se lăsa, a se aşterne, a cădea. ♦ (Despre ploaie sau despre alte lichide) A cădea în picături. ♦ Tranz. A face să cadă pe ceva sau pe cineva picături dintr-un lichid sau dintr-o materie topită; a picura. 2. (înv. şi pop.) A se desprinde din locul său, căzând (şi pierzându-se). ♦ (Fam.; despre îmbrăcăminte) A nu se mai ţine (pe corp). 3. (înv. şi pop.) A-şi pierde poziţia verticală; a se răsturna, a se prăvăli. ^ Expr. A pica de somn = a fi foarte somnoros. ♦ (Rar; despre clădiri) A se dărâma, a se surpa, a se nărui. ♦ Fig. A cădea în luptă, a muri. ♦ Fig. A cădea, a nu reuşi la un examen, la un concurs etc. 4. (Fam.) A sosi (pe neaşteptate) undeva; a se ivi, a apărea. 5. (Fam.) A dobândi ceva întâmplător, a câştiga ceva ocazional (şi în mod ilicit). PICABIA, Francis (pe numele adevărat Francisco Martinez de P. de la Torre) (1879-1953), pictor şi scriitor francez. Promotor al dadaismului şi al artei abstracte („Cauciuc 191“, „Udnie“, „Copilul carburator"). Picturi cu motive suprapuse, pe care le-a numit „transparenţe". Ilustraţie de carte. în colab. cu Rene Clair a realizat filmul „Entr’acte". Decoruri şi costume pentru „Baletele suedeze". Versuri („52 Oglinzi", „Poeme şi Desene ale fetei născute fără mamă"). PICADOR (cuv. sp.) s. m. Luptător călare într-o coridă, care aduce, cu ajutorul unei lănci, taurul în faţa toreadorului sau a matadorului, ori intervine în ajutorul acestora, când viaţa le este în pericol. PICAJ (< fr.) s. n. Coborâre, aproape rectilinie, a unui avion, pe o traiectorie care formează un unghi de 45-90° cu orizontala. PICANT, -Ă (< fr.) adj. 1. (Despre mâncăruri şi băuturi sau despre gustul lor) Condimentat, iute, înţepător, usturător. ♦ Fig. (Despre glume, vorbe) Cu aluzii (uşor) indecente. 2. Fig. (Despre persoane sau înfăţişarea lor) Nostim, atrăgător, seducător. PICANTERIE (< germ.) s. f. 1. (La pl.) Mâncăruri picante (1). 2. Vorbă, faptă picantă. PICARD [pika:r], Charles (1883-1965), arheolog francez. Director al Şcolii franceze de la Atena (1919— 1925). Lucrări de istorie a arheologiei clasice („Manual de arheologie greacă"). PICARD [pika:r], Charles-I=mile (1856-1941), matematician francez. Prof. la Sorbona şi la Şcoala Centrală de Arte şi Meserii. Contribuţii în domeniul teoriei funcţiilor analitice („Tratat de analiză") şi al teoriei ecuaţiilor diferenţiale. Aplicaţii ale analizei matematice la teoria elasticităţii, a căldurii şi a electricităţii. M. de onoare al Acad. Române (1911). PICARDIE [pikardi] (PICARDIA), provincie istorică în N Franţei, în bazinul Parisului. Oraş pr.: Amiens. Grâu, sfeclă de zahăr, cartofi; legumicultură. Viti- Charles-âmiie Picard PICARESC 340 cultură, pomicultură. Creşterea bovinelor şi porcinelor. Pescuit. în sec. 13 includea comitatele de Amienois şi Verman-dois, care fuseseră unite la Coroana Franţei, în 1185, de regele Filip II. Obiect al rivalităţii franco-engleze în timpul Războiului de 100 de Ani, a făcut parte, în urma primului tratat de la Arras (1435), din stăpânirile ducilor de Burgundia, iar din 1482 a revenit definitiv Franţei; în timpul invaziilor spaniole din sec. 16-17 a avut de suferit; a fost teatru de operaţiuni militare în timpul celor două războaie mondiale. PICARESC, -Ă (< fr.; din sp. picaresco < picaro „aventurier") adj. Literatură p. = gen de literatură în proză (nuvelă sau roman), de esenţă realistă, cultivat iniţial în Spania (sec. 16-17), care, prin intermediul personajului-tip „picaro", investighează, cu accente satirice, cele mai diverse medii sociale, moravuri ş.a., reliefând amănuntul pitoresc şi ineditul aventurii, ,într-un limbaj plin de elemente argotice, familiare etc. Prototipul genului a fost „Viaţa cavalerului Guzmân de Alfarache“ de M. Aleman; a apărut şi în alte literaturi europene până la mijlocul sec. 18. Elemente p. se regăsesc şi mai târziu la mari scriitori, ca Gogol („Suflete moarte"), M. Twain („Huckleberry Finn"), Th. Mann („Confesiunile lui Felix Krull"). PICARO (cuv. sp.) s. m. invar. Tip de personaj aventurier, intrigant, care apare în literatura picarescă a sec. 16-17. PICASSO, Pablo (pe numele adevărat Pablo Ruiz y P.) (1881-1973), pictor, grafician, sculptor, gravor şi cera- Picasso. Două nuduri mist spaniol. Stabilit în Franţa (1904). Personalitate proteică, autor al unei opere de o vastitate unică, a exercitat o puternică influenţă asupra artei moderne. în „perioada albastră" (1901— 1904), preponderent tradiţionalistă, pictează imagini din viaţa dezmoşteniţilor societăţii, stilizate cu o tragică acuitate sau personaje din lumea circului şi actorilor ambulanţi („Cei doi saltimbanci", „Arlechin", „Familie de acrobaţi"). Stilul său devine mai personal în „perioada roz", predominant diafană (1904-1906), exprimând o viziune mult mai optimistă asupra lumii, când apar primele preocupări de simplificare a formelor şi de consistenţă a volumelor („Doamnă cu evantai", „Frumoasa olandeză", „Fată cu cal"). Descoperirea sculpturii negre îl îndrumă către o nouă înţelegere a formei. Cu „Domnişoarele din Avignon" (1907) se situează, alături de Braque, în fruntea mişcării cubiste, inventând un nou stil al artei moderne („Omul cu chitara", Jucătorii de cărţi"). Chemat de Deaghilev să creeze decoruri pentru „Baletele ruse", va trece printr-o perioadă (după 1911) de viziune mai calmă şi mai decorativă. După 1920 trece prin alte experienţe, mereu reînnoite: clasicismul artei greco-romane („Trei femei la fântână", „Mamă cu copil"), supra-realismul („Dansul", „Lupta cu taurii", „Femeia care plânge"). Lucrarea „Dansul" din 1925 anunţă stilul care-l va caracteriza până la moarte. Sinteză supremă a artei sale, marile compoziţii „Guernica" şi „Masacru în Coreea" reprezintă un patetic protest împotriva nedreptăţii şi violenţei. Reprezentat în Muzeul Colecţiilor de Artă din Bucureşti. Muzee „Picasso" există în Antibes, Barcelona şi Paris. PICĂ1 (< fr.) s. f. Ciudă, necaz, duşmănie; ură ascunsă; ranchiună. PICĂ2 (< fr.) s. f. Una dintre cele patru culori la jocul de cărţi, reprezentată printr-o frunză cu vârful în sus, de culoare neagră. PICĂ3 (< fr.; {s} lat. pica „coţofană") s. f. Aberaţie a gustului la animale, manifestată prin tendinţa de a consuma obiecte necomestibile. Este un simptom în unele boli datorate carenţelor minerale. PICĂTQR (< pica) s. n. Mic tub din sticlă sau plastic, cu un capăt îngustat, iar celălalt prevăzut cu un tub de cauciuc, folosit pentru a administra soluţiile (medicamentoase) sub formă de picături. v Auguste Piccard PICĂTURĂ (< pica) s. f. 1. Mică sferă de lichid, menţinută în această formă de către tensiunea superficială; strop; p. ext. cantitate mică dintr-un lichid. Loc. Printre picături = din când în când, câteodată; p. ext. pe apucate, în timpul liber. -0> Expr. Până la ultima picătură de sânge = până la ultima suflare, până la moarte; cu mari sacrificii. ♦ Fig. Cantitate mică, neînsemnată din ceva. 2. (La pl.) Medicament lichid administrat sub formă de p. (1). PICCARD [pika.r], Auguste (1884- 1962), fizician şi explorator elveţian. Prof. univ. la Bruxelles. A proiectat şi construit un aerostat cu care s-a înălţat în stratosferă până la 16 940 m (1932) şi un batiscaf („Trieste") cu care a explorat adâncul oceanului până la 3 150 m (1953, golful Napoli). Fiul său, Jacques (n. 1922) a ajuns (1960), împreună cu americanul D. Walsh, la adâncimea de 11 520 m în fosa Marianelor, iar fratele său, Jean Felix (1884- 1963), a ajuns (1934), în stratosferă, la 17 500 m. Nepotul său, Bemard, împreună cu britanicul Brian Jones, a făcut primul înconjur al lumii în balon (1999). PICCOLI, Michel (Jacques Daniel) (n. 1925), actor francez. Carieră prodigioasă, cu un număr impresionant de filme, în care interpretează o gamă Michel Piccoli 341 PICIORONG variată de roluri (personaje seducătoare sau antipatice, cinice şi perverse, tandre sau sarcastice), atât în registrul dramatic, cât şi în cel comic („Dispreţul", „Jurnalul unei cameriste", „întâmplările vieţii", „Marea crăpelniţă", „Salt în gol", „O afacere ciudată", „Frumoasa scanda-lagioaică", „Arhipelag"). Remarcabile apariţii teatrale („Poveste de iarnă" de Shakespeare, „John Gabriel Borkman" de Ibsen). PICCOLO (cuv. it. „mic") adj. Flaut p. = piculină. PICCOLOMINI, Enea Silvio v. Pius II. PICCOLOMINI, familie din Siena (atestată în sec. 11 cu Martino di P.) de negustori, bancheri, militari. Mai importanţi: 1. Silvio P., condotier. A condus călăreţii şi artileriştii toscani aflaţi în armata lui Mihai Viteazul. S-a remarcat în campania antiotomană din oct. 1595. 2. Ottavio, duce de Amalfi (1600-1656), condotier. A servit Spania împotriva Franţei în Ţările de Jos, repurtând victoria de la Thionville (1639), pentru care a primit titlul de duce de Amalfi. în 1648, împăratul habsburgic Ferdinand III l-a numit comandant-şef şi conducătorul ultimei campanii din Războiul de 30 de Ani. A reprezentat Austria la Congresul de la Numberg (1649). PICHEGRU [pi/gru], Charles (1761-1804), general francez. Participant la războaiele Franţei revoluţionare. A comandat armata de la Rin, care în 1794-1795 a cucerit Ţările de Jos; ulterior (1796), a trecut de partea emigranţilor lui Conde. A participat la complotul lui Cadoudal (1804) împotriva lui Napoleon I. Arestat, a fost găsit sugrumat în celulă. PICHER (< fr.) s. m. Tehnician care răspunde de întreţinerea unei porţiuni de drum (şosea, linie de cale ferată etc.) şi de lucrările de construcţii sau de reparaţii care au loc pe această porţiune. PICHET1 (< fr.) s. n. Denumire a unui joc de cărţi, care se joacă de către două persoane, cu 32 de cărţi. PICHET2 (< fr.) s. n. Ţesătură deasă de bumbac sau de mătase făcută din două urzeli, dintre care cea de la suprafaţă formează un desen în relief. PICHET3 (< fr.) s. n. I. 1. Subunitate destinată să asigure securitatea trupelor în marş sau în staţionare. 2. (în trecut) Subunitate de grăniceri care făcea paza unei porţiuni de frontieră; clădirea în care era adăpostită această subunitate. 3. P. de grevă = grup de grevişti care stau la poarta instituţiei, a întreprinderii etc., având sarcina de a aduce la cunoştinţă ştirea despre declanşarea grevei şi de a împiedica pătrunderea spărgătorilor de grevă. 4. P. de incendiu = subunitate de pompieri organizată în cadrul unei instituţii sau întreprinderi. II. Ţăruş de lemn sau de metal care se înfige în pământ pentru a marca axa unui traseu, locul de plantare a unui arbore etc. PICHETA (< fr.) vb. I tranz. I. A forma un pichet de grevă la poarta unei instituţii, întreprinderi etc. II. A marca cu picheţi3 (II) punctele unui plan de amplasare pe teren a pomilor fructiferi, a viţei de vie etc. înainte de plantare; a delimita punctele şi laturile unui lot experimental de câmp. PICI (< tc.) s. m. (Fam.) Copil de sex masculin; puşti. PICIOR (lat. petiolus) s. n. 1. Partea de la extremitatea gambei până la vârful degetelor, care serveşte omului şi animalelor la susţinere şi mers; p. ext. fiecare dintre membrele inferioare ale omului sau fiecare dintre membrele locomotoare ale animalelor. în raport cu poziţia taxonomică a animalului şi cu funcţiunea la care este adaptat, p. are structuri şi forme diferite (ex. săpător la coropişniţă, înotător la insectele acvatice, alergător la cal etc.); p. restr. organ musculos al melcilor şi al lameli-branhiatelor, care serveşte la deplasare. ^ P. plat = anomalie congenitală sau dobândită, caracterizată prin turtirea bolţii tălpii piciorului (1) la om. -0- Loc. Bun (sau iute) de picior = sprinten, iute. Cu piciorul (sau cu picioarele) = pe jos. Nici picior de... = nici urmă de..., nimeni, ţipenie. Expr. A se pune pe picioare = a) a se însănătoşi; b) a se reface din punct de vedere material. A pune pe picioare = a) a organiza ceva, a face să funcţioneze; b) a face sănătos, a însănătoşi. A pune piciorul (undeva) = a) a călca, a păşi (pentru prima oară) undeva; b) a pătrunde, a se instala undeva. A cădea (sau a se arunca) la picioarele cuiva = a se ruga fierbinte de cineva; a se umili înaintea cuiva. A pune (sau a aşterne, a închina etc. ceva) la picioarele cuiva - a oferi cuiva (ceva) în semn de supunere sau de omagiu. A călca (pe cineva sau ceva) în picioare = a distruge, a nimici; a desconsidera, a dispreţui. A pune piciorul în prag = a lua o atitudine hotărâtă. A da din mâini şi din picioare = a face tot posibilul pentru a duce o acţiune la bun sfârşit, pentru a ieşi dintr-o încurcătură etc. A fi (sau a se pune) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se pune) în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate cu cineva = a se bucura de aceleaşi drepturi, a avea aceeaşi situaţie cu altcineva. A trăi pe picior mare = a duce o viaţă de belşug, a cheltui mult. ^ Pe picior = dans popular românesc răspândit pe văile Crişurilor şi în Banat, având multiple variante, cu ritm binar sincopat şi mişcare rapidă; melodia corespunzătoare acestui dans. 2. Parte a unor obiecte care seamănă cu piciorul (1), servind ca suport. 3. Partea inferioară a corpului de fructificaţie al unei ciuperci, care susţine pălăria. 4. Element al unei construcţii care serveşte la susţinerea şi la fixarea ei pe teren. -0> P. de pod = element de rezistenţă al unui pod, care susţine calea podului şi transmite terenului sarcinile la care acesta este solicitat. 5. Partea de jos a unui munte, a unui deal, a unui zid etc. şi terenul din jurul acestora. -O* (GEOGR.) P. de munte = culme secundară care coboară, dintr-o culme principală, spre văile sau depresiunile înconjurătoare. 6. (BOT.) Piciorul-caprei = plantă erbacee perenă din familia apiaceelor (umbeli-ferelor), cu tulpina fistuloasă, înaltă de peste 1 m, cu flori albe sau roşietice (Aegopodium podagraria). Piciorul-coco-şului = nume dat unor plante erbacee din genul Ranunculus, familia Ranuncu-lacee, perene sau anuale, mai mult sau mai puţin toxice (mai ales în stare verde), cu frunze de obicei lobate sau sectate şi flori galbene sau albe. 7. Unitate de măsură engleză pentru lungime (simbol: ft), egală cu 0,3048 m. 8. Unitate metrică a unui vers, compusă dintr-un număr fix de silabe lungi şi scurte (în versificaţia antică) sau accentuate şi neaccentuate (în versificaţia modernă). PICIOR DE MUNTE, Câmpia ~, câmpie înaltă (c. 200 m alt.), cu caracter piemontan (considerată de unii autori ca extremitate sud-estică a piemontului Cândeşti, de alţii ca partea vestică a câmpiei Târgoviştei). Cuprinsă între valea Dâmboviţei la E şi valea Cobia la V; păduri, terenuri agricole, exploatări de petrol. PICIORONG (< picior) s. n. 1. Pasăre din ordinul caradriiformelor, de mărimea unui sitar, cu picioare foarte lungi, roşii, lipsite de degetul posterior şi ciocul lung, ascuţit (Himantopus himantopus)-, cataligă (2). Trăieşte în Delta şi lunca Dunării, fiind ocrotit prin PICIORUŞ 342 Piciorong lege. ♦ (La pl.) Nume generic dat păsărilor cu picioare foarte lungi. 2. (La pl.; deprec. şi fam.) Picioare lungi. ♦ Catalige (1). PICIORUŞ (< picior) s. n. 1. Diminutiv al lui picior. 2. Punct de lucrătură cu croşeta. 3. Organ al maşinii de cusut care presează straturile de material de placa transportoare, asigurând deplasarea solidară a acestora în timpul cusutului. PICK, Lupu (1885-1931, n. laşi), actor şi regizor de film german de origine română. Este autorul unor opere importante ale Kammerspiel-ului, realizate pe scenarii de Cari Mayer: „La rail“, „Noaptea Sfântului Silvestru", „Napoleon la Sfânta Elena“. PICKAMMER [pikamer] (cuv. germ.) s. n. Ciocan de abataj. PICKERING [pikeriq] 1. Edward Charles P. (1846-1919), astronom şi fizician american. Director al Observatorului Universităţii Harvard (din 1876). Unul dintre pionierii astrofizicii. Cercetări fotometrice şi spectroscopice asupra stelelor. A construit aparate şi instrumente de măsură (fotometrul meridian), în 1899 a descoperit Mizar, prima stea dublă spectroscopică. 2. William Henry P. (1858-1938), astronom american. Frate cu P. (1) Cercetări şi observaţii asupra eclipselor solare, a planetelor (Marte, Saturn etc.) şi craterelor lunare; a prevăzut (1919) existenţa planetei Pluto. Primul care a obţinut fotografii ale planetei Marte (1888). A descoperit satelitul Phoebe al planetei Saturn (1899). PICKFORD [pjkferd], Mary (pe numele adevărat Gladys Mary Smith) (1893-1979), actriţă americană de film. Una dintre primele femei de afaceri din industria filmului, a fondat (1919), împreună cu Chaplin, D.W. Griffith şi Douglas Fairbanks, soţul său, „Societatea artiştilor", iar în 1945, propria companie, purtând numele său. Celebră în vremea filmului mut, a fost supranumită „logodnica Americii"; a creat roluri în care şi-a pus în valoare prospeţimea, gingăşia şi vivacitatea („Tess din ţinutul furtunilor", „Tăticu’ picioare lungi", „Pollyana", „Micul lord", „Kiki"). Premiul Oscar: 1929 („Cocheta"), 1975 (pentru întreaga activitate). Memorii. PICK-UP s. n. v. picup. PICLARE (< engl.) s. f. Operaţie de tratare a pielii-gelatină înainte de tăbă-cire cu o soluţie conţinând acizi şi săruri neutre, în scopul adaptării acesteia la condiţiile de tăbăcire. PICNIC (< fr.; din piquer „a ciuguli" + nique „lucru fără valoare") s. n. (Livr.) Masă comună (în aer liber) cu contribuţia fiecărui participant. PICNOMETRU (< fr. {i}; {s} gr. piknos „dens" + metron „măsură") s. n. Mică butelie de sticlă cu volum cunoscut, utilizată pentru determinarea densităţii gazelor, lichidelor sau solidelor prin cântărire. PICO- (< fr., germ.; {s> it. piccolo ,,mic“) Element de compunere cu sensul „o milionime de milionime de..." (10‘12), folosit pentru alcătuirea denumirii submultiplilor unităţilor de măsură; are simbolul p, care se scrie înaintea simbolului unităţii de măsură (ex. picofarad: pF). PICO BOLlVAR V. Bolivar, Pico PICO DAS AGULHAS NEGRAS, vf. în SE Braziliei, în culmea muntoasă Serra da Mantiqueira, la NV de Rio de Janeiro. Alt. max.: 2 787 m (cea mai mare din ţară). Inclus în Parcul naţional Itatiaia. PICO DE ANETO, vârf în masivul Maladeta (Pirineii Centrali, Spania), constituind alt. max. (3 404 m) a m-ţilor Pirinei. Mary Pickford Giovanni Pico Della Mirandola PICO DELLA MIRANDOLA, Giovanni (1463-1494), filozof şi savant italian de expresie latină. Membru al Academiei Platoniciene florentine. L-a cunoscut şi frecventat pe Savonarola. Protejat de către Lorenzo de Medici. în 1486, la 23 de ani, a afişat la Roma o listă cu 900 de teze privind logica, matematica, fizica şi alte domenii, pe care se angaja să le apere împotriva oricărui oponent. Declarat eretic (1487), s-a refugiat în Franţa (închis în 1488), apoi a revenit la Florenţa. Năzuinţa sa de îmbrăţişare universală a „tuturor lucrurilor ce pot fi cunoscute" şi elogiul adus omului („De hominis dignitate oratio") îl consacră ca pe una dintre cele mai reprezentative figuri ale Renaşterii. A fost primul cercetător creştin important al „Cabbalei". Otrăvit de secretarul său Cristofor de Casalmaggiore, pe când scria o mare lucrare privind astrologia. PICO DE TEIDE, vulcan activ în arh. Canare (ins. Tenerife). Alt.: 3 718 m. Ultima erupţie în anul 1909. PICOFARAD (< germ. {i}; {s} pico- + farad) s. m. Unitate de măsură pentru capacitatea electrică, egală cu o milionime de milionime (10'12) de farad (simbol: pF). PjCOLO (PICOL) (< it.) s. m. Ajutor de ospătar. PICON (< it.) s. n. Sculă de oţel în formă de tijă cilindrică ascuţită la vârf, acţionată de pistonul ciocanului de abataj, care serveşte la despicarea, dislocarea sau fărâmarea rocilor. PICON [piko], Gaetan (1915-1976), critic literar şi eseist francez. Sinteze („Panorama noii literaturi franceze11), monografii („Lectura lui Proust", „Andre Malraux"). Eseuri („Scriitorul şi umbra sa“, „Admirabilul cutremur al timpului"). PICON SALAS, Mariano (1901-1965), prozator şi eseist venezuelan. Diplomat. Lucrări de critică literară 343 PICUR Auguste £mile Picot („Studii de literatură venezuelană"). Povestiri autobiografice („Călătorie în zori“); eseuri („De la Conquista la independenţă", „La răscrucea a trei lumi"). PICOT [piko], Auguste âmile (1844-1918), filolog francez. Secretar (1866-1869) al domnitorului României, Carol I. Contribuţii la studiul literaturii române vechi şi al folclorului românesc („Cântecele populare ale românilor din Serbia", „Note biografice şi bibliografice asupra lui Antim Ivireanul"). M. de onoare al Acad. Române (1879). PICOTEALĂ (< picoti) s. f. Faptul de a picoti; starea celui care picoteşte; picoteală. PICOT! (PICOTA) (< pica) vb. IV intranz. A dormita, a moţăi, a aţipi cu intermitenţe. PICRAT (< fr. {i}; {s} gr. pikros „amar") s. m. (CHIM.) 1. Compus obţinut prin înlocuirea cu metal a hidrogenului din gruparea hidroxil a acidului picric (trinitrofenol). 2. Combinaţie moleculară, cristalizată, între acidul picric şi hidrocarburi aromatice, fenoli, amine etc. PjCRIC (< fr.; {s} gr. pikros „amar") adj. Acid ~ = compus organic cristalizat, galben, cu gust amar, toxic şi exploziv; trinitrofenol. Folosit în industria farmaceutică drept colorant şi explozibil. Preparat (1841) de către Auguste Laurent din fenil şi acid azotic. PICROMIGDALĂ (PRICOMIGDALĂ) (< ngr.) s. f. 1. Migdală amară. 2. Prăjitură preparată din albuş de ou, zahăr şi migdale, nuci sau alune. PICTA (< pictor, pictură) vb. I tranz. 1- A reprezenta pe pânză, pe hârtie, pe sticlă etc., cu ajutorul pensulei şi al culorilor imagini, modele etc. ♦ A împodobi cu picturi. ♦ Refl. (Fam.; despre femei) A se farda (exagerat). 2. Raoul Pierre Pictet Fig. A caracteriza sugestiv, cu ajutorul cuvintelor, fiinţe, situaţii, întâmplări, stări etc. într-o operă literară. ♦ (Rar) A prezenta pe cineva într-o lumină nefavorabilă. PICTET [pikte], Amâ (1857-1937), medic şi chimist elveţian. Prof. univ. la Geneva. Contribuţii la studiul alcaloizilor, în domeniul cărora a elaborat o teorie originală („Constituţia chimică a alcaloizilor vegetali"). M. de onoare al Acad. Române (1933). PICTET [pikte], Raoul Pierre (1846- 1929), fizician elveţian. A lichefiat (1877) oxigenul şi azotul. în 1875 a realizat prima maşină frigorifică pe bază de gaz carbonic. PICTOGRAFJE (< fr.; {s} lat. pictus „desenat" + gr. graphein „a scrie") s. f. Sistem primitiv de scriere care constă în exprimarea ideilor prin desene figurative (pictograme) cu valoare reală sau simbolică. Cea mai cunoscută formă de scriere pictografică este întâlnită în Egiptul antic. PICTOGRAMĂ (< fr.) s. f. (INFORM.) Reprezentare grafică asociată unui element ai sistemului Windows, ce permite accesul rapid printr-un clic cu mouse-ul (ex. p. My Computer); icoană, iconiţă. PjCTOR (< lat., it.) s. m. Artist plastic specializat în pictură. -0> Pictori naivi v. naiv. ♦ P. analog. Scriitor care redă sugestiv fizicul şi caracterul personajelor, scene din viaţă, din natură, întâmplări etc. PICTORIŢĂ (< pictor) s. f. Artistă care se ocupă de pictură. PICTURAL, -Ă (< fr.) adj. Privitor la pictură; care are caracter sau aspect de pictură; cu plasticitatea caracteristică picturii. PICTURĂ (< lat.) s. f. 1. Ramură a artelor plastice care constă în interpretarea artistică a realităţii în imagini vizuale, prin forme colorate, bidimensionale, desfăşurate pe o suprafaţă plană. Aceste imagini pot fi executate pe carton, pânză, lemn, piatră, zid, sticlă, ceramică cu ajutorul guaşelor, acuarelelor, lacurilor, culorilor tempera, uleiurilor etc. Prin tematică, p. cunoaşte mai multe genuri: peisajul, natura moartă (statică), portretul, compoziţia de gen (cu subiecte din viaţa obişnuită), compoziţia cu teme istorice sau alegorice (mitologice, biblice, din istoria reală), p. animalieră etc. Ca destinaţie, p. poate fi de reprezentare (compoziţia murală, de şevalet, miniatura şi ilustraţia figurativă de carte sau pe obiecte) sau strict ornamentală (în artele decorative). Există o p. populară, care s-a dezvoltat pe baza tradiţiei şi o p. cultă, care este opera unor personalităţi distincte. V. acuarelă, encaustic, frescă, peisaj, portret. <0- P. murală v. mural. P. metafizică = orientare în arta italiană (perioada 1910-1925) reprezentată, în principal, de Giorgio de Chirico, care a şi creat acest termen, inspirată din tradiţia Renaşterii italiene. S-a caracterizat prin folosirea clarobscurului, a unor procedee neobişnuite, stranii, cu distribuiri alegorice disproporţionate ale umbrelor care a generat, voit, o atmosferă magică, punctată de anxietate şi înstrăinare. Din 1913 a folosit motivul „manechinului" fără fizionomie, simbol al goliciunii spirituale, al nimicului. Continuatori ai p. m.: G. Morandi, M. Sironi, F. Casorati ş.a. 2. Lucrare executată de un pictor; tablou. 3. Totalitatea operelor unui pictor sau a pictorilor dintr-o ţară ori dintr-o epocă. PICŢI s. m. Denumire dată de romani populaţiilor descendente, probabil, din precelţii autohtoni, numiţi aşa pentru tatuajele lor, care locuiau în sec. 3, în E şi NE Scoţiei. Principali adversari ai romanilor în N Angliei, p. s-au constituit în două state independente şi au îmbrăţişat creştinismul. Supuşi de scoţii conduşi de Kenneth I în 843, populaţie cu care s-au amestecat. Resturile arheologice, sărace în material, constau mai ales din fragmente de scriere ogamică ce pledează pentru vehicularea de către p. a unor limbi preindo-europene. PICULINĂ (< it.) s. f. Instrument muzical din familia flautului al cărui registru este situat cu o octavă mai sus decât a acestuia; flaut piccolo. P|CUP (PICK-UP) (< engl., fr.) s. n. Aparat pentru redarea prin mijloace electroacustice a sunetelor înregistrate pe disc1 (4). PICUR (< pic) s. m. 1. Picătură, strop. 2. (La sg.) Picurare. PICURA 344 PICURA (< picur) vb. I 1. Intranz. şi tranz. A cădea sau a lăsa să cadă, să curgă picătură cu picătură. 2. Intranz. impers. A ploua uşor, cu stropi rari. 3. A lăsa să se prelingă în picături. 4. Intranz. Fig. A vibra, a răsuna (cu ton scăzut). PICURAR (< picura) s. n. (CONSTR.) Lacrimar. PICURARE (< picura) s. f. Acţiunea de a picura (1); operaţie prin care se lasă un lichid să cadă picătură cu picătură. ^ Punct de p. = temperatură la care răşinile, unsorile etc. au o vâscozitate suficient de mică pentru a curge printr-un orificiu calibrat. PIDGIN ENGLISH [pidjin jqgli/] (cuv. engl. „engleză stricată") expr. engl. Nume dat unor limbi născute din contactul englezei cu limbi regionale din E Asiei, Melanezia şi V Africii. PIDQSNIC, -Ă (< pe dos), s. n., adj. 1. S. n. Denumire a două plante erbacee din genul Cerinthe, familia boraginaceelor, una cu frunze alungit-ovate, cu punctuaţii albe sau violete şi flori galbene (C. minor), cealaltă cu frunze spatulate şi lanceolate (C. giabra). 2. Adj. (Pop.; despre oameni) Care face totul pe dos sau altfel decât se face de obicei; ciudat, sucit. PIECK [pi:k], Wilhelm (1876-1960), om politic german. Unul dintre fondatorii Partidului Comunist din Germania; deputat în Reichstag (1928). Emigrant în Franţa (1933), apoi în U.R.S.S. (1939), unde, împreună cu W. Ulbricht, a înfiinţat (1943) Comitetul Naţional al Germaniei libere. Membru (1928-1943) al Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste. Preşedinte (1949-1960) al Rep. Democrate Germane şi al Partidului Comunist German. PIEDESTAL (< fr., it.) s. n. Suport pentru o statuie, o vază, o coloană etc. PIEDICĂ (lat. pedica) s. f. 1. Ceea ce stă în calea unei acţiuni; ceea ce împiedică realizarea unui ţel; obstacol (1), stavilă; dificultate, greutate. ♦ Mijloc de a face pe cineva să cadă. 2. Dispozitiv care serveşte la blocarea permanentă sau temporară a mişcării unui organ mobil, a unui mecanism (ex. un zăvor, un limitor de cursă, un opritor etc.). ♦ Frânghie sau lanţ cu care se leagă picioarele de dinainte ale cailor când sunt lăsaţi să pască, pentru a nu se îndepărta. PIEDRAS NEGRAS, oraş în NE Mexicului (Coahuila), pe Rio Grande (Rio Bravo del Norte), la N de Monterrey şi la 1 350 km NV de Ciudad de Mexico; 128,1 mii loc. Pidosnic (1.) (2000). Punctul terminus nordic al c.f. naţionale mexicane şi al autostrăzii care îl leagă de Capitală (1958). Unit cu oraşul american Eagle Pass (Texas) prin două poduri internaţionale. în apropiere expl. carbonifere, de min. de aur, argint şi zinc. Centru comercial (ovine, bovine, piei) şi industrial (topitorii de zinc, fabrici textile, de cherestea şi ciment). Fundat în 1849 şi numit în perioada 1888-1911 Ciudad Porfirio Diaz. PIEţRE (< pieri) s. f. 1. Moarte; ucidere, omor, masacru. 2. (în limbajul bisericesc, în opoziţie cu mântuire) Pierdere a vieţii veşnice, drept urmare a căderii în păcatul nemărturisit. 3. Fig. Dispariţie; distrugere, nimicire. PIELAR (< piele) s. m. 1. Meseriaş care prelucrează piei; tăbăcar. 2. Negustor de piei. PIELĂRIE1 (< piele) s. f. Mulţime de piei; p. ext. obiecte confecţionate din piele. PIELĂRIE2 (< pielar) s. f. 1. Atelier unde se prelucrează pieile. V. tăbăcărie. ♦ Magazin în care se vând articole din piele. V. marochinărie. 2. Meseria pielarului. PIELCjCĂ (PIELCEA) (< piele) s. f. Biăniţă de miel, în special cea provenită de la mieii de rasă caracul (sau rezultaţi din încrucişarea cu această rasă) sacrificaţi în primele zile după naştere. în comerţ se numeşte şi (p. de) astrahan. PIELE (lat. pellis) s. f. 1. înveliş conjunctiv-epitelial la vertebrate care acoperă întreaga suprafaţă a corpului omului şi animalelor. Este alcătuită din două straturi: epiderma şi derma. P. cuprinde papilele dermice, în care se găsesc anse capilare, arteriole, venule şi terminaţii nervoase, şi o serie de anexe: unghiile, perii, glandele sebacee şi sudoripare. Are funcţiuni multiple: de protecţie, de reglare a temperaturii cor- pului, de excreţie, de percepţie tactilă, termică şi dureroasă etc. Expr. A i se face (cuiva) piele(a) de găină = a i se încreţi pielea de frig, frică, emoţie etc. A intra (sau a se băga, a se vârî) sub pielea cuiva = a reuşi să câştige încrederea sau simpatia cuiva (prin slugărnicie). A nu(-şi) mai încăpea în piele = a) a fi plin de bucurie, de fericire; b) a se îngâmfa peste măsură. A-şi vinde scump pielea = a nu ceda decât în urma unei rezistenţe înverşunate într-o situaţie grea, într-o luptă etc.; a-l face pe adversar să plătească scump victoria. 2. Pieile roşii = amerindieni. 3. Pielea (1) jupuită de pe un animal (şi prelucrată). <£- P. brută = p. de bovine, ovine, caprine, porcine, cămilă, crocodil, şarpe etc. folosită ca materie primă în industria pielăriei. P.-gelatină = p. brută curăţată de păr şi de epidermă. P. finită = p. obţinută prin prelucrarea pieii brute şi folosită la confecţionarea încălţămintei, îmbrăcă-minţii, produselor de marochinărie, articolelor tehnice etc. Sin. piele tăbăcită. ♦ Blană. 4. P. de drac = ţesătură deasă de bumbac, cu o parte pufoasă, care imită antilopa. PIELEŞTI, com. în jud. Dolj, situată în NV C. Romanaţi, pe râul Teslui; 3 509 loc. (2003). Staţie de c.f. Expl. de petrol şi gaze naturale. Ind. textilă (conf., ţesături din lână şi bumbac, covoare). Bisericile Sf. Nicolae (1770, reconstruită în 1871), Sf. Dimitrie (1845) şi Sfinţii Voievozi (1859-1862), în satele Câmpeni, Lângă şi P. PIELjTĂ (< fr. fl}; fe} gr. pyeios „cavitate") s. f. Inflamaţie infecţioasă acută sau cronică a bazinetului renal, cauzată, în general, de colibacili. PIELIŢĂ (< piele) s. f. 1. Piele (1) (subţire, fină, de obicei a obrazului). ♦ (Mai ales la pl.) Strat subţire şi cornos care mărgineşte unghia. ♦ Membrană care uneşte degetele palmipedelor. 2. Mucoasă. 3. (BOT.) Epicarp. 4. Pojghiţă fină care se formează deasupra alimentelor lichide (lapte, supă etc.). 5. Intestin sau membrană artificială care formează învelişul mezelurilor. PIELOGRAFIE (< fr. {i}; {s} gr. pyeios „cavitate" + graphe „scriere") s. f. Radiografie a rinichilor, a bazinetului şi a ureterelor, efectuată cu ajutorul unei substanţe radioopace. PIELONEFRITĂ (< fr. {i}; {s} gr. pyeios „cavitate" + nephros „rinichi") s. f. Boală inflamatorie, acută sau cronică, a bazinetului şi a rinichilor, de natură infecţioasă. 345 PIEPTIŞ PIELOPLASTjE (< piele + plastic sau din fr.) s. f. Procedeu de decorare a obiectelor din piele, prin desenarea în relief a unor figuri, flori etc. în culoarea naturală a pielii sau în culori diferite. PIEMjE (< fr. {i}; {s> gr. pyon „puroi“ + haima „sânge") s. f. Septicemie. PIEMONT (< fr.; n. pr. Piemonte, regiune în NV Italiei) s. n. Formă complexă de relief de dimensiuni mari, aflată la contactul unei regiuni montane cu o depresiune sau cu o câmpie, formată prin îngemănarea sau juxtapunerea unor mari conuri de dejecţie. Prin evoluţie, poate fi fragmentat de văi luând aspect de podiş (ex. unele părţi din Podişul Getic) sau de deal piemon-tan (ex. Dealurile Banato-Crişene). PIEMONTE, regiune în NV Italiei, pe cursul superior al Padului; 25,4 mii km2; 4,2 mii. loc. (2001). Centrul ad-tiv: Torino. Mare producătoare de energie electrică. Ind. constr. de maşini (automobile), sticlăriei şi textilă. Pomicultură; legumicultură; viticultură. Creşterea animalelor. Turism dezvoltat (Acqui Terme, Bardonecchia, Sestriere). Cucerit de romani, care au creat aici o colonie (Augusta Taurinorum, sec. 2 î.Hr.). S-a aflat, succesiv, în stăpânirea herulilor (462), ostrogoţilor (493), bizantinilor (553), longobarzilor (568) şi francilor (773). A intrat în componenţa marchi-zatelor de Torino şi Montferreto (sec. 11) şi apoi s-a aflat în stăpâniea Casei de Savoia (din 1418). în 1720 devine parte principală a Regatului Sardinia. PIEMONTUL GETIC, mare unitate geografică, cu aspect deluros şi de podiş, situată la S de Carpaţii Meridionali, cuprinsă între Subcarpaţii Getici (la N), râul Dâmboviţa (E), Câmpia Română (S) şi Dunăre (V), formată dintr-o cuvertură groasă de depozite fluviolacustre de prundişuri, nisipuri, marne şi argile, care stau transgresiv peste fundamentul scufundat al cristalinului carpatic. Relieful se caracterizează prin creste, interfluvii structurale, văi largi etc. Se deosebesc două sectoare principale: sectorul piemontan deluros (în N), cu alt. între 500 şi 650 m, şi sectorul câmpiei colinare (în S), cu alt. de 200-300 m. Oltul desparte P.G. în două: P. G. oltean (în V), care cuprinde piemontul Motrului, al Bălăciţei, gruiurile Jiului, piemontul Olteţului, şi P. G. muntean (în E), care cuprinde piemontul Cotmenei, gruiurile Argeşului şi piemontul Cândeşti. Climă temperată cu slabe influenţe mediteraneene (temp. medie anuală este de 9-11°C) şi precipitaţii moderate (500-600 mm/an). Soluri brune-acide, brune-luvice şi luvisoluri. Păduri de gorun în amestec cu fag (în N), de cer şi gârniţă (în S), alternând cu livezi, vii, terenuri arabile (cu pondere mai mare în partea sudică). Importantă zonă petroliferă (Ţicleni, Băbeni, lancu Jianu, Bogaţi ş.a.) şi carboniferă (bazinul Rovinari-Motru) a României. Cunoscut şi sub denumirea de Podişul Getic sau Platforma Getică. PIEMONTURILE VESTICE (BA-NATO-CRIŞENE) v. Dealurile sau Piemonturile Vestice. PIEPT (lat. pectus) subst. 1. S. n. Torace; p. restr. organ din interiorul cavităţii toracice (inimă sau plămân). -0-Expr. Cu capul în piept = cu capul plecat (de ruşine, de tristeţe etc.). A strânge (pe cineva) la piept = a îmbrăţişa. A da piept cu cineva (sau cu ceva) = a se lua la luptă cu cineva; a se împotrivi cuiva (sau la ceva); a înfrunta pe cineva (sau ceva). A ţine cuiva piept = a rezista pe poziţie, a nu se da bătut; a se împotrivi cuiva. A trage în piept (pe cineva) = a păcăli. <0-(MED.) Boală de piept = tuberculoză pulmonară. ♦ Fig. Suflet, inimă (considerată ca lăcaş al sentimentelor). 2. S. n. şi m. Carne de pe pieptul (1) unor animale şi păsări, folosită ca aliment. 3. S.n. (La sg.) Sân, mamelă. 4. S. m. Partea din faţă a unui obiect de îmbrăcăminte, care acoperă pieptul (1). 5. S. n. Coastă de munte sau de deal; povârniş, pantă. PIEPTAR (< piept) s. n. 1. (în costumul popular din Transilvania şi Moldova) Cojocel scurt din blană de miel, ornamentat, fără mâneci, încheiat Pieptar în faţă sau pe umăr; bundiţă. ♦ Obiect de îmbrăcăminte fără mâneci, care acoperă partea superioară a corpului; un fel de vestă (de postav, de lână etc.). 2. Obiect confecţionat din metal, zale sau piele groasă, care acoperea spatele şi pieptul luptătorilor din vechime, apărându-i de loviturile adversarului. V. platoşă. ♦ Echipament de protecţie cu care îşi acoperă pieptul lucrătorii care folosesc ciocane pneumatice etc. 3. Curea lată la hamuri, care trece pe sub pieptul calului. PIEPTĂNA (lat. pectinare) vb. I 1. Tranz. şi refl. A(-şi) descâlci, a(-şi) netezi, a(-şi) curăţa părul sau barba cu pieptenele; a(-şi) aranja părul, a (se) coafa. 2. Tranz. (IND. TEXT.) A efectua operaţia de pieptănare (2). ♦ Fig. (Fam.) A bate zdravăn pe cineva. V. scărmăna. 3. Tranz. Fig. (Fam.) A-şi cizela stilul, vorbirea. PIEPTĂNARE (< pieptăna) s. f. 1. Acţiunea de a (se) pieptăna. 2. (IND. TEXT.) Operaţie prin care se elimină fibrele mai scurte şi impurităţile aderente la fibrele textile şi se obţine paralelizarea acestora. PIEPTĂNARIŢĂ (< pieptene) s. f. Plantă perenă din familia poacee cu tufă rară şi tulpina lungă şi inflorescenţe în formă de spiculeţe aşezate pe două rânduri, ca dinţii unui pieptene; spontană sau cultivată, are o înălţime până la 60 cm (Cynosurus cristatus); folosită ca nutreţ. PIEPTĂNĂTOARE (< pieptăna) s. f. Maşină sau unealtă specială pentru pieptănatul fibrelor textile. PIEPTĂNĂTURĂ (< pieptăna) s. f. 1. Mod de aranjare a părului; coafură, frizură. 2. Totalitatea deşeurilor extrase prin pieptănare (2). PIEPTENE (lat. pectinem) s. m. 1. Obiect de toaletă cu dinţi mărunţi pe una sau pe ambele părţi, confecţionat din os, metal, material plastic etc., care serveşte la pieptănat sau pe care femeile îl poartă în păr ca podoabă. 2. Unealtă cu dinţi metalici folosită la piep-tănarea fibrelor textile. 3. P. de filetat = cuţit profilat, cu mai mulţi dinţi, pentru filetarea, exterioară sau interioară, cu precizie redusă a pieselor metalice. PIEPTIŞ, -Ă (< piept) adj., adv. I. Adj. 1. Despre munţi, dealuri, drumuri etc.) Care are pantă repede, greu de suit; abrupt. 2. (Despre o luptă) Care se dă corp la corp, piept la piept. II. Adv. 1. De-a dreptul (în sus); în pantă repede. 2. Piept la piept; faţă în faţă. PIERCE 346 John Robinson Pierce 3. Fig. Cu îndrăzneală; în mod făţiş, deschis. PIERCE [piers], Franklin (1804-1869), om politic american. Membru al Partidului Democrat. Preşedinte al S.U.A. (1853-1857). Administraţie favorabilă tendinţelor expansioniste în America Latină (dec. 1853). Sub presiunea guvernului P., Mexicul este nevoit să vândă S.U.A. 120 000 km2 din teritoriul său (Arizona şi New Mexico), pentru care a primit 10 mii. de dolari. PIERCE [piers], George Washington (1872-1956), fizician american. Prof. şi director (1901-1940) al Laboratoarelor Universităţii Harvard. Preocupări privind comunicaţiile electrice („Principiile telegrafiei fără fir“, „Unde electrice", „Oscilatoare electrice"). PIERCE [piers], John Robinson (1910-2002), inginer american. Şi-a desfăşurat activitatea de cercetare în laboratoarele Bell Telephone din New York şi New Jersey. Prof. la California Institute of Technology (din 1971) şi tehnolog şef la Jet Propulsion Labora-tory din Pasadena (din 1979). Contribuţii în domeniul tuburilor electronice de frecvenţe foarte înalte, care au dus la proiectarea sateliţilor pentru telecomunicaţii (satelitul „Echo“ lansat în 12 aug. 1960). A publicat sub pseud. J.J. Coupling literatură ştiinţifico-fan-tastică. PIERDE (lat. perdere) vb. III I. 1. Tranz. A nu mai şti unde se află, unde a fost pus (un obiect); a nu mai avea un lucru care îţi aparţinea. 2. Tranz. A rămâne fără o parte a corpului, fără o facultate fizică sau intelectuală. -0- A-şi pierde şirul (sau firul) = a nu mai avea continuitate în vorbire, în scris, în gândire. ♦ Refl. A nu mai fi stăpân pe sine, pe un sentiment etc. -0- Expr. A-şi pierde cunoştinţa = a leşina. A-şi pierde cumpătul = a nu se putea stăpâni; a se enerva. ♦ A renunţa la un obicei, la o deprindere. ♦ (Pop.) A avorta. 3. Tranz. A nu se mai bucura de iubirea cuiva; a fi lipsit (prin moarte) de o rudă, de un prieten. 4. Tranz. A suferi o nereuşită, o înfrângere morală etc.; a fi învins într-o întrecere sportivă. 5. Tranz. A scăpa, a nu reuşi să prindă un vehicul, o ocazie, sosind prea târziu. 6. Tranz. A risipi, a irosi timpul, a-l lăsa să treacă fără folos. <0 Pierde-vară = om fără căpătâi, haimana, vagabond; leneş. 7. Refl. A se lăsa absorbit de o activitate, de o problemă etc. ♦ A fi cuprins de emoţii; a se fâstâci, a se zăpăci. II. 1. Tranz. A provoca moartea cuiva; a omorî. 2. Tranz. A face să dispară, să nu mai existe. ^ Expr. A-şi pierde urma (ori urmele) = a dispărea, a se face nevăzut. 3. Refl. A ieşi din câmpul vizual al cuiva; a se face nevăzut, a dispărea. ♦ Tranz. A nu mai vedea pe cineva sau ceva (care a dispărut din câmpul vizual). 4. Refl. (Despre sunete) A-şi diminua intensitatea, a deveni din ce în ce mai slab; a se stinge. PIERDERE (< pierde) s. f. Faptul de a (se) pierde. ♦ (EC.) (în opoziţie cu câştig) Pagubă (materială) cu care se soldează o activitate economică; diferenţa cu care cheltuielile depăşesc venitul. ♦ (La pl.) Pagubă de vieţi omeneşti. ♦ înfrângere, neizbândă (într-o luptă, într-o competiţie sportivă etc.). ♦ (TEHN.) Diferenţa dintre valoarea unei mărimi fizice (presiune, energie etc.) la intrarea într-un sistem fizico-chimic sau tehnic şi valoarea restituită de acesta sub formă utilă la ieşirea din sistem. PIERDUT, -Ă (< pierde) ad). I. 1. (Despre bunuri materiale) Care nu se mai află în posesia cuiva, care nu mai aparţine posesorului. 2. (Despre acţiuni) Ratat, neizbutit. 3. (Despre timp) Risipit în zadar, irosit. II. 1. (Despre lucruri) Care nu se mai găseşte, despre care nu se mai ştie unde se află. 2. (Despre oameni) Căruia nu i se mai ştie de urmă. 3. Cufundat în gânduri; copleşit de un sentiment puternic, cuprins de emoţie, de spaimă etc. ♦ (Despre ochi, privire) Care exprimă îngândurare; aţintit în gol, rătăcit. III. 1. Mort; care nu mai trăieşte în preajma cuiva; plecat. ♦ Care se află în primejdie de moarte, sortit pieirii, distrugerii. 2. Care a trecut, a dispărut; apus, stins. ♦ (Despre culori) Pal, şters, decolorat. 3. Care abia se vede, care se zăreşte neclar din cauza depărtării sau a ceva interpus. PIER! (lat. perire) vb. IV intranz. 1. A înceta să mai trăiască; a muri (de o moarte năprasnică). ♦ (Despre vegetaţie) A se ofili, a se usca. 2. A se ruina, a se prăpădi; a fi distrus, nimicit. 3. (Despre senzaţii, stări fizice etc.) A se micşora, a slăbi; a înceta, a se stinge. <0» Expr. A-i pieri (cuiva) glasul = a) a nu mai scoate o vorbă de frica, de emoţie etc.; b) a fi în imposibilitate de a replica; a nu mai avea argumente. 4. A dispărea (pe neaşteptate) din faţa cuiva, a se face nevăzut. PIERIT, -Ă (< pieri) adj. 1. Lipsit de vigoare, slab, palid; p. ext. descurajat, deznădăjduit. 2. Care a dispărut, care nu mai există. 3. Mort. PIERITOR, -OARE (< pieri) adj. 1. Supus morţii, pieirii; muritor. ♦ Supus stricăciunii, distrugerii; perisabil. 2. Efemer, trecător. PIERLOT [pierlo], Hubert, conte (1883-1963), om politic belgian. Preşedinte al Consiliului de Miniştri (din 1939), iar după ocuparea Belgiei de trupele germane (mai 1940), a condus guvernul în exil la Londra (1940-1944). Reîntors la Bruxelles, a format un cabinet de uniune naţională (1944-1945) şi a luat măsuri pentru eliminarea urmărilor războiului. PIERMARINI, Giuseppe (1734-1808), arhitect italian. Prof. univ. la Milano. Arhitect şi inspector general al Lombardiei (1770-1794). Principalul reprezentant al stilului neoclasic milanez (Teatrul Scala şi Palatul Greppi, ambele la Milano, Vila regală şi Teatrul din Monza). PIERNIz, Gabriel (Henri Constant) (1863-1937), dirijor, organist şi compozitor francez. A dirijat concertele „Colonne“ (1910-1934) şi Baletele ruse ale lui Deaghilev. Muzician caracterizat prin nenumărate descoperiri melodice, orchestrator rafinat, apreciat pentru Giuseppe Piermarini 347 PIERSIC iS^S >y! y J ^ ^ ::''î«' <■< "i ^ ■< - -, ->' .< " Piero Della Francesca. „Federico da Montefeltro cu soţia“ muzicile lui de scenă („Samariteanca"), lucrările lirice sau dramatice („La coupe enchantee", „Vendee"), pentru oratorii („Cruciada copiilor", „Copiii la Bethleem") şi balete („Cydalise", „Le Chevrepied"). A semnat numeroase prime audiţii. Contribuţii la evoluţia învăţământului muzical francez. PIERO DELLA FRANCESCA (PIERO DEI FRANCESCHI) (c. 1416-1492), pictor şi teoretician de artă italian. Elev al lui Masaccio şi D. Veneziano. Opera sa a influenţat profund întreaga Renaştere italiană. Prin puritate, echilibru şi monumentalitate, dar şi printr-o combinaţie perfectă între formă, spaţiu şi culoare, arta sa constituie o sinteză a Quattrocento-ului (frescele „Legenda Crucii" din biserica San Francesco din Arezzo, tablourile „Naşterea lui lisus“, Piero di Cosimo. Simonetta Vespucci „Botezul lui lisus", „Biciuirea lui Hristos", „Madonna de Sinigallia", dipticul cu portretele patronilor săi Federico da Montefeltro cu soţia ş.a.). Autor al unui tratat de perspectivă („Despre perspectiva picturii"). PIERO Dl COSIMO (pe numele adevărat Piero di Lorenzo) (1462-1521), pictor italian. Numele lui vine de la cel ai maestrului său, Cosimo Rosselli. Influenţat de F. Lippi şi L. Signorelli, a fost unul dintre cei mai reprezentativi artişti ai şcolii florentine, creaţia sa reflectând o personalitate excentrică. Scene mitologice într-un cadru idealizat, paradiziac, folosind culori vii şi o tehnică deosebită („Marte, Venus şi Cupidon", „Moartea lui Procris", „Perseu eliberând-o pe Andromeda", „Bătălia dintre Centaur şi lapiţi", „Vânătoarea", „Incendiu în pădure"), tablouri cu teme religioase („Sacra familie", „Madona cu Fiul", „Sf. loan Evanghelistul"), portrete („Simonetta Vespucci", „Giuliano da Sangallo"), marcate de o sensibilitate tulburătoare. PIEROLA, Nicolâs de (1839-1913), general şi om politic peruan. Dictator în timpul războiului contra statului Chile (1879-1881), a fost răsturnat de la putere, cu ajutorul armatei chiliene, după lupta de la Miraflores (17 ian. 1881). Lider al opoziţiei liberale anti-militariste, a cucerit din nou puterea cu ajutorul trupelor civile, devenind preşedintele Republicii (1895-1899); a instaurat în ţară un regim civil care a durat 20 de ani. PlâRON [piero], Henri (1881-1964), psiholog francez. Prof. univ. la Paris. Cercetări experimentale privind psihologia senzaţiilor („Senzaţia, ghid al vieţii"), a somnului; iniţiator al doci- mologiei („Examinare şi docimologie"). Sinteze („Tratat de psihologie aplicată", „Psihologie diferenţială", „De la actinie la om"). PIERRE v. Petru. PIERRE [pier], oraş în N S.U.A., pe Missouri, centru ad-tiv al statului Dakota de Sud (din 1889); 13,8 mii loc. (2000). Aeroport. Ind. uşoară. Piaţă agricolă. Muzeu de istorie locală (1930). Capitoliu (1905-1910). în anii 1948-1962, aici a fost construit un baraj pe râul Missouri, în urma căruia s-a format lacul de acumulare Oahe, lung de 320 km. Fundat în 1880 într-o regiune locuită de indienii arikara, ca punct terminus al căii ferate ce venea de la Chicago. PIERRE (PIER, PIETRO) LOM-BARDO v. Petrus Lombardus. PIERROT (diminutivul lui Pierre), s. m. (TEATRU) Personaj buf din vechea comedie italiană (commedia dell’arte) preluat de teatrul francez şi apoi de teatrul de pantomimă. îmbrăcat în alb cu nasturi mari, negri şi faţa înălbită, reprezintă de obicei, perechea Arlechinului. PIERSIC (lat. persicus) s. m. Pom fructifer din familia rozaceelor, originar din China, înalt de 4-6 m, cu frunze eliptic-lanceolate, flori roşii-carmin până la albe şi fructe comestibile (Prunus persica). Introdus în cultură de peste 4 000 de ani; este pretenţios faţă de climă şi sol, fiindu-i prielnice locurile adăpostite şi solurile fertile. în România este răspândit mai ales în Dobrogea, Crişana şi Banat. PIERSIC, Florin (n. 1936, Cluj), actor român. Dezinvolt, exuberant, dar şi cu mari disponibilităţi pentru jocul interiorizat, a creat numeroase roluri de june-prim, apoi roluri de compoziţie atât în comedii, cât şi în drame (în teatru: „Tragedia optimistă", „Discipolul diavolului", „Orfeu în infern", „Oameni şi Florin Piersic PIERSICĂ 348 Piersică şoareci", „Un fluture pe lampă", „Năpasta", „Zbor deasupra unui cuib de cuci"; în film: „Haiducii lui Şaptecai", „De-aş fi... Harap Alb", „Rug şi flacără", „Drumul oaselor", „Trandafirul galben", „Racolarea", „Mihai Viteazul", „Pintea", „Columna"). Foarte popular datorită rolurilor din filme de aventuri şi apariţiilor în show-uri de televiziune. PIERSICĂ (lat. persicâ)' s. f. Fruct al piersicului, bogat în vitamine, zaharuri, săruri minerale; este o drupă cărnoasă, de formă aproape sferică, gălbuie sau roşietică, cu pieliţa catifelată, pulpa suculentă, parfumată şi sâmburele dur, brăzdat cu şanţuri. Se prelucrează industrial sub formă de gemuri, compoturi, marmelade, dulceţuri; folosit şi la prepararea ţuicii. Sunt diuretice, depu-rative, energizante, spasmolitice etc. Cel mai mare producător de p. din lume este China (3,8 mii. t, 2000) PIERZANIE (< pierde) s. f. 1. Moarte; dezastru, prăpăd. ♦ Suferinţă mare, nenorocire. 2. Degradare morală; desfrâu, perdiţie. PIESĂ (< fr.) s. f. I. 1. Organ de maşină monobloc sau element component al unui organ, mecanism, instrument, aparat al unei instalaţii etc. P. de schimb = p. fabricată în serie mare şi livrată separat de sistemele tehnice în componenţa cărora intră, urmând a fi montată în locul unei piese similare uzate. 2. (ELT.) P. de contact = p. de alamă prevăzută cu un inel ceramic şi care se interpune în scopuri de protecţie între buşonul siguranţei fuzibile şi contactul soclului. II. 1. Fiecare dintre unităţile unui ansamblu. V. bucată. 2. P. de teatru = operă literară scrisă sub formă de dialog şi destinată reprezentării pe scena unui teatru; operă dramatică. 3. Compoziţie muzicală. 4. Fiecare dintre actele, documentele, însemnările cuprinse într-un dosar, într-o colecţie etc. 5. Obiect de valoare sau operă de artă expuse într-un muzeu sau făcând parte dintr-o colecţie. 6. Fiecare dintre figurile cu forme caracteristice la jocul de şah, domino etc. 7. Fiecare dintre obiectele de îmbrăcăminte ale unui ansamblu vestimentar. 8. Monedă. PIESETĂ (< piesă) s. f. (Livr.) Mică piesă de teatru; scenetă. PIETA (cuv. it.) s. f. Termen preluat şi adaptat de creştinism din Antichitatea romană, incluzând în cultul divin şi pe acela al milei, al iubirii. în repertoriul catolic a reprezentat o importantă temă iconografică, inspirată de patimile lui lisus Hristos, ilustrând tema plângerii lui. De obicei, scenele (statuie sau tablou) o reprezintă pe Maica Domnului (singură sau însoţită de alte personaje) ţinându-l în braţe pe lisus mort, coborât de pe cruce. Motiv foarte frecvent în Evul Mediu şi Renaştere, a constituit tema multor capodopere, din care, dincolo de sentimentul religios, răzbate sentimentul etern uman al mamei îndurerate. Tema apare pentru prima oară în Germania, la începutul sec. 14; cea mai cunoscută „Pietâ" este creaţia lui Michelangelo de la Catedrala Sf. Petru din Roma (1499). PIETAS (în mitologia romană), zeiţă care personifica respectul evlavios, cucernicia faţă de zei, dar şi devoţiunea faţă de semeni. Ea garanta exercitarea corectă a obligaţiilor rituale religioase ale fiecărui credincios. Reprezenta şi virtutea morală a împăraţilor romani. Simbolul ei era lebăda, considerată pasăre sacră. PIETATE (< fr., lat.) s. f. 1. Comportament religios plin de veneraţie şi recunoştinţă, asemănător atitudinii copiilor faţă de părinţii lor, prezent mai cu seamă în religiile în care cultul strămoşilor este hotărâtor (în China, în Pietâ (sculptură de Michelangelo) iudaism); presupune meditaţii, pelerinaje, sacrificii, acte de caritate, toate săvârşite sub impulsul veneraţiei şi recunoştinţei. ♦ Evlavie, cucernicie, smerenie, pioşenie. 2. Sentiment de respect profund şi duioşie faţă de cineva sau de ceva. PIETERMARITZBURG [pi.termeeriţ-be:g), oraş în E Rep. Africa de Sud, centrul ad-tiv al prov. KwaZulu-Natai; 156,5 mii loc. (1991). Aeroport. Metalurgia aluminiului; fabrici de cauciuc, de decorticare a orezului, textile, cosmetice, de încălţăminte şi de prelucr. a lemnului (mobilă). Centru comercial. Universitatea Natal (1909). Grădină botanică. Fortul Napier (1843), monument istoric. Bisericile Saint Andrew’s (1855) şi Saint George’s (1897). întemeiat în 1838 de Pieter Retief şi Gert Maritz, devine oraş în 1853. PIETJN (< fr.; de la pied „picior") s. n. Boală a cerealelor caracterizată prin înnegrirea părţii bazale a tulpinilor, care provoacă pălirea, căderea sau îndoirea plantelor; este provocată de ciupercile Ophioboius graminis şi Leptosphaeria herpatrichoides. PIETISM (< fr., germ.; {s} lat. pietas „pietate") s. n. 1. Mişcare reformatoare în cadrul luteranismului german fondată în 1671 de pastorul alsacian Philipp Jakob Spener (1635-1705), apărută ca o reacţie contra dogmatismului bisericii oficiale; sub A.H. Francke (1663- 1727), succesorul lui Spener, Universitatea din Halle a devenit centrul acestei mişcări. Caracterizată prin reîntoarcerea ia sentimentul pietăţii, preconizând o viaţă morală, rigorism în practicile religioase şi ascetism. Principali reprezentanţi: G. Arnold, N.L. Zinzendorf. P. a influenţat bisericile moraviană şi metodistă. 2. Tendinţă permanentă în bisericile creştine, accentuând asupra sacrificiului personal şi a exerciţiilor de pietate. PIETON (< fr.; de la pied „picior") s. m. Persoană care circulă pe jos pe o arteră (cu trotuare), străbătută de vehicule; trecător. PIETRAIN [pietre] (cuv. fr.) subst. Rasă de porci de culoare albă cu pete negre, crescută pentru producţia de carne (în special pentru şuncă). PIETRAR (< piatră) s. m. 1. Lucrător care prelucrează blocuri de piatră brută pentru construcţii, dându-le forme regulate, cu muchii şi feţe netede. ♦ Lucrător care pietruieşte drumul. 2. (Reg.) Zidar. 3. Peşte teleostean dulci-col răpitor, cu corpul fusiform de 30-40 cm lungime, de culoare galbenă pe aripioare şi brună spre coadă (Aspro zingel). Trăieşte în locurile pietroase din 348 PIETRO DA CORTONA Pietrar (3.) Pietrar (4.) râuri. Sin. fusar mare. 4. Pasăre călătoare din familia turdide, înrudită cu sturzul, având penajul cenuşiu pe partea dorsală, alb pe partea ventrală, galben-crem pe piept, coadă negru cu alb având un model caracteristic; masculul are o pată neagră pe părţile laterale ale capului (Oenanthe oenanthe); trăieşte mai ales prin locuri stâncoase şi nisipoase. PIETRARI, com. în jud. Vâlcea, situată în Subcarpaţii Olteniei; 3 366 loc. (2003). Expl. de tufuri vulcanice. Viticultură. Centru de cusături şi ţesături populare. Festival anual al portului popular („Hora costumelor"). în satul P. se află bisericile de lemn Sf. Nicolae (1737) şi Sfinţii Voievozi (1865), iar în satul Pietrarii de Sus biserica de zid Buna-Vestire (1742, cu fresce originare). PIETRELE DOAMNEI, stâncă zveltă în masivul Rarău, alcătuită din calcare mezozoice, de forma unei prisme triunghiulare, ca rezultat al eroziunii diferenţiale. Lipsită de vegetaţie. Declarată monument al naturii. La baza ei apar plante rare ca ochii şoricelului, papucul doamnei, floarea de colţ ş.a. PIETRICICA, vastă culme deluroasă în Subcarpaţii Moldovei, extinsă pe direcţie NV-SE, între râurile Bistriţa şi Trotuş, alcătuită din gresii, marne şi argile oligocene şi miocene, care mărgineşte spre E depr. Tazlău-Caşin. Alt. max.: 746 m (vf. Biene). Păduri de fag şi carpen. PIETRIŞ (< piatră) s. n. 1. (GEOL.) Rocă sedimentară mobilă, alcătuită din fragmente rotunjite de minerale şi roci cu dimensiunile cuprinse între 2 mm şi 70 mm; poate fi de natură marină sau fluviatilă. Se exploatează în general din albiile majore ale râurilor, fiind utilizat ca balast (1, 2), adesea după sortarea în balastiere. ♦ Formaţiune geologică alcătuită din asemenea roci. 2. Pământ pietros sau nisipos, neproductiv. PIETROASA 1. Com. în jud. Bihor, situată la poalele de NV ale m-ţilor Bihor, pe râul Crişu Pietros; 3 403 loc. (2003). Expl. de marmură (Chişcău), de calcar şi de granit. Centru etnografic şi de artă populară (sculpturi în lemn, mobilier ţărănesc, rotărit, ţesături şi costume populare). Teritoriul comunei este inclus în Parcul Naţional al Munţilor Apuseni; în cadrul lui se află o serie de rezervaţii naturale: Pietrele Galbenei, Valea Galbenei, platoul carstic Padiş, Piatra Bulzului, gheţarul „Focul Viu", Avenul Borţigului, molhaşurile din valea Izbucelor, Cetăţile Ponorului, Fâneaţa izvoarelor Crişului Pietros, Pietrele Boghii, Săritoarea Bohodeiului, depr. Bălileasa, Groapa de la Barsa, vf. Biserica Moţului, platoul carstic Lumea Pierdută. Pe terit. satului Chişcău se află Peştera Urşilor. Satul P. apare menţionat documentar în 1587. în satul Cociuba Mică, atestat documentar în 1587, se află biserica Sf. Gheorghe (sec. 18). 2. Com. în jud. Timiş, situată la poalele de NV ale m-ţilor Poiana Ruscăi, pe cursul superior al râului Bega Poieni; 1 169 loc. (2003). Expl. de min. de fier şi de calcar. în satul P., atestat documentar în 1514, se află biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1779), iar în satele Crivina de Sus şi Poieni, bisericile de lemn cu hramul Cuvioasa Parascheva (1676, renovată în 1778 şi din 1791, pictată în 1812). PIETROASELE, com. în jud. Buzău, situată la poalele de SSE ale dealului Istriţa; 3 569 loc. (2003). Haltă de c.f. Centru viticol şi de vinificaţie. Staţiune experimentală viticolă (din 1892). Pe terit. satului P. au fost descoperite urmele unui castru roman (sec. 2 d.Hr.) şi marele tezaur, datând din epoca migraţiei popoarelor, cunoscut sub numele de „Tezaurul de la Pietroasa" sau „Cloşca cu puii de aur", atribuit regelui vizigot Atanaric, care se presupune că ar fi îngropat acest tezaur în anul 375 d.Hr., în timpul pătrunderii hunilor în spaţiul carpato-danubian. Din acest tezaur, alcătuit iniţial din 22 de piese din aur, se mai păstrează astăzi doar 12 piese, cu o greutate totală de 18,79 kg, fiind format dintr-un taler, o oenochoe fusiformă, o pateră, două cupe (una octogonală şi alta dodeca-gonală), o fibulă mare, având forma unei păsări de pradă, decorată cu pietre preţioase, o pereche de fibule identice, reunite printr-un lanţ, decorate cu pietre preţioase, o fibulă mică ş.a. Tezaurul se află, parţial, la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti. PIETRO DA CORTONA (pe numele adevărat Pietro Berrettini) (1596-1669), pictor şi arhitect italian. De formaţie clasică, s-a inspirat din arhitectura romană şi renascentistă. Unul dintre maeştrii barocului roman. în pictură s-a distins prin spectaculos şi fantezie PIETROS 350 Pietro da Cortona. Biserica Santa Maria in Via Lata (frescele de la mica biserică Santa Bibiana din Roma, ^Triumful divinei providenţe", „Vârsta de aur", „Povestea lui Enea“ — fresce în palatele Barberini din Roma, Pitti din Florenţa). Ca arhitect, a realizat mai multe biserici (Santo Luca şi Martin, Santa Maria della Pace, Santa Maria in Via Lata, toate la Roma ş.a.). PIETROS, -OASĂ (< piatră) adj. (Despre locuri, drumuri etc.) Plin de pietre (1), cu pietre; (despre pământ) care conţine piatră. ♦ Fig. Tare, dur. ♦ (Despre fructe) Cu miezul tare, cărnos. ♦ (Despre oameni) Robust, voinic. PIETROSU, numele mai multor vârfuri din Carpaţii Româneşti, dintre care cele mai cunoscute sunt: P. din m-ţii Căliman (2100 m), inclus în Parcul Naţional Călimani, P. din m-ţii Rodnei (2 303 m), cel mai înalt din Carpaţii Orientali, cu staţie meteorologică de alti- tudine şi o rezervaţie complexă, înfiinţată în 1932, extinsă pe 900 ha, inclusă de către UNESCO în reţeaua rezervaţiilor biosferei, în prezent făcând parte din Parcul Naţional al m-ţilor Rodnei, P. din m-ţii Bistriţei (1 791 m) şi P. din m-ţii Maramureşului (1 854 m). PIETROŞANI 1. Com. în jud. Argeş, situată în depr. Domneşti-Pietroşani din zona dealurilor Argeşului, pe Râul Doamnei; 5 997 loc. (2003). Pomicultură. Muzeu etnografic (fondat 1970), în satul Retevoieşti. Bisericile Sf. Treime (1795) şi Sf. Filofteia (1896- 1902), în satele Retevoieşti şi Bădeşti. Cula Drugănescu (1822), în satul Retevoieşti. 2. Com. în jud. Teleorman, situată în S câmpiei Burnas, în zona de confl. a râului Vedea cu Dunărea; 3 235 loc. (2003). PIETROŞEL (< pietros) s. m. (IHT.) Porcuşor. PIETROŞIŢA, com. în jud. Dâmbo-viţa, situată la poalele m-ţilor Bucegi, pe cursul superior al lalomiţei, 3 343 loc. (2003). Staţie de c.f. Pomicultură. Muzeu de istorie şi etnografie (Pietro-şiţa). Bisericile cu dublu hram — Cuvioasa Parascheva şi Sf. Nicolae (1810, renovată în 1852-1858) şi Adormirea Maicii Domnului şi Sf. Parascheva (1765-1767), în satele Dealu Frumos şi P. PIETRU! (< piatră) vb. IV tranz. A pava un drum, o şosea etc. cu piatră. PIEYRE DE MANDIARGUES [pje:r de mădiarg], Andrâ (1909-1991), scriitor francez. Exponent al suprarealismului oniric realizat într-un stil baroc rafinat. Operă dominată de misticism. Romane („Marmură", „Motocicleta", „Doliul trandafirilor", „Crinul de mare", „Totul va dispărea"), piese de teatru („Isabella Morra", „Noaptea seculară"), versuri („Muzeul negru", „Sub tăişul lamei", „Pârâul singurătăţii"); eseuri de artă (seria „Belvedere"). PIEZ (< fr. {i>; {s} gr. piezein „a apăsa") s. m. Unitate de măsură a presiunii (simbol: pz), egală cu presiunea exercitată de o forţă de un sten uniform repartizată pe o arie de 1 m2. PIEZjŞ, -Ă (< [în] piez, reg. „pieziş") adj., adv. 1. în diagonală, înclinat, oblic; strâmb. 2. în pantă repede. 3. Pe ocolite, indirect; p. ext. pe ascuns, tainic. 4. (Despre privire) Lăturalnic, cu coada ochiului; p. ext. bănuitor, iscoditor, duşmănos. PIEZO- (< fr.; {s} gr. piezein „a apăsa") Element de compunere cu semnificaţia „presiune", „comprimare", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. PIEZOELECTRIC, -Ă (< fr. {&) adj. Referitor la piezoelectricitate, care prezintă piezoelectricitate. & Efect p. direct (sau invers) = polarizare electrică (respectiv deformare mecanică) a unor corpuri cristaline sub acţiunea unor solicitări mecanice exterioare (respectiv a unui câmp electric exterior). Descoperit (1880) de Pierre şi Jacques Curie. PIEZOELECTRICITATE (< fr. fi» s. f. Proprietate a unor cristale ca blenda de zinc, cuarţ, titanat de bariu ş.a. de a prezenta efect piezoelectric. PIEZOGRAFjE (< fr.; {s} piezo- + gr. graphe „descriere") s. f. Tehnică de explorare a sistemului cardiovascular bazată pe studiul variaţiilor presiunii intraarteriale în cursul evoluţiei cardiace, înregistrate electronic (cu piezograful) prin intermediul unui detector aplicat pe piele, la nivelul arterei studiate. Permite diagnosticul precoce al alteraţiilor vasculare. PIEZOMETRIC, -Ă (< fr.) adj. Nivel p. (sau suprafaţă p.) = nivel până la care se pot ridica apele subterane captive, care se aflaseră sub acţiunea unei presiuni hidrostatice ridicate, atunci când are loc egalizarea acesteia cu presiunea atmosferică (de ex. cu prilejul unor foraje); dacă n.p. este ridicat, apele ţâşnesc deasupra nivelului solului (ape arteziene). PIEZOMETRU (< fr. {i}; {s} piezo- + gr. metron „măsură") s. n. Instrument pentru măsurarea compresibilităţii fluidelor. PIFTjE (< ngr., bg.) s. f. Mâncare preparată din carne, oase şi cartilaje de porc, pasăre etc., cu adaos de 351 PILÂTRE DE ROZIER ingrediente (în special usturoi), care se fierbe mult pentru a se închega; după răcire capătă aspect de masă gelatinoasă; răcitură. PIGAFETTA, Antonio (c 1480/1491-c. 1534), călător şi navigator italian. L-a însoţit pe Magellan în prima călătorie în jurul lumii (1519-1522), realizând, din însărcinarea regelui spaniol Carol I, o descriere a călătoriei („Ftelatetre asupra primei călătorii în jurul lumii"). PIGALLE [pigal], Jean-Baptiste (1714-1785), sculptor francez. A marcat perioada de trecere de la rococo la clasicism („Monumentul lui Ludovic al XV-lea“ de la Reims, „Mormântul lui Henry d’Harcourt", în biserica Notre-Dame din Paris şi mai ales „Mausoleul mareşalului Mauriciu de Saxa“ — capodoperă a sculpturii funerare franceze, în biserica Saint-Thomas din Strasbourg); scene mitologice („Mercur legându-şi sandala"); busturi în bronz („Diderot", „Frederic cel Mare"), statuia în marmură a lui Voltaire ş.a. PIGMALION (PYGMALION), rege legendar grec din ins. Cipru. Sculptor, îndrăgostit de o statuie de fildeş care o reprezenta pe Afrodita şi al cărui autor probabil era. La rugămintea lui şi impresionată de asemănarea cu propriul chip, zeiţa a însufleţit statuia, care a primit numele de Galatea. Din căsătoria celor doi s-a născut o fiică, Paphos, al cărui fiu, Ciniro, a fundat cetatea omonimă, în care a ridicat un templu închinat Afroditei. PIGMENT (< fr.; lat. pigmentum „culoare pentru pictură") s. m. 1. Substanţă organică colorantă prezentă în organism, sintetizată în unele celule şi ţesuturi. *0- Pigmenţi biliari = substanţe colorate prezente în bilă1, rezultate din degradarea hemoglobinei (ex. bilirubina, biliverdina etc.). în mod normal sunt prezenţi în plasmă, urină şi materii fecale. 2. Pigmenţi asimilatori = ansamblul p. prezenţi în celulele plantelor, care intervin în procesul de fotosinteză. Se disting p. clorofilieni, carotenoizi şi ficobilinici. 3. P. metanie v. melanină. 4. Substanţă colorată, solidă (organică sau anorganică), pulverizată, insolubilă în mediul în care este suspendată, folosită pentru colorare în industria lacurilor şi a vopselelor, a materialelor plastice etc. PIGMENTA (< fr.) vb. I refl. (Despre piele, ţesuturi) A se colora datorită prezenţei sau depunerii de pigmenţi (1). PIGMENTAŢIE (< fr.) s. f. Prezenţa pigmenţilor (1) în anumite ţesuturi (ex. p. pielii); coloraţie cauzată de aceşti pigmenţi. PIGMEU (< fr., lat.; {s} n. pr. gr. Pygmaios, numele unui popor legendar de pitici) s. m. 1. (în mitologia greacă) Fiecare dintre reprezentanţii unor populaţii legendare de pitici despre care se credea că au trăit fie în Ethiopia, fie în India, fie în nordul legendar. 2. (La pl.) Grupuri de populaţii africane (batua, bakwa, bambuti-bakongo, efe, aka), puţin numeroase, care trăiesc izolate în pădurile tropicale din bazinul fluviului Congo; au capul mare în raport cu trupul, statură joasă (în medie 141-142 cm), o piele de culoare brun-roşietică, o constituţie îndesată, picioarele scurte. ♦ (Şi la sg.) Persoană care aparţine unuia dintre aceste grupuri de populaţie. 3. Fig. Om fără valoare, fără putere, fără calităţi, fără merite. PIGNON [pino], £douard (1905-1993), pictor francez. Litograf şi tehnoredactor. Ajutat de Picasso, şi-a organizat prima expoziţie (1939). A câştigat o mare notorietate cu o serie de lucrări, iniţial cu o structură foarte solidă („Veliere şi marinari din Ostende"), apoi din ce în ce mai dinamice („Colinele din Bandol", „Lupte de cocoşi"), dar şi pline de lirism („Scafandri"). PIGOU [paigeu], Arthur Cecil (1877-1959), economist britanic. Prof. univ. la Cambridge. A introdus în economie noţiunea de „prosperitate" şi a subliniat necesitatea unei intervenţii a statului la nivelul repartiţiei veniturilor. PIGULI vb. IV tranz. 1. (Despre păsări) A ciuguli. 2. A lua câte puţin din ceva. ♦ Fig. A jefui pe cineva cu încetul, pe nesimţite. 3. A lucra cu migală la ceva; a migăli. PIJAMA (< ti-, engl.; cuv. originar din limba hindi) s. f. îmbrăcăminte de casă, formată din pantaloni şi bluză, folosită mai ales pentru dormit. PIJPER [peiper], Willem (1894-1947), compozitor olandez. Excelent pedagog (Amsterdam şi Rotterdam), critic avizat, armonist rafinat. Tehnică creatoare foarte personală de creştere organică, pornind de la o scurtă celulă melodico-armonică. Sinteză a stilurilor lui Mahler şi Debussy. Creaţie simfonică („Şase epigrame simfonice"), concertantă, camerală, muzică de scenă, opere („Halewijn" şi „Merlijn"). PIKE [paik], Kenneth Lee (n. 1912), lingvist american. Creator al unei teorii lingvistice originale („tagmemica"), inspirată de behaviorism, expusă în lucrarea „Limbajul în relaţie cu teoria unificată a structurii comportamentului uman". Studii de fonetică şi fonologie. PIK KOMMUNIZMA, vârf în m-ţii Pamir. Alt.: 7 495 m. Gheţari. PIK LENINA, vârf în culmea Zaalai din m-ţii Pamir (Asia Centrală). Alt.: 7 134 m. Acoperit de gheţari. PIK POBEDÎ, vârf în masivul Tianshan, la E de L. Issîk-Kul. Alt.: 7 439 m. PILADE (în mitologia greacă), văr şi prieten nedespărţit al lui Oreste, cu a cărui soră, Electra, s-a căsătorit. Prietenia lor a rămas proverbială. PILAF (< tc., ngr.) s. n. Mâncare preparată din orez, de obicei cu carne (de pasăre) sau cu legume, ciuperci, etc. PILASTRU (< fr.) s. m. (în arhitectura clasică) Stâlp, de secţiune dreptunghiulară, prevăzut de obicei cu bază şi capitel; serveşte ca element decorativ sau de consolidare a unui zid. Poate fi angajat când face corp comun cu zidul şi degajat când este aşezat la o mică distanţă de zid. PILAT DIN PONT (PONTIUS PILA-TUS) (? - după 36 d.Hr.), procurator roman al Iudeii (26-36). Potrivit tradiţiei, în timpul administraţiei sale în Palestina a avut loc procesul şi condamnarea lui Hristos (33), după care, pentru a-şi arăta nevinovăţia s-a spălat pe mâini în faţa mulţimii. înlăturat din funcţie după masacrul samaritenilor, se pare că s-a sinucis. PILÂTRE DE ROZIER [pilştr da rozje], Jean Frangois (1754-1785), chimist şi aeronaut francez. A creat, la Paris, Muzeul Ştiinţelor (1781), primul de acest gen. împreună cu marchizul Frangois d’Arlandes, a realizat, la 21 nov. 1783, cu un aerostat, primul zbor în atmosferă (c. 12 km în 25 min.). A murit în timpul tentativei de a traversa într-un balon Pas de Calais. Jean Franpois Pilâtre de Rozier 352 P|LĂ1 (< bg., ser.) s. f. Sculă aşchie-toare, prevăzută pe suprafeţele exterioare cu un număr mare de dinţi mărunţi, folosită la prelucrări de ajustare. ♦ Mic obiect asemănător cu cel de mai sus, folosit pentru netezirea şi rotunjirea unghiilor (după tăierea lor). PILĂ2 (< fr.) s. f. 1. Generator de curent electric continuu, fără piese în mişcare, capabil să transforme direct în energie electrică fie energia chimică (p. electrochimică sau galvanică), fie energia termică (p. termoelectrică), fie energia luminoasă (p. fotovoltaică). P. de concentraţie = generator în care energia electrică se dezvoltă datorită schimbului de substanţă între două soluţii cu concentraţii diferite. P. de combustie = generator în care energia electrică se dezvoltă datorită oxidării lente a unui combustibil. 2. (FIZ.) P. atomică = reactor nuclear. 3. Picior de pod executat din zidărie, din piatră sau din metal, destinat să preia sarcinile şi să le transmită la fundaţie. ^ Expr. A avea pile = a se bucura de protecţia (nemeritată) a cuiva. PILCOMAYO, râu în America de Sud, afl. dr. al râului Paraguay, la Asuncion; 1 609 (după alte surse, 1 100 km, cel mai mare subafluent de pe Glob); supr. bazinului: 192 mii km2. Izv. din Anzii Centrali, de la 3 950 m alt., de la c. 30 km SE de lacul Poopo, străbate pe direcţie NNV-SSE Cordillera Real, printr-o vale puternic adâncită (c. 1 000 m) şi apoi întinsa câmpie Gran Chaco, formând, în aval de localit. La Esmeralda, graniţa dintre Argentina şi Paraguay. Afl. pr.: Pilaya. Navigabil pe ultimii 200 km. PjLDĂ (< magh.) s. f. 1. Model considerat ca demn de urmat; exemplu caracteristic, demonstrativ, care poate servi drept învăţătură. Loc. De pildă = de exemplu, bunăoară. ♦ Pedeapsă sau măsură drastică aplicată cuiva cu scopul de a servi drept avertisment celorlalţi. 2. (Rar) învăţătură în formă alegorică, povestire cu tâlc; parabolă. ♦ Tâlc, semnificaţie. ♦ (înv.) Proverb, maximă. PILEAŢI (< lat. pilleati, de la pileus „un fel de bonetă frigiană“) s. m. pl. Nume dat în unele izvoare antice nobililor geto-daci; tarabostes. PILI1 (< pilă) vb. IV tranz. A efectua operaţia de pitire. PIL!2 (cf. ţig. pilo) vb. IV (Fam.) 1. Refl. A se ameţi cu băutură, a se chercheli. 2. Tranz. A bea băuturi alcoolice. PILIER (< fr.) s. n. 1. Porţiune dintr-un zăcământ delimitată prin lucrări miniere (ex. galerii) sau cuprinsă între zone de exploatare. 2. (La rugbi) Fiecare dintre cei doi înaintaşi din prima linie care încadrează pe taloner într-un meleu. PILIFQRM, -Ă (< fr.) adj. Care are forma unui fir de păr. PILJRE (< p/7/1) s. f. Procedeu de prelucrare a suprafeţelor prin aşchiere cu ajutorul pilei1. Este, în special, un procedeu de finisare. PILITURĂ (< p/7/1) s. f. Totalitatea aşchiilor metalice rezultate după pilire. PILIUŢĂ, Constantin (1929-2003, n. Botoşani), pictor român. Compoziţii cu tematică socială şi istorică („Bobâlna"), portrete („Autoportret11, „Şt. Luchian", „N. lorga“, „T. Vianu“) şi naturi statice figurative („Flori") cu accente expresioniste, în tonuri palide. Artă monumentală, scenografie şi grafică. PILLAT 1. Ion P. (1891-1945, n. Bucureşti), poet român. Nepot, după mamă, al lui Ion C. Brătianu. M. coresp. al Acad. (1936). A făcut parte din cercul „Gândirea". împreună cu T. Arghezi, a scos (1922-1924) revista „Cugetul românesc". Iniţial, versuri de formulă parnasiano-simbolistă („Visări păgâne", „Eternităţi de o clipă"), apoi pe teme tradiţionaliste, dominate de sentimentul elegiac al amintirii şi al trecerii, contrastând cu peisajul rămas neschimbat („Pe Argeş în sus", „Satul meu", „Biserica de altădată"); ulterior, poezie de viziune neoclasică („Scutul Minervei", „Ţărm pierdut", „Poeme într-un vers", „Caietul verde"). Eseuri („Tradiţie şi literatură", „Portrete lirice"); în colab. cu Perpessicius a întocmit „Antologia poeţilor de azi“; traduceri. Premiul Naţional (1936). 2. Cornelia P. (n. 1921, Bucureşti). Istoric de artă şi scriitoare română. Soţia lui P. (3). Constantin Piliuţă. Autoportret Ion Pillat Lucrări monografice („Pictura murală în epoca lui Matei Basarab"). Studii: „Variaţiuni pe teme date în arta medievală românească". Memorii: „Ofrande". 3. Dinu P. (1921-1975, n. Bucureşti), scriitor român. Fiul lui P. (1). Romane („Moartea cotidiană"). Monografii („Ion Barbu"), studii de literatură română şi comparată („Romanul de senzaţie în literatura română din a doua jumătate a sec. al XlX-lea", „Dostoevski în conştiinţa literară românească"). Deţinut politic (1959-1964). 4. Monica P. (n. 1947, Bucureşti), poetă şi scriitoare română. Fiica lui P. (3). Volume de poezii („Sentinţe suspendate"). Eseuri („Cultura ca interior", „Drumul spre Emaus"). PILLNITZ [pjlnits], localitate în Saxonia (suburbie a oraşului Dresda). Aici a avut loc, la 27 aug. 1791, o întrevedere secretă între împăratul Leopold II al Austriei şi regele Frederic Wilhelm II al Prusiei, care au semnat o declaraţie, ameninţând Franţa revoluţionară cu intervenţia, dacă nu se restabilesc „drepturile" regelui Ludovic XVI („Declaraţia de la P.“). Monumente: Weinbergkirche (1723-1728). în Noul Palat (1818-1826) se află, din 1945, Galeria de pictură din Dresda. Dinu Pillat TEZAURUL DE LA PIETROASA Cană de vin Coşuleţ poligonal cu douăsprezece laturi TEZAURUL DE LA PIETROASA Patera, figurina centrală (detaliu) Patera, figurina centrală (detaliu) TEZAURUL DE LA PIETROASA Fibulele mijlocii PLANTE OCROTITE Bibilică (Fritillaria meleagris) Garofiţa-Pietrei Craiului (Dianthus callizonus) Floare de colţi (Leontopodium alpinum) Ghinţură galbenă (Gentiana lutea) Iederă albă (Daphne laureola) Iederă aibă (Daphne blagayana) Bulbuci de munte (Trollius europaeus) Sângele voinicului (Nigritella rubra) Sângele voinicului (Nigritella nigra) Tămâiţă (Daphne cneorum) Floare de lotus (Nymphaea lotus var. thermalis) Strugurii-ursului (Arctostaphylos uva-ursi) 353 PIN PILNIAK, Boris Andreevici (pseud. lui B A. Vogau) (1894-1938), scriitor rus. Romane de evocare a Revoluţiei şi a Războiului civil („Anul gol“, „Povestea lunii nestinse") sau descriind reconstrucţia ţării („Volga se varsă în Marea Caspică"), apoi zugrăvind cruzimea noii societăţi într-o manieră critică („Copacul roşu"). însemnări de călătorie („Rădăcinile soarelui nipon", evocând satiric societatea americană. Arestat în 1937 şi deportat în Siberia. PILOCARPjNĂ (< fr. {i}) s. f. (FARM.) Alcaloid extras din diferite specii ale plantei Pilocarpus, utilizat ca sudorific şi antidot al atropinei, fiind un parasimpaticomimetic. PILON (< fr.) s. m. 1. (ARHIT.) Construcţie monumentală la intrarea templelor antice egiptene formată din două masive de zidărie; era un element caracteristic faţadei. Pereţii întregului p. erau decoraţi cu reliefuri şi inscripţii. 2. Element decorativ în formă de stâlp prismatic aşezat la intrarea într-un parc, într-o expoziţie etc. 3. (CONSTR.) Fiecare dintre stâlpii de rezistenţă care susţin o cupolă, un arc de pod, o construcţie etc. 4. Suport de metal, de beton armat sau de lemn, pentru susţinerea conductelor şi izolatorilor la liniile de transport al energiei electrice. PILON [pilo], Germain (c. 1537-1590), sculptor francez. Lucrări funerare (mausoleul familiei de Valois la Saint-Denis, „Monumentul inimii lui Henric N“, „Catherina de Medici"), statui („Cancelarul Rene de Birague îngenuncheat"), scene mitologice („Cele trei Graţii"), care reprezintă o tranziţie între tradiţia gotică şi sculptura barocă. A executat monede şi medalii. PILONARE (< pilon) s. f. (CONSTR.) Operaţie de îndesare a pământului sau a unui material granular prin batere cu maiul sau cu ajutorul unor plăci grele. PILOR (< fr.) s. m. Orificiu prin care stomacul comunică cu duodenul. PILOR|ZĂ (< fr.; {s> gr. pilos „pălărie" + rhiza „rădăcină") s. f. (BOT.) Caliptră o). PILOS, -OASĂ (< fr.; de la lat. pilus „păr") adj. Care aparţine părului, privitor la păr; care prezintă păr. PÎLOS v. Navarino. PILQT1 (< fr., it.) s. m. 1. Persoană calificată care conduce o aeronavă, un elicopter. -3> P. de încercare = p. specializat în testarea aeronavelor înainte de a fi fabricate în serie sau înainte de introducerea lor în trafic. P. automat = instalaţie automată de comandă a unei aeronave, care serveşte pentru menţinerea unui regim de zbor sau pentru executarea unor manevre. Instalaţie (sau staţie) p. v. instalaţie. 2. Persoană specializată care dirijează un convoi de vehicule sau o navă în condiţii speciale (restricţii de viteză, particularităţi ale traseului, la intrarea şi ieşirea din port etc.). 3. Persoană care conduce o maşină de curse. PILOT2 (< fr.) s. m. (CONSTR.) Piesă de oţel, de beton armat etc. (diametrul 13-18 cm; lungimea: 80- 150 cm) care se introduce în teren aproape pe întreaga ei lungime, vertical sau înclinat, pentru a transmite terenului încărcările reazemelor construcţiilor sau pentru a consolida terenul. PILOTA (< fr.) vb. I tranz. 1. A conduce, a manevra în calitate de pilot1 (1) o aeronavă, o navă. etc. ♦ Fig. A conduce, a îndruma, a călăuzi. 2. A conduce un vehicul sau o navă în condiţii speciale (restricţii de viteză, porţiuni periculoase ale traseului, la intrări în porturi, la navigaţie pe canale, la navigaţie fluvială prin cataracte etc.). PILOTAJ (< fr.) s. n. Acţiunea de a pilota; tehnica conducerii unei aeronave în zbor, folosind repere terestre vizibile (p. vizual) sau numai aparatele de bord (p. instrumental). PILQTĂ s. f. Plapumă umplută cu fulgi sau cu puf. PILOTINĂ (< fr.) s. f. Ambarcaţie care conduce navele ce intră şi ies din port şi transportă pilotul la bordul navei ce urmează să efectueze anumite manevre dificile. PILOZITATE (< fr.; {s} lat. pilosus „păros") s. f. (La om) Prezenţa părului pe suprafaţa tegumentelor, dependentă de caracterele sexuale secundare. PltSUDSKI [piusutski], J6zef (1867-1935), mareşal şi om politic polonez. Fondator (1892) şi unul dintre liderii Partidului Socialist Polonez (1893- 1908). Surghiunit în Siberia (1887-1892) pentru activismul său socialist. în timpul Primului Război Mondial a comandat o legiune poloneză, care a luptat de partea Austro-Ungariei împotriva Rusiei. După proclamarea independenţei de stat a Poloniei (11 nov. 1918), P. este desemnat conducător al ţării (1918-1922), perioadă în care Polonia a intrat într-un conflict militar cu Rusia Sovietică (1919-1921), încheiat cu Tratatul de la Riga (1921), prin care s-a stabilit frontiera sovieto-polonă. După retragerea din viaţa publică (1922), a preluat din nou puterea, în 1926, printr-o lovitură de stat. Prim-min. (1926-1928, aug.-dec. 1930) şi ministru de Război (1926-1935), a guvernat autoritar, instaurând o dictatură militară, cunoscută în istorie sub numele de „Sanacja". PILU, com. în jud. Arad, situată în C. Crişurilor, pe Crişu Alb şi pe canalul Morilor, la graniţa cu Ungaria; 2 046 loc. (2003). lazuri şi heleşteie (în satul Vărşand). Punct de vamă (Vărşand), extins şi modernizat în anii 1995-1996. PILULĂ (< fr., lat.) s. f. Preparat farmaceutic de formă, în general, sferică, compus dintr-o substanţă activă înglobată într-o pulbere inertă; se administrează pe cale bucală. PIMEN GEORGESCU (numele de botez Petru) (1853-1934, n. Proviţa de Sus, jud. Prahova), mitropolit român. M. de onoare al Acad. (1918), prof. la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Episcop al Dunării de Jos (1902- 1909), mitropolit al Moldovei (1909-1934). în timpul Primului Război Mondial a organizat spitale pentru răniţi în mănăstiri. Lucrări: „Amintiri din marele război". PIMETRU s. n. Instrument pentru măsurarea directă a presiunii medii din cilindrul unui motor termic. PIN1 (lat. pinus) s. m. Arbore din familia pinaceelor, genul Pinus, cu numeroase specii răspândite în Europa, Asia, N Africii şi America. în România este frecvent p. silvestru, arbore înalt până la 40 m, cu scoarţa roşcată, exfoliată şi frunze aciculare lungi de 4-6 cm, grupate câte două. (Pinus sylvestris). Pinul negru de Banat, subspecie J6zef PHsudski PIN Pin2 endemică în SV României, pe stâncării, mai ales calcaroase, bine reprezentat îndeosebi în bazinul Cernei (Pinus nigra ssp. banatica). Este considerat relict terţiar. în plantaţii este răspândit şi p. negru austriac, ca şi specii de p. originare din America de Nord, îndeosebi p. strob. Florile sunt grupate în conuri de culoare brună-cenuşie, de 3-7 cm lungime. Foarte răspândit în pădurile din Europa şi Siberia, iar în România în regiunile montane; se mai cultivă în plantaţii forestiere sau ca arbore ornamental. Lemnul său, foarte rezistent, este folosit în construcţii. Din muguri şi frunze se fac infuzii şi siropuri, cu proprietăţi antibronşitice, antiseptice, diuretice etc. Fiind veşnic verde şi cu răşina nealterabilă, este considerat simbol al nemuririi. PIN2 (în engl. Personal /dentification A/umber), semnătură electronică necesară pentru efectuarea operaţiilor în reţeaua de bancomate. PIN3 s. n. (La pl.) Picioruşe conductoare prin care se montează pe placa unui calculator microprocesorul (cipul); părţile conectorului tată ce intră în conectorul mamă. PINACEE (< fr.; {s} lat. pinus ,,pin“) s. f. pl. Familie de arbori răşinoşi (conifere), monoici, din încrengătura gim-nospermelor, cu frunze aciculare persistente la majoritatea speciilor, cu flori unisexuate, grupate în conuri (ex. bradul, molidul, pinul etc.). Importante pentru industria lemnului. Sin. abietacee. PINACLU (< fr. {i>; {s} lat. pin na „crenel") s. n. (ARHIT.) Element constructiv şi totodată decorativ, de forma unei piramide sau a unei clopotniţe mici, aşezat în partea superioară a unui contrafort spre a-i spori stabilitatea; a fost folosit cu precădere în arhitectura gotică (ex. altarul bisericii Sankt Wolfgang, Austria). în arhitectura medievală românească, p. apare adesea la monumentele gotice din Transilvania (la corul Bisericii Negre din Braşov p. sunt decorate cu fleuroane). PINACOTECĂ (< fr.; {s} gr. pina-kotheke „depozit de tablouri sau cărţi") s. f. Mare colecţie de tablouri; muzeu în care se expune şi se păstrează această colecţie. în Antichitatea greco-romană orice galerie publică de artă purta acest nume. PINANG (PENANG) [penan] 1. Oraş în Malaysia, în NE insulei cu acelaşi nume (282 km2), port la str. Malacca, centrul ad-tiv al statului P.; 180,5 mii loc. (2000). Metalurgia cositorului, de-corticarea orezului, uleiuri vegetale şi produse textile. Centru comercial. Export de cauciuc, cositor, copra şi ceai. Se mai numeşte şi George Town. 2. (Pulau Pinang), stat în Malaysia, ocupând V pen. Malacca şi ins. omonimă; 1,03 mii km2; 1,3 mii. loc. (2000). Expl. şi prelucr. minereurilor şi cositorului. Cauciuc; orez, fructe tropicale. Cumpărat de Compania Britanică a Indiilor Orientale (1785) şi cedat statului britanic (1786) a intrat în componenţa Federaţiei Malaya (1957). PINAR DEL RfO, oraş în NV Cubei; 138,6 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii, Expl. de min. de cupru. Ind. tutunului, a mobilei, chimică, mat. de constr. şi a zahărului. Centru comercial. Turism. Fundat în 1775. PINATUBO, vulcan activ în Filipine, situat în SV ins. Luzon. Alt.: 1 780 m. Erupţia din 1991 (prima după 600 de ani), a avut efecte devastatoare, fiind considerată una dintre cele mai mari erupţii din sec. 20. PINCIO, denumire a uneia din cele şapte coline ale Romei situată în N oraşului. Celebră pentru piaţa şi parcul proiectate (1810) de arhitectul italian G. Valadier. PINCOPS (< engl., germ.) s. n. (IND. TEXT.) Ţeavă mică cu firul de bătătură înfăşurat pe ea, care poate fi introdusă direct în suveică la războaiele de ţesut. PINCUS [piQkes], Gregory Goodwin (1903-1967), medic american. Specialist în endocrinologie. Contribuţii în domeniul fecundării in vitro. în 1956 a realizat producerea pilulelor contraceptive orale. PIND (PÎNDHOS), Munţii Pindului, munţi în V Greciei, întinzându-se de la 354 Pindar NV (de la graniţa cu Albania) spre SE, până în apropiere de istmul Corint; alcătuiţi din calcare şi fliş. Lungime: 109 km. Lăţime: 32 km. Alt. max.: 2 637 m (vf. Smolikas). Constituie o prelungire a Alpilor Dinarici. Păduri de conifere şi tufărişuri. Formează cumpăna de ape dintre M. Egee şi M. Ionică, separând Epirul (la V) de Tesalia (la E). PINDAR (c. 522/518-c. 438 Î.Hr.), poet grec. Născut într-o familie aristocratică beoţiană, a fost educat în împrejurimile Atenei şi a trăit cea mai mare parte a vieţii la Teba. Poezii ilustrând aproape toate speciile genului liric coral, căruia i-a dat cea mai mare strălucire, în dialectul literar doric. S-au păstrat din opera sa doar „Odele triumfale" (epi-nikia) în patru cărţi: „Olimpicele", „Pythi-cele“, „lstmicele“, „Nemeenele", compuse Pincio. Piaţa Poporului, proiectată de G. Valadier PINOCHET UGARTE în cinstea învingătorilor de la Jocurile panelenice. PINDLING [pindliq], Lynden Oscar (n. 1930), om politic bahamez. Lider al Partidului Liberal Progresist. Prim-min. al Uniunii Bahamas (1967-1992). A promovat o politică de încurajare a turismului şi de atragere a unor investiţii externe importante, ce au dus la prosperitatea ţării. PINEALĂ (< fr. {s} lat. pinea „con de pin") adj. Glandă ~ = epifiză. PINEL, Philippe (1745-1826), medic francez. Considerat întemeietorul psihiatriei moderne. Director al azilului Salpetriere (1795-1826); a propus noi metode de tratament pentru bolnavii ^psihic, în special pentru alienaţii mintal agitaţi („Tratat medico-filosofic asupra alienării mintale sau a maniei"). PINljEN (< fr. {i}) s. m. Hidrocarbură din clasa terpenelor, care se găseşte în terebentină. Se întrebuinţează ca dizolvant pentru lacuri şi vopsele şi ca materie primă la fabricarea camforului sintetic. PlfiERA [piniera], Virgilio (1912-1979), scriitor cubanez. Unul dintre iniţiatorii teatrului absurdului în America Latină. Poezie ermetică, nuvele şi romane caracterizate prin umor negru („Cel ce vine să mă salveze"). PINERO [pinierou], Sir Arthur Wing (1855-1934), dramaturg englez de origine portugheză. Comedii sentimentale („Dulcele Lavender") şi drame în maniera lui Ibsen („A doua soţie", „Casa în ordine"). PINGEA (< tc.) s.f. Bucată de talpă folosită pentru a înlocui sau a dubla jumătatea din faţă a tălpii la încălţămintea uzată; p. ext partea din faţă a tălpii încălţămintei, pe care se calcă. PINGELI. (< pingea) vb. IV tranz. A pune pingele la încălţămintea uzată. PjNGO (< fr.) s. n. (GEOGR.) Hidrolacolit. PING-PONG (< fr., engl.) s. n. Tenis de masă. PINGUjN (< fr.) s. m. Denumire dată unor genuri de păsări marine din familia spheniscide, palmipede, ihtiofage, nezburătoare, dar bune înotătoare, cu ciocul lung, albe pe piept şi pe burtă şi negre pe spate, care trăiesc în colonii în emisfera sudică, îndeosebi pe ţărmurile Antarctidei, dar şi în unele insule cu climă rece; unele specii ajung şi în extremitatea sudică a Australiei, a Noii Zeelande şi Africii, pe coasta Pinguin vestică a Americii de Sud şi în ins. Galapagos. De înălţime între 40 şi 90 cm, au picioarele scurte, situate la extremitatea posterioară a trunchiului, penele mici şi foarte dese, iar aripile scurte, improprii pentru zbor, au rolul de înotătoare. Pe uscat stau în poziţie verticală şi au mersul legănat; sunt foarte bune înotătoare şi scufundătoare. Strămoşul p., al cărui schelet a fost descoperit în 1975, avea 1,80 m. Printre cele mai cunoscute specii se numără p. regal, p. imperial, p. Adelie. PINGXIANG, oraş în SE Chinei (Guangxi Zhuangzu), la SE de Nanning, pe c.f. Wuhan-Changsha-Hanoi (1938-1951 şi unită în 1955 cu sistemul feroviar vietnamez), în apropierea graniţei cu Vietnam; 305,5 mii loc. (1990). Centru comercial internaţional cu Vietnamul. Fundat ca avanpost militar în timpul dinastiei Sung (960-1279), devine ţinut şi prefectură în timpul dinastiei Ming (1368-1644). PINIQN (< fr.) s. n. 1. Roată dinţată cu număr mic de dinţi, care intră în componenţa angrenajelor, fiind deseori roata conducătoare a acestora. 2. Partea superioară a unui perete exterior, de obicei de formă triunghiulară, cuprinsă între planşeul podului şi cele două versante ale acoperişului. Frecvent utilizat în arhitectura romanică şi gotică, atât la construcţiile civile, cât şi la cele bisericeşti. PINIPEDE (< fr. {i}; {s} lat. pinna „pană" + pedis „picior") s. n. pl. Ordin de mamifere placentare, carnivore acvatice, cu corpul fusiform şi membrele transformate în înotătoare şi care vin pe uscat pentru odihnă, reproducere şi pentru alăptarea puilor (ex. foca, leul-de-mare, morsa). Sunt vânate pentru grăsime, carne şi piele. PINK FLOYD [piqk floidj, grup britanic de muzică rock. Format în 1966, l-a avut ca animator pe Syd Barrett (chitară, voce); alături de el: Roger Waters (chitară bas), Rick Wright (claviaturi) şi Nick Mason (baterie). Turnee uriaşe, cu efecte speciale şi de lumini, peste 150 mii. de albume vândute. Muzică de atmosferă reprezentativă pentru rockul psihedelic, tulburătoare, halucinantă: „Time", „Breathe", „The Great Gig in the Sky“, „Money". Au influenţat decisiv muzica anilor 70. Discografie selectivă: „Dark Side Of the Moon", „Wish You Were Here", „The Wall". Din 1968 a fost condus de David Gilmour până în 1983, când s-a destrămat. PINOCCHIO, celebru personaj al romanului pentru copii cu acelaşi nume scris de C. Collodi, care prezintă aventurile unei marionete, devenită un mic băieţel. Popularitatea personajului a devenit extraordinară în întreaga lume după ce Walt Disney a creat (1940) desenele animate, care-l aveau drept erou. PINOCHET UGARTE [pino/e ugarte], Augusto (n. 1915), general şi om politic chilian. Comandant-şef al armatei, autor al loviturii militare (sept. 1973) prin care a fost înlăturat preşedintele Salvador Allende. Şef al Juntei Militare de Guvernământ (din 1973) şi preşedinte al Republicii Chile (1974-1990). A instaurat în ţară un regim dictatorial. Constrâns să cedeze puterea în faţa opoziţiei crescânde. Detenţia lui Pinochet la Londra (1998- 2000), la cererea Spaniei, declanşează unele confruntări şi dezbateri pro şi contra P. privind gravele crime săvârşite de acesta în perioada dictaturii (3 100 persoane asasinate, 1 200 dispărute, Pinocchio PINOLĂ 100 000 arestate şi torturate, 300 000 exilate sau autoxilate etc.). în final se obţine inculparea fostului dictator şi detenţia preventivă acestuia la domiciliu. PINQLĂ (< germ.) s. f. (TEHN.) Axul păpuşii mobile (de ex. la strung) în care se fixează fie un vârf de susţinere a piesei de prelucrat, fie o sculă de găurire sau de filetare. PINOS, Isla de ~ v. Juventud, Isla de la PINOT [pino] (cuv. fr.) s. n. P. gris = soi de viţă de vie originar din Alsacia (Franţa), cu ciorchini mici, cilindrici; mustul este necolorat. Produce vinuri albe superioare, demiseci sau dulci. P. noir = soi de viţă de vie originar din Burgundia (Franţa), cu ciorchini cilindrici, mici, bătuţi şi boabe negre, mărunte. Produce vinuri negre superioare. PINSCHER [pinjer] (cuv. germ.) s. m. P. pitic = rasă de câini de apartament, de origine germană; Asemănător cu dobermanul, dar de dimensiuni mult mai mici (25-30 cm înălţime, 2-3 kg). Inteligent şi curajos, în ciuda taliei reduse. PINSK, oraş în SV Rep. Belarus, port în zona de confl. a râului Pina cu Pripeat, la 166 km E de Brest; 130 mii Ioc. (1999). Constr. şi reparaţii navale. Ind. mobilei şi a pielăriei. Menţionat documentar în 1097. PJNTĂ (<. engl.) s. f. Unitate de măsură a capacităţii sau volumului folosită în sistemul anglo-saxon. Echivalent cu 0,568 I. PINTEA, Adrian (n. 1954, Beiuş), actor român de teatru şi film. Regizor şi scriitor. Prof. univ. la Bucureşti. Debutul cu rolul Romeo îl consacră unei cariere de june prim romantic. Repertoriu în care împleteşte forţa cu fragilitatea, graţia cu gravitatea, senzualitatea cu spiritualitatea: în teatru („Hamlet", de Shakespeare, „Ondine" de J. Giraudoux, „Henric al IV-lea“ de L. Pirandello); în film („lancu Jianu", „Cei care plătesc cu viaţa", „Pădureanca"); pe micul ecran: „D-ra Cristina" după Mircea Eliade, „Don Carlos" de Schiller. Spectacole regizate („Orfeu în infern", „Nebun din dragoste" de T. Williams, „Thomas Beckef de J. Anouilh). Autorul volumelor: „Pământul americanului" (nuvele), „Umbrit" (poezie). PINTEA, Gligor (PINTEA VITEAZUL) (7-1703, n. sat Măgoaja, jud. Cluj), haiduc român de prin părţile Maramureşului. Luptând cu ceata sa alături de curuţi, a căzut în timpul luptei pentru cucerirea oraşului Baia Mare. Erou al baladelor populare româneşti. PINTEN (< sl.) s. m. 1. Obiect de metal în formă de potcoavă, prevăzut cu o rotiţă sau cu un vârf pe care călăreţii îl prind la călcâiul cizmelor pentru a îmboldi calul la mers, la alergare sau la săritură. Expr. A bate din pinteni = (despre militari) a alătura cu zgomot călcâiele încălţămintei (cu pinteni) unul de altul pentru a lua poziţia de drepţi. ♦ Lovitură dată cu p. (1). 2. (ZOOL.) Formaţie cornoasă situată în partea dinapoi a piciorului, deasupra labei, la cocoş şi la masculii altor specii de păsări, sau deasupra gleznei la cal şi la bou. ♦ (BOT.) Petală transformată, asemănătoare cu un pinten (2) (ex. la speciile de Viola). 3. (TEHN.) Proeminenţă pe o piesă, servind ca limitor de cursă sau ca locaş de articulaţie. 4. (CONSTR.) P. de baraj = element de construcţie executat din beton şi încastrat în terenul de fundaţie, asigurând legătura acestuia cu barajul; măreşte rezistenţa şi siguranţa barajului. 5. (GEOGR.) Culme cu aspect de interfluviu înalt, alcătuită din roci mai dure, dezvelite prin eroziune, mărginită de dealuri mai scunde sau de arii depresionare. De obicei p. sunt formaţi din roci mai dure; în Subcarpaţii de la Curbură se individualizează doi p. de fliş paleogen (p. de Văleni şi p. de Homorâciu), intercalaţi între depozitele miocene mai puţin dure, ceea ce a permis evidenţierea unei fâşii de interferenţă carpato-subcarpatică. 6. Pintenul secarei = cornul-secarei. PINTENAT, -Ă (< pinten) adj. 1. Prevăzut cu pinteni (1). 2. (Despre unele păsări) Cu pinteni (2). ♦ (Substantivat, m.; glumeţ) Cocoş. PINTENOG, -OAGĂ (< bg., ser.) adj. (Despre cai) Care are pete albe sau anumite porţiuni ale membrelor de culoare albă (de regulă în treimea inferioară). PINTER [pjnte], Harold (n. 1930), actor, dramaturg şi scenarist englez. Reprezentant al teatrului absurdului. Piese încărcate cu forţă dramatică şi emoţională, cu dialoguri remarcabile, prezentând dificultăţile de comunicare între oameni şi dezastrul la care duce resemnarea („Custodele", „Măsuţa de servit gustări", „Paznicul", „întoarcerea acasă", „Amantul", „Pământul nimănui", „Infidelităţi"). Scenarii de film („Scriitorul", „Iubita locotenentului francez"). PINTILIE, llie (1903-1940, n. laşi), om politic român. Membru al C.C. al P.C.R. (din 1936), a activat mai cu seamă în rândurile sindicatelor, fiind 356 Lucian Pintilie secretar al Uniunii Sindicatelor C.F.R. Arestat şi condamnat în 1939, a murit sub zidurile prăbuşite ale Doftanei, în urma cutremurului din 10 nov. 1940. PINTILIE, Lucian (n. 1933, Tarutino, jud. Cetatea Albă, Basarabia), regizor român de teatru şi film; scenarist şi producător. Activitate artistică de notorietate în ţară şi străinătate. Figură proeminentă a mişcării de modernizare a teatrului românesc din anii ’60-’70, „reteatralizarea teatrului". Spectacolele şi filmele sale, îmbinând realismul naturalist cu stilizarea poetică, oferă modele de referinţă (în teatru: „D’ale carnavalului" de Caragiale, „Livada cu vişini" de Cehov, „Revizorul" de Gogol — spectacolul, pus în scenă în 1972, a fost interzis de autorităţi, după doar două reprezentaţii — „Raţa sălbatică" de Ibsen, „Astă seară se improvizează" de Pirandello; în film: „Duminică la ora 6", „Reconstituirea", „Salonul nr. 6", „De ce trag clopotele, Mitică?", „Balanţa", „O vară de neuitat", „Prea târziu", „Terminus Paradis" — Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Veneţia, 1990); regie de operă („Orestia" de Anatol Vieru, „Flautul fermecat" de Mozart, „Carmen" de Bizet).Lucrări: „4 scenarii", „Bricabrac" (memorii). PINTO [pintu], Fernăo Mendes (1510-1583), călător portughez. A între- Harold Pinter 357 PIOTORAX Pinturicchio. Portret de băiat prins o lungă călătorie (1537-1557) în Asia, vizitând India, China şi Japonia şi lăsând o interesantă descriere a voiajului („Peregrinări"). PINTO DA COSTA [pjntu de kşjte], Manuel (n. 1938), om politic din Săo Tome şi Principe. Secretar general al Mişcării de Eliberare (din 1970). Primul preşedinte al ţării după declararea independenţei (1975-1991). PINTURICCHIO (Bemardino di Betto, zis il ~) (c. 1454-1513), pictor italian. Elev al lui Perugino. Ample decoraţii murale şi tablouri de şevalet („încoronarea Fecioarei'1, „Adoraţia magilor11, „Buna-Vestire11, fresce în cele şase camere ale apartamentului Borgia pentru papa Alexandru VI, în Capela Sixtină, în Biserica Santa Maria del Popolo din Roma, în catedrala şi în Palatul Petrucci, cele 10 scene din viaţa papei Pius II la biblioteca Piccolomini din Catedrala din Siena). Predilecţie pentru redarea pitorească a detaliului; colorit aprins. PIN-UP [pinap] (cuv. engl. de la to pin up „a prinde cu ace de gămălie11) subst. invar. 1. Femeie tânără cu un fizic agreabil şi sexy. 2. Imagine (fotografie sau desen) a unei femei drăguţe, sumar îmbrăcată sau goală, servind ca decor într-un local sau ca ilustraţie într-o revistă. PINXIT (cuv. lat. „a pictat") subst. 1. Formulă anterioară sec. 19, săpată pe placa de gravură alături de numele pictorului după opera căruia gravorul şi-a executat lucrarea. 2. (în pictură) Inscripţie care însoţea numele artistului, pe unele tablouri, pentru a atesta originalitatea operei. PINYIN [phin-in] (cuv. chinez) subst. Sistem oficial de transliterare a caracterelor chinezeşti în alfabetul latin adoptat de R.P. Chineză (1958) în urma recomandărilor Conferinţei Internaţionale de la Geneva. Folosit pe plan mondial, s-a substituit în Europa sistemelor de transliterare existente (Wade-Giles, Lessing ş.a.). PINZA, Ezio (1892-1957), bas italian. Stabilit în S.U.A. (1926), apare frecvent la Metropolitan, dar şi la toate marile teatre europene. Predominant roluri de Verdi şi Mozart (rolul Don Giovanni l-a cântat de peste 200 de ori). Abordează şi comedia muzicală. Voce de bas cantabil de mare calitate. A excelat în stiluri din cele mai diverse; calităţi actoriceşti şi fizic seducător. Unul dintre cântăreţii desăvârşiţi ai epocii. PJNZGAU (cuv. germ.) subst. 1. Rasă de taurine pentru producţia mixtă de lapte şi de carne, originară din Austria. Are culoarea roşie-castanie, cu o dungă albă de-a lungul spinării. în România este crescută în regiunile muntoase (Sibiu, Vatra Dornei ş.a.). 2. Rasă de cai grei (750-850 kg) de tracţiune. în România se creşte în număr restrâns în Transilvania şi în Banat. Numită şi rasă norică. PINZ6N [pinepn] 1. Martin Alonso Yânez P. (c. 1440-1493), navigator spaniol. în timpul primei călătorii a lui Columb spre America, a comandat (în 1492) vasul „Pinta“. 2. Vicente Yânez P. (c. 1460-1523), navigator spaniol. Frate cu P. (1). Comandant al vasului „Nina" în timpul călătoriei lui Columb. A descoperit coasta Braziliei şi gurile Amazonului (1500) şi a participat la expediţia lui Diaz de Solis (1508-1509), de-a lungul coastelor atlantice ale Americii de Sud, stabilind caracterul insular al Cubei. PIOCIANIC (< fr.) adj. Bacii ~ = bacii gram-negativ, prezent în stare naturală în apă şi uneori în organism (Pseudo-monas aeruginasa). Poate produce infecţii grave la persoanele cu imunitate scăzută; adesea contaminarea se produce în spitale. PIODERMjTĂ (< fr. {i}; te} gr. pyon „puroi" + derma „piele11) s. f. Termen general care înglobează diverse afecţiuni supurative ale pielii (foliculitele, furunculozele, impetigo etc.) datorate stafilococului sau streptococului. PIOLET (< fr.) s. m. Instrument asemănător cu un târnăcop mic, folosit de alpinişti mai ales la escaladarea zonelor acoperite cu gheaţă. PIQN1 (< fr.) s. m. Piesă de şah, de cea mai mică valoare, aşezată în faţa celorlalte figuri, înainte de a începe partida. Fiecare jucător posedă câte opt pioni. PION2 ({s} pi) s. m. (FIZ.) Nume dat mezonului n. PIONEER [paienie], nume dat unei serii de sonde spaţiale americane, care au permis studii asupra Lunii (patru sonde între 1958 şi 1960), a spaţiului interplanetar (cinci sonde, 1960-1968), a planetelor Jupiter, Venus şi Saturn (cinci sonde, 1972-1978). PIONEZĂ s. f. v. piuneză. PIONIER, -Ă (< fr., 1. rus.) subst., adj. 1. S. m. Persoană care face parte dintr-un grup (de colonişti sau de emigranţi) ce pătrunde pentru prima oară într-un ţinut nelocuit, punând bazele unei vieţi civilizate. ♦ Fig. Deschizător de drumuri noi în ştiinţă, în tehnică etc. 2. S. m. Trupe de pionieri = trupe de geniu specializate în construcţii de drumuri, fortificaţii, baraje explozive etc. ♦ Militar care face parte din aceste trupe. 3. S. m. şi f. (în România) Membru al unei organizaţii de masă a elevilor. între 7 şi 14 ani, îndrumată de P.C.R., având drept scop sprijinirea şcolii în educarea comunistă a copiilor. A existat între 1949 şi 1989. 4. Plante pioniere = plante care se instalează în locurile de unde vegetaţia a fost înlăturată din cauze naturale (ex. alunecări de teren, prăbuşiri) sau antropice (tăierea pădurii, eroziune excesivă datorită utilizării neadecvate a terenului) sau pe terenuri nou apărute (insule formate prin erupţii vulcanice, halde, rambleuri etc.), reprezentând prima etapă a procesului natural de refacere a covorului vegetal sau de colonizare cu vegetaţie a noi suprafeţe. PIONIERAT (< pionier) s. n. Misiunea sau sarcina de pionier (1). PIOREE (< fr. {i}; {s} gr. pyon „puroi" + rhein „a curge11) s. f. Eliminare de puroi dintr-un focar infecţios, frecventă mai ales la nivelul dinţilor (ex. p. alveolară). PIOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Evlavios, cuvios; p. ext. însufleţit de dragoste şi de respect. PIOŞENIE (< pios) s. f. Pietate. PIOTORAX (< fr. {i}; {s} gr. pyon „puroi" + thorax „piept") s. n. Colecţie de puroi în cavitatea toracică, în spa- PIOVENE 358 ţiul pleural, complicaţie a unui proces infecţios pulmonar sau general. PIOVENE, Guido (1907-1974), scriitor italian. Romane de observaţie psihologică şi morală („Scrisorile unei novice" — capodopera sa, „Stelele reci“, „Furiile", „Mica lume modernă") sau de denunţare a războiului („Milă împotriva milei"). Eseuri („Situaţia psihanalizei", „Scriitori în oglindă", „Cu musca pe căciulă"). Reportaje de mare succes („America, această necunoscută", „Madame la France"). PIPĂ (< magh.) s. f. 1. Ustensilă pentru fumat, formată dintr-un tub curbat sau drept (prin care se trage fumul), cu o parte îngroşată la capăt, în care se pune şi se aprinde tutunul. 2. (ELT.) Piesă de porţelan curbată, care serveşte la protecţia conductoarelor electrice împotriva pătrunderii apei de ploaie la intrarea acestora îri -clădiri. 3. Piesă rotitoare la capul de distribuţie al unui motor cu electroaprindere, cu ajutorul căreia se închid succesiv circuitele de înaltă tensiune ale bujiilor motorului. 4. (GEOL.) Coloană cilindrică, verticală, umplută cu material magmatic efuziv. Uneori reprezintă gazda unor importante acumulări de minereuri metalifere. PIPĂ) (< sl.) vb. IV tranz. 1. A atinge (uşor) cu degetele sau cu mâna un lucru (pentru a constata prezenţa, forma sau consistenţa iui). ♦ (Despre animale) A atinge cu laba, mirosind cu botul. 2. (MED.) A palpa. 3. (Despre oameni) A se deplasa, a se orienta cu nesiguranţă sau fără să vadă bine, ajutându-se de mâini, de baston etc. ♦ A căuta ceva dibuind (prin întuneric). 4. Fig. A încerca să afle ceva; a tatona, a sonda. PIPĂJT (< pipăi) s. n. Faptul de a pipăi. ♦ Unul dintre simţuri, cu ajutorul căruia, atingând corpurile cu suprafaţa sensibilă a pielii, luăm cunoştinţă de existenţa, de forma sau de alte însuşiri ale lor. V. tactil. Pipe-line Piper PIPE-LINE [paip-lain] (cuv. engl.) s. n. Conductă pentru transportul la distanţă al fluidelor, în special al hidrocarburilor; oleoduct. PIPER (< ngr.) s. m. 1. Plantă tropicală perenă din familia piperaceelor, originară din Orientul Mijlociu şi Extremul Orient, cu tulpina lungă şi subţire, târâtoare sau agăţătoare (liană) şi fructe mici, verzi la început, care devin negre la maturitate şi se folosesc drept condiment (Piper nigrum). ♦ Fig. Element înviorător; farmec, haz. 2. (Reg.) Ardei (planta sau fructul). 3. (BOT.) Piperul-lupului = tulichină. Piperul-bălţii = plantă erbacee anuală din familia poligonacee, cu tulpina roşiatică, înaltă de 25-60 cm, frunze lanceolate cu o pată neagră pe faţa superioară şi flori verzi sau roşiatice grupate în spice false (Polygonum hydropiper). Răspândită în Europa şi Asia, creşte în locuri umede, mlăştinoase. Părţile aeriene cu frunze şi flori au proprietăţi hemostatice şi diuretice. Se mai numeşte piperul-broaştei, troscot roşu, troscot piperat. PIPERA (< piper) vb. I tranz. A pune piper (1) sau p. gener. ardei etc. în mâncare. ♦ Intranz. A avea gustul înţepător al piperului. PIPERACIEE (< fr.; {s} lat. piper „piper") s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate, apetale, erbacee sau lemnoase, uneori liane, cu frunze simple, alterne, flori bisexuate grupate în inflorescenţe şi fruct bacă sau drupă, seminţe cu albumen dezvoltat (ex. piperul). Conţin substanţe răşinoase şi uleiuri eterice; unele se cultivă ca plante decorative. Sunt răspândite mai ales în regiunile tropicale. PIPERAT, -Ă (< pipera) adj. 1. (Despre mâncăruri şi băuturi) în care s-a pus mult piper; picant. ♦ (Despre miresme, mirosuri) înţepător, pătrunzător. 2. Fig. (Despre preţuri, dobânzi etc.) Foarte ridicat. 3. Fig. (Despre glume, anecdote etc.) Picant, (uşor) indecent. PIPERAZINĂ (< fr.) s. f. Dietile-namină secundară ciclică; substanţă sub formă de cristale incolore, solubile în apă, utilizată în tratamentul gutei şi ca dizolvant al nisipului din urină. PIPERMENT (< engl., fr.) s. n. Lichior de mentă. PIPERNICI vb. IV refl. A nu mai creşte, a nu se mai dezvolta normal din cauza unor condiţii neprielnice; a se închirci, a se sfriji. PIPERONAL (< fr.) s. m. (FARM.) Heliotropină. PIPETĂ (< fr.) s. f. Tub de sticlă (gradat) subţiat la un capăt, prevăzut uneori cu o pompă de cauciuc la celălalt capăt, folosit pentru a lua, a picura sau a măsura o cantitate (mică) de lichid. PIPIRIG s. m. Denumire dată unor plante erbacee perene care cresc prin locuri umede sau apătoase; Blysmus compressus, Bolboschoenus maritimus, Holoschoenus vulgaris, Scirpus sylva-ticus, Schoenoplectus lacustris (familia ciperaceelor), Equisetum fluviatile, Equisetum hiemale (familia ecvise-taceelor) etc. Acolo unde creşte pipirigul, pământul e sărac, neproductiv. P. de munte = plantă erbacee perenă din familia ecvisetaceelor, înaltă de c. 1 m, cenuşiu-verzuie sau albăstruie şi cu un spic scurt, ovoid (Equisetum hiemale). PIPIRIG, com. în jud. Neamţ, situată la poalele culmii Pleşu, pe cursul superior al râului Neamţ (Ozana); 8 811 loc. (2003). Expl. de petrol şi gaze naturale. Fabrică de cherestea. Centru de confecţionare a traistelor populare şi a cojoacelor. Bisericile de lemn Sf. Nicolae (1801, cu adăugiri din 1936) şi Sf. Vasile (1829-1830), în satele P. şi Boboieşti. Pipirig de munte 359 PIRAM PIPKOV, familie de muzicieni bulgari. 1. Panaiot P. (1871-1942), compozitor. Unul dintre primii compozitori naţionali bulgari (operete, piese pentru pian). Dirijor de cor la Opera din Sofia. 2. Uubomir P. (1904-1974), compozitor şi pedagog. Fiul lui P. (1). Fondează în 1932, la Sofia, societatea „Muzica contemporană". Director al Operei din Sofia (1944-1948), apoi prof. la Conservator. Creaţie influenţată de folclorul bulgar, de expresionişti şi de Mussorgski. A scris trei opere, patru simfonii, muzică de cameră, corală (cântece patriotice, cantate) ş.a. PIPOŞ, Petru (1859-1913, n. Alba lulia), pedagog român de orientare herbartiană. Prof. la Preparandia din Arad. Manuale de specialitate („Metodica şcoalei poporale"). PJPOTĂ s. f. Stomacul muscular al unor păsări (ex. la găină), cu rol în triturarea grăunţelor (cu ajutorul pietricelelor pe care le înghite pasărea în acest scop). PIPPIDI 1. Dionisie M. (1905-1993, n. Craiova), filolog clasic, istoric, arheolog şi epigrafist român. Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Director al Institutului de Arheologie din Bucureşti (1971-1981). Preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Studii Clasice (din 1974). Specialist în istoria antică şi în epigrafie greco-romană („Recherches sur le culte imperial", „Autour de Tibere", „Formarea ideilor literare în antichitate", „Contribuţii la istoria veche a României", „Studii de istorie a religiilor antice", „Geti e Greci sul Basso Danubio", „Scythica Minora", „Parerga", „Dicţionar de istorie veche a României" (autor şi coordonator), „Inscripţiile din Scythia Minor, I, Histria"). Traducătorul în limba română al Poeticei lui Aristotel şi al filosofilor presocratici („Fragmentele Eleaţilor"). 2. Andrei (n. 1948, Bucureşti), istoric român. Fiul lui P. (1.). Prof. univ. la Bucureşti. Preşedinte al Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice (1997-2001). Director al Institutului Român de Istorie Recentă (2000-2002). Preocupări de istorie medievală occidentală („Contribuţii la studiul legilor războiului în Evul Mediu") şi medievală şi modernă sud-est europeană („Hommes et idees du Sud-Est europeen"). Studii de istorie a culturii („Mihai Viteazul în arta vremii sale", „Despre statui şi morminte"). Eseuri polemice pe teme istorice şi civice („România regilor", „Rezerva de speranţă"). A editat numeroase documente privind istoria românilor. Editor şi comentator al unor texte de N. lorga ■Hi Dionisie M. Pippidi Andrei Pippidi („Scrisori către Catinca", „Generalităţi cu privire la studiile istorice"). 3. Alina Mungiu-P. (n. 1964), scriitor şi politolog român. Soţia lui P. (2). Specialist în domeniul politicilor publice şi al metodei econometrice („Românii după ’89“, „Politica după comunism", „Secera şi buldozerul"). PIPPO SPANO (pe numele adevărat Fiiippo de Şcolari) (1369-1426), condotier florentin, în slujba regelui Ungariei, Sigismund I de Luxemburg. Comite de Timiş, Caraş, Arad, Cenad, Cuvin, Zarand (1404-1426), i s-a încredinţat, în 1419, conducerea Seve-rinului, Mehadiei şi Orşovei, pentru a apăra linia Dunării de atacurile turceşti. A ajutat pe domnul Ţării Româneşti Dan il să respingă pe turci în 1423 şi l-a însoţit în campania din S Dunării (1425). Cunoscut şi ca P. de Ozora. PIQU£ (cuv. fr. „pichet") [pike] subst. (în giuvaergerie) Motiv obţinut prin încrustarea în bagă a unor fâşii sau mici puncte din aur ori argint. Folosit în sec. 17 în Ţările de Jos, Anglia, Franţa, Italia. în sec. 18-19 era aplicat, în special, pe capacele ceasurilor, pe cutiuţele de farduri, pe tabachere, statuete etc. PIQUET, Nelson (pseud. lui Nelson Souto Majer) (n. 1952), automobilist brazilian. Campion mondial al piloţilor de Formula 1 (1981, 1983, 1987). PIR- v. pirfo]-. PIR (< bg.) s. m. Graminee perenă, cu rizom târâtor şi frunze liniare, cu florile verzi, grupate în spic, răspândită ca buruiană în culturi (Agropyron repens). Rizomul are proprietăţi diuretice, antimicrobiene, tonice, depurative şi febrifuge. <0* Pir gros = graminee perenă scundă (10-50 cm), cu stoloni, cu spiculeţe sesile, uniflore, dispuse în două şiruri longitudinale pe axa spicelor; spicele (4-5) sunt aşezate digitat la vârful tulpinii (Cynodon dactylon). Comună în regiuni de câmpie şi dealuri joase, adesea în locuri bătătorite, pajişti, pârloage, vii, terenuri nisipoase. în culturile irigate este dăunător. PIR, com. în jud. Satu Mare, situată în C. Tăşnadului, pe râul Ier; 1 673 loc. (2003). Viticultură. în satul P., menţionat documentar în 1474, se află o biserică din sec. 15. PIRACICABA [pirasikaba], oraş în ESE Braziliei (Săo Paulo), situat pe râul cu acelaşi nume, la 68 km NV de Campinas; 327,6 mii loc. (2002). Nod de comunicaţii. Aeroport. Constr. de maşini. Ind. mobilei şi alim. (zahăr, alcool). Centrul unei zone agricole (cafea, bumbac, orez, cereale, fructe). Oraş din 1821. PIRAIA (PIRANHA) (< fr.) s. f. Peşte din familia characide, cu dinţi ascuţiţi, care trăieşte în bancuri mari în fluviile din America de Sud; este cunoscut pentru voracitatea sa; atacă chiar mamiferele care încearcă să traverseze râurile sau ajung acidental în apă (mai ales dacă acestea sunt rănite). Există mai multe specii, în general de mici dimensiuni; piraia albă (Serrasalmus rhombeus) atinge până la 30 cm lungime. PIRAM (în mitologia romană), tânăr babilonean îndrăgostit de Tisbe. Pentru că părinţii le-au interzis să se întâlnească, au hotărât să se vadă într-un loc secret. Găsind vălul fetei sfâşiat de o leoaică, a crezut-o moartă şi şi-a pus capăt zilelor. Ieşind din ascunzătoare, Piraia PIRAMIDAL 360 Tisbe s-a străpuns şi ea cu sabia găsită lângă trupul neînsufleţit al iubitului. Mitul apare în „Metamorfozele" lui Ovidiu. PIRAMIDAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care are forma unei piramide. (BIOL.) Celulă p. = tip de celulă nervoasă din scoarţa cerebrală. Fascicul p. = fascicul nervos, format din axonii celulelor p. ♦ Fig. De proporţii foarte mari, enorm; foarte important, extraordinar. PIRAMIDĂ (< fr., lat., ngr.) s. f. 1. Corp geometric (poliedru) în care o faţă, numită bază, este un poligon oarecare, iar celelalte (numite feţe laterale) sunt triunghiuri, având toate un vârf comun, numit vârful piramidei. 2. Monument funerar gigantic, din piatră, având forma unei p. (1) regulate; uneori are formă de turn sau este în trepte. Aceste construcţii, uneori de dimensiuni colosale, au fost înălţată în Mesopotamia (ziguratele), de către babilonieni şi asirieni, în Persia, în India şi în Thailanda, cele mai importante fiind ridicate în Egipt şi Mexic. Cea mai veche p. din Egipt este „p. în trepte" de la Saqqara, ridicată la c. 2700 î.Hr. pentru faraonul Zoser; printre p. celebre se numără cele de la Giseh, construite pentru faraonii Kheops (considerată una dintre cele şapte minuni ale lumii antice), Khefren şi Mykerinos. în Mexic, grupul cel mai important de p. se află la Teotihuacân („Piramida Soarelui") şi Tikal; ele au fost construite de triburile maya în trepte şi serveau ca lăcaşuri de cult. ♦ P. ext. Edificiu arhitectonic de forma unei piramide (2). 3. (GEOGR.) P. coafată (sau de pământ) = microformă de relief, rezultată ca urmare a procesului de eroziune în formaţii de roci friabile conservate în formă de coloane care susţin în vârf blocuri de rocă dură. în România sunt cunoscute cele din jud. Vâlcea (din Valea Stăncioiului şi de la Slătioara). 4. îngrămădire de materiale, de lucruri etc. în formă de p. (1). ♦ Formă de aşezare a armelor, în care tălpile paturilor sunt dispuse circular pe sol, iar vârfurile ţevilor se sprijină unele de celelalte. 5. Exerciţiu de gimnastică, executat de mai multe persoane, care se aşază în rânduri suprapuse, tot mai înguste spre vârf, în formă de p. (1). 6. (ANAT.) P. bulbară = fiecare dintre proeminenţele cordoanelor anterioare ale măduvei spinării, la nivelul bulbului rahidian. Piramidele lui Malpighi v. Malpighi. 7. (BIOL.) P. trofică - diagramă care prezintă schematic raporturile cantitative dintre organismele care trăiesc într-o unitate spaţială, la fiecare nivel al lanţului trofic; de ex.: producători primari (plantele verzi), consumatori de ordinul I (erbi-vore), consumatori secundari (carnivore), consumatori terţiari (carnivore de vârf). Deoarece numărul de indivizi se micşorează substanţial de la un nivel la altul, diagrama are o bază foarte largă şi este foarte îngustă în partea superioară. în funcţie de sistemul de calcul, diagrama poate fi: p. numerică (prezintă numărul de indivizi de la fiecare nivel, fiind cea mai frecvent utilizată), p. biomaselor (prezintă cantitatea de substanţă uscată în g/m2 la fiecare nivel) sau p. energiei (cantitatea de energie disponibilă la fiecare nivel; este cea mai precisă, dar mai greu de realizat). 8. Piramida vârstelor = diagramă prin care se reprezintă, simetric pentru cele două sexe, numărul de locuitori, pe grupe de vârstă, dintr-o anumită unitate administrativă (ţară, regiune, oraş etc.). Pe axa verticală se notează, la intervale egale, grupele de vârstă de la 0 la peste 90 de ani, iar pe scara orizontală numărul de persoane din fiecare grupă. în funcţie de dinamica populaţiei respective, forma este mai mult sau mai puţin asemănătoare cu a unei p.; dacă sporul natural este în scădere, baza p. poate fi mai mică decât partea ei centrală. Generaţiile cu un număr ridicat de decese (datorită unor războaie, epidemii etc.) ies în evidenţă printr-o îngustare corespunzătoare a segmentului respectiv al diagramei. PIRAMIDON (< fr. {i}) s. n. (FARM.) Amidopirină. PIRANDELLO, Luigi (1867-1936), scriitor italian. Unul dintre creatorii teatrului modern european. Fondator (1925) al „Teatrului de Artă" din Roma. Nuvele („Nuvele pentru un an") şi romane realiste („Exclusa", „Bătrânii şi tinerii", „Răposatul Mattia Pascal", „Soţul ei"), evocând, cu accente polemice şi satirice, universul micii burghezii meridionale. Celebru prin teatrul său de esenţă intelectualistă, în care, recurgând la formula „teatrului în teatru" şi a teatrului cu măşti, relevă aspecte paradoxale şi absurde ale existenţei moderne, discontinuitatea personalităţii umane, inconsistenţa convenţiilor sociale, criza valorilor morale („Liola", „Aşa e «dacă vi se pare»“, „Gândeşte-te, Giacomino!", „Dar nu-i ceva serios", „Henric al IV-lea“, „Şase personaje în căutarea unui autor", „Să-i îmbrăcăm pe cei goi", „Omul cu floarea în gură"). Versuri („Paştele lui Geo", „Elegii renane"). Eseuri („Umorul"). Premiul Nobel pentru literatură (1934). PIRANESI [piranezi], Giovanni Battista (1720-1778), gravor şi arhitect italian. Creator al unor acvaforte, în perspective colosale, într-o viziune fantastică („Vederi din Roma", „Antichităţi romane", „Trofee") sau al unor monumente imaginare; capodopera sa, de un puternic dramatism, este ciclul „Carcerele". Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României şi în colecţiile bibliotecii Acad. Române. PIRANHA s. f. v. piraia. PIRANOMETRU (< fr. {i}; {s} pir- + gr. ano „sus" + metron „măsură") s. n. Instrument pentru măsurarea radiaţiei solare difuze. PIRARGIRIT (< fr. {i}; {s} pir- + gr. argyros „argint") s. n. Sulfostibiură naturală de argint cristalizată în sistemul romboedric, colorată în roşu-închis până la negru şi cu luciu adamantin. Este un minereu de argint. PIRAT (< fr., lat., gr.) s. m. Persoană care săvârşeşte acte de piraterie; corsar. ♦ P. al aerului = persoană care comite o piraterie aeriană. Luigi Pirandello 361 PIREU PIRATERESC, -EASCĂ (< piraterie) adj. Care aparţine piraţilor, privitor la piraţi, de piraţi. PIRATERIE (< fr.) s. f. Jaf, tâlhărie; (DR.) infracţiune care constă în jefuirea, prin acte de violenţă, în scopuri personale, săvârşită de către echipajul sau pasagerii unei nave, împotriva persoanelor sau bunurilor care se găsesc pe acea navă ori împotriva altei nave, dacă navele se află în marea liberă sau într-un loc care nu este supus jurisdicţiei nici unui stat. întâlnită încă din Antichitate în bazinul mediteranean, a fost combătută cu putere de flotele militare ale oraşelor greceşti şi de romani, în particular de Pompei care a luptat împotriva piraţilor iliri (67). în Evul Mediu a fost practicată de vikingi în Atlantic şi de sarazini în Meditarana, care au creat structuri administrative şi autonome proprii. P. a căpătat un nou impuls prin descoperirea „Lumii Noi" şi a transporturilor de aur şi mirodenii de aici către metropolele coloniale (piraţii din M. Caraibilor şi Oc. Indian). Măsuri drastice împotriva p. (corsarilor) au fost luate după Congresul de la Utrecht (1713-1715). în timpurile moderne a supravieţuit în unele zone ale Orientului (Maiaezia, Arhipelagul Indonezian şi Marea Chinei de Est) şi de-a lungul rutelor de trafic dintre cele două continente americane. ♦ P. aeriană = infracţiune care constă în acte de violenţă şi de ameninţare asupra echipajului unui avion (şi a pasagerilor) săvârşite de o persoană sau un grup de persoane înarmate, în scopul schimbării rutei avionului. PIRE, Dominique (Georges) (1910-1969), cleric şi educator belgian. Dominican. în timpul şi după cel de-al Doilea Război Mondial s-a implicat în sprijinul persoanelor strămutate abuziv, întemeind o organizaţie (1949) care să-i sprijine. Fondator (1960) al Institutului Internaţional „Mahatma Gandhi“, care îndemna tineretul către pace şi prietenie. Premiul Nobel pentru pace (1958). PIRELLI, societate italiană fondată, în 1873, de Giovanni Battista P. (1848-1932) pentru producţie de cabluri electrice (al 2-lea producător mondial), pneuri pentru vehicule şi articole din cauciuc pentru industrie, agricultură şi consum. între 1970 şi 1981 a colaborat cu firma Dunlop. Din 1988 şi-a concentrat activitatea pentru producţia de pneuri (al 6-lea producător mondial) într-o nouă societate, P. Tyre Holding. PIRENNE [piren] 1. Henri P. (1862-1935), istoric belgian. Prof. univ. Henri P. Pirenne Dominique Pire la Liege şi Gand. Specialist în istoria Evului Mediu. S-a făcut cunoscut, îndeosebi, prin lucrări de istorie economică şi socială („Istoria Belgiei", „Oraşele în Evul Mediu", „Mahomed şi Carol cel Mare", „Istoria Europei de la migraţii la sec. 16"). M. de onoare al Acad. Române (1924). 2. Jacques P. (1891-1972), istoric belgian. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la Bruxelles şi Geneva. Specialist în istoria Orientului antic („Istoria instituţiilor şi dreptul privat în vechiul Egipt", „Civilizaţia sumeriană". Lucrări de sinteză („Marile curente în istoria universală", „Istoria Europei de la 1500 la 1955"). PIRETOTERAPIE (< fr. {i}; {s} gr. pyretos „febră" + terapeia „tratament") s. f. Procedeu terapeutic utilizat în anumite afecţiuni şi care constă în realizarea artificială a unei stări febrile cu diverse mijloace: substanţe chimice, preparate de proteine sau lapte, vaccinuri, provocare de malarie etc. PIRETRUM s. m. Plantă din familia compozitelor (Chrysanthemum cine-rariifolium), din ale cărei flori se extrage un insecticid puternic, piretrina, lipsit de toxicitate pentru alte animale şi om şi uşor biodegradabil. Este cultivată în special în Africa de Est. PIREU (PIRAIEUS, PIRAIEVS, PEIRAIEUS, PIREEFS), oraş în SE Greciei peninsulare, pe ţărmul G. Saronikos, la 8 km SV de Atena, în a cărei conurbaţie este inclus; 175,6 mii loc. (2001); este cel mai mare port al Greciei, cu rol important în traficul naval din M. Mediterană. Asigură legăturile maritime ale Capitalei cu insulele care aparţin Greciei. Şantiere navale. Ind. metalurgică, constr. de maşini, chimică, textilă, alim. Prelucr. petrolului şi a gazelor naturale. Fabrici de ciment, cauciuc, săpun şi ţigarete. Centru comercial şi financiar. Muzee. Teatru. Pireu. Vedere generală Pirheliometru încă din Antichitate a fost principalul port militar şi comercial al Atenei, cunoscând o dezvoltare deosebită în sec. 5 î.Hr., în timpul lui Pericle. Portul era legat de Atena printr-un zid, care a fost completat la mijlocul sec. 5 î.Hr. Zidurile au fost distruse de Sparta la sfârşitul Războiului ’ Peloponesiac. Reconstruit de conducătorul atenian Conon în 394 î.Hr., a fost incendiat de comandantul militar roman L.C. Sulla în 86 î.Hr. Şi-a recăpătat importanţa după 1834, când Atena a devenit capitala statului independent Grecia. PIREXIE (< fr. {i}; {s} gr. pyrek[tikos] „febril") s. f. Stare febrilă cauzată de o infecţie. PIRHELIOGRAF (< fr. {i}) s. n. Pirheliometru înregistrator. PIRHELIOMETRU (< fr. {i}; {s} pir- + gr. helios „Soare“ + metron ,,măsură“) s. n. Instrument pentru măsurarea prin absorbţie a radiaţiei solare directe, după cantitatea de căldură pe care o primeşte corpul absolut negru. PIRIDJNĂ (< fr. {i}) s. f. Substanţă organică heterociclică, cu caracter bazic, izolată din gudroanele de cărbuni. Lichid toxic incolor (p. f. 116°C), cu miros caracteristic, miscibil cu apa, cu alcoolul, cu eterul, cu anumite uleiuri. Se întrebuinţează la fabricarea unor medicamente, a unor coloranţi, ca solvent pentru săruri minerale anhidre etc. Piridină PIRIDOXJNĂ (< fr.) s. f. (BIOCHIM.) Vitamina B6. PIRIFQRM, -Ă (< fr.; {s} lat. pirum „pară“ + forma) adj. în formă de pară. PIRIMIDjNÂ (< fr.) s. f. Bază azotată ai cărei derivaţi (bazele pirimidinice) sunt constituenţi importanţi ai acizilor nucleici şi ai vitaminelor B1 şi B2. V. şi purină. PIRIN, masiv muntos în SV Bulgariei, între văile Mesta şi Struma, format din roci cristaline vechi şi din calcare; lungime: c. 80 km; lăţime max.: 40 km. Alt. medie.: 1 600-2 000 m. Alt. max.: 2 914 m (vf. Vihren). Păduri de conifere, stejar şi fag. A fost declarat parc naţional (27,4 mii ha) cu peşteri, cascade, peste 70 lacuri glaciare, inclus (din 1983) în patrimoniul natural mondial. PIRINEI (sp. PIRIN£OS, fr. PYRI=NI=ES), sistem muntos în SV Europei, la graniţa dintre Franţa şi Spania, între G. Biscaya şi M. Medi-terană. Lungime: c. 450 km. Zona centrală, alcătuită din şisturi cristaline, cuarţite şi graniţe, este mărginită de calcare (cu numeroase fenomene carstice) şi fliş. Versantul de N este abrupt, iar cel de S este format din creste stâncoase mai joase. Alt. max.: 3 404 m (vf. Pico de Aneto, în masivul Maladeta). Sunt masivi, străbătuţi doar de câteva trecători (printre care Roncevaux, la 1 090 m alt., unde a avut loc vestita bătălie cunoscută din epopeea Chanson de Roland). După caracterele morfologice se împart în: P. vestici cu altitudini mijlocii, P. centrali, cei mai înalţi, cu forme alpine şi gheţari actuali (care ocupă o suprafaţă totală de circa 40 km2) şi P. estici cu culmi alungite, despărţite de depresiuni intramontane. Pe versantul sudic al P. estici se află micul principat independent Andorra. Climă montană temperată, mai umedă în N şi V, cu influenţe mediteraneene în S. Râuri cu debit bogat, utilizate în scop energetic. Păduri şi păşuni alpine. Faună bogată (urşi, capre ibex, capre negre ş.a.). Expl. de min. de fier, mangan, cobalt, nichel, bismut, bauxită, marmură. Izvoare minerale în N. Rezervaţii naturale; parcurile naţionale: francez, Pyrenees occidentales şi spaniol, Monte Perdido (120 mii ha au fost declarate în patrimoniul mondial natural). — Tratatul de la tratat încheiat (7 nov. 1659) în urma războiului dintre Franţa şi Spania (început în 1635), prin care Franţa obţine Roussillon, Artois şi unele oraşe din Flandra, Hainaut şi Luxembourg. Marchează sfârşitul hegemoniei spaniole în Europa şi începutul celei franceze. PIRINEICĂ, Peninsula ~ v. Iberică, Peninsula PIRI REIS (pe numele adevărat Piri ibn Hadji Mehmef) (c. 1465-c. 1550), navigator şi cartograf turc. Comandant al flotei otomane în Egipt, i se atribuie un manual de navigaţie în M. Medi-terană („Bahriye"). Presupus autor al unei hărţi devenită celebră în care figurează cele două Americi şi Antarctica, despre care el nu avea cunoştinţă că fuseseră descoperite. PIRjTĂ (< fr., gr.) s. f. Bisulfură naturală de fier, cristalizată în sistemul cubic. Are culoarea galbenă ca alama, urma neagră-verzuie şi luciul metalic. Se utilizează la fabricarea acidului sulfuric; uneori conţine şi aur, argint, cupru, nichel, cobalt etc., care se extrag prin prelucrare complexă. P. pură conţine 47% fier şi 53% sulfuri. PIRNA, oraş în E Germaniei (Saxonia), situat pe stg. fl. Elba, la 18 km SE de Dresda; 55 mii loc. (1998). Metalurgie. Constr. de turbine şi utilaj electrotehnic; ind. textilă, a sticlăriei, celulozei şi hârtiei şi de prelucr. a lemnului (mobilă); fibre artificiale; instrumente muzicale. Staţiune balneară. Monumente: Biserica Sankt Marien (1502-1546), în stil gotic, Biserica dominicană (sec. 14, restaurată în 1956), Primăria (sec. 16, renovată în 1953), castelul Sonnenstein (sec. 16), cu elemente gotice, baroce şi renascentiste. Menţionat documentar în 933. PIR[OJ- (< fr.; {s} gr. pyr, pyros ,,foc“) Element de compunere care înseamnă „de foc“, (referitor la) „foc“ sau (referitor la) „temperaturi înalte". Serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. PIROBORIDAVA, davă geto-dacică, situată, potrivit izvoarelor istorice, pe Şiret. Identificată cu aşezarea de la Poiana (com. Nicoreşti, jud. Galaţi). PIROCATECHINĂ (< fr.) s. f. Substanţă organică din clasa fenolilor polihidroxilici (ortodihidroxibenzen), solidă, solubilă în apă, cu caracter reducător. Se întrebuinţează ca revelator fotografic, la fabricarea unor coloranţi pentru păr şi blană etc. PIROCLASTIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre formaţii geologice, roci şi despre părţile lor componente etc.) Care compun sau sunt alcătuite din piroclastite, care se referă la piroclastite. -0* Materiale pirociastice - fragmente de material solid, expulzate în cursul unor erupţii 363 PIROMANIE vulcanice, rezultate fie din ruperea pereţilor coşului vulcanic sau a umpluturii acestuia, fie din solidificarea lavei aruncate în aer. Au dimensiuni variate, de la blocuri şi bombe vulcanice cu dia-metre mai mari de 10 cm, până la pulberi fine (cenuşă vulcanică). în unele tipuri de erupţii vulcanice sunt expulzate cantităţi imense de piroclastite care, în amestec cu gaze şi vapori fierbinţi, se deplasează cu viteze foarte mari, provocând distrugeri însemnate şi pierderi de vieţi omeneşti (ex. erupţia vulcanului Montagne Pelee din Martinica, din 1902, care a distrus în întregime oraşul Saipt-Pierre de la poale). Sin. piroclastite. PIROCLASTjT (< fr.; {s} piro- + gr. klastos „sfărâmat") s. n. 1. Rocă mixtă vulcanogenă, sedimentară, formată prin acumularea materialului expulzat prin exploziile vulcanice. După dimensiunile, formele elementelor componente şi modul lor de asociere, în cadrul p. se deosebesc brecii vulcanice, aglomerate, cinerite etc. 2. (La pl.) Materiale piroclastice (uneori termenul este folosit doar pentru fragmente de dimensiuni mai mari, nu şi pentru cenuşa vulcanică). PIROELECTRICITATE (< fr. {i}) s. f. Proprietate a unor cristale (turmalin, wurtzit, tartrat de potasiu, sulfat de litiu etc.) de a se polariza electric sub acţiunea unei variaţii de temperatură (efect direct) sau de a-şi modifica temperatura sub acţiunea unui câmp electric exterior (efect invers). PIROFI.L, -Ă (< it.; {s} piro- + gr. philos „iubitor") adj., s. m. şi f. 1. Adj., s. m. şi f. (Persoană) care are atracţie specială pentru foc. 2. Adj. Care nu se alterează în contact cu focul. PIROFILjT (< fr. {s}; piro- + gr. phyllon „foaie") s. n. Silicat hidratat de aluminiu din grupa talcului. Este alb sau uşor colorat, foios, sticlos sau sidefos, gras. Se utilizează în industria hârtiei, a ceramicii, a cauciucului, a materialelor refractare, în electrotehnică etc. PIROFOBţE (< fr.; {s} piro- + gr. phobos „frică") s. f. Stare patologică manifestată printr-o teamă exagerată faţă de foc. PIROFQR (< fr. {s}; piro- + phoros „care poartă") s. m. 1. Substanţă care se aprinde în contact cu oxigenul sau cu aerul. 2. (La pl.) Gen de insecte coleoptere care emit lumină fosforescentă (ex. licuriciul); cele mai numeroase trăiesc în regiunile calde ale Americii (Phyrophora). PIROFQRIC, -Ă (< fr., engl.) adj. Care are calităţile unui pirofor (1). PIROGALIC (< fr.) adj. Acid ~ = pirogalol. PIROGALQL (< fr. {i}) s. n. Compus organic cristalin, din clasa fenolilor, alb, solubil în apă, alcool şi eter, inodor, cu gust amar, obţinut din acid galic. Se foloseşte ca revelator în fotografie, la determinarea oxigenului în analiza gazelor, în medicină ca antiseptic etc. Sin. acid pirogalic. PIROGĂ (< fr., sp.) s. f. Ambarcaţie lungă şi îngustă, făcută dintr-un singur trunchi de copac scobit, din scoarţă de copac, din piei cusute etc. folosită de amerindieni şi de locuitorii insulelor din Oc. Pacific; monoxilă. PIROGENARE (după fr. pyrogenation {i}; {s} piro- + gr. gennaein „a produce") s. f. Procedeu pentru realizarea unor reacţii chimice accelerate prin temperaturi relativ înalte (peste 600°C); piroliză. PIROGNOSTE (< fr.; {s} piro- + gr. gnostike „cunoaştere") s. f. Ansamblu de metode de analiză calitativă, folosite mai ales pentru determinarea metalelor dintr-un mineral, care se execută cu ajutorul flăcării şi al suflătorului. PIROGOV, Nikolai Ivanovici (1810-1881), medic, chirurg, naturalist şi pedagog rus. Prof. univ. la Moscova. Unul dintre pionierii chirurgiei de război. A introdus în anatomia topografică metoda secţiunilor pe cadavre congelate, iar în practica chirurgicală o serie de procedee operatorii originale. Autor al unui valoros atlas anatomic („Anatomia topografică"). PIROGRAFjT (< piro- + grafit) s. n. Grafit obţinut prin sedimentarea produselor gazoase ale pirolizei hidrocarburilor (în intervalul de temperatură 750- 2 400°C). Are o termorezistenţă înaltă, Nikolai Ivanovici Pirogov fiind folosit pentru protecţia ajutajelor la motoarele rachetă. PIROGRAVA (< fr.) vb. I tranz. A grava desene prin tehnica pirogravurii. PIROGRAVQR (< fr.) s. m. Specialist în tehnica pirogravurii. PIROGRAVURĂ (< fr.) s. f. 1. Tehnică de ornamentare a suprafeţei obiectelor de lemn, os, piele etc., care constă din incizarea unui desen cu un instrument metalic ascuţit la vârf şi înroşit în foc cu un termocauter. P. a fost mult folosită în România, mai ales la începutul sec. 20, pentru ornamentarea unor măsuţe, birouri, scaune etc., fiind considerată a avea o tentă specific naţională, inspirată din sculptura decorativă medievală românească. 2. Obiect gravat prin pirogravură (1). PIRQL (< fr.) s. m. Compus hetero-ciclic nesaturat, care se prezintă ca un lichid incolor, cu miros de cloroform, puţin solubil în apă, foarte solubil în alcool, eter, benzen; izolat din gudroa-nele de cărbune; este un constituent important al unor compuşi naturali (clorofilă, indigou, proteine etc.). PIROLACEE (< fr.) s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate, erbacee sau subarbustive, din Europa, Asia şi America de Nord, cu frunze întregi, flori mici, cu patru sau cinci petale (Pyro-laceae). în România se întâlnesc sporadic, prin păduri umbroase (ex. Pyroia rotundifolia, P. minor; Orthilia secunda etc.). PIROLATRjE (< fr.; {s} piro- + gr. latreia „adorare") s. f. (Rar) Cult primitiv al focului. PIROLIGNOS (< fr.; {s} piro- + lat. lignosus „lemnos") adj. Acid ~ = fracţiune obţinută prin distilarea uscată a lemnului, de culoare brună sau neagră, cu miros specific, din care se separă acid acetic, acetonă, creozot etc. PIROLEĂ (< fr.; {s} piro- + gr. lysis „dizolvare") s. f. Pirogenare. PIROLUZpr (< fr. {i}) s. n. Bioxid natural de mangan. Apare mai frecvent în mase compacte sau pământoase de culoare neagră, rar sub formă de cristale aparţinând sistemului tetragonal. Este un minereu de mangan. Utilizat la extragerea manganului, în industria sticlei, a vopselelor de ulei etc. Pl ROMAN jE (< fr. {i}; {s} piro- + gr. mania „nebunie") s. f. Formă de tulburare psihică în care bolnavul simte impulsul de a da foc, de a distruge prin foc. PIROMANŢIE 364 PIROMANŢjE (< fr.; {s} piro- + gr. manteia „ghicit") s. f. Practică de a ghici prin observarea focului, a flăcărilor, folosită în Grecia antică. PIROMETAMORFISM (< fr.) s. n. Metamorfismul rocilor datorat temperaturii corpurilor eruptive fierbinţi din vecinătatea lor; în general, ca urmare a procesului de p., iau naştere corneene şi marmure cu conţinut de minerale caracteristice. PIROMETRIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care aparţine pirometrului; referitor la piro-metrie. Con p. = pirometru ceramic. PIROMETRJE (< fr. {i}) s. f. Ansamblul procedeelor utilizate pentru măsurarea temperaturilor înalte. PIROMETRU (< fr. {i}; {s} piro- + gr. metron „măsură") s. n. Instrument pentru determinarea temperaturilor înalte, bazat fie pe măsurarea tensiunii electrice a unui termocuplu (p. termoelectric) sau a rezistenţei electrice a uhui conductor (p. cu rezistenţă), fie pe evaluarea energiei luminoase emise de corpul respectiv (p. optic). <0- P. ceramic = corp de formă piramidală, compus din amestecuri minerale, care se înmoaie la o temperatură fixă, caracteristică; con pirometric, con Seger. PIRQN (< sl.) s. n. Cui din oţel, de dimensiuni mai mari. PIRON] (< piron) vb. IV tranz. 1. A prinde, a fixa cu (sau în) piroane. 2. Fig. A împiedica pe cineva să se mişte; a imobiliza, a înţepeni. 3. Fig. A-şi concentra privirea, mintea, gândul etc. asupra cuiva sau a ceva. PIRONjT, -Ă (< pironi) adj. 1. Fixat în piroane, ţintuit; fig. (despre oameni) nemişcat, imobilizat, înţepenit. 2. Fig. încremenit de emoţie, de durere etc. 3. Fig. (Despre atenţie, gânduri etc.) Concentrat, îndreptat spre... 4. Fig. (Despre ochi sau privire) Fixat, aţintit asupra cuiva sau a ceva. PIRQP (< germ., fr.; {s} gr. piropes „roşu ca focul") s. n. Varietate alumino-magneziană de granat. Are culoarea roşie, rar neagră, luciu sticlos şi este un mineral rar, utilizat ca piatră semipreţioasă. PIROPLASMQZĂ (< fr.) s. f. (MED. VET.) Denumire generică dată unui grup de boli provocate de paraziţi monocelulari care atacă globulele roşii din sânge şi produc febră mare. Se transmite prin căpuşe şi este frecventă la taurine, cabaline şi ovine. PIROSCOP (< fr. (i>; {s> piro- + gr. skopein „a examina") s. n. Dispozitiv pentru determinarea aproximativă a temperaturilor înalte. PIROSFERĂ (< fr. {i>; {s} piro- + gr. sphaira „sferă") s. f. Termen generic al interiorului globului terestru, unde materia există în stare topită şi care reprezintă sursa proceselor magmatice. PIROSTAT (< fr.; {s} piro- + gr. statos „care stă“) s. n. Aparat de supraveghere şi de menţinere constantă a temperaturii într-o cameră de ardere sau într-un cuptor industrial. PIROSTRjE (< ngr.) s. f. (Mai ales la pl.) 1. Unealtă de gospodărie făcută dintr-un cerc sau un triunghi de fier sprijinit pe trei picioare, folosită ca suport pentru ceaunul sau oala pusă la foc. 2. Cunună care se pune pe capul mirilor în timpul oficierii slujbei pentru căsătoria religioasă. Expr. A-(şi) pune pirostriile = a (se) căsători. PIRQŞCĂ (< rus.) s. f. Preparat culinar, asemănător colţunaşului, făcut din cocă umplută cu carne, cartofi, brânză, varză etc. PIROTEALĂ (< piroti) s. f. v. Picoteală. PIROTEHNIC, -Ă (< fr. {i}) adj., s. f. 1. Adj. Care ţine de pirotehnie, privitor la pirotehnie; produs prin pirotehnie. 2. S. f. Pirotehnie. PIROTEHNIE (< fr.; {s} piro- + gr. tekhne „meşteşug") s. f. Tehnica fabricării materialelor şi a dispozitivelor de iniţiere a exploziilor la proiectile, la mine etc.; pirotehnică. ♦ Tehnica folosirii şi a producerii focului de artificii. PIROTŞRMIC, -Ă (< fr. fi}; {s} piro-+ gr. thermos „cald") adj. (Despre procese, instalaţii etc.) Care dezvoltă căldură prin ardere. PIROTJ vb. IV intranz. 1. A dormita, a moţăi, a picoti. 2. A boli; a lâncezi; a tânji. PIROTjNĂ (< fr.) s. f. Sulfură naturală de fier, cristalizată în sistemul hexagonal, de culoare galbenă-închisă cu reflexe roz-brune, slab magnetică. Se utilizează, alături de pirită, la prepararea acidului sulfuric. PIROUâ [pirue], Georges (n. 1920), scriitor elveţian de limbă franceză. Eseuri despre Proust, Pirandello şi C. Pavese. Romane („Focuri şi locuri", „Pentru gloria sa"). PIROXENI (< fr. {i}; {s} piro- + gr. xenos „străin") s. m. pl. Grup de silicaţi naturali de fier, magneziu, calciu, aluminiu, sodiu etc., cristalizaţi în sistemul monoclinic sau rombic, de culoare care variază de la verde până la negru, cu luciu sticlos şi cu clivaj caracteristic după două direcţii. Sunt minerale constituente importante ale rocilor magmatice bazice şi ultrabazice. Există p. alcalini şi alcalino-pământoşi. PIROXENIT (< fr. {i}) s. n. Rocă intrusivă ultrabazică, alcătuită mai ales din piroxeni şi care se găseşte asociată, de obicei, cu peritoditele şi gabrourile. PIROXILINÂ (< fr. ffl; fe} piro- + gr. xylon „lemn") s. f. Amestec de esteri nitrici ai celulozei, folosit în industrie la fabricarea explozivilor, a colodiului, a celuloidului etc. PIRPIRIU, -IE (< tc.) adj. (Şi subst.) 1. Nedezvoltat, pipernicit, jigărit, sfrijit. 2. îmbrăcat sărac, cu haine subţiri şi proaste. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Subţire, sărăcăcioasă. PIRQUET [pirke], Clemens von ~ (1874-1929), medic austriac. Cercetări de bacteriologie şi imunologie. A dezvoltat tehnica studiului reacţiilor cutanate la tuberculină şi a introdus conceptul de alergie (1906). Contribuţii importante în pediatrie. PIRU, Alexandru (1917-1993, n. Mărgineni, jud. Bacău), critic şi istoric literar român. Prof. univ. la Bucureşti şi Craiova. Discipol al lui G. Călinescu. A abordat, în egală măsură, toate perioadele literaturii, cu precizie analitică, erudiţie şi cult pentru amănunt. Monografii („G. Ibrăileanu", „C. Negruzzi"), sinteze („Literatura română veche", „Literatura română premodernă", „Panorama deceniului literar românesc 1940-1950". „Poezia românească contemporană", „Istoria literaturii române de la origini până la 1830“, „Istoria literaturii române de la început până azi"). Culegeri de articole („Varia"). Romanul „Cearta". PIRUETĂ (< fr.) s. f. Rotire a corpului în jurul axei sale pe un singur Alexandru Piru 365 PISANO picior, pe vârf sau călcâi, pe loc sau în deplasare (în baletul clasic, patinaj şi gimnastică, aruncarea discului, ciocanului etc.); figură de dans care constă în această rotire. PIRUM, cetate geto-dacică situată, potrivit izvoarelor antice, în zona centrală a terit. României. Neidentificată. PIRUVIC adj. Acid ~ = acid organic, compus intermediar în metabolismul glucidelor şi în fermentaţia alcoolică, provenit din degradarea glucozei. PISA (lat. pinsare) vb. I tranz. 1. A zdrobi cu ciocanul, cu pisălogul, a transforma în praf sau a mărunţi o substanţă. 2. Fig. A plictisi, a sâcâi pe cineva, insistând exagerat asupra unui lucru. 3. Fig. A bate tare pe cineva. PISA, oraş în VNV Italiei (Toscana), pe Arno, la 69 km VSV de Florenţa, în apropiere de M. Ligurică; 89,6 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Constr. aeronautice, de motoare, de maşini-unelte şi de material feroviar; ind. mat. de constr., textilă, a sticlăriei, ceramicii, porţelanului, chimico-farmaceutică. Universitate (1343). Muzeul Naţional San Matteo (1949) deschis în cadrul mănăstirii benedictine cu acelaşi nume. Centru turistic. Monumente: Domul (1063-1118, cu refaceri din sec. 14), Baptisteriul (1152, cu completări din sec. 14), Turnul/ Campanila de formă circulară (1173, completat în 1372), cu o înălţime de 58 m, faimos prin înclinarea lui faţă de axa verticală, Turnul/ Campanila Vasari (1570-1572), bisericile San Michele (990), Santa Cecilia (1103), Santa Catarina (1251-1300), Santa Maria della Spina (1323-1333), San Stefano (1565-1569), Palazzo dei Medici (sec. 13-14), Palazzo Reale (1559), Palazzo dei Cavalieri (1562), Casa lui Galilei ş.a. Muzee. Piaţa Domului face parte (din 1987) din patrimoniul cultural universal. Fundată probabil de liguri, centru etrusc (sec. 4 Î.Hr.), a fost ocupat de romani, care au instituit aici o colonie (179 î.Hr.) şi apoi un municipiu (89 î.Hr.). Oraş liber (1081); după înfrângerea suferită (în 1284) din partea Genovei decade; intră sub stăpânirea familiei Visconti (1399-1402) şi apoi a Florenţei (1406). Important centru comercial (din sec. 9), a avut conflicte cu Genova şi Veneţia pentru supremaţie în comerţul maritim. Aici a avut loc în 1409, în timpul Marii Schisme, conciliu! ecumenic, care l-a ales ca papă pe Alexandru V. A intrat în componenţa Italiei în 1860, împreună cu Marele Ducat al Toscanei, în care fusese încorporată (1815). Tumul/Campanila din Pisa PISANELLO (Antonio di Puccio di Cerreto Pisano, zis il ~) (c. 1390-c. 1455), pictor şi medalist italian. Elevul lui Gentile da Fabriano. Fresce („Sf. Gheorghe eliberând prinţesa de Trape-zunt“ în Palatul dogilor din Veneţia, la bisericile San Fermo şi Santa Anastasia din Verona), portrete („Lionello d’Este", „Ginevra d’Este") şi compoziţii de şevalet („Vânătoarea Sf. Hubert“) de un gust rafinat, cu un desen ondulat şi graţios şi detalii realiste. Medalii remarcabile prin puritatea desenului („împăratul loan VIII Paleolog"). PISANI, familie nobiliară veneţiană amintită din sec. 10. Mai importanţi: 1. Niccold (sec. 14), amiral. A învins o flotă genoveză la Alghero (1353); 2. Vettore (1324-1380), amiral. Fiul lui P. (1). Cunoscut ca unul dintre cei mai mari conducători ai Veneţiei. A luptat în al patrulea război împotriva Genovei (1378-1381), obţinând victorii la Cattaro (Kotor) şi Sebenico (Sibenik) (1378) şi capturând portul Chioggia (1380). Pisanello. Portretul Ginevrei d’Este PISANI, Vittore (1899-1991), lingvist italian. Prof. univ. la Milano. Specialist în limbile indo-europene („Lingvistica indo-europeană“, „Geolingvistica şi limbile indo-europene“). PISANIE (< sl.) s. f. Inscripţie săpată în piatră, în lemn sau pictată direct pe zid deasupra uşii principale la intrarea într-o biserică (sau la o clădire foarte veche), în care sunt consemnate datele importante privind hramul, ctitorul, donatorul, meşterul, data ridicării etc. PISANO, familie de sculptori italieni care au întemeiat la Pisa prima mare şcoală de sculptură italiană: 1. Nicola P. (c. 1220-c. 1283). Basoreliefuri şi sculpturi care constituie o sinteză originală, plină de forţă, a statuarei antice, a sculpturii bizantine şi a goticului francez (reliefurile amvonului Baptiste-riului din Pisa, 1260). Autor al celebrei „Fontana Maggiore" din Perugia. 2. Giovanni P. (c. 1245-c. 1314), arhitect şi sculptor. Fiul lui P. (1). A realizat seria de statui, de factură gotică, pentru faţada Domului din Siena, amvonul Domului din Pisa, monumentul funerar Nicola Pisano. Amvonul Baptisteriului din Pisa Andrea Pisano. Detaliu de pe prima poartă a Baptisteriului din Florenţa PISAR 366 al Margheritei de Brabant din Genova, amvonul bisericii din Pistoia etc. Prin îmbinarea de realism şi de expresionism gotic, opera lui a dominat sculptura italiană din Trecento. 3. Andrea P. (pe numele adevărat Andrea da Pontedera) (c. 1290-c. 1349), sculptor şi arhitect. A construit Catedrala din Orvieto. în sculptura sa, gotică, se resimte echilibrul clasic. Basoreliefuri pe prima poartă a Baptisteriului şi pe campanila Domului din Florenţa. 4. Nino P. (c. 1315-c. 1368), sculptor. Fiul lui P. (3). A realizat „madone" în maniera statuarei gotice franceze („Madona cu pruncul", la Florenţa). PISAR (< sl., pol.) s. m. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Secretar (domnesc); grămătic, diac. PISAREV, Dmitri Ivanovici (1840-1868), critic literar şi publicist rus. Unul dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai nihilismului rus. Colaborator de seamă al revistei radicale „Cuvântul rus" (la începutul anilor ’60). Pamfletul său „Guvernul rus sub protecţia lui Schedo-Ferroti", în care lua apărarea lui Herzen, i-a atras arestarea şi închisoarea la fortăreaţa Petropavlovsk (1862-1867). Promotor al realismului în estetică („Distrugerea esteticii"). PISĂLQG, -OAGĂ (< pisa) subst., adj. 1. S. n. Unealtă casnică rotunjită ca o măciucă la capăt, folosită pentru pisat în piuă (1). 2. Adj., s. m. şi f. (Fam.) (Persoană) care plictiseşte pe cineva, insistând exagerat asupra unor lucruri, a unor probleme etc. PISĂLOGEALĂ (< pisălog) s. f. (Fam.) Faptul de a pisălogi; sâcâială, plictiseală. PISĂLOG! (< pisălog) vb. IV tranz. (Fam.) A pisa (2). PISC s. n. 1. Punct dominant, de formă ascuţită, pe o culme muntoasă, care se ridică deasupra unei văi sau a unei depresiuni; p. ext. vârf. ♦ Ca termen popular (întâlnit frecvent în topinimie) desemnează un interfluviu îngust, terminat în unghi ascuţit, la confluenţa a două pâraie. 2. Capătul de dinainte, ascuţit şi încovoiat în sus, al unei luntre. Se mai numeşte bot(niţă) sau bour. PISCATOR, Erwin (1893-1966), regizor şi teatrolog german. Iniţiator şi organizator al teatrului politic din Berlin (1927-1932). în 1934 a emigrat în U.R.S.S., apoi în Franţa şi S.U.A. Reîntors în ţară după război, a condus teatrul „Freie Volksbuhne" (1962-1966). Erwin Piscator împreună cu B. Brecht, a fundamentat teatrul epic, folosind o serie de inovaţii tehnice (scena turnantă, decorul etajat, proiecţia cinematografică). Viziune expresionistă cu intenţii agitatorice („Hopa, trăim!" de E. Toller, „Aventurile bravului soldat Svejk“ de Brecht, „Hoţii" de Schiller, „Muştele" de Sartre). Eseuri („Teatrul politic"). PISCICOL, -Ă (< fr.; {s} lat. piscis „peşte" + colere „a cultiva") adj. Care ţine de piscicultură sau de pescuit, privitor la peşti, la piscicultură sau la pescuit. PISCICULTOR (< fr.) s. m. Specialist în piscicultură. PISCICULTURA (< fr.) s. f. Ramură a zootehniei care se ocupă cu creşterea (reproducerea, dezvoltarea etc.) peştelui în apele naturale, heleşteie şi iazuri etc. şi cu ansamblul măsurilor pentru sporirea rezervelor piscicole. PISCjNĂ (< fr.) s. f. 1. Bazin cu peşti, amenajat în scop decorativ (într-o grădină, într-un parc etc.) sau în scop productiv. 2. Bazin artificial de înot, acoperit sau în aer liber. în Antichitate, în locuinţele romane foarte luxoase, existau, la începutul erei creştine, bazine rituale în care se făcea botezul prin imersiune (ex. p. din Baptisteriul din Poitiers, sec. 5). PISCU, com. în jud. Galaţi, situată în C. Şiretului inferior; 5 038 loc. (2003). Staţii de c.f. în satele P. şi Vameş. Viticultură. Biserica Maicii Domnului (1785-1786), în satul P. PISCU VECHI, com. în jud. Dolj, situată în SSV C. Desnăţui, pe stg. Dunării; 5 399 loc. (2003). Viticultură. Biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 19), în satul Ghidici. PISCUL BACIULUI v. La Om. PISCUL CRĂSANILOR, înălţime care domină Valea lalomiţei în apropierea satului Crăsani, com. Balaciu, jud. Ialomiţa. Aici s-au descoperit urmele unei aşezări geto-dace (davă) de la sfârşitul celei de-a doua perioade a Epocii fierului (sec. 3-1 î.Hr.). PISEMSKI, Aleksei Feofilaktovici (1821-1881), scriitor rus. Reprezentant al poporanismului. Creaţie prezentând cu ironie sau cu accente acuzatoare idealismul intelectualităţii (nuvela „Păcatul bătrâneţii" — capodopera sa; romanul „Oamenii anilor patruzeci"), problema ţărănească („Schiţe din viaţa ţărănească", romanul „O mie de suflete", drama „O soartă amară") sau emanciparea femeii (romanul „Boieroaica", nuvela „Căsătorie din pasiune"). PISETĂ (< fr.) s. f. Recipient de laborator alcătuit dintr-un balon (de sticlă) şi dintr-un tub care produce un jet subţire de lichid cu care se spală vasele de laborator şi filtrele. PISJCĂ (< pis) s. f. I. 1. Mamifer carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă, moale, de diverse culori, cu cap rotund, bot scurt, maxilare puternice şi gheare retractile (Felis catus)\ (pop.) mâţă. Domesticită, prezintă un mare număr de rase şi de varietăţi (comună, numită şi europeană cu păr scurt, persană, birmaneză, abisiniană, norvegiană de pădure, sphinx, angora, siameză etc.). ^ P. sălbatică = mamifer de pradă înrudit cu pisica, lung de c. 70 cm, cu blană cenuşie-gălbuie, tărcată cu negru şi vârful cozii negru (Felis silvestris). Trăieşte în pădurile de foioase din Europa şi Asia. în lume mai există numeroase alte specii de pisici sălbatice, în general cu un număr mic de exemplare, de exemplu în Africa p. libiană, p. cu picioare negre, p. de deşert în Asia, p.-leopard, p.-pescar, p.-marmorată, în America de Sud p. de pampas, p. lui Geoffroy, p. chiliană, p-andină; unele sunt considerate specii rare, ocrotite de lege. P. de stepă (sau de barcană) = mamifer carnivor (Felis manul) înrudit cu pisica, cu corpul suplu, de c. 50 cm lungime, cu blană cenuşiu-gălbuie cu puţine pete negre, urechi foarte mici, răspândit în regiuni de stepă şi de semideşert, de la Marea Pisica de mare 367 PISTĂ Caspică şi până în centrul Chinei. P-tigru v. serval. -O- Expr. A avea ochi de pisică = a vedea foarte bine. 2. Pisică-de-mare = peşte selacian marin, ovipar, cu corpul turtit dorsoventral, lipsit de solzi, de c. 60-100 cm lungime, cu un spin veninos în coadă. Există mai multe specii; în Marea Neagră trăieşte Trygon pastinaca. II. (TEHN.) 1. Dispozitiv pentru agăţarea şi declanşarea berbecului de sonetă cu cădere liberă. 2. Căruciorul unei maşini de ridicat. 3. Mănunchi de sârme din oţel folosit la curăţarea utilajelor de foraj. PISIDES, Georgios (prima jumătate a sec. 7), poet bizantin. L-a însoţit pe împăratul Herakliu I în lupta împotriva perşilor (622). Continuator al poeziei profane bizantine, a iniţiat o nouă şcoală poetică, ce renunţă la hexametru în favoarea epigramei. Poeme epice cu conţinut istoric sau filozofic („Hexaeme-ron“, „Cosmogonia"). Epigrame excelând ca formă. PISIDIA, regiune istorică în S Asiei Mici, pe teritoriul actual al Turciei, învecinată cu Licia (SV), Caria (V), Frigia (N), Licaonia (E) şi Pamfilia (S). Inclusă în Imperiul Persan (sec. 6-4 Î.Hr.), cucerită de Alexandru cel Mare (333 Î.Hr.), P. aparţine în epoca elenistică Regatului Seleucid (din 301 Î.Hr.), Pergamului (188-133 î.Hr.). Anexată de către provincia romană Cilicia (101 î.Hr.) şi ulterior de către Galatia (25 î.Hr.). Sub împăratul Vespasian, în 74 d.Hr., a făcut parte din Licia şi Pamfilia. împăratul Diocletian a constituit provincia P., pe care a inclus-o în dioceza Asia (c. 297), devenind mai târziu centrul themei bizantine Anatolia. în timpul stăpânirii bizantine a continuat a fi o zonă de revolte. în 1204, bizantinii au cedat turcilor controlul regiunii. PISISTRATE (PEISISTRATOS) (c. 600-527 î.Hr.), tiran al Atenei (c. 560-559, 556-555, 546-527 Î.Hr.). A cucerit puterea prin forţă; răsturnat şi exilat de două ori, şi-a restabilit definitiv autoritatea după 10 ani. A Înfăptuit o serie de reforme, încurajând comerţul, agricultura, artele, care au contribuit la înflorirea economică, socială, politică şi culturală a Atenei, punând bazele hegemoniei ateniene din sec. 5 î.Hr. A construit temple, a instaurat cultul lui Dionysos şi a favorizat Jocurile panateene. PISO, familie plebeiană din Roma antică. Mai importanţi: 1. Caius Calpur-nîus (?-65), orator şi om politic. Condamnat la exil de către Caiigula (40), consul sub Claudius (41), prieten al lui Seneca, a fost iniţiatorul unei coaliţii împotriva lui Nero. Descoperit, s-a sinucis. 2. Cnaeus Calpumius (?-20), om politic roman. Consul (7 î.Hr.), guvernator al Africii şi Hispaniei Tarraco-nensis. Guvernator al Siriei (17-19) intră în conflict cu Germanicus. S-a sinucis în urma unui răsunător proces la Roma, în care-şi pledase nevinovăţia. PISO, loan (n. 1944, Petroşani), istoric şi arheolog român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Director general (din 1997) al Muzeului Naţional de Istorie al Transilvaniei. Contribuţii importante în istoria romană („Fasti provinciae Daciae I Die senatorischen Amtstroger", „Inscriptions dApulum (Inscriptions de la Dacie Romaine III—V), „Das Jupiterheiligtum vom Carnuntum I, Die Inschriften"). PISO, Ion (n. 1926, Bucureşti), tenor român. Prim-tenor la operele din Cluj şi Bucureşti. Carieră internaţională (Moscova, New York ş.a.) în opere de Donizetti, Verdi („Rigoletto", „Traviata", „Trubadurul"), Puccini („Tosca", „Madam Butterfly") sau din sec. XX (Britten). Turnee în Europa, Orientul Mijlociu şi Statele Unite. Activitate de muzică de cameră. Filme muzicale („Povestirile lui Hoffmann", „Madam Butterfly"). PISO AR (< fr.) s. n. Vas (de faianţă) montat pe un perete sau pe o construcţie independentă special amenajată, folosit de bărbaţi pentru urinat; p. ext. parte a closetului public în care sunt instalate astfel de vase. PISQI (< pisică) s. m. Pui (mascul) de pisică; cotoi mic. PISOLjT (< fr. (i>; {s} gr. pisos „mazăre" + lithos „piatră") s. n. 1. Agregat de minerale (calcit, minereuri de fier şi de mangan etc.) alcătuit din formaţii sferoidale cu diametrul de peste 2 mm, care se depune în apele termale cu un conţinut concentrat de bicarbonat de calciu. 2. Roci alcătuite din astfel de agregate minerale. PISSARRO, Camille (pe numele adevărat Jacob Abraham) (1830-1903), pictor şi grafician francez. Reprezentant al impresionismului. Discipol al lui Corot şi Courbet. Peisaje în care a evocat poezia peisajului rustic („Acoperişuri roşii", „Primăvara"), animaţia marilor artere ale Parisului („Efect de noapte, bulevardul Montmartre") sau din provincie („Pod din Bruges"). Atras de neoimpresionism („Piaţa Teatrului Naţional"), expune cu Seurat şi Signac. Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. Geo Pistarino PISTARD (< fr.) s. m. Ciclist specializat în cursele pe pistă, pe velodrom. PISTARINO, Geo (n. 1917), istoric italian. Prof. univ. la Genova. Fondator şi director (până în 1989) al Institutului de Medievistică, în cadrul căruia a format o importantă şcoală de specialişti în domeniul paleografiei latine. Iniţiator al unor ediţii de documente medievale, multe dintre ele privind istoria Mării Negre şi a Mediteranei Orientale („Chilia genovezilor la gurile Dunării", „Genovezii Orientului"). M. de onoare al Acad. Române (1992). PjSTĂ (< fr.) s. f. 1. Fâşie de teren amenajată în mod corespunzător pentru o circulaţie cu caracter special (ex. p. de decolare-aterizare). ♦ Suprafaţă în linie dreaptă sau circulară, amenajată pentru competiţii de atletism, alergări, canotaj, ciclism etc. 2. Fig. Direcţie, curs (care conduce spre un anumit scop). 3. P. sonoră = fâşie îngustă de-a lungul unei pelicule cinematografice, pe care sunt înregistrate dialogul şi muzica filmului sub forma unei succesiuni de dungi paralele de diferite grosimi. ♦ (La magnetofon şi casetofon) Fiecare dintre traseele înguste şi Camille Pissarro. Autoportret PISTIL1 368 paralele ale unei benzi magnetice pe care se poate face o înregistrare. PISTjL1 (< fr. {i>; {s> lat. pistillus „pilon") s. n. 1. Organul femei reproducător al florii, aşezat în partea centrală, format dintr-una sau din mai multe cârpele. Este diferenţiat în trei părţi: ovar, stil şi stigmat. Sin. gineceu (3). 2. Obiect din sticlă, din porţelan etc., folosit pentru pulverizarea şi omogenizarea diferitelor substanţe chimice sau farmaceutice în mojar. PISTjL2 (< tc.) s. n. Pastă consistentă de fructe, uscată, în formă de foaie. PISTOIA, oraş în N Italiei (Toscana), pe râul Ombrone, la 28 km NV de Florenţa; 84,2 mii loc. (2001). Nod feroviar şi rutier. Ind. metalurgică, constr. de maşini pentru transport, a cimentului, sticlăriei, textilă, chimică, a ceramicii, încălţămintei; şi alim. Tăbăcării. Monumente: catedrala rbmanică (sec. 12-13), Baptisteriul (1338-1359), construit după planurile lui Andrea Pisano, Primăria (1294-1385), bisericile San Andrea (sec. 12), San Francesco al Prato (1294-1394), Santa Maria delle Grazie (1452-1469), Madonna delPUmilită (1494-1519), Palazzo Pretorio (1367). Turism. în Antichitate s-a numit Pistoria. Aici a fost înfrânt Catilina (62 Î.Hr.) de către forţele senatoriale. Ocupat de goţi (sec. 5), longobarzi (sec. 6), a devenit comitat carolingian (sec. 9). Oraş liber (1107), a intrat în stăpânirea oraşului Lucca (1322) şi a Florenţei (1329). în 1786 aici a avut loc un sinod jansenist îndreptat împotriva autorităţii papale. PISTOIA, Cino da ~ (pe numele adevărat Cino dei Sighibuldi) (1270— 1337), jurist şi poet italian. Versuri elegante („Canzoniere"), în maniera „dulcelui stil nou“. A participat la luptele politice ale vremii sale de partea guelfilor albi. PISTQL1 (< ngr., germ.) s. n. 1. Armă de foc de dimensiuni mici, cu magazie de cartuşe fixă sau amovibilă şi mânuită cu o singură mână. Inventat în sec. 16 (pentru cavalerie), i s-au adus îmbunătăţiri în sec. 19 (1835, de S. Colt şi 1851, de R. Adams). ^ P.-mitralieră = armă automată uşoară cu ţeavă scurtă şi cu bătaie mai mică decât a puştii-mitraliere. Inventat de H. Borchardt (1893) şi perfecţionat de G. Luger (1900). Sin. automat. P. de rachete (sau de semnalizare) = p. cu care se trag rachetele de semnalizare. P. portbandulă = p. cu ţeavă lungă, care aruncă o bandulă purtătoare a unei parâme pentru salvarea naufragiaţilor sau a unei parâme de remorcă. 2. (TEHN.) Aparat portativ având forma de p. (1), folosit pentru diferite operaţii tehnologice. P. de metalizat = aparat portativ pentru metalizarea suprafeţei obiectelor metalice sau nemetalice. P. de vopsit = aparat pulverizator pentru vopsirea prin stropire a suprafeţelor. PISTOL2 (< fr.) s. m. Veche monedă de aur din sec. 16 (franceză, italiană, engleză, spaniolă etc.), a cărei valoare a variat în funcţie de epocă. PISTOLAR (< pistoP) s. m. 1. Persoană specializată în tragerile cu pistolul (termen folosit în special în western-uri). ♦ Sportiv specializat în probele de tir cu pistolul. 2. (Peior.) Persoană care foloseşte (în mod ilegal) pistolul. PISTOLET (< fr.) s. n. Armă de foc semiautomată, de dimensiuni mici, mânuită cu o singură mână. Spre deosebire de revolver, p. are magazia de cartuşe cu încărcătorul montat în pat. PISTQN (< fr., it.) s. n. 1. Organ de maşină, în general de formă cilindrică, care contribuie la transformarea energiei fluidului din cilindrul motorului termic în energie mecanică sau a energiei mecanice în energia fluidului, la pompe compresoare etc. 2. Instrument muzical de suflat, confecţionat din alamă, asemănător cu trompeta. ♦ Clapă mobilă care deschide sau închide un orificiu la unele instrumente de suflat. PISTON, Walter (1894-1976), compozitor american. Prof. la Harvard. Considerat un „Brahms american" al generaţiei sale. Tehnici moderne îmbinate cu tentative de asimilare a jazului, apoi poziţie neoclasică şi conservatoare, caracterizată de simplitate, claritate a temelor şi stilul direct, iar în final manieră inspirată de un lirism cald şi colorat. Opt simfonii, concerte (pian, vioară, violă, clarinet), muzică de cameră. Tratate de contrapunct, de armonie şi de analiză. PISTONA (< fr.) vb. I tranz. 1. A extrage ţiţeiul dintr-o gaură de sondă, cu ajutorul unui piston special. 2. (Fam.) A insista, a stărui pe lângă o persoană, pentru a afla sau a obţine ceva. PISTONFON (< fr.; {s} fr. piston + gr. phone ,,sunet“) s. n. Dispozitiv de etalonare a microfoanelor în domeniul frecvenţelor joase. PISTRUI (< sl.) s. m. Mică pată brună sau gălbuie pe piele (mai ales la oamenii blonzi sau roşcaţi). PISTRUIAT, -Ă (< pistrui) adj. 1. Care are pistrui pe piele. 2. Pestriţ, împestriţat. PIŞCĂ vb. I 1. Tranz. A ciupi pielea cuiva cu vârful degetelor sau cu unghiile. ♦ A ridica cu vârful degetelor coardele unor instrumente muzicale şi a le da drumul pentru a le face să vibreze. 2. Tranz. (Despre insecte) A înţepa, a muşca. ♦ (Despre plante urticante) A urzica. ♦ Fig. A înţepa cu vorba, a tachina, a şfichiui. 3. Tranz. A rupe puţin câte puţin din ceva. ♦ (Fam.) A sustrage pe nesimţite un bun material; a şterpeli, a ciupi. 4. Tranz. şi intranz. (Despre vânt, frig etc.) A provoca o senzaţie dureroasă, ca de înţepătură, de ardere. ♦ Tranz. (Despre brumă, ger etc.) A vătăma parţial frunzele sau fructele plantelor. 5. Tranz. şi intranz. (Despre băuturi alcoolice, mâncăruri condimentate etc.) A produce o senzaţie de usturime, de înţepătură (pe limbă, în nări). PIŞCĂ s. f. Dispozitiv format dintr-o parâmă de sârmă legată la un cazic de Pistoia. Domul şi Primăria 1P ■R 369 pe mal şi folosit la întoarcerea navelor fluviale la coturile pronunţate. PIŞCĂTOR, -OARE (< pişcă) adj. 1. Care pişcă, înţeapă; înţepător. ♦ Fig. Care conţine o critică (tăioasă); şfi-chiuitor, muşcător. 2. Care ustură; iute, picant. PIŞCĂTURĂ (< pişcă) s. f. 1. Faptul de a pişcă; ciupitură. ♦ înţepătură, muşcătură de insectă. ♦ Fig. Vorbă usturătoare; ironie. 2. Bucăţică, fărâmă ruptă din ceva; urmă rămasă la locul din care s-a scos această bucăţică. ♦ (Pop.) Crestătură făcută în urechile unor animale pentru a le însemna. PIŞCHIA, com. în jud. Timiş, situată în C. Vingăi, pe râurile Băcin şi Măgheruş; 2 827 loc. (2003). Staţie de c.f. (în satul P.) şi haltă de c.f. (Bencecu de Jos). Viticultură. Centru de ţesături şi cusături populare. Satul P. apare menţionat documentar în 1333. PIŞCOLT, com. în jud. Satu Mare, situată în C. Cărei, la graniţa cu Ungaria; 3 179 loc. (2003). Staţie de c.f. (în satul Resighea). Viticultură. în satul P., menţionat documentar în 1329, se află o biserică reformată a cărei construcţie datează din sec. 15. PIŞCQT (< magh.) s. n. Biscuit cu porozitate mare, din aluat moale, preparat din făină, ouă şi zahăr, cu ingrediente, având, de obicei, o formă alungită. PIŞICHER (< tc.) s. m., adj. (Fam.) (Om) priceput la şmecherii; şiret, şarlatan, sforar. PIŞLEAG s. n. Cuiul care uneşte obezile roţilor de la car. PITAC1 (< rus., ser.) s. m. 1. Monedă rusească de argint sau de aramă. 2. Monedă austriacă de argint, care a circulat şi în Ţările Române în sec. 18. 3. (Pop. şi fam.) Ban, monedă de mică valoare. PITAC2 (< sl.) s. n. (înv.) 1. Diplomă de boierie, decret de ridicare în rangul boieresc. 2. Ordin, decret, poruncă scrisă. 3. Scrisoare. PITAGORA (PYTHAGORAS) (c. 570 - c. 500 î.Hr.), matematician, filozof şi Pitagora doctrinar religios grec. Originar probabil din Samos. Figură învăluită în mister şi legendă încă de pe vremea lui Platon. Stabilit în S Italiei, la Crotona, este posibil să fi întemeiat aici o societate religioasă, unde a propovăduit doctrina transmigrării sufletelor şi deci a înrudirii dintre toate fiinţele vii; totodată, a iniţiat cercetări ştiinţifice, descoperind teorema ce-i poartă numele şi formulând doctrina potrivit căreia toate lucrurile sunt numere. Nu este exclus însă ca teoriile filozofice şi matematice legate de numele lui să fie dezvoltări ale urmaşilor săi. Oricum, tradiţia inaugurată de P., primul care s-a autonumit „filozof" (iubitor de înţelepciune), avea să-şi lase amprenta în filozofia greacă asupra lui Empedocles, Platon şi a neoplatonici-enilor târzii. V. pitagoreism. — Teorema lui P. = teoremă conform căreia într-un triunghi ABC dreptunghic în A, pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor (BC2 = AB2 + AC2). PITAGOREIC, -Ă (< germ.) adj., s. m. pl. 1. Adj. Care ţine de şcoala lui Pitagora; pitagoric. -O- Numere pitagoreice (sau pitagorice) = trei numere naturale pentru care suma pătratelor a două numere este pătratul celui de-al treilea număr (ex. 3, 4 şi 5). 2. S. m. pl. Adepţii lui Pitagora. PITAGOREISM (PITAGORISM) (< germ., după fr.) s. n. Mişcare religioasă şi filozofică din Grecia antică iniţiată de Pitagora în sec. 6 î.Hr. şi atingând în dezvoltarea sa istorică un larg evantai Pitac1 (1.) Avers Revers PIT BULL TERRIER de interese legate de politică, misticism, muzică, matematică şi astronomie. Numitorul comun pentru pitagoricieni, de-a lungul secolelor, a rămas adeziunea la numele, credinţele şi practicile religioase şi ştiinţifice ale întemeietorului: nemurirea şi transmigrarea sufletelor; ascetismul; regulile dietetice şi conduita morală prin care sufletul se purifică şi intră în comuniune cu cosmosul divin; concepţia că toate lucrurile sunt numere, Universul fiind esenţialmente matematic, şi, deci, legarea posibilităţii cunoaşterii naturii de matematică. Deşi pitagoricienii s-au scindat destul de devreme în „acusmatici" sau „pitagorişti", preocupaţi mai mult de latura mistică şi rituală, şi „matematici", reprezentând latura ştiinţifică, în general, combinaţia dintre religie, matematică şi filozofie a rămas o caracteristică esenţială a p. şi a exercitat o atracţie deosebită asupra filozofilor greci. PITAGORIC, -Ă (< fr., it.) adj., s. m. Pitagoreic. PITAGORISM (< fr.) s. n. Pitagoreism. PITAR (< pită) s. m. (în Evul Mediu) Dregător însărcinat cu pregătirea şi cu distribuirea pâinii la curtea domnească în Moldova, iar în Ţara Românească şi cu îngrijirea caretelor curţii domneşti. ^ Mare (sau vel) p. = boier de divan care supraveghea brutăria domnească şi care avea în subordine mai mulţi pitari. P|TĂ (< bg.) s. f. (Pop.) Pâine (1). ♦ Fig. Hrană; p. ext. slujbă, funcţie. PIT BULL TERRIER (< engl.) subst. Rasă de câine creată prin încrucişări succesive ale buldogului cu diverşi terrieri şi, prin selecţie (realizată îndeosebi în S.U.A.), orientată predominant spre obţinerea de câini de luptă (realizate în Marea Britanie). Este îndeaproape înrudit cu bull-terrierul şi cu staffordshire terrierul englez şi cu cel american (amstaff). Scund şi îndesat, cu musculatura puternică, este foarte Pit Buil Terrier PITCAIRN 370 rezistent, cu maxilare puternice, ochi rotunzi, depărtaţi unul de celălalt; înalt de 43-48 cm, cu greutate de 14-27 kg. Blana este scurtă, aspră, lucioasă, de culori diferite. Fiind considerată o rasă agresivă, periculoasă (deşi acest comportament nu este înnăscut, ci se datorează unei educaţii necorespunzătoare), în majoritatea ţărilor europene (inclusiv România) există restricţii legate de deţinerea lor şi de reproducere. Tot din acest motiv, rasa nu a fost omologată în Europa. PITCAIRN [pjtke:n], mic arhipelag vulcanic în SE Polineziei (Oc. Pacific), format din patru insule: Pitcairn (4,7 km2), Henderson (31 km2), Ducie (1,4 km2) şi Oeno (0,4 km2); descoperită (1767) de amiralul P. Cartelet. Ins. P. este locuită (47 loc., 2002) de descendenţi ai marinarilor englezi, răzvrătiţi, de pe vasul „Bounty“, conduşi de Christian Fletcher, şi ai femeilor tahitiene, care i-au însbţit. Au fost mutaţi, în 1856, pe ins. Norfolk, dar unii dintre ei s-au întors în P. după şapte ani. Portocali, ananas, batate, pescuit. Posesiune britanică (din 1838). Centrul administrativ: Adamstown. PITCH LAKE [pit/ leik], lac asfaltic în SV ins. Trinidad (M. Caraibilor), singurul depozit de asfalt natural exploatat din lume; 46 ha. PITEAS v. Pytheas. PITECANTROP (< fr. {i}; {s} gr. pithekos „maimuţă" + anthropos ,,om“) s. m. Reprezentant al lui Homo erec-tus, descoperit de E. Dubois, în 1891, lângă Trinil, în ins. Java, care a trăit în urmă cu c. 700 000 ani şi care prezenta caractere intermediare între Homo habilis şi Homo sapiens (Homo erectus Javanensis). Studiile antropologice efectuate au stabilit că p. era adaptat atât la viaţa terestră, cât şi la cea arboricolă; avea calota craniană turtită ca a maimuţelor, osul frontal avea o proeminenţă continuă, dar capacitatea craniană era mai mare decât a maimuţelor; dantura era de tip simian, iar femurul avea o formă absolut asemănătoare cu cea omenească. PITEOS (PYTHEOS) (sec. 4 Î.Hr.), arhitect şi sculptor grec. A participat la realizarea Mausoleului din Halicarnas şi a templului zeiţei Atena Polias din Priene. Autor al unui tratat de arhitectură folosit de Vitruviu. PITEŞTI 1. Câmpia Piteştiului, unitate de câmpie înaltă, situată în partea central-nordică a Câmpiei Române, având formă de evantai, alcătuită din poduri de terase ale căror altitudini descresc de la 278 m în N, la 180 m în S. Acoperită predominant cu soluri argiloiluviale luvice, cu petice de soluri brun-roşcate. Fragmentată de râurile Cotmeana, Teleorman, Dâmbovnic, Mo-zacu, Neajlov ş.a. 2. Lac de acumulare creat pe râul Argeş (în arealul municipiului Piteşti), cu scop hidroenergetic şi de alimentare cu apă, dat în folosinţă în 1971. Volum: 4,5 mii. m3. Cunoscut şi sub numele Piteşti-Prundu. 3. Municipiu, reşed. jud. Argeş, situat pe terasele de pe dr. râului Argeş, în zona de confl. cu Râul Doamnei; 174 736 loc. (2003). Nod feroviar şi rutier (legat de Bucureşti printr-o autostradă de 114 km, dată în folosinţă în 1969). Două centrale electrice şi de termoficare. Hidrocentrală (7,7 MW) dată în folosinţă în 1972. Constr. de utilaj greu de motoare şi transformatoare electrice, de poduri metalice. Combinate de prelucr. a lemnului (mobilă, cherestea, placaj, plăci fibrolemnoase, parchet), de articole tehnice din cauciuc, petrochimic. Rafinărie de ţiţei. Fabrici de stofe, tananţi, încălţăminte, textile, produse alim. Tipografie. La 16 km NE, în oraşul Mioveni, se află uzina de autoturisme „Dacia". Universitate (1962). Teatrul .Alexandru Davila" (1948). Muzeu judeţean (1956) cu colecţii de arheologie, istorie, artă modernă şi contemporană, ştiinţele naturii. Muzeu de artă. Muzeul Pomiculturii şi Viticulturii. Expoziţie de artă naivă. Parcul natural Trivale (27 ha), amenajat în 1900 şi reamenajat în 1967. Expoziţie anuală florală „Simfonia lalelelor" (în luna mai, din 1977). Menţionat documentar la 20 mai 1388, iar ca oraş la 16 aug. 1481. Declarat municipiu la 17 febr. 1968. Monumente: bisericile Sf. Dumitru (1409), Buna-Vestire-Greci (1564, cu Piteşti (3.). Biserica Domnească Sf. Gheorghe Piteşti (3.). Centrul oraşului 371 PITT Pltia modificări din sec. 18) şi Sf. Gheorghe (ctitorie din 1656 a domnului Constantin Şerban Basarab, restaurată în 1875 şi 1966-1968). în incinta Bisericii Domneşti (Sf. Gheorghe) a funcţionat (1700-sec. 19) o şcoală. Schitul Trivale (de călugări) cu biserica Sf. Treime (1672-1674), cu picturi murale interioare din 1731. Atheneul Popular (1870), hanul Gabroveni (1877), Primăria veche (1886), în stil neoclasic, azi muzeu de artă ş.a. PIT| (cf. pitic) vb. IV refl. şi tranz. A (se) ascunde, a (se) pitula; fig. a (se) adăposti. PITIA (PYTHIA) (în mitologia greacă), preoteasa oracolului din Delfi. Prezicerile sale, considerate răspunsuri ale zeului Apolo, erau exprimate în formulări enigmatice (sibilinice). PITIC, -Ă adj., s. m. şi f. I. Adj. 1. (Despre oameni şi animale) Care este foarte mic de statură; (despre plante) nedezvoltat, chircit; (despre obiecte) de dimensiuni (foarte) mici. 2. (Despre unele animale şi plante) Care face parte din specii mici ca dimensiune, care nu Piton1 cresc înalte, ex.: hipopotamul pitic (Choeropsis iiberiensis), palmierul pitic (Chamaerops humiiis), mesteacănul pitic (Betuia nana). II. S. m. şi f. 1. Individ a cărui înălţime este mult inferioară celei mijlocii. V. şi nanism. ♦ Fig. Persoană neînsemnată. 2. Pigmeu (2). 3. (în basme) Personaj de statură mică, isteţ şi vioi. 4. Bufon. PJTICE (< fr.; {s} lat. pythia < gr. puthia < Puthd, nume antic al oraşului Delfi) adj. Jocuri ~ = jocuri organizate la Delfi, în Grecia antică din patru în patru ani, în amintirea luptei legendare a zeului Apolo cu balaurul Piton. Cuprindeau concursuri poetice, dramatice şi muzicale, curse de alergări şi exerciţii de gimnastică. PITIGRILLI (pseud. lui Dino Segre) (1893-1975), scriitor italian. Autor de mare succes în perioada interbelică, a ilustrat în romane erotico-mondene şi spiritual-cinice morala timpului său („Mamifere de lux“, „Centura de castitate", „Fecioara de 18 carate", „Puiul nu se mănâncă cu mâinile"). PITIRIAZIS (< fr.; {s} gr. pityriasis < pityrion „pleavă [de grâu]") s. n. Nume generic dat unor afecţiuni cutanate de origine micotică, care sunt însoţite de o descuamare caracteristică pe un fond sebaceu; mătreaţă. PITIŞ, Marcela (1916-1991, n. Ploieşti), medic endocrinolog român. Prof. univ. la Bucureşti. Cercetări în domeniul terapeuticii bătrâneţii, a hormonilor, obezităţii („Hormonii"). PITMAN [pitmşn] 1. Sîr Isaac (1813— 1897), fonetician britanic. Inventator al primului sistem de stenografiere, care a fost aplicat cu succes. Autor al unor manuale de stenografie. 2. Benjamin (Benn) (1822-1910), fonetician britanic. Frate cu P. (1). Prof. de stenografie, pe care a introdus-o în S.U.A. A fondat (1853) la Cincinnati (Ohio) un institut de fonografie. Pasionat de gravura în lemn, a inventat un procedeu elctrochimic de gravură în relief. PIT06FF [pitof], Georges (1884-1939), actor şi regizor de teatru francez, de origine georgiană. Stabilit la Paris (1905), a montat şi a interpretat, împreună cu soţia sa, Ludmilla P. (1895- 1951), numeroase piese contemporane (A. Strindberg, P. Claudel). A impus pe scenele pariziene piesele lui Cehov, Ibseri, Gorki, O’Neill şi Pirandello. PITON1 (< fr.; n. pr. gr. Python, numele şarpelui fabulos omorât de Apolo) s. m. Gen de şarpe neveninos, constrictor, din familia boidelor, de 4-8,5 m lungime şi c. 100 kg greutate (Python); prezintă rudimente de membre posterioare. Trăieşte în Africa, S Asiei, Australia şi în câteva insule din vestul Pacifului şi se hrăneşte cu mamifere mici. Vânat pentru pielea folosită în industria încălţămintei şi în marochinărie. PITQN2 (< fr.) s. n. Instrument metalic în formă de ţăruş, ţeavă, lamelă, teu etc., de diferite dimensiuni, prevăzut cu orificiu şi inel, care serveşte la asigurarea alpinistului în traseul escaladat; se foloseşte împreună cu coarda şi cu carabiniera. PITON (în mitologia greacă), balaur uriaş, ucis de Apolo la Delfi. în amintirea acestei lupte legendare, aici se organizau, din patru în patru ani, Jocurile pitice, la care luau parte tineri din toate cetăţile greceşti. PITORESC, -EASCĂ (< it.) adj. Care impresionează plăcut prin ineditul elementelor componente, prin aşezare, aspect, colorit etc. ♦ (Despre limbă, stil) Care evocă anumite imagini; expresiv, colorat, variat. ♦ Care reprezintă specificul unei regiuni, zone; care place prin caracterul specific, original. PITOT [pito], Henri (1695-1771), fizician şi hidrotehnician francez. Realizatorul unui aparat (tubul P.) pentru măsurarea presiunii şi a vitezei de curgere a fluidelor. PITPALAC (onomat.) interj., s. m. 1. Interj. Cuvânt care imită strigătul prepeliţei. 2. S. m. (ORNIT.) Prepeliţă. PITT, familie de oameni politici britanici: 1. William P. Senior, conte de Chatham (1708-1778), lider al Partidului Whig (liberal); de mai multe ori ministru şi prim-min. (1766-1768). Artizanul victoriei Marii Britanii în Războiul de 7 Ani şi al lărgirii imperiului colonial în Canada şi India. 2. William P. Junior (1759-1806), lider al „noilor tory“ (conservatori-moderaţi). Fiul lui P. (1). Prim-min. William P. Pitt Senior PITT 372 William P. Pitt Junior (1783-1801; 1804-1806). Unul dintre principalii organizatori ai coaliţiilor statelor europene împotriva Franţei. A instaurat un regim autoritar şi a reprimat răscoala din Irlanda, încorporând teritoriul acesteia la Marea Britanie (1801). Pe plan intern a modernizat politica fiscală. PITT, Brad (n. 1965), actor american de film. Sex-simbol al anilor ’90. Roluri de nonconformist sau de neadaptat, în care afirmă o vocaţie actoricească reală („Cândva pe aici trecea un râu“, „Interviu cu un vampir", „Seven“, „Armata celor 12 maimuţe", „Legendele toamnei", „Sleepers", „Prieten şi duşman", „întâlnire cu Joe Black"). PITTARD [pitar], Eugâne (1867- 1962), antropolog elveţian. Prof. univ. la Geneva. Lucrări de paleoantropologie şi antropologie morfologică; studii privind populaţiile de pe terit. României şi din Pen. Balcanică („Popoarele din Peninsula Balcanilor"). Cercetări asupra Culturii Cucuteni. M. coresp. al Acad. Române (1919). PITTI, familie de negustori florentini. Alături de familia Medici a exercitat o Brad Pitt puternică influenţă în Florenţa (sec. 14-15). Din ordinul lui Luca P. (1394-1472), a început (1440), sub conducerea lui Brunelleschi, construcţia celebrului Palat Pitti din Florenţa terminat în c. 1550 de Bartolomeo Ammannati, azi muzeu. PPTING (cuv. engl.) s. n. (TEHN.) Uzură care se manifestă sub forma apariţiei unor mici gropiţe (ciupituri) pe suprafaţa de contact la rulmenţi, la roţi dinţate, la bandajele roţilor de locomotive sau de vagoane etc. PITTSBURGH [pjtsberg], oraş în NE S.U.A. (Pennsylvania), în bazinul carbonifer al m-ţilor Apalaşi, situat la confluenţa râurilor Allegheny şi Monongahela, care formează râul Ohio; port pe canalul Ohio; 334,6 mii. loc. (2000). Mare nod de comunicaţii. Aeroport. Expl. de cărbuni. Centrală atomoelectri-că. Ind. siderurgică (uzine ale firmei „US Steel Corporation"), de constr. navale, de prelucr. a petrolului, metalurgiei neferoase (aluminiu, plumb), constr. de maşini grele şi de transport, de aparataj electrotehnic, utilaje industriale şi material feroviar, chimică, textilă, alim., a sticlei şi ceramicii. Trei universităţi (1787, 1878, 1900) şi numeroase muzee. Fondat de francezi (1754), cu numele de Fort-Duquesne; capturat de britanici (1759), care i-au dat actualul nume în onoarea lui W. Pitt (1). Târg (1794) şi apoi oraş (1816). PITTIŞ, Florian (n. 1943, Bucureşti) actor şi animator muzical român. Ca actor montează şi joacă în spectacole de succes precum „Cum se numeau cei patru Beatles", „Câinele grădinarului", „Black and White" etc. Pasiunea pentru muzică se transformă într-o a doua profesiune, cea de animator muzical. Publică eseuri, cronică muzicală, realizează seriale de istorie a rockului şi folkului la televiziune şi radio. Component al trupei Pasărea colibri (1992-2001). PITUITRjNĂ (< fr.) s. f. Extract total de hipofiză posterioară, cu acţiune vasopresoare, antidiuretică şi ocitocică. PITULA (TUPILA) (< piti) vb. I refl. şi tranz. A (se) piti, a (se) ascunde. PITULjCE (< pitula) s. f. Pasăre călătoare insectivoră din familia silvide, mai mică decât vrabia, brună-verzuie pe spate şi cenuşie pe pântece cu o dungă de culoare deschisă în dreptul ochilor. Se cunosc circa 40 de specii; la noi sunt mai răspândite p. sfârâitoare (Phylloscopus sibilatrix) şi p. mică (Phylloscopus collybita). îşi face cuibul pe pământ sau foarte aproape de el; iarna migrează spre sud. PITURA (< it.) vb. I tranz. (NAV.) A vopsi cu pitură. PITURĂ (< pitura) s. f. Vopsea pentru nave, care conţine substanţe anticorosive sau antivegetative (pe bază de ulei de in sau de răşini). PITUŢ, Gheorghe (1940-1991, n. Silişte de Beiuş), poet român. Lirică vizionară, de o mare tensiune vitală, pe teme cosmice şi rurale tratate în spirit expresionist („Poarta cetăţii", „Ochiul neantului", „Sunetul originar", „Cine mă apără", „Stelele fixe"). Pitulice Pittsburg. Vedere generală 373 PIUS Dan Piţa PIŢA, Dan (n. 1938, Dorohoi), regizor român de film. Abordează genuri variate, de la filmul de actualitate, uneori cu substrat politic („Filip cel Bun“, „Concurs", „Pas în doi“, „Hotel de lux“), la ecranizări („Tănase Scatiu", „Bietul loanide") şi de la western („Profetul, aurul şi ardelenii", „Pruncul, petrolul şi ardelenii"), la filmul de evocare istorică („Dreptate în lanţuri"). PIŢIGQI s. m. Numele mai multor specii de păsări din câteva familii îndeaproape înrudite, din ordinul passeri-forme, de dimensiuni mici, vioaie, care se hrănesc cu insecte şi seminţe; se întâlnesc în păduri, livezi, parcuri şi grădini. Printre cele mai răspândite în România se numără: P. mare = specie de pasăre insectivoră din familia paride, mai mică decât vrabia, cu cioc scurt şi conic, coadă scurtă, cu pieptul şi capul negru, obrajii albi, spatele albastru-verzui şi cenuşiu, iar pântecele galben (Parus major). Este o pasăre sedentară în România; se hrăneşte cu insectele de pe pomi; îşi face cuibul în scorburi. P. codat = pasăre din familia aegitha-lide, cu coada lungă, ascuţită, cu penajul alb pe cap şi piept şi roşcat pe corp (Aegithalos caudatus caudatus). îşi construieşte un cuib aproape sferic în tufişuri sau prins de crenguţele arborilor. P. bărbos (sau de stuf) = pasăre din familia timalide cu ciocul galben, Piţigoi picioarele negre, bărbia, gâtul şi pieptul albe, spatele brun-deschis şi cu laturile corpului roz-palid (Panurus biarmicus rusticus). Cuibăreşte în stufăriş. PIŢULĂ (< magh.) s. f. Monedă austro-ungară în valoare de zece creiţari, care a circulat şi în Transilvania şi Bucovina. ♦ (Fam.) Monedă de valoare redusă; para, gologan. PIUA (< piuă) vb. I tranz. A supune o ţesătură de lână operaţiei de piuare. PIUAR (< piuă) s. m. Muncitor care lucrează la piuă (2). PIUARE (< piuă) s. f. Operaţie de finisare textilă constând în compac-tizarea ţesăturilor de lână prin împâsli-rea fibrelor; se execută prin presarea acestora între cilindri rotitori sau prin batere cu ciocanul în mediu umed şi cald (acid sau bazic). PIUARIU-MOLNAR, loan (1749-1815, n. Sadu, jud. Sibiu), medic şi filolog român. Membru al lojei masonice „Sf. Andrei" din Sibiu; primul medic titrat român. Prof. de oftalmologie la Şcoala Medico-Chirurgicală din Cluj (1791), medic oculist al Transilvaniei (1777), cu sediul la Sibiu. A stăruit pentru înfiinţarea de şcoli româneşti în Transilvania. Autorul celei dintâi gramatici româno-germane (1788), al unei istorii universale şi al unui dicţionar român-german. A iniţiat prima publicaţie ştiinţifică medicală românească, „Sfătuire către studenţii în chirurgie" (1793), preocupân-du-se de îmbogăţirea vocabularului ştiinţific românesc şi a editat „Economia stupilor" (1785). Adept al iluminismului; a colaborat la redactarea memoriului Suppiex Libelius Vaiachorum, pe care l-a şi editat. în timpul Răscoalei lui Horea a fost trimis de către autorităţile habsburgice să pacifice pe ţăranii din Zarand. P|UĂ (P|VĂ) (lat. 'pilla) s. f. 1. Vas de lemn sau de metal cu fundul şi pereţii groşi, în care se pisează diverse substanţe solide (sare, grâu etc.). ♦ Parte a şteampului în care se mărun-ţeşte un minereu. 2. Maşină sau instalaţie pentru efectuarea operaţiei de piuare. 3. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Denumire dată mortierelor. PlUj (onomat.) vb. IV intranz. 1. (Despre puii păsărilor) A scoate piuituri, a face piu. 2. A scoate un sunet ascuţit, strident; a şuiera, a ţiui. PIUIT (< piui) s. n. Faptul de a piui; sunete specifice scoase de puii păsărilor. PIULIŢĂ (< piuă) s. f. 1. Piuă (1) mică. 2. Piesă metalică sau nemetalică prevăzută axial cu o gaură filetată şi care serveşte fie (împreună cu un şurub) la asamblări prin filet demon-tabile (p. de. fixare), fie la transmiterea unei forţe sau a unei mişcări (p. de mişcare). PIUNEZĂ (PIONEZĂ) (< fr.) s. f. Piesă metalică în formă de cuişor scurt, cu floare foarte mare (pentru a putea fi apăsată cu degetul), folosită pentru fixat (pe perete, planşete, panouri de lemn), hârtii, desene, materiale textile etc. PIURA, oraş în NV statului Peru; 308,1 mii loc. (1998). Centru comercial. Prelucrarea bumbacului. Două universităţi; este unul dintre cele mai vechi oraşe întemeiate de spanioli în America Latină, datând din 1532. PIURE (< fr.) s. n. Preparat culinar cu aspect de pastă, obţinut din legume sau din fructe zdrobite (fierte), folosit, mai ales, ca garnitură. PIURjE (< fr.) s. f. Prezenţa puroiului în urină cauzată de o infecţie a căilor urinare sau genitourinare. PIUS, numele a 12 papi, dintre care cei mai importanţi au fost: 1. P. II (Enea Silvio Piccolomini) (1458-1464), umanist şi mecenat. Scrieri cu caracter istoric şi umanist. în lucrarea „Cosmo-graphia", precum şi în alte scrieri („Epistole"), prezintă ştiri referitoare la români, afirmând originea lor romană. A urmărit să restabilească autoritatea papală şi realizarea unei ligi antioto-mane. 2. P. V (Antonio Michele Ghislieri) (1566-1572). S-a implicat în reforma internă a Bisericii catolice mărind rolul inchiziţiei. A eliminat protestantismul din Pen. Italică. Prin excomunicarea reginei Elisabeta (1570) a înrăutăţit situaţia catolicilor din Anglia, împreună cu Veneţia şi Spania a creat Liga Sfântă, care a înfrânt Imp. Otoman la Lepanto. Sanctificat; sărbătorit la 30 apr. 3. P. IX (Giovanni Maria Mastai-Ferretti) (1846-1878). în bula papală Inefabilis (1854) a susţinut dogma imaculatei concepţiuni. A condamnat ideile paşoptiste, mai ales pe cele socialiste, raţionaliste şi liberale, deşi iniţial fusese susţinătorul lor în enciclica „Syllabus" (1864); în timpul pontificatului său, Conciliul I Vatican a definit dogma despre infailibilitatea Papei (1870). 4. P. X (Giuseppe Melchiore Sarto) (1903-1914). în timpul pontificatului său a manifestat interes pentru problemele sociale, mai ales pentru îmbunătăţirea condiţiei celor săraci, a condamnat modernismul (enciclica „Pascendi", 1907). PIVNICER 374 Canonizat (1954). 5. P. XI (Ambrogio Damiano Achille Ratti) (1922-1939). S-a dedicat unor studii istorice şi de vulcanologie. A semnat cu statul italian Acordul de la Lateran (1929), prin care se statua independenţa Vaticanului şi se stabilea statutul special al Bisericii catolice în Italia; a încheiat concordate cu diferite state, printre care şi cu România (1927, intrat în vigoare, 1929). 6. P. XII (Eugenio Maria Giuseppe Giovanni Pacelli) (1939-1958). în plan teologic a fundamentat dogma Adormirii Fecioarei Maria. A păstrat neutralitatea Vaticanului, hotărâtă de predecesorul său. A creat o comisie pontificală, menită să acorde asistenţă victimelor războiului, dar i se reproşează că nu a luat atitudine oficială faţă de politica de exterminare a evreilor dusă de nazişti. în anul 1949 a semnat decretul privind excomunicarea comuniştilor şi a tuturor acelora care sprijineau partidele comuniste. PIVNICER (< pivniţă) s. m. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Mic dregător, subaltern al paharnicului, care avea în grijă pivniţele domneşti. ♦ Persoană care supraveghează o pivniţă cu vinuri. PIVNIŢĂ (< sl.) s. f. încăpere sau grup de încăperi izolate, de obicei făcând parte dintr-o clădire, situate sub nivelul terenului şi destinate depozitării materialelor, alimentelor, băuturilor etc.; beci (1). PIVOT (< fr.) s. n., s. m. 1. (TEHN.) S. n. Fus de formă cilindrică, tronconică sau conică, montat într-un lagăr de alunecare sau de rostogolire, la care sarcina acţionează pe direcţia axului. ♦ Fig. Centru, punct de sprijin esenţial. 2. S. n. Rădăcină principală, verticală, a unor plante (ex. morcovul, sfecla), care de obicei se ramifică. 3. S. n. Suport al unui dinte artificial, fixat în rădăcina dintelui natural. 4. S. m. (în unele sporturi de echipă) Jucător atacant care se infiltrează în dispozitivul de apărare al adversarului. PIVOTA (< fr.) vb. I intranz. A se roti, a se întoarce (ca) pe un pivot. ♦ Fig. (Despre acţiuni, fenomene) A se axa pe ceva; a se desfăşura în jurul a ceva. PIVOTANT, -Ă (< fr.) adj. 1. Care poate pivota. 2. (Despre rădăcinile unor plante) La care rădăcina principală se dezvoltă mult, pătrunzând adânc, vertical, în sol (ex. la morcov). PIX (< engl.) s. n. Creion cu mină sau cu pastă (care se pot înlocui după uzare); este acţionat de un dispozitiv mecanic. PIXEL (< engl.; derivat din prescurtarea expresiei picture element „element al imaginii") s. m. Cel mai mic element (punctual) în care se poate descompune o imagine obţinută prin fotografiere (inclusiv prin teledetecţie), tipărire sau creată pe un ecran (televizor, monitor al unui calculator). în ansamblu, p. alcătuiesc o reţea rectangulară; calitatea (rezoluţia) imaginii este determinată de numărul de p. pe unitatea de suprafaţă. PIXjDĂ (< fr.; {s} gr. pixis „cutie") s. f. 1. Casetă sau cupă acoperită, realizată din ceramică, metal sau os, bogat decorate, care serveau în trecut la păstrarea bijuteriilor sau a împărtăşaniei la biserică. 2. Fruct-capsulă care se deschide printr-un căpăcel sau prin ruperea în două (ex. la măselariţă, scânteiuţă, pătlagină etc.). PIZARRO [piSarro], familie de conchistadori spanioli. Mai importanţi: 1. Francisco P. (1471 sau 1475-1541). Participant la expediţia din Columbia, împreună cu V. Nunez de Balboa, a descoperit Oc. Pacific (1513). A înfrânt pe incaşi (1532-1533) şi l-a suprimat pe împăratul Atahualpa, instituind dominaţia spaniolă în Peru şi într-o parte a Boliviei (Peru de Sus). A întemeiat oraşul Lima (Ciudad de los Reyes, 1535). Ucis de partizanii rivalului său Diego de Almagro. 2. Hernando P. (1475-1578), frate cu P. (1). Participant alături de Francisco la expediţia din Peru. Guvernator în Cuzco. A înfrânt la Las Salinas (1538) armata lui Diego de Almagro, a cărui execuţie a ordonat-o. Chemat în Spania şi închis (1539-1560). 3. Gonzalo P. (c. 1502-1548), frate vitreg al iui P. (1). Participant alături de Francisco la cucerirea Peru-ului (1531-1533). Guvernator al Quito Francisco Pizaro 375 PLACEBO (1539). A condus o expediţie în căutarea legendarului Eldorado, traversând Anzii de Est; a descoperit râul Napo şi a ajuns la Amazon. La întoarcere a fost executat de viceregele P. de La Gaşca. PIZMAŞ, -Ă (< pizmui) adj., s. m. şi f. (Persoană) care poartă pizmă cuiva; (om) răutăcios, duşmănos, potrivnic; pizmuitor, invidios. PjZMĂ (< sl.) s. f. Ciudă, invidie; ranchiună, duşmănie, ură. PIZMUj (< pizmă) vb. IV tranz. A invidia pe cineva, a-i purta pizmă. PIZZA [pjtsa] (cuv. it.) s. f. Specialitate italiană (napolitană) de patiserie, care se face dintr-o tartă de aluat dospit, şi la care se adaugă roşii, ciuperci, caşcaval, cârnăciori, şuncă, peşte etc., sosuri şi alte ingrediente. PIZZERIE [pjtserje] (< it.) s. f. Local în care se vinde şi se consumă pizza. PIZZETTI [pittsetti], lldebrando (1880-1968), compozitor italian. Alături de Malipiero şi Casella, constituie „triada anilor 1880“, care a militat pentru renaşterea unei muzici naţionale italiene. Orientat către teatrul muzical („Fedra", „Crimă în catedrală") şi muzica de scenă („La nave“); creaţie de un lirism sincer, îmbinat cu o orchestraţie de derivaţie veristă. Producţie instrumentală şi muzică de cameră definite de apropierea de diatonism şi modalism. Activitate pedagogică, de critic, dirijor şi muzicolog. PIZZICATO [pittsikatto] (cuv. it.) s. n. Mod de producere a sunetului prin ciupirea coardelor la instrumentele cu arcuş; fragment, compoziţie muzicală (compusă pentru a fi) executată în acest fel. PLA, Joseph (1897-1981), scriitor şi publicist spaniol, de expresie catalană. Eseuri politice („Francesco Cambo“), povestiri de călătorii („Călătorie în lldebrando Pizzetti Catalunia", „Oraşul mării") şi autobiografice („Caietul cenuşiu"), romane („Strada îngustă", „Note pentru Silvia"), portrete originale ale unor personalităţi catalane („Oameni"), într-un stil coloc-vial şi descriptiv. PLAC (< plăcea) s. n. Plăcere, gust, voie. <0- Expr. A fi la bunul plac al cuiva = a fi la discreţia cuiva, la cheremul cuiva. PLACA (< fr.) vb. I tranz. 1. A efectua operaţia de placare (2). 2. (La rugbi) A executa un placaj (3). PLACAJ (< fr.) s. n. 1. Semifabricat din lemn format prin încleierea sub presiune a unui număr (de obicei impar) de foi de furnir, aşezate astfel ca direcţia fibrelor lemnoase (longitudinală şi transversală) să alterneze; este folosit în industria mobilei, a ambalajelor, a ambarcaţiilor etc. 2. (CONSTR.) Căptuşeală din plăci de piatră, cărămidă, faianţă, sticlă etc., executată în scop decorativ sau pentru protecţia unui zid contra agenţilor exteriori. 3. (SPORT) Procedeu tehnic utilizat în rugbi, prin care un jucător poate opri drumul adversarului purtător al balonului, imobili-zându-l cu mâinile. PLACARDĂ (fr.) s. n. Pancartă. PLACARE (< placa) s. f. 1. Acţiunea de a placa. 2. Operaţie de acoperire a unei piese sau a unui obiect cu un strat de material diferit, în scopul înfrumuseţării, al creării unui strat conductor, al măririi rezistenţei la uzură etc. Operaţia se poate executa prin stropire, depunere electrolitică, presare etc. V. fur-niruire. PLACĂ (< fr.) s. f. 1. Corp solid a cărui grosime este mică în comparaţie cu celelalte două dimensiuni. ^ P. aglomerată = p. obţinută din aşchii de lemn de calitate inferioară, prin presare, cu diferiţi lianţi, folosită pentru înlocuirea cherestelei, a placajului (1) şi a panelului. P. fibro-lemnoasă = p. realizată din materiale ligno-celulozice mărunţite, încleiate cu colofoniu, răşini etc. şi apoi presate la cald. Se foloseşte în industria mobilei, în construcţii civile, construcţii de maşini etc. 2. (CONSTR.) P.-cera-mică = p. fabricată prin coacerea masei ceramice. Se foloseşte la placarea unor pereţi speciali şi mai ales la confecţionarea pardoselilor. P. de ipsos = p. folosită la executarea unor pereţi despărţitori. P. de sticlă = p. folosită la realizarea unor pereţi translucizi sau a luminatoarelor. P. funerară = p. de metal sau de marmură fixată pe o piatră de mormânt, pe care este încrustat numele persoanei defuncte. P. comemorativă = p. din marmură, granit, metal etc. cuprinzând o inscripţie (şi o imagine uneori), având rolul de a reînvia memoria unei personalităţi sau eveniment. Se fixează în peretele unei clădiri (locuite de personalitatea respectivă) sau la locul evenimentului (istoric, politic, social etc.). 3. (ELT.) P. avertizoare = p. fixată pe uşile staţiilor electrice, pe stâlpii liniilor electrice de tensiune înaltă etc. pentru semnalarea pericolului de electrocutare. 4. P. magnetică = platou magnetic. 5. P. învârtitoare (sau turnantă) = disc de oţel sau de fontă, prevăzut cu segment de şine, care, rotindu-se în jurul unui pivot central, serveşte la întoarcerea vehiculelor uşoare de cale ferată, la trecerea de pe o linie pe alta etc. 6. P. fotografică = p. de sticlă cu una dintre feţe acoperită cu o emulsie fotosensibilă, utilizată în tehnica fotografică la obţinerea imaginilor pozitive sau negative. 7. Disc muzical. ^ Expr. (Fam.) A schimba (sau a întoarce) placa = a schimba subiectul unei discuţii care a ajuns să plictisească; a-şi schimba atitudinea faţă de cineva. 8. Tăbliţă de ardezie pe care învăţau altădată să scrie şcolarii începători. 9. Proteză dentară. 10. P. bacteriană (dentară) = strat subţire de substanţă organică ce acoperă suprafaţa dinţilor. Este, predominant, alcătuită din glucide şi bacterii; acestea metamorfozează glucidele şi eliberează acizii care atacă smalţul dentar. 11. P. celulară = structură care se formează din microtubuli, la sfârşitul telofazei mitotice, în celula vegetală, facilitând diferenţierea peretului celular şi formarea celor două celule fiice. 12. (TELEC.; înv.) Anod. 13. (GEOL.) P. tectonică = bloc crustal rigid care se poate deplasa pe suprafaţa substratului astenosferic. Se consideră că scoarţa terestră (incluzând atât blocurile continentale, cât şi bazinele oceanice) este alcătuită din astfel de plăci litosferice, care se deplasează unele în raport cu altele, delimitate prin rifturi (la contactul dintre două plăci care se mişcă divergent), fose (în locurile unde o placă se scufundă sub o alta, printr-un proces de subducţie) şi falii. Această structură în plăci explică deriva continentelor, vulca-nismul şi mişcările seismice. PLACE [plas], Victor (1822-1875), diplomat francez. Consul al Franţei la laşi (1856-1863). A susţinut unirea Principatelor. Apropiat al lui Al. I. Cuza. Studii despre civilizaţia sumeriană PLACEBO (< fr., lat.) adj. (MED.) Efect sau metodă p. = procedeu prin PLACENTAR 376 care o substanţă neutră (inactivă), asemănătoare ca formă, culoare şi gust cu un anumit medicament, este folosită pentru testarea, prin comparaţie, a eficienţei medicamentului respectiv sau pentru inducerea unor efecte psihologice similare acestui medicament. PLACENTAR, -Ă (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care aparţine placentei, privitor la placentă. 2. S. n. (La pl.) Subclasă de mamifere care cuprinde animale cu placentă (cuprinde toate mamiferele, în afară de monotreme şi marsupiale). PLACENTATIE (< fr.) s. f. (BOT.) Mod de dispunere a placentelor (2) în ovar. PLACENTĂ (< fr. {s} lat. placenta „plăcintă") s. f. 1. (ANAT.) Organ de structură vascularo-conjunctivă, prezent la mamifere, care face legătura între mamă şi embrion, servind la nutriţia şi la respiraţia acestuia şi care se elimină la naştere. Placenta praevia = p. anormală, dezvoltată în segmentul inferior al uterului, care poate cauza complicaţii la naştere. 2. (BOT.) Porţiune din pereţii ovarului, rezultată din unirea marginilor carpelelor, de care se fixează ovulele. PLACHETĂ (< fr.) s. f. 1. Volum mic, cu puţine pagini, cuprinzând în special versuri. 2. Mică placă de metal, de diferite forme, bătută cu ocazia unor mari evenimente, în onoarea unei personalităţi sau care se oferă ca premiu în competiţiile sportive; are una dintre feţe modelată cu basoreliefuri sau inscripţii. 3. (HIST.) Plachete sangvine = trombocite. PLACHEU s. n. v. blacheu. PLACHE (< ngr.) s. f. Mâncare de peşte preparată la cuptor cu multă ceapă, roşii, untdelemn şi foarte condimentată. PLACID, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre oameni) Apatic, indiferent, indolent. ♦ Calm. ♦ (Livr.) Impasibil. PLACIDITATE (< fr., lat.) s. f. Faptul de a fi placid; indiferenţă, nepăsare. ♦ (Livr.) Impasibilitate, prostraţie. PLÂCIDO (pseud. lui Gabriel de la Concepcion Valdes) (1809-1844), poet cubanez. Versuri romantice, de o mare prospeţime şi fluiditate, pe motive erotice sau inspirate de frumuseţea naturii („Floarea de trestie", „Adio lirei mele“); romanul „Rugăminte lui Dumnezeu". Sub falsa acuzaţie de pregătire a unei conjuraţii, a fost condamnat la moarte şi împuşcat. PLACIDO, Michele (n. 1946), actor italian de film. Cunoscut mai ales prin rolul comisarului Catani din serialul TV „Caracatiţa". Alte filme: „Marşul triumfal", „Pajiştea", „Tată şi fiu", „Un erou burghez" (pe care l-a şi regizat). PLACODERMI (< fr.; {s} gr. plax „ceea ce este neted şi larg" + derma „piele") s. m. pl. Subclasă de peşti fosili, cu scheletul cartilaginos, care aveau capul şi partea anterioară a corpului acoperite cu plăci osoase, reprezentând primele vertebrate cu maxilar inferior; au trăit în Devonian. PLACODQNTA ({s> gr. plax „ceea ce este neted şi larg" + odous, odontos „dinte") subst. Ordin de reptile marine fosile care aveau maxilarele şi bolta palatină căptuşite cu dinţi groşi în formă de plăci; au trăit în Triasic şi în Jurasicul inferior. PLAFON (< fr.) s. n. 1. Tavan. 2. (METEOR.) înălţimea la care se găseşte partea inferioară a stratului de nori în raport cu suprafaţa Pământului. 3. Nivel maxim al unei mărimi (viteză, turaţie etc.) pe care îl poate atinge un sistem tehnic. 4. Altitudinea maximă la care poate zbura o aeronavă. 5. Maximul unei sume de bani care nu poate fi depăşit în cadrul unor operaţiuni financiare. PLAFONA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A fixa limita maximă a unor sume în cadrul unei operaţiuni financiare. 2. Refl. Fig. A se limita la un anumit nivel, a nu depăşi un anumit stadiu. PLAFONAT, -Ă (< plafona) adj. 1. Care nu poate depăşi o anumită limită (bănească), un anumit stadiu sau nivel (de pregătire). 2. (Despre persoane) Mărginit, limitat. PLAFONIERÂ (< fr.) s. f. Corp de iluminat care se fixează direct pe plafonul unei încăperi. PLAGĂ (< lat., germ.) s. f. 1. Leziune a ţesuturilor provocată accidental (lovire, arsură) sau chirurgical (p. operatorie); rană. 2. Fig. Calamitate, nenorocire, dezastru, prăpăd. PLAGIA (< fr., lat.) vb. I tranz. A săvârşi un plagiat. PLAGIAT (< plagia) s. n. însuşirea fără drept a calităţii de autor al unei opere ştiinţifice, literare, muzicale, de artă plastică ori a oricărei opere de creaţie intelectuală. Noţiunea de p. include nu numai însuşirea textului, dar şi a ideilor altui autor, fără a-l cita, şi prezentarea lor drept creaţii personale. P. reprezintă o infracţiune. PLAGIATQR (< plagia) s. m. Persoană care plagiază. PLAGIOCLAZ (< fr.; {s} gr. plagios „oblic" + klasis „spărtură") s. m. (Mai ales la pl.) Alumosilicat natural de sodiu (albit) şi calciu (anortit) din grupa feldspaţilor, cristalizat în sistemul triclinic. Are culoarea albă până la cenuşie-neagră, cu reflexe şi luciul sticlos spre sidefos. Foarte răspândit în scoarţa terestră, este un constituent important al multor roci. Se utilizează în industria ceramicii, iar unele varietăţi limpezi (piatra-lunii, aventurinul, labradorul) ca piatră semipreţioasă şi de ornament. PLAGIOSTQMI (< fr.; {s} gr. plagios „oblic" + stoma „gură") s. m. pl. (ZOOL.) Selacieni. PLAI s. n. 1. Partea mijlocie sau superioară a unui munte sau deal, în general slab înclinată sau aproape plană, cu numeroase şi întinse poieni folosite ca fâneţe. 2. Drum care urmează o culme secundară prelungă şi care face legătura între poala şi creasta unui munte (fiind folosit îndeosebi ca „drum al oilor", de la sate la stânele din golul de munte). 3. Regiune, ţinut; meleag. 4. (în sec. 15-18, în Ţara Românească) Denumire a subîmpărţirii administrative a judeţelor şi a ţinuturilor (de la munte); reşedinţă a acestor subîmpărţiri. PLAJĂ (< fr.) s. f. 1. Porţiune de teren acoperită de nisip sau pietriş, înclinată spre mare sau ocean, pe care pot înainta valurile; p. ext. loc de pe malul unei ape unde se fac băi de Soare. ^ Expr. A face plajă = a te expune mai mult timp la soare. 2. (FIZ.) Fiecare dintre cele două regiuni luminoase ale fotometrelor de comparaţie, ale căror luminozităţi trebuie aduse la egalitate. 3. (MAT.) Domeniu, interval, de valori pe care le poate lua o mărime oarecare. ^ P. numerică = domeniu de valori pe care poate să-l ia o variabilă numerică. ♦ P. ext. (Fig.) Multitudine de posibilităţi, soluţii etc. PLAN, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. I. Adj. 1. Neted, fără ridicături; plat. II. S. n. 1. (MAT). Suprafaţă care conţine, în întregime, orice dreaptă care trece prin două puncte oarecare ale sale sau o suprafaţă plată a cărei rază de curbură este infinită în oricare din punctele sale. ^ Curbă p. = curbă conţinută în întregime într-un plan. Figură p. = figură care poate fi aşezată cu toate punctele pe acelaşi plan. Geometrie p. = ramură a matematicii care studiază proprietăţile figurilor cu două dimensiuni (plane). 2. (FIZ.) P. focal = p. care trece prin 377 PLANETAR unul din focarele unui sistem optic şi este perpendicular pe axa acestuia. P. înclinat = sistem simplu de forma unei rampe înclinate, cu ajutorul căruia pot fi ridicate corpuri prin împingere sau prin rostogolire, folosindu-se forţe mai mici decât greutatea corpurilor respective. ♦ (ASTR.) P. galactic = planul de simetrie al Galaxiei, perpendicular pe axa de rotaţie a acesteia şi înclinat cu un unghi de 62°6' faţă de Ecuatorul ceresc. Este caracterizat prin cea mai mare concentraţie de materie stelară şi interstelară. P. meridian = p. definit de verticala locului şi de axa lumii. ♦ (AV.) Suprafaţa aripii pe care se exercită forţa portantă a avionului. Se deosebesc avioane monoplane, biplane şi multiplane. ♦ (NAV.) P. de plutire = suprafaţa apei liniştite în exteriorul carenei unei nave. 3. Suprafaţă plană, netedă, fără asperităţi a unui corp. 4. Desen tehnic care reprezintă grafic, la o anumită scară, o maşină, o instalaţie, o construcţie, un teren etc. ♦ P. topografic - reprezentare grafică, generalizată şi micşorată proporţional, a unei porţiuni foarte mici din suprafaţa Pământului la o scară foarte mare (de la 1:10 000 în sus), pe baza ridicărilor topografice sau fotogrammetriei. (GEOL.) P. de falie = p. de-a lungul căruia s-a produs ruperea şi deplasarea stratelor geologice în cazul unor mişcări tectonice. 5. (ARTE PL.) Noţiune care desemnează situarea diferitelor elemente la distanţe diferite de ochiul privitorului în cadrul desenelor sau picturilor care folosesc sisteme de perspectivă. ♦ Fig. Loc. Pe plan... = în domeniul... în ce priveşte... ^ Expr. A fi (sau a sta, a pune etc.) pe (sau în) primul plan = a avea (sau a considera că are) importanţă primordială. A fi (sau a sta, a pune etc.) pe planul al doilea (sau al treilea etc.) = a fi (sau a considera că este) de importanţă secundară. 6. (CINEMA.) Element al montajului reprezentând porţiunea de peliculă imprimată în timpul unei singure funcţionări a aparatului de filmat (între o pornire şi o oprire). ♦ Delimitare a dimensiunilor încadraturii în raport cu obiectul de filmat. -$> Prim-p. = reprezentarea pe peliculă a capului şi a bustului unui personaj. Gros p. = reprezentarea pe peliculă numai a capului unui personaj. 7. (ARHIT.) Reprezentarea grafică a unei secţiuni orizontale a unei clădiri. 8. (EC.) P. economic = instrument de conducere constând dintr-un sistem complex şi coerent de indicatori, prin care se fixează priorităţile şi direcţiile principale ale activităţii unor structuri economice într-o perioadă dată, repartiţia resurselor şi corelaţiile necesare între sectoarele şi ramurile interdependente, în vederea atingerii unor obiective determinate. P. de afaceri = document care prezintă elementele de bază ale unei afaceri (existentă sau propusă), strategiile de evoluţie, resursele alocabile şi veniturile aşteptate, într-o *anumită perioadă de previziune; este elaborat atât pentru conducerea afacerii proprii, cât şi pentru a argumenta solicitarea unor finanţări din exteriorul afacerii respective. 9. Distribuţie, organizare metodică a diferitelor părţi componente ale unei lucrări ştiinţifice, literare, ale unei expuneri etc. (făcută înainte de elaborare); p. ext. proiectul, conceptul unei acţiuni viitoare. ♦ Program de lucru. PLANA1 (< fr.) vb. I intranz. 1. (Despre păsări) A pluti în văzduh cu aripile deschise; p. analog, (despre un avion) a zbura (a coborî) cu motorul oprit sau redus. 2. Fig. A fi gata să se întâmple, a pluti asupra; a fi iminent. PLANA2 (< fr., lat.) vb. I tranz. A realiza, prin presare sau prin deformare plastică, o suprafaţă netedă, plană. PLAN ARIE (< fr. {i}; {s} -lat. planus „neted") s. f. Gen de vierme platelmint, turbelariat, cu corpul oval-alungit, de 1-2 cm şi cu o putere de regenerare remarcabilă, care trăieşte mai ales în râuri din zone mai înalte, de deal sau de munte (Planaria). PLANAT, -Ă (< plana') adj. Zbor ~ v. zbor. PLANATQR (< plana2) s. n. Parte componentă a unei matriţe pentru tablă, care apasă marginea piesei de prelucrat pentru a evita formarea cutelor. Are formă de inel sau de placă rigidă sau elastică. ♦ Ciocan folosit pentru a face plan un obiect. PLANCĂ (< germ., ucr.) s. f. Drum pe care se transportă buştenii, prin alunecare, sub acţiunea propriei greutăţi. PLANCHON [plăjo], Roger (n. 1931), regizor şi dramaturg francez. Director (din 1972) al Teatrului Naţional Popular. Influenţat de Brecht şi Piscator, a pus accentul pe comportamentul social al personajelor („Georges Dandin“, „Tartuffe", „Avarul" de Moliere); a mai pus în scenă piese de Shakespeare, Brecht ş.a. Autor de piese satirice („Porcul negru“) sau combătând violenţa („Gilles de Rais“). PLANCK, Max Karl Ernst Ludwig (1858-1947), fizician german. Prof. univ. la Munchen, Kiel şi Berlin. Fondatorul teoriei cuantice. Preşedinte (1930-1937 Max Planck şi din 1945) al Institutului de cercetări „Kaiser Wilhelm" (devenit apoi Societatea Max P.); în această calitate i-a cerut lui Hitler reţinere în politica rasială; fiul său a fost executat pentru participarea la complotul împotriva lui Hitler din 20 iul. 1944. Cercetări şi studii asupra radiaţiei termice (a stabilit legea de distribuţie spectrală a energiei), de termodinamică şi fizică statistică. A emis (1900) ipoteza conform căreia emisia şi absorbţia de energie în sisteme radiante este discontinuă şi are loc în cuante egale cu hv (unde h este constanta lui P., iar v frecvenţa radiaţiei), punând astfel bazele mecanicii cuantice („Cu privire la teoria legii de distribuţie a energiei în spectrul normal"). Contribuţii la teoria relativităţii (a dedus legea corectă a distribuţiei de energie în spectrul corpului absolut negru — legea lui P). Premiul Nobel pentru fizică (1918). PLANCTON (< fr. {i>; {s> gr. planktos „rătăcitor") s. n. Biocenoză alcătuită din organisme acvatice microscopice care plutesc pasiv, duse de valuri sau de curenţi, în masa apei până la adâncimea de 200 m; p. constituie hrana unor peşti şi a altor animale acvatice. V. fitoplancton, zooplancton. PLANEITATE (< fr.) s. f. Proprietate a unor suprafeţe de a fi plane; poate fi verificată cu ajutorul unor plăci metalice, a unor calibre sau a unor rigle de control. PLANETAR, -A (< fr.) adj. 1. Care aparţine planetelor, referitor la planete. <0- Sistemul (nostru) p. sau sistemul solar = ansamblu format din Soare, planetele cu sateliţii lor, asteroizii, cometele, meteoriţii, precum şi praful şi gazele interplanetare. Astrul central al s. p. este Soarele, celelalte corpuri cereşti gravitând în jurul său; masa Soarelui reprezintă mai mult de 99% din masa întregului s. p. Toate planetele se rotesc în jurul Soarelui în acelaşi sens, PLANETARIU 378 Oronus 84 mi Pfuto 24Bani Sistemul planetar. Perioadele de revoluţie ale planetelor pe orbite eliptice aproape copianare. 2. (TEHN.) Mecanism p. = mecanism cu roţi dinţate format în principiu din trei elemente mobile, respectiv dintr-o roată centrală (solară sau planetară) şi una satelit, care este antrenată într-o mişcare de rotaţie în jurul roţii centrale prin intermediul unui braţ port-satelit. PLANETARIU (< fr. {i}) s. n. (ASTR.) Construcţie în formă de cupolă, în interiorul căreia este înfăţişată, cu ajutorul unui aparat de proiecţie special, bolta cerească cu stelele şi constelaţiile, precum şi deplasarea aparentă a acestora, a planetelor, a Soarelui şi a Lunii. Primul p. modern a fost proiectat (1913) de inginerul german W. Bauersfeld şi construit de C. Zeiss (1925) la Jena (Germania). PLANETĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Corp ceresc fără lumină proprie, satelit al Soarelui, vizibil pe cer sub forma unui punct luminos, datorită reflectării luminii solare. Cele nouă p. mari ale sistemului nostru planetar sunt: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluton (Pluto). Din cauza mişcării de revoluţie pe care o efectuează în jurul Soarelui, planetele, între care şi Pământul, nu au poziţii fixe pe bolta cerească, deplasându-se aparent printre stele. Multe planete au, la rândul lor, sateliţi. ♦ Orice corp ceresc fără lumină proprie, satelit al unei stele. Ca urmare a progreselor deosebite în astrofizică în sec. 20 şi a perfecţionării aparatelor de observaţie au fost depistate, în ultimele decenii, zeci de planete extrasolare (exoplanete). Se presupune că în Galaxie ar fi sute de milioane de asemenea planete. 2. Prezicere naivă, scrisă pe un bileţel, bazată pe zodia în care se găsea Soarele în momentul naşterii cuiva. Este vândută de flaşnetari, care o extrag dintre altele cu ajutorul unui papagal sau al unui şoarece dresat. PLANETOjD (< fr. {i}; {s> lat. planeta + gr. eidos „aspect") s. m. Asteroid. PLANEZĂ (< fr.) s. f. (GEOGR.) Suprafaţă înclinată, cu contur relativ triunghiular, delimitată de văi înguste (barrancos), formată pe pantele conurilor şi ale domurilor vulcanice. PLANIFICA (după fr. planifier) vb. I tranz. A întocmi un plan (II 8, 9); a înfăptui o planificare. ♦ A prevedea, a include într-un plan. PLANIFICARE (< planifica) s. f. Acţiunea de a planifica; activitatea de programare, organizare, coordonare a unei activităţi pe bază de plan. ^ P. familială = a) (în sens larg) utilizare a diverselor metode de reglare a fecundităţii, destinate a evita naşteri nedorite şi a determina voluntar numărul naşterilor. Comportă o întreagă gamă de activităţi, începând de la planificarea naşterilor şi tratamentul sterilităţii până la educaţie sexuală, sfaturi matrimoniale sau genetice; b) (în sens restrâns) utilizarea metodelor care permit evitarea naşterilor nedorite (ex. contraceptivele, avortul intenţional, sterilizarea etc.). Sin. control al naşterilor. P. teritorială v. organizarea teritoriului. PLANIGLQB (< germ.) s. n. Reprezentare în plan a suprafeţei întregului Pământ; mapamond, planisferă. PLANIMETRARE (< planimetru) s. f. Operaţie de măsurare a unei suprafeţe, fie prin calcul (cunoscând dimensiunile principale), fie cu ajutorul unui planimetru. PLANIMETRIC, -Ă (< fr. fi» adj. Care ţine de planimetrie, privitor la planimetrie. PLANIMETRjE (< fr. {i» s. f. 1. Parte a geometriei care se ocupă cu studiul suprafeţelor plane. 2. Parte a topografiei care studiază metodele reprezentării pe o hartă sau pe un plan a elementelor (ape, drumuri, ţărmuri, păduri, aşezări omeneşti etc.) de pe suprafaţa Pământului. 7^ Planor PLANIMI=TRU (< fr. {i}; {s} lat. planus „neted“ + gr. metron „măsură") s. n. (TOPOGR.) Instrument utilizat pentru măsurarea suprafeţelor plane pe hărţi şi planuri topografice, prin parcurgerea conturului acestora. PLANISFERĂ (< fr., germ.) s. f. Planiglob, mapamond. PLANOR (< fr.) s. n. Aeronavă fără grup motopropulsor, a cărei deplasare este determinată de factori meteorologici (curenţi de aer) sau de relief (zbor de pantă). PLANORBIS (< fr. {i}; {s> lat. planus „neted" + orbis „glob") s. m. Melc de apă dulce, cu cochilia răsucită într-un singur plan şi cu respiraţie pulmonară (Planorbis). PLANORISM (< rus.) s. n. 1. Ramură sportivă practicată cu planorul. 2. îndeletnicirea de a construi planoare. PLANORJST, -Ă (< planor) s. m. şi f. 1. Persoană care practică planorismul (1). 2. Constructor de planoare. PLANOSOL (< fr.) s. n. Tip de sol argiloiluvial cu fertilitate moderată, cu profil net diferenţiat, cu orizont eluvial, format în general pe depozite argiloase. în România se întâlneşte îndeosebi în unele regiuni piemontane, pe terase vechi sau în depresiuni. PLANŞĂ (< fr.) s. f. 1. Foaie de hârtie cu reproduceri de desene, picturi, fotografii, folosită ca ilustraţie într-o carte; carton cu desene sau cu fotografii care se foloseşte ca material didactic. ♦ Coală, foaie mare de hârtie Planorbis 379 PLANUL COLOMBO pe care s-a executat un desen tehnic; desen tehnic executat pe o astfel de coală. 2. Placă de lemn sau de metal folosită în gravură. 3. Porţiune de îmbrăcăminte rutieră de beton, limitată de rosturile de dilataţie. PLANŞETĂ (< fr.) s. f. 1. Placă, de obicei din lemn, folosită ca suport pentru desen sau pentru diverse lucrări tehnice. 2. P. topografică = aparat utilizat pentru trasarea pe un plan, fără calcule prealabile, a unor figuri asemănătoare celor de pe teren (ridicări grafice de teren). 3. P. de vânt = instrument folosit pe bordul unei nave pentru a determina direcţia şi viteza vântului. 4. Scândură lată pe care se întind foile de aluat. PLANŞEU (< fr.) s. n. Element de construcţie (de lemn, beton armat sau metalic) care separă două etaje succesive ale unei clădiri, preluând încărcările utile din încăperi şi transmiţându-le zidurilor sau scheletului de rezistenţă; apare şi la partea carosabilă a unui pod peste o apă. PLANTA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A fixa cu rădăcinile în pământ, la locul definitiv de cultură, răsaduri (de ceapă, varză, pătlăgele ş.a.) şi material săditor viticol, pomicol sau forestier; a sădi. 2. A fixa în pământ un stâlp, un par etc. 3. (MILIT.) A pune mine în pământ sau în apă la locurile stablite; a mina. 4. Fig. (Despre oameni) A rămâne mult timp într-un loc (aşteptând). ^ Expr. A se planta în faţa cuiva = a se opri ostentativ sau în mod inoportun în faţa cuiva. PLANTAGENET, dinastie de regi ai Angliei (1154-1399) care descind din Geoffrey, conte de Anjou (m. 1151) şi din împărăteasa Matilda, fiica regelui englez Henric I. întemeiată de francezul Henric, conte de Anjou, Mâine şi Touraine ajuns rege al Angliei sub numele de Henric II (1154-1189). Din dinastia P. au făcut parte: Richard I Inimă de Leu (1189-1216), loan Fără de Ţară (1199-1216), Henric III (1216-1272), Eduard I (1272-1307), Eduard II (1307-1327), Eduard III (1327-1377), Richard II (1377-1399). în sec. 15 s-a scindat în două case domnitoare rivale, Lancaster şi York, care au purtat Războiul celor Două Roze. PLANTAGINACEE (< fr.; {s> lat. plantaginem „pătlagină") s. f. pl. Familie de plante erbacee, cu frunze întregi, mai rar lobate, dispuse de obicei în rozetă bazală, cu flori hermafrodite, rar unisexuate, în spice sferice sau cilin- drice şi cu fructe capsule sau nucule (ex. pătlagina). PLANTAT (< planta) s.f. Acţiunea de a planta; plantare. <0- Maşină de p. = plantatoare. PLANTATQR, -OARE (< planta) subst. 1. S. m. şi f. Persoană care se ocupă cu plantarea răsadurilor, a viţei de vie etc. 2. S. m. Proprietar al unei plantaţii. 3. S. n. Unealtă agricolă din lemn sau din metal, de forma unui baston scurt, ascuţit la un capăt, folosită la plantarea răsadurilor de legume, flori etc. PLANTAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Teren cultivat cu arbuşti sau cu pomi fructiferi, arbori forestieri, viţă de vie, hamei, trestie de zahăr etc. 2. Mare gospodărie caracterizată prin monocultura unor plante tehnice şi alimentare în condiţii speciale de climă (tropicală şi subtropicală). PLANTĂ (< lat., fr.) s. f. I. Nume generic dat organismelor vegetale cu corpul format dintr-un tal uni- sau pluricelular, lipsit de ţesuturi (plante inferioare, talofite) sau dintr-un corm, alcătuit din rădăcină, tulpină, frunze cu structură tisulară (majoritatea plantelor superioare, cormofite). în clasificarea tradiţională, alcătuiesc unul din cele două regnuri ale lumii vii (Plantae sau Vegetalia). în unele clasificări moderne, regnul Plantae nu mai include ciupercile (considerate un regn aparte), nici algele (incluse în regnul Protoctista). Celulele p. au membrană solidă, de obicei celulozică. Cele mai multe trăiesc fixate în sol, de unde îşi extrag apa şi sărurile minerale necesare; există şi p. acvatice (submerse sau cu frunze şi flori plutind la suprafaţa apei; cu rădăcinile înfipte în mâl sau plutitoare) şi p. epifite (care trăiesc pe trunchiul sau crengile arborilor). După modul de obţinere a hranei se împart în p. autotrofe (plantele verzi, care realizează procesul de fotosinteză) şi care constituie principala sursă de hrană (direct sau indirect) pentru toate celelalte organisme vii şi heterotrofe (saprofite şi parazite). După durata ciclului de dezvoltare sunt: anuale, bienale şi perene. -0- P. mamă = p. cultivată pentru a genera alte plante. Plante tehnice = p. cultivate pentru a fi utilizate ca materie primă în diferite ramuri industriale. De ex.: p. textile (in, cânepă, bumbac, iută ş.a.), p. oleaginoase (floarea-soarelui, rapiţă, in pentru ulei), p. folosite în industria zahărului (trestie de zahăr, sfeclă de zahăr). II. (ANAT.) Talpă (I 1). PLANTĂ [plăte], Gaston (1834-1889), fizician francez. Prof. la Paris. Inventatorul acumulatorului electric cu plumb (1859). PLANTIGRAD, -Ă (< fr.; {s} lat. planta „talpa piciorului" + gradior „a păşi“) adj. (Despre animale vertebrate) Care calcă pe toată planta (talpa) piciorului (ex. ursul). PLANTIN [plăte], Christophe (c. 1520-1589), tipograf şi editor belgian, de origine franceză. Stabilit la Anvers (1549), a publicat c. 1 600 cărţi ştiinţifice, de embleme, de ritual şi hărţi, contribuind la dezvoltarea artei tipografice. Imprimeria sa (fondată în 1555) a funcţionat până în 1875, când, cedată oraşului Anvers, a devenit unul dintre cele mai celebre muzee de acest fel din lume (Muzeul de arte tipografice P.-Moretus). Din însărcinarea regelui Spaniei Filip II a editat „Biblia Regia", poliglotă. PLANTON (< fr.) s. n. (MILIT.) Serviciu de pază în interiorul cazărmilor sau al clădirilor militare, executat de ostaşi neînarmaţi; ostaş care execută un schimb într-un astfel de serviciu de pază. ♦ P. gener. Persoană care face de pază undeva. PLANTULĂ (< fr., lat.) s. f. Plantă aflată ia începutul dezvoltării, abia ieşită din sămânţă, alcătuită din o mică rădăcină principală cu radicele, porţiunea de tranziţie de la rădăcină la tulpină, o tulpină scurtă şi frunzuliţele primordiale. PLANTURQS, -OASĂ (< fr.) adj. Cu forme pline, masiv, gras; voinic. PLANUDES, Maximos (Manuel) (1260-c. 1310), erudit bizantin. Trimis ca ambasador (1296) la Veneţia de către Andronic III, pe atunci împărat asociat al Bizanţului. A redactat „Fabu-lele“ lui Esop, care au fost cunoscute astfel în Occident. A revizuit o „Antologie greacă" (7 voi.), care cuprinde proză şi poezie greacă (datând din perioada c. 700 î.Hr. până în c. 1000 d.Hr.). A tradus în Ib. greacă filozofie şi literatură latină, precum şi matematici arabe. PLANUL COLOMBO (în engl.: Colombo Plan), organizaţie internaţională creată în 1950, cu sediul la Colombo (Sri Lanka), în scopul încurajării dezvoltării economice şi sociale în Asia şi zona Pacific, prin programe de pregătire a cadrelor pentru administraţia publică, de dezvoltare a sectorului privat, de combatere a drogurilor. Are 22 de state membre. PLAPUMĂ 380 PLAPUMĂ (< ngr.) s. f. învelitoare groasă formată din două foi de ţesătură, între care se fixează, prin matla-sare, un strat de lână, de puf sau de vată. <£- Expr. întinde-te cât te ţine (cât ţi-e) plapuma = încearcă să realizezi ceva în limita posibilităţilor tale. PLASA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A investi bani, capital etc. într-o marfă, într-o afacere etc. pentru un câştig sau pentru a le păstra valoarea. ♦ A vinde o marfă, un lucru etc. ♦ A distribui, a repartiza ceva în schimbul unei sume de bani. 2. Tranz. şi refl. A (se) situa, a (se) stabili într-un anumit loc, într-un anumit spaţiu, într-o anumită poziţie, într-un anumit post etc. ♦ Tranz. A face cuiva rost de o slujbă, de o situaţie (bună); a instala pe cineva într-un post. ♦ Tranz. A introduce pe cineva într-un grup, într-o categorie superioară. ♦ Refl. A se situa pe o anumită poziţie; a avea, a lua o anumită atitudine. 3. Tranz. A spune o glumă, cuvinte etc. la timpul sau locul potrivit, într-o discuţie, într-o relatare. 4. Tranz. (SPORT) A trimite, a îndrepta mingea (p. ext. proiectile etc.) către un anumit loc. ♦ Refl. A se aşeza într-un anumit loc pe terenul de joc. PLASAMENT (< fr.) s. n. 1. Investirea banilor în achiziţionarea de valori mobiliare, proprietăţi imobiliare, obiecte de artă, metale preţioase etc., în scopul obţinerii unor venituri şi al protecţiei împotriva scăderii puterii de cumpărare a banilor. 2. Locul, slujba, postul, serviciul în care cineva este plasat. 3. Capacitate a unui sportiv de a se situa pe teren în aşa fel încât să facă faţă cu uşurinţă şi eficacitate la acţiunile adversarului. PLASATQR, -OARE (< plasa) s. m. şi f. Persoană care plasează sau vinde mărfuri, bunuri etc. ♦ Persoană care plasează spectatorii la locurile lor în sălile de spectacole. PLASĂ (< sl.) s. f. I. 1. împletitură cu ochiuri mari din fire textile, metalice sau din material plastic. ♦ Obiect confecţionat dintr-o astfel de împletitură; sacoşă. P. pescărească = unealtă de pescuit a cărei parte principală este o p. din fibre textile sau din material plastic şi în care se adună peştele. ^ Expr. A prinde pe cineva în plasă = a înşela, a seduce pe cineva. 2. împletitură cu ochiuri (din sfoară, sârmă etc.) care se aşază în spatele porţilor de joc (la fotbal, handbal, polo etc.) pentru a opri obiectul de joc şi a evidenţia marcarea punctului. ♦ Reţea din frânghie groasă, din sârmă etc., prinsă la partea inferioară a coşului de baschet, prin care cade mingea. ♦ împletitură din sfoară sau alte materiale, de formă dreptunghiulară, bine întinsă şi fixată între doi stâlpi, două suporturi etc., care desparte în două părţi egale terenul de joc la volei, la tenis etc. 3. împletitură din nuiele, metal, materiale plastice etc. din care se fac garduri. 4. Pânză (de păianjen). II. 1. (în Evul Mediu, în Ţara Românească) Parte dintr-o moşie care se cuvenea unui proprietar (ex. p. mănăstirii). 2. Subdiviziune a judeţului în vechea împărţire administrativă a României; ocol (5). PLASKETT, John Stanley (1865-1941), astronom canadian. Director (1917-1935) al Observatorului astrofizic „Victoria". A studiat stelele binare, dintre care una îi poartă numele. PLASMAGEL (< fr.) s. n. Stare a citoplasmei, de consistenţă gelatinoasă, caracteristică celulelor în stare de repaus. PLASMAG^NĂ (< fr.; {s} plasma „plasmă" + gr. gennaein „a naşte") s. f. (GENET.) Fiecare dintre moleculele (sau unităţile) proteice din citoplasmă, care se presupune că ar avea însuşiri ereditare (ereditatea citoplasmatică este asigurată de ADN-ul plastidial sau mitocondrial). Se mai numeşte factor citoplasmatic, determinant citoplasmatic. plasmalemA (< fr.; {s} gr. plasma „obiect modelat" + lemma „pieliţă") s. f. (BOT.) Peliculă fină, semipermeabilă a protoplasmei, care se află sub membrana celulozică şi reglează schimburile dintre celulă şi mediu. V. şi membrană plasmatică. PLASMASQL (< fr.) s. n. Stare a citoplasmei, de consistenţă fluidă, caracteristică celulelor în stare activă. P. şi plasmagelul sunt stări reversibile. PLASMATIC, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine plasmei, privitor la plasmă; format din plasmă. PLASMATRQN (< fr. {i}) s. n. (FIZ.) Dispozitiv cu jet de plasmă, care se utilizează pentru tăierea, prin topire şi volatilizare, a materialelor foarte dure sau greu fuzibile. PLASMĂ (< fr. {i}; {s} gr. plasma „obiect modelat") s. f. 1. Parte lichidă a sângelui (p. sangvină) sau a limfei (p. limfatică) formată din 20% apă, 7% săruri minerale, protide, lipide, glucide, anticorpi etc. La om, p. constituie 55% din volumul sangvin. P. poate fi folosită în scopuri terapeutice pentru înlocuirea pierderilor sangvine sau lichide. 2. (FIZ.) Substanţă aflată într-o stare de agre- gare asemănătoare celei gazoase, puternic (sau complet) ionizată, alcătuită în majoritate (sau în totalitate) din purtători de sarcină practic liberi (electroni, ioni negativi şi ioni pozitivi). Posedă o bună conductibilitate electrică, are o temperatură ridicată şi emite radiaţii electromagnetice, îndeosebi lumină (ex. flacăra, coloana luminoasă a tuturor tipurilor de descărcări electrice, substanţa Soarelui şi a celorlalte stele etc.). Cea mai mare parte din substanţele Universului (stelele, nebuloasele galactice, mediul interstelar) se află în stare de p. în apropierea Pământului există p. sub formă de vânt solar, de magnetosferă şi ionosferă. P. este considerată cea de-a patra stare de agregare; ea poate fi utilizată pentru tăierea materialelor greu fuzibile, la construirea generatoarelor magnetohidrodinamice, pentru realizarea reacţiei termonucleare de fuziune etc. Termenul de p. a fost introdus în 1930 de I. Langmuir şi L. Tonks. Fizica plasmei v. fizică. 3. Ansamblul electronilor de conducţie, mobili într-un metal, împreună cu atomii şi ionii din nodurile reţelei cristaline a metalului şi care execută numai vibraţii locale. PLASMiDĂ s.f. (GENET.) Component al cromozomului bacterian care se poate replica autonom şi poate fi transferat dintr-o celulă în alta, în tehnicile de inginerie genetică. Adesea, p. sunt purtătoare de gene de rezistenţă la diferite antibiotice. PLASMjNĂ (< fr.) s. f. Enzimă din plasma sangvină care descompune cheagurile de sânge. Provine dintr-un precursor inactiv numit plasminogen. PLASMOCHIM.IE (< fr.) s. f. Ramură a chimiei care studiază reacţiile chimice ale plasmei. PLASMOCHjNĂ (< fr.) s. f. Substanţă medicamentoasă de sinteză, utilizată în tratamentul curativ şi profilactic al malariei. PLASMOCPT (<. fr.) s. n. Celulă asemănătoare limfocitului, prezentă în citoplasma celulelor, având un rol important în mecanismul de apărare a organismului faţă de agenţi infecţioşi sau nocivi. PLASMOCITQM (< fr.) s. n. Tumoră benignă sau malignă formată prin proliferarea plasmocitelor. Tumorile maligne sunt, de obicei, multiple şi afectează cel mai adesea oasele. P. benign unic se localizează în general la nări, faringe sau trahee. PLASMOCITQZĂ (< fr.) s. f. Pre-zenţa plasmocitelor în ţesuturi sau în sânge; p. ext. creşterea numărului de plasmocite într-un ţesut. PLASMOD^SME (< fr.; {s> gr. plasma „formaţie" + desmos „legătură") s. f. pl. (BOT.) Prelungiri plasmatice microscopice care străbat prin porii membranelor de la o celulă la alta, asigurând conductibilitatea şi, într-o oarecare măsură, circulaţia materiilor nutritive. PLASMQDIU (PLASMOD|E, s. f.) (< fr., lat.) s. n. 1. Gen de sporozoare parazite ale globulelor roşii şi ale ţesuturilor, care provoacă paludismul. 2. Masă plasmatică cu mai multe nuclee, care are învelişul format dintr-o singură membrană albuminoidă. PLASMOjD ({s> fr. plasma „plasmă" + gr. eidos „aspect") s. m. Formaţie luminoasă de plasmă (2), de formă convexă şi de dimensiuni variabile, cu densitate apropiată de cea a aerului, care este stabilă pentru scurt timp şi numai în anumite condiţii. PLASMOLJZĂ (< fr. {i}; {s} fr. plasma „plasmă" + gr. lysis „desfacere") s. f. (BOT.) Fenomen de contracţie şi de desfacere a citoplasmei de pe membrana celulară, cauzat de pierderea apei din ţesutul vegetal viu; provoacă veşte-jirea ţesuturilor plantei. PLASMQN (< germ., fr. {i}) s. m. 1. (FIZ.) Particulă fictivă cu ajutorul căreia se face descrierea mişcării de ansamblu a purtătorilor de sarcină dintr-o plasmă. 2. (GENET.) Sistem ipotetic al unităţilor ereditare citoplasmatice. PLASMOTRQN (< fr.) s. n. Generator de plasmă (2), realizat dintr-un arc electric într-o atmosferă de gaz, la o temperatură foarte ridicată. PLASSON [plaso], Michel (n. 1933), dirijor francez. Dirijor permanent şi director al orchestrei Capitole de Tou-louse (din 1968). Semnează producţii lirice marcante. Transformă un siloz din Toulouse într-una dintre cele mai cunoscute săli de concert din lume. Invitat de mari orchestre şi teatre de operă din lume. Discografie consacrată lucrărilor franceze puţin cunoscute (integrala simfoniilor de Honneger şi a muzicii orchestrale de Faure). PLASTIC, -Ă (< fr., engl.) adj., subst. I. Adj. 1. (Despre materiale) Care poate fi (uşor) deformat fără a crăpa sau a se sfărâma, păstrându-şi deformaţia şi după încetarea acţiunii forţelor exterioare; căruia i se poate da, prin modelare, forma dorită. Material p. v. material. Deformaţie p. = deformaţie a unui material sub acţiunea unei solicitări peste limita lui de elasticitate şi care creşte chiar dacă solicitarea rămâne constantă. 2. Chirurgie p. = ramură a chirurgiei care se ocupă cu corectarea defectelor anatomice congenitale sau dobândite accidental. 3. (Despre obiecte) Care reproduce forme prin modelarea unor materiale, prin culori sau prin alte mijloace. ^ Arte plastice = denumire dată unor genuri de artă cărora le este specifică exprimarea prin imagini vizuale (pictură, sculptură, grafică etc.). Artist p. = creator din domeniul artelor plastice. 4. (Despre idei, imagini etc.) Expresiv, evocator, sugestiv. II. S. f. 1. Tehnica executării unor obiecte de artă prin modelarea unor substanţe maleabile. ♦ Arta de a sculpta sau a picta. ♦ (în arta dansului) Ritmicitatea, eleganţa mişcărilor. 2. Parte din studiul unei opere de artă care se ocupă de raportul armonios al volumelor şi al reliefului. 3. Totalitatea calităţilor de aspect exterior ale unei lucrări de arhitectură, de artă decorativă etc. III. S. n. Masă de exploziv fabricat dintr-un amestec de cauciuc sintetic şi un plastifiant. PLASTICITATE (< fr.) s. f. 1. însu-şire a unui material de a fi plastic. ^ (TEHN.) Teoria plasticităţii = disciplină care studiază repartiţia tensiunilor şi a deformaţiilor într-un corp supus modificărilor plastice. ♦ (ANAT.) Proprietate a ţesuturilor de a se forma sau reforma după distrugere. 2. însuşire a unei opere literare sau artistice de a exprima ceva în mod expresiv, sugestiv. 3. (PSIH.) Capacitate de adaptare a comportamentului uman. PLASTICIZA (< plastic) vb. I tranz. 1. A aduce un material în stare plastică. 2. A exprima ceva într-un mod expresiv, sugestiv, plastic. PLASTIDE (< fr. {i}) s. f. pl. (BOT.) Corpusculi de natură lipoproteică din citoplasma celulei plantelor clorofiliene (cu excepţia algelor albastre), având forme şi mărimi diferite. P. alcătuiesc plastidomul celular şi pot fi albe (leucoplaste) sau colorate (cloroplaste, cromo-plaste). PLASTIDQM (< fr. {i}) s. n. (BOT.) Totalitatea plastidelor incluse în citoplasma celulei. PLASTIE (< fr.; {s} gr. plastos „modelat") s. f. Operaţie prin care un ţesut este înlocuit cu un altul, luat fie de la acelaşi individ, fie de la un alt individ, în scopul corectării unui defect anatomic. PLASTIFIA (< fr.) vb. I tranz. A trata cu un plastifiant. PLASTIFIANT (< fr.) s. m. Substanţă lichidă sau solidă care se adaugă unor produşi macromoleculari solizi pentru a le mări plasticitatea; se folosesc mai ales la fabricarea materialelor plastice şi a betoanelor. PLASTIFII?RE (< plastifia) s. f. (CHIM.) 1. Modificare a proprietăţilor produşilor macromoleculari prin adăugare de plastifianţi sau prin copoli-merizare. 2. Plastifierea cărbunilor = trecerea huilei, în cursul cocsificării, printr-o stare de fuziune păstoasă. PLASTILINĂ (< germ.) s. f. Material plastic constituit dintr-un amestec de caolin, substanţe grase, ceară etc., colorat cu diferiţi pigmenţi, folosit la mici lucrări de modelare; utilizată foarte mult de copii pentru a modela diverse figurine. PLASTlRAS, Nikolaos (1883-1953), general şi om politic grec. Participant (1920-1922) la campania militară din Asia Mică; a forţat abdicarea lui Constantin I (sept. 1922). După restauraţie (1935), s-a exilat în Franţa. Revenit în 1944, a devenit prim-min. (ian-apr. 1945, apr.-aug. 1950 şi 1951- 1952). PLASTOGRAF (< ngr.) s. m. Cel care plastografiază. PLASTOGRAFIA (< plastografie) vb. I tranz. A face (a comite) o plastografie. PLASTOGRAFIE (< ngr.) s. f. Falsificare a unui document sau a semnăturii unui document; fals în acte publice. ♦ Document falsificat. PLASTOM^R (< fr.; {s} gr. plastos „modelat" + meros „parte") s. m. Produs macromolecular care, în anumite intervale de temperatură, poate suferi deformaţii permanente. PLASTRQN (< fr.; cf. şi it. piastrone „cămaşă de zale lungă") s. n. 1. Partea din faţă (apretată) a unei cămăşi bărbăteşti. ♦ Partea din faţă (detaşabilă) a unei bluze, rochii etc., care constituie o garnitură. 2. Piesă de piele groasă căptuşită, care protejează pieptul la scrimă. 3. Partea ventrală, formată din plăci osoase, care, împreună cu carapacea, alcătuieşte ţestul broaştelor ţestoase. PLASTURE (< ngr.) s. m. (FARM.) Emplastru. ♦ (Pop.) Cataplasmă. PLAT, -Ă (< fr.) adj. 1. (Despre obiecte) Lat, turtit; plan. Picior p. v. picior ♦ (Despre terenuri) Neted, şes. 2. Fig. (Despre stil) Lipsit de expresie PLATA, LA ~ 382 Platan. Frunze şi fructe sau de culoare; searbăd, fad; banal, şters. ♦ (Despre oameni) Lipsit de personalitate; fără valoare; fără imaginaţie. ♦ (Despre modul de viaţă, despre mediu etc.) Lipsit de varietate; monoton. 3. (SPORT; despre alergări atletice) Care se desfăşoară pe teren neted, amenajat special. PLATA, LA ~ v. Rio de la Plata. PLATA v. La Plata (3). PLATAN1 (< fr., lat.) s. m. Arbore din genul Platanus, cu scoarţă exfoliată, lăsând la vedere scoarţa internă netedă, albicioasă sau gălbuie, cu frunze palmat-lobate, lung peţiolate, şi fructe sferice care persistă pe arbori în timpul iernii. P. oriental este originar din Pen. Balcanică, iar P. occidental din America de Nord. în ţările de origine nu cresc în păduri, ci izolaţi, mai mult în preajma apelor. în România se cultivă mai frecvent Platanus acerifolia (cu caractere intermediare între cele două specii), ca arbore ornamental. Lemnul de p. este tare, dar puţin rezistent. PLATAN2 (după fr. plateau) s. n. 1. Fiecare dintre cele două farfurioare ale unei balanţe, pe care se aşază corpurile de cântărit şi greutăţile; taler1 (3.); tas. 2. Piesă componentă a unui pick-up pe care se pun discurile (4). PLATĂ (< sl.) s. f. 1. Faptul de a plăti; ceea ce se plăteşte cuiva pentru munca depusă, pentru un serviciu etc.; stingerea unei obligaţii prin achitarea în numerar sau prin virarea în cont a unei sume de bani, precum şi prin acordarea unei anumite cantităţi de produse sau prin prestarea unor servicii (plată în natură). 2. Ceea ce se achită pentru un bun cumpărat, pentru o consumaţie etc. 3. Răsplată, recompensă (morală) dată cuiva pentru faptele sale bune; pedeapsă pentru fapte rele. ^ Expr. A-şi lua plata = a-şi primi pedeapsa cuvenită. A se duce (a pleca, a merge) în plata Domnului = a se duce (a pleca, a merge) unde vrea, unde-i place. A lăsa (pe cineva) în plata Domnului = a nu se mai ocupa de cineva, a-l lăsa în voia sorţii. Rău de plată = (despre o persoană) care nu-şi plăteşte datoriile corect şi la timpul cuvenit. PLATBANDĂ (< fr.) s. f. 1. (TEHN.) Semifabricat de oţel, obţinut prin laminare, cu lungimea mare în comparaţie cu lăţimea (16-60 mm) şi grosimea (de ordinul milimetrilor). Se utilizează în construcţii metalice. 2. Traversă (grindă) orizontală, formată dintr-o bucată de piatră sau din mai multe bucăţi acoperite cu un parament. ♦ Piesă de tablă de oţel laminat, utilizată pentru întărirea tălpilor unor grinzi. 3. (Rar) Strat de flori care mărgineşte despărţiturile unei grădini. PLATCĂ (< ucr., rus.) s.f. Partea de sus, care acoperă umerii, a unei piese de îmbrăcăminte, croită separat de rest (şi de care se prinde gulerul). PLATEAU, stat în Nigeria centrală, în Jos Plateau; 58 mii km2; 3,7 mii. loc. (1995). Centrul ad-tiv: Jos. Expl. de cositor. Bumbac. Creşterea ovinelor şi caprinelor. PLATEAU [plato], Joseph (1801-1883), fizician belgian. Prof. univ. la Gand. Inventator al fenakistiscopului (1832), bazat pe persistenţa impresiilor retiniene. A studiat (1861) fenomenele capilare prezentate de lamele subţiri lichide. PLATEEA, localitate în Grecia antică, în Beoţia, la 13 km S de Teba. Menţionată în poemele homerice. Pe câmpia de lângă P., grecii, conduşi de regele spartan Pausanias, au obţinut, în 479 î.Hr., o victorie decisivă asupra armatei persane comandate de Mardo-nios, care a marcat sfârşitul încercărilor persane de a invada Grecia continentală. Distrusă de spartani, după un îndelungat asediu (427 î.Hr.), a fost reconstruită de regii macedoneni Filip II şi Alexandru cel Mare, ca simbol al curajului grecilor de a se opune şi a rezista persanilor. PLATELAJ (< fr.) s. n. Element de construcţie al unui pod menit să susţină direct calea şi să transmită greutatea acesteia şi a încărcăturii mobile la ansamblul de grinzi principale ale podului. Poate fi executat din lemn, beton armat, piese metalice etc. PLATELMjNŢI (< fr. {i}; {s} gr. platys „lat“ + helminth „vierme") s. m. pl. încrengătură de viermi cu corpul lăţit, nesegmentat, lipsiţi de aparat respirator şi circulator, cu un singur orificiu buco-anal (Plathelminthes). în general sunt hermafrodiţi şi paraziţi (ex. găl-beaza, teniile), dar există şi specii care trăiesc liber în apă (ex. planarii). PLATEN-HALLERMONDE, August von, conte (1796-1835), poet german. Lirică clasicizantă, de mare virtuozitate formală („Gazeluri", „Foi lirice", „Sonete veneţiene"); balade istorice („Pelerinul la porţile mănăstirii St. Just"). Comedii satirice, antiromantice îndreptate împotriva lui Heine şi Immermann („Furculiţa fatală", „Romanticul Oedip"). PLATFORMA SOMEŞANĂ v. Podişul Someşan. PLATFORMĂ (< fr.) s. f. I. (TEHN.) 1. Suprafaţă de teren plană sau spaţiu amenajate special în vederea unor lucrări (ex. p. de încercare a maşinilor, aparatelor etc., p. de lansare a rachetelor, p. de montare a tablierelor unui pod, p. de foraj marin etc.). 2. Element al unui sistem tehnic având o suprafaţă orizontală care serveşte ia instalarea permanentă sau temporară a unor obiecte (maşini, utilaje, materiale etc.), la încărcarea, transportul sau descărcarea unor materiale, a oamenilor etc. (ex. p. unui ascensor, p. unui autobuz, autocamion, p. unui vagon). ^ P. industrială = zonă în care sunt amplasate mai multe unităţi industriale cu profiluri diferite sau asemănătoare. 3. (SPORT) Instalaţie orizontală, rigidă, de 2-6 m lungime (acoperită cu Platformă de foraj marin 383 PLATON un strat antiderapant), fixată la 5, 6,50, 7,50 sau la 10 m, de pe care se execută sărituri în apă. 4. (GEOL.) Teritoriu întins şi rigid al scoarţei terestre, alcătuit dintr-un fundament cristalin cutat, intens erodat în trecut până la nivelare, şi o cuvertură sedimentară subţire, slab dislocată, care este afectat numai de mişcări epirogenetice. Principalele p. de pe glob sunt: Platforma Rusă, Platforma Siberi-ană, Platforma Nord-Americană, Platforma Prebalcanică (Valahă, Moesică). Sin. cratogen (2). -0- P. de abraziune = suprafaţă plană sau slab înclinată, care se formează în lungul ţărmurilor marine sau lacustre ca rezultat al acţiunii distrugătoare a valurilor. P. continentală = şelf. P. de eroziune - suprafaţă de eroziune. P. meteorologică = teren amenajat în cadrul staţiilor meteorologice, pe care sunt instalate instrumente pentru diverse măsurători, inclusiv cuşca meteorologică, anemometre, termometre de sol, pluviometre etc. ♦ Sector al scoarţei terestre care a rămas rigid, în timp ce sectoarele învecinate au suferit mişcări de cutare şi de ridicare a unor munţi. II. P. politică = document programatic al unui partid, al unui om politic sau al unei grupări politice conţinând obiective imediate sau de perspectivă. P. electorală = program de transformări pe care un partid, un om politic sau o coaliţie politică îl propune alegătorilor în domeniile politic, economic şi social. PLATFUS (< germ.) s. n. Malformaţie congenitală a piciorului omului, care are talpa prea puţin scobită; picior plat. PLATH [pla:0], Sylvia (1932-1963), poetă americană. Opera sa, mai ales postumă, marcată de obsesia morţii, este un strigăt al disperării în faţa realităţii lumii moderne, în care identitatea feminină se pierde („Colosul", „Ariei", „Copacii iernii"). S-a sinucis. PLATINA (< fr.) vb. I tranz. 1. A acoperi un obiect de metal cu un strat subţire de platină. 2. A decolora părul, dându-i o nuanţă de blond-argintiu. PLATINĂ (< fr.) s. f. I. Element chimic (Pt; nr. at. 78, m. at. 195,09, m. sp. 21,45, p.t. 1 774°C, p.f. c. 3 800°C); metal preţios, alb-cenuşiu, lucios, dur, foarte maleabil şi ductil. Se găseşte în natură în stare nativă, aliat în special cu celelalte metale platinice. Este inoxidabil şi foarte rezistent la acţiunea acizilor. Se întrebuinţează la fabricarea unor aparate de laborator, instrumente de precizie, a bijuteriilor, în tehnica dentară, drept catalizator etc. Este cunoscut din sec. 16. în stare Platon pură a fost obţinut, în 1803, de W. H. Wollaston. Negru de p. = pulbere de p. folosită în industrie. II. 1. (La pl.) Piese de contact (ploturi) în formă de pastile solidarizate cu ciocănelul şi respectiv contraciocănelul ruptorului de la echipamentul de aprindere al unui motor cu electroaprindere. 2. (FIZ.) Piesă de formă plană, fabricată din (sau aliaj de) platină, care intră în construcţia unor aparate (ex. microscopul) şi pe care se aşază obiectele studiate. PLATINI, Michel (n. 1955), fotbalist francez. Declarat cel mai bun jucător european în 1983, 1984 şi 1985, când evolua la echipa Juventus Torino. Component al naţionalei Franţei care a câştigat campionatul european în 1984. Selecţioner al echipei Franţei (1988-1992). Consilier al preşedintelui FIFA; copreşedinte al Comitetului de organizare a Campionatului Mondial de fotbal din 1998. PLATINIT (< fr. {j}) s. n. Oţel cu conţinut mare de nichel, având coeficientul de dilataţie termică egal cu cel al platinei, din care se fac legăturile la electrozii becurilor electrice. PLATINOID (< fr. {s}) s. n. Grup de aliaje de cupru, zinc şi nichel cu adaos Michel Platini de wolfram sau mangan şi fier, întrebuinţat în electrotehnică sau pentru ornamentaţii. PLATINOIDE (< fr.) s. n. pl. Nume generic dat elementelor care au proprietăţi asemănătoare cu platina (ex. iridiu, osmiu, paladiu, rodiu, ruteniu) şi care îi sunt asociate în zăcământ. PLATIRINE (< fr.; {s} gr. platyrrhin „cu nas turtit") s. n. pl. Grup de maimuţe cu septul nazal lat, coadă de obicei prehensilă şi degete cu gheare (ex. maimuţa urlătoare, Mycetes nigei). Trăiesc numai în America de Sud şi Centrală. PLATISPONDILJE (< fr.) s. f. (MED.) Aplatizare a unor vertebre din regiunea dorso-lombară, care poate duce la cifoză; apare în afecţiuni osoase congenitale. PLATITUDINE (< fr.) s. f. Faptul de a fi plat (2); banalitate, mediocritate; (la pl.) vorbă, idee etc. comună, banală. PLATNIC, -Ă (< plată) adj., s. m. şi f. (Persoană) care face o plată; plătitor. ^ Bun (sau rău) platnic = persoană care îşi îndeplineşte bine (sau rău) obligaţiile băneşti. PLATON (numele original: Aristocles) (427-347 î.Hr.), filozof grec. Aristocrat atenian, având ambiţii politice şi fiind un apropiat al lui Socrate, a vizitat de mai multe ori Sicilia şi pe tiranul Dinoysos II. Unul dintre cei mai mari gânditori ai Antichităţii. A întemeiat la Atena (c. 387 î.Hr.) şcoala filozofică numită Academia. Discipol al lui Socrate, care apare ca purtătorul lui de cuvânt în cele peste 20 de dialoguri ale sale („Banchetul", „Fedon", „Statul", „Parmenide" ş.a.); deşi nu există certitudine în privinţa scrierii lor, sunt repartizate, de regulă, în trei grupuri: timpurii, de mijloc şi târzii. Adevărata realitate o constituie, după P., Ideile sau Formele (eidos, de ex. Ideea de frumos sau „frumosul în sine", Ideea de om etc.), esenţe inteligibile, constituind o existenţă în sine în afara spaţiului şi timpului; copiile sau umbrele degradate ale Ideilor ar fi lucrurile din realitatea sensibilă. Acestea din urmă, fiind într-o continuă curgere, devenire, nu au deplină realitate, nu pot fi obiect al ştiinţei, ci numai al „opiniei" (doxa)\ adevărata ştiinţă se întemeiază pe „reamintirea" (anamnesis) Ideilor, pe care sufletul nemuritor al omului le-a contemplat într-o existenţă anterioară. P. a pregătit terenul pentru constituirea logicii ca ştiinţă de către Aristotel. Concepţia filozofică a lui P. constituie fundamentul unei utopii sociale aristocratice. PLATON 384 *.V Gheorghe Platon Statul ideal, imaginat de el, trebuia să fie împărţit în trei caste: 1) „filozofii", conducători, 2) „gardienii", apărători ai statului, 3) agricultorii şi meseriaşii; sclavii nu făceau parte din stat. P. este întemeietorul unor teorii etice şi estetice originale, bazate şi ele pe teoria Ideilor. Filozofia sa a influenţat întreaga evoluţie ulterioară a idealismului, rămânând până astăzi un model clasic. Maestru al dialogului şi unul dintre marii stilişti ai prozei din Grecia antică. PLATON, Gheorghe (n. 1926, Bu-huşi), istoric român. Acad. (1993), prof. univ. la laşi. Activitate de cercetare concretizată în numeroase studii, monografii, culegeri de documente privind mai ales istoria modernă a României („Istoria modernă a României", „Unirea Principatelor Române", „Geneza Revoluţiei române de la 1848", „Studii de istorie modernă"). Cercetări în domeniul demografiei istorice („Populaţia oraşului moldovenesc la mijlocul sec. XIX"). PLATQNIC, -Ă (< fr.) adj. 1. Care aparţine platonismului, privitor la platonism. ♦ P. ext. Pur, ideal; spiritualizat! 2. Care nu se realizează, care nu poate fi pus în practică; abstract. PLATONICIAN, -Ă (< fr.) s. m., adj. 1. S. m. Adept al platonismului. ^ Platonicienii de la Cambridge v. Cambridge. 2. Adj. Privitor la doctrina lui Platorr, platonic (1). PLATONjSM (< fr.) s. n. Filozofia lui Platon şi a discipolilor săi. PLATONOV, Andrei Platonovici Kiimentov, zis ~ (1899-1951), scriitor rus. Lucrări filozofice („Ecluzele epifa-niei"), povestiri satirice („înainte") sau de analiză a sensului vieţii de la marginea societăţii socialiste, într-un stil de mare flexibilitate şi sensibilitate a limbajului („Djan", „îndoiala lui Makar"). în timpul stalinismului a fost arestat şi i-a fost prohibit dreptul de a-şi publica cărţile. PLATOŞĂ s. f. Armură de zale, de fier, de piele etc. în formă de pieptar, purtată de oşteni în Antichitate şi Evul Mediu. PLATQU (< fr.) s. n. 1. (GEOGR.) Formă de relief plană sau uşor vălurită, mărginită de versanţi puternic înclinaţi. 2. (MILIT.) Câmp amenajat pentru exerciţii militare. 3. P. de filmare = ansamblul instalaţiilor şi personalul necesar pentru o filmare, într-un studio cinematografic. 4. (TEHN.) Dispozitiv de prindere mecanică, magnetică sau electromagnetică a unor piese în vederea prelucrării lor pe maşini-unelte, pentru verificare sau trasare etc., caracterizat printr-o suprafaţă plană de reazem; placă magnetică. 5. Tavă mare pe care se servesc mâncăruri şi prăjituri. PLATT, Orville Hitchcock (1827- 1905), om politic american. Senator. A prezentat în Senat Amendamentul P. (1901), ce interzicea Cubei dreptul de a încheia înţelegeri cu alte ţări care ar prejudicia interesele americane şi garanta dreptul S.U.A. de a interveni oricând pentru a-şi apăra interesele. PLATTE [plset], râu în S.U.A., afl. dr. al lui Missouri, la 24 km aval de Omaha; 1 590 km; bazin: 233 mii km2. Se formează prin unirea (în dreptul localit. North Platte) râului North Platte cu South Platte şi străbate Pod. Preriilor. Apele lui sunt folosite pentru irigaţii. în cursul superior (pe North Platte) au fost construite numeroase baraje şi lacuri (Pathfinder 1909, Guernsey 1927, Alcova 1938, Seminoe 1939, Kingsley 1941, Kortes 1951, Glendo 1958). PLATTERS (THE ~), grup american de soul. Constituit în 1953, la Los Angeles, de Tony Williams, David Lynch, Alex Hodge şi Herb Reed. Reprezentativ pentru curentul grupurilor vocale derivate din gospel, impuse în anii ’50. Cântece interpretate cu sobrietate, în aranjamente vocale complexe: „Only You", „The Great Pretender", „Twilight Time" ş.a. PLAUEN [plauen], oraş în E Germaniei (Saxonia), pe râul Elsterul Alb (Weisse Elster), la 47 km SV de Zwickau; 83,7 mii loc. (2002). Ind. metalurgică, constr. de maşini (locomotive, vagoane de c.f., camioane, maşini textile şi poligrafice), chimică, textilă şi alim. Centru comercial. Menţionat documentar în 1220 ca centrul reg. Vogtland. Monumente: Johannes-kirche (sec. 12-16, restaurată în sec. 19), Lutherkirche (1693-1708), vechea Primărie (sec. 15, reconstruită în 1548), castelul Vogte (1250, renovat în 1466). Vechea denumire: Plauen im Vogtland. PLAUR (< plavuri, pl. lui plav, reg., plaut) s. m. Formaţie vegetală acvatică, în care predomină stuful, ai cărui rizomi alcătuiesc împletituri ce plutesc la suprafaţa apei. Formează mici insule plutitoare pe ape cu curgere lentă sau se întinde ca o centură cu lăţimi variabile de la malul apei spre zona centrală a unor lacuri; în unele sectoare din Delta Dunării acoperă aproape complet suprafaţa apei. Pe suportul oferit de rizomii de stuf se instalează diverse alte plante ierboase şi îşi găsesc adăpost numeroase păsări şi alte animale mici. Sin. plavie, cocioc. PLAUT (Titus Maccius Plautus) (c. 254—c. 184 î.Hr.), comediograf latin. Din cele 130 de lucrări s-au păstrat doar 21. Piese de moravuri („Captivii", „Soldatul fanfaron", „Odgonul", „Cartaginezul", „Ulcica"), inspirate din comedia nouă grecească (Menandru, Difilos, Filemon); remarcabil prin tratarea originală a temelor şi prin verva dialogurilor, a influenţat comedia şi drama romantică din Renaştere şi până în prezent. PLAUZIBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care poate fi admis, crezut, care pare adevărat; admisibil, verosimil. PLAVĂ (< bg.) s. f. Reţea simplă cu ochiuri mari, folosită pe Dunăre la pescuitul scrumbiilor. PLAVIE (< sl.) s. f. v. plaur. PLAVIŞEVIŢA, denumirea, până la 29 oct. 1977, a com. Dubova. PLAYA (cuv. sp.) s. f. Formă de relief care ia naştere în partea inferioară a pedimentului, prin acumularea şi împrăştierea materialelor transportate. PLAY-BACK [piei baek] (cuv. engl.) s. n. Redare, reproducere a unei înregistrări anterioare. ♦ Interpretarea mimată a unei înregistrări făcute anterior, în timpul unui spectacol, simulând execuţia în direct (live). PLAY-BOY [piei boi] (cuv. engl.) s. m. Tânăr elegant, cu fizic agreabil, care duce o viaţă uşoară, plăcută şi cu mare succes la femei. PLAY-GIRL [piei ge:l] (cuv. engl.) s. f. Tânără elegantă, cu fizic plăcut, care se bucură de mare succes în cercurile masculine. PLAY-LIST [piei list] (cuv. engl.) s. n. Succesiunea melodiilor alese pentru a fi difuzate într-un program sau emisiune muzicală de radio sau televiziune. 385 PLĂPUMĂREASĂ PLAZ (< bg., ser.) s. n. Piesă de oţel fixată în partea inferioară a trupiţei, care asigură stabilitatea plugului în timpul aratului. PLAZAS [plaQas] DE SOBERANÎA EN EL NORTE DE AFRICA, denumire a şase posesiuni spaniole situate atât pe ţărmul mediteranean al Marocului, cât şi în largul M. Mediterane: Ceuta, Melilla, arh. Chafarinas şi Penon de Alhucemas, ins. Penon de Velez de la Gomera şi Villa Sanjurjo; 33 km2. Pescuit. Expl. şi export de min. de fier. Turism. PLĂCEA (lat. plăcere) vb. II intranz. şi tranz. 1. A nutri un sentiment de iubire sau simpatie pentru cineva sau a fi simpatizat de cineva; a îndrăgi (agrea) pe cineva sau a fi îndrăgit (agreat) de cineva. <0 Expr. îmi place să cred că... = sper să... Ştii că-mi placi (că mi-ai plăcut) = exprimă mirarea, dezaprobarea în faţa unei afirmaţii. 2. A avea un sentiment de satisfacţie, de mulţumire, de delectare faţă de cineva sau ceva. ♦ A-i conveni. ♦ Intranz. A fi în asentimentul, a fi pe voia cuiva. PLĂCIERE (< plăcea) s. f. 1. Senzaţie corporală de tip pozitiv, în opoziţie cu durerea, care este de tip negativ; (la plural, plăceri, şi în opoziţie cu bucurie şi fericire), starea de satisfacţie a pornirilor senzuale (sin. cu voluptate). 2. Sentiment de satisfacţie, în planul conştiinţei, strâns legat de mulţumire sau fericire, obţinut într-o activitate. în acest sens, p. a fost propusă drept scop al tuturor acţiunilor (hedonism). Loc. Cu plăcere = cu drag, bucuros; din toată inima. De plăcere = de bună voie. Fără plăcere = în silă, fără voie. Expr. Fă-mi plăcerea... = fii bun..., te rog... 3. (Mai ales la pl.) Distracţie, petrecere, desfătare. 4. Voie, dorinţă, plac, poftă. PLĂCINTAR (< plăcintă) s. m. Persoană care face sau vinde plăcinte. PLĂCINTĂ (lat. placenta) s. f. Preparat culinar făcut din foi de aluat între care se pune o umplutură de brânză, carne, mere, nuci etc. PLĂCINTĂRIE (< plăcintar) s. f. Local în care se prepară, se vând şi se consumă plăcinte şi alte produse de patiserie. PLĂCINŢEANU, loan (1893-1960, n. Dorohoi), fizician român. Prof. univ. la laşi. Director al Observatorului Astronomic şi al Institutului de Matematici Aplicate (1939) din laşi. în 1933 a emis, înaintea lui G. Gamow, ipoteza, argumentată teoretic, a existenţei pro- Antonie Plămădeală tonilor negativi. Lucrări şi studii de mecanică cuantică şi ondulatorie („Elemente de calcul vectorial şi tensorial“, „Electromagnetismul, teoria lui Maxwell", „Mecanica raţională şi analitică"). PLĂCUT, -Ă (< plăcea) adj. Care place; agreabil, simpatic. PLĂIEŞ (< plai) s. m. 1. (în Evul Mediu, în Ţara Românescă) Locuitor de la marginile ţării, însărcinat cu paza frontierelor în regiunile de munte; p. ext. grănicer, străjer. 2. Locuitor de la munte; muntean. PLÂIEŞII DE JOS, com. în jud. Harghita, pe cursul superior al râului Caşin; 2 997 loc. (2003). Centru de artă populară. Muzeu etnografic. Rezervaţie botanică cu vegetaţie de mlaştină oligotrofă. în satul P de J., menţionat documentar în 1744, se află o biserică romano-catolică (sec. 14), cu zid de incintă din sec. 18, iar în satul Imper, atestat documentar în 1333, există un conac din 1833. PLĂMADĂ (< plămădi) s. f. 1. Plămădeală. ♦ Substanţă care fermentează. 2. Fig. Sămânţă, germen. ♦ Odraslă, vlăstar. PLĂMĂDEALĂ (< plămădi) s. f. Compoziţie din făină, apă şi drojdie întrebuinţată în panificaţie pentru fermentarea aluatului şi pentru obţinerea unor produse secundare de fermentaţie care dau gustul şi aroma pâinii; cantitate mică de aluat dospit, folosit în loc de drojdie la prepararea pâinii. PLĂMĂDEALĂ, Alexandru (1888- 1940, n. Chişinău), sculptor şi pictor român. Prof. la Şcoala de Arte Plastice din Chişinău (care azi îi poartă numele). Fondator (1939) al Pinacotecii municipale din Chişinău. Sculpturi figurative, de tradiţie realistă („Bustul poetului Alexei Mateevici", „Bustul poetului Al. Donici", „Monumentul lui Ştefan cel Mare"). PLĂMĂDEALĂ, Antonie (numele de botez Leonida) (n. 1926, Stolniceni, jud. Lăpuşna, Basarabia), mitropolit şi om de cultură român. M. de onoare al Acad. (1992), prof. şi rector (1971-1974) al Institutului Teologic din Bucureşti. Arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului (din 1982). Intensă activitate de refacere a lăcaşurilor de cult; a întemeiat muzeul „Eminescu" din Sibiu. Lucrări privind istoria culturii şi a Bisericii Ortodoxe Române („Biserica Ortodoxă Română în trecut şi astăzi", „Spiritualitate şi istorie la întorsura Car-paţilor", „Contribuţii istorice privind perioada 1918-1939. Elie Miron Cristea. Documente, însemnări şi corespondenţe", „Tâlcuri noi la texte vechi"). Romane („Trei ceasuri în iad"). Condamnat (1949) pentru activitate anticomunistă, a fost arestat şi închis la Jilava (1954-1956) şi scos din rândurile clerului până în 1968. PLĂMĂDj (< sl.) vb. IV 1. Intranz. A pregăti o plămădeală; p. ext. a frământa aluatul. 2. Tranz. A frământa, a amesteca ceva (pentru omogenizare). 3. Fig. A crea, a făuri, a zămisli. PLĂMÂN (< ngr., lat.) s. m. Principalul organ al respiraţiei la vertebratele superioare şi la om; apare în mod excepţional şi la unii peşti (peştii dipnoi, cu dublă respiraţie), dar cu rol secundar. Plămânii omului sunt pereche şi se află în cavitatea toracică, fiind înconjuraţi de pleură. Sunt împărţiţi prin fisuri în lobi (p. drept în trei şi cel stâng în doi). în p. se fac schimburile gazoase între oxigenul din aerul inspirat şi dioxidul de carbon din sânge. Aceste schimburi au loc la nivelul alveolelor, care reprezintă la om o suprafaţă de 200 m2. Sin. pulmon. V. respiraţie, respirator. <0- P. de oţel = aparat mecanic, etanş, care funcţionează electric şi în care este plasat corpul bolnavului pentru respiraţia artificială. PLĂNU! (< plan) vb. IV tranz. A face planuri (II 9), a proiecta acţiuni viitoare; a pune ceva la cale. PLĂPÂND, -Ă (lat. *palpabundus) adj. (Despre fiinţe) Lipsit de vitalitate, de rezistenţă; slăbuţ, firav; p. ext. delicat, gingaş. ♦ (Despre voce) Suavă. ♦ (Despre plante) Nedezvoltat; delicat. PLĂPUMAR (< plapumă) s. m. Meseriaş care face plăpumi. PLĂPUMĂREASĂ (< plăpumar) s. f. Femeie care face plăpumi. PLĂPUMĂRIE 386 PLĂPUMĂRjE (< plăpumai) s. f. 1. Meseria piăpumarului. 2. Atelierul plăpumarului. PLĂSEA (PRĂSEA) (< plasă, rar „limbă de cuţit, tăiş“) s. f. Fiecare dintre cele două părţi (de metal, de os, de lemn etc.) care acoperă mânerul unui cuţit, briceag, al unei săbii etc.; p. ext. mâner. PLĂSMUI (< ngr. sau < plasmă, înv., „creare") vb. IV tranz. 1. A crea, a produce, a înfăptui. 2. A inventa, a născoci, a scorni. 3. A falsifica. PLĂSMUITOR, -oare (< plăsmui) s. m. şi f. 1. Persoană care plăsmuieşte; creator. ♦ Inventator, născocitor. 2. Falsificator. PLĂTĂREŞTI, com. în jud. Călăraşi, situată în partea de V a câmpiei Mostiştei, pe râul Dâmboviţa; 3 791 loc. (2003). Staţie de c.f.. (în satul P.) şi haltă de c.f. (în satul Sudiţi). în satul P., menţionat documentar în 1850, se află biserica Sf. Mercurie a fostei mănăstiri, ctitorie a lui Matei Basarab şi a soţiei sale Elina, terminată la 3 apr. 1646. Biserica a fost pictată în 1649 şi repictată în 1972. Biserica Sf. Vasile (1818), în satul Podu Pitarului. PLĂTj (< sl.) vb. IV 1. Tranz. A efectua o plată. Expr. A plăti cu capul (sau cu viaţa) = a fi omorât pentru o greşeală, o faptă necugetată, o îndrăzneală. A plăti (cuiva) cu vârf şi îndesat = a se răzbuna pe cineva pentru o pagubă sau suferinţă. ♦ A achita un impozit. ♦ A stinge o obligaţie prin cedarea unei sume de bani. ♦ A achita contravaloarea pentru o muncă efectuată, pentru un serviciu prestat; a remunera. 2. Refl. A lichida o datorie (morală), o obligaţie, a se achita. 3. Intranz. (Pop.) A valora. ♦ A fi vrednic să... a fi în stare să...; a preţui. PLĂTjCĂ1 (< bg.) s. f. Peşte teleostean ciprinid, dulcicol, cu corpul turtit lateral, lung de c. 25-40 cm şi acoperit cu solzi mari şi moi (Abramis brama). PLĂTICĂ2 s. f. (SILV.) Glădiţă. PLĂTITOR, -OARE (< plătî) adj. Care plăteşte, care efectuează o plată; platnic. PLĂVAI, -AIE (< plăvfan]) adj., s. f. 1. Adj. (Pop.; mai ales despre oi) Cu lâna sau părul alb-gălbui sau alb-ce-nuşiu. 2. S. f. Soi românesc de viţă de vie nearomat, cu ciorchini cilindrici, cu boabe albe-verzui, sferice, cultivat pentru vinuri albe de larg consum. PLĂVAN, -Ă (< sl.) adj. (Pop.; mai ales despre boi şi vaci) Cu părul alb-cenuşiu sau alb-gălbui. ♦ (Substantivat) Bou. PLĂVjŢ. -Ă (< plăv[an]) adj. (Pop.) 1. (Despre părul sau lâna animalelor; p. ext. despre animale) Alb-gălbui. 2. (Despre oameni) Cu pielea albă şi cu părul blond, bălai, de culoarea paiului. PLÂNGĂCIQS, -OASĂ (< plânge) adj. Plângăreţ. PLÂNGĂREŢ, -EATĂ (< plânge) adj. 1. Care plânge uşor; care se văietă, se plânge mereu; plângăcios. 2. (Despre voce) Tânguitoare, tristă, jalnică. PLÂNGĂTOR, -OARE (< plânge) adj. 1. Care plânge; plângăreţ. 2. (Despre sunete, voce etc.) Plin de durere, tânguitor, trist, jalnic. ♦ Salcie plângătoare, specie de salcie cu ramuri lungi, flexibile, lăsate în jos (Salix babylonica). PLÂNGE (lat. plângere) vb. III 1. Intranz. A vărsa lacrimi (de durere, de întristare, de emoţie sau de bucurie); a lăcrima. 2. Tranz. A jeli o persoană moartă, un lucru pierdut etc. 3. Tranz. A avea milă de cineva, a compătimi, a deplânge pe cineva. 4. Refl. A-şi arăta nemulţumirea, a se văita, a se tângui. ♦ A face o plângere; a reclama. PLÂNGERE (< plânge) s. f. 1. Faptul de a (se) plânge. 2. Plâns, tânguire. 3. (DR.) Sesizare a unui organ de jurisdicţie în vederea exercitării controlului asupra unui act al administraţiei de stat ori a refuzului unui organ de a-şi îndeplini atribuţiile legale. ♦ încunoştin-ţare, de către o persoană fizică, a unui organ al administraţiei de stat cu privire la un fapt care îi aduce prejudicii; act prin care se face această încunoştin-ţare; reclamaţie; (pop.) cerere, jalbă. 4. Sesizare adresată de către o persoană unui organ de urmărire penală ori procurorului cu privire la săvârşirea unei acţiuni care îi aduce prejudicii. PLÂNS (< plânge) s. n. Faptul de a (se) plânge; tânguire, plânset; concr. lacrimi. -0- Loc. De plâns = care provoacă milă, vrednic de milă, jalnic. PLEAN (< sl.) s. n. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Pradă luată în timp de război. ♦ (înv. şi reg.) Ceată, grup (de robi, de prizonieri). PLEASNĂ (< plesni) s. f. 1. Şfichi (2); p. ext. bici. ♦ Plesnitură de bici. 2. Fir de care se prinde cârligul undiţei. PLEAŞCĂ (< ser.) s. f. Câştig neaşteptat (de obicei nemeritat, obţinut fără muncă); chilipir. PLEATĂ (< sl.) s. f. 1. (Mai ales la pl.) Părul capului crescut lung, purtat liber sau împletit în cozi. 2. (Pop.) Mănunchi de fuior. PLEAVĂ (< sl.) s. f. 1. Resturi de spice sau de păstăi rezultate după treieratul cerealelor sau al leguminoaselor. 2. Fig. Ceea ce este lipsit de valoare. ♦ Om de nimic; lepădătură, drojdia societăţii. PLEBEI (< lat.) s. m. pl. 1. (în Roma antică) Categorie socială din care făceau parte oamenii liberi, lipsiţi însă, pentru multă vreme, de drepturi civile şi politice obţinute în exclusivitate de patricieni. Separaţia celor două grupuri a fost determinată de condiţii etnice, economice, politice şi militare, secesiunea având loc în 494 î.Hr., când p. s-au retras pe Muntele Sacru, adoptând o organizare proprie. După 450 î.Hr. au obţinut o legislaţie recunoscută în stat (tex Cambia, 445 î.Hr.), în urma căreia încep să acceadă la demnităţi de stat, deplina egalitate cu patricienii fiind obţinută în 393 Î.Hr. 2. (în Evul Mediu, în apusul Europei). Pătura cea mai săracă a populaţiei orăşeneşti, care, alături de ţărănime, a avut un rol important în revoluţiile din sec. 16-18. ♦ (Livr.) Pătură socială pauperă, fără drepturi. ♦ Fig. Categorie socială declasată; drojdia societăţii. PLEBISCjT (< fr., lat.) s. n. 1. (în Roma antică) Decizie politică votată de plebei şi care nu avea valoare decât pentru ei. P. au fost asimilate legilor din 257 î.Hr. 2. (DR.) Consultare populară prin da sau nu asupra unui proiect de lege sau a unui act de o importanţă ieşită din comun. 3. (în dreptul internaţional) Consultare a cetăţenilor dintr-un anumit teritoriu care urmează să se pronunţe prin „da“ sau „nu“ asupra hotărârii luate în privinţa apartenenţei la un anumit stat sau recunoaşterea autorităţii altui stat asupra acelui teritoriu. PLEBISCITAR, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine plebiscitului, privitor la plebiscit. PLECA (lat. plicare) vb. I 1. Intranz. A părăsi locul unde se află, a se deplasa dintr-un loc în altul; a se îndrepta spre... ♦ A porni într-o cursă sportivă. ♦ A părăsi o slujbă, o instituţie (unde era angajat) pentru a se duce în altă parte. 2. A muri. 3. A lua ca punct iniţial; a lua ca ipoteză. 4. Refl. şi tranz. A (se) înclina (în jos, într-o parte), a (se) lăsa în jos, a (se) îndoi, a (se) încovoia, a (se) apleca. ^ Expr. (Refl.) A se pleca spre apus = a) (despre aştri) a apune; b) fig. (despre persoane şi despre forţa, gloria, 387 PLENIPOTENŢĂ prestigiul lor) a fi în declin. A-şi pleca urechea la... = a) a asculta cu atenţie, a lua în considerare; b) a da crezământ vorbelor de nimic, bârfelilor. ♦ Refl. A se înclina în semn de respect, pentru a saluta. 5. Refl. A ceda în faţa unei forţe, a se lăsa subjugat, a se supune. ♦ Tranz. A aduce la supunere, a subjuga. Expr. A-şi pleca capul (fruntea, grumazul, genunchiul) = a (se) supune, a (se) umili. A nu avea unde să-şi plece capul = a nu avea unde să se odihnească. PLECARE (< pleca) s. f. Acţiunea de a pleca. ♦ (SPORT) Moment în care se dă pornirea într-o cursă; start. PLECNIK, Joief (1872-1957), arhi-tect şi urbanist sloven. Prof. univ. la Praga şi Ljubljana. Reprezentant al expresionismului. Apropiat al lui O. Wagner. A lucrat la Viena şi Praga. A proiectat Biserica Sfintei Inimi din Praga, Biblioteca Naţională din Ljubljana ş.a. PLECĂCIUNE (< pleca) s. f. 1. înclinare a corpului în faţa cuiva (în semn de respect sau de salut); închinăciune, reverenţă. 2. (înv.) Supunere, respect, ascultare. PLECOPTERE (< fr. {i}; {s} gr. pieko „a împleti" + pteron „aripă") s. n. pl. Ordin de insecte cu aripile membranoase, având nervuri dese, ca o reţea, şi corpul lăţit, terminat cu două filamente lungi (Plecoptera). Larvele şi nimfele seamănă cu adulţii, dar sunt lipsite de aripi, şi se dezvoltă în număr mare în apele repezi şi reci de munte. PLECTRU (< fr., lat.) s. n. Placă mică de metal, de lemn, de os, de celuloid sau de alt material, cu ajutorul căreia se ciupesc corzile unor instrumente muzicale; parte din mecanismul clavecinului, spinetei sau virginalului; pană (II 7). PLED (< fr.) s. n. Pătură uşoară (şi mai mică). PLEDA (< fr.) vb. I intranz şi tranz. A apăra o cauză în faţa instanţei judecătoreşti; p. ext. a susţine, a apăra o idee; a milita pentru ceva. PLEDOARjE (< fr.) s. f. Expunere orală făcută de un avocat în faţa unei instanţe judecătoreşti pentru apărarea cauzei uneia dintre părţi; p. ext. vorbire sau scriere care urmăreşte susţinerea, apărarea unei idei, a unei cauze etc. PLEHANOV [plehanef], Gheorghi Valentinovici (1856-1918), revoluţionar şi gânditor politic rus. Recunoscut drept „părintele marxismului rus“, pentru rolul jucat în popularizarea şi interpretarea marxismului în Rusia anilor 1880. La început narodnic, a părăsit această organizaţie în 1879, respingând politica de teroare, iar în 1880 a emigrat în Elveţia, unde a înfiinţat la Geneva „Emanciparea muncii" (1883), nucleul Partidului Muncitoresc Social Democrat din Rusia. în 1917 a revenit în Rusia, ca partizan al Guvernului provizoriu. în scrierile sale P. a susţinut că în Rusia condiţiile nu sunt coapte pentru socialism până când capitalismul şi industrializarea nu vor fi progresat suficient, concepţie care a constituit baza menşevismului, după scindarea partidului în bolşevici şi menşevici (1903); P. a încercat să reunească cele două facţiuni şi s-a opus revoluţiei bolşevice, iar după victoria acesteia s-a exilat. Lucrări: „Socialismul şi lupta de clasă", „Divergenţele noastre", „Despre concepţia materialistă a istoriei", „Rolul personalităţii în istorie", „Arta şi viaţa socială". PLEIADA, şcoală literară franceză, numită astfel după constelaţia omonimă, formată din şapte membri, întemeiată la mijlocul sec. 16 şi condusă de poetul P. de Ronsard. Manifestul ei, semnat de J. du Bellay („Apărare şi valorificare a limbii franceze", 1549), preconiza o limbă literară şi o literatură novatoare, care să utilizeze în mod creator modelul culturii greco-latine. Ceilalţi membri au fost: J.A. de Baîf, R. Belleau, E. Jodelle, P. de Tyard, J. de Peletier du Mans. PLEIADĂ (< fr.) s. f. 1. Grup de persoane ilustre (de obicei în număr de şapte) cu aceleaşi preocupări, idei etc. Prima p. era formată din şapte poeţi tragici greci care au contribuit la înflorirea poeziei în perioada elenistică, sub Ptolemeu II Philadelphos: Lyco-phron din Chalcis, Alexandru Etolianul, Philiscos din Corcyra, Homer din Bizanţ, Sosithenes din Alexandria, Sosiphanes din Syracusa şi /Eantides sau Dionysi-ades din Tars. V. Pleiada. 2. (Rar) Ansamblul izotopilor aceluiaşi element chimic. PLEIADE 1. (în mitologia greacă) Cele şapte fiice ale lui Atlas şi ale oceanidei Pleiona: Asteropa, Maia, Electra, Taigeta, Alcione, Celena şi Meropa. îndurerate de suferinţele tatălui lor, au fost metamorfozate de Zeus în stele, alcătuind constelaţia cu acelaşi nume. 2. Roi de stele din constelaţia Taurul, situat la c. 420 ani-lumină de Soare, situat într-un spaţiu cu diametrul de c. 15 ani-lumină. Cu ochiul liber se văd şase, cea mai strălucitoare fiind Alciona. Descoperit în 1859. Numele popular: Cloşca cu pui. PLEIN-AIR [plen-er] (loc. fr.) subst. Expresie care desemnează pictura practicată în aer liber, urmărind sugerarea atmosferei, a luminii şi a efectelor cromatice specifice peisajului natural. Preocupări pentru p. au apărut din sec. 17 în pictura olandeză şi franceză, dar a fost cultivat cu precădere din sec. 19 (pictorii englezi J. Turner, J. Constable, R. Bonington, pictorii Şcolii de la Barbizon, între care şi românii N. Grigorescu, I. Andreescu ş.a.). PLEISTOCEN, prima epocă (serie) a Cuaternarului, desfăşurată aproximativ între 2 (1,8) mii. şi 10 000 de ani în urmă, în care s-a produs o răcire accentuată a climei, însoţită de modificări importante ale florei şi faunei globului. în această epocă s-au succedat mai multe perioade glaciare (v. glaciaţie) şi interglaciare; în faza de maximă extensiune calota glaciară acoperea o mare parte a Americii de Nord şi întinse teritorii din Europa, ajungând în S până la valea Tamisei şi marginea Carpaţilor nord-vestici (la poalele Tatrei). Concomitent, au avut loc glaciaţii şi în America de Sud, S Australiei şi Noua Zeelandă, iar în zonele tropicale s-au succedat perioade pluviale şi interpluviale. Ţinuturile neacoperite de gheţari din Europa, Asia şi America de Nord, cu vegetaţie de tundră şi de stepă rece continentală, erau populate de specii care au dispărut din fauna actuală a globului, ca mastodontul, mamutul, rinocerul lânos, cerbul cu coarne uriaşe, ursul de peşteră, tigrul cu colţi de sabie; alte specii răspândite în P. s-au retras spre înălţimile munţilor (capra neagră, capra ibex) sau spre Arctica (boul moscat). în această epocă a luat o mare dezvoltare genul Homo — atât omul de Neanderthal cât şi omul modern. Sin. Glaciar. PLEN (< lat.) s. n. Totalitatea membrilor unei organizaţii sau ai unei adunări constituite; p. ext. adunare la care participă toţi membrii. PLENAR, -Ă (< lat., it.) adj., s. f. 1. Adj. Complet, total, întreg. 2. S. f. Şedinţă, adunare la care participă toţi membrii unui for de conducere, ai unei organizaţii etc. & P. lărgită = şedinţă la care participă şi persoane care nu fac parte din forul, din organizaţia sau din unitatea respectivă. PLENIPOTENŢĂ (< it.) s. f. Putere deplină dată cuiva pentru a acţiona într-o anumită problemă de stat, de PLENIPOTENŢIAR 388 obicei în probleme care interesează două ţări. PLENIPOTENŢIAR (< fr.; {s} lat. plenipotens „cu putere deplină") adj. (DR.) Ministru ~ v. ministru; p. ext persoană învestită cu depline puteri în a purta tratative şi a încheia acorduri internaţionale. PLENISON, -Ă ({s} lat. pienus „plin" + sonus „sunet") adj. (Despre vocale) Care are caracter silabic. PLENITUDINE (< fr., lat.) s. f. Calitatea a ceea ce este deplin; deplinătate, desăvârşire; totalitate. PLENIŢA, com. în jud. Dolj, situată în zona de contact a câmpiei Desnă-ţuiului cu piemontul Bălăciţei; 5 293 loc. (2003). Piese auto; prelucr. lemnului. Distilerie de uleiuri eterice din plante medicinale şi aromatice. Centru viticol şi pomicol. Rezervaţie forestieră: pădurea P. cu Poiana Bujorului (50 ha). Colecţie muzeală (1976) de istorie şi arheologie. în satul P., menţionat documentar în 1383, au fost descoperite un tumul din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca bronzului, mai multe tipare pentru turnat obiecte din bronz, datând din Hallstattul timpuriu, precum şi o fibulă din sec. 7. în arealul satului Castrele Traiane au fost identificate vestigiile unei aşezări fortificate (cu şanţ şi val) aparţinând Culturii Coţofeni. Biserica Sf. Nicolae (1850-1851), în satul P. PLEOAPĂ (cf. bg. pohiupka) s. f. Fiecare dintre cele două cute mobile ale pielii, mărginite de gene, care acoperă şi protejează globul ocular în partea anterioară. PLEOCROISM (< fr. {i}; (s> gr. pleon „plin" + khroma „culoare") s. n. Fenomen de modificare a culorii anumitor cristale birefringente (rubinul, turmalina etc.), când sunt privite prin transparenţă din diferite direcţii, datorită absorbţiei inegale a celor două raze difractate; policroism. PLEONASM (< fr., lat.; {s} gr. pieonasmos „supraabundenţă") s. n. (LINGV.) Greşeală de exprimare care constă în folosirea alăturată a unor cuvinte, expresii, propoziţii etc. care repetă în mod inutil aceeaşi idee (ex. coboară jos; l-am văzut cu ochii mei). V. şi tautologie. PLEONASTIC, -A (< fr. {i}) ad). Care conţine un pleonasm, cu pleonasme. PLEOŞTI (< ser.) vb. IV 1. Tranz. şi refl. A (se) deforma (sub o greutate); a (se) turti. 2. Tranz. A apleca, a lăsa în jos capul sau urechea. 3. Refl. Fig. (Despre oameni) A-şi pierde elanul; a deveni abătut, deprimat. PLEOŞTJRE (< pleoşti) s. f. 1. Faptul de a (se) pleoşti. 2. (CONSTR.) Raportul dintre săgeată şi deschiderea unei bolţi, a unei ogive etc. PLERQMĂ (< fr.) s. f. (La gnostici) Plenitudinea debordantă a divinităţii din care provin toate fiinţele prin emanaţie; (în creştinism) plenitudinea harului de care beneficiază Hristos, a puterilor şi perfecţiunii sale; în măsura în care Biserica se identifică cu Hristos, al cărui corp mistic este, p. este, de asemenea, totalitatea credincioşilor. PLESCĂI (formaţie onomatopeică) vb. IV intranz. 1. A scoate un sunet caracteristic desprinzând brusc limba de cerul gurii sau buzele una de alta; p. ext. a mânca cu zgomot. 2. A lovi (în special) în lichid sau într-un corp moale, producând sunete caracteristice; (despre lichide) a se lovi de un corp, producând un zgomot caracteristic. PLESIOZAUR (< fr., lat. {i}; is} gr. plesios „apropiat" + saura „şopârlă") s. m. Gen de reptilă acvatică din Jurasic, care avea lungimea de 3-5 m, membrele transformate în paiete înotătoare, craniul mic cu numeroşi dinţi mici, înfipţi în alveole, şi gâtul serpentiform. PLESKOV v. Pskov. PLESNET (< plesni) s. n. 1. Sunet scurt, brusc şi puternic, produs de anumite obiecte când izbesc violent aerul sau alte corpuri. 2. Zgomot produs de un obiect care se sparge sau crapă. PLESNj (< sl.) vb. IV 1. Intranz. A crăpa, a se sparge, a se despica brusc şi cu zgomot în urma unei presiuni interioare, a unei lovituri, a unei variaţii de temperatură etc.; a se rupe brusc ca urmare a unei întinderi, a unei îndoiri etc. ♦ (Despre muguri, boboci) A începe să se desfacă. ♦ (Despre îmbrăcăminte) A fi foarte strâns pe corp şi a începe să se desfacă la cusături. Expr. A-i plesni cuiva obrazul de ruşine = a-i fi cuiva foarte ruşine. 2. Intranz. A izbi un obiect (sau aerul) cu un corp elastic, producând un zgomot caracteristic; a lovi, a pocni cu zgomot două obiecte unul de altul. 3. Tranz. A izbi, a lovi, a bate. ♦ Refl. A se izbi cu zgomot de un obiect. PLESNjRE (< plesni) s. f. 1. Faptul de a plesni. 2. (TEHN.) Rupere locală bruscă produsă în pereţii unui vas, ai unui tub sau ai unei piese ca efect al presiunii interioare, al unei variaţii de temperatură etc. PLESNITOARE (< plesni) s. f. 1. Şfichiul biciului. 2. Jucărie care, prin învârtire, produce un zgomot puternic. 3. Plantă erbacee monoică, din familia cucurbitaceelor, cu flori galbene şi fructe care, la maturitate, plesnesc cu zgomot, aruncând seminţele în afară (Ecballium elaterium). PLESNITURĂ (< plesni) s. f. 1. Faptul de a plesni; zgomot produs de anumite lovituri. 2. Crăpătură, fisură. PLESSIS, Izak David du (1900-1981), poet sud-african de limbă afrikaans. Versuri de inspiraţie populară şi socială („Balada", „Pământul strămoşilor noştri"), orientală („Cântecul lui Ali“, „Fesul strălucitor"), gnomică („Catrene") şi morală („Lupta", „iubire ciudată"), cu predilecţie pentru cultul formei. Povestiri fantastice („Din altă lume"); eseuri. PLEŞCUŢA, com. în jud. Arad, situată în depr. Gurahonţ, la poalele m-ţilor Codru-Moma şi Zarand, pe cursul superior al râului Crişu Alb; 1 441 loc. (2003). Staţie de c.f. (în satul Aciuţa) şi haltă de c.f. (în satul Tălagiu). Expl. de andezit. Satul P. apare menţionat documentar în 1439. în satul Aciuţa, atestat documentar în 1366, se află un castel în stil neoclasic (sec. 18), iar în satul Budeşti există o Plesnitoare (3.) PLEVNA biserică de lemn cu hramul înălţarea Domnului (1722, cu picturi din 1860). PLEŞOIU, com. în jud. Olt, situată în N C. Romanaţi, pe terasele de pe dr. văii Oltului, pe râul Beica; 3 463 loc. (2003). Staţie de c.f. (în satul Arceşti). Lac de acumulare (837 ha; voi.: 43,4 mii. m3) şi hidrocentrală (38 MW) dată în folosinţă în 1980. Bisericile Sfinţii Voievozi (1734, refăcută în 1848), Buna-Vestire (1780, cu picturi din 1835), Sf. Nicolae (1812, pictată în 1880) şi Sf. Nicolae (construită, probabil, în 1842, pe locul uneia din lemn din 1773-1774; restaurată în 1897), în satele P., Doba, Cocorăşti şi Arceşti. PLEŞU (Culmea Pleşului), culme deluroasă îngustă în NV Subcarpaţilor Neamţului, extinsă pe o lungime de 24 km, pe direcţie NV-SE, între văile râurilor Neamţ (la V) şi Nemţişor (la E). Alcătuită din conglomerate, marne şi gresii. Alt. max.: 911 m. Acoperită cu păduri de fag, de fag în amestec cu conifere şi de molid în amestec cu brad. Prezintă abrupturi de peste 400 m faţă de depr. Neamţ. PLEŞU, Andrei (n. 1948, Bucureşti), filozof, eseist şi critic de artă român. Prof. univ. la Bucureşti. Ministru al Culturii (1989-1991) şi al Afacerilor Externe (1997-1999). întemeietor (1993) şi director al revistei „Dilema" (din ian. 2004 -„Dilema Veche"). Rector (din 1994) al Colegiului „Noua Europă". Lucrări impunând prin originalitatea ideilor şi expresia memorabilă despre etica „intervalului" („Minima moralia"), despre sentimentul naturii în cultura europeană („Pitoresc şi melancolie") sau despre tematica filozofiei religiei („Despre îngeri"). Eseuri şi cronici plastice („Ochiul şi lucrurile"), portrete şi eseuri despre M. Eliade, E. Cioran, E. lonesco, C. Noica — maestrul său spiritual („Limba păsărilor"). PLEŞgV, -Ă (< bg.) adj. 1. (Despre oameni) Chel. 2. (Despre munţi, dea- Andrei Pleşu luri) Fără vegetaţie. ♦ (Despre arbori) Fără frunze, desfrunzit. PLETER (< ser.) s. n. Gard pescăresc construit din stuf, nuiele de alun sau salcie şi instalat de-a lungul malurilor unui râu sau fluviu, cu luncă inundabilă pentru a opri trecerea peştelui din baltă în râu sau în fluviu. PLETHON, Gemisto Giorgio v. Gemisto Plethon, Giorgio. PLETINĂ (< cf. pilotină) s. f. Navă remorcată, destinată transportului de mărfuri pe căi de navigaţie cu adâncimi mici. PLETORĂ (< fr.; {s} gr. plethore < plethein „a fi plin") s. f. 1. (MED.) Stare anormală caracterizată prin creşterea cantităţii de sânge, care duce la supraîncărcarea inimii şi la distensiunea anormală a vaselor sangvine, dând bolnavului o culoare roşie-aprinsă. ♦ Creşterea excesivă a oricărui lichid al corpului. 2. Număr mare de oameni sau de obiecte (fără valoare). ^ P. semantică = aglomerare (excesivă) de sensuri la unele cuvinte. PLETORIC, -Ă (< fr.) adj. Supraabundent. ♦ (Despre oameni) Care are prea mult sânge. PLETOS, -OASĂ (< plete) adj. 1. Cu păr lung şi bogat. 2. (Despre plante) Cu ramurile sau frunzele lungi şi dese, aplecate în jos. (ex. salcie pletoasă). PLEURĂ (< lat., fr., it.; {s} gr. pleura „coastă") s. f. (ANAT.) Membrană seroasă alcătuită din două foiţe care se unesc în regiunea hilului pulmonar: p. viscerală, care înveleşte plămânul şi p. parietală, care căptuşeşte cavitatea toracică; spaţiul virtual dintre acestea este numit cavitate pleurală. PLEUREZIE (< fr., lat.) s. f. Infla-maţie acută sau cronică a foiţelor pleurale, însoţită de apariţia unui lichid limpede (p. serofibrinoasă) sau purulent (p. purulentă) în cavitatea pleurală. PLEURjTĂ (< fr.) s. f. Inflamaţie a foiţelor pleurale fără apariţia de lichid în cavitatea pleurală. Sin. pleurezie uscată. PLEUROPNEUMONjE (< fr.) s. f. Pneumonie care afectează şi pleura adiacentă zonei pulmonare bolnave. PLEUROSCQP (< fr.; {s} gr. pleura „coastă" + skopein „a examina") s. n. Instrument cu ajutorul căruia se examinează vizual cavitatea pleurală. PLEUROSCOPIE (< fr.) s. f. Metodă de explorare a cavităţii pleurale cu ajutorul pleuroscopului. Plevaiţă PLEUSTON (< germ.; {s} gr. pleusteon „rătăcitor") s. n. Comunitate alcătuită de plantele superioare care plutesc la faţa apei şi ale căror procese vitale se petrec în aer (ex. peştişoara, lintiţa). PLEVAIŢĂ s. f. Denumire a două plante erbacee din genul Xeranthemum, familia compozitelor (X. annuum şi X. foetidum)-, imortele. Cresc în regiunile de stepă şi de silvostepă. PLEVNA (PLEVEN), oraş în N Bulgariei, la 137 km NE de Sofia; 122,1 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Aeroport. Constr. de turbine şi de maşini agricole; fabrici de ciment, cauciuc, zahăr, ţigarete şi conserve. Ind. petrochimică, de prelucr. a lemnului şi textilă. Centru comercial. Ceramică. Oraşul s-a dezvoltat pe locul anticei aşezări tracice Storgosia; distrus de huni, a fost refăcut în sec. 6; numit de slavi Kajluka; denumirea actuală din Plevna. Vedere generală PLEVUŞCĂ 390 Plevuşcă (1.) 1270. Biserica Sf. Nicolae (1834). în timpul Războiului Ruso-Româno-Turc din 1877-1878 a fost teatrul unor operaţii militare de anvergură; apărat de un puternic nucleu de armate turceşti, conduse de Osman Paşa, oraşul, bine întărit, a rezistat asediului trupelor ruso-române din 10/22 aug. până în 28 nov./10 dec. 1877. Mausoleu în amintirea soldaţilor români căzuţi în luptă. PLEVUŞCĂ (< pleavă) s. f. 1. Peşte teleostean ciprinid dulcicol, lung de c. 6-9 cm, cu o dungă albastră pe laturile corpului (Leucaspius delineatus). Trăieşte mai ales în Bălţile şi apele cu curgere lentă din centrul şi estul Europei. Sin. fufă (1). ♦ P. gener. Nume dat peştilor mărunţi de orice specie. 2. Fig. Grup de oameni fără importanţă. PLEX (< fr. {i}; {s} lat. plexus „împletire") s. n. Ţesut format din fibre nervoase sau din vase sangvine împletite nesistematizat între ele (ex. p. cardiac). ^ P. solar = p. care se găseşte în cavitatea abdominală, lângă stomac, foarte important pentru sistemul neurovegetativ. PLEXIGLAS (< fr., germ.) s. n. (CHIM.) Polimetacrilat. PLEYEL [plejel], Ignaz-Joseph (1757-1831), editor, fabricant de piane şi compozitor francez de origine austriacă. Stabilit la Paris (1795), a fondat o casă de editură (prima ediţie completă a cvartetelor lui Haydn, primele partituri de buzunar) şi o fabrică de piane (1807), devenită celebră. Autor de muzică de cameră de la duet la septet, concerte, simfonii concertante. PLEZANTERjE (< fr.) s. f. (Livr.) Lucru amuzant; vorbă, discuţie uşoară, amuzantă. PLIA (< fr.) vb. I tranz. A îndoi o hârtie, o ţesătură etc., suprapunând părţile îndoite (pliurile) într-o anumită ordine. PLIAJ (< fr.) s. n. Pliere (2). PLIANT (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. (Despre obiecte) Care poate fi îndoit, împăturit (micşorându-şi astfel suprafaţa). 2. S. n. Tipăritură imprimată pe o singură coală (prospect, catalog, reclamă etc.) îndoită de mai multe ori, pentru comoditatea utilizării, şi care prin suprapunerea părţilor asigură continuitatea textului. PLIC (< ngr., it.) s. n. Obiect confecţionat din hârtie împăturită şi lipită pe trei părţi, în care se introduc scrisori, acte etc. (în vederea expedierii lor); obiectul împreună cu ceea ce conţine. PLICTICQS, -OASĂ (< ngr.) adj. Plictisitor (1). PLICTjS (< plictisi) s. n. (Livr.) Plictiseală. PLICTISEALĂ (< plictisi) s. f. Stare sufletească apăsătoare, provocată de singurătate, de lipsa de ocupaţie, de o activitate lipsită de interes, de monotonie etc.; gol sufletesc, urât; plictis. PLICTIS! (< ngr.) vb. IV 1. Refl. A fi cuprins de plictiseală. 4 A se sătura (de ceva). 2. Tranz. A supăra, a enerva, a irita, a agasa. PLICTISITOR, -OARE (< plictisi) adj. 1. Care plictiseşte; lipsit de interes, anost, searbăd; plicticos. 2. Supărător, enervant, agasant. PLIERE (< plia) s. f. 1. Acţiunea de a plia. 2. Operaţie manuală sau mecanizată de îndoire şi de aşezare în pliuri a hârtiei sau a materialelor textile; pliaj. 3. îndoire cu 180°C a unei table de-a lungul unei linii drepte sau curbe. PLIEVIER [pljvier], Theodor (1892-1955), scriitor german. Autor al unei trilogii în care descrie deruta trupelor germane în al Doilea Război Mondial („Stalingrad", „Moscova", „Berlin"). PLIMBA (lat. perambulare) vb. I Refl. A umbla fără grabă dintr-un loc într-altul pentru a se recrea, a face mişcare etc. Expr. A se plimba ca vodă prin lobodă = a se plimba peste tot, fără nici o piedică. (Fam.) Du-te de te plimbă = vezi-ţi de treabă, lasă-mă în pace. ♦ Tranz. A scoate sau însoţi pe cineva dintr-o parte în alta; a muta. Theodor Plievier Expr. A-şi plimba ochii = a urmări cu ochii, cu privirea; a-şi purta ochii, privirea peste tot. PLIMBARE (< plimba) s. f. Acţiunea de a (se) plimba; mers în voie pentru a se recrea. ^ Expr. (Fam.) A trimite (pe cineva) la plimbare = a te dispensa de serviciile cuiva, a se descotorosi de cineva, a concedia. PLIMBĂREŢ, -EAŢĂ (< plimba) adj. Căruia îi place să se plimbe, să umble (fără rost). PLIN, -Ă (lat. plenus) adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre vase, încăperi, recipiente etc.) Care conţine întreaga cantitate pe care o poate cuprinde, care este umplut cu ceva până la limită. Expr. Cu gura plină = mâncând. A fi plin de sine = a avea o părere exagerat de bună despre sine, a fi încrezut. 2. Care cuprinde, conţine sau posedă ceva în cantitate sau în număr mare. ♦ Fără goluri, întreg, compact, masiv. 3. Care este acoperit, umplut, încărcat cu ceva. ♦ Acoperit sau îmbibat cu ceva; mânjit, murdar. 4. (Despre fiinţe, corpul lor sau părţi ale corpului lor) Cu forme rotunde, împlinit, durduliu, grăsuţ. 5. Care are amploare, intensitate; întreg, desăvârşit, neştirbit. <0> Voce p. = voce sonoră, cu volum. Expr. în plin... (sau plină...) = în mijlocul..., în miezul..., în toiul... II. S. n. Ceea ce umple un vas, un spaţiu etc.; conţinut. ^ (TRANSP.) Plinul conductei = cantitate de fluid care rămâne în permanenţă într-o conductă de transport. -0-Loc. Din plin = din abundenţă, din belşug, cu prisosinţă. -0* Expr. A face plinul = a umple cu benzină până la refuz rezervorul unei maşini. A-i merge cuiva din (sau în) plin = a-i merge cuiva bine; a reuşi, a izbândi. A da (sau a lovi, a nimeri) în plin = a nimeri bine ţinta vizată, a-şi atinge scopul. PLINĂTATE (lat. plenitas, -atis) s. f. Calitatea de a fi deplin; integritate, totalitate, plenitudine. PLINIU CEL BĂTRÂN (Caius Plinius Secundus) (23-79), istoric, filolog şi literat roman. Considerat unul dintre cei mai iluştri savanţi ai Antichităţii. A scris un tratat despre oratorie („Cei ce învaţă") şi o lucrare în opt cărţi: „Despre incertitudinile limbajului". Cea mai importantă operă a sa, „Istoria naturală", concepută ca o enciclopedie, este o adevărată sinteză a cunoştinţelor epocii (geografie, zoologie, botanică, mineralogie, farmacologie). A murit în timpul erupţiei Vezuviului, care a îngropat oraşele Pompeii şi Herculaneum. 391 PLOCON PLINIU CEL TÂNĂR (Caius Plinius Caecilius Secundus) (c. 61-c. 113), om politic şi scriitor roman. Nepotul lui Pliniu cel Bătrân. Demnitar în timpul împăraţilor Domiţian şi Traian. Cunoscut îndeosebi printr-un „Panegiric al împăratului Traian" şi prin bogata sa corespondenţă („Epistole"), oglindă a societăţii romane contemporane lui şi o sursă de informaţie istorică. PLjNTĂ (< fr.) s.f. 1. Piesă de lemn, de piatră sau de material plastic care se aplică în partea de jos a pereţilor unei încăperi pentru a-i apăra împotriva loviturilor şi a umezelii sau pentru a acoperi rostul dintre pardoseală şi perete. ♦ Partea de jos a unei clădiri, a unei sobe, a unui zid etc. aflată imediat deasupra nivelului de călcare. 2. Soclu de piatră plat şi pătrat în secţiune, plasat sub baza unei coloane. PLIOCEN, etajul superior al Neoge-nului (ultima parte a Terţiarului), reprezentat în partea vestică a Europei prin depozite marine, iar în cea estică prin depozite lacustre; uneori conţine zăcăminte de cărbuni şi petrol. A durat circa 5 milioane. în P. au apărut forme ale genului Australopithecus, precursori primitivi ai omului. PLISA (< fr.) vb. I tranz. A îndoi în cute regulate şi dese o ţesătură. PLISC s. n. 1. (ORNIT.) Cioc (1). ♦ (Peior.) Gură. 2. Capăt ascuţit sau lunguieţ, în formă de cioc, al unui obiect; vârf. 3. (BOT.) Pliscul-cocorului sau berzei = ciocul-berzei. Pliscul-cu-coarei = ciocul-cucoarei. PLISEŢKAIA, Maia Mihailovna (n. 1925), balerină rusă. Prim-balerină (1943-1988) la Bolşoi Teatr din Moscova, s-a remarcat printr-o tehnică strălucită, expresivitate şi elocvenţă a gestului în „Lacul lebedelor", „Fântâna din Baccisarai", „Don Quijote", „Sparta- Maia Pliseţkaia cus", „Moartea lebedei", „Carmen". Alăturându-se trupei lui M. Bejart, a dat strălucire unor creaţii moderne („Bolero", „Isadora", „Leda"), manifestând o longevitate artistică excepţională. A abordat şi roluri de compoziţie („Anna Karenina", „Pescăruşul"). Director artistic la Roma şi apoi la Teatrul Naţional de Balet din Spania (1988-1990). PLISEŢKI, Azari Mihailovici (n. 1935), dansator rus. Frate cu Maia Pliseţkaia. Component al trupei de balet de la Bolşoi Teatr din Moscova; prim-balerin al Baletului Naţional din Cuba (din 1963), s-a impus printr-o tehnică de mare calitate împreună cu partenera sa Alicia Alonso. PLIS^U (< fr.) s.n. Cută sau grup de cute regulate şi dese obţinute prin plisare. PLISKA, sit arheologic în N Bulgariei, lângă localitatea Aboba (districtul Novi Pazar). Aici a existat prima capitală a hanilor bulgari (681-893); se păstrează ruinele unui mare palat (816-831). Muzeu arheologic. PLITĂ (< rus., ucr.) s. f. Placă de fontă, având ochiuri acoperite cu rotiţe, care constituie partea de deasupra a maşinii de gătit. ♦ încălzitor electric de laborator. PLITVICE (PLITVlCKA JEZERA), parc naţional în NV Croaţiei, în culmea montană calcaroasă Pljsevica la 417- 1 280 m alt.; c. 200 km2. Cuprinde o suită de 16 lacuri dispuse în trepte (Kozjak — 80 ha, Proscansko — 68 ha, Milanovac, Gradinsko, Veliko etc.), numeroase peşteri (Supljara, Gombrjaca etc.), cascade (Plivicka — 76 m înălţime, Sastavici), formaţiuni de travertin şi o bogată faună (urs, lup, pisică sălbatică, jder, vidră, mistreţ, căprioară, păsări rare etc.). PL.IU (< fr.) s. n. Cută adâncă la un obiect de îmbrăcăminte. PLIVj (< bg., ser.) vb. IV tranz. 1. A distruge, a smulge buruienile de pe un teren cultivat, folosind mijloace manuale, mecanice sau chimice. 2. A tăia sau a rupe lăstarii, frunzele, cârceii, crengile de prisos de la viţa de vie sau de la pomi. PLIV|T, -Ă (< plivi) adj. 1. (Despre terenuri sau plante cultivate) Curăţat de buruieni. 2. (Despre pomi, vie) Curăţat de lăstari, de crengile sau frunzele de prisos. PLOAIE (lat. pluvia) s. f. 1. Precipitaţie atmosferică sub formă de picături, provenite din condensarea vaporilor de apă din atmosferă. După geneză se deosebesc: burniţa, p. de convecţie (provocată de curenţii ascendenţi de deasupra Ecuatorului şi care se produce în cursul după-amiezii pe uscat şi seara pe oceane şi mări), p. frontală (produsă în zona de contact dintre două mase de aer cu regimuri termice diferite; are durată lungă), p. de relief sau orografică (produsă în cadrul aceleiaşi mase de aer atunci când relieful impune acesteia mişcări ascendente). Loc. adv. Pe ploaie = în timp ce plouă. în (sub) ploaie = în bătaia ploii. ^ Expr. (Despre cer, văzduh) A se lumina a ploaie = a căpăta o lumină difuză care anunţă venirea ploii. (Fam.) Apă de ploaie = se spune despre o afirmaţie, o acţiune lipsită de conţinut, neserioasă. A(-şi) aranja ploile = a(-şi) pregăti terenul, a(-şi) face atmosferă, a(-şi) aranja treburile. ♦ P. artificială = p. rezultată în urma bombardării norilor cu substanţe chimice (anhidridă carbonică solidă sau iodură de argint), care acţionează ca nuclei de condensare. P. acidă = p. ale cărei picături acide (cu pH mai mic de 5) rezultă din amestecul în atmosferă a vaporilor de apă cu substanţele poluante provenite din activităţi industriale sau cu gaze de eşapament, ducând la formarea de acizi (acidul sulfuros, sulfuric, azotic); provoacă mari daune mediului. ♦ Fig. Ceea ce cade în mare cantitate, ceea ce se revarsă, ceea ce este abundent. ♦ (ASTR.) P. de stele = abundenţă de meteoriţi, venind din aceeaşi parte a cerului; este provocată de trecerea Pământului printr-un curent meteoritic, legat, adesea, de o cometă. 2. Alică cu diametru sub 1 mm, utilizată la vânătoarea de păsări şi animale mici. PtOCK [puoţc], oraş în centrul Poloniei, pe Vistula, la 95 km VNV de Varşovia; 130,8 mii loc. (2000). Port fluvial. Rafinărie de petrol şi combinat petrochimic. Constr. şi reparaţii de nave fluviale; ind. constr. de maşini agricole, de prelucrare a lemnului, mat. de constr. şi alim. Centru comercial. Catedrală în stil romanic (sec. 12, refăcută ulterior). Sediul episcopiei Mazoviei (1075). Aflat în stăpânirea Prusiei (1793-1806) şi a Rusiei (1815-1918). PLOCON (< sl.) s. n. 1. Dar, cadou (oferit pentru a obţine o favoare). 2. (în timpul dominaţiei otomane, în Ţara Românească şi în Moldova) Dar făcut în semn de recunoaştere a suzeranităţii otomane (ex. ploconul sultanului, ploconul steagului). -0- P. de nume = sumă de bani plătită de birnici încasatorilor de dări. ♦ Dar care se dă naşilor la nuntă PLOCONEALĂ 392 sau la botez sau tinerilor căsătoriţi la nuntă. PLOCONEALĂ (< ploconi) s. f. Acţiunea de a se ploconi; linguşire, umilire. PLOCON! (< sl.) vb. IV refl. 1. A se înclina, a se pleca cu umilinţă, cu supunere înaintea cuiva; a saluta cu politeţe exagerată. 2. Fig. A linguşi, a se umili, a se căciuli. PLOD (< sl.) s. m. (Pop.) 1. Copil (mic). 2. Germen, embrion. PLOIER (< ploaie) s. m. Pasăre călătoare, de mărimea unei turturele, din familia charadriide, genul Pluvialis, limicolă. P. auriu are 15-30 cm lungime, fruntea bombată, variat colorată, picioare lungi, lipsite de degetul posterior (Pluvialis apricaria). Trăieşte în stoluri şi se hrăneşte cu viermi, insecte, crustacee etc. Se vânează. PLOIEŞTI 1. Câmpiâ Ploieştiului, câmpie înaltă piemontană, parte componentă a Câmpiei Române, situată între râurile Cricov la V, Ialomiţa la S, Cricovu Sărat la E şi dealurile subcarpatice la N, constituind un mare con de dejecţie al râului Prahova. Alt. max.: 280 m. Pâlcuri de păduri de stejar cu tei şi carpen; culturi agricole. 2. Municipiu, reşed. jud. Prahova, situat pe interfluviul dintre Prahova şi Teleajen, în Câmpia Ploieştiului, pe dr. râului Dâmbu; 237 675 loc. (2003). Important centru industrial, comercial şi cultural; unul dintre principalele noduri de comunicaţie ale ţării (şapte linii de c.f. şi şase şosele converg către P.). Ind. de expl. şi de prelucr. a petrolului; constr. de utilaj petrolier (uzina „Upetrom" S.A., fostă „1 Mai“, este cea mai mare producătoare de instalaţii de foraj din România), de utilaj greu şi chimic, de rulmenţi speciali, de maşini şi utilaje agricole, material rulant; produse metalice de larg consum; combinat petrochimic care produce polietilenă, fenol, acetonă, detergenţi, coloranţi, lacuri şi vopsele ş.a.; ind. mat. de constr. (cărămidă, ţiglă, sticlărie, articole sanitare din porţelan, faianţă), de prelucr. a lemnului (mobilă), a pielăriei şi încălţămintei, textilă (ţesături de cânepă, in, bumbac şi lână; confecţii, stofe), alim. (morărit, produse lactate, carne, Coca-Cola, bere, vin şi băuturi alcoolice). Tipografie. Universitate (fondată în 1967 ca Institut de Petrol şi Gaze). Teatrul „Toma Caragiu“, cu secţii de dramă şi de estradă; orchestră simfonică. Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie şi de Ştiinţele Naturii; Muzeul Republican al Petrolului (inaugurat în 1960); Muzeul de Artă Populară (organizat în anii 1967-1969); Muzeul Ceasului „Nicolae Simache“ (inaugurat în 1963), cu o colecţie de peste 2 000 de exponate (din care peste 300 sunt din sec. 17-19); Muzeul de Artă (fondat în 1931); Muzeele memoriale „Ion Luca Caragiale“ (1962) şi „Nichita Stănescu". Hipodrom naţional. Monumente: bisericile Sfinţii Voievozi (1628-1648, restaurată în 1712), Sf. Nicolae-Vechi (ctitorie de la sf. sec. 16 a lui Mihai Viteazul, restaurată în anii 1988-1990), Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sau Biserica Domnească (ctitorie din 1639 a lui Matei Basarab), Precista (1820, în stil neobizantin), Sfânta Vineri (construită în anii 1875-1880, după planurile arhitectului Toma N. Socolescu); catedralele Sf. loan Botezătorul (1923-1930), cu un turn înalt de 60 m, şi înălţarea Domnului (1992-1999); Halele Centrale (vast complex comercial construit în perioada 1929-1935, după planurile lui Toma N. Socolescu, cu o cupolă înscrisă într-un pătrat, nesusţinută de stâlpi); statuia Libertăţii (dezvelită la 3 sept. t879), realizată în bronz, la Paris, de sculptorul L. Quadry; statuia lui Mihai Viteazul ş.a. Localitatea apare menţionată documentar în 1503 pe nişte liste de cărăuşie, iar apoi în 1545, 1580 etc. în 1599 Mihai Viteazul a ridicat aşezarea la rangul de târg domnesc, în sec. 17 s-a dezvoltat ca centru urban, iar din sec. 18 ca puternic centru meşteşugăresc şi comercial. în 1854 a fost legat de Bucureşti prin linie de telegraf; în 1858 a fost introdus iluminatul public cu petrol lampant, iar în 1900 iluminatul electric, în primele decenii ale sec. 19 tinde să ia locul Craiovei ca al doilea oraş important din Ţara Românescă. La 8-9/20-21 aug. 1870, la P. s-a desfăşurat, sub conducerea lui Al. Can-diano-Popescu, o mişcare antidinastică. Statuia Libertăţii Ploieşti (2.). Catedrala Sfântul loan Botezătorul Ploieşti (2.). Palatul Culturii 393 PLOSCUŢENI De la sfârşitul sec. 19 cunoaşte o mare dezvoltare, determinată de industria petrolieră. Oraşul a avut de suferit în urma bombardamentelor anglo-ame-ricane (1942-1944) şi apoi germane (1944) în al Doilea Război Mondial. Declarat municipiu la 17 febr. 1968. PLOIQS, -OASĂ (< ploaie) adj. Cu (multă) ploaie; în care plouă (mult), favorabil ploilor. PLOjŢĂ (< ploaie) s. f. 1. Diminutiv al lui ploaie; ploaie puţină şi de scurtă durată. 2. Model de lucrătură la dantelele făcute cu croşeta. PLOMBA (< fr.) vb. I tranz. A închide o carie dentară printr-o plombă. PLQMBĂ (< germ.) s. f. 1. Lucrare de stomatologie prin care se închide o carie dentară după asanarea acesteia; material folosit pentru această lucrare. 2. Imobil construit în spaţiul rămas liber dintre două clădiri. PLONJA (< fr.) vb. I intranz. (SPORT) A executa un plonjon. ♦ A sări în apă (de la trambulină). PLONJEU (< fr.) s. n. (CINEMAT.) Secvenţă realizată prin înclinarea axei pe care este fixat aparatul de filmat. PLONJON (< fr.) s. n. Faptul de a se arunca sau de a cădea în apă. ♦ Formă specială de salt, cu sau fără un obiect de joc, în unele ramuri sportive (fotbal, handbal, volei etc.). PLONJOR (< fr.) s. m., s. n. 1. s. m. Scafandru. 2. S. n. (ELT.) Aparat din metal inoxidabil, în formă de spirală, care serveşte la încălzirea rapidă, datorită efectului electrocaloric, a unei mici cantităţi de lichid prin imersiune în acel lichid; fierbător. PLOP (lat. populus) s. m. Arbore din genul Populus, familia salieaceelor, cu frunze ovat-lanceolate, peţiol lung şi flori crescute în amenţi, care apar înaintea frunzelor, cu fructul o capsulă, având Plop. Frunză şi muguri multe seminţe, prevăzute cu un smoc de perişori albi, mătăsoşi. în România cresc spontan: p. alb (P. alba), înalt de c. 30 m, cu coroană largă şi scoarţă albicioasă, răspândit în lunci, zona de câmpie şi de deal; p. tremurător (P. tremula), înalt de c. 20 m, cu scoarţă gălbuie, frecvent în zona dealurilor şi în etajul montan şi p. negru (P. nigra), înalt de c. 30 m, cu scoarţă negricioasă, răspândit în lunci şi depresiuni şi cultivat de-a lungul şoselelor. Speciile cele mai frecvent cultivate sunt p. piramidal (P. nigra var. italica), precum şi p. negru hibrid (P. euramericana), acesta din urmă mai ales în plantaţii forestiere. Lemnul de p. se foloseşte în industria chibriturilor, a furnirelor, a celulozei. PLOPANA, com. în jud. Bacău, situată în N colinelor Tutovei, pe cursul superior al râului Tutova; 3 401 loc. (2003). Biserica Sfinţii Voievozi (1798), în satul Rusenii de Sus. PLOPENI, oraş în jud. Prahova, pe Teleajen; 9 850 loc. (2003). Expl. de petrol şi gaze naturale. Constr. de maşini şi utilaje agricole şi de utilaje pentru ind. petrolieră şi minieră. Fabrici de produse refractare, de prelucr. a lemnului şi de produse de panificaţie. Aşezarea a luat naştere după anul 1940 în jurul Uzinei Mecanice. Până în 1965 s-a numit Colonia llie Pintilie, iar între 1 ian. 1965 şi 17 febr. 1968 a purtat numele Stejarul, dată la care a fost declarat oraş, cu numele actual. PLOPII-SLĂVITEŞTI, com. în jud. Teleorman, situată în V câmpiei Boian, pe râul Sâi; 4 837 loc. (2003). Viticultură. în satul Dudu se află mănăstirea Plăviceni-Aluniş, ctitorie (din anii 1646-1649) a marelui vornic Dragomir, sfetnic al lui Matei Basarab. Biserica Sf. Arhanghel Mihail păstrează picturi murale interioare din sec. 17. PLOPIŞ 1. Munţii Plopişului, culme muntoasă în NV M-ţilor Apuseni, extinsă pe direcţia NV-SE, între Barcău şi Crişu Repede, alcătuită din roci cristaline şi sedimentare neogene. Alt. max.: 918 m (vf. Măgura Mare). Parţial împăduriţi (fag şi gorun), dar predominant ocupaţi de păşuni şi fâneţe. Expl. de lignit (Derna, Voivozi, Vărzari, Borumlaca din jud. Bihor şi Ip, Zăuan din jud. Sălaj). Cunoscuţi şi sub denumirea de Muntele Şes. 2. Dealurile Plopişului, mare unitate deluroasă în N dealurilor Crişanei, situată între C. Barcăului (V şi N), m-ţii P. ia E şi depr. Oradea-Vad-Borod (S). Sunt alcătuite din argile, marne argi-loase, nisipuri loessoide ş.a., au culmi netede, separate de văi, cu alt. de 200-300 m şi sunt acoperite cu păduri de gorun, cer şi gârniţă, precum şi cu plantaţii de pomi fructiferi şi viţă de vie. 3. Com. în jud. Sălaj, situată la poalele m-ţilor P., în partea de V a depr. Barcău, pe râurile laz şi Valea Mare; 2 761 loc. (2003). Centru de cusături şi ţesături populare şi de prelucr. artistică a lemnului. PLOPŞORU, com. în jud. Gorj, situată în Piemontul Getic, pe valea Jiului; 6 982 loc. (2003). Staţie de c.f. (în satul P.) şi haltă de c.f. (în satul Sărdăneşti). Moară de cereale. în satul Broşteni se află cula Cuţui (1815) şi biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1836); bisericile de lemn Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1746) şi Sfinţii Voievozi (1874), în satele Cursaru şi Sărdăneşti. PLOPU, com. în jud. Prahova, situată în Subcarpaţii Prahovei, în SE dealului Bucovel, pe râul Bucovel; 2 319 loc. (2003). Biserica Sfinţii Anastasie şi Chirii (sec. 19), în satul P. PLOPU, Georgiu (1857-1940, n. Arad), jurist român. M. de onoare al Acad. (1934), prof. univ. la Cluj. Specialist în dreptul urbarial şi compose-soral („Părţi alese din dreptul privat ungar“, „Patronat şi inspecţiune", „Chestiunea composesoratului din com. Breţcu", „Memorii cu privire la con-diţiunile de vasalitate ale testamentului verbal"). PLOSCA, com. în jud. Teleorman, situată în zona de contact a câmpiei Boian cu câmpia Găvanu-Burdea, pe râul Vedea; 6 675 loc. (2003). Staţie de c.f. Centru de cusături şi ţesături populare. Biserica Naşterea Maicii Domnului (1812), în satul P. PLOSCĂ (< bg., ser.) s. f. 1. Vas de lemn, mai rar de lut ars sau de metal, rotund (turtit), cu gâtul scurt şi strâmt, în care se ţine băutură şi care se poartă atârnat de o curea. 2. Vas în care vânătorul poartă praful de puşcă. 3. Vas din tablă smălţuită, sticlă, material plastic, cu o deschidere largă în partea de sus, folosit de bolnavii imobilizaţi la pat pentru nevoile fiziologice. PLOSCOŞ, com. în jud. Cluj, situată în SV câmpiei Sărmaşului, pe râul Valea Florilor; 735 loc. (2003). Staţie de c.f. (în satul Valea Florilor) şi haltă de c.f. (în satul P.). PLOSCUŢENI, com. în jud. Vrancea, situată în lunca şi pe terasele de pe stg. Şiretului, în zona de contact cu Colinele Tutovei; 3 213 loc. (2003). în satul P. se află Mănăstirea Sihastru (de maici), întemeiată (1474) de hatmanul Şendrea, cu biserica actuală cu hramul PLOŞNIŢĂ 394 Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1882-1891) renovată şi repictată (1940, 1980-1985) cu colecţie muzeală (icoane, obiecte de cult, cărţi vechi etc.). Tot aici, biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului (ante 1809). PLQŞNIŢĂ (< rus.) s. f. 1. Insectă din ordinul heteropterelor, cu corpul turtit, hematofagă, urât mirositoare, care trăieşte în crăpăturile pereţilor sau ale mobilelor; păduche de lemn (Cimex lectularius). 2. Ploşniţa-cerealelor = insectă dăunătoare, de c. 10 mm lungime, brună, care atacă boabele de grâu în spic (Eurygaster maurus). Ploşniţa-verzei = insectă dăunătoare, de c. 8 mm lungime, roşie cu pete negre, care atacă varza şi conopida (Eury-derma ornata). PLOT (< fr.) s. n. 1. (MIN.) Placă turnantă la încrucişarea unei căi ferate de mină. 2. (ELT.) Piesă de contact electric, constituită dintr-u'rr mic cilindru sau dintr-o prismă metalică fixată pe o placă izolantă şi legată la un circuit electric. PLOTIN (204-270), filozof grec. întemeietorul neoplatonismului. Născut în Egipt, după ce a studiat la Alexandria cu Ammonius Sakkas, P. a călătorit în Persia, iar apoi a predat filozofia la Roma. Scrierile sale s-au păstrat ca un întreg, în forma în care au fost editate postum de discipolul său Porphy-rios, distribuite în şase grupuri de câte nouă (gr. ennea), de unde şi titlul „Enneade". Sistemul său filozofic a rezultat din combinaţia doctrinelor platoniciene cu cele pitagoreice, aristotelice şi stoice, fiind în consonanţă cu preocupările religioase din vremea sa. Fundamentală este metafizica despre cauzele inteligibile ale lumii sensibile şi despre sufletul uman. Cauza ultimă, absolut simplă, este Unul; actul exterior al Unului este Intelectul ca gândire a formelor, acesta având drept act exterior, la rândul său, Sufletul, cauza inteligibilă care produce domeniul sensibil şi dă viaţă organismelor. Fiinţa umană se află între cele două domenii: inteligibil şi sensibil. Pentru sufletul uman, în opinia lui P., filozofia este mijlocul prin care se poate reîntoarce în domeniul inteligibil. PLOTTER [plote] (cuv. engl.) subst. Periferic de minicalculator cu ajutorul căruia se pot efectua desene şi grafice. PLOUA (lat. plovere) vb. I 1. Intranz. impers. A cădea, a curge ploaie. Expr. A ploua cu găleata (sau ca din cofă) = a ploua foarte tare, cu picături mari şi repezi. A ploua ca prin sită = a ploua mărunt şi des; a burniţa. Parcă tot îi ninge şi-i plouă, se spune despre o persoană posomorâtă şi mereu nemulţumită. (Fam.) A se face că plouă = a da impresia că nu observă un lucru sau un fapt neplăcut. ♦ Tranz. impers. A cădea (ploaia) asupra cuiva sau a ceva; a uda. 2. Intranz. unipers. şi tranz. Fig. A cădea sau a lăsa să cadă sau să curgă (ceva) în cantitate mare. PLOUAT, -Ă (< plouă) adj. 1. Udat, muiat de ploaie. 2. Fig. Fără chef, descurajat, abătut. ^ Expr. (Ir.) A sta ca o curcă plouată (sau ca un câine plouat) = a fi trist, abătut. PLOVDIV, oraş în S Bulgariei, la poalele nordice ale m-ţilor Rodopi, pe Mariţa; 340,6 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Aeroport. Metalurgia neferoaselor (plumb, zinc). Constr. de maşini şi utilaj electrotehnic; ind. chimică (îngrăşăminte), textilă, a celulozei şi hârtiei, pielăriei şi încălţămintei, sticlăriei, farmaceutică, a tutunului, vinurilor, conservelor de legume şi fructe; prelucrarea lemnului şi a tutunului. Târg internaţional. Universitate (1961). Vechi centru cultural (teatre, operă, muzeu etnografic, muzeu arheologic). Vestigii romane (templul lui Esculap, amfiteatru, teatru), ruinele unei fortăreţe din sec. 13, moscheea Imaret (sec. 15), biserica Sf. Marina (sec. 19). Muzeu etnografic şi arheologic. Case din sec. 18-19. Turism. Cunoscut ca Pulpudeva sub traci, a fost numit Filipopolis (341 î.Hr.) după cucerirea lui de către Filip II al Macedoniei. Din 46, sub numele de Trimontium, a devenit capitala prov. romane Tracia. Cucerit de turci (1364). După Războiul Ruso-Româno-Turc (1877-1878) a devenit capitala Rume-liei Orientale, sub suzeranitate otomană, până în 1885 când s-a unit cu Bulgaria. După Primul Război Mondial a primit actualul nume. PL0CKER, Julius (1801-1868), matematician şi fizician german. Prof. univ. la Halle şi Bonn. Contribuţii („Teoria curbelor algebrice") în domeniul geometriei analitice şi proiective (a introdus noţiunea de coordonate ,,pluckeriene“);. a construit (1855) tuburile cu descărcări în gaze şi a observat (1859) că spectrul descărcării electrice caracterizează natura gazului. PLUG (< sl.) s. n. 1. Unealtă agricolă folosită pentru arat. După felul elementelor de tăiere şi răsturnare a brazdei se deosebesc: p. cu cormană şi p. cu discuri, iar după sistemul de tracţiune pot fi cu tracţiune animală şi cu tracţiune mecanică (semipurtate şi purtate pe tractor). Adâncimile de lucru obişnuite variază între 12 şi 40 cm; la p. de desfundat se poate ajunge la 120 cm. Pentru aratul pe terenurile în pantă se foloseşte p. reversibil, care răstoarnă brazda numai în amonte. ^ Expr. De la coarnele plugului = de la ţară. ♦ Faptul de a ara; arat. 2. P. de zăpadă = vehicul echipat cu un dispozitiv pentru curăţirea zăpezii de pe o cale de circulaţie. 3. P. de cărbune = maşină de lucru folosită la executarea mecanizată a operaţiilor de abataj şi de încărcare a cărbunilor. Este prevăzută cu lame sau cuţite pentru dislocarea materialului. 4. (SPORT) Procedeu de frânare a schiurilor sau de reducere a vitezei în coborâre, constând în apropierea vârfurilor acestora şi depărtarea cozilor, cu presare în canturile interioare. PLUGAR (< plug) s. m. Ţăran, agricultor. PLUGARI, com. în jud. laşi, situată în câmpia Jijiei, în zona de confl. a Plovdiv. Vedere generală 395 PLURALISM râului Miletin cu Pârâul lui Vasile; 3 614 loc. (2003). Nod rutier. în satul Oneşti se află biserica Sfântul Spiridon (1805). PLUGĂRj (< plugar) vb. IV intranz. (înv.) A munci pământul cu plugul; a se îndeletnici cu munca câmpului. PLUGĂRjE (< plugar) s. f. Ocupaţia plugarului. PLUGUŞQR (< plug) s. n. 1. Diminutiv al lui plug. 2. Plug (împodobit cu flori, hârtie colorată) cu care umblă flăcăii în ajunul Anului Nou, recitând colinde, pocnind din bici, sunând din clopoţei. ♦ P. ext. (în folclorul românesc) Datina uratului de Anul Nou, precum şi versurile rostite cu acest prilej. La origine un străvechi obicei agrar, p. este un amplu poem care poate ajunge până la 500 de versuri; descrie succesiunea muncilor agrare şi urează recolte bogate în noul an. PLUMB (lat. plumbum) s. n., s. m. 1. S. n. Element chimic (Pb; nr. at. 82, m. at. 207,2, m. sp. 11,3, p. t. 327,4°C, p. f. 1 740°C). Metal moale, cenuşiu-albăstrui, lucios în tăietură proaspătă; în aer luciul dispare repede. Se găseşte în natură, în special sub formă de sulfură (galenă). în combinaţii funcţionează în stările de valenţă 2 şi 4. Se obţine prin prăjirea galenei şi reducerea cu cărbune a oxidului format. P. şi compuşii săi sunt toxici şi pot provoca intoxicaţii profesionale. Utilizarea benzinei aditivate cu p. a contribuit masiv la poluarea mediului; în prezent se preconizează scoaterea din uz a acestui tip de combustibil. Este întrebuinţat la fabricarea ţevilor de canalizare, a plăcilor de acumulatoare, a tablelor pentru căptuşirea pereţilor unor aparate din industria chimică pentru protecţie împotriva radiaţiilor, la fabricarea unor aliaje etc. Este cunoscut şi folosit din Antichitate. ^ Apă de p. v. apă. 2. S. m. Glonţ. 3. S. n. Disc mic de p. (1), rotund, cu care se sigilează colete, vagoane etc.; pecete de plumb. 4. S. n. Greutate de diferite forme folosită pentru lestarea firului de pescuit, în scopul imersiunii rapide a cârligului şi menţinerii lui la un anumit nivel. 5. S. n. (înv.) Creion. PLUMBAŢI (< germ.) s. m. pl. Săruri ale plumbului tetravalent, obţinute prin topirea în curent de aer a unui carbonat alcalin sau alcalino-pământos cu litargă. Se folosesc la fabricarea chibriturilor, ca pigmenţi în vopsitorie etc. PLUMBUI (< plumb) vb. IV tranz. 1. A sigila cu plumb. 2. A acoperi o piesă metalică, prin procedee fizice sau electrochimice, cu un strat subţire de plumb sau de aliaj de plumb pentru a o proteja împotriva coroziunii sau agenţilor exteriori. PLUMBUITA. 1. Lac de acumulare amenajat pe valea Colentinei, în partea de NNE a municipiului Bucureşti; 55 ha. Zonă de agrement. 2. Mănăstirea mănăstire de călugări situată în municipiul Bucureşti, în cartierul Colentina, pe malul lacului omonim. Biserica Naşterea Sfântului loan Botezătorul a fost construită, într-o primă formă, de către domnul Petru cel Tânăr (1559-1568), dar a suferit multe modificări ulterioare. în 1647, Matei Basarab a reconstruit biserica din temelie şi a construit casa domnească, în care este amenajat astăzi un muzeu cu obiecte religioase. Biserica mănăstirii (care un timp a fost acoperită cu tablă de plumb, fapt pentru care populaţia i-a atribuit numele de Plumbuita) păstrează picturi murale interioare originare. în 1573, aici a fost instalată prima tipografie din Bucureşti, de sub teascurile căreia a ieşit (în 1582) un „Tetraevangheliar". Biserica este înconjurată de ziduri de incintă, străjuite de turnul porţii, datând din 1802-1806. în cadrul mănăstirii există o turnătorie de clopote, precum şi atelierele Patriarhiei, unde se produc lumânări, se prelucrează lemnul şi metalul, se execută sculpturi etc. Ansamblul monahal a fost restaurat în anii 1933-1940 şi 1958. PLUMBURjU, -jE (< plumb) adj. De culoarea plumbului; cenuşiu, sur; p. ext. (despre cer, văzduh) înceţoşat, întunecos, mohorât. PLUMMER [plamej, Christopher (pe numele adevărat Arthur Christopher Orme) (n. 1929), actor canadian. Vede- care dă viaţă unor personaje distinse, elegante, adesea lipsite de scrupule („Sunetul muzicii", „Miraj", „Eddie Chapman, agent secret", „Waterloo", „lisus din Nazareth", „Crimă legiferată", „Pasărea spin" — serial TV, „Un străin în oglindă", „Lupul"). PLUM-POX [plam poks] (loc. engl.) s. n. (FITOPAT.) Boală a prunilor şi a altor sâmburoase, provocată de un virus, manifestată prin apariţia pe frunze a unor pete galbene, iar pe fructe a unor gropiţe ruginii (vărsatul prunelor). PLUMULĂ (< fr.) s. f. Componentă a embrionului din care se dezvoltă partea supraterană a plantei. Este alcătuită dintr-o axă acoperită de frunzuliţe modificate. PLURAL (< lat., germ., it., fr.) adj. (Şi subst.; GRAM.) (Categorie gramaticală) care arată că este vorba de mai multe fiinţe sau lucruri de acelaşi fel. în unele cazuri, p. se foloseşte în locul singularului: p. autorităţii (sau al maiestăţii), în vechile acte oficiale; p. autorului, în lucrări ştiinţifice, publicistice; p. modestiei, într-o discuţie cu cineva considerat superior; p. politeţii (sau al reverenţei), într-o adresare respectuoasă. ♦ Fig. Multilateral. PLURALIA TANTUM (loc. lat.) loc. adj. (Despre nume) Care are numai formă de plural (ex. tăieţei, Carpaţi). PLURALjSM (< fr.; {s} lat. pluralis „făcut din mai multe") s. n. 1. (FILOZ.) Orice doctrină care admite că realitatea include mai multe genuri de existenţe (principii substanţiale, esenţe ale lumii) sau că există descrieri diferite ale realităţii ori credinţe la fel de corecte (p. înrudit cu relativismul). Filozofiile lui Pitagora şi Democrit sunt forme de p.; la fel filozofia lui Leibniz, care admite existenţa mai multor substanţe, atomis- tă a unor filme de largă accesibilitate, in Plumbuita. Mănăstirea PLURALIST 396 mul logic al lui B. Russell, gândirea târzie a lui L. Wittgenstein, prin accentul pus pe diferite „jocuri de limbaj" şi diferite „forme de viaţă". în metafizică este opusă monismului. 2. (SOCIOL.) Orice doctrină care consideră că pentru felul în care societatea şi fenomenele sociale se prezintă la un moment dat, există nu o singură cauză (monism), nici două cauze (dualism), ci o multitudine de cauze. în viaţa socială, p. înseamnă acceptarea unei varietăţi de moduri de viaţă, de standarde morale, religii şi grupuri cu interese concurente, nu ca o confuzie indezirabilă, ci ca o stare propriu-zisă. 3. (POLITOL.) Principiu al democraţiei care preconizează menţinerea mai multor forţe social-po-litice (partide, sindicate, organizaţii religioase ş.a., considerate drept centre de iniţiativă, grupuri de presiune) interpuse între indivizi şi stat, ca o condiţie şi garanţie a limitării puterii acestuia, a funcţionării democraţiei. ♦ Stare de lucruri caracterizată prin existenţa unei multiplicităţi, prin nereducerea la unitate. PLURALIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care se referă la pluralism; care susţine pluralismul. 2. S. m. şi f. Adept al pluralismului. PLURALITATE (< fr., lat.) s. f. Faptul de a fi în număr mare; mulţime, multiplicitate, diversitate. PLURI- (< it., fr.; {s} lat. plures „mai mulţi") Element de compunere care înseamnă „mai mulţi", „mai multe" şi care serveşte la formarea unor adjective. PLURICARPELAR, -Ă (< pluri- + carpelă) adj. (BOT.; despre ovare şi fructe) Format din mai multe cârpele. PLURICELULAR, -Ă (< fr.) adj. (Despre organisme) Care este constituit din mai multe celule. PLURIDIMENSIONAL, -Ă (< pluri- + dimensional) adj. Care are mai multe dimensiuni. PLURIDISCIPLINAR, -Ă (< pluri- + disciplinar) adj. (Despre domenii ştiinţifice) Relativ la mai multe discipline; care este fundamentat pe transfer de concepţie şi metodologie din mai multe discipline; multidisciplinar, interdisciplinar. PLURIVALENT, -Ă (< pluri- + valenf) adj. (Despre substanţe) Care are mai multe valenţe; polivalent. ♦ Fig.. Multilateral. PLURIVQC, -Ă (< lat.) adj. (Despre cuvinte, fraze, propoziţii) Care are mai multe înţelesuri. PLUS1 (< lat., germ., fr.) s. n., adv. I. S. n. 1. Ceea ce depăşeşte o cantitate dată; prisos. Loc. în plus = peste ceea ce este obişnuit, pe lângă aceasta, pe deasupra. 2. (MAT.) Semn grafic, notat cu „+“, care exprimă faptul că două numere se adună sau două elemente ale unui grup se compun. 3. (FIZ., ELT.) Numele semnului „+“, cu care se notează mărimile pozitive, ca: temperatura (ex. + 20°C), sarcina electrică, potenţialul, precum şi electrozii pozitivi etc. II. Adv. Mai mult, pe deasupra. PLUS-2 (< p/t/s1) Element de compunere care înseamnă „mai mult" şi care serveşte la formarea unor substantive. PLUSA (< plus1) vb. I intranz. A mări miza (la un joc de cărţi). ♦ A da mai mult decât este nevoie. PLUŞ (< germ.) s. n. Ţesătură din lână, mătase, bumbac etc. asemănătoare catifelei, dar mai groasă şi cu fir mai lung decât al acesteia, întrebuinţată mai ales în tapiţerie, uneori şi la confecţionarea îmbrăcăminţii. PLUŞARE (< pluş) s. f. Operaţie de lustruire finală, prin frecare cu pluş, a pieilor din care se confecţionează mănuşi şi haine. PLUŞAT, -Ă (< pluş) adj. 1. Tapisat cu pluş. 2. (Despre ţesături) Care are un strat de fire pe o faţă sau pe ambele feţe. PLUTARH din Cheroneea (c. 46-c. 127), scriitor, biograf şi filozof grec. Celebru printr-o culegere cuprinzând 50 de biografii ale unor oameni de stat greci şi romani intitulată „Vieţi paralele", fiind unul dintre anticii cei mai citiţi până în epoca modernă. O parte din opera sa este consacrată religiei, oferind preţioase informaţii despre mitologiile şi religiile greacă şi egipteană („Despre decăderea oracolelor", „Despre super- Plutarh stiţie", „Despre Isis şi Osiris"). Ca filozof, este reprezentant al platonismului mijlociu; oarecum eclectic, realizează o conciliere între monoteismul filozofic şi religia politeistă a Greciei. Scrierile sale filozofice rămase („Moralia") sunt importante mai ales pentru cunoaşterea filozofiei postaristotelice. Opera sa a avut o profundă influenţă în lumea intelectualităţii europene, în sec. 16-17, mai ales prin eseurile, biografiile şi scrierile sale istorice. PLUTAŞ (< plută) s. m. Lucrător care face sau conduce plute2. PLUTĂ1 (< ser.) s. f. (BOT.) Ţesut secundar de protecţie format din celule moarte, cu membrane impermeabile şi cu lumenul gol (ex. la stejarul de plută) sau plin cu substanţe tanante ori cu răşini (ex. la mesteacăn). Se formează pe rădăcini, pe tulpini, pe fructe, pe tuberculi şi apare în cazuri de rănire. Este întrebuinţată ca material izolant, în construcţia avioanelor, la confecţionarea colacilor de salvare etc. Sin. suber. P. expandată = material obţinut din plută1 prin sfărâmare şi presare în forme. ♦ Dop confecţionat din plută1. ♦ Bucăţică de plută1 sau de lemn uşor în care se înfige fitilul candelei. ♦ Dispozitiv confecţionat dintr-un material uşor (pană, lemn, plută etc.), menit să susţină cârligul undiţei în apă la nivelul dorit. PLUTĂ2 (< bg.) s. f. Ansamblu format din trunchiuri de copac prinse împreună şi servind la transportarea acestora pe ape curgătoare spre fabricile de cherestea sau ca ambarcaţie uşoară. <0* Expr. A face pluta = a înota plutind orizontal (pe spate) ♦ Plută-far = plută mare, cu o baliză din panouri şi o instalaţie de semnale de ceaţă, servind pentru orientare. PLUTĂRj (< plută) vb. IV intranz. A conduce plute2 pe apă. PLUTĂRIT (< plutări) s. n. 1. Transportul pe apă al buştenilor legaţi în plute2. 2. îndeletnicirea plutaşului. PLUTj (< plută2) vb. IV intranz. 1. (Despre corpuri) A se menţine la suprafaţa unui lichid (fiind cufundat parţial în acesta); a aluneca, a se mişca pe suprafaţa unui lichid. 2. (Despre păsări, insecte) A se menţine (mişcându-se lin) la un anumit nivel în aer sau într-un fluid, fără intervenţia unei acţiuni din exterior. ♦ (Despre corpuri cereşti; adesea fig.) A se mişca lin pe bolta cerească 3. Fig. A se menţine sau a se mişca într-un spaţiu sau într-un mediu real sau imaginar. Expr. Pluteşte 397 PLYMOUTH (ceva) în aer, se spune despre un fenomen sau un eveniment care e gata să se dezlănţuie, a cărui ivire se presimte, este iminentă. 4. (Despre sunete şi mirosuri) A străbate prin aer, a se împrăştia, a se răspândi. PLUTICĂ (< plută) s. f. Plantă erbacee acvatică din familia genţia-naceelor, cu rizom lung de 0,8-1,6 m, frunze lucitoare, care plutesc la suprafaţa apei, şi flori galbene (Nymphoides peltata). PLUTITQR, -OARE (< pluti) adj., s. n. I. Adj.1. Care poate pluti la suprafaţa unui lichid. Pod p. = bac1 (1). Insulă p. v. insulă. 2. Care se menţine la suprafaţa unui lichid. II. S. n. 1. Corp care pluteşte la suprafaţa unui lichid. ♦ Obiect care pluteşte la suprafaţa lichidului şi care, fiind legat de un sistem de pârghii, indică şi uneori reglează nivelul lichidului dintr-un recipient (ex. p. carburatorului, care reglează nivelul benzinei). ♦ Corp cu o densitate mai mică decât a apei, care serveşte la măsurarea curentului unei ape. 2. Construcţie care pluteşte, prevăzută cu echipament de semnalizare sau de transport, folosită în navigaţie. PLUTO v. Pluton (2). PLUTOCRAT (< fr.; {s} gr. ploutos „avere" + kratos „putere") s. m. Persoană care, datorită averii sale, participă la conducerea statului. PLUTOCRAŢE (< fr.) s. f. Formă de guvernare în care puterea în stat era concentrată în mâinile celor care aveau averi mari (ex. proprietari funciari, industriaşi, bancheri etc.). PLUTON1 (după fr. peloton) s. n. 1. Subunitate militară compusă dintr-un număr variabil de grupe de infanterie, de alte arme sau echipaje de tancuri ori servanţi la tunuri. > P. de execuţie = unitate militară care execută, prin împuşcare, pe cei condamnaţi la moarte. 2. Grup compact de sportivi care se află într-o anumită poziţie pe parcursul unei curse (de alergări, ciclism, caiac-canoe etc.). PLUTON2 (< fr) s. n. (PETROGR.) Corp de roci intrusive, în general cu dimensiuni foarte mari. PLUTON (PLUTO) 1. (în mitologia greacă) Patron al comorilor subterane, apoi, prin identificare cu Hades, zeu domnind peste Infern şi peste bogăţiile subpământene. Este fiul cuplului Cronos-Rhea, deci frate cu Zeus. 2. Cea de-a noua planetă a sistemului solar descoperită de Clyde William Tombaugh la 18 febr. 1930, pe baza calculelor lui Percival Lowell. Este situată la o distanţă medie de 5,91 x 109 km de Soare. Are un diametru de c. 2 380 km, masa de 1,3 x 1022 kg (c. 0,002 din masa Pământului) şi densitatea de 1,8 g/cm3. Perioada de revoluţie (anul plutonian) este de 248,6 ani, iar perioada de rotaţie — retrogradă — (ziua plutoniană), de 6,39 zile. Orbita planetei P. este pronunţat eliptică (excentricitatea 0,249) şi înclinată cu 17°9' faţă de planul eclipticii. P. are un satelit, Charon, descoperit în 1978 de J.W. Christy, al cărui diametru este de c. 1 190 km, situat la o distanţă de c. 20 de ori mai mică decât distanţa Pământ-Lună, cu care P. formează un sistem binar, cu o mişcare sincronă şi care intersectează orbita planetei Neptun. (în anumite perioade, de ex. între anii 1979 şi 1999, P. s-a aflat în interiorul orbitei planetei Neptun.) Se presupune că este formată din gheaţă şi roci şi are o temperatură de c. 70 K (- 203°C). PLUTONIAN, -Ă (< fr.; de la n. pr. Pluton) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Referitor la planeta Pluton. 2. S. m. şi f. Adept al plutonismului. PLUTONIC, -Ă (< fr. {») adj. (Despre roci eruptive şi corpurile pe care le alcătuiesc) Care s-au format în adâncul scoarţei terestre. Rocă p. = nume dat rocilor abisale şi intrusive. PLUTONIER (< pluton) s. m. Al doilea grad de subofiţer; pe scară ierarhică urmează gradului de ser-gent-major; persoană care poartă acest grad. ^ P.-major = al treilea grad de subofiţer, imediat superior gradului de plutonier. P adjutant = cel mai mare grad de subofiţer, imediat superior gradului de plutonier-major. PLUTONISM (< fr. {i}) s. n. 1. Curent în geologie, reprezentat de geologul scoţian J. Hutton, care susţine formarea tuturor rocilor numai pe cale magmatică. V. neptunism. 2. Totalitatea proceselor de mişcare a magmei la mari adâncimi în scoarţa terestră. PLUTONIU (< fr., germ. {i}; {s} Pluton, zeu grec) s. n. Element chimic transuranic, alb-argintiu, radioactiv, din seria actinoidelor (Pu; nr. at. 94, m. at. 242), obţinut din uraniu în reactorul nuclear. Izotopul p. de masă atomică 239 este folosit la arme nucleare şi la obţinerea energiei nucleare prin bombardare cu neutroni. Izotopul p. 238 este folosit ca sursă de căldură în navele spaţiale şi la stimulatoarele cardiace. Cel mai stabil izotop p. 244 are perioada de înjumătăţire de 7,5 x 107 ani. Este deosebit de periculos pentru om, reciclarea deşeurilor radioactive de la centralele atomoelectrice fiind considerată riscantă datorită conţinutului de p. PLUTOS (în mitologia greacă), zeul bogăţiei şi al belşugului, fiul cuplului Demeter-lasion. Orbit de Zeus pentru că-şi distribuise darurile la întâmplare, deopotrivă şi celor buni şi celor răi. Reprezentat ca un orb cu o pungă de bani în mână, iar alteori ca un copil cu cornul abundenţei în mână. PLUTUjRE (< pluta1) s. f. Operaţie de finisare a pieilor tăbăcite, prin tratare cu săruri de crom, pentru a le oferi moliciune sau a le imprima un desen caracteristic; constă în rularea pielii pe o scândură rotunjită, acoperită cu plută1. PLUVIAL, interval de timp din Pieisto-cen, când în zonele tropicale ale globului s-au produs precipitaţii abundente. S-a caracterizat printr-o accelerare a eroziunii şi printr-o extindere a suprafeţelor ocupate de vegetaţie. Perioadele pluviale şi interpluviale s-au desfăşurat concomitent cu cele glaciare şi inter-glaciare din zonele temperate. PLUVIAL, -Ă (< fr., lat., it.) adj., s. n. 1. Adj. De ploaie. 2. S. n. Mantie largă cu glugă pentru ploaie, folosită de preoţii catolici ca veşmânt ecleziastic în timpul procesiunilor; din sec. 13 a fost transformată într-un veşmânt liturgic cu marginile brodate cu fire de aur. PLUVIODENUDAŢIE (< fr.) s. f. Acţiunea de eroziune provocată de impactul direct al picăturilor de ploaie (izbire, splash) şi de scurgerea în pânză, pe suprafaţa terenului (spălare în suprafaţă) a apelor provenite din precipitaţii. Efectele sunt mai puternice pe terenurile înclinate şi lipsite de înveliş vegetal. PLUVIOGRAF (< fr. {i>; {s> lat. pluvia „ploaie" + gr. graphein „a scrie") s. n. (METEOR.) Pluviometru care înregistrează automat cantitatea şi intensitatea precipitaţiilor atmosferice şi intervalul în care s-au produs. PLUVIOMŞTRU (< fr. {i}; {s} lat. pluvia „ploaie" + gr. metron „măsură") s. n. (METEOR.) Aparat utilizat pentru determinarea cantităţii de precipitaţii atmosferice căzute într-un anumit interval de timp, pe o anumită suprafaţă. PLYMOUTH [pl|m00] 1. Oraş în SV Marii Britanii (Anglia), situat pe ţărmul str. P., între estuarul fl. Plym şi cel al fl. Tamar, la 306 km VSV de Londra; 245 mii loc. (1991). Port comercial şi militar la Marea Mânecii. Şantiere na- PLYMOUTH 398 vale. Constr. de maşini-unelte; instrumente de precizie. Ind. chimică (îngrăşăminte), a încălţămintei şi electrotehnică (televizoare, radiouri). Porţelanuri. Pescuit. Menţionat documentar (1086) sub numele de Sudstone, iar portul său Sutton Harbour. Din portul P. a plecat flota engleză împotriva Invincibilei Armade (1588). A fost ultimul port atins de nava Mayflower înainte de călătoria spre Lumea Nouă în 1620. Pe malul vestic al râului Tamar au fost construite (1690) şantierele navale. A suferit mari pagube în urma atacurilor aeriene germane din al Doilea Război Mondial. 2. Oraş situat pe ţărmul de SV al ins. Montserrat (arh. Antilele Mici), centru ad-tiv al posesiunii britanice Montserrat; 3,5 mii loc. (1980). Port. Export de bumbac, banane, legume, rom. Turism. Devastat de un puternic uragan (1989) şi de erupţia vulcanului Soufriere (1997). 3. Oraş în NE S.U.A. (Massachusetts), port comercial şi turistic la Oc. Atlantic (G. Cape Cod); 51,7 mii loc. (2000). Şantiere navale. Macarale portuare. Prelucrarea peştelui. Locul primei aşezări europene permanente din Noua Anglie, fondată de colonişti veniţi pe vasul Mayflower în 1620; în 1691, inclus în Colonia Golfului Massachusetts. Muzeul Pilgrim Hali al figurilor de ceară. Stânca Plymouth. PLYMOUTH [pljme0} (cuv. engl.) subst. Rasă englezească de găini cu producţie mixtă (carne şi ouă). Are mai multe varietăţi, dintre care cea „barată" (fond cenuşiu deschis cu dungi de culoare închisă) este crescută şi în România. PLZEN [plzen], oraş în partea de V a Cehiei, pe un afl. al Vltavei, la 88 km SV de Praga; 163,7 mii loc. (2003). Nod de comunicaţii. Aeroport. Constr. de maşini grele, de avioane militare, locomotive electrice, automobile (uzinele firmei „Skoda"), de turbine cu aburi, de vagoane de c.f., recipiente etc.; ind. siderurgică, cocsochimică, electrotehnică, a sticlăriei, ceramicii, hârtiei, textilă şi alim. (fabrici celebre de bere atestate din Evul Mediu şi care au dat numele unui soi de bere). Centru comercial. Institut politehnic (1949), transformat în universitate (1991). Monumente: fortificaţie (1295); catedrala Sf. Bartolomeu (sec. 15-16), în stil gotic, cu un turn de 102 m înălţime (cel mai mare din Boemia); Biserica franciscană Fecioara Maria (sec. 16); Biserica Sf. Ana (sec. 18), în stil baroc. Primărie în stil renascentist (1556). Palatul Academiei şi Comerţului (sec. 18). Turism. Fundat (1290) de regele Vâclav II. Pm, simbol chimic pentru promeţiu. PNEU (< fr.) s. n. Ansamblu format din anvelopa şi din camera de aer ale unei roţi de (auto)vehicul. PNEUMATIC, -Ă (< fr., lat., it.) adj. (Despre maşini, aparate, utilaje etc.) 1. Care funcţionează cu ajutorul aerului la o presiune diferită de cea atmosferică. 2. Care este folosit la comprimarea sau la deplasarea aerului. PNEUMATOFOR (< fr.; {s} gr. pneumatos „suflu" + phoros „purtător") s. m. Rădăcină care se ridică deasupra solului, realizând schimbul de gaze cu atmosfera; se întâlneşte la unele plante care trăiesc pe soluri îmbibate cu apă, lipsite de oxigen (ex. chiparosul de baltă, unele specii din asociaţiile de mangrove). PNEUMATOLITIC, -Ă (< fr.) adj. Fază ~ = unul dintre procesele magma- togene de formare a mineralelor şi a rocilor bogate în componenţi volatili, proveniţi ca urmare a procesului de diferenţiere magmatică. Produs ~ = produs al acestui proces. PNEUMATOUZĂ (< fr. {i>; {s> gr. pneuma, pneumatos „suflu" + lysis „dizolvare, desfacere") s. f. Etapă a. procesului magmatogen de formare a mineralelor şi a rocilor, intermediară între cea pegmatitică şi cea hidroter-mală, caracterizată prin acumularea unor soluţii fierbinţi (400-500°C) cu fluiditate ridicată şi participarea la procesul de mineralogeneză a substanţelor volatile degajate din magmă; prin procesul de p. iau naştere adesea concentraţii importante de staniu, wolfram, molibden etc. PNEUMOCQC (< fr. {i}; {s} gr. pneumon „plămân" + kokkos „grăunte") s. m. Diplococ gram-pozitiv care provoacă pneumonia şi infecţii otorinolarin-gologice (sinuzite, otite etc.), care se pot complica cu meningite (Strepto-coccus pneumonlae). PNEUMOCONIQZĂ (< fr.; {i> gr. pneumon „plămân" + konis „praf") s. f. Boală pulmonară cronică, de obicei profesională, caracterizată printr-o fibro-zare a plămânilor, ca urmare a iritaţiei produse de inhalarea masivă a diverselor pulberi, cum sunt bioxidul de siliciu (silicoză), cărbune (antracoză), fier (sideroză), azbest (azbestoză) etc. PNEUMOGASTRIC (< fr.) adj. Care este comun plămânilor şi stomacului. ^ (ANAT.) Nerv p. - a zecea pereche de nervi cranieni care inervează faringele, vălul palatin, laringele, traheea, bronhiile, inima, vasele mari, plămânii, esofagul, stomacul; nerv vag. PNEUMOGRAF (< fr.{i}; {s> gr. pneuma „respiraţie" + graphein „a scrie") s. n. Aparat care înregistrează mişcările respiratorii ale toracelui. PNEUMOLOGIE (< fr.) s. f. Disciplină medicală care se ocupă de afecţiunile plămânului, bronhiilor, pleurei şi media-stinului. PNEUMONIE (< fr.) s. f. Inflamaţie a unui lob sau a unui segment pulmonar, provocată de pneumococ, de virusuri sau având alte cauze. P. tipică, pneumococică, se manifestă prin frison, febră, junghi toracic, tuse şi expectoraţie mucopurulentă sau ruginie. -0- P. ca-zeoasă = formă rară de tuberculoză pulmonară, caracterizată prin cazeifi-carea unui întreg lob pulmonar. PNEUMOPERITONEU (< fr.) s. n. Pătrundere a aerului în cavitatea perito- Plzeft. Palatul Academiei şi Comerţului 399 POARTĂ neală; poate fi accidentală sau terapeutică. PNEUMOTORAX (< fr.; {s} gr. pneuma „suflu" + thorax „piept") s. n. Pătrundere a aerului în cavitatea pleurală cauzată de perforarea plămânului sau a peretelui toracic (p. spontan, p. accidental) sau provocată de medic în scopul tratării tuberculozei pulmonare (p. artificial sau terapeutic). PNEUMOTROP (< fr. {i}, {s} gr. pneumon „plămân" + tropos „direcţie") adj. (Despre microorganisme) Care manifestă o afinitate specială pentru ţesutul pulmonar (ex. pneumococul). P.N.U.D. v. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. P.N.U.M. v. Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu. Po, simbol chimic pentru poloniu. PO v. Pad. POALĂ (< sl.) s. f. I. Partea de la talie în jos (mai largă) a unor obiecte de îmbrăcăminte; marginea de jos, tivitura unui obiect de îmbrăcăminte. Expr. A se ţine de poala (sau poalele) mamei = a sta în preajma sau sub ocrotirea mamei, a nu se putea descurca singur. & Plăcintă poale-n brâu = plăcintă (cu brânză) făcută din bucăţi (pătrate) de aluat, ale căror colţuri se întorc peste umplutură, formând un fel de plic. ♦ (Pop.; la pl.) Fustă. II. P. analog. Partea de jos a unei ridicături de pământ; locul unde începe un deal, un munte; p. ext. margine a unei păduri, a unei plantaţii (situată mai la vale). ♦ Partea din lungul marginii interioare a versanţilor unui acoperiş. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. III. (MED.; pop.) Poală-albă = leucoree. POAMĂ (lat. poma) s. f. 1. Fructul, rodul pomilor fructiferi. ♦ (BOT.) Fruct fals (drupă falsă), cu endocarpul mem-branos şi mezocarpul cărnos, provenit din dezvoltarea şi din modificarea receptaculului florii (ex. merele, perele, gutuile etc.). 2. (La pl.) Felii de fructe uscate la soare sau în cuptoare (speciale) spre a fi păstrate pentru iarnă. 3. Fig. Om de nimic, derbedeu; persoană uşuratică, imorală. POANSON (< fr.; {s} lat. punctum < pungere „a înţepa") s. n. 1. Instrument ascuţit, din oţel, folosit în tehnica gravurii. 2. Unealtă construită dintr-o tijă cu un vârf gravat în relief şi care serveşte la marcarea unor obiecte (ex. marcarea metalelor preţioase) sau la baterea medaliilor. 3. Patriţă care, de obicei, efectuează şi o tăiere. 4. Unealtă cilindrică de os, ascuţită la vârf, cu care se dă forma rotundă unor puncte de broderie cu găuri. POANSONA (< fr.) vb. I tranz. A găuri, a perfora, a marca cu poansonul. POANTĂ (< fr.) s. f. 1. Momentul culminant, de efect al unei glume, al unei anecdote etc. 2. (COREGR.) Una dintre cele mai importante poziţii din baletul clasic, executată numai de femei, care constă în ridicarea şi deplasarea pe vârful picioarelor, cu ajutorul unor papuci speciali. 3. (La pl.) Papuci speciali, cu vârful ascuţit şi întărit, legaţi de glezne, pe care îi poartă balerinele. POANTILISM (POINTIUSM) (< fr.) s. n. Termen, introdus în 1885, care desemnează o tehnică picturală folosită de neoimpresionişti, constând în descompunerea petei colorate în mici puncte sau liniuţe de culori pure, din al căror amestec optic se recompune tonul dorit. P. a fost folosit de G. Seurat, P. Signac, C. Pissarro ş.a., pentru obţinerea unei luminozităţi maxime. POANTQU (< fr.) s. n. Arc de reglare a accesului de combustibil în camera de nivel constant a carburatorului; ac obturator. POARTA ALBĂ, com. în jud. Constanţa, situată în pod. Carasu, pe Canalul Dunărea-Marea Neagră; 4 506 loc. (2003). Staţii de c.f. (în satele P.A. şi Nazarcea). Punct de ramificaţie a Canalului Dunărea-Marea Neagră (derivaţia Poarta Albă-Năvodari-Midia a fost dată în folosinţă în 1987). Expl. de calcar. Reparaţii de maşini şi utilaje (în satul Nazarcea). Fermă de creştere a porcinelor. în satul Nazarcea a fost descoperit (1951) un tezaur alcătuit din două diademe din aur datând din Hallstatt. POARTA BRANDENBURG (Branden-burger Tor), monument de arhitectură în Berlin, realizat în 1788-1791 de arhitectul C.G. Langhans în stilul clasicismului târziu. POARTA DE FIER A TRANSILVANIEI, pas între m-ţii Poiana Ruscăi (la N) şi m-ţii Ţarcu (la S), la 700 m alt., care asigură legăturile rutiere şi feroviare între depr. Haţeg şi culoarul depresionar Bistra, respectiv între Transilvania centrală şi Banat. în izvoarele istorice acest pas apare cu denumirea Poarta de Fier şi s-a presupus că aici ar fi locul unde lancu de Hunedoara a obţinut, în mart. 1442, o victorie asupra armatelor otomane conduse de Mezid-beg. Se pare însă că lupta a avut loc între Alba lulia şi Sibiu. POARTA ORIENTALĂ, pas de joasă altitudine (540 m), situat pe cumpăna de ape dintre bazinul râului Timiş şi cel al Cernei, în culoarul Timiş-Cerna, în arealul com. Domaşnea, jud. Caraş-Severin. Străbătut de o şosea modernizată şi de o cale ferată, care fac legătura între Orşova şi Caransebeş. Cunoscut şi sub numele de pasul Domaşnea. POARTA OTOMANĂ, denumire dată Curţii sultanului şi, prin extensiune, Imp. Otoman. Provine de la titulatura de Sublima Poartă, cum îşi spunea cancelaria sultanului în relaţiile diplomatice şi în tratatele oficiale. POARTĂ (lat. porta) s. f. 1. Deschidere amenajată într-o împrejmuire (pentru a permite accesul din interior în exterior şi invers), împreună cu panourile mobile care o închid; p. restr. panourile care închid deschizătura. P. simbolizează locul de trecere dintre două lumi, dintre cunoscut şi necunoscut, dintre lumină şi întuneric, dintre bogăţie şi sărăcie. ^ Expr. Poartă-n poartă = vizavi; peste drum. A bate la toate porţile (la porţile cuiva) = a se adresa tuturor, cerând sprijin, ajutor într-o situaţie dificilă. (Fam.) A sta (a rămâne) ca viţelul la poarta nouă = a sta, a rămâne uimit, nedumerit, dezorientat în faţa unei situaţii noi, neaşteptate, pe care nu poţi s-o rezolvi. ♦ Loc de acces, intrare într-o cetate, într-un oraş. 2. Uşă la intrarea principală a unui imobil; p. ext. casă, gospodărie. ^ Poartă maramureşeană POBEDA 400 Poartă sibiană Porţi împărăteşti = cefe două canaturi bogat împodobite, care închid la partea inferioară golul central al unui iconostas (prin care nu circulă decât preoţii). 3. Arc pe care îl formează o conductă de aer comprimat când traversează galeria unei mine. 4. Cadru, de formă dreptunghiulară, format din două bare verticale unite la capetele superioare printr-o bară orizontală (de care se prinde o plasă) şi instalat pe un teren de sport (fotbal, handbal, hochei, polo etc.), în care se urmăreşte introducerea mingii (a pucului); but (2). 5. Cir-cuit-poartă = circuit electric care conţine un tub electronic (sau un tranzistor) şi care, în funcţie de polarizarea electrodului de comandă, lasă să treacă sau opreşte semnalul; este folosit pentru comanda automată a funcţionării altor circuite. 6. (INFORM.) Circuit cu un număr dat de intrări şi ieşiri care funcţionează conform unei funcţii booleene. 7. Vale îngustă prin care o apă îşi taie drum printre două şiruri de munţi. ♦ Loc îngust între pereţii de stâncă ai culmilor muntoase prin care se trece pe alt versant. POBEDA v. Pik Pobedî. POBEDONOSŢEV, Konstantin Petrovici (1827-1907), jurist şi om politic rus. Prof. univ. la Moscova. Preceptor al împăraţilor Aleksandru III şi Nikolae II. în fruntea Sfântului Sinod (1880-1905), a promovat o politică conservatoare, autocratică şi antiliberală, care a creat numeroase nemulţumiri în mediile liberale ale societăţii ruseşti. Autor de lucrări privind istoria dreptului. POBORU, com. în jud. Olt, situată în SV piemontului Cotmeana, pe cursul superior al râului Plapcea; 2 433 loc. (2003). Nod rutier. Expl. de petrol şi gaze naturale. Centru de ţesături populare şi de confecţii a pieselor de port popular. în satul Seaca se află mănăstirea Seaca- Muşeteşti, cu biserica Adormirea Maicii Domnului, care păstrează picturi murale interioare din 1854, ctitorie din anii 1515-1518 a marelui clucer Manea Perişanu; bisericile Sfânta Treime (1886) şi Sf. Nicolae (1800), în satele P. şi Albeşti; biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1812), în satul Cornăţelu. în satul Seaca există rezervaţia forestieră Seaca-Optăşani (124 ha) alcătuită predominant din gârniţă, mai rar gorun, cu exemplare de arbori seculari. POCAL (< germ.) s. n. Vas metalic de forme şi mărimi variate, cu deschizătură largă, cu picior, folosit mai ales în Evul Mediu pentru băut. ♦ Conţinutul unui astfel de vas. POCĂj (< sl.) vb. IV refl. 1. (în practicile creştine) A-şi recunoaşte păcatele (duhovnicului) şi a se strădui să obţină iertarea prin post şi rugăciuni. 2. A-i părea rău, a avea remuşcări, a se căi pentru o greşeală, o faptă rea etc. 3. A deveni adept al unor secte creştine. POCĂINŢĂ (< pocăi) s. f. 1. (în credinţele religioase) Căinţă pentru păcatele săvârşite. Una dintre cele şapte taine ale Bisericii alături de cununie, maslu, hirotonie, euharistie, mirungere şi botez, care constă în mărturisirea păcatelor preotului duhovnic. 2. Regret pentru o faptă rea, pentru o greşeală etc. POCĂIT, -Ă (< pocăi) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care se căieşte, care regretă că a păcătuit. 2. S. m. şi f. (REL.) Adept al sectei creştine, apărute în Elveţia şi apoi în Ungaria (1825), care consideră pocăinţa drept virtute supremă; nazareeni (2); p. ext. adept al unor secte religioase ale Bisericii neo-protestante; sectant. POCEALĂ (< poci) s. f. Faptul de a poci sau de a fi pocit; starea celui pocit; urâţenie, sluţenie; pocitură. PQCHER (< ngr., fr., germ.) s. n. Numele unui joc de cărţi, de origine americană, în care fiecare jucător are cinci cărţi; câştigă cel care are combinaţia cea mai bună sau cel care reuşeşte să-i convingă pe adversari de acest lucru (cacealma). De obicei, combinaţiile sunt: o pereche, perechi, brelan, chintă, ful, culoare, care, chintă regală. POCHIVNIC (cf. pol. kopytnic) s. m. Plantă erbacee perenă, toxică, cu rizom târâtor, tulpina scurtă, frunze reniforme şi cu o floare roşu-închis în vârful tulpinii (Asarum europaeum). Rizomii şi rădăcinile au utilizări terapeutice în medicina tradiţională umană şi veterinară (expectorante, sudorifice, diuretice, antibiotice). POCJ (< potcă, înv., „persoană urâtă") vb. IV 1. Tranz. şi refl. A(-şi) strica (schimba în rău) înfăţişarea sau forma; a (se) schimonosi, a (se) urâţi. 2. Tranz. (în superstiţii) A schimba în rău chipul cuiva; a desfigura; a sluţi; spec. a deochea. POCjT, -Ă (< poci) adj. 1. (Despre fiinţe; şi subst.) Diform, slut, urât; desfigurat. 2. (Despre lucruri) Deformat, urât, caraghios; ciudat, bizar. 3. (Pop.) Nefast, funest. POCITANIE (< pocit) s. f. Fiinţă diformă, hidoasă, slută; ciudăţenie; p. ext. monstru. POCLADĂ (< sl.) s. f. Ţesătură de casă din lână, folosită ca pătură sub şaua calului, ca învelitoare, ca aşternut etc. PQCNET (< pocni) s. n. Zgomot surd (şi puternic) produs de o lovitură, de un corp care se izbeşte, se sparge sau plesneşte, de o explozie etc.; pocnitură, plesnitură. POCNj (< poc, formaţiune onomatopeică) vb. IV 1. Intranz. A produce un pocnet, a se auzi un zgomot scurt şi sec; a trosni. 2. Tranz. A lovi pe cineva sau ceva scurt şi cu putere. 3. Intranz. A se sparge, a se crăpa, a plesni. ♦ A se rupe (din cauza unei întinderi puternice). POCNITURĂ (< pocni) s. f. Trosnitură, detunătură, pocnet. POCOLA, com. în jud. Bihor, situată în depr. Beiuş, în zona de confl. a râului Valea Roşie cu Crişu Negru; 1 610 loc. (2003). Satul P. apare menţionat documentar în 1422. POQOS DE CALDAS, oraş în SE Braziliei (Minas Gerais), situat la 1 220 m alt., la 400 km SV de Belo Hori-zonte; 136 mii loc. (2002). Staţiune balneoclimaterică (băi sulfuroase). POCUŢIA, regiune istorică între cursurile superioare ale râurilor Prut şi Nistru, azi în Ucraina. A generat numeroase conflicte între Polonia şi Moldova medievală, în urma oferirii ei de către Vladislav al Poloniei domnului Moldovei, Petru Muşat, ca zălog pentru un împrumut nerestituit la termenul fixat. Restituită Poloniei în 1436. 401 PODEANU PODURI {lungimea în metri) 1, New Orieans-Mandevle (Pontchartrain Causeway il) (S.UA) 38 422 2. Kojima-Sakaide (Japonia) 37 300 3 Lakesîde~Od§en (S.UA) 31 000 4. Samt Petersburg (S.UA,) 24 000 5 Chesapeake Bay (S.UA) 19 300 6. Vasco da Gama (Portugalia) 17 000 7. Rio de Janeîro-Niterdi (Brazilia) 13 900 8. Prince Edward-New Brunswick (Canada) 13 000 9 Samt Lawrence (S*UA—Canada) 10 265 10 Lago de Maracaibo (Venezuela) 8 678 11. Mackmac (S*UA*) 8 060 12. San Francîsco-Oaklancf (S,UA) 6 925 13 Chang Jiang (China) 6 700 14. Oiand (Suedia) 6 070 15. Schouven-Duiveland-Noord Beveland (Olanda) 5 022 16 Oosterschelde (Olanda) 5 021 17. Vemzano, New York (S,UA) 4 800 18 Feteşti-Cernavodă {România) 4 037 19. Sena-Miitarara (Mozambic) 3 677 20. Venezia (Italia) 3 601 21. Montrea! (Canada) 3 420 22. Saint Nazaire (Franţa) 3 356 23. Firth of Tay (Marea Briame) 3 286 24 Jînan (China) 3 247 25. Lisabona (Portugalia) 3 222 26 iie d'Oieron (Franţa) 3 027 27. Saratov-Engels (Rusia) 2 800 28. Fîrtn of Forth (Marea Brîtante) 2 468 29 Gîurgiu-Ruse (România—Bulgaria) 2 200 30. Akashi Kaîkyo (Japonia) 2 002 31. BrookJyn, New York (S.UA) 1 826 32 George Washington, New York (S.UA.) 1 707 33. Izmit (Turcia) 1 688 34. Storebaett (Danemarca) 1 624 35. Golden Gater San Francisco (S.UA) 1 280 POD (< sl.) s. n. I. 1. (CONSTR.) Construcţie din lemn, din metal, din beton, din piatră etc. care susţine o cale de comunicaţie terestră (şosea sau cale ferată), asigurându-i continuitatea peste un obstacol natural sau artificial. Este alcătuit din suprastructură (pe care se face circulaţia vehiculelor) şi infrastructură (pilonii). (Pop.) P. umblător (sau plutitor) = bac1 (1). 2. (TEHN.) Platformă asemănătoare unui pod (1), care serveşte ca loc de lucru, pentru protecţie etc. ♦ P. rulant = macara mobilă care se deplasează pe o cale de rulare. Podul sondei = platformă folosită ca rampă pentru materialul tubular care se introduce sau se extrage din sondă. P. basculant = p. metalic mobil, destinat circulaţiei vagoanelor între rampele puţurilor de mină şi colivia de extracţie. P. de siguranţă = platformă prevăzută cu deschideri pentru trecere, montată din loc în loc într-un puţ de mină, pentru a opri căderea unei persoane care ar aluneca pe scări sau pentru a reţine o rocă desprinsă din pereţi. P. de vase (sau de pontoane) = p. improvizat, a cărui platformă este montată pe ambarcaţiuni ancorate. 3. (GEOGR.) Interfluviu dintr-o regiune de podiş. <0> P. de terasă = suprafaţa plană a terasei, mărginită de fruntea terasei. 4. P. de gheaţă = strat continuu de gheaţă, care acoperă în întregime suprafaţa unui lac sau a unui râu, ca urmare a unei perioade îndelungate de temperatură scăzută a aerului. P. carstic = porţiune a tavanului unei peşteri care a rămas suspendată în urma prăbuşirii parţiale a acestuia (ex. podul natural de la Ponoarele, jud. Mehedinţi, peste care trece şoseaua Baia de Aramă-Balta-Drobeta-Turnu Severin, p. natural de la Grohot, jud. Hunedoara). 5. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Denumire dată pavajului de lemn de pe străzile oraşelor; p. ext stradă, uliţă. (ex. Podul Mogoşoaiei din Bucureşti, astăzi Calea Victoriei). II. Spaţiul dintre acoperiş şi planşeul superior al unei clădiri. ^ Expr. A fi căzut (ca) din pod = a fi (complet) dezorientat,. năuc, buimac. ♦ Tavan. III. 1. Podul palmei = partea interioară a mâinii, de la încheietura cu antebraţul până la degete. 2. Lucrare protetică dentară, folosită ca metodă terapeutică. PODAGRĂ (< ngr.) s. f. (MED.) Gută1. PODAR (< pod) s. m. 1. Persoană care manevrează un pod mobil. 2. Lucrător dintr-o echipă de foraj sau de reparaţii la sonde, care lucrează la podul sondei. PODARĂ (< fr.; {s} gr. pous, podos „picior") s. f. Locul geometric al picioarelor perpendicularelor coborâte dintr-un punct dat pe tangentele la o curbă sau pe planele tangente la o suprafaţă. PODARI, com. în jud. Dolj, situată în NE câmpiei Desnăţuiului, pe dr. văii Jiului la S de Craiova; 6 494 loc. (2003). Staţie de c.f. Nod rutier. Termocentrală (9,4 MW). Fabrici de zahăr şi de ulei. Centru legumicol. în satul Branişte se află mănăstirea Jitianu (de călugări), cu biserica Sf. Dumitru (1654-1658, reparată de mai multe ori). Turn-clopotniţă, sub forma unei cule, construit, în 1701, ca loc de refugiu. Colecţie de icoane vechi, pe lemn şi pe sticlă. în curtea mănăstirii există o plantaţie de duzi de la mijlocul sec. 19, declarată monument istoric. în satul P. există biserica Sf. Grigorie Decapolitul (1817, restaurată în 1914). PODĂRjT (< podar) s. n. (Pop.) Taxă care se încasa pentru trecerea peste un pod (I 1) sau care se percepea pentru transportul cu un pod umblător. PODBAL (< bg.) s. m. Mică plantă medicinală erbacee din familia compozitelor, cu rizom cărnos şi flori galbene, răspândită în Europa şi Asia (Tussilago farfara). Din frunzele tinere se prepară ciorbe şi supe. Frunzele şi florile au proprietăţi diuretice, emoliente şi colagoge. PODEA (< podi) s. f. Pardoseală (de scânduri); duşumea; p. ext. fiecare dintre scândurile unei duşumele. PODEANU, Mimi (1927-1975, n. Pogoanele), pictoriţă decoratoare română. Tapiserie cu însuşiri picturale în tonuri armonioase; tendinţă spre mono- podEbrad 402 cromie. Ample compoziţii figurative („Vis împlinit"). PODizBRAD [podjebrat], JiFi z (1420-1471), nobil ceh, devenit în 1458 rege al Cehiei. Unul dintre conducătorii (din 1444) aripii de dreapta a husiţilor (calixtinii), în lupta împotriva coaliţei catolice a marii nobilimi şi a patriciatului orăşenesc. Regent (1451). Excomunicat de papa Paul II (1466). A rezistat cu sprijin polonez în faţa invaziei armatelor lui Matia Corvin (1468-1469). A urmărit întărirea statului centralizat. PODENI, com. în jud. Mehedinţi, situată în zona de contact a pod. Mehedinţi cu m-ţii Mehedinţi, pe cursurile superioare ale râurilor Bahna şi Topolniţa; 1 129 loc. (2003). Expl. de calcar. Centru de prelucr. artistică a lemnului şi de cusături populare. Bisericile Sf. llie (1859] şi Sf. Nicolae (1875), în satele P. şPMălărişca. Rezervaţie naturală (izvorul şi stâncăriile de la Camăna). PODENII NOI, com. în jud. Prahova, situată în SV Subcarpaţilor Buzăului, pe râul Lopatna, în zona de confl. cu Cricovu Sărat; 4 710 loc. (2003). Expl. de petrol şi gaze naturale. PODESTA (< lat. potestas „putere") subst. (în comunele medievale italiene) Cel mai înalt magistrat judiciar şi militar. Magistratură instituită de împăratul Frederic I Barbarossa. ♦ (în timpul regimului fascist) Funcţionar numit de guvern în fruntea unei comunităţi şi înzestrat cu puteri depline. POD^T (< pod) s. n. Pod mic peste o apă sau peste şanţul de la marginea drumului (pentru a permite accesul în curte); podişcă. PODGOREAN, -Ă (< podgorie) adj., s.m. şi f. 1. Adj. Din podgorie, din regiunea viilor. 2. S. m. şi f. Persoană care se ocupă cu cultivarea viţei de vie; viticultor. PODGORIA, com. în jud. Buzău, situată în zona de contact a Câmpiei Române cu Subcarpaţii Buzăului, pe râul Râmnic; 3 305 loc. (2003). Centru viticol. Satul P. apare menţionat documentar în 1593. Până la 1 ian. 1965 satul şi com. P. s-au numit Jideni. Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1817), Sfinţii Voievozi (1843) şi Sfinţii Voievozi (1859), în satele P. Coţatcu şi Oraţia. în satul Coţatcu se află mănăstirea Podul Bulgarului (de maici), cu biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1940) şi biserica de lemn Sfânta Treime (1951). PODGORICA [podgoritsa], oraş în SV statului Serbia şi Muntenegru, capitala Rep. Muntenegru, situat în câmpia Moravei, în zona de confl. a râului Zetea cu Morava; 130,8 mii loc. (1999). Expl. de bauxită. Ind. aluminiului şi de prelucr. a metalelor, chimică, textilă, alim. (ţigarete). Universitate (1974), teatre; Muzeu de Artă. în jurul anului 600, aici s-au stabilit triburi slave denumind aşezarea Ribnica. Actualul nume datează din 1326. Stăpânit de otomani în perioada 1474-1800. în 1916 a fost ocupat de Austro-Ungaria, în 1941 de Italia şi în 1943 de Germania. între 1946 şi 1992 s-a numit Titograd. Distrus în mare parte de cutremurul din 1979. PODGORIE (< sl.) s. f. Zonă, de obicei deluroasă, cu plantaţii întinse de viţă de vie, care asigură producerea unui anumit tip de vin (ex. Murfatlar, Cotnari, Dealu Mare, Odobeşti, Drăgăşani, Miniş, Coteşti, Huşi, Bohotin ş.a.). PODJ (< pod) vb. IV tranz. A pune podele; a pardosi (cu scânduri). ♦ A acoperi (provizoriu) cu scânduri un şanţ sau o săpătură (pentru a înlesni trecerea oamenilor şi a vehiculelor). PODIDj vb. IV tranz. (Mai ales despre plâns) A cuprinde pe cineva în chip năvalnic, nestăpânit. ♦ (Despre sânge) A porni să curgă brusc şi cu putere (pe nas sau pe gură); a năpădi, a ţâşni. ♦ (Despre griji, necazuri) A copleşi, a birui, a răzbi. PQDINĂ (< ser.) s. f. 1. Podea. 2. Platformă de lemn (de esenţă tare) aşezată deasupra grinzilor unui pod de lemn. 3. (înv.) îmbrăcăminte din lemn de esenţă tare cu care se pardoseau străzile. 4. (Pop.) Suport (din scânduri, crengi etc.) pe care se clădeşte claia sau stogul; partea de la bază a stogului. 5. (înv. şi pop.) Estradă. 6. Fig. (Pop.) Podiş. PQDINI (< podinâ) s. f. pl. 1. (în Evul Mediu, în Ţara Românească) Obligaţie a negustorilor de a întreţine po-dinile (2) care pavau uliţele Bucureştilor. 2. (în Moldova) Taxă percepută în laşi pe carele cu produse care intrau în oraş, în scopul întreţinerii străzilor. PODJŞ (< pod) s.n. Complex de forme de relief, de mare întindere, cu altitudine relativ ridicată, despărţit în interfluvii prelungi, în general plane, situate aproximativ la aceeaşi înălţime. PODjŞCĂ (< pod) s. f. (Pop.) 1. Podeţ. ♦ Pod umblător. 2. Platformă de scânduri. PODIŞUL BÂRLADULUI v. Bârlad. PODIŞUL CASIMCEI v. Dobrogea 1. (II). PODIŞUL CENTRAL MOLDOVE- NESC, unitate înaltă de relief, în E României, reprezentând partea de N a pod. Bârladului, cuprinsă între câmpia Jijiei la N, aliniamentul văilor Racova-Lo-han la S, Prut la E şi Şiret la V. Structura geologică complexă, monocli-nală, alcătuită predominant din formaţiuni sarmaţiene (marne, argile, gresii, calcare oolitice) a generat un relief de cueste şi platouri structurale. P.C.M. este alcătuit dintr-o culme principală, extinsă pe direcţie V-E, cu înălţimi de 350-450 m, din care se desprind culmi secundare scurte, spre N, şi prelungi şi mai largi, către S. Trecerea spre câmpia Jijiei (în N) se face printr-un abrupt cuestic (Coasta laşilor), cu o energie de relief de 200-300 m. în cadrul lui se întâlnesc dealuri înalte (Tansa 466 m — alt. max. a P.C.M., Cheia Domniţei 458 m, Dealu Bourului 455 m, Suhuleţ 449 m, Movila 417 m, Repedea 404 m ş.a.), bine individualizate, precum şi numeroase platouri structurale mici (Buneşti-Avereşti, Tansa, Ipatele, Boroseşti, Slobozia, Dobrovăţ, Schitu Duca ş.a.), mărginite de versanţi abrupţi. Nenumăratele văi torenţiale şi alunecările de straturi, care se dezvoltă pe cuestele ce flanchează masivele deluroase, reduc necontenit suprafaţa acestora. Condiţiile meteorologice din unii ani favorizează accelerarea proceselor de eroziune torenţială şi reactivarea unor alunecări de teren mai vechi (parţial stabilizate), aşa cum s-a întâmplat în 1970 când, din cauza precipitaţiilor abundente, au avut loc alunecări de teren pe suprafeţe mari în arealul localităţilor Chipereşti (264 ha), Răducăneni (80 ha) ş.a. Pădurile de gorun şi fag alternează cu pajiştile naturale şi culturile agricole. Pomicultură şi viticultură (podgoriile Huşi şi Bohotin). Păduri de foioase, silvostepă şi stepă, în prezent în mare parte înlocuite de culturi agricole. PODIŞUL CENTRAL RUSESC, regiune colinară în cadrul Câmpiei Ruse, cuprinsă între dealurile Smolensk— Moscova (la N), dealurile Doneţului (la S), Don (la E) şi C. Niprului (la V). Alt.: 230-250 m. Axată pe o zonă mai ridicată a fundamentului Platformei Ruse. De aici izv. o serie de râuri care se varsă în Marea Neagră şi Marea Caspică. Depozitele de suprafaţă sunt argiloase şi loessoide. Pădurile de foioase, silvo-stepa şi stepa, în prezent în mare parte sunt înlocuite de culturi agricole. 403 PODU GIURGIULUI PODIŞUL COLUMBIEI BRITANICE, regiune de podiş în V Canadei, între M-ţii Coastelor şi M-ţii Stâncoşi, drenată de râul Fraser. Climat continental. PODIŞUL DE LOESS v. Ordos. PODIŞUL DOBROGEI v. Dobrogea (D- PODIŞUL ETHIOPIEI v. Abisinia (2). PODIŞUL GETIC v. Piemontul Getic. PODIŞUL MEHEDINŢI v. Mehedinţi (1). PODIŞUL MOLDOVEI v. Moldova (4). PODIŞUL PRERIILOR (GREAT PLAINS [greit plein]), podiş în America de Nord, situat la E de M-ţii Stâncoşi, cu altitudini cuprinse între 500 şi 600 m; se extinde în N până la marginea Scutului Canadian, iar în S până în Texas. Alcătuit din gresii, calcare, roci eruptive. PODIŞUL SOMEŞAN, mare unitate geografică în NV României, situată între Carpaţii Orientali (la N şi NE), Câmpia Transilvaniei (la S şi SE), M-ţii Apuseni (SV) şi aliniamentul culmilor muntoase Meseş, Prisnel şi Preluca (V şi NV). include mai multe subunităţi cu caracter deluros, depresionar sau de podiş, respectiv dealurile Feleacului, Clujului, Dejului, Ciceului, Gârboului, Chioarului şi Năsăudului, culmea Breaza, depr. Almaş-Agrij, pod. Huedin-Păniceni şi pod. Purcăreţ-Boiu Mare. Acest complex colinar şi de podiş, variat ca relief şi structură geologică (gresii, argile, calcare, marne ş.a.), este bine populat. în cadrul zonelor colinare predomină relieful structural şi petrografic, din care se detaşează aliniamente de cueste şi suprafeţe structurale, chei, doline, alunecări de teren etc. Climă tempe-rat-continentală, cu influenţe ale maselor de aer vestice, cu temp. medii anuale de 6-8°C şi precipitaţii care însumează 700-800 mm anual. Vegetaţia este reprezentată prin pâlcuri de păduri, ce alternează cu livezi şi culturi agricole, în arealul P.S. se găsesc zăcăminte de cărbune brun (Tămaşa, Cristolţel, Surduc ş.a.), sare gemă (Ocna Dejului), precum şi izvoare cu ape minerale ş.a. în unele lucrări de specialitate, P.S. apare şi cu denumirea de Platforma Someşană, care se subdivide în: Platforma (sau Podişul) Sud-Someşană, extinsă la S de valea Someşului şi Platforma (sau Podişul) Nord-Someşană, dezvoltată la N de valea Someşului, până la masivul cristalin Preluca şi marginea m-ţilor Gutâi-Ţibleş. Platforma Sud-Someşană include dealurile Gâr- boului, Dejului, Clujului, Feleacului, pod. Huedin-Păniceni, pod. Purcăreţ-Boiu Mare, depr. Almaş-Agrij, iar Platforma Nord-Someşană cuprinde dealurile Ciceului, Chioarului şi Năsăudului, culmea Breaza şi depr. Lăpuş. Unii geografi consideră că Platforma Someşană este formată dintr-o latură internă, reprezentată prin Pod. Someşan propriu-zis, care aparţine de Depr. Transilvaniei, şi o latură externă, situată la V de aliniamentul culmilor muntoase Meseş, Prisnel şi Preluca, inclusă de majoritatea autorilor în categoria Dealurilor de Vest (respectiv Dealurile Silvano-So-meşene). PODIŞUL SUCEVEI v. Suceava (1). PODIŞUL TÂRNAVELOR v. Târnava (1). PODIŞUL TRANSILVANIEI v. Transilvania (1). PQDIUM (< lat.) s. n. Estradă de-montabilă amenajată în vederea unui spectacol, a unei conferinţe etc. ♦ Mică instalaţie mobilă pe care stau sportivii în momentul înmânării premiilor. PODMOL (< bg.) s. n. (Pop.) 1. Aluviune, nămol. 2. Mal înalt şi abrupt, ros de ape. 3. Prispă (de pământ). ♦ Ridicătură de zid pe care este aşezat cuptorul şi care serveşte ca loc de stat sau de dormit în unele case ţărăneşti. PODOABĂ (< sl.) s. f. 1. Ceea ce înfrumuseţează; ornament, găteală. 2. Lucru de preţ, obiect de valoare, odor; bijuterie, giuvaer. 3. Fig. Ceea ce constituie o calitate (deosebită) pentru cineva. PODOLENI, com. în jud. Neamţ, situată în depr. Cracău-Bistriţa, la poalele SV ale culmii Corni-Runcu, pe stg. râului Bistriţa; 5 791 loc. (2003). Staţie de c.f. Conac (1783, cu transformări din 1810 şi unele adăugiri din 1950), în satul P. PODOLIA, regiune istorică în V Ucrainei, mărginită la S de Nistru. A fost stăpânită pe rând de poloni (sec. 14), turci (sec. 17); partea de V a trecut la Prusia (1772), iar cea de E a aparţinut Rusiei (din 1793). în 1919 partea vestică a revenit Poloniei, pentru ca în 1945 să fie anexată de U.R.S.S. PODOLSK, oraş în Fedşraţia Rusă, la 40 km S de Moscova; 181,5 mii loc. (2002). Rafinărie de petrol. Ind. metalurgică, electrotehnică, a cimentului, pielăriei şi textilă. Constr. de utilaj petrolier şi de maşini de cusut. Produse din aluminiu, cabluri. Catedrala Sf. Treime (1819-1832). Menţionat docu- Lacul Podragu mentar în 1627, a primit statut de oraş în 1781. PODOMETRU (< fr.; {s} gr. pous, podos „picior11 + metron „măsură11) s. n. Instrument de măsură a vitezei de mişcare sau a distanţei (aproximative) parcurse de un pieton, prin înregistrarea numărului de paşi făcuţi de acesta; pedometru. PODRAGU sau PODRAGU MARE, lac glaciar în m-ţii Făgăraş, pe versantul nordic, la 2 171 m alt; 2,85 ha. Ad. max.: 15,5 m. PODRĂGEL, lac glaciar în m-ţii Făgăraş, la 1 993 m alt.; 0,71 ha. Ad. max.: 3,90 m. PODU CALULUI, masiv muntos în m-ţii Buzăului, extins sub forma unei culmi prelungi, pe direcţie NV-SE, între văile râurilor Buzău (V) şi Bâsca Mare (E şi S). Alcătuit din fliş grezos cu intercalaţii şistoase, fliş bituminos cu gresii şi conglomerate. Alt. max.: 1 439 m (vf. Podu Calului). PODU DÂMBOVIŢEI, depresiune intramontană, de origine tectonică, situată în culoarul Rucăr-Bran din E Carpaţilor Meridionali, pe valea superioară a Dâmboviţei. Este închisă de versanţi calcaroşi, abrupţi, care prezintă numeroase forme carstice (peşteri, doline, chei) pe văile Dâmboviţa şi Dâmbovicioara. Este o zonă turistică pitorească, străbătută de şoseaua modernizată Piteşti-Câmpulung-Rucăr-Bran-Braşov. Expl. forestiere şi de calcar. Creşterea ovinelor. PODU GIURGIULUI, lac glaciar în m-ţii Făgăraş, la 2 264 m alt.; 0,22 ha. Ad. max.: 3 m. PODU ILOAIEI 404 PODU ILOAIEI 1. Lac de acumulare creat pe cursul inf. al râului Bahlueţ, pe terit. com. omonime. Supr.: 150 ha; voi.: 13,4 mii. m3. Utilizare complexă (irigaţii, pescuit, regularizarea viiturilor). 2. Com. în jud. laşi, situată în C. Jijiei, în zona de confl. a râului Bahlueţ cu Bahlui; 9 836 loc. (2003). Nod feroviar şi rutier. Expl. de argilă şi nisip. Prelucr. lemnului. Centru viticol şi de vinificaţie. Piscicultură. Pe terit. satului P.I., menţionat documentar în 1646, au fost descoperite fragmente ceramice din Neolitic, de la sfârşitul Epocii bronzului şi din feudalismul timpuriu. Han (1830) şi biserica Sf. Nicolae (sec. 18, renovată în 1832), în satul P.l. PODUL ÎNALT, Lupta de la ~, nume sub care mai este cunoscută bătălia de la Vaslui (1475). PODURI, com. în jud. Bacău, situată în NV depr. Tazlău, pe. râul Cernu; 8 122 loc. (2003). Centru de cusături şi ţesături populare, de dogărit şi rotărit. în satul Cernu se află mănăstirea Savu (de călugări), întemeiată în sec. 17 de sihastrul Savu, cu biserica Schimbarea la Faţă, construită în 1829, prin strădania ieromonahilor Varlaam şi Vasile, şi restaurată în anii 1929 şi 1992-1993; bisericile Sfinţii Voievozi (1640, renovată în 1891, 1926), Sf. Nicolae (1790-1797, renovată în 1897) şi Cuvioasa Parascheva (1810), în satele Negreni, Bucşeşti şi Prohozeşti; bisericile de lemn Sf. Voievozi (c. 1800, reparată în 1860) şi Adormirea Maicii Domnului (1809, reparată în 1907), în satele Prohozeşti şi Cornet. PODU TURCULUI, com. în jud. Bacău, situată în SSV colinelor Tutovei, pe râul Zeletin; 5 112 loc. (2003). Nod rutier. Fabrici de tricotaje, de prelucr. a lemnului şi de produse alim. Creşterea bovinelor. Centru pomicol. Prelucr. artistică a răchitei şi papurei. Pe terit. satului Căbeşti, menţionat documentar în 1505, au fost descoperite vestigiile unei aşezări carpice din sec. 2-3, deasupra cărora au fost identificate urmele uneia de tip Sântana de Mureş (sec. 4 d.Hr.), din care s-au recuperat vase ceramice, obiecte de uz casnic, fibule ş.a. Satele P.T., Bălăneşti, Giurgioana şi Lehancea apar menţionate documentar, prima oară, în 1531. Bisericile Sf. Gheorghe (1763), Sf. Nicolae (1795), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (ante 1809, reclădită în 1865) şi Sf. Iiie (1830-1834, reparată în 1878, 1905, 1910), în satele Fichiteşti, Plopu, Giurgioana şi P.T.; bisericile din lemn şi vălătuci cu hramurile Sfinţii Voievozi (1806, reparată în 1930) şi Sf. Dumitru (1837-1842), în satele Lehancea şi Sârbi. PODUŢ (< magh.) s. m. (IHT.) Scobar. PODVOADE (PODVEZI) (< sl.) s. f. pl. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Obligaţii de muncă în folosul domniei (transporturi, cărăuşie), la care erau supuşi ţăranii dependenţi, mai ales pe timp de război. PODZQL (< rus.) s. n. Grup de soluri din clasa spodosolurilor formate sub vegetaţia pădurilor, într-un climat umed şi rece, caracterizate prin prezenţa unui orizont eluvial bine dezvoltat şi a unui orizont spodic cu acumulare de oxizi de fier şi de aluminiu, culoare cenuşie, reacţie acidă, fertilitate naturală slabă etc. PODZQLIC, -Ă (< podzol) adj. (Despre soluri) Care prezintă un orizont eluvial subţire sau discontinuu (ex. luvisolul albie din clasa argiluvisolurilor, solul brun feriiluvial — brun podzolic — din clasa spodosolurilor). PODZOLjRE (< podzol) s. f. Apariţia şi intensificarea proceselor de migrare a complexului argilo-humic (coloidal) şi/sau a compuşilor de fier şi aluminiu, ducând la formarea unui orizont eluvial podzolic urmat de un orizont spodic, în funcţie de intensificarea acţiunii factorilor favorizanţi (apă, îngheţ, acidifiere etc.). Se poate produce în aproape toate tipurile de sol. ^ P. secundară = proces de formare a podzolurilor prin spălarea totală a sărurilor solubile şi a carbonaţilor şi prin debazificarea înaintată a complexului coloidal. PODZOLJT, -Ă (< podzol) adj. (Despre soluri) Care, deşi nu face parte dintre podzoluri sau soluri podzolice, a suferit un proces de podzolire evidenţiat prin prezenţa unui orizont eluvial (ex. solul brun luvic). POE [peu], Edgar Allan (1809-1849), scriitor şi critic literar american. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai literaturii fantastice. Lirică străbătută de accente romantice şi viziuni halucinante, păstrând o desăvârşită rigoare formală („Tamerlan“, „Corbul", „Ulalume", „Annabel Lee", „Clopotele"); proză fantastică („Aventurile lui Arthur Gordon Pym", „Prăbuşirea casei Usher“, ciclul „Povestiri extraordinare") şi de factură enigmistică, P. fiind printre primii reprezentanţi ai literaturii poliţiste („Cărăbuşul de aur", „Crimele din Rue Morgue", „Misterul Măriei Roget", „Pisica neagră", „Scrisoarea furată"); studii de teorie literară („Filozofia compoziţiei", „Principiul poetic"). Eseuri („Eureka"). Viaţa plină de excentricităţi i-a provocat prematur moartea. Necunoscut de compatrioţi, opera sa a fost revelată europenilor prin traducerile lui Baudelaire, exercitând o puternică influenţă asupra simbolismului şi suprarealismului datorită cultivării misterului şi macabrului. POELAERT [pulart], Joseph (1817-1879), arhitect belgian. Arhitect al oraşului Bruxelles; a realizat construcţii de orientare eclectică (bisericile Notre-Dame de Laeken şi Sainte-Catherine, Palatul de Justiţie — unul dintre cele mai ample ansambluri arhitectonice din Europa sec. 19, cu o suprafaţă de 26 000 m2). POELZIG [poltsih], Hans (1869-1936), arhitect şi decorator german. Prof. univ. la Berlin. Personalitate de seamă a avangardei de la începutul sec. 20. Lucrări de orientare expresionistă (Marele Teatru din Berlin — cu 5 000 de locuri) şi funcţionalistă (locuinţe în cadrul Expoziţiei de habitat „Deutscher Werkbund", la Stuttgart, complexe industriale la Spandau, construcţiile administrative pentru „I.G. Farben Industrie", la Frankfurt-am-Main). POEM (< fr.; {s> gr. poiema) s. n. 1. Specie a poeziei epice, de dimensiuni ample, cu caracter eroic, eroi-comic, filozofic, mitologic, istoric etc. Apărut astfel încă din Antichitate, p. are, în literaturile moderne, o evoluţie complexă, adoptând cu precădere o structură lirică sau dramatică (p. liric, p. dramatic). P. în proză = specie a prozei literare, aparţinând genului liric, cultivată din a doua jumătate a sec. 19 şi cunoscând apogeul în simbolism. Maestrul genului în literatura română este D. Anghel. 2. Compoziţie muzicală instrumentală, vocală sau vocal-sim-fonică, de construcţie liberă, cu carac- Edgar Allan Poe 405 POGĂNIŞ ter liric sau liric-narativ. -O- P. simfonic = lucrare amplă, pentru orchestră, de formă liberă, având de obicei un conţinut programatic. POEMATIC, -Ă (< poem) adj. Care ţine de poem, cu caracter de poem. POENARU, Constantin (1842-1912, n. Bucureşti), general român. Prof. la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti. Participant la Războiul de Independenţă (1877-1878); s-a remarcat la asaltul asupra redutei Griviţa 2 şi la asediul Vidinului. Ministru de Război (1894-1895) şi şef al Marelui Stat Major General (1899-1901). POENARU, Petrache (1799-1875, n. sat Beneşti, jud. Vâlcea), iluminist român. Acad. (1871). Discipol al lui Gheorghe Lazăr. Ca profesor la Colegiul „Sf. Sava“ şi director al Eforiei Şcolilor Naţionale (1832-1848), a avut merite deosebite în organizarea învăţământului naţional; a redactat un nou regulament al şcolilor, bazat pe metoda lancasteriană. A publicat mai multe manuale de geometrie şi algebră, contribuind la formarea terminologiei matematice în limba română. Activitate culturală deosebită: unul dintre întemeietorii Societăţii Filarmonice, ai Muzeului Naţional de Antichităţi, ai Grădinii Botanice din Bucureşti. A cules date despre Tezaurul de la Pietroasa, pe care le-a donat Muzeului Colegiului „Sf. Sava“. Participant la evenimentele revoluţionare din 1821 şi 1848. în 1827 a brevetat, lâ Paris, invenţia tocului rezervor (cu piston), care a precedat stiloul. POENI, com. în jud. Teleorman, situată în C. Găvanu-Burdea, pe râul Glavacioc; 3 209 loc. (2003). Expl. de petrol şi gaze (în satele P. şi Preajba). în satul P. se află un conac (sfârşitul sec. 19). POET, -Ă (< ngr., fr., lat.) s. m. şi f. 1. Persoană care creează poezie, autor Petrache Poenaru de poezii. 2. Persoană cu fire, cu imaginaţie şi sensibilitate de poet (1). POETESĂ (< fr.) s. f. (Rar) Poetă. POETIC, -Ă (< fr., lat.; {s> gr. poietike) adj., s. f. 1. Adj. Care aparţine poeziei, privitor la poezie, specific poeziei sau poetului. 2. Adj. Fig. Care îi poate inspira pe poeţi, demn de a fi cântat de poeţi; expresiv, emoţionant. 3. Artă p. (şi substantivat f.) = lucrare (uneori în versuri) cuprinzând un an-sambu de reguli menite să normeze actul creaţiei poetice (ex. Arta poetică a lui Horaţiu, Boileau); p. ext. manifest poetic al unei şcoli, al unui grup literar etc. 4. S. f. Sistem de forme şi de principii poetice specifice unei epoci, unui curent etc. ♦ Ansamblul trăsăturilor definitorii pentru creaţia unui poet, a unei epoci, a unei ţări etc. POETIZA (< fr.) vb. I tranz. (Fam.) A atribui unui lucru sau unei fiinţe însuşiri deosebite, a înfrumuseţa; a idealiza. POEŢII BLESTEMAŢI (< fr.) Sintagmă lansată de Paul Verlaine în cartea „Les poetes maudits" (1884, 1888), referitoare la şase poeţi, între care St. Mallarme, A. Rimbaud şi Verlaine însuşi, al cărui nume apărea în anagramă („Pauvre Lelian"). POEZjE (< fr., lat., it.; {s} gr. poiesis „creaţie") s. f. 1. Modalitate artistică, exprimând prin multitudinea de sensuri şi valori sugestive ale cuvântului, prin limbajul concentrat, metaforic, o cunoaştere specifică, afectivă, a esenţelor lumii reale; arta de a scrie versuri; creaţie literară în versuri. P. a cunoscut de-a lungul epocilor o evoluţie complexă, integrându-se tuturor genurilor (epic, dramatic), dar păstrându-şi întotdeauna esenţa lirică, dezvoltând numeroase specii sub raportul formal (glosă, sonet, rondel ş.a.) sau tematic (p. didactică, filozofică, socială ş.a.) şi folosind diferenţiat mijloacele prozodice şi stilistice (vers clasic, vers alb). ♦ Operă în versuri, în general de mică întindere. 2. Ansamblul operei poetice aparţinând unui poet, unei epoci, unui popor. 3. Caracter, aspect poetic (al unui peisaj, al unei situaţii, al unui colţ de natură etc.); farmec, frumuseţe încântătoare. POF|DĂ (cf. pol. pochyba) s. f. Ciudă, necaz; dispreţ. -0- Loc. în pofida cuiva (sau a ceva) = în ciuda, în necazul cuiva sau a ceva. PQFTĂ (< pofti) s. f. 1. Dorinţă de a face sau de a obţine ceva; năzuinţă; plăcere, chef. -0* Loc. adv. Cu poftă = dând dovadă de multă plăcere. ^ Expr. Poftă bună (sau mare) = urare adresată celor care mănâncă sau vor mânca în curând. Pe (sau după) pofta inimii = pe gustul sau spre mulţumirea cuiva. A-şi pune pofta în cui = a fi nevoit să renunţe la un lucru mult dorit. 2. Senzaţie de foame sau de sete, însoţită de dorinţa de a mânca sau de a bea ceva. ♦ Dorinţă exagerată, impuls; patimă, viciu. POFTI (< sl.) vb. IV 1. Tranz. A dori ceva, a râvni. -0* Expr. Cât pofteşti = oricât de mult. ♦ (Pop.) A face cuiva o urare, a-i dori ceva. 2. Tranz. A invita, a chema (pe cineva să participe la ceva). 3. Tranz. A ruga pe cineva, a-i cere ceva. 4. Refl. A se îmbia, a se îndemna; a se invita (unul pe altul). 5. Intranz. A veni, a îndrăzni să vină undeva. POFTICIOS, -OASĂ (< pofti) adj. Care pofteşte; care doreşte foarte mult ceva; doritor; lacom. ♦ (Despre ochi sau despre priviri) Care exprimă dorinţă, poftă, lăcomie. POFTjM (< pofti) interj. 1. Formulă de politeţe folosită în diferite împrejurări: a) pentru a întreba ce s-a spus: ce? cum? b) pentru a oferi ceva: na! ţine! ia! c) pentru a invita o persoană să vină, să intre, să se aşeze, să se servească etc. d) (uneori precedat de exclamaţia ,,ei“) pentru a exprima indignare, ciudă, reproş, necaz, nemulţumire, revoltă. 2. (Adesea precedat de exclamaţia ,,ei“) Asta-i bună! (ia) uite! POGACE (< ser., magh.) s. f. (Pop.) Turtă de mălai coaptă în cuptor. ♦ Turtă din aluat de făină de grâu preparată de obicei cu jumări de porc. POGANA, com. în jud. Vaslui, situată în SE colinelor Tutovei, pe râul Tutova; 3 385 loc. (2003). Satul Bogeşti apare menţionat documentar în 1436, iar satele Cârjoani şi Măscurei în 1507. Bisericile de lemn Adormirea Maicii Domnului (1779, reparată în 1903), Sfinţii Voievozi (1812) şi Adormirea Maicii Domnului (1811-1812, renovată în 1907), în satele Cârjoani, P. şi Bogeşti. POGĂCEAUA, com. în jud. Mureş, situată în N colinelor Comlodului, pe râul Bologa; 2 023 loc. (2003). Expl. de gaze naturale. Satul P. este menţionat documentar în 1345. POGĂNIŞ 1. Dealurile Pogănişului, unitate deluroasă în S dealurilor Banatului, extinsă pe c. 50 km pe direcţie NV-SE, între m-ţii Dognecea şi m-ţii Semenic (la S şi SE) şi C. POGGENDORFF 406 Bârzavei (la NV). Alcătuite predominant din marne, nisipuri, pietrişuri şi argile, prezintă un relief domol, cu culmi prelungi, cu aspect de poduri, separate de văi largi. Culmile au înălţimi de c. 300 m, dar apar şi câteva dealuri mai înalte, situate pe „sâmburi" de şisturi cristaline (Dealu Scaunului 324 m, Luncoiu 367 m ş.a.). Alt. max.: 448 m (Măgura Poienii). D.P. sunt acoperite cu păduri de cer (Quercus cerris) şi gârniţă (Quercus frainetto), cu livezi de pomi fructiferi şi cu pajişti naturale ce alternează cu culturi agricole. 2. Râu, afl. stg. al Timişului; 97 km. Izv. din N m-ţilor Semenic şi drenează dealurile Pogănişului şi C. Bârzavei. în rariştile pădurilor din lunca P., pe o supr. de 75 ha, au fost puse sub ocrotire, în perimetrele satelor Berini şi Otveşti din com. Sacoşu Turcesc, jud. Timiş, pâlcurile de lalele pestriţe (Friiillaria meleagris), specie declamată monument al naturii. Local, râul P. este numit Pogănici. POGGENDORFF [pogendorf], Johann Christian (1796-1877), fizician german. Prof. univ. la Berlin. Lucrări în domeniul electricităţii şi al istoriei ştiinţei. A imaginat (1827) o metodă de măsurare (cu o oglindă) a deviaţiilor mici (metoda P.); a inventat (1842) o pilă cu bicromat pentru măsurarea forţelor electronice. POGGIO BRACCIOLINI v. Braccio-lini, Poggio. POGHIRC, Cicerone (n. 1928, sat Măscurei, jud. Vaslui), lingvist şi filolog român. Prof. univ. la Bucureşti şi la universităţi din S.U.A. (Indiana, Michi-gan, California ş.a.) şi Germania (Bo-chum). Studii de lingvistică comparată a limbilor română şi albaneză, în care a pus în evidenţă elementul autohton al limbii române. Contribuţii la „Dicţionarul limbii române". Studii asupra istoriei lingvisticii româneşti („B.P. Hasdeu, lingvist şi filolog"). POGOANELE, oraş în jud. Buzău, situat în V C. Bărăganului; 7 900 loc. (2003). întreprindere metalurgică. Fabrici de producere a oxigenului şi a filtrelor pentru autoturisme, de produse lactate, de covoare persane, prosoape şi broderii; morărit şi panificaţie. Centru viticol şi de vinificaţie. Localitatea a luat naştere la mijlocul sec. 19 cu numele Ţuguiatu-Pământeni; ulterior, locuitorii au denumit-o Ţuguiatu-Pogoanele, luând apoi numele actual. Declarată oraş la 18 apr. 1989. Biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 19). Rezervaţie forestieră (pădurea Văleanca, 1,4 ha), alcătuită din stejar brumăriu (Quercus pedunculifiora), din 1975. POGOD1N, Nikolai Feodorovici (pe numele adevărat Stukalov) (1900-1962), dramaturg rus. Mare admirator al lui Lenin, i-a consacrat o trilogie („Omul cu arma", „Orologiul Kremlinului", „A treia, patetica"). Povestiri. POGQN (< bg.) s. n. Unitate de măsură pentru suprafeţe de teren agricol, folosită în trecut mai ales în Ţara Românească, egală cu c. 0,5 ha; (concr.) bucată de pământ cu suprafaţa de un p. POGONĂRjT (< pogon) s.n. (în sec. 17-18, în Ţara Românescă şi în Moldova) Dare percepută în favoarea domniei pe fiecare pogon de pământ cultivat cu vie, cu tutun sau cu porumb. POGON EASCĂ (< pogon) adj. Prăjină p. v. prăjină. POGONJCI (< bg., ser.) s. m. (Pop. şi înv.) Băiat care mână vitele înjugate la plug în timpul aratului POGONOFORI (< fr.; {s> gr. pogonophoros „cu barbă") s. m. pl. Grup de nevertebrate marine vermi-forme, tubicole, cu corpul lung şi subţire, care se hrănesc prin absorbţia hranei capturate şi digerate la nivelul tentaculelor situate în partea anterioară (Pogonophora). Trăiesc în oceanele Pacific şi Indian. POGOR, Vasile (1833-1906, n. laşi), scriitor şi om politic român. Unul dintre fondatorii „Junimii", ale cărei şedinţe le găzduia în casa sa din laşi (azi Muzeul Literaturii Române). Versuri umoristice şi proză; traduceri din Horaţiu, Goethe, V. Hugo, Baudelaire, E.A. Poe, traducerile sale din ultimii doi fiind primele făcute în română. Primar al oraşului laşi (febr.-apr. 1881, 1888-1891, 1892-1894); în timpul mandatului lui s-au înălţat clădirea Teatrului Naţional şi cea a Universităţii. Membru al Partidului Constituţional (junimist), ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (apr.-mai 1870). POGORÎ (< sl.) vb. IV refl. şi tranz. (înv.) A (se) coborî. ♦ Fig. A (se) înjosi, a (se) degrada. POGROM (< rus.) s. n. Atac în bandă, împotriva persoanelor şi proprietăţilor/averilor aparţinând unor minorităţi religioase, rasiale sau chiar minorităţi naţionale. Termenul este folosit pentru desemnarea acţiunilor antievreieşti. Primele p. au fost în Imperiul Rus şi au urmat asasinării ţarului Aleksandru II (1881). La sfârşitul sec. 19 şi în sec. 20 s-au înregistrat numeroase p., care au sporit ca număr şi violenţă. P’OHANG, oraş în ESE Rep. Coreea, situat pe ţărmul Mării Japoniei, la 106 km NNE de Pusan; 508,8 mii loc. (1995). Oţelărie. POHER [poer], Alain (1909-1996), om politic francez. De orientare demo-crat-creştină, apoi centristă. Preşedintele Senatului (1968-1992). Preşedinte ad-interim al Franţei după demisia lui de Gaulle (apr.-mai 1969) şi după moartea lui G. Pompidou (apr.-mai 1974). POHNPEI, insulă vulcanică în V Oc. Pacific, în arh. Senyavin, aparţinând Statelor Federate ale Microneziei; 334 km2. Culturi de copra, taro, yams ş.a. înconjurată de bariere de recifi. Oraşe pr.: Palikir, Kolonia. Vechea denumire Ponape. POIAN, com. în jud. Covasna, situată în N depr. Târgu Secuiesc, pe cursurile superioare ale râurilor Râu Negru, Estelnic şi Caşin; 2 896 loc. (2003). Haltă de c.f. (în satul Belani). Pe terit. satului P., menţionat documentar în 1332, au fost descoperite (1964-1969) vestigiile a două aşezări de bordeie (sec. 7-9) în care s-au găsit vase ceramice cu decor rudimentar. în satul Estelnic, atestat documentar în 1332, se află o cetate ţărănească (sec. 14) cu biserică romano-catolică de incintă (sec. 15), iar în satul P. o biserică ortodoxă din lemn, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1834) şi o biserică romano-catolică (1717-1804, reconstruită în 1822) cu zid de incintă. Rezervaţie botanică (tinovul Fagul Rotund), în satul Estelnic. POIANA 1. Com. în jud. Dâmboviţa, situată în C. Titu, pe cursul superior al râului Sabar; 3 795 loc. (2003). Expl. de petrol. în satul P. se află bisericile Adormirea Maicii Domnului (1814— 1819) şi Sf. Nicolae (1852-1853). 2. V. Nicoreşti. POIANA BLENCHH, com. în jud. Sălaj, situată în zona dealurilor Ciceu-lui, pe râul Poiana; 1 312 loc. (2003). Satul P.B. este menţionat documentar în 1591. în satul Măgura se află biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1707). POIANA BRAŞOV, staţiune climaterică şi de odihnă în jud. Braşov, situată la poalele masivului Postăvaru, la 1 030 m alt., la 12 km S de municipiul Braşov, de care este legată printr-o şosea modernizată. Centru turistic internaţional şi al sporturilor de iarnă (teleferic, teleschi, 12 piste de schi cu diferite grade de dificultate, între care o pârtie olimpică de schi şi una 407 POIANA SIBIULUI de bob, terenuri de tenis, baschet, pentru patinaj, piscine acoperite, saune, lac artificial, mari hoteluri, vile). POIANA CÂMPINA, com. în jud. Prahova, situată în Subcarpaţii Prahovei, pe dr. râului Prahova, în imediata apropiere a oraşului Câmpina, situat pe malul opus; 5 294 loc. (2003). Haltă de c.f. (în satul Bobolia). Reparaţii de utilaj petrolier. POIANA CRISTEI, com. în jud. Vrancea, situată în Subcarpaţii Vrancei, pe cursul superior al râului Râmna; 2 903 loc. (2003). Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (sec. 17, renovată în sec. 19), în satul Odobasca. POIANA ILVEI, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată în Depr. Măgura llvei, la poalele vestice ale M-ţilor Bârgău, pe râul llva; 1 674 loc. (2003). Staţie de c.f. POIANA LACULUI, com. în jud. Argeş, situată în SE piemontului Cotmeana, pe cursurile superioare ale râurilor Teleorman şi Cotmeana; 6 750 loc. (2003). Expl. de petrol (în satul Sămara). Bisericile Cuvioasa Parascheva (1789) şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1737), în satele Cepari şi Păduroiu din Deal. POIANA MARE, com. în jud. Dolj, situată în C. Desnăţuiului; 12 294 loc. (2003). Staţie finală de c.f. Nod rutier. Prelucr. lemnului. Produse textile şi alim. (caşcaval). Centru viticol. Biserica Sfinţii Voievozi (1849, reparată în 1902, 1917, 1936), în satul P.M. şi biserica de lemn Sfinţii Voievozi (1845), în satul Tunarii Vechi. Rezervaţie forestieră (pădurea Ciurumela). de salcâm. POIANA MĂRULUI 1. Munţii Poiana Mărului, subunitate a m-ţilor Perşani situată la S de pasul Vlădeni. Alcătuiţi din şisturi cristaline şi calcare, prezintă în general culmi netede (nivelate de suprafaţa de eroziune Poiana Mărului, la 900-1 000 m alt.) dominate la E de Măgura Codlei (1 292 m alt.). Versanţii sunt împăduriţi, iar culmile netede sunt utilizate agricol. 2. Com. în jud. Braşov, situată în m-ţii Perşani, la V de Măgura Codlei, pe cursul superior al râului Şercaia; 3 504 loc. (2003). Satele alcătuitoare sunt localizate în depresiuni (ex. Şinca Nouă) sau în mici bazinete, ori risipite pe culmile netede, adesea la 900-1 000 m alt. (satele P.M. şi Holbav). Preparate din carne. Biserică din lemn (1761), în satul Şinca Nouă şi biserica Naşterea Sf. loan Boteză-torul-Brâncoveanu (1700), în satul P.M. 3. V. Zăvoi. 4. Mănăstirea ~ v. Jitia. POIANA NEGRII, sat în com. Dorna Candrenilor, jud. Suceava, în depr. Domelor, la 885 m alt. Staţiune cu factori balneari, remarcabilă prin prezenţa izvoarelor cu ape minerale carbogazoase, feruginoase, bicarbo-natate, calcice, hipotone folosite ca ape de masă. Staţie de îmbuteliere a apelor minerale. POIANA RUSCĂ, masiv muntos în Carpaţii Occidentali, cuprins între depr. Haţeg (la E), valea Bistrei (la S), culoarul Mureşului (la N) şi valea Timişului (la V). Alcătuit, predominant, din şisturi cristaline, precum şi din petice de calcare şi dolomite cristaline. Prezintă un relief de culmi domoale, larg ondulate şi nivelate, cu aspect de platouri, fragmentate de văi înguste, sub formă de chei. Alt. max.: 1 374 m (vf. Padeş). Expl. de min. de fier (Ghelari, Teliucu Inferior), de minereuri complexe (Muncelu Mic, Boiţa) şi de marmură (Ruschiţa). Acoperit în mare parte cu păduri de amestec (fag cu conifere), păduri de fag şi păduri de gorun şi cer (la altitudini mai mici), care alternează cu poieni în care se află vegetaţie secundară de pajişte. Partea de E a masivului P.R., cu specific etnografic propriu, este cunoscută sub numele de „Ţinutul Pădurenilor“. POIANA SIBIULUI, com. în jud. Sibiu, situată la poalele NNV al m-ţilor Cindrel, în zona etnografică a Mărginimii Poiana Braşov. Vedere generală Poiana Mărului. Vedere generală ^ Poiana Sibiului. Vedere generală POIANA STAMPEI Sibiului; 2 697 loc. (2003). Produse lactate. Creşterea ovinelor. Muzeu etnografic (1958) cu exponate referitoare la păstorit. Centru de pielărie şi de cojo-cărit. Vechi centru al păstorilor transhumanţi. Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1730, cu picturi interioare din 1771), cu iconostas din 1801. POIANA STAMPEI, com. în jud. Suceava, situată în V depr. Domelor, pe râul Dorna; 2 318 loc. (2003). Staţie de c.f. Expl. de turbă, de andezit şi dacit. Fabrică de şvaiţer. Izvoare cu ape minerale carbogazoase. Rezervaţia naturală Tinovu Mare (677 ha) este o mlaştină oligotrofă în care vegetează exemplare de pin (Pinus sylvestris), numeroase alge (între care o specie endemică, Batrachospermum dornenae), muşchi de turbă (între care un relict glaciar tipic, Sphagnum wulfianum) şi o specie rară de rogoz (Carex loliacea). POIANA TEIULUI, "botji. în jud. Neamţ, situată la poalele V ale m-ţilor Stânişoarei şi cele ENE ale m-ţilor Bistriţei, pe vaiea Bistriţei, la coada lacului Izvoru Muntelui; 4 971 loc. (2003). Expl. şi prelucr. lemnului. în apa lacului Izvoru Muntelui există o stâncă singuratică (Piatra Teiului), înaltă de 23 m, reprezentând un martor de eroziune, alcătuit din calcare recifale compacte de vârstă cretacică (declarată rezervaţie geologică). Bisericile de lemn Buna-Vestire (1741, cu foişor şi turle adăugate în 1894) şi Trei Ierarhi (1802), în satul Poiana Largului; bisericile de lemn cu acelaşi hram — Sf. Gheorghe, în satele Galu (1818) şi Petru Vodă (începutul sec. 19) şi Sf. Dumitru (1826-1830, reparată în 1903), în satul Călugăreni. în satul Petru Vodă există o mănăstire de călugări, cu biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, construită în 1990. POIANA ŢAPULUI, localitate componentă a oraşului Buşteni (jud. Prahova), situată pe valea Prahovei, la poalele m-ţilor Bucegi, la 800-880 m alt. Staţie de c.f. Staţiune climaterică şi de odihnă, cu climat submontan, cu aer curat, lipsit de praf şi alergeni, recomandată pentru tratarea nevrozelor astenice, a unor stări de debilitate, de surmenaj fizic şi intelectual. Aşezarea a fost întemeiată în 1830. Biserică (sec. 19). POIANA VADULUI, com. în jud. Alba, situată pe partea de E a m-ţilor Bihor; 1 329 loc. (2003). Punct de plecare spre vf. Curcubăta Mare din m-ţii Bihor şi spre Muntele Găina. Până la 17 febr. 1968, satul şi com. P.V. s-au numit Neagra. POIANĂ (< sl.) s. f. Suprafaţă de teren fără arbori, situată în interiorul unei păduri, de obicei acoperită cu vegetaţie de pajişte. în cele mai multe cazuri p. s-au format în urma unor acţiuni de defrişare, în scopul utilizării terenurilor pentru fâneaţă, păşune sau locuinţe. Uneori, însă, lipsa pădurii este determinată de unele condiţii locale (exces de umiditate, teren stâncos etc.); luminiş. POIATĂ (< bg., ser.) s. f. (Pop. şi reg.) 1. Coteţ pentru păsări, porci. 2. Grajd pentru vite; şopron. 3. Adăpost rudimentar pentru oameni la câmp sau la stână. POICHILOTţRM, -Ă (< fr., {i}; {s} gr. poikilos „variat" + thermos „cald") adj., s. m. (Animal) care are temperatura corpului variabilă, condiţionată de temperatura mediului înconjurător (nevertebratele, peştii, batracienii şi reptilele). POICHILOTERMjE (< poichiloterm) s. f. Proprietate a unor animale de a fi poichiloterme. POIENARI 1. Cetatea - v. Arefu. 2. Com. în jud. Neamţ, situată în V Pod. Central Moldovenesc, pe râurile Râs şi Fundătura; 3 277 loc. (2003). Pomicultură. în satul Săcăleni se află o biserică de la sfârşitul sec. 18 şi una din 1883; bisericile de lemn Adormirea Maicii Domnului (1792, reparată în 1923) şi Sfinţii Voievozi (1802, cu pridvor adăugat în 1972), în satele Ci u rea şi Pânceşti. POIENARII BURCHII, com. în jud. Prahova, situată în C. Gherghiţei; 5 660 loc. (2003). POIENARII DE ARGEŞ, com. în jud. Argeş, situată în NE piemontului Cotmeana, pe râul Topolog; 1 251 loc. (2003). Reşed. com. este satul Poienari. Pomicultură. în satul Ceaureşti se află biserica Sf. Dumitru (1801), iar în satul loaniceşti o biserică de zid cu hramul înălţarea Domnului (1880) şi una de lemn cu hramul Sfinţii Voievozi (1849, cu picturi interioare originare). POIENARII DE MUSCEL, com. în jud. Argeş, situată în E muscelelor Argeşului, la poalele SV ale dealului Măţău, pe Râu Târgului; 3 667 loc. (2003). Reşed. com. este satul Poienari. Expl. de lignit (în satul Jugur). Pomicultură. Biserica cu triplu hram — Sf. Nicolae, Sfinţii Voievozi şi Sf. loan (1854), în satul Jugur. POIENEŞTI, com. în jud. Vaslui, situată în zona colinelor Tutovei, pe dr. văii Racova; 3 153 loc. (2003). Pe terit. satului P. au fost descoperite urmele unei aşezări neolitice şi ale uneia geto-dacice, în cadrul căreia s-au găsit şi două morminte dacice de incineraţie (sec. 3 î.Hr.). Tot aici au fost identificate o aşezare carpică cu necropolă (sec. 3) şi o aşezare a populaţiei daco-romane (sec. 4). Biserica Sf. llie (1852-1854, terminată în 1883) a mănăstirii Floreşti (casele egumeneşti au fost construite în perioada 1853-1880, iar turnul-clopot-niţă în 1853) şi Sf. Nicolae (1846), în satele Floreşti. şi Oprişiţa. POIENI, com. în jud. Cluj, pe Crişu Repede; 5 812 loc. (2003). Staţie de c.f. (în satul P.) şi haltă de c.f. (în satul Bologa). Expl. de dacit şi andezit (în satele P., Bologa şi Morlaca). Expl. de prelucr. lemnului (cherestea). Centru de pictură naivă, de sculpturi în lemn şi de confecţionare a costumelor populare. Satul P. apare menţionat documentar în 1560. Pe terit. satului Bologa, atestat documentar în 1319, au fost descoperite vestigiile unui castru roman (203 x 121 m), construit iniţial din pământ, refăcut din zid (se pare în perioada Severilor) şi întărit cu două şanţuri de apărare. în apropierea castrului au fost identificate urmele unei aşezări civile romane (probabil Resculum) din sec. 2-3, din care s-au recuperat fibule, unelte şi arme din bronz, terra sigiliata provenite din Gallia, vase de sticlă din import, opaiţe, monede ş.a. în satul Bologa se află ruinele unei cetăţi feudale, din piatră (menţionată documentar în 1322) şi ale unui masiv turn circular, înalt de 25 m. POIENILE DE SUB MUNTE, com. în jud. Maramureş, situată în depresiunea omonimă din m-ţii Maramureşului, pe Poieni. Ruinele cetăţii feudale 409 POISEUILLE râul Ruscova; 10 245 loc. (2003). Expl. de minereuri complexe. Izvoare cu ape minerale, numite local „borcuturi“. în satul omonim, menţionat documentar în 1411, se află biserica ucraineană Schimbarea la Faţă (1788). POIENILE GLODULUI v. Poienile Izei. POIENILE IZEI, com. în jud. Maramureş, situată în S depr. Maramureş, pe cursul superior al râului Şieu; 1 049 loc. (2003). Prelucr. artistică a lemnului. Până la 17 febr. 1968, satul omonim s-a numit Poienile Glodului (atestat documentar în 1430), iar până la 10 apr. 1995 a fost sat component al com. Botiza, dată după care a devenit comună de sine stătătoare. Biserica de lemn Sf. Parascheva (1604, restaurată în 1711) păstrează picturi interioare executate (în 1794) pe lemn, în stil popular. Colecţie de icoane pe lemn. POIENIŢA, vârf în N m-ţilor Trascău, reprezentând altitudinea max. a acestora (1 437 m). POIMÂINE (lat. post + mane) adv. în ziua care va urma după mâine. POINCARâ [puekare] 1. Jules Henri P. (1854-1912), matematician, teoretician al astronomiei şi filozof al ştiinţei francez. Prof. univ. la Paris. Contribuţii în diverse domenii ale matematicii. Rezultatele cercetărilor sale se referă la teoria funcţiilor („Asupra teoriei funcţiilor fuchsiene"), la ecuaţiile diferenţiale, I,a topologie, unde a deschis un nou capitol, cel al topologiei algebrice, precum şi la domeniul algebrei şi al fundamentelor geometriei. Lucrări de fizică matematică şi de mecanică cerească („Metode noi în mecanica cerească"). Contribuţii la elaborarea teoriei relativităţii. Studii de epistemologie („Ştiinţă şi ipoteză", „Valoarea ştiinţei") de tendinţă pozitivistă. M. de onoare al Acad. Române (1909). 2. Raymond P. (1860-1934), avocat şi om politic Jules Henri Poincarâ Raymond Poincarâ Lucien Antoine Poincarâ republican-moderat francez. Văr cu P. (1). De mai multe ori ministru şi prim-min. (1912-1913, 1922-1924 şi 1926-1929); preşedinte al Franţei (1913-1920). Adept al întăririi alianţei franco-ruse împotriva Germaniei; politică de asanare a economiei prin stabilizarea francului. Lucrări memorialistice („Istorie politică", „Originile războiului", „Victoria şi pacea", „în serviciul Franţei"). Susţinător al unirii teritoriilor româneşti cu România în 1918 („Problemele româneşti ale prezentului"). M. de onoare al Acad. Române (1932). 3. Lucien Antoine P. (1862-1920), fizician francez. Frate cu P. (2). Prof. univ. la Paris. Cercetări în domeniul electricităţii („Fizica modernă. Evoluţia sa", „Electricitatea"). M. de onoare al Acad. Române (1919). POINSOT [puăso], Louis (1777-1859), matematician francez. Prof. univ. la Paris. Studii privind poligoanele şi poliedrele stelate regulate; în mecanică a introdus conceptul de cuplu precum şi o importantă teorie privind rotaţia unui corp în care a stabilit existenţa axelor de rotaţie permanentă în jurul centrului de gravitaţie. POINTE-Â-PITRE [puăt a pjtr], oraş în Guadelupa, situat în SV ins. Grande-Terre, pe ţărmul str. Riviere Salee: 20,9 mii loc. (1999). Port maritim. Aeroport. Ind. alim. (zahăr, rom, ţigarete). Fundat în 1763. POINTE-NOIRE [puăt-nuar], oraş în SV Republicii Congo, la 370 km VSV de Brazzaville, port la Oc. Atlantic; 576,2 mii loc. (1992). Al doilea oraş ca mărime, principalul centru comercial al ţării. Aeroport. Rafinărie de petrol. Prelucr. lemnului; produse textile şi alim; încălţăminte; celuloză. Export de lemn, bumbac, cafea, min. de fier. între 1950 şi 1958 a fost capitala reg. Congo Mijlociu din cadrul Africii Ecuatoriale Franceze. PQINTER (< engl.) s. m. Rasă de câini de vânătoare, originară din Anglia (unde a fost consemnată în c. 1650), de talie înaltă (58-71 cm), cu greutatea de 23-34 kg, cu picioare lungi, urechile lăsate în jos, părul scurt şi neted, de culoare albă cu pete mari negre, maro sau galbene. POIRET [puare], Paul (1879-1944), creator francez de modă. în 1906 şi-a deschis propria casă de modă; a revoluţionat moda feminină prin eliberarea siluetei de corset şi prin impunerea unor culori strălucitoare, inspirate de Orient. Multe din creaţiile sale au fost prezentate de Isadora Duncan. în domeniul artelor decorative a înfiinţat (1911) „Casa Martine", în care, secondat de artişti ca M. de Vlaminck, R. Dufy ş.a., a realizat mobilier decorat, ţesături şi tapet pictate. POIROT-DELPECH [puaro delpş/], Bertrand (n. 1929), scriitor francez. Romane moraliste şi satirice („Marele nătăflef, „Mai marii acestei lumi", „Vara lui 36“). Eseuri („Sfârşitul comediei"). Critic literar la ziarul „Le Monde". POISE [puaz] (cuv. fr.; {s} n. pr. Poise[uiile]) s. m. (METR.) Unitate de măsură a viscozităţii dinamice (simbol: F). 1 P = 0,1 N • s/m2. POISEUILLE [puazoi], Jean-Louis-Marie (1799-1869), fiziolog şi fizician francez. A stabilit legea de curgere a Pointer POISSON 410 lichidelor vâscoase în tuburi capilare (1844), care-i poartă numele, şi a inventat vâscozimetrul. Primul care a folosit (1828) manometrul pentru măsurarea presiunii sângelui. POISSON [puaso], Denis-Simâon (1781-1840), matematician francez. Prof. univ. la Paris. Contribuţii în domeniile ecuaţiilor fizicii matematice, hidromecanicii, electrostaticii, al teoriei probabilităţilor („Teoria analitică a probabilităţilor"), al mecanicii generale (parantezele lui P.) şi al teoriei elasticităţii (ecuaţia lui P.). POITEVIN [puatevş], Alphonse (1819-1883), inginer şi chimist francez. Inventatorul fotocolografiei. A folosit prima oară proprietăţile gelatinei bi-cro-matate pentru scoaterea clişeelor inalterabile. POITIER [poithr], Sidney (n. 1924), actor şi regizor american de film. Prima supervedetă de culoare cu lin repertoriu complex, interpretat cu un farmec specific („Lanţul", „în arşiţa nopţii", „Ghici cine vine la cină", „Diferiţi dar egali", „Pe urmele asasinului"). Ca regizor (după 1972) a realizat: „Cutia neagră", „Nebuni de legat", „Tatăl fantomă" ş.a. Premiul Oscar: 1963 („Crinii câmpului") şi 2001 (pentru întreaga activitate). POITIERS [puatje], oraş în V Franţei (Poitou), situat la 290 km SV de Paris şi 161 km ESE de Nantes; 119,3 mii loc. (1999). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. metalurgică, constr. de maşini, poligrafică, chimică, textilă, pielărie şi încălţăminte, de prelucr. a lemnului şi alim. Piaţă agricolă (vin, grâu, animale). Universitate (1431). Monumente preromanice (Baptisteriul Saint-Jean, sec. 4-7, probabil cel mai vechi edificiu creştin al Franţei), romanice (bisericile Notre-Dame-la-Grande, sec. 11-12 şi Saint-Hilaire-le-Grand, sec. 11, restaurată în sec. 19, Sainte- Sidney Poitier Poitiers. Biserica Notre-Dame-la-Grande Radegonde, sec. 11-12), gotice (catedrala Saint-Pierre, sec. 12-16). Palatul ducal (sec. 12), azi Muzeul de Arte Frumoase şi Primăria veche (sec. 19). Capitală a pietonilor sub numele de Limonum, a devenit un important centru religios (sediul unui episcopat, sec. 4). Aici au avut loc, în Evul Mediu, două bătălii celebre: în 732, când francii, conduşi de majordomul Carol Martel, i-au înfrânt pe arabi, şi în 1356 (în timpul Războiului de 100 de Ani), când armata franceză, condusă de loan II cel Bun şi fiul său Filip cel îndrăzneţ, a fost înfrântă de cea engleză comandată de Eduard „Prinţul Negru" (loan II a fost luat prizonier şi a fost eliberat numai după ce a fost constrâns să accepte condiţiile dezavantajoase ale păcilor de la Bretigny şi Calais din 1360)). POITOU [puatu], provincie istorică în partea central-vestică a Franţei. Oraş pr.: Poitiers. Cereale. Pomicultură; viticultură. Creşterea animalelor. Locuită în Antichitate de tribul galic al pietonilor, a fost cucerită de romani (56 î.Hr.), făcând parte din provincia romană Aquitania. Ocupată de franci, în urma bătăliei de la Vouille (507). Sub Carolingieni P. a devenit comitat şi ulterior ducat (sec. 9), sub conducerea unei dinastii fondate de Rainulf I (839-866), care şi-a lărgit suzeranitatea asupra unor teritorii până în Pirinei. Urmaşul său Rainulf II s-a proclamat rege al Aquitaniei (887). în urma căsătoriei ducesei Alienor cu Henric II, P. împreună cu Aquitania a intrat în posesia Angliei (1152). în sec. 11-12 arta şi arhitectura romanică au atins aici apogeul. în 1372 a reintrat în posesia Franţei, pe care a disputat-o cu Anglia până în 1461. Provincia a avut de suferit în urma războaielor religioase şi apoi a revoluţiei din 1789. POJAR (< sl.) s. n. 1. (înv. şi pop.) Incendiu. ♦ Fig. Lumină purpurie a zorilor sau a amurgului. 2. Căldură mare, arşiţă. ♦ Fig. Ardoare, înflăcărare. 3. (MED.) Rujeolă. POJARNIŢĂ (< pojar) s. f. Plantă erbacee perenă medicinală, înaltă de 20-100 cm, cu frunze opuse şi flori galbene (Hypericum perforatum). Frunzele, sepalele şi petalele au puncte negre sau translucide care conţin uleiuri eterice, tanin, răşină, vitamina C, materii colorante roşii şi galbene etc. Sin. (pop.) sunătoare. POJARUL POLIŢEI, peşteră fosilă, situată în m-ţii Bihor (M-ţii Apuseni), la 1 000 m alt., în apropierea peşterii Scărişoara, în arealul com. Gârda de Sus. Considerată peştera cea mai frumos ornamentată din România, cu formaţii concreţionare detritice şi cristale de calcit, de o mare varietate. Numeroase stalagmite (unele cu înălţimi de peste 8 m şi diametrul de 6 m), stalactite, blocuri de prăbuşire etc. Declarată monument al naturii (1952); inclusă în Parcul Natural al M-ţilor Apuseni. Greu accesibilă. Intrarea turiştilor este interzisă. POJEJENA, com. în jud. Caraş-Severin, pe Dunăre; 3 316 loc. (2003). Pomicultură. Rezervaţia naturală „Râpa cu lăstuni" din Valea Divici inclusă în Parcul Natural Porţile de Fier. Pe terit. satului P., menţionat documentar în 1690, au fost identificate urmele unui castru roman din piatră (sec. 2-3) şi ale unei aşezări civile, în cadrul căreia s-au găsit monumente funerare, statuile lui Herakles, Dionysos ş.a., o tăbliţă reprezentând Cavalerii danubieni etc. Pojarul Poliţei 411 POLANYI POJGHIŢĂ s. f. 1. Strat subţire care se formează pe suprafaţa unor lichide sau care se depune pe suprafaţa unui obiect; pieliţă, coajă. ♦ Crustă care se formează pe suprafaţa unei răni. 2. Coajă, membrană care înveleşte unele legume sau fructe. POJORÂTA, com. în jud. Suceava, pe cursurile superioare ale râurilor Moldova şi Putna; 3 124 loc. (2003). Staţii de c.f. (în satele P. şi Valea Putnei). Expl. de calcar şi gresie. Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea). Fabrică de caşcaval. Păstrăvărie (în satul Valea Putnei). Schitul Corlăţeni (de călugări), înfiinţat în 1936 de familia Corlăţeanu, desfiinţat în 1959 şi reînfiinţat în 1991. Rezervaţia de molid secular Giumalău (309 ha) pe valea Putnei şi rezervaţie paleontologică (depozite din Jurasicul superior, cu numeroase resturi fosile, cunoscute sub numele de „strate cu Aptychus“) cu o supr. de 1 ha. POKHARA, oraş în partea centrală a Nepalului; 156,3 mii loc. (2001). Aeroport. POKORNV, Julius (1887-1970), lingvist ceh. Prof. univ. la Berlin, Berna şi Zurich. Preocupări privind limba şi civilizaţia celtică („Contribuţii la preistoria celţilor şi ilirilor", „Poeme ale vechilor celţi“, „Dicţionar etimologic indo-euro-pean"). POKORNt, Karel (1891-1962), sculptor ceh. Continuator al tradiţiilor realiste ale artei cehe din sec. 19 (monumentele din Laze şi din Oseka în memoria victimelor catastrofelor miniere). POKROVSKI, Mihail Nikolaevici (1868-1932), istoric rus. Membru al Partidului bolşevicilor din 1905. Persecutat de Stalin, a fost reabilitat (1961). Lucrări de istorie naţională („Studiu cu privire la istoria culturii ruse", „Istoria Rusiei din cele mai vechi timpuri"), în care a încercat să analizeze dezvoltarea istorică a Rusiei în spiritul unui marxism dogmatic. POL1 (< fr., lat.) s. m. 1. (GEOGR.) Fiecare dintre cele două puncte (Polul Nord şi Polul Sud) situate la capetele axei de rotaţie a Pământului, unde se reunesc toate meridianele geografice; p. ext regiunea din jurul acestor puncte. Distanţa dintre cei doi poli (trecând prin centrul Pământului) este de c. 12 700 km. Polul Nord situat în partea centrală a Oc. Arctic a fost explorat pentru prima dată de Robert E. Peary (1909) şi survolat pentru prima oară de aviatorul american Richard Byrd (1926), iar Polul Sud situat în Antarctida, la c. 2 800 m alt. a fost atins întâia oară de exploratorul norvegian Roald Amundsen Avers (1911) şi survolat de Richard Byrd (1929). P. nord magnetic (care corespunde cu polul sud al unui câmp magnetic), situat în prezent la 77° lat. nordică şi 102°18’ long. vestică, în ins. Prince of Wales şi P. sud magnetic, situat la 67°2’ lat. sudică şi 142° long. estică, în Antarctida, la E de staţiunea franceză Dumont d’Urville. Polii magnetici nu au o poziţie stabilă, ci se deplasează lent. 2. (ASTR.) P. ceresc = fiecare dintre cele două puncte de intersecţie ale axei Pământului cu sfera cerească (polul nord ceresc şi polul sud ceresc), în jurul cărora se efectuează mişcarea diurnă, aparentă, a stelelor. 3. (MAT.) Fiecare dintre cele două puncte în care un diametru al sferei intersectează sfera. ♦ Originea unui sistem de coordoate polare. 4. (FIZ.) Fiecare dintre cele două puncte sau regiuni ale unui corp, opuse una celeilalte, din punctul de vedere al unei anumite proprietăţi fizice. -0- P. electric = regiune a unui corp polarizat electric de la care diverg (polul pozitiv) sau către care converg (polul negativ) liniile de câmp ale inducţiei electrice. P. magnetic (polul nord sau polul sud) = regiune a unui magnet în care forţa de atracţie este mai puternică; polul nord este acela care se îndreaptă spre polul magnetic al Pământului situat în emisfera nordică (indicând cu aproximaţie nordul geografic), atunci când magnetul este suspendat şi se poate orienta liber. -0* (Fig.) Polul frigului = locul unde s-au înregistrat cele mai scăzute temperaturi de pe glob (în emisfera nordică la Oimiakon în Siberia -71,1°C; în Roman Polanski Revers emisfera sudică la staţia Vostok din Antarctica -89,2°C). 5. Parte componentă a unei maşini electrice purtătoare a unei înfăşurări electrice, care contribuie la magnetizarea circuitului magnetic al maşinii. 6. Fig. Fiecare dintre punctele, situaţiile etc. aflate la două extremităţi opuse; ceea ce este diametral opus altuia. POL2 (< rus.) s. m. 1. Denumire a unor monede străine care au circulat şi pe teritoriul României în sec. 19 (ex. p. rusesc, p. franţuzesc). 2. Monedă sau bancnotă de 20 de lei care a circulat în România. POLA v. Puia. POLANSKI, Roman (n. 1933), regizor polonez de film. Naturalizat francez. Căsătorit cu Sharon Tate. A lucrat în Marea Britanie, S.U.A. şi Franţa. Acuzat de viol (1977), a părăsit S.U.A., sta-bilindu-se în Franţa. Creaţie anticonfor-mistă, răsturnând valorile recunoscute, în care uneori este şi interpret („Cuţitul în apă“, „Fundătura", „Balul vampirilor", „Chinatown", „Locatarul", „Tess", „Luna amară", „Fata şi moartea"). Scurt-metraje („Doi oameni şi un dulap", „Grasul şi slabul", „Mamifere"). Scrieri autobiografice („Roman văzut de Polansky"). Premiul Oscar: 2002 („Pianistul", film realizat în Franţa). POLANYI John Charles (n. 1929), chimist canadian de origine maghiară. Prof. univ. la Toronto. Cercetări asupra dinamicii reacţiilor moleculare. A pus la punct un aparat cu raze laser, utilizat în industrie şi medicină. Premiul Nobel John Charles Polanyi Pol POLANYI 412 pentru chimie (1986), împreună cu D. R. Herschbach şi Y. T. Lee. POLANYI Karl (1886-1964), economist şi antropolog american de origine maghiară. Stabilit în S.U.A. (1940), a devenit unul dintre fondatorii antropologiei economice („Marea transformare", „Preţul şi negoţurile în imperiile antice", „Dahomey şi comerţul cu sclavi"). POLAR, -Ă (< fr., it., lat.) adj., s. f. I. Adj. 1. Privitor la cei doi poli ai Pământului, caracteristic polilor; din regiunea sau din zona polilor. ^ Noapte p. = perioadă de întuneric, care se întâlneşte iarna în regiunile situate dincolo de cercurile polare şi care poate dura până la o jumătate de an. 2. (MAT.) Coordonate polare = numere reale (primul fiind denumit modul, iar al doilea argument) care determină poziţia unui punct în plan. 3. (FIZ.) Care constituie un pol magţietic (ex. piesă p.); care se află în raport’cu un anumit punct (ex. moment de inerţie p.). 4. (FILOZ.; în dialectică) Care se află într-un raport de polaritate (3), care prezintă o polaritate (ex. categorii p., opoziţie p.). II. S. f. (MAT.) Locul geometric al punctelor conjugate armonic cu un punct dat în raport cu cele două puncte în care o dreaptă variabilă ce trece prin punctul dat intersectează o conică dată. Polara este o dreaptă. POLARIMETRjE (< fr.) s. f. (FIZ.) Metodă de analiză cantitativă a substanţelor optic active, bazată pe utilizarea polarimetrului. POLARIMETRU (< fr. {i}; {s} fr. polariser „a polariza" + gr. metron „măsură") s.n. (FIZ.) Instrument pentru măsurarea unghiului cu care substanţele optic active rotesc planul de polarizare a luminii liniar polarizate. POLARISCQP (< fr. {i}; {s} fr. polariser „a polariza" + gr. skopein „a examina") s. n. Instrument optic pentru studiul calitativ al luminii. POLARITATE (< fr. {i}) s. f. 1. (FIZ.) Proprietate a unui corp de a avea poli (4); însuşirea a ceea ce este sau constituie un pol (ex. p. negativă sau p. pozitivă). 2. însuşire a organismelor şi a organelor vegetale de a prezenta două extremităţi cu înfăţişare şi funcţiuni diferite. Datorită p., planta are două capete (vârful rădăcinii şi vârful tulpinii), frunza are vârf şi bază. 3. (FILOZ.; în dialectică) Specie a contradicţiei exprimând relaţia de maximă opoziţie, dar şi de complementaritate dintre contrarii, care se exclud şi, totodată, se presupun reciproc (negativ şi pozitiv în electri- citate, anabolism şi catabolism în metabolism, capital şi muncă salariată în societate). P. îşi găseşte expresia şi în perechile de categorii polare, ca: esenţă-fenomen, cauză-efect, realitate-posibilitate ş.a. POLARIZA (< fr.) vb. I 1. Tranz. (FIZ.) A face ca un corp să dobân-descă poli (4); a aduce un mediu în stare de polarizaţie. ♦ A transforma lumina naturală în lumină polarizată. 2. Tranz. Fig. A aduna, a concentra în jurul său. 3. Refl. (FILOZ.) A da naştere unei polarităţi (3), a forma extreme opuse care se condiţionează reciproc. POLARIZANT, -A (< fr.) adj. (FIZ.) Care poate produce o polarizare (1); polarizor (1). ^ Microscop p. = microscop care lucrează cu lumină polarizată şi care se utilizează la studiul mineralelor. POLARIZARE (< polariza) s. f. 1. (FIZ.) Acţiunea de a polariza (1); polarizaţie. ♦ Polarizarea dielectricilor = crearea de dipoli electrici elementari (sau orientarea celor existenţi) în masa unui dielectric sub influenţa unui câmp electric. P. magnetică = magnetizare. P. electrolitică = acumulare la electrozi a ionilor care realizează conducţia prin soluţia de electrolit a unei pile chimice sau a unei băi de electroliză; fenomenul poate duce la blocarea funcţionării acestor pile sau băi. Polarizarea luminii = transformarea prin care vibraţiile particulelor luminoase au loc într-o singură direcţie; mişcarea ondulatorie se propagă într-un singur plan de vibraţie, ce cuprinde direcţia de vibraţie şi direcţia de propagare. 2. (LINGV.) Dezvoltare în direcţii opuse a sensurilor unui cuvânt, nediferenţiate la origine. 3. (FILOZ.) Faptul de a se polariza (3); formare a unor termeni opuşi, polari. P. socială = separarea unei societăţi în categorii sociale între care există diferenţe apreciabile din punct de vedere al nivelului de trai. POLARIZAT, -Ă (< polariza) adj. (FIZ.) Care a fost supus acţiunii de polarizare (1) (ex. dielectric p., pilă chimică p., lumină p.). Lumină plan (sau liniar) p. = fascicul de lumină în care vectorul electric (sau magnetic) posedă un plan unic (sau o direcţie unică) de oscilaţie. POLARIZATOR, -OARE (< polariza) adj. Care polarizează. POLARIZAŢIE (< fr. {i}) s. f. Stare a unui corp care prezintă polaritate. ♦ Stare a unui mediu ale cărui proprietăţi sunt descrise local de mărimi vectoriale; p. ext. mărimea vectorială care descrie o astfel de stare (ex. p. electrică, p. magnetică). -0- Polarizaţia luminii = totalitatea fenomenelor legate de producerea şi de efectele luminii polarizate. P. cromatică = ansamblul figurilor de interferenţă, viu colorate, obţinute prin cercetarea cristalelor birefringente în lumină polarizată. POLARIZOR, -OARE (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care poate produce polarizarea luminii; polarizant. 2. S. n. Dispozitiv folosit pentru polarizarea luminii (ex. nicol, polaroid etc.). POLAROGRAF (< fr. {i}) s. n. Aparat pentru înregistrarea grafică sau fotografică a curbei curent-tensiune (polaro-gramă) obţinută de la o celulă de electroliză polarografică; este utilizat în analiza electrochimică. POLAROGRAFjE (< fr. {i}) s. f. Metodă de analiză electrochimică a unei substanţe în soluţie, realizată cu ajutorul polarografului. POLAROID (< fr. {i}; {s} fr. poiariseur „polarizor") s. m. 1. Placă polarizoare, confecţionată dintr-un material care prezintă dicroism; poate fi utilizat pentru construcţia farurilor şi a parbrizelor de automobile, reducând efectul de orbire a conducătorilor care circulă noaptea în sensuri opuse, cu farurile aprinse. 2. Aparat de fotografiat care permite obţinerea automată a fotografiei, imediat după expunere, cu materiale fotosensibile speciale. POLARON (cf. polarizare) s. n. (FIZ.) Particulă fictivă, compusă dintr-un electron şi un fonon, cu ajutorul căreia se face descrierea mişcării unui electron printr-un dielectric cristalin ionic, în care electronul creează o polarizare locală. POLATSK, oraş în N Rep. Belarus, pe malul dr. al fl. Daugava; 87,9 mii loc. (1998). Rafinărie de petrol; prelucr. lemnului. Centru comercial. Menţionat documentar în 862; a devenit oraş liber în 1498; aflat sub stăpânirea Rusiei în perioada 1563-1579 şi sub cea a Germaniei în anii 1941-1943. Vechea denumire Polotsk. POLC s. n. v. pâlc. POLCĂ (< fr.; ceh pulka „femeie") s. f. Dans popular originar din Boemia (începutul sec. 19), în ritm binar, sprinten, devenit unul dintre cele mai rapid răspândite dansuri de bal din a doua jumătate a sec. 19, atât în Europa, cât şi în cele două Americi; melodia corespunzătoare acestui dans. 413 POLIAKOFF Nicolae Polcovnicul. Portretul soţiei cu copilul POLCOVNIC (< ucr., rus.) s. m. (înv.) Comandant al unui polc (pâlc); colonel. POLCOVNICUL, Nicolae (sfârşitul sec. 18-începutul sec. 19), pictor român. Autorul unui autoportret, al portretului soţiei cu copilul şi al unor portrete de ctitori ai bisericii din Leordeni. Eliberat de rigiditatea picturii religioase, stilul său marchează un progres în dezvoltarea picturii româneşti. POLDER (< germ. {i}) s. m. Nume dat unei porţiuni joase de uscat, smulsă mării sau unui lac maritim prin îndiguire şi drenare, pentru a fi folosită în agricultură. Termenul a fost utilizat iniţial în Olanda, unde astfel de lucrări s-au făcut de mult timp şi pe mari întinderi. Există însă tendinţa de a fi extins şi la alte situaţii, mai mult sau mai puţin similare, de ex. pentru suprafeţele îndiguite din lunca Dunării. POLE [poul], Reginald (1500-1558), prelat englez. Cardinal. După ce a prezidat Conciliul de la Trento (1545), a fost numit (1556) arhiepiscop de Canterbury. Sfetnic al reginei Maria Tudor, a avut un rol important în reformarea catolicismului în Anglia. POLEI1 (< poleP) s. n. Strat subţire de gheaţă, continuu şi neted, care acoperă uneori porţiuni din suprafaţa solului, arborii sau obiectele care se află în aer liber. Se formează de obicei prin îngheţarea picăturilor de ploaie ce cad pe o suprafaţă suprarăcită. ♦ Fig. Luciu, strălucire. POLE!2 (< sl.) vb. IV 1. Tranz. A acoperi un obiect cu o foiţă subţire, de obicei de aur sau de argint. 2. Tranz. A aplica pe cotorul şi pe suprafaţa copertei unei tipărituri titlul, numele autorului, unele ornamente din folio argintiu sau auriu. 3. Tranz. şi refl. Fig. A străluci sau a face să strălucească; a (se) învălui într-o lumină aurie sau argintie. ♦ Tranz. A înfrumuseţa, a prezenta într-o lumină strălucitoare o situaţie, o împrejurare etc. POLEIALĂ (< poleP) s. f. 1. Faptul de a polei; strat subţire de metal (preţios) cu care se poleieşte un obiect. ♦ (Pop.) Foaie subţire de staniol (cu care se învelesc unele articole alimentare). ♦ Fig. Strălucire aparentă; spoială, lustru. 2. Lustruire, şlefuire, cizelare a unui obiect. POLEJAIEV, Aleksandr Ivanovici (1804-1838), poet rus. Lirică romantică legată de tradiţiile poeziei decembriste („Saşka") sau inspirată de o pasionantă iubire („Kaliane", „Harpa"). POLEMARH (< fr.) s. m. (în Grecia antică) Conducător de oşti; unul dintre cei nouă arhonţi însărcinat cu treburi administrative în timp de război. POLEMIC, -Ă (< ngr., fr., it.; {s} gr. polemikos < polemos „război") s. f., adj. 1. S. f. Discuţie în contradictoriu, controversă, luptă de idei pe o temă literară, ştiinţifică, politică etc. 2. Adj. Care aparţine polemicii (1), privitor la polemică; combativ, critic. POLEMIST, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană care polemizează. POLEMIZA (< fr.) vb. I intranz. A face polemică; a discuta în contradictoriu. POLEMOLOGjE (< fr.; {s} gr. polemos „război" + logos „ştiinţă") s. f. Ramură a ştiinţei politice având ca obiect studiul războaielor ca fenomen social, al cauzelor, efectelor, obiectivelor şi funcţiilor lor, cu scopul înlăturării acestora din viaţa societăţii. Conceptul a fost stabilit (1945) de sociologul francez Gaston Bouthoul, fondatorul unui institut francez de specialitate. POLEN (< germ., fr.; {s} lat. pollen „făină, pulbere fină") s. n. Pulbere, în general gălbuie, constituită din grăun-cioare microscopice (15-200 ji), care conţin gârneţii masculini; sunt produse de antenele staminelor. P. căzut pe stigmatul florii germinează, formând tubul polinic, care transportă gârneţii până la ovul. POLENIZA (< poieni) vb. I tranz. A face polenizarea unei flori. POLENIZARE (< poleniza) s. f. Proces de natură fizico-mecanică, întâlnit numai la plantele cu flori, care constă în transferul polenului, prin diferite mijloace, de pe anterele staminelor androceului pe stigmat. P. poate fi: directă (autogamă, homogamă, auto-polenizare), caracteristică plantelor hermafrodite, în care polenul de pe antere trece pe stigmatul aceleiaşi flori (propriu-zisă) sau pe stigmatul altei flori din aceiaşi inflorescenţă (geitonogamă); indirectă (aiogamă, heterogamă, încrucişată), în care polenul de pe anterele unei flori trece pe stigmatul altei flori de pe alt individ. Transferul de polen este efectuat de vânt (p. anemofilă), de apă (p. hidrofilă) sau de animale (p. zoofilă), şi anume: de păsări (p. ornitofilă), insecte (p. entomofilă), lilieci (p. chiro-pterofilă), melci (p. malacofilă) etc. POLE POSITION [poul pezi/n] (loc. engl.) expr. engl. (în cursele de automobilism) Poziţie de plecare a pilotului, din prima linie, în partea interioară a pistei, avantajoasă în debutul cursei. Se realizează prin obţinerea celui mai bun timp, pe o tură a circuitului. POLET, Sybren (n. 1924), poet, romancier şi dramaturg olandez. Poezie modernă, rece, raţională, folosind un limbaj nonpoetic („Oraşul natal", „Lady Godiva pe motoretă", „Poezia concretă"). Romane într-un stil nonconformist („Digul", „Timp interzis"). Teatru de avangardă („Trece regele", „Adanix"). POLEVOI, Boris Nikolaevici (pe numele adevărat Kampov) (1908- 1981), prozator rus. Romane realiste, de investigare psihologică a eroismului ostaşului sovietic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial („Povestea unui om adevărat", „Doctor Vera", „Aniuta"). POLI- (< fr.; {s} gr. polys „mult") Element de compunere care înseamnă „mai mulţi", „multiplu" şi care serveşte la formarea unor substantive şi adjective. POLIACETAT (< poli- + acetaî) s. m. ~ de vinii = produs macromolecular obţinut prin polimerizarea acetatului de vinii, întrebuinţat la fabricarea lacurilor şi a vopselelor, a adezivilor, a alcoolului polivinilic etc.; acetat de polivinil. POLIACRILONITRJL (< engl., germ.) s. m. Nitril poliacrilic. POLIADENITĂ (< fr.) s. f. Inflamaţie simultană a mai multor ganglioni limfatici. POLIAKOFF, Serge (1906-1969), pictor francez de origine rusă. Stabilit la Paris (1923). După o carieră muzicală, s-a consacrat picturii. Influenţat de W. Kandinsky şi R. Delaunay. Stil personal, bazat pe căutarea unor forme geometrice esenţiale, realizate cu deosebit rafinament al culorilor; considerat unul dintre cei mai importanţi colorişti POLIAKOV 414 abstracţi („Compoziţii în albastru, verde, gri, roşu", „Simfonie în roşu"). POLIAKOV, Aleksandr Markovici (n. 1945), fizician rus. A introdus (1971) ideea simetriei conforme; a descoperit (1974), independent de G. t’Hooft, monopolul magnetic în teoriile de etalo-nare; a pus bazele (1981) teoriei stringurilor cuantice. POLIALCOQL (< fr.) s. m. (CHIM.) Substanţă organică ce conţine în moleculă mai multe grupări hidroxil, legate de radicali alifatici (ex. glicol, glicerină etc.). POLIALfLE (< poli- + alelă} s. f. pl. Trei sau mai multe forme alternative ale unei gene care ocupă acelaşi locus şi din care numai două pot fi prezente în acelaşi organism; alele multiple. POLIAMIDĂ (< fr. {&) s. f. (CHIM.) Produs macromolecular obţinut prin policondensarea acizilor “dicarboxilici cu diamine, a aminoacizilor între ei şi prin polimerizarea lactamelor. Se întrebuinţează, în special, la fabricarea fibrelor sintetice (ex. nailon, relon etc.). POLIANDRjE (< fr.; {s} poli- + gr. aner „bărbat") s. f. Formă de organizare a familiei în care o femeie are în acelaşi timp mai mulţi soţi. întâlnită astăzi, foarte rar, la unele triburi din insulele Oc. Pacific. V. şi poligamie. POLIARTICULAR, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine mai multor articulaţii; care afectează mai multe articulaţii. ^ Reumatism p. acut v. reumatism. POLIARTRjTĂ (< fr.) s. f. Inflamaţie cronică sau acută care apare concomitent la mai multe articulaţii. ^ P. reumatoidă = formă de reumatism cronic deformant, ale cărui cauze sunt necunoscute, cu evoluţie progresivă, deformantă şi anchilozantă şi care afectează întâi articulaţiile extremităţilor, în special cele ale degetelor şi meta-carpienelor. POLIATQMIC, -Ă (< fr., engl.) adj. (Despre radicali sau despre molecule) Care conţin doi sau mai mulţi atomi, identici sau diferiţi. POLIBIU (POLYBIOS) (c. 200-120 î.Hr.), om de stat şi istoric grec. în anul 167 î.Hr. face parte din cei o mie de ostatici greci aduşi la Roma după încheirea celui de-al treilea război macedonean. L-a însoţit pe Scipio Africanul, al cărui mentor a fost, în expediţia în Africa şi a fost martorul distrugerii Cartaginei (146 î.Hr.). A scris o istorie universală în 40 de cărţi (păstrată parţial), ce constituie principalul izvor antic pentru a explica ascensiunea Romei, de la al doilea război punic până la devenirea Greciei provincie romană (220-146 î.Hr.), urmărind transformarea statului roman în cea mai mare putere mediteraneană. POLICANDRU (< ngr.) s. n. Can-delabru cu mai multe braţe. P. din biserici au câte 12, 24 sau chiar mai multe braţe, luminile aprinse simbolizând stelele de pe bolta cerească, precum şi virtuţile creştine. POLICAPROLACTAMĂ (< fr. fi>) s. f. (CHIM.) Produs macromolecular poliami-dic, obţinut prin polimerizarea capro-lactamei, folosit ca materie primă pentru fabricarea fibrelor sintetice. POLICAR (< lat.) s. m. Degetul gros de la mână. POLICARP (c. 70-156 sau 168 ori 177), părinte grec apostolic. Discipol al Sf. loan, care l-a instalat episcop de Smirna. Martirizat în timpul lui Marc Aureliu. Păstrător fidel al tradiţiei; este autorul unei Epistole către filipeni (a cărei autenticitate este discutabilă), conţinând elemente de hristologie, soteriolo-gie şi ecleziologie. Biserica îl prăznuieşte la 23 febr. POLICARPIC, -Ă (< fr.; {s} poli- + gr. karpos „fruct") adj. 1. (Despre fructe) Care este compus din mai multe fructe mici. 2. (Despre plante) Care înfloreşte şi dă rod de mai multe ori în cursul ciclului de dezvoltare. POLICE [pelj.s] (The ~), grup rock britanic. Constituit în 1976 de Gordon Sumner, alias Sting (voce, chitară bas), Henri Padovani, apoi Andy Summers (chitară) şi Stewart Copeland (baterie). Stil de fuziune, aflat la încrucişarea genurilor rock, punk şi reggae: „Roxanne", „Don’t Stand So Close To Me“, „Every Breath You Take". Auto-desfiinţat în 1985, foştii componenţi urmând cariere solo. POLICAR (< poliţă*) s. n. Poliţă1 (1). POLICHETE (< fr.; {s} poli- + gr. khaite ,,păr“) s. n. pl. Clasă de anelide (viermi inelaţi), în general marine (ex. Nereis) cu parapode bine dezvoltate şi cu numeroşi peri (Polychaeta). Unele specii sunt folosite în alimentaţie în unele ţări tropicale. POLICHINELLE [poli/inel], unul dintre cele mai populare personaje comice ale teatrului de marionete, isteţ dar certăreţ. -0> Expr. Secretul lui P., lucru ştiut de toată lumea dar pe care toţi se prefac a nu-l şti. Policlet POLICjCLIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre subsanţe) Care conţin în moleculă mai multe cicluri formate din lanţuri închise de atomi. POLICIOARĂ (< poliţă1) s. f. 1. Diminutiv al lui poliţă1. 2. Partea de jos a jugului. POLICITEMjE (< fr.; {s} poli- + cito-+ gr. haima „sânge") s. f. Poliglobulie. POLICLET (POLYKLEITOS) (a doua jumătate a sec. 5 î.Hr.), sculptor şi teoretician al artei grec. Şi-a desfăşurat activitatea (450-410) la Argos. Creator al unui canon al proporţiilor ideale ale corpului omenesc, pe care l-a aplicat în lucrările sale în bronz şi marmură, cunoscute numai din replici/copii („Doryphoros", „Diadoumenos", „Amazoană rănită"). Lucrarea sa „Canon" (pierdută) este una dintre primele scrieri de teorie a artei din Antichitate. Alături de Fidias, cel mai important sculptor din epocă. POLICLET CEL TÂNĂR (prima jumă-tate a sec. 4 î.Hr.), arhitect şi sculptor grec. A construit teatrul din Epidaur; numeroase statui, cunoscute datorită descrierilor lui Pausanias. POLICLINICĂ (< fr., engl.; {s} gr. polis „oraş" + clinein „a îngriji") s. f. Instituţie medicală pentru consultaţii şi tratament ambulatoriu, cuprinzând principalele specialităţi medicale; clădirea acestei instituţii. POLICLORURÂ (< fr.) s. f. ~ de vinii = clorură de polivinil. - de viniliden = clorură de poliviniliden. POLICONDENSARE (< poli- + condensare) s. f. Reacţie chimică (metodă de sinteză a polimerilor) în care are loc unirea alternantă a mai multor molecule de reactanţi într-o macro-moleculă, cu eliminarea concomitentă a unor produşi secundari (apă, amoniac, acid clorhidric etc.). Se aplică în ind. chimică la obţinerea poliamidelor, răşi- 415 POLIGAMIE nilor sintetice, polimerilor silicoorganici. P. şi procesele similare stau la baza biosintezei protidelor, acizilor nucleici, celulozei. POLICRATE (POLYKRATES) din Samos (?—c. 522 î.Hr.), tiran grec. împreună cu fraţii săi Pantagnostos şi Syloson şi cu sprijinul partidei democratice din Samos, P. înlătură regimul oligarhic din Samos şi proclamă propria-i tiranie (c. 538-522 Î.Hr.). Creează o flotă puternică şi o armată de mercenari cu care se impune în bazinul M. Egee, Samosul devenind un centru de răspândire a civilizaţiei greceşti. Activitate de mecena pentru numeroşi artişti ai epocii, la o curte vestită pentru lux şi strălucire. Atras într-o conspiraţie împotriva lui Darius I, este capturat şi executat, iar trupul este crucificat. POLICROM, -Ă (< fr.; {s} poli- + gr. chroma „culoare") adj. Executat în mai multe culori. ♦ Tipăritură executată în mai mult de patru culori (ex. ilustraţiile de cărţi sau reproducerile lucrărilor de artă). Uzual, se numesc p. şi lucrările executate doar în trei sau patru culori. POLICROjSM (< fr.; {s} poli- + gr. khroma „culoare") s. n. (FIZ.) Pleo-croism. POLICULTURĂ (< poli- + cultură) s. f. Sistem în care, într-o gospodărie, fermă etc., se practică concomitent mai multe tipuri de culturi agricole. Folosit în mod curent în agricultura tradiţională, orientată spre autoconsum, dar cu tendinţa de reintroducere şi în ţări dezvoltate economic, pentru a contracara efectele nefavorabile asupra mediului ale sistemului de monocultură. POLIDACTIUE (< fr. {i}; {s} poli- + gr. daktylos „deget") s. f. Malformaţie congenitală caracterizată prin prezenţa de degete supranumerare la membrele superioare sau inferioare. POLIDEMONISM (< poli + demonism) s. n. Credinţa într-o multitudine de spirite, anterioară politeismului, alături de care a supravieţuit în multe cazuri. Spiritele, cel puţin iniţial, nu purtau nume individuale, astfel încât nu au devenit eroi precum zeii în mituri. POLIDIPSIE (< fr. {i}; {s> poli- + gr. dipsa „sete") s. f. Sete excesivă, patologică (care determină o ingerare exagerată de apă). P. survine în diabetul insipid, diabetul zaharat şi în unele boli psihice. PQLIE (< ser.) s. f. Depresiune carstică închisă, în general alungită, mărginită de versanţi abrupţi, cu fundul plat, acoperit cu aluviuni. De obicei s-a format prin îngemănarea mai multor uvalas-uri. Sin. polje. POLIEDRAL, -A (< poliedru) adj. Care are formă de poliedru; poliedric. POLIEDRIC, -Ă (< fr.) adj. Poliedral. POLIEDRjE (< poliedru) s. f. Boală infecţioasă a viermilor de mătase şi a altor insecte, produsă de un virus. Se manifestă prin inflamarea viermilor şi colorarea lor în galben; în celulele şi în lichidele interne apar corpusculi cu aspect de poliedru. POLIEDRU (< fr. {i}; {s} poli- + gr. hedra „bază") s. n. Corp geometric mărginit de mai multe feţe plane poligonale ale căror intersecţii se numesc muchii, iar intersecţiile muchiilor se numesc vârfuri. ^ P. regulat = p. cu toate feţele poligonale regulate şi toate unghiurile diedre congruente. POLIELEU (POLILEU) (< ngr.) s. n. Cântare bisericească ortodoxă intercalată în slujba utreniei la anumite sărbători; carte liturgică conţinând imnuri destinate sărbătoririi Maicii Domnului. POLIESTER (< fr. {i}) s. m. Produs macromolecular obţinut prin policon-densarea unui acid dicarboxilic cu un alcool care conţine două sau mai multe grupări hidroxil în moleculă (ex. politereftalat de etenă). POLIETILENĂ (< fr., germ. fi}) s. f. (CHIM.) Produs macromolecular obţinut prin polimerizarea etilenei; este un material solid, de culoare albă, cu densitate mică, cu punct de înmuiere 120-145°C şi cu bună rezistenţă mecanică şi chimică şi electroizolant. Se întrebuinţează la confecţionarea ambalajelor, a filmelor, a conductelor, a recipientelor, în electrotehnică etc. Se mai numeşte polietenă. POLIETILENTEREFTALAT s. m. Politereftalat de etenă. POLIFAG, -Ă (< fr. {i}; fe} poli- + gr. phagein „a mânca") adj. (Despre animale; şi subst.) Care utilizează hrană variată (animală şi vegetală). în cazul mamiferelor se foloseşte de preferinţă termenul omnivor. Termenul, este folosit şi pentru insectele care folosesc ca hrană mai multe specii de plante. POLIFAGjE (< fr. {i}) s. f. 1. (BIOL.) Modul de nutriţie al organismelor polifage. 2. (MED.) Foame excesivă, patologică (determinând o ingerare exagerată de alimente), simptom caracteristic diabetului zaharat. POLIFAZAT, -Ă (< fr.) adj. (Despre sisteme de tensiuni sau de curenţi Ulise scoţându-i ochiul lui Polifem electrici alternativi) Care are fazele iniţiale diferite. POLIFEM (POLYPHEMOS) (în mitologia greacă), unul dintre ciclopi, fiul zeului Poseidon şi al nimfei Thoosa. în „Odiseea" apare ca un uriaş antropofag. Ulise l-a îmbătat şi i-a scos singurul ochi pentru a scăpa, împreună cu tovarăşii săi, din peştera în care erau ţinuţi prizonieri. Potrivit unei legende din epoca elenistică, P. o iubea pe nereida Galateea şi l-a ucis pe iubitul acesteia, Akis. POLIFENQL (< fr.) s. m. Compus organic din clasa fenolilor, care conţine două sau mai multe grupări hidroxil legate de un radical aromatic (ex. piro-catechina, hidrochinona etc.). POLIFILETIC, -Ă adj. ({s> poli- + gr. phylon „rasă") adj. (Despre grupuri de organisme) Care descind din mai mulţi strămoşi diferiţi (de ex. mamiferele insectivore). în prezent se consideră că acestea nu sunt grupuri naturale, deci nu pot constitui unităţi taxonomice. POLIFONIC, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de polifonie, bazat pe polifonie. POLIFONjE (< fr.; {s} poli- + gr. phone „sunet") s. f. (MUZ.) Arta şi tehnica suprapunerii a două ori a mai multor părţi vocale sau instrumentale, melodic independente, a căror corelare este predominant orizontală (contrapunct), dar şi verticală (armonia). POLIGAM (< fr.; {s} poli- + gr. gamos „căsătorie") s. m. Bărbat căsătorit cu mai multe femei în acelaşi timp. POLIGAMIE (< fr., lat.) s. f. Formă de căsătorie în care un bărbat (o femeie) are, în acelaşi timp, mai multe soţii (soţi). în majoritatea statelor, p. constituie o infracţiune. V. poliandrie, poliginie. POLIGENIE 416 POLIGENIE (< fr.) s. f. (GENET.) Determinarea unui anumit caracter (de exemplu înălţimea, culoarea pielii) prin acţiunea combinată a mai multor gene; acest tip de caractere prezintă o variaţie continuă. POLIGINIE (< fr.; {s} poli- + gr. gyne „femeie") s. f. Situaţie în care un bărbat are concomitent mai multe soţii. O formă aparte o constituie p. sororală, practicată de unele triburi, care trăiesc în condiţii de mediu dificile, prin care bărbatul ia în căsătorie, şi deci în grija sa, şi pe surorile primei soţii. POLIGLOBUUE (< fr.; {s}; {s} poli- + lat. globulus „globul") s. f. Creşterea anormală a numărului de globule roşii din sânge (peste 5,5 mil./mm3); polici-temie, eritremie. Poate fi relativă (în urma unui şoc, a unei arsuri etc.) sau reală (în unele boli ale splinei, în urma unei şederi prelungite 4a,înălţimi mari). POLIGLQT, -Ă (< fr.; {s} poli- + gr. glotta „limbă") adj. (Şi subst.) Care vorbeşte mai multe limbi. ♦ Care este scris în mai multe limbi; care se referă la mai multe limbi. POLIGNAC [polinak], familie princiară franceză. Mai important: Jules Auguste Armând Mărie, prinţ de ~ (1780-1847), om politic francez. Fiu al ultraregalistului duce de P., a fost forţat de Revoluţia Franceză să se exileze în Marea Britanie; revenit în Franţa, a fost arestat pentru conspiraţie împotriva lui Napoleon şi închis (1804-1813). Prim-min. şi ministru de Externe (1829-1830). A promulgat „cele patru ordonanţe" care au provocat Revoluţia din iul. 1830. Arestat şi condamnat. Amnistiat (1836), a plecat în exil (până în 1845). POLIGNOT (POLYGNOTOS) din THASOS (prima jumătate a sec. 5 î.Hr.), pictor grec. Activ la Atena (470-440 î.Hr.). Ample compoziţii murale inspirate din literatura homerică, cunoscute astăzi doar din descrierile lui Pausanias şi Pliniu. Inovator în privinţa redării expresiei şi spaţiului, prin crearea mai multor planuri. A influenţat pictura pe vase. POLIGON (< fr.; {s} poli- + gr. gonia „unghi") s. n. 1. (MAT.) Suprafaţă plană mărginită de mai multe segmente de linii drepte, numite laturi, intersecţiile laturilor numindu-se vârfurile poligonului. ^ P. convex = p. care rămâne în întregime de aceeaşi parte a oricărei drepte determinate de laturile sale. P. concav = p. care este intersectat de unele drepte determinate de laturile sale. 2. (FIZ.) Regula poligonului = regulă conform căreia suma mai multor vectori este vectorul care închide conturul poligonal format prin aşezarea cap la cap a acestora. 3. (SPORT) P. de tir = teren amenajat şi dotat cu instalaţiile necesare pentru a face antrenament şi a executa probele de tir. 4. (MILIT.) P. de tragere = porţiune de teren, special amenajată, pentru executarea tragerilor de instrucţie şi de luptă. 5. Teren amenajat pentru învăţarea conducerii autovehiculelor. POLIGONALE (< fr.) s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate, cele mai multe erbacee, cu frunze alterne, întregi, simple, cu stipele concrescute, cu flori mici, cu perigon sepaloid sau petaloid, larg răspândite pe glob (Polygonaceae). Cuprinde unele plante de cultură ca hrişcă şi reventul, dar majoritatea sunt plante spontane (ex. troscotul, ştevia, broscariţa). POLIGONAL, -Ă (< poligon) adj. Care are formă de poligon (1). -0- Linie p. = linie care mărgineşte interiorul unui poligon. Sol p. = sol acoperit cu o reţea de crăpături care delimitează între ele poligoane cu diametrul de 8-10 m, dând un aspect caracteristic terenului. Se formează în ţinuturile arctice, ca urmare a procesului repetat de îngheţ-dezgheţ. Uneori, de-a lungul crăpăturilor, se acumulează pietre colţuroase, care au fost împinse la suprafaţă în timpul îngheţului (poligoane de pietre), alteori crăpăturile sunt acoperite cu vegetaţie de tundră, în timp ce suprafeţele cuprinse în interiorul poligonului sunt aproape lipsite de vegetaţie (poligoane de vegetaţie). POLIGRAF (< fr.; {s} poli- + gr. graphein „a scrie") s. m. 1. (Rar) Autor care aparţine unor genuri variate; p. gener. autor care a scris mult. 2. Aparat cu care se reproduce un manuscris în mai multe exemplare. POLIGRAFIC, -Ă (< germ. {i}) adj. Care aparţine poligrafiei, privitor la poligrafie. POLIGRAFIE (< germ., fr., rus.) s. f. Ramură industrială care se ocupă cu tipărirea cărţilor, revistelor, ziarelor etc., precum şi cu fabricarea diverselor materiale specifice industriei grafice. ♦ Tehnica tipografică. POLIHIBRIDARE (< poli- + hibridare) s. f. (GENET.) Hibridare între doi geni-tori care diferă între ei prin două (dihibridare), trei (trihibridare) sau mai multe perechi de caractere. POLIHRONIADE, Elisabeta (n. 1935, Bucureşti), şahistă română. Mare ma- Elisabeta Polihroniade estră internaţională. Campioană naţională de şapte ori şi campioană a Europei (1971). Participantă la zece ediţii ale Olimpiadei de şah, câştigă 9 medalii (şase cu echipa, trei individual). Concurează la fazele de zonă ale Campionatului Mondial. Participă la peste 100 de turnee internaţionale. Autoare de cărţi teoretice despre şah. Editor al „Revistei române de şah — Gambit". POLIIZOBUTILENĂ (< fr. fi» s. f. Produs macromolecular obţinut prin polimerizarea izobutilenei la temperatură joasă, întrebuinţat ca izolant electric, modificator al cauciucului, aditiv etc. POLIIZOPREN (< fr. {i}) s. m. Produs macromolecular sintetic (cauciuc sintetic) obţinut prin polimerizarea izoprenului şi ale cărui proprietăţi sunt asemănătoare cu acelea ale cauciucului natural. POLILEU s. n. v. polieleu. POLILOGHIE (< ngr.; {s} poli- + gr. logos „cuvânt") s. f. Expunere, relatare excesiv de amplă şi de prolixă; vorbărie, pălăvrăgeală. POLIMER (< fr. {i}; {s} poli- + gr. meros „parte") s. m. Substanţă macro-moleculară obţinută prin polimerizare, a cărei moleculă este alcătuită prin unirea în lanţ a unui număr oarecare de molecule de monomer. Se disting p. naturali sau biopolimeri (ex. protide, acizi nucleici, cauciuc natural) şi sintetici (ex. polietilenă, poliamide, răşini epoxidice obţinute prin polimerizare şi policonden-sare). După structura moleculară se deosebesc: p. liniari (filiformi), ramificaţi şi tridimensionali. Sunt p.: masele plastice, fibrele chimice, cauciucurile, lacurile şi vopselele, cleiurile etc. Din biopolimeri sunt formate celulele tuturor organismelor vii. Termenul de p. a fost introdus (1833) de J. J. Berzelius. POLIMERIZA (< fr.) vb. I tranz. A face, a realiza o polimerizare. 417 POLIODĂ [ POLIMERIZARE (< polimeriza) s. f. | Reacţie chimică (metodă de sinteză a ţ polimerilor) în urma căreia substanţe cu masă moleculară mică, având caracter nesaturat (monomeri), se transformă în substanţe cu masă moleculară mai mare (polimeri), păstrând aceeaşi compoziţie procentuală şi aceeaşi aranjare a atomilor în moleculă. Se aplică în industrie pentru obţinerea poliolefinelor, polistirenului, poliacrilaţilor, a majorităţii cauciucurilor. POLIMETACRILAT (< fr., engl.) s. m. Polimer al esterilor acidului metacrilic; plexiglas, stiplex. P. de metil = produs macromolecular obţinut prin poli-merizarea metacrilatului de metil. Este o masă sticloasă, transparentă, termo-plastică, cu caracteristici optice remarcabile, rezistentă din punct de vedere mecanic şi chimic. Se întrebuinţează la fabricarea sticlei organice, în chirurgia ortopedică pentru înlocuirea diferitelor oase, la confecţionarea protezelor dentare etc. POLIMETALIC, -Ă (< poli- + metalic) adj. (Despre minerale, minereuri şi zăcăminte ale acestora) Care conţine mai multe metale. POLIMETRjE (< it.; {s} gr. poly-metros „compus din mai mulţi metri“) s. f. (MUZ.) Suprapunere simultană a două sau mai multor măsuri în care timpii tari iniţiali nu coincid întotdeauna. ♦ (LIT.) Folosirea mai multor tipuri de metru într-o operă poetică, de obicei de întindere mai mare. Folosită mai ales în perioada barocului şi romantismului, dar şi în poezia contemporană. POLIMIXjNE (< fr.) s. f. pl. Antibiotice obţinute din diferite varietăţi de Bacillus polymyxa; au acţiune bacteri-cidă asupra unor microbi ca bacilul piocianic. POLIMNIA (POLYHYMNIA) (în mitologia greacă), muza imnurilor sacre şi în genere a poeziei religioase, iar mai târziu a retoricii. Este reprezentată cu faţa într-un văl, într-o atitudine de meditaţie cu un sul în mână. I se atribuie inventarea lirei. POLIMORF, -Ă (< fr.; {s} poli- + gr. morphe „formă"") adj. (FIZ.; despre substanţe) Care prezintă polimorfism (1). POLIMORFISM (< fr. {i}) s. n. 1. Proprietate a unor substanţe de a se putea prezenta în două (dimorfism) sau mai multe forme cristaline distincte (ex. p. carbonatului de calciu, care apare sub formă de aragonit sau de calcit). 2. (BIOL.) Proprietate a unor specii de a se prezenta sub mai multe aspecte morfologice. ♦ Variabilitate pronunţată în cadrul unei specii care cuprinde numeroase rase (ex. fluturele Vanessa urticae, planta Gentiana cruciata etc.). <0> P. genetic = alcătuire a unei populaţii din acelaşi habitat din mai multe tulpini de indivizi, deosebite între ele morfologic şi prin zestrea lor ereditară. P. sezonier = schimbare a înfăţişării unui individ în cursul anului, în funcţie de anotimp (de obicei manifestată prin dimorfism, respectiv aspectul de iarnă şi cel de vară). POLINEVRITĂ (< fr.; {s> poli- + gr. neuron „nerv") s. f. Boală a nervilor periferici, de natură infecţioasă, toxică, alergică sau carenţială, manifestată prin tulburări de sensibilitate, paralizii şi atrofii musculare bilaterale, mai accentuate la extremităţile membrelor (ex. p. alcoolică). POLINEZIA, grup de ansambluri insulare în partea centrală a Oc. Pacific, cuprinse între 23°30’ lat. N şi 28° lat. S şi între 176° long. E şi 109°20’ long. V, reprezentând partea de E a Oceaniei; se extinde pe c. 7 600 km de la N la S şi pe c. 9 200 km de la E la V, pe c. 45 mii km2 (teritoriul emers). Cuprinde arh. Hawaii, Tuvalu, Phoenix, Tonga, Tokelau, Samoa, Cook, Line, Ins. Societăţii, Tubuai, Marchize, Tua-motu, Ins. Paştelui etc., cu insule vulcanice sau coraligene joase. Climă ecuatorială şi tropicală oceanică. Păduri tropicale şi savane. Cocotieri, bananieri, trestie de zahăr, ananas, taro, manioc. Pescuit. O mare parte a locuitorilor P. se înrudesc cu cei din Arh. Malaez, dar mulţi dintre ei au origine mixtă, limba lor aparţinând subfamiliei austronesiene. Constituie o regiune etnografică originală. POLINEZIA FRANCEZĂ, posesiune franceză în Oc. Pacific, formată din patru grupuri principale de insule vulcanice şi coraligene aparţinând Polineziei: Ins. Societăţii, Marchize, Tubuai şi Tuamotu; 4,2 mii km2 teritoriu emers, răspândit pe mai mult de 5 mii. km2 de ocean; 219,5 mii loc. (1996). Centrul ad-tiv: Papeete (în ins. Tahiti). Limba oficială: franceza. Cocotieri, trestie de zahăr, bumbac, cafea, vanilie. Expl. forestiere şi de fosfaţi. Pescuit. Turism. Din 1946 a primit statut de „teritoriu de peste mări" al Franţei. în perioada 1966-1975 pe unii atoli de aici (în special pe atolul Mururoa) s-au efectuat experienţe nucleare subterane. POLINEZIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Populaţie din insulele părţilor de E şi de S ale Polinice şi Eteocle Oceaniei, din familia de limbi mala-iezo-polineziană. ♦ Persoană care face parte din această populaţie. 2. Adj. Care aparţine polinezienilor (1), privitor la polinezieni. POLjNIC, -Ă (< polen) adj. Care se referă la polen. POLINICE (în mitologia greacă), fiul lui Edip şi al locastei. S-a înţeles cu fratele său Eteocle să împartă tronul Tebei, domnind fiecare câte un an. Deoarece Eteocle nu a respectat convenţia, P. a pornit o expediţie contra Tebei („Cei şapte împotriva Tebei"). Cei doi fraţi s-au ucis unul pe altul pe câmpul de luptă. POLINJE (< fr.) s. f. 1. Canal navigabil printre gheţurile marine. 2. Grupare de granule de polen formată în loja unei antere florale. POLINOM (< fr. {i}; {s} poli- + gr. nomos „parte") s. n. Sumă algebrică a mai multor monoame. POLINOMIAL, -Ă (< polinom) adj. Care are caracter de polinom; care se poate scrie ca un polinom. POLINUCLEAR, -Ă (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. (HIST.; despre celule, proto-plasmă etc.) Care are mai mulţi nuclei. 2. S. n. Globul alb al cărui nucleu prezintă mai mulţi lobi, cu granulaţie specifică. Sin. granulocit. POLINUCLEOTIDAZE s. f. pl. (BIOCHIM.) Nucleofosfataze. POLINUCLEOZĂ (< fr.) s. f. Creştere peste valorile normale a polinuclea-relor (2) din sânge, apărută în diferite boli (ex. infecţii, intoxicaţii). POLIODĂ (< fr.; {s} poii- + gr. hodos „drum") s. f. Element neliniar multipolar de circuit electric (ex. tub electronic, tranzistor). ♦ Tub electronic cu numărul de electrozi mai mare decât doi. POLIOMIELITĂ 418 POLIOMIELITĂ (< fr.; {s} gr. polios „cenuşiu" + myelos „măduvă") s. f. Inflamaţie a substanţei cenuşii a mădu-vei spinării. ^ P. anterioară acută = boală infectocontagioasă, virotică, întâlnită mai ales la copii, caracterizată prin lezarea neuronilor motori din măduva spinării şi a nucleilor motori ai nervilor cranieni urmată de paralizii. în prezent incidenţa ei s-a redus mult ca urmare a vaccinării antipolio obligatorii. Sin. paralizie infantilă. P. anterioară cronică = boală degenerativă a neuronilor motori din măduva spinării. POLIOXIMETILIjNĂ (< fr.) s. f. Polimer al formaldehidei. POLIP (< fr., lat., germ.; {s} gr. polipous < polys „mai mulţi" + pous „picior") s. m. 1. (ZOOL.) Denumire dată celenteratelor fixate, care au formă de săculeţ, cu un orificiu buco-anal înconjurat de tentacule la polul superior; se înmulţesc prin înmugurire Sau diviziune şi trăiesc solitar (ex. hidra, dediţe-lul-de-mare) sau în colonii (polipii corali-eri, v. corali). 2. Tumoră benignă, pedunculată, care se dezvoltă pe o mucoasă (ex. p. nazal, p. colului uterin, p. rectali, p. colonului). în unele cazuri pot evolua spre tumori maligne (în special p. aparatului digestiv). POLIPEPTJDE (< fr.) s. n. pl. Polimeri alcătuiţi din aminoacizi (6-10 sau chiar mai mulţi) legaţi între ei prin legături peptidice. Din această categorie fac parte diverse antibiotice, toxine, substanţe hormonale. POLIPLOjD, -Ă (< fr. fi}; fe> poli- + fr. [di\ploide „cu un număr par de cromozomi") adj. (GENET.; despre un organism sau un nucleu) Care prezintă fenomenul de poliploidie. POLIPLOIDJE (< fr. {j}) s. f. (GENET.) Fenomen frecvent, mai ales la plante şi la animalele inferioare, prin care are foc o multiplicare a numărului de seturi de cromozomi (n) (spre deosebire de numărul obişnuit de două seturi, 2n, întâlnit la organismele diplo-ide). Organismele pot fi astfel triploide (3n), tetraploide (4n) etc. Fenomenul de p. este corelat cu o mărire a dimensiunilor celulelor şi, în general, a habitusului, organismele respective prezentând adesea gigantism. POLIPNEE (< fr. {i}; {s} poli- + gr. pnein „a respira") s. f. Creştere a frecvenţei respiraţiei peste limitele normale. POLIPOD, -Ă (< fr.; {s} poli- + gr. pous, podos „picior") adj. Care are mai multe picioare. POLIPOD1ACEE (< fr.) s. f. pl. Familie de ferigi erbacee perene (Poly-podiaceae), cu frunze întregi sau penat-sectate, cu sori circulari sau alungiţi, lipsiţi de induzie (foiţa care acoperă sorii la alte familii de ferigi). Printre cele mai răspândite în România se numără feriga de câmp (Pteridium aquilinum), fereguţa dulce (Polypodium vulgare). în zona tropicală există numeroase p. epifite. POLIPORACEE (< poli- + por) s. f. pl. Familie de ciuperci basidiomicete, cu fructificaţii anuale sau perene, în general mari, în formă de cruste, de console, de copită sau de pălărie cu picior; pe partea inferioară au numeroşi pori. Unele sunt comestibile, altele trăiesc pe trunchiurile arborilor şi provoacă putrezirea lemnului (ex. iasca). POLIPOZĂ (< fr.) s. f. Boală caracterizată prin dezvoltarea mai multor polipi pe aceeaşi mucoasă (ex. p. gastrică, p. nazală). POLIPROPgNĂ (< fr.) s. f. Polipropilenă. POLIPROPILENĂ (< fr.) s. f. (CHIM.) Produs macromolecular obţinut prin polimerizarea catalitică a propilenei. Material plastic uşor, rezistent la temperaturi ridicate şi la coroziune, folosit la fabricarea conductelor, a recipientelor pentru industria chimică, a obiectelor de menaj etc. Sin. polipropenă. POLIPTjC (< fr.; {s} poli- + gr. ptyks „cută") s. n. 1. Pictură executată pe mai multe panouri (articulate) care cuprind fiecare câte o scenă dintr-o suită compoziţională. 2. Tip de altar alcătuit din mai multe perechi de aripi mobile şi o parte fixă, decorate cu picturi sau reliefuri organizate în cicluri iconografice, închizând în centru un scrin, pe care uneori este plasată o statuie. POLIRITMjE (< fr.; {s} poli- + gr. rhythmos „ritm") s. f. (MUZ.) Combinaţie simultană a două sau a unor structuri ritmice diferite, în care accentele principale nu coincid. POLIS (cuv. gr. „cetate") s. n. (în Grecia antică) Formă de organizare statală autonomă, de oameni liberi care îşi stabilesc propria formă de organizare instituţională. Conceptul de p. a fost conştientizat de greci o dată cu războaiele persane. ♦ Oraş-stat care avea independenţă economică şi politică. POLISARIO, Frontul ~, front de Eliberare Naţională a Saharei Occidentale, constituit în 1973, când Spania a abandonat acest protectorat. în 1976 a proclamat Republica Arabă Sahariană Democratică şi a fost recunoscut în 1979 de Mauritania, apoi de mai multe state africane, iar în 1982 de Organizaţia pentru Unitatea Africană. A dus un îndelungat război de gherilă (1976-1988) împotriva Marocului (care anexase o parte a Saharei Occidentale), soldat cu un plan de pace susţinut de O.N.U. POLISEMANTIC, -Ă adj. (Despre cuvinte) Care are mai multe sensuri. POLISEMIE (< fr.; {s} poli- + gr. sem[aino] „a însemna") s. f. Calitate a unui cuvânt sau a unei unităţi frazeologice de a avea mai multe sensuri. POLISEPAL, -Ă (< fr.) adj. (Despre caliciul florilor) Care este alcătuit din mai multe sepale. POLISILABIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre cuvinte) Care are două sau mai multe silabe. POLISILOGjSM (< fr. {i}) s. n. Raţionament deductiv alcătuit dintr-o înlănţuire de silogisme, în care concluzia silogismului anterior (prosilogismul) devine una dintre premisele silogismului următor (episilogismul). POLISINDETON (< fr.) s. n. Figură de stl care constă în repetarea unei conjuncţii la începutul fiecăreia dintre propoziţiile unei fraze sau înaintea fiecărui termen al unei enumerări pentru a accentua o anumită idee, pentru a da forţă discursului. POLISPORTIV, -Ă (< poli- + sportiv) adj. (Şi subst.) Care practică mai multe sporturi. POLISTIREN (< fr., engl.) s. m. (CHIM.) Produs macromolecular obţinut prin polimerizarea stirenului. Este solid, incolor, transparent, termoplastic, bun izolant electric; se întrebuinţează în electrotehnică şi la fabricarea unor obiecte de larg consum. POLISULFURĂ (< fr.) s. f. Compus obţinut prin topirea sulfurilor cu sulf sau prin dizolvarea sulfului în soluţie de sulfuri; poate fi de culoare galbenă până la roşu. Se cunosc p. ale metalelor alcaline şi alcalino-pământoase. Se întrebuinţează în chimia analitică şi la combaterea paraziţilor plantelor. POLITEHNIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care cuprinde sau se referă la mai multe ştiinţe, la mai multe specialităţi tehnice. POLITEjSM (< fr. {i}; is} gr. poly-theos „care crede în mai mulţi zei") s. n. Formă de religie constituită pe credinţa în mai mulţi zei, între care existau relaţii de rudenie şi de subordonare: un zeu suprem şi celelalte 419 POLIŢĂ2 divinităţi care erau complementare şi subalterne. P. este caracteristic mai ales religiilor antice (egipteană, sumeriană, babiloniană, chineză, vedică, greacă, romană, maya, aztecă, celtică, japoneză, slavă) şi religiilor triburilor primitive. POLITEiST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de politeism, privitor la politeism. 2. S. m. şi f. Adept al politeismuiui. POLITEREFTALAT (< fr. {i}) s. m. (CHIM.) - de etenă = produs macromolecular obţinut prin policondensarea acidului tereftalic (sau a tereftalatului de metil) cu etilenglicol. Se foloseşte la fabricarea fibrelor sintetice, comercializate sub denumirile de terii, terilen, tergal, dakron etc.; polietilentereftalat. POLITETRAFLUORETILENĂ (< fr. {i}) s. f. (CHIM.) Produs macromolecular obţinut prin polimerizarea tetrafluoretilenei, foarte rezistent din punct de vedere chimic, stabil la temperaturi cuprinse între 70 şi 300°C. Este întrebuinţat la fabricarea garniturilor şi ţesăturilor rezistente la coroziune şi la foc, a izolatorilor electrici etc. Sin. teflon. POLITEŢE (după fr. politesse) s. f. Mod de comportare care se caracterizează prin bună-cuviinţă, respect şi amabilitate în relaţiile cu ceilalţi oameni. <0> Pronume de p. = pronume personal la persoana a doua şi a treia, întrebuinţat în semn de respect faţă de persoana căreia ne adresăm sau despre care se vorbeşte. POLITIC, -A (< lat., ngr., fr.; {s> gr. polis ,,oraş“) adj., s. f. 1. Adj. Care aparţine politicii, referitor la politică. Drepturi p. = drepturi de participare directă sau indirectă a cetăţenilor la activitatea de conducere a statului. Om (clasă) p. = persoană (totalitatea persoanelor) care îşi desfăşoară activitatea principală în sfera politicii. 2. S. f. Ştiinţa şi arta de a guverna un stat; formă de, organizare şi conducere a comunităţilor umane, prin care se instituie şi menţine ordinea internă şi se garantează securitatea externă a comunităţilor respective. Expresie concentrată a economicului. ♦ Subsistem, suprastructură politică a sistemului social, incluzând conştiinţa politică (psihologică şi ideologică), relaţiile politice (raporturile de alianţă şi intermediare), instituţiile (în primul rând statul) şi organizaţiile politice (partide, uniuni etc.) 3. Tactica, strategia, metodele şi mijloacele folosite de organele puterii în vederea realizării obiectivelor fixate; ideologia care reflectă această activitate. -0- P. externă = totalitatea metodelor şi mijloacelor pe care le foloseşte un stat în vederea atingerii anumitor obiective pe plan internaţional. -0- P. veniturilor = politică economică cu caracter de indicaţii sau coercitiv care urmăreşte în principal determinarea nivelului salariilor sau a pensiilor, astfel încât creşterea acestora să fie compatibilă cu obiectivele programelor economice. Poate fi aplicată direct numai asupra salariilor bugetarilor sau a pensiilor; în ceea ce priveşte veniturile particulare sau capitalurile poate acţiona indirect, prin p. fiscală sau controlul bunurilor şi serviciilor. P. economică = componentă esenţială a politicii globale a puterii publice a unui stat, care constă în stabilirea unor obiective economice şi sociale (creşterea economică, ocuparea forţei de muncă, echilibrul balanţei de plăţi externe, stabilitatea preţurilor, creşterea veniturilor, dezvoltarea unor domenii strategice etc.), ierarhizarea obiectivelor şi utilizarea mijloacelor şi tehnicilor adecvate pentru realizarea acestora. P. fiscală = ansamblul măsurilor care acţionează asupra bilanţului public fie din punct de vedere al intrărilor (impozite directe şi indirecte), fie din punct de vedere al ieşirilor (consumul şi cheltuielile publice). P. monetară = ansamblul instrumentelor puse ia dispoziţia autorităţii monetare pentru a controla oferta monetară şi importul global al creditului. Orice variaţie a ofertei monetare determină o variaţie a dobânzii. 4. Cunoaştere politică cristalizată în doctrine, teorii etc., conştiinţă politică, inclusiv ideologia politică şi ştiinţa politică. 5. Fig. Dibăcie, abilitate în atingerea unor scopuri. POLITICIAN (< fr.) s. m. 1. Om politic; persoană care face politică (în interes personal, de grup etc.); persoană care deţine un rol important în politică. 2. (Peior.) Persoană care face din politică un mijloc pentru realizarea intereselor personale. POLITICIANISM (< politician) s. n. Comportament politic bazat pe interesele personale, de grup sau de partid. POLITICOS, -OASĂ (< ngr.) adj. Cuviincios, respectuos; amabil, curtenitor. POLITIS, Nikolaos Sokrates (1872- 1942), jurist şi diplomat grec. Ministru de Externe (1916-1920, 1922, 1936), delegat la Conferinţa de Pace de la Paris (1919). Preşedinte al Societăţii Naţiunilor (1932) şi al Institutului de Drept Internaţional (1937-1942). A publicat lucrări de jurisprudenţă („Justiţia internaţională", „Noi tendinţe în dreptul internaţional11). POLITIZA (< germ.) vb. I tranz. A da caracter politic, a orienta ceva în sens politic; a prezenta ceva sub raport politic; a interpreta politic. POLITOLQG, -A (< fr.) s. m. şi f. Specialist în politologie. POLITOLOGIE (< fr. {i}) s. f. Ramură a ştiinţelor sociale care studiază activităţile, relaţiile, instituţiile sistemelor politice. Termen propus, în 1954, de E. Fischer Baling şi A. Therive ca denumire pentru ştiinţa politică. Iniţial s-a ocupat de instituţii, ulterior s-a îndreptat spre structurile puterii şi procesele decizionale. POLITONALITATE (< fr., germ. {i}; {s} poli- + gr. trope „schimbare") s. f. (MUZ.) Procedeu constând în suprapunerea a două sau mai multe fragmente muzicale aparţinând fiecare unei tonalităţi diferite. POLITRQP, -A (< fr. {i}; {s> poli- + gr. trope „schimbare") adj. (Despre transformări ale sistemelor fizico-chimice fluide) în care variază toţi (sau unii dintre) parametrii fluidului, iar căldura specifică rămâne constantă şi independentă de presiune şi de volumul specific (ex. transformările izobare, izoterme, adiabatice etc.). POLITZER [politser], Georges (1903-1942, n. Oradea), filozof şi psiholog francez de origine maghiară. Propune o analiză concretă a vieţii psihice a omului în relaţie cu mediul social, criticând iraţionalismul şi freudismul („Criza psihologiei contemporane", „Bergsonismul — o mistificare filozofică", „Critica fundamentelor psihologiei"). Participant la Rezistenţă, a fost arestat şi executat. POLIŢAI (< germ.) s. m. 1. Şef al poliţiei într-un oraş de provincie sau într-o circumscripţie a sa în vechea organizare administrativă a ţării. 2. Agent de poliţie; poliţist. POLIŢĂ1 (< sl.) s. f. 1. Suport de scândură, fixat orizontal pe un perete şi pe care se ţin diferite obiecte; policer. 2. (GEOGR.) P. structurală = mică treaptă pe versanţii stâncoşi, sculptaţi în strate de rezistenţă diferită, apărută ca urmare a înlăturării mai rapide prin eroziune a rocilor mai friabile. POLIŢĂ2 (< it.) s. f. 1. (FIN.) Document emis într-o formă specială, reprezentând un titlu de credit (cambie, bilet la ordin), prin care se atribuie creditorului sau posesorului acestuia POLIŢIE 420 dreptul de încasare, la scadenţă, a sumelor înscrise, care reprezintă preţul mărfurilor livrate sau prestate debitorului. <:>- Expr. A plăti cuiva poliţa (sau o poliţă) = a se răzbuna pe cineva. ^ Poliţă în alb = poliţă pe care nu figurează numele beneficiarului. 2. P. de asigurare (sau contract de asigurare) = document prin care se concretizează încheierea asigurării, respectiv prin care asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, numită şi indemnizaţie, în limitele şi în termenele convenite. POLIŢIE (< rus., germ., fr.) s. f. 1. Organ de stat însărcinat cu menţinerea ordinii şi cu reprimarea infracţiunilor. ^ P. judiciară = secţie a poliţiei care se ocupă cu urmărirea infractorilor de drept penal pentru a fi deferiţi justiţiei. ♦ Clădirea în care îşi are sediul acest organ. 2. Atribuţia de control şi de supraveghere a ordinii publice. POLIŢIENESC, -EASCĂ (< politie) adj. Care aparţine poliţiei, privitor la poliţie, de poliţie; poliţist2. POLIŢjST1 (< germ.) s. m. Agent, funcţionar de poliţie (1). POLIŢIST2, -Ă (< poliţist’) adj. 1. Poliţienesc. ♦ (Despre romane, filme etc.) A cărui intrigă, complicată, desfăşurată în ritm alert, e construită de obicei în jurul unei anchete criminalistice sau judiciare. 2. (Despre state, regimuri politice etc.) Care se sprijină pe poliţie şi pe jandarmerie şi îşi exercită, de obicei, puterea prin metode coercitive, violente şi abuzive. POLIURETAN (< fr., engl., germ.) s. m. (CHIM.) Produs macromolecular obţinut prin polimerizarea di- sau poliizo-cianaţilor cu glicoli sau prin policon-densarea esterilor diclorcarbonici ai glicolilor cu diamine. P. se întrebuinţează la fabricarea lacurilor, a adezivilor, ca materiale plastice etc. POLIUR|E (< fr. {i}; {s} poli- + gr. uron „urină") s. f. Eliminare crescută de urină; poate fi fiziologică sau patologică (ex. în diabet, în nefropatii etc.). POLIVALENT, -Ă (< fr.; {s} poli- + lat. valent- „care poate“) adj. 1. (CHIM.) Care poate funcţiona în mai multe stări de valenţă. 2. Care îndeplineşte mai multe funcţii; care are diferite capacităţi, posibilităţi de funcţionare. ♦ Fig. (Despre oameni) Care are calităţi, posibilităţi multiple. POLIVALENTĂ (< fr.) s. f. 1. (CHIM.) însuşire a unui element de a fi polivalent. 2. însuşirea de a fi polivalent (2). POLIVANOV, Evgheni Dmltrievici (1891-1938), lingvist rus. Prof. univ. la Leningrad. Elev al lui Baudouin de Courtenay. A propus adoptarea alfabetului latin pentru transcrierea limbilor turcice din U.R.S.S. Lucrări asupra limbilor şi literaturilor japoneză, chineză, uzbecă. în 1929 a luat poziţie împotriva lucrării lui N.l. Marr „Noua doctrină asupra limbajului"; demis din toate funcţiile, a fost exilat în Asia Centrală, arestat (1937) şi executat. POLIVINJL (< fr.) subst. Acetat de ~ = compus macromolecular obţinut industrial prin saponificarea poliacetatului de vinii, folosit în industria materialelor plastice, la fabricarea fibrelor sintetice, a lacurilor etc. POLIVITAM|NE (< poli- + vitamină) s. f. pl. Preparate medicamentoase care conţin un complex de vitamine, cu adaos de lecitină şi sulfat feros. POLIVOLTJN (< fr.; {s} poli- + lat. voivo „a desfăşura") adj. (Despre rasele de viermi de mătase) Care are mai multe generaţii în cursul aceluiaşi an. POLIZAHARjDE (< fr. {i» s. f. pl. Produşi macromoleculari naturali din clasa hidraţilor de carbon (C6H10O5)n, rezultaţi prin policondensarea unui număr variabil de monozaharide, în special glucoză. Intră în alcătuirea organismelor vii de diferite tipuri. Cele mai cunoscute p. sunt: celuloza, chitina (cu rol în structura organismelor), amidonul, glicogenul (substanţe de rezervă). Se obţin prin prelucrarea corespunzătoare a unor materii prime, ca: bumbacul, lemnul, stuful, cartofii, cerealele etc. POLIZARE (< polizor) s. f. 1. (TEHN.) Procedeu de prelucrare prin aşchiere a suprafeţelor pieselor cu ajutorul polizorului. 2. (METAL.) Operaţie de laminare la rece a foilor din tablă subţire, recoaptă şi decapată, pentru a fi ulterior cositorite. POLIZIANO [politsiano] (Angelo Ambrogini, zis il ~) (1454-1494), scriitor şi savant renascentist italian. Protejat al lui Lorenzo de Medici. Lirică rafinată, de virtuozitate formală („Stanţele pentru turnir", „Rime"), drame pastorale („Povestea lui Orfeu", transpusă de Monteverdi în muzică). Analiză critică de texte („Miscellanea"). Ode şi elegii în latină şi greacă. A tradus „lliada" în latină. POLIZOR (< fr.) s. n. Maşină-unealtă pentru prelucrarea suprafeţelor prin Gheorghe Polizu James Knox Polk abrazare, cu ajutorul unei pietre abrazive în formă de cilindru, disc, trunchi de con etc., acţionată de un motor electric sau pneumatic. POLIZU, Gheorghe (1819-1886, n. Bucureşti), anatomist român. M. de onoare al Acad. (1871), primul prof. de anatomie la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Creator al unei şcoli de anatomişti români. A scris primul tratat de anatomie în limba română (1859) şi a adaptat un atlas de fiziologie. Fondator al „Gazetei medicale" (1865) şi al „României medicale" (1875). POLJE s. f. v. polie. POLK [pouk], James Knox (1795-1849), om politic american. Unul dintre liderii democraţi în Congres (1825-1839). Preşedinte al S.U.A. (1845-1849). A realizat anexarea statului Angelo Poliziano 421 POLO Maurizio Pollini Texas la federaţie, ceea ce a dus la ruperea relaţiilor diplomatice cu Mexicul şi la război (1846-1848), în urma căruia s-a încheiat Tratatul de la Guadelupe Hidalgo (1848); S.U.A. a primit un terit. de 1,36 mii. km2 (actualele state Utah, Nevada, New Mexico, Arizona, California, Colorado şi Texas). Memorii. Corespondenţă. POLLACK Mihâly Jânos (Michael Johann) (1773-1855), arhitect ungur de origine austriacă. O perioadă a lucrat la Milano. Şeful şcolii de arhitectură neoclasică ungară (palatele Horvâth, Almâsy, Wurm, Academia Ludovica, Muzeul Naţional — capodopera sa — toate la Budapesta). POLLACK [polask], Sydney (n. 1934), regizor american. Filme de largă audienţă, ale căror teme principale sunt discriminarea rasială, corupţia puterii, manipularea prin mass-media a cetăţenilor, războiul şi urmările sale catastro- Pollaiuolo. Muncile lui Hercule Sydney Pollack fale, intoleranţa („Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?“, „Jeremiah Johnson11, „Călăreţul electric11, „Tootsie11, „Firma11, „Ochi larg închişi11). Premiul Oscar pentru film şi regie: 1985 („Dincolo de Africa11). POLLAIUOLO [polajolo] (Antonio Benei, zis del ~) (c. 1432-1498), sculptor, pictor, gravor şi orfevru italian. A lucrat pentru familia Medici. Rol important în dezvoltarea artei renascentiste timpurii. Pasionat de anatomie, a creat compoziţii în care corpul uman inspiră o puternică vitalitate şi intensitate dramatică. Monumentele funerare ale papilor Sixtus IV şi Innocentiu VIII, picturi cu teme mitologice şi religioase („Muncile lui Hercule11, „Hercule şi Anteu11, „Apolo şi Dafne11 „Martiriul Sf. Sebastian11, „Nessus şi Deianira11) şi gravuri („Bătălia oamenilor goi11, cea mai mare şi mai importantă gravură din sec. 15). A lucrat uneori cu fratele său Piero (c. 1443-1496). POLLINI, Maurizio (n. 1942), pianist italian. Angajat împotriva oricărei forme de elitism (concerte pentru muncitori). Stil interpretativ paradoxal, îmbinând strălucirea tehnică cu lirismul intens, asceza şi transparenţa cu virtuozitatea. Muncă de redefinire a repertoriului romantic (discuri Beethoven, Chopin, Schubert, Brahms). Muzică contemporană (Boulez, Stockhausen, Nono). Integrala „Clavecinul bine temperat11 de Bach. POLLOCK [palek], Jackson (Paul) (1912-1956), pictor american. Lucrări abstracte, animate de un expresionism violent, în care renunţă la tehnica tradiţională a folosirii pensulei şi a culorilor de ulei, pictând prin metoda proprie „dripping11 (picurare pe pânza întinsă pe sol). Creaţii originale, influenţate de arta amerindiană şi de suprarealişti („Numărul 20“, „Lupoaica11, „Stâlpi albaştri11, „Cărări meandrate11, „Gardianul secretului11, „Ritmul toamnei11, „Lumina albă11). Unul dintre cei mai iluştri artişti ai şcolii americane de după 1945. POLLUX 1. V. Castor şi Pollux şi Dioscuri. 2. Cea mai strălucitoare stea din constelaţia Gemenii, de mărimea 12, situată la c. 35 ani-lumină de Soare. Este o stea gigantică, portocalie. Numele popular: Comoara. POLO (< engl., fr.) s. n. 1. Joc sportiv de echipă practicat călare, originar din India, cu o vechime de peste 5 000 de ani, în care mingea (de lemn) este lovită cu bastoane lungi timp de patru, şase sau opt reprize de câte şapte minute fiecare. Preluat şi îmbunătăţit de perşi şi în epoca contemporană de britanici. Echipele au astăzi 4 jucători şi durata este de 8 reprize a 7 minute şi jumătate. 2. Joc sportiv care se practică pe apă (folosindu-se diverse procedee de înot), într-un bazin de 20 x 30 m, adânc de 1,8 m, porţile de 2,7 x 0,90 m, între două echipe formate din câte şapte jucători, timp de patru reprize a câte 7 minute de joc efectiv, scopul fiecărei echipe fiind de a introduce mingea în poarta adversarului. A fost inclus la Jocurile Olimpice de la Paris în 1900. Primul Campionat Mondial s-a desfăşurat la Belgrad în 1973. în România, primul Campionat Naţional a avut loc la Cluj, în 1928. POLO, Marco (1254-1324), negustor şi călător veneţian. A făcut o lungă călătorie (1271-1295), însoţit de tatăl său Niccolo şi unchiul său Matteo, pornind din Veneţia, străbătând continentul asiatic (Asia Mică, Pamir şi Tibet) şi ajungând în China (1275), unde a fost primit la Curtea împăratului Kubilai, îndeplinind diverse misiuni diplomatice pentru acesta. A plecat pe mare din China (1292) şi s-a întors la Veneţia (1295). Capturat de genovezi şi închis, şi-a relatat impresiile despre călătoriile sale („Cartea lui Marco Polo, cetăţean Polo (1.) POLOBOC 422 Marco Polo veneţian, zis Milion, în care sunt vestite minunile lumii"), traduse în mai multe limbi, care au constituit cea mai importantă sursă documentară medievală referitoare la Asia şi au trezit interesul altor exploratori (printre care Cristofor Columb). POLOBQC (< rus) s a 1. Butoi. 2. (Pop.) Nivelă cu bulă de aer. POLOG1 (< bg., ser.) s. m. 1. Brazdă (3). 2. Iarbă bună de cosit. POLOG2 (< rus.) s. n. 1. Pânză groasă cu care se acoperă sau pe care se răstoarnă cerealele; prelată. 2. Ţesătură fină folosită ca perdea, draperie etc.; p. ext. baldachin. 3. Apărătoare specială din pânză rară sau din sită de sârmă, folosită împotriva ţânţarilor. POLOG! (< polog1) vb. IV tranz. 1. A cosi, a secera; p. ext. a aduna iarba, păioasele (făcând snopi). 2. A face să se plece la pământ; a culca, a încovoia. POLQN, -Ă (< n. pr. Polonia) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Polonez (2). 2. S. m. şi f. (Rar) Polonez (1). POLONEZ, -Ă (< ngr., fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe teritoriul Poloniei. Mai trăiesc în Rusia, Ucraina, S.U.A., Canada, Brazilia, Argentina, Franţa, Marea Britanie ş.a. De religie creştină (catolică). ♦ (Şi la sg.) Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Polonia; polon. 2. Adj. Care aparţine Poloniei sau populaţiei ei, privitor la Polonia sau la populaţia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană, din familia slavă, grupul occidental, vorbită de polonezi. Singura limbă slavă care a păstrat bine vocalele nazale din slava comună. Primele documente scrise datează din sec. 14. La baza limbii literare, care a început să se formeze în sec. 15, a stat dialectul din Cracovia (care era centrul regatului). în sec. 17 începe să fie folosită în actele oficiale (în locul latinei şi bielorusei). Alfabet latin, cu multe semne diacritice. POLONEZĂ (< fr.) s. f. Dans de origine poloneză, cu caracter maiestuos, solemn, în ritm ternar şi mişcare moderată; melodia corespunzătoare acestui dans. Din c. 1573 s-a dansat la curtea regală poloneză. în sec. 17-19 se dansa în special la balurile de la curţile nobililor. Celebre p. au fost compuse de Hândel, Beethoven şi, îndeosebi, de Chopin. POLONIA, Republica Polonă (Rzecz-pospolita Polska), stat în N Europei Centrale, cu largă ieşire la M. Baltică (524 km); 312 685 km2; 38,644 mii. loc. (2000). Limba oficială: polona. Religia: catolică 90,7%, ortodoxă 1,4%, atei 7,9%. Capitala: Varşovia (Warszawa). Oraşe pr.: todz, Cracovia/Krakow, Wroctaw, Poznan, Gdansk, Szczecin, Bydgoszcz, Lublin, Katowice, Biatystok, Czşstochowa, Gdynia, Sosnowiec. Este împărţit în 16 voievodate. Teritoriul P. se desfăşoară pe 650 km (N-S) şi 690 km (E-V). Relief puţin înalt (173 m alt. medie) şi în general monoton, căzând în trepte de la S spre N. Zona montană din S este formată la graniţa cu Cehia şi Slovacia din M-ţii Sudeţi/Sudety (alt. max. vf. Sniezka, 1 602 m) şi M-ţii Carpaţi (Karpaty) cu un relief de tip alpin şi urme ale glaciaţiunii cuaternare (alt. max. vf. Rysy din masivul Tatra înaltă, 2 499 m, alt. max. din P.). Trecerea spre câmpie se face prin intermediul unor podişuri (tysica — 612 m alt. max. şi Lysa Gora — 595 m alt. max.) reprezentând un masiv muntos hercinic erodat (Gory Swietokyzyskie). Restul terit. P. (c. 3/4 din supr. are alt. mai mici de 200 m) este ocupat de Marea Câmpie Poloneză, sector al Marii Câmpii Nord-Europene. Este o câmpie joasă (în medie 100 m alt.), netedă, presărată cu mici coline de depozite morenaice, mai ales spre ţărmul M. Baltice şi cu numeroase lacuri (c. 2 700) în Mazuria/Mazury. Ţărmul M. Baltice este înalt, cu faleză în E şi jos cu lagune şi estuare în V. în golfurile Szczecin şi Gdansk se varsă Vistula/Wisla — 1 047 km şi Odra (742 km pe teritoriul P.). Climă temperată, de tranziţie între cea oceanică şi cea continentală, cu ierni umede şi reci şi veri relativ răcoroase. Precipitaţiile însumează 800-1 500 mm/an în Carpaţi, 600-800 mm/an în zona podişurilor şi 450-600 mm/an în câmpie. Reţea hidrografică densă (Vistula cu afl. săi Bug, Narew şi Pilica şi Odra cu afl. său Warta). P. are 9 300 lacuri naturale cu o supr. de peste 1 ha, mai ales în Pomerania, Mazuria şi de-a lungul litoralului baltic. Pădurea, predominant de conifere, reprezintă 28,8% din supr. ţării şi ocupă mai ales reg. înalte. Păşunile s-au restrâns mult (13,3%). Fauna pădurii de conifere este bogată în specii (căprioara, ursul, mistreţul, cocoşul şi găinuşa de munte, capra neagră şi marmota — ultimele două numai în Carpaţi etc.). în P. trăiesc încă, în stare naturală, o serie de specii care au dispărut sau sunt rare în restul Europei (zimbru, lynx, pisică sălbatică, castor, elan etc.). Ţară cu o economie industrial-agrară, P. are însă ca principal sector al economiei cel al serviciilor (60% din P.I.B. şi peste 50% din populaţia activă), deşi industria (împreună cu mineritul) rămâne în continuare foarte importantă (22,5% din populaţia activă şi c. 25,8% din P.I.B.). P. dispune de bogate şi diverse resurse minerale, ocupând la multe dintre ele locuri importante pe glob (1998): cărbune (peste 60 md. t rezerve, 115,15 mii. t, huilă, locul 7 pe glob şi 62,82 mii. t lignit, locul 6 pe glob) gaze naturale (4,85 md. m3), petrol (360 mii t), sulf (20% rezervele mondiale, 1,4 mii. t, locul 3 pe glob), magnezit (5,7 mii t), sare (4 mii. t), plumb (59,6 mii t, locul 10 pe glob), cupru (490,9 mii t, locul 2 în Europa şi 6 pe glob), zinc (157,9 mii t), argint (1,1 mii t, locul 1 în Europa şi 8 pe glob), barită, bento-nită, caolin, minereu de fier. Ind. prelucrătoare este foarte diversificată şi în curs de restructurare, ramurile industriei grele fiind încă predominante (1998): energie electrică (140,8 md. Kwh), fontă şi feroaliaje (5,23 mii. t, 1999), oţel (8,76 mii. t), cocs metalurgic (9,75 mii. t), cupru rafinat (898,3 mii t, locul 7 pe glob), plumb (643 mii t), zinc (178 mii t), aluminiu (54,2 mii t), sulf (276 mii t), maşini electrice, maşini agricole, tractoare agricole (15 mii bucăţi), autovehicule (din care 592 mii bucăţi autoturisme şi 27,1 mii bucăţi vehicule comerciale), biciclete (1,11 mii. bucăţi, locul 8 pe glob), motoscutere, locomotive, vagoane de marfă, nave (606,12 mii, locul 6 pe glob), maşini de cusut, maşini unelte pentru aşchierea metalelor, aparate de radio (143 mii bucăţi, 1997), televizoare (4,44 mii. bucăţi, locul 9 pe glob), aparate telefonice (691 mii bucăţi), benzină (3,62 mii. t), bitumen (590 mii t), uleiuri uşoare şi grele, acid sulfuric (1,71 mii. t), acid clorhidric (66,4 mii t), acid azotic (1,67 mii. t, locul 2 pe glob), acid fosforic (490 mii t), sodă caustică (349 mii t), amoniac (1,3 mii. t), 423 POLONIA îngrăşăminte chimice (azotoase 1,41 mii. t, fosfatice 593 mii t, potasice 299 mii t), mase plastice şi răşini sintetice, cauciuc sintetic (95 mii t), anvelope (14,41 mii. bucăţi), produse farmaceutice, clor (329 mii t), lemn (24,3 mii. m3, 1999), cherestea, hârtie (1,68 mii. t şi hârtie de ziar 150 mii t, 1999), celuloză (905 mii t), ciment (14,97 mii. t), fire şi ţesături de bumbac (82,2 mii t şi Voievodate Suprafaţa Populaţia km2 (2000) Dolnosljjskie 19 948 2 972 667 Kujawsko-Pomorskie 17 970 2 099 724 todzkie 18 219 2 643 385 Lubelskie 25 114 2 232 054 Lubuskie 13 984 1 023 988 Matopotskie 15 144 3 233 799 Mazowieckie 35 598 5 072 335 Opolskie 9 412 1 084 665 Podkarpackie 17 926 2 128 605 Podlaskie 20 180 1 221 128 Pomorskie 18 293 2 198 322 Skskie 12 294 4 847 600 Swi^tokrzyskie 11 672 1 322 879 Warminsko- Mazurskie 24 203 1 468 313 Wielkopolskie 29 826 3 360 899 Zachodniopomorskie 22 901 1 733 848 Capitala Wrocfew Bydgoszcz iodz Lublin Gorzow Wielkopolski Cracovia/Krakow Varşovia/Warszawa Opole Rzeszow Biatystok Gdansk Katowice Kielce Olsztyn Poznaft Szezecm POLONIA 424 275 mii. m2), fire de cânepă, ţesături de in (7,9 mii t şi 10,9 mii. m3, locul 6 pe glob), lână brută şi spălată, fire de lână (27,1 mii t, locul 7 pe glob), ţesături de lână (44,9 mii. m2, locul 10 pe glob), ţesături de mătase naturală, ţesături de iută, fire şi fibre artificiale (3,7 mii t), fire şi fibre sintetice (82,8 mii t), pielărie şi încălţăminte, tutun, ţigări şi ţigarete (96,94 md. bucăţi), lapte (11,9 mii. t, locul 10 pe glob), lapte praf, unt (162 mii t, locul 9 pe glob), margarină, zahăr (2,19 mii. t), brânzeturi (445 mii t, locul 7 pe glob), carne (2,92 mii. t), vin, bere (21,02 mii. hl), ouă (424 mii t). Agricultura rămâne un sector important al economiei, deşi şi-a redus ponderea la populaţia activă (18,2%) şi P.I.B. (4,9%). Pe 47% din supr. ţării terenuri arabile se cultivă (mii. t, 2000): grâu (8,5), orz (2,78), ovăz (1,07, locul 8 pe glob), secară (4, locul 3 pe glob), porumb (0,923) — în total la cereale locul 5 pe glob, cartofi (24,23, locul 4 pe glob), sfeclă de zahăr (13,13), hamei, fibre şi seminţe de in, fibre de cânepă (0,96), tutun, rapiţă (locul 4 pe glob), tomate (311,5 mii t), ceapă (720,3 mii t), varză (locul 4 pe glob), castraveţi, morcovi (946,7 mii t), fasole şi mazăre, mere (1,45), pere 81,6 mii t), prune (106,9 mii t), nuci, cireşe, căpşuni, fragi, zmeură, coacăze, stafide, miere. Şeptel bogat, mai ales la porcine şi bovine (mii. capete, 2000): bovine (6,1), porcine (18,22, locul 3 în Europa şi 8 pe glob), ovine (372 mii capete), cabaline (550 mii capete, locul 1 în Europa). Pescuit dezvoltat (235,1 mii t, 1999). Reţea de transporturi dezvoltată şi diversificată: c.f.: 22,89 mii km (dintre care 11,6 mii km electrificaţi, 1999), căi rutiere 381,1 km — 1999 (dintre care 245,2 mii km asfaltaţi, 1996), autostrăzi (268 km, 1994), autovehicule 10,5 mii. bucăţi (dintre care 8,89 mii. bucăţi autoturisme, 1998), căi navigabile interne: 3 813 km. Flotă comercială maritimă: 439 nave cu 1,32 mii. t. d. w. (1999). Porturi pr.: Gdansk, Kotobrzeg, Szczecin; port fluvial: Kozle (pe Odra). Aeroporturi pr.: Varşovia, Lodz, Cracovia, Wroclaw. Turismul contribuie semnificativ la balanţa de plăţi (6,1 md. $, 1999 şi 17,95 mii. turişti străini). Predomină turismul cultural, legat de monumentele istorice şi de artă (catedrale, biserici, mănăstiri, palate, castele, muzee etc.), urmat de cel climatic şi balneoclimateric, montan etc. Pr. obiective şi zone turistice: sudul P. (în principal Silezia) cu zona montană (Munţii Tatra şi Karkonosze, cu staţiuni de sporturi de iarnă — Zakopane, Krynica Zdroj etc., parcuri naţionale — Pieniny, Karkonosze, Tatra etc., peisaje deosebite); capitala, Varşovia, cu numeroase atracţii turistice: catedrala Sf. loan (sec. 17), palatul voievodal, palatul Radziwitt (sec. 18, azi sediul guvernului), biserica Sf. Cruce (unde se păstrează urna cu inima lui Fr. Chopin), palatul Witanow (sec. 17—18, replica poloneză a palatului Versailles), Palatul Culturii şi Ştiinţei (234 m înălţime) etc.; oraşe cu monumente istorice şi de artă, muzee, vechi universităţi în S (Cracovia — catedrală din sec. 13-14, castelul Wawel, sec. 12, numeroase biserici; în apropiere de Cracovia — Jalina Wielicka şi fostul lagăr de concentrare de la Auschwitz/Oswiecim; Tarnow — fortificaţii din sec. 14-16, catedrală din sec. 15-19, case baroce şi renascentiste, biserici de lemn din sec. 16-17; Kielce — catedrală din sec. 12, palat episcopal cu sec. 17); în partea centrală (Wroctaw — catedrală din sec. 15, biserici gotice din sec. 13-15, case vechi între care Casa Grifonului din sec. 16; Poznan — domul din sec. 15-18, primăria din sec. 16 etc.; Torun — primăria şi mai multe biserici gotice din sec. 13-15); în partea de N (Gdansk şi Szczecin etc. cu palate, biserici, castele, biserici gotice din sec. 13-16 şi o serie de staţiuni balneoclimaterice, între care Sopot, Miedzy-droje etc.); mănăstirea Czestochowa din S ţării (sec. 17-18, cu un vestit altar al Fecioarei Maria); lacurile Mazuriene; una dintre cele mai bine organizate reţele de zone ocrotite din Europa (numeroase rezervaţii naturale şi 13 parcuri naţionale, între care Biaiowieza, Kampinos, Stowinsky, Wielkopolsky, Swietokrzyski etc.). Moneda: 1 zloty (zlot) = 100 groszy. Balanţă comercială deficitară (exporturile acoperă doar 2/3 din valoarea importurilor, 2000), principalii parteneri fiind ţările Uniunii Europene. Export (1998): maşini şi echipament de transport (29,3%), pielărie, încălţăminte, textile (13,1%), produse metalice (13%), produse agro-alimentare (11%), produse chimice (9,5%). Pr. parteneri: Germania (36,3%), Italia (5,9%), Rusia (5,6%), Olanda (4,8%), Franţa (4,7%), Marea Britanie (3,9%), Ucraina (3,8%) etc. Import (1998): maşini şi echipament de transport (40,6%), bunuri industriale de larg consum (16,8%), pielărie, încălţăminte şi textile (9,3%), produse agro-alimentare (8,4%), combustibili şi lubrifianţi (7,7%) etc. Pr. parteneri: Germania (25,8%), Italia (9,4%), Franţa (6,5%), Rusia (5,1%), Marea Britanie (4,9%), S.U.A. (3,8%), Olanda (3,8%) etc. -Istoric. Triburi ale slavilor de răsărit populează, din sec. 6-7 d.Hr., terit. P. Prin unificarea micilor principate feudale ia fiinţă, în a doua jumătate a sec. 10, statul polon în frunte cu Mieszko I (c. 960-992) din dinastia Piastilor, care adoptă, în 966, creştinismul în haină latină. Fiul său, Bolestaw I cel Viteaz (992-1025), îşi extinde autoritatea în S (anexând Silezia, Cracovia, Sandomierz) şi în E (terit. de pe Bugul Superior), iar în 1025 ia titlul de rege. în sec, următor puterea centrală decade, fărâmiţarea feudală se accentuează, permiţând, în sec. 13, pătrunderea Ordinului Cavalerilor Teutoni în ţară şi expansiunea acestuia în ţinuturile slave. Slăbirea Imp. Romano-German şi a Rusiei, intrată sub dominaţia mongolilor, înlesneşte procesul de reunificare a statului, ce se încheie în sec. 14, sub regii Vladislav (VWadislav) I cel Scurt (1306-1333) şi Cazimir III cel Mare (1333-1370). în 1364 este fondată Universitatea din Cracovia, a doua universitate ca vechime a Europei Centrale după cea de la Praga. în timpul persecuţiei evreilor din Germania, din anii marii ciume, Cazimir III le acordă acestora azil pe terit. polonez (1348). înţelegerea de la Krewo (1385) pune bazele uniunii polono-lituaniene, care va dura până la ultima împărţire a statului polonez, în 1795. Jadwiga, moştenitoarea tronului P., se căsătoreşte cu Jogaila, marele duce al Lituaniei, care, sub numele de Vladislav II, devine în 1386 rege al P. şi întemeiază dinastia Jagietto. în cadrul noului stat, ce se va întinde de la Marea Baltică la Marea Neagră, elementul polon va ocupa o poziţie dominantă, accentuată în timp. Unirea P. şi Lituaniei sub acelaşi sceptru permite, în bătălia de la Grunwald (1410), îngenuncherea Ordinului Teutonic, care recunoaşte, prin Tratatul de la Torun (1466), suzeranitatea Regatului polon. Legăturile personale dintre P. şi Marele Ducat al Lituaniei sunt transformate, prin Uniunea de la Lublin (1569), într-o uniune reală, care facilitează o politică expansionistă în răsărit. Marii magnaţi ai regatului, reuniţi într-un Seim, deposedează în 1505 autoritatea regală de atribuţiile legislative şi impun, după stingerea dinastiei Jagietfo (1572), dreptul de a alege suveranul, ceea ce transformă statul polonez într-o republică nobiliară („Rzeczpospolita Polska"), deschizând larg porţile anarhiei. Frecventele războaie din sec. 17-18, purtate împotriva Rusiei, Suediei, Imp. Otoman, slăbirea autorităţii centrale prin Liberum veto al nobililor adâncesc criza economică, socială şi politică a statului, care 425 POLONIA alunecă pe panta unul declin inexorabil, accelerat de imixtiunea puterilor străine în viaţa politică internă. Decăderea tot mai pronunţată a autorităţii poloneze, pe care nici curentele reformiste de la jumătatea sec. 18 nu o mai pot opri, are loc în contextul afirmării ca mari puteri europene a vecinilor săi — Rusia ţarinei Ecaterina II în răsărit, Prusia lui Frederic II cel Mare şi Imp. Habsburgic, condus de Maria Tereza, în apus. în 1772 are loc prima împărţire a P., care pierde 1/4 din terit. încercările de adoptare a unei Constituţii progresiste (3 mai 1791) duc, prin conflictul intern pe care-l declanşează, la a doua împărţire (1793), iar în 1795, după înfrângerea răscoalei naţionale conduse de Tadeusz Kosciuszko, izbucnită în 1794, are loc cea de-a treia împărţire, prin care P. dispare ca stat de pe harta Europei, pentru mai bine de un sec., fiind divizată între Prusia, Austria şi Rusia (care ocupă peste 1/2 din fostul regat). între 1795 şi 1945, statul polonez dispare de trei ori din istorie (1795, 1815, 1939), pentru a renaşte de tot atâtea ori, de fiecare dată între noi frontiere (1807, 1918, 1945). Napoleon creează în 1807 Marele Ducat al Varşoviei. Prin Congresul de la Viena (1814-1815) se constituie Regatul P., inclus în Rusia, Galiţia este atribuită Austriei, iar Marele Ducat al Poznaniei revine Prusiei. Răscoale înăbuşite în sânge jalonează epoca dominaţiei străine (1830-1831, 1846 — la Cracovia, 1863-1864). în cursul Primului Război Mondial, Puterile Centrale proclamă, la 5 nov. 1916, un regat polonez sub protecţia lor. P. îşi proclamă, la 11 nov. 1918, la Lublin, independenţa de stat, Jozef Pitsudski fiind desemnat conducător al ţării. Un conflict militar opune, în anii 1919-1921, P. Rusiei Sovietice, încheiat prin Tratatul de Pace de la Riga, în baza căruia părţile apusene ale Belarusului şi Ucrainei treceau la P. Instabilitatea internă îl determină pe J. PHsudski, care abandonase puterea în 1922, să revină la conducerea ţării în 1926, instaurând un regim autoritar, intrat în istorie sub numele de „Sanacja", pe care-l patronează până la moartea sa (1935). Situată între Germania lui Hitler şi Rusia lui Stalin, P. este împărţită, prin protocolul adiţional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), între aceste două ţări, situaţie aplicată în plan practic în cursul lunii sept. 1939, după atacul declanşat de Germania la 1 sept. 1939, atac care dezlănţuie totodată şi cel de-al Doilea Război Mondial. Guvernul polonez din exil (Londra) regrupează, în 1942, rezistenţa armată antigermană în Armia Krajowa (Armata Ţării), iar comuniştii organizează, în acelaşi an, Gwardia Ludowa (Garda Populară). Eroica insurecţie a Varşoviei este reprimată cu cruzime (1 aug.-2 oct. 1944), fără ca armatele sovietice ajunse în vecinătate să intervină. P. pierde, în anii 1939-1945, peste 5 mii. loc. (aproape 20% din populaţie) în lagărele de exterminare naziste şi sovietice. în teritoriile ocupate de trupele sovietice, comuniştii organizează, la 31 dec. 1944, „primul guvern democrat-popular“. Din guvernul de uniune naţională constituit la 28 iun. 1945, dominat din prima clipă de comunişti, elementele „burgheze" sunt eliminate rapid şi P. cunoaşte, asemenea celorlalte state est-europene intrate în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, toate etapele construcţiei societăţii socialiste. Conferinţa de la Potsdam (iul.-aug. 1945) stabileşte noile graniţe ale P., atât cele răsăritene, cât şi cele apusene, existente la 1 sept. 1939, fiind deplasate spre apus cu 100 km. P. Orientală, ocupată la 17 sept. 1939, rămâne în stăpânirea U.R.S.S., iar frontiera apuseană este stabilită pe linia Oder-Neisse, Prusia Orientală şi Silezia revenind P. Acordurile dintre puterile învingătoare (1945) stipulează ample transferuri de populaţie, deplasarea etnicilor germani care locuiau la est de linia Oder-Neisse (spre apus) şi transferarea polonezilor care trăiau la răsărit de linia Curzon (noua frontieră cu U.R.S.S.) spre vest. Astfel, între 1945 şi 1947, c. 5 mii. de germani părăsesc P., care primeşte din răsărit 2 mii. de polonezi. Tratatul germano-polon din 7 dec. 1970 recunoaşte noua realitate şi normalizează relaţiile P. cu R.F. Germania. Revolte populare împotriva regimului comunist au loc în 1956, 1970 şi 1980. Acţiunile greviste din vara anului 1980, de la şantierele navale din Gdansk, duc la crearea sindicatului independent Solidaritatea (Solidarnosc), sub conducerea lui Lech Walesa, recunoscut, la 30 aug. 1980, şi de către autorităţi. în faţa amplorii mişcărilor populare şi sub presiunea U.R.S.S., conducerea poloneză instituie, la 13 dec. 1981, starea de asediu (până în iul. 1983), interzice mişcarea sindicală (1981-1989) şi grupările de opoziţie, internând pe principalii lideri ai acesteia. Eşecul măsurilor din anii ’80, vizând redresarea economică şi politică, adânceşte criza în care se zbate societatea poloneză. îndelungatele „convorbiri de la masa rotundă", dintre guvern şi reprezentanţii opoziţiei, se încheie la 5 apr. 1989 cu un compromis, care prevede crearea unei a doua camere a Parlamentului (Senatul), instituirea postului de preşedinte al republicii şi organizarea de alegeri libere. în alegerile din iun. 1989 pentru Dietă, primele alegeri libere ţinute după 1947 într-un stat comunist, sindicatul Solidaritatea câştigă cvasitotalitatea locurilor disponibile. Astfel, la 19 aug. 1989, Tadeusz Mazowiecki, membru al conducerii Solidarităţii, devine prim-min. al P., iniţiind un amplu program de reforme radicale. Este pentru prima dată după 1948 când, într-un stat est-euro-pean, un necomunist devine şef al guvernului. La 29 dec. 1989, Parlamentul votează o serie de amendamente la Constituţie, abolind prevederile privind rolul conducător al partidului comunist (care se destramă în anul următor) şi restabilind numele oficial al ţării — Republica Polonia. Agenţia T.A.S.S. recunoaşte, într-un comunicat din 13 apr. 1990, responsabilitatea U.R.S.S. în masacrarea ofiţerilor polonezi din pădurea de la Katyn. P. postcomunistă cunoaşte o relativă instabilitate politică şi o radicală reformă economică, care a introdus ferm mecanismul economiei de piaţă, creşterea venitului naţional în 1996 cifrându-se la 6,4%. Personalitatea politică de prim-plan rămâne preşedintele Lech Wa+esa (1990-1995), fostul lider sindical, laureat al Premiului Nobel pentru pace (1993), primul şef de stat polonez care vizitează Germania (mart. 1992). Tratatul germano-polonez din 14 nov. 1990, semnat după reunificarea Germaniei, confirmă frontiera apuseană a P., iar cele încheiate cu Ucraina şi Belarus (1992), pe cea răsăriteană. în 1993 sunt retrase toate trupele ruse staţionate încă pe terit. polonez. Alegerile parlamentare din 1991 permit reprezentarea unui număr de 29 de partide politice în Parlament, iar cele din 1993 formarea unor guverne de stânga, dominate de foştii comunişti, care „coabitează" cu un preşedinte de dreapta. în cel de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale, din 19 nov. 1995, L. Watesa, sprijinit de Biserica catolică, este învins de Aleksandr Kwasniewski, liderul Alianţei Stângii Democrate. Alegerile parlamentare din 21 sept. 1997, pierdute de stânga, duc la „coabitarea" unui preşedinte de stânga cu un guvern de coaliţie de centru-dreapta, constituit la 31 oct. 1997 de către Jerzy Buzek, cabinet zguduit de repetate crize între POLONIC 426 partenerii de guvernare. în 1997, P., membru asociat al U.E., face parte din grupul celor 3 state central-europene (alături de Ungaria şi Cehia) care încep tratativele de aderare la N.A.T.O. La capătul a 8 ani de dezbateri, la 25 mai 1997, este adoptată, în urma unui referendum, o nouă Constituţie a P. La 1 ian. 1999 intră în vigoare o nouă reformă administrativă, prin care cele 49 de voievodate (înfiinţate în 1975) sunt înlocuite cu 16 mari voievodate, după modelul landurilor germane. Fiecare dintre acestea dispune de câte un parlament local, cu largi atribuţii în domeniul social, al sănătăţii şi educaţiei, precum şi al administraţiei locale. Alături de cele 16 voievodate, există 308 districte rurale şi 65 de oraşe cu statut de district urban. Reforma vizează astfel descentralizarea administrativă, cât şi extinderea autonomiei locale. La 12 mart. 1999 P. devine/ alături de Cehia şi Ungaria, stat membru N.A.T.O. Alexandr Kwasniewski este reales, la 8 oct. 2000, din primul tur de scrutin, pentru un nou mandat prezidenţial de 5 ani. Alegerile legislative din 23 sept. 2001 sunt câştigate de Alianţa Stângii Democrate, de opoziţie, condusă de Leszek Miller, care obţine 216 din cele 460 de mandate ale noului Seim. Republică parlamentară în care puterea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat şi Seim), iar cea executivă de un Consiliu de Miniştri numit de preşedinte. POLONjC (< ucr.) s. n. Lingură mare, adâncă, cu care se serveşte supa sau ciorba. ♦ Lingură mare, găurită, cu care se separă, la stână, urda de zer. POLONIU (< fr. {i}; {s} n. pr. Polonia) s. n. Element chimic radioactiv, metal alb-argintiu (Po; nr. at. 84, m. at. 210), obţinut în procesul de dezintegrare radioactivă a uraniului. Cel mai stabil izotop al său P. 210 are perioada de înjumătăţire de 138,3 zile; el este o sursă de radiaţii a. în amestec cu beriliul p. serveşte ca sursă de neutroni în cercetările de laborator. A fost descoperit de Pierre şi Mărie Curie în 1898. POLOTSK v. Polatsk. POLOVRAGI 1. Peşteră în Carpaţii Meridionali, în SV m-ţilor Căpăţânii, la 670 m alt., la ieşirea Olteţului din chei, în amonte de com. Polovragi. Lungime a galeriilor: 9 100 m. Numerose stalactite şi stalagamite. Obiectiv turistic; cunoscută şi sub numele de Peştera lui Pahomie. 2. Com. în jud. Gorj, situată în depresiunea omonimă din Subcarpaţii Vâlcii, la poalele SV ale M-ţilor Căpăţânii, pe cursurile superioare ale râurilor Olteţ şi Tărâia; 3 022 loc. (2003). Zăcăminte de grafit. Centru etnografic şi folcloric. Arborete de castan comestibil (din care 10 ha ocrotite ca rezervaţie naturală). Localitate cu potenţial climateric, cu topoclimat de adăpost, cu aer curat, lipsit de praf şi alergeni. în perimetrul satului P. au fost descoperite vestigiile unei cetăţi dacice de tip dava (sec. 2-1 î.Hr.), cu două niveluri de locuire, cuprinzând un turn de pază şi resturi de tambururi din piatră provenite de la un sanctuar. De aici au fost recuperate unelte şi arme din fier, ceramică dacică cenuşie, monede, o placă din bronz cu imaginea Cavalerilor danubieni. în satul P. se află o mănăstire de maici, ctitorie din anii 1504-1505 a fraţilor Radul (comis) şi Pătru (spătar). Biserica mănăstirii, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (atestată documentar la 6 iul. 1648, într-un hrisov emis de Matei Basarab), a fost rezidită în anii 1643-1647 (pe locul bisericii de lemn) prin strădania boierului Danciul Barbu Pârâianu (ambasador al lui Matei Basarab la Istanbul) şi restaurată în anii 1690-1693 prin grija lui Constantin Brâncoveanu. Biserica păstrează picturi Placă de bronz cu imaginea Cavalerilor danubieni Polovragi Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului murale interioare executate în stil brâncovenesc (1702-1703, sfinţite la 11 sept. 1703) de zugravii Constantinos, Andrei, Gheorghe, Istrate şi Hrănite. Dintre picturi se remarcă reprezentarea muntelui Athos, unică în pictura românească veche, precum şi tablourile votive din pronaos care îi înfăţişează pe domnul Constantin Brâncoveanu cu soţia şi pe mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti. Biserica bolniţei, cu hramul Sf. Nicolae, zidită în stil bizantin (1731-1732), păstrează picturi murale interioare din 1738. Bibliotecă cu peste 3 000 de volume, între care unele cărţi rare („îndreptarea legii", 1652, „Evangheliarul de la Bucureşti", 1682, „Apostolul", 1683 ş.a.) şi unele manuscrise de muzică psaltică („Evloghionul" de Anton Pann, 1846, „Anastasimatarul" lui Ghe-rontie, 1863 ş.a.). Colecţie de icoane pe sticlă şi pe lemn din sec. 18-19. POL POT (pe numele adevărat Saloth Sar) (1925-1998), om politic cambodgian. Secretar general al Partidului Comunist Khmer (din 1962), a fost liderul mişcării khmerilor roşii. Prim-min. al Kampuchiei Democrate (1976-1979); a instaurat un regim totalitar şi a condus operaţiunile militare în timpul războiului civil (1970-1975), fiind principalul responsabil pentru atrocităţile comise împotriva cambodgienilor (peste 2 mii. de victime). După invadarea ţării de către vietnamezi (ian. 1979), a continuat să dirijeze forţele armate ale khmerilor roşii, retrăgându-se spre graniţa cambodgiană-thailandeză şi ducând un război de gherilă împotriva autorităţilor (până în 1985). POLTAVA, oraş în partea cen-tral-estică a Ucrainei, pe dr. râului Vorskla, la 137 km VSV de Harkov; 318 mii loc. (2001). Nod feroviar. Aeroport. Ind. constr. mecanice (auto-agregate, electromotoare), a pielăriei şi încălţămintei, mat. de constr., textilă, a confecţiilor, a lemnului, chimică şi alim. (conserve, morărit). Piaţă agricolă. Vestigii arheologice din sec. 8—9; menţionat documentar în 1174; distrus de tătari în sec. 13 şi preluat de la aceştia de lituanieni în sec. 14; a fost centrul regimentului căzăcesc în sec. 17. Aici a avut loc, în 27 iun./8 iul. 1709, o bătălie hotărâtoare în timpul Războiului Nordului (1700-1721), încheiată cu victoria armatelor ruseşti, ale lui Petru cel Mare, împotriva lui Carol XII; înfrângerea suedezilor a marcat sfârşitul statutului lor de mare putere şi a însemnat începutul supremaţiei Rusiei în E Europei. 427 POMBAL POLTjNIC (< rus.) s. m. Monedă rusească de argint care a circulat şi pe teritoriul actual al României în sec. 18-19. POLTORAŢK v. Aşhabad. POLTRQN, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. (Livr.; şi subst.) (Om) fricos; laş; lipsit de simţul onoarei. POLTRONERIE (< fr.) s. f. (Livr.) Comportare, atitudine, faptă de poltron; frică, lipsă de curaj, laşitate. POLTURAC (< pol.) s. m. Denumire generică dată unor monede străine (ex. p. austrieci, p. polonezi) care au circulat şi pe teritoriul actual al României în sec. 17-18. POLUA (< fr.) vb. I tranz. A infecta, a vicia aerul, apele, mediul înconjurător; fig. a profana. POLUANT (< fr.) s. m. Substanţă produsă şi eliberată în mediu ca rezultat al activităţii antropice, cu efecte dăunătoare asupra organismelor vii. P. pot fi artificiali (pesticide) sau naturali (dejecţii animale). POLUARE (< polua) s. f. Complex de fenomene care au schimbat sau tind să schimbe mediul ambiant în detrimentul echilibrului ecologic natural; acestea afectează atmosfera (cu particule, gaze etc.), apele de suprafaţă ori subterane, mările şi oceanele, solul, vegetaţia, lumea animală şi colectivităţile umane. Se disting următoarele categorii: p. fizică (incluzând p. fonică şi p. radioactivă), p. chimică (produsă de diverse substanţe eliberate în mediu sub formă gazoasă, lichidă sau de particule solide), p. biologică (cu germeni patogeni, substanţe organice putrescibile etc.). Principalele surse de emisie a poluanţilor sunt industria extractivă, energetică, prelucrătoare (îndeosebi metalurgia, industria chimică, unele ramuri ale industriei alimentare, a celulozei şi hârtiei, de pielărie), transporturile, agricultura modernă, puternic chimizată, marile complexe zootehnice, aglomerările urbane (ape uzate, reziduuri menajere şi stradale, germeni patogeni etc.), experimentele nucleare, accidentele ecologice. <0* P. termică = creşterea peste normal a temperaturii apelor, îndeosebi datorită evacuării în reţeaua hidrografică a apelor de răcire de la centralele termoelectrice şi atomo-electrice sau a apelor folosite în procesul tehnologic în diverse ramuri industriale. Poate declanşa diverse dezechilibre în biocenozele acvatice, Avers mergând până la moartea peştilor şi a altor organisme acvatice atunci când şi temperatura mediului exterior este ridicată. P. fonică (sonoră) = creşterea intensităţii şi cantităţii de vibraţii sonore din mediul ambiant (datorită unor activităţi industriale, de transport, lucrări pe diverse şantiere etc.), care crează disconfort şi poate avea chiar efecte negative asupra sănătăţii oamenilor. POLUŞCĂ (< rus.) s. f. Monedă rusească de aramă care a circulat şi pe teritoriul actual al României în sec. 19. POLUŢIE (< fr.; {s> lat. pollutio „pată") s. f. Scurgere spontană a lichidului seminal la bărbaţi în timpul nopţii. P6LYA [po:j0] Jen6 (1876-1945), chirurg ungur. Cercetări asupra chirurgiei stomacului. A iniţiat operaţia cunoscută sub numele Reichel-Polya. POLYPOL (< germ., engl., fr.) s. n. (EC.) Formă de piaţă cu concurenţă imperfectă în care vânzătorii şi cumpărătorii sunt mulţi şi de putere mică. Se întâlneşte în sfera serviciilor şi în unele ramuri industriale (ex. alimentară, încălţăminte, îmbrăcăminte etc.). POLZUNOV, Ivan Ivanovici (1728-1766), inginer rus. A proiectat un model original de maşină cu abur, înzestrată cu un regulator automat al apei din cazan (1763), experimentat în 1766. POM (lat. pomus) s. m. Nume generic folosit de obicei pentru plante arborescente al căror produs principal îl constituie fructele comestibile (ex. mărul, părul, prunul etc.); copac, arbore. (în concepţia religiei creştine) Pomul vieţii (sau al raiului, cunoştinţei binelui şi răului) = măr din mijlocul raiului, ale cărui fructe simbolizează izvorul cunoaşterii; au fost interzise lui Adam şi Evei. P. de Crăciun v. Crăciun. POMACEE (< fr.; {s} lat. pomum „fruct") s. f. pl. Denumire dată sub- familiei Pomoideae din familia roza-ceelor, care cuprinde genurile de arbori şi arbuşti la care carpelele sunt concrescute cu receptaculul florii, la maturitate formând un fruct fals, poama (ex. mărul, părul, gutuiul, scoruşul, pădu-celul). POMADĂ (< fr.) s. f. 1. Preparat cosmetic parfumat, obţinut din substanţe grase, folosit pentru îngrijirea părului şi a pielii. 2. Preparat farmaceutic de consistenţă onctuoasă, compus dintr-un corp gras (vaselină, lanolină etc.) în care sunt încorporate principii medicamentoase uniform dispersate, pentru tratarea diferitelor afecţiuni ale pielii. POMANĂ (< sl.) s. f. 1. Praznic care se face după înmormântare sau după parastas, când se dăruiesc şi diverse obiecte care au aparţinut decedatului; concr. ceea ce se dăruieşte în amintirea morţilor. 2. (La creştini) Dar făcut pentru iertarea păcatelor şi pentru mântuirea sufletului; milostenie, binefacere. ^ Loc. De pomană = a) dăruit pentru mântuirea sufletului sau în amintirea morţilor; b) gratis, fără plată, în dar; p. ext. foarte ieftin; c) fără temei, fără rost; zadarnic. 3. Ocazie rară, neaşteptată, chilipir. POMĂDA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) da, a (se) unge cu pomadă. POMĂRIT (< pom) s. n. Pomicultură (2). POMÂRLA, com. în jud. Botoşani, situată pe cursul superior al Jijiei, la graniţa cu Ucraina; 2 973 loc. (2003). Parc dendrologic. în satul P. se află biserica Duminica Tuturor Sfinţilor (1810-1813, renovată în 1849 şi 1887-1891). POMBAL, Sebastiăo Josâ de Car-valho e Mello, marchiz de (1699-1782), om politic portughez. Ministru al regelui Revers Poluşcă POMBO 428 Jose I, a fost conducătorul de fapt al Portugaliei între 1756 şi 1777. Guvernând în spiritul absolutismului luminat, a limitat activitatea Inchiziţiei, a desfiinţat unele privilegii ale marii nobilimi şi a abolit sclavia (1773). Rol important în dezvoltarea comerţului şi industriei, a modernizării învăţământul şi reconstruirii Lisabonei după cutremurul din 1755. POMBO, Rafael (1833-1912), poet columbian. Autor de poezie romantică, filozofică („Ora tenebrelor") şi satirică („Povestiri morale"). POMELNIC (< sl.) s. n. 1. Listă cu numele persoanelor, în viaţă sau decedate, pe care le pomeneşte preotul la slujbe şi în rugăciuni. în trecut, p. erau scrise pe pergament, pe panouri de lemn ornamentate sau pe pereţii lăca-şelor de cult. Cel mai important p. cunoscut în România este cel al Mănăstirii Bistriţa din Moldova, scris în timpul lui Ştefan cel Mare pe pergament, care face o prezentare a domnilor, de la Bogdan până la Petru Voievod, sub forma unei genealogii. 2. (Ir.) înşiruire lungă şi plictisitoare de vorbe, de nume etc. POMENEALĂ (< pomeni) s. f. Nici pomeneală de... (sau să...) = nici vorbă (despre una ca asta); nici urmă; cu nici un chip. POMENj (< sl.) vb. IV 1. Intranz. şi tranz. A aminti în treacăt despre ceva sau cineva, a aduce în discuţie. ♦ Refl. impers. A se menţiona fapte a căror amintire se transmite (oral sau în scris) din generaţie în generaţie. 2. Tranz. şi intranz. A ţine minte, a-şi aminti. 3. Tranz. (Mai ales la perfectul compus) A vedea ceva deosebit, a trăi în timpul unui eveniment. ♦ Tranz. A auzi; a întâlni. 4. Refl. A se vedea pe neaşteptate în faţa cuiva sau a ceva care provoacă uimire, surpriză; a-şi da deodată seama că a ajuns într-un loc sau într-o situaţie neaşteptată. ^ Expr. Te pomeneşti că... = poate că..., se poate întâmpla să... nu cumva... 5. Tranz. A rosti numele cuiva în cadrul ritualului creştin, considerând că astfel se atrage harul divinităţii asupra lui. POMENjRE (< pomeni) s. f. 1. Acţiunea de a (se) pomeni; amintire. 2. Ceremonie în cadrul căreia se comemorează amintirea unei persoane sau a unui eveniment; slujbă religioasă sau rugăciune făcută pentru morţi. <0> Veşnica p. = cântare bisericească care încheie slujba de înmormântare sau parastasul. POMERANIA 1. Regiune istorică în NV Europei Centrale, la M. Baltică, între Oder şi Vistula. Disputată de germani şi poloni. Locuită de triburi germanice, care s-au suprapus (sec. 6) peste populaţiile slave, a fost din sec. 12 anexată pe rând de Prusia, Suedia, Danemarca, Polonia. Prin Pacea Westfalică (1648), P. occidentală a revenit Suediei, care a cedat-o (1814), în schimbul Norvegiei, Danemarcii care, la rândul ei, a făcut un schimb cu Prusia, primind Lauenburg. După al Doilea Război Mondial, partea de V a fost inclusă la Republica Democrată Germană până în 1990 când a avut loc unificarea Germaniei. Cealaltă parte a revenit Poloniei. 2. Golful Pomeraniei, golf cu deschidere largă, cuprins între extremitatea vestică a litoralului polonez şi extremitatea estică a litoralului german al M. Baltice, mărginit la V de ins. Rugen. POMEŢI (< fr.) s. m. pl. Partea proeminentă, osoasă a obrajilor; umerii obrajilor. POMEZEU, com. în jud. Bihor, situată în depr. Beiuş, pe râul Holod; 3 384 loc. (2003). Satul P. apare menţionat documentar în 1492. Bisericile de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 17, cu modificări din 1889) şi Sf. Nicolae (1730, pictată în 1867), în satele Câmpani de Pomezeu şi Vălani de Pomezeu. POMI, com. în jud. Satu Mare, situată pe stg. văii Someşului, în zona de contact a C. Someşului cu dealurile Codrului; 2175 loc. (2003). Expl. lemnului. Satul P. este atestat documentar în 1407. în satul Acina, menţionat documentar în 1394, se află biserica Sf. Dumitru (1862), iar în satul Borleşti, atestat documentar în 1585, biserica ortodoxă Sf. Vasile cel Mare (1847) şi biserica romano-catolică Sf. Arhanghel Mihail (1800). Poieni naturale cu lalele pestriţe şi cu narcise, în satul Borleşti. POMICOL, -Ă (< pom) adj. Care aparţine pomiculturii, referitor la pomicultură, de pomicultură. ♦ Specializat în pomicultură, care lucrează în pomicultură. POMICULTQR (< fr.; {s} lat. pomum „fruct" + cultor „cultivator") s. m. Specialist care se ocupă de cultivarea şi îngrijirea pomilor. POMICULTURĂ (< fr.) s. f. 1. Ramură a ştiinţelor agricole care studiază biologia şi agrotehnica pomilor şi arbuştilor fructiferi, ameliorarea lor şi caracteristicile diferitelor soiuri. 2. Sector al producţiei agricole care cuprinde cul- tura pomilor şi a arbuştilor fructiferi; pomărit. POMINĂ (< pomeni) s. f. Amintire; p. ext. veste, faimă, renume. ^ Loc. De pomină = despre care se duce vestea, renumit; extraordinar, grozav. Expr. A se face (sau a ajunge) de pomină = a se face de râs, a se compromite. POMODORO 1. Amaldo P. (n. 1926), sculptor italian. Lucrări în bronz, având volume simple sau monumentale (coloane, sfere, cuburi, discuri), cu danteluri şi tăieturi („Coloana călătorului", „Marele omagiu adus civilizaţiei tehnologice", „Discul", „Sferă mare"). 2. Gid P. (n. 1930), sculptor italian. Frate cu P.(1). Lucrări în marmură, bronz sau materiale plastice în care tradiţia este profund asimilată („Loc de măsurat", „Matrice III", „Piatra astronautului"). POMOLQG (< fr.) s. m. Specialist în pomologie. POMOLOGjE (< fr. {i>; {s} lat. pomum „fruct" + gr. logos „studiu") s. f. Disciplină ştiinţifică din cadrul pomiculturii care se ocupă cu studiul morfologic al speciilor şi al soiurilor de pomi fructiferi, precum şi cu originea soiurilor, cu însuşirile şi cu comportarea lor faţă de climă şi de sol. POMONA (în mitologia romană), zeiţa fructelor şi a livezilor. Era onorată în cadrul sărbătorii coacerii fructelor, Pomonalia. POMONA sau MAINLAND, insulă britanică în Marea Nordului, în partea centrală a arh. Orkney, la NNE de coasta Scoţiei; 492 km2. Prezintă un ţărm neregulat, sinuos, cu multe gol-fuleţe, şi un relief uşor vălurit cu alt. max. de 269 m (Ward Hill). Numeroase lacuri. Oraşe pr.: Kirkwall, Strom-ness. POMONA, oraş în SV S.U.A. (California), în valea Pomona, la poalele culmii muntoase San Gabriel, la SE de Los Angeles, a cărui suburbie rezidenţială şi comercială este; 149,5 mii loc. (2000). Componente navale şi aero-spaţiale, mat. de construcţie şi hârtie. Colegiul politehnic California (1956). Muzeul Adobe de Palomares (construit în 1837). Fundat în 1875, devine oraş în 1888. POMPA (< fr.) vb. I tranz. A deplasa un fluid cu ajutorul unei pompe. POMPADOUR [popadu:r], Jeanne-Antoinette POISSON, marchiză de (1721-1764), favorita regelui Franţei Ludovic XV, între 1745 şi 1759. Frumoasă, cultă, inteligentă, a avut o mare 429 POMPEII Marchiza de Pompadour influenţă la Curte, sprijinind dezvoltarea artelor şi personalităţile culturale ale epocii (printre care Marmontel, Montesquieu, Rousseau, Voltaire, Diderot). A contribuit la fondarea Şcolii Militare (1751) şi a Manufacturii din Sevres (1756). — Stil stil în artele decorative (mai ales în mobilier şi în decoraţii interioare) care face trecerea de la stilul Ludovic XV, cu linii curbe, la stilul Ludovic XVI, cu linii drepte. POMPAJ (< fr.) s. n. Acţiunea de a pompa. ♦ (TEHN.) Fenomen negativ care apare în funcţionarea compresoa-relor cu rotor, când debitul scade sub valoarea critică şi care provoacă întreruperea debitării fluidului, trepidaţii etc. <0> P. de adâncime = metodă de extracţie a ţiţeiului din sonde cu ajutorul unor pompe speciale, introduse în partea de jos a găurii de sondă, sub nivelul lichidului. (FIZ.) P. optic = excitare a atomilor sau a ionilor activi ai unui laser, care are drept rezultat ridicarea acestora pe un anumit nivel energetic metastabil, superior; se realizează prin iluminarea intensă din exterior cu radiaţii de o anumită lungime de undă sau prin producerea unei descărcări electrice în chiar mediul activ. POMPĂ' (< fr.; cuv. olandez) s. f. Maşină de forţă generatoare sau aparat care serveşte la deplasarea sau/şi comprimarea unui fluid. După natura fluidului se deosebesc p. hidraulice şi p. pneumatice. P. hidraulice deplasează lichidele prin aspiraţie, în general, de la un nivel inferior şi le refulează la un nivel superior. Ele pot fi cu piston, cu rotor, cu membrană, cu palete etc. P. pneumatice deplasează gazele sau/şi le comprimă într-un spaţiu închis (compresor) sau le aspiră dintr-un spaţiu închis (ex. p. de vid). ^ P. de adâncime = a) p. cu unul sau mai multe rotoare folosită la pomparea apei din puţuri adânci (ex. p. submersibilă care se introduce sub pânza de apă); b) p. cu piston introdusă în gaura de sondă sub nivelul lichidului, folosită la pomparea ţiţeiului (când presiunea stratului este insuficientă pentru a asigura ridicarea ţiţeiului la suprafaţă). P. de injecţie = p. cu piston folosită la motoarele cu ardere internă (în special la motoarele Diesel), pentru introducerea sub presiune a combustibilului în cilindrii motorului. P. de i. folosite la automobilele moderne realizează presiuni de peste 2 000 atm. (2 x 108 Pascali) şi, comandate de un calculator, efectuează până la 5 injecţii la fiecare cursă a pistonului. P. de vid = p. destinată producerii, într-un spaţiu închis, a unei presiuni inferioare presiunii atmosferice. Pot fi p. mecanice (cu rotor, cu palete etc.) sau p. de difuzie (bazate pe difuzia într-o vană de vapori a moleculelor gazului din recipientul vidat), p. cu getter, care pot realiza presiuni de până la 10'10 mm Hg (1,3332 x 10'8 Pascali) etc. POMPĂ2 (< fr., lat.; {s} gr. pompe „cortegiu, alai“) s. f. Suită sărbătorească, cortegiu, alai; p. ext. lux, fast, strălucire. ^ Pompe funebre = serviciu, întreprindere care se ocupă cu pregătirea şi ceremonialul înmormântărilor. POMPEI (Cnaeus Pompeius Magnus) (106-48 Î.Hr.), om politic şi general roman. Partizan al lui Sylla, a luptat împotriva lui Sertorius în Spania (76- 71 î.Hr.). A luptat împotriva piraţilor din E M. Mediterane (67 î.Hr.). în 66 î.Hr. a fost numit comandant al armatei romane din Orient în războiul împotriva lui Mitridate VI regele Pontului; îl învinge pe acesta (63 î.Hr.), apoi şi pe Tigran II cel Mare al Armeniei. A încheiat, împreună cu Cezar şi Crassus, Cnaeus Pompeius Magnus primul triumvirat (60 Î.Hr.). Rivalitatea pentru putere dintre el şi Cezar a dezlănţuit războiul civil, în timpul căruia P. a fost înfrânt la Pharsalos (48 î.Hr.). A avut legături diplomatice cu Burebista, care i-a promis ajutor militar. Ucis din ordinul lui Ptolemeu XIII, în Egipt, unde se refugiase. POMPEII, oraş în S Italiei, situat la poalele vulcanului Vezuviu, în conurbaţia Napoli; 26,2 mii loc. (2000). Ind. textilă, poligrafică, alim. Turism. Fundat (sec. 6 Î.Hr.) de osci, locuit de samniţi (sec. 5 Î.Hr.); a suferit mari stricăciuni în cutremurul din 63 d.Hr. A fost acoperit de lavă şi cenuşă vulcanică în timpul erupţiei Vezuviului la 24 aug. 79, o dată cu oraşele Herculaneum şi Stabiae. Ca urmare a săpăturilor arheologice iniţiate în 1748, P. este cel mai bine cunoscut oraş al Antichităţii. Monumente: templele din forum, basilica, piaţa acoperită, amfiteatrul, termele. Multe dintre edificii erau decorate cu picturi (Casa vieţii, Casa poetului tragic, Villa misterelor) sau cu mozaicuri (Casa faunului). Aria arheologică face parte (din 1997) din patrimoniul cultural universal. Stradă din Pompeii POMPEIU 430 Dimitrie Pompeiu POMPEIU, Dimitrie (1873-1954, n. Broscăuţi, jud. Botoşani), matematician român. Acad. (1934), prof. univ. la laşi, Cluj, Bucureşti. A ţinut prelegeri la Sorbona şi la Univ. din Poitiers. Director al Institutului de Matematică al Acad. (1949-1954). Contribuţii !a%te,oria funcţiilor şi a calculului funcţional („Asupra continuităţii funcţiilor de o variabilă complexă"). A definit funcţii care îi poartă numele, precum şi noţiunile de „derivată areolară" şi „distanţă între două mulţimi închise". Autor al unei teoreme din geometria elementară. POMPIDOU [popidu], Georges (1911— 1974), om politic francez. Lider al partidului Uniunea Democraţilor pentru Republică (U.D.R.). Colaborator apropiat şi continuator al politicii interne şi internaţionale promovate de generalul de Gaulle. Prim-min. (1962-1968) şi preşedinte (1969-1974) al Franţei. Pasionat de arta modernă, a pus bazele, la Paris, unui centru de artă şi cultură care îi poartă numele. Autorul unei antologii de poezie franceză. POMPIER (< fr.) s. m. (La pl.) Trupe militare sau formaţii civile, instruite şi dotate cu utilaje speciale pentru stingerea incendiilor; (la sg.) persoană care Georges Pompidou face parte din trupele sau formaţiile de mai sus. POMPIERISTIC, -Ă (< pompier) adj. Care aparţine pompierilor; p. ext. rapid, în mare grabă; improvizat. ♦ Fig. (Despre stil, vorbire) Bombastic, emfatic. POMPQN (< fr.) s. n. Ciucure sau moţ de panglici, de pene etc. folosite ca ornament. ♦ Mic obiect din lână ornamentat, de formă sferică sau mănunchi de pene purtat la chipiul uniformelor de paradă. POMPONAZZI [pomponattsi], Pietro (1462-1525), filozof italian. Prof. la univ. din Padova, Ferrara şi Bologna. Reprezentant al aristotelismului renascentist. A susţinut că nemurirea sufletului, deşi acceptată prin credinţă, nu poate fi demonstrată, potrivit raţiunii naturale şi principiilor aristotelice („Despre nemurirea sufletului"). Alte lucrări: „Despre incantaţii", „Despre destin". POMPONIU, Constantin (1887-1945, n. satul Galiciuica, jud. Dolj), arhitect român. Construcţii în stil neoromânesc (Catedrala Unirii din Cluj, Mausoleul de la Mărăşeşti, grupul de locuinţe ieftine din str. Dorobanţi, Bucureşti). POMPONIUS, Sextus (sec. 2), jurisconsult roman. Autor al unei sinteze a dreptului civil (Edictum perpetuum) şi al unei istorii a dreptului roman până în timpul său; fragmente din lucrările sale au fost cuprinse în „Digeste". POMPQS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Cu pompă2; fastuos, luxos, măreţ. ♦ (Despre stil, expresii etc.) încărcat; pretenţios, căutat, afectat. POMUŢ, Gheorghe (1818-1882, n. sat Giula, jud. Cluj), general român. Participant activ la Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania. Stabilit în S.U.A. (1849), în statul lowa. Angajat ca voluntar în armata statelor aboliţioniste din Nord, cu gradul de căpitan, a participat la Războiul de Secesiune, remarcându-se în luptele de la Shiloh, Corinth, Atlanta, Vicksburg şi Savannah. Consul general al S.U.A. la Sankt-Petersburg. PONAPE v. Pohnpei. PONCE (< fr.) adj. invar. Piatră ~ v. piatră. PONCE [ponse], oraş în partea de S a ins. Puerto Rico, la 225 km SV de San Juan; 155 mii loc. (2000). Port. Aeroport. Ind. de prelucr. şi chimizare a petrolului, electrotehnică, a cimentului, hârtiei, încălţămintei, de prelucr. a tutunului şi lemnului, textilă şi alim. (rom, zahăr). Export de zahăr. Univer- Pietro Pomponazzi sitate (1948). Fundat de spanioli în 1670 sau 1680, cu numele Nuestra Senora de Guadalupe de Ponce, ridicat la rang de oraş în 1692, apoi de villa în 1848 şi djn nou oraş în 1877. PONCE DE LE6N, Juan (c. 1460-1521), explorator spaniol. L-a însoţit (1493) pe Cristofor Columb în a doua călătorie în America. A explorat ins. Puerto Rico, pe care a colonizat-o (1508-1509), fiind ulterior guvernatorul ei (1509); fondator al unei aşezări aproape de actualul San Juan (1511). A descoperit pen. Florida (1513), pe care a străbătut-o parţial într-o a doua expediţie de colonizare (1521); rănit în timpul unui atac ai indienilor, a murit în Cuba. PONCELET [posle], Jean Victor (1788-1867), matematician şi inginer francez. Prof. de mecanică la Metz şi Paris. Considerat drept creator al geometriei proiective. Contribuţii în domeniul geometriei proiective şi sintetice şi în mecanica aplicată („Tratat despre proprietăţile proiective ale figurilor"). PONCHIELLI, Amilcare (1834-1886), compozitor şi organist italian. Prof. la Conservatorul din Milano, unde îi are elevi pe Puccini şi Mascagni. Opere în care se dovedeşte un precursor al verismului („Gioconda", „Fiul risipitor", „Marion Delorme"); balete, cantate, muzică corală. PONCHO (< sp.) s. n. Piesă de îmbrăcăminte tradiţională, asemănătoare unei pelerine scurte, de formă dreptunghiulară sau circulară, cu o deschizătură pentru cap, purtată de indigenii din America Centrală şi de Sud. Este ţesută din lână, în dungi de culori vii. PONCjF (< fr.) s. n. Idee, judecată banală lipsită de originalitate. ♦ (Livr.) Producţie artistică sau literară banală. PONCIŞ, -Ă (< ponei, reg. „povârnit") adj., adv. I. Adj. 1. Care se uită cruciş; (despre ochi) încrucişat, saşiu. Adj. 431 PONIATOWSKI 2. (Despre terenuri) Foarte înclinat; abrupt, peiziş. II. Adv. 1. De-a curmezişul, pieziş, oblic. 2. Cruciş, chiorâş; fig. cu ciudă, cu duşmănie, cu răutate. 3. în contra, împotrivă. PONDERA (< fr., lat.) vb. I tranz. A modera, a potoli; a echilibra. PONDERABIL, -Ă (< lat., fr.) adj. Care are greutate. ♦ Care poate fi cântărit. PONDERABILITATE (< ponderabil) s. f. Stare a corpurilor la care se manifestă forţa de gravitaţie; însuşire a corpurilor de a fi ponderabile. PONDERAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Referitor la greutate; dFn punctul de vedere al greutăţii. PONDERARE (< fr.) s.f. (STATIST.) Operaţie de calcul a valorilor medii, care constă în înmulţirea ponderii cu valoarea variabilei. PONDERAT, -Ă (< pondera) adj. 1. (Despre oameni) Care manifestă cumpătare, măsură, sobrietate; care este echilibrat în acţiuni, în vorbă, în comportare. ♦ (Despre manifestări, acţiuni ale oamenilor) Cumpătat, echilibrat, măsurat. 2. Media p. a unor numere = numărul obţinut prin împărţirea sumei produselor dintre numere şi ponderile corespunzătoare la suma ponderilor. PONDERATOR, -OARE (< fr., lat.) adj. Care menţine echilibrul între două forţe; care moderează. PONDERAŢIE (< fr., lat.) s. f. Moderaţie, cumpătare; echilibru. PONDERE (< lat.) s. f. 1. (Livr.) Greutate. ♦ Greutate specifică. ♦ Fig. Importanţă deosebită, valoare. 2. (FIZ.) Coeficient care afectează fiecare dintre valorile unei mărimi determinate experimental şi care indică probabilitatea de obţinere a valorii respective. 3. (STATIST.) Numărul unităţilor existente într-o grupă a unei colectivităţi, căruia îi corespunde o valoare a variabilei. <0* P. procentuală = indice care exprimă în procente raportul dintre o componentă Ponei şi întregul din care face parte aceasta (de ex. ponderea populaţiei active în cadrul populaţiei totale a unei localităţi). PONDICHERRY [pondi/erj] 1. Oraş în SE Indiei, centrul ad-tiv al terit. federal cu acelaşi nume, port pe coasta Coromandel; 505,7 mii loc. (2001). Produse textile şi alim. Export de bumbac, orez şi uleiuri vegetale. Fundat (1674) de Frangois Martin a devenit sediul Companiei Indiilor Orientale. Stăpânit de olandezi în anii 1693-1697 şi de englezi în 1761, 1778, 1793, 1803. Posesiune franceză din 1816 până în 1954 când a revenit Indiei. 2. Teritoriu unional (din 1962) în SE Indiei creat prin unirea a patru foste colonii franceze: P., Karikal, Yanam, Mahe; 492 km2; 973,8 mii loc. (2001). Centrul ad-tiv: Pondicherry. Expl. forestiere. Orez, iută, bumbac. Citrice. Creşterea animalelor. PONEGRI (< negru, după sl.) vb. IV tranz. A vorbi pe cineva de rău; a calomnia, a bârfi, a defăima. PONEI (< engl., fr.) s. m. Cal cu greutate corporală mică şi talie redusă (în general sub 1,30 m), cu aspect caracteristic (picioare scurte, abdomen relativ voluminos). Este folosit pentru munci uşoare şi pentru agrement. Există numeroase rase de p., cele mai cunoscute fiind rasa englezească Shetland (originară din insulele omonime) şi p. islandez. PONGIDE (< fr.) s. f. pl. Familie de maimuţe de mari dimensiuni, cu caracteristici evoluate (lipsa cozii, membre anterioare asemănătoare cu mâinile omului), fiind numite şi maimuţe antropoide. în Africa trăiesc gorilele şi cimpanzeii (inclusiv o varietate de curând descoperită: cimpanzeul bonobo), iar în arhipelagul indonezian urangutanul. Unii autori includ în această familie şi gibonii, dar în majoritatea clasificărilor moderne aceştia formează o familie distinctă, hylobatide. PONI, loan (1819-1853, n. laşi), actor şi poet român. Participant la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova. Roluri din dramaturgia românească („laşii în carnaval'1 de V. Alecsandri) şi universală (piese de Shakespeare, Alfieri, Hugo). Versuri de factură meditativă („O vizită la munte11); monologul dramatic „Vechiul ostaş moldovan în războaiele lui Ştefan cel Mare11. Traduceri. PONI 1. Petru P. (1841-1925, n. sat Săcăreşti, jud. laşi), chimist şi mineralog român. Acad. (1879), prof. univ. la laşi. Petru Poni Unul dintre fondatorii şcolii româneşti de chimie. Preşedinte al Acad. Române (1898-1901 şi 1916- 1920). Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (iul.-nov. 1891, 1895-1896, oct.-nov. 1918). Cercetări asupra compoziţiei chimice a mineralelor, asupra compoziţiei chimice a petrolurilor româneşti şi a apelor minerale („Cercetări asupra mineralelor din masivul cristalin de la Broşteni11, „Analiza apelor minerale de la Piatra11, „Fapte pentru a servi la descrierea mineralogică a României11, „Cercetări asupra compoziţiunii chimice a petrolurilor române11); observaţii meteorologice în Moldova. Autorul primelor manuale de fizică şi chimie în limba română şi organizatorul primelor laboratoare de chimie, în scopul cercetării ştiinţifice. A colaborat la înfiinţarea Societăţii române de ştiinţe (1890) şi a fundat Societatea de ştiinţe (1900). 2. Margareta P. (1889-1973, n. laşi), chimistă română. Fiica lui P. (1). Prof. univ. la laşi. Membră fondatoare (1949) a Institutului de Chimie Macromoleculară „Petru Poni11 din laşi. Lucrări ştiinţifice („Tratat de chimie11). PONIATOWSKI, familie de principi polonezi. Mai importanţi: 1. Stanistaw P., rege al Poloniei (1764-1795) sub numele de Stanistaw II August, cu spri- Stanistaw Poniatowski PONIT 432 Jâzef Anton Poniatowski jinul Rusiei şi Prusiei. A dus o politică corespunzătoare intereselor acestora şi a abdicat în urma celei de-a treia împărţiri a Poloniei, retrăgându-se în Rusia unde a rămas până la moarte (1798). 2. J6zef Anton P.,(1763- 1813), general şi diplomat. Frate cu P.(1). Participant la răscoala polonezilor sub conducerea lui Kosciuszko (1794). S-a alăturat armatei franceze (1800). Comandant suprem al armatei Marelui Ducat al Varşoviei, constituit în 1807 de francezi. A participat la războaiele napoleoniene, remarcându-se la Borodino (1812) şi Leipzig (1813). Numit de Napoleon I mareşal al Franţei (1813). PONIT (< {s} n. pr. Poni) s. n. (MINER.) Carbonat natural de mangan cu un conţinut redus de fier, intermediar între rodocrozit şi siderit, cristalizat în sistemul romboedric; descoperit de V. Buţureanu în zăcămintele de mangan din N Moldovei, a fost denumit în cinstea savantului român P. Poni, după numele acestuia. Este un minereu de mangan. PONOARELE, com. în jud. Mehedinţi, situată în NNE pod. Mehedinţi; 2 979 loc. (2003). Centru de manifestări etnofolclorice (Sărbătoarea liliacului, anual în luna mai), de ţesături şi cusături populare. Biserica Sfânta Treime (1887), în satul Gărdăneasa; bisericile de lemn Sf. Nicolae (1766) şi Sfinţii îngeri (1792, refăcută ulterior din zid), în satele P. şi Proiteşti. Rezervaţie botanică (20 ha) supranumită „pădurea cu liliac" {Syringa vulgaris). Pe suprafeţele calcaroase se dezvoltă şi unele plante rare, cum sunt Cirsium acaule, Acnatherum calamagrostis ş.a., şi trăiesc unele reptile sudice (Lacerta viridis, Vipera ammodytes ş.a.). în satul P. se află „Podul Uriaşilor" („Podul lui Dumnezeu" sau „Podul natural de la P.“ — o boltă naturală cu o deschidere de 25 m, o lungime de 61 m, o lăţime de 8 m şi o înălţime de 9,7 m, peste care trece o şosea). Acest pod natural, care reprezintă resturile tavanului unei peşteri prăbuşite, este declarat monument al naturii. PONOR (< bg., ser.) s. n. (GEOMORF.) Formă negativă de relief, întâlnită în ţinuturi calcaroase, prin care apele de. suprafaţă se scurg în subteran; de obicei este un aven, o dolină sau o microdepresiune rezultată prin îngemănarea dolinelor. ♦ (Reg.) Denumire dată unei adâncituri produsă prin prăbuşirea, surparea sau alunecarea unor straturi. PONOR, com. în jud. Alba, situată la poalele N ale m-ţilor Trascău, pe râurile Cheia şi Geogel; 673 loc. (2003). Satul P. apare menţionat documentar, în 1648. în satul Geogel se află biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1751, pictată în 1756). Rezervaţia naturală „Vânătările Ponorului". PONOS (< sl.) s.n. 1. (înv. şi reg.) Injurie, calomnie, ocară. 2. Consecinţă neplăcută, urmare nefastă; necaz. 3. Cusur, vină. PONOSj (< sl.) vb. IV 1. Tranz. (înv. şi reg.) A defăima, a calomnia; a ponegri. 2. Refl. şi tranz. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A-şi pierde sau a face să-şi piardă culoarea; a (se) murdări, a (se) degrada; a (se) uza. PONS, Alice Josâphine, zisă Lily (1898-1976), soprană franceză de coloratură. Naturalizată americană (1931). A debutat în Franţa; carieră excepţională (1931-1940) pe scena Metropolitan Opera din New York. Roluri în opere transpuse pe ecran („Lucia di Lammermoor"). PONSON DU TERRAIL [poso du terai], Pierre-Alexis, viconte (1829- 1871), scriitor francez. Romane-foileton de mare popularitate („Isprăvile lui Rocambole", „Dramele Parisului"). PONT (< magh.) s. n. 1. (Pop.) Aluzie răutăcioasă, ironie. -0* Expr. A vorbi în ponturi = a face cuiva o aluzie, a sugera, a da de înţeles. 2. Cartea care, în cursul unui joc, e considerată ca având cea mai mare valoare; p. ext. prilej favorabil la joc. PONT, stat antic în partea central-nordică a Asiei Mici, pe terit. de azi al Turciei. Satrapie persană, cucerită de Alexandru Macedon, a devenit regat independent cu capitala la Amaseia şi apoi Sinope sub Mitridate II (281-260 î.Hr.). Cunoaşte apogeul dezvoltării sale în vremea lui Mitridate VI Eupator (120/112-63 î.Hr.). Cucerit de trupele romane ale lui Pompei cel Mare (63 î.Hr.), iar partea de V a Regatului unită cu Bitinia (provincia Pontus şi Bitinia), partea de E rămâne stat clientelar până în 47 î.Hr., când a fost alipită, în timpul lui Nero, provinciei romane Galatia. PONTA1 (< fr.) vb. I 1. Tranz. A marca, a înregistra prezenţa la locul de muncă cu ajutorul fişei de pontaj. 2. Intranz. şi refl. (Despre muncitori) A-şi înregistra prezenţa la locul de muncă. PONTA2 (< fr.) vb. I intranz. şi tranz. A miza o anumită sumă de bani (la un joc de noroc). PONTA DELGADA [pote delgade], oraş în Portugalia (Azore), port de escală pe ţărmul ins. Săo Miguel; 28,1 mii loc. (2001). Centru turistic şi comercial. Ind. alim. (zahăr, lichioruri, vinuri). Staţiune climaterică. Exportă citrice, ceramică, lichioruri, vin, ceai, cereale şi produse lactate. Distrus în mare parte de valurile uriaşe ale unui flux în 1839. PONTA GROSSA, oraş în S Braziliei (Paranâ), situat pe un platou la 893 m alt., la 97 km NV de Curitiba; 275,4 mii Ponoarele. „Podul Uriaşilor" 433 PONTON loc. (2002). Centru comercial pentru lemn, ceai, cereale, animale, tutun, banane, orez. Ind. de prelucr. a cărnii, ceaiului şi cafelei. Universitate (1970). PONTAJ (< ponta) s. n. 1. Faptul de a ponta1. 2. Fişă de p. = document în care s-a înregistrat prezenţa la lucru. PONTANO, Giovanni zis şi Gioviano (latinizat PONTANUS) (1426-1503), diplomat, gânditor şi scriitor renascentist italian. Versuri în limba latină, celebrând familia, natura şi iubirea; dialoguri satirice („Charon“, „Măgarul"); poeme didactice („Urania"). A întemeiat (1471), la Napoli, o academie pentru studii umaniste, similară celor din Roma şi Florenţa. PONTATQR (< ponta) s. m. 1. Persoană care face pontajul şi controlează prezenţa salariaţilor la locul de muncă sau care înregistrează cantitatea produselor realizate într-un anumit timp pentru a avea evidenţa lor, în vederea calculării salariului. 2. Categorie de câini de vânătoare care semnalează prezenţa vânatului, oprindu-se într-o poziţie caracteristică („aret"). Ex. prepelicari, pointeri, setteri. PQNTĂ (< fr.) s. f. (ZOOL.) Proces de eliminare şi de depunere a ouălor de către insecte, reptile, păsări sau a icrelor de către peşti. PONTCHARTRAIN [pont/etrein], lac în SE statului Louisiana (S.U.A.), în apropiere de New Orleans; 1 618 km2; lungimea: 64 km. Face parte dintr-o importantă cale de navigaţie, fiind legat printr-un canal cu Mississippi, iar prin intermediul lacului lagunar Borgne şi canalului Rigolets cu G. Mexic. Este străbătut de cel mai lung pod din lume (Lake Pontchartrain Causeway II) — 38 422 m, inaugurat la 23 mart. 1969 (între localit. Lewisburg şi Metairie) şi inclus în autostrada naţională 190. Dublat de alt pod (First Causeway), paralel cu primul dar cu o lungime de 38 353 m. PONTE, Maurice (1902-1983), savant francez. Realizator al primului detector de obstacole (1935) folosit de pachebotul Normandia; a construit (1940) un radar pentru reglarea tirului pe mare. Organizatorul şi primul director (1963) al Agenţiei Naţionale de Valorificare a Cercetării din Franţa. PONTECORVO, 1. Guido P. (1907-1999), genetician american de origine italiană. Prin studiile sale de genetică umană, a descoperit procesul de recombinare care dezvoltă reproducţia sexuală normală. 2. Bruno Maximovici P. (1913-1993), fizician sovietic de origine italiană. Frate cu P. (1). în 1934, asistent al lui E. Fermi; ulterior, a lucrat în Franţa, S.U.A., Canada şi Marea Britanie; în 1950 s-a stabilit în U.R.S.S. (era spion sovietic). Prof. univ. la Moscova. Contribuţii în fizica nucleară (fosforescenţă nucleară) şi fizica particulelor elementare; studii asupra neutri-nului în procesul evoluţiei solare, care au dus la crearea unui nou domeniu, astrofizica neutrinilor. PONŢI, Carlo (n. 1913), producător de film italian. Filme de mare succes („Ciociara", „Doctor Jivago", „Blow-up"). PONŢI, Giovanni zis şi Gi6 (1891— 1979), arhitect italian. Prof. univ. la Milano. Reprezentant al mişcării moderniste, a aderat la principiile funcţiona-lismului (Birourile Societăţii Montecatini, Turnul Pirelli, la Milano; Turnul Lancia, la Torino; Institutul italian la Stockholm). Preocupări în domeniul esteticii decorului interior. A fondat (1928) revista „Domus". Lucrări teoretice („Casa în modalitate italiană", „Iubiţi arhitectura"). PONTIAC (c. 1720-1769), conducător amerindian din regiunea Marilor Lacuri. Aliat cu trupele franceze, a luptat împotriva britanicilor (1763), asediind Detroit-ul. A încheiat pace (1766). Asasinat. PONTIANAK [pontia.nak], oraş în Indonezia (Kalimantan de Vest), situat pe ţărmul de V al ins. Borneo, la gura de vărsare a fl. Kapuas în str. Kari-mata; 464,5 mii loc. (2000). Port. Aeroportul Supaido. Centru comercial (orez, tutun, piper). Şantier naval. Ind. textilă, de prelucr. a lemnului şi a cauciucului şi alim. (ulei de palmier, zahăr). Export de cauciuc, cherestea, zahăr, ulei de palmier. Fundat în (1772). PQNTIC, -Ă (< lat.) adj. (Livr.) Referitor la Pontul Euxin (denumire a Mării Negre în Antichitate); din această regiune. PONTICI, Munţii ~, lanţ muntos în Turcia asiatică, format dintr-o culme estică şi una vestică, extins în lungul coastei sudice a Mării Negre, limitând la N Pod. Anatoliei; lungime: c. 1 000 km; lăţime: c. 130 km. Alt. max.: 3 937 m (vf. Kaşkar Dagi). Expl. de cărbune şi polimetale. Păduri de pin şi tufişuri de maquis. PONT|F (< fr., lat.) s. m. 1. (în Roma antică) Membru al colegiului sacerdotal suprem, care supraveghea cultul religios, întocmea calendarul, listele consulare, ţinea evidenţa analelor etc. ♦ Marele p. (Pontifex maximus) = conducătorul colegiului pontifical din timpul lui Numa Pompilius şi până la Augustus, când titlul a fost preluat de împăraţi, care exercitau şi atribuţiile respective. 2. Din deceniul 5, titlu atribuit episcopilor. -0- Suveranul pontif (sau pontiful roman) = şeful Bisericii catolice; papa. PONTIFICAL, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care ţine de un pontif sau de autoritatea acestuia; papal. 2. S. n. Cronică papală. PONTIFICAT (< fr., lat.) s. n. Papalitate (3). PONT|L s. n. Piesă de rezistenţă în construcţiile navale, amplasată între punte şi structurile inferioare ale navei până la suprafaţa de reacţiune a apei. La navele metalice, p. este de obicei o coloană cu secţiune tiibulară. PONTILARE (< ponţii) s. f. întărire a pereţilor sau a punţilor unui vas cu ajutorul unor pontile în cazul formării unei găuri de apă. PONTON (< fr.) s. n. Corp plutitor (în general staţionar) realizat dintr-un ansamblu de plutitoare, sub formă de tuburi sau chesoane închise, şi utilizat PONTONIER 434 pentru susţinerea unor instalaţii (macarale), pentru acostarea navelor etc. -O-Pod de pontoane = pod plutitor a cărui platformă este montată pe ambarcaţii ancorate şi legate între ele. PONTONIER (< fr.) s. m. 1. Trupe de pontonieri = trupe de geniu, specializate în construcţia podurilor; militar care face parte din aceste trupe. 2. Persoană care lucrează pe un ponton. PONTOPPIDAN, Henrik (1857- 1943), prozator danez. Format sub influenţa lui G. Brandes. Reprezentant important al naturalismului danez. Cicluri romaneşti („Pământul făgăduinţei", „Per cel norocos", „Ziua judecăţii", „Regatul morţilor") de inspiraţie socială, cu implicaţii autobiografice, în care surprinde aspecte sumbre, complexe ale vieţii poporului său. Memorialistică („Paradisul omului", „Anii copilăriei", „Viaţă de familie", „în drum spre^mine însumi"). Premiul Nobel pentru literatură (1917), împreună cu K.A. Gjellerup. PONTORMO (Jacopo Carrucci, zis il ~) (1494-1556/1557), pictor florentin. Influenţat de Leonardo da Vinci, Piero di Cosimo şi Andrea del Sarto. Portrete („Ugolino Martelli", „Cosimo cel Bătrân"); compoziţii religioase („Legenda Sf. losif", „Punerea în mormânt") într-o atmosferă calmă şi într-un cadru peisagistic luminos. Mai târziu, compoziţii manieriste, confuze. PONTOS (în mitologia greacă), zeu primordial simbolizând marea. Fiu al Gaiei, devine apoi soţul ei şi tatăl unor divinităţi marine (Keto, Nereu ş.a.). PONTREAGHIN, Lev Semionovici (1908-1988), matematician sovietic. Contribuţii în topologie, în teoria ecuaţiilor diferenţiale ordinare, elaborând în algebra topologică teoria caracteristicilor grupurilor comutative („Fundamente de topologie combinatorie"). PONTUS EUXINUS, numele antic al Mării Negre, însemnând, în limba greacă, „marea ospitalieră". Această denumire a fost atribuită, în Antichitate, de greci, care au dorit să schimbe vechiul nume persan axaena (= negru), înţeles de aceştia ca axeinos (= neospitalier). PONTY, Jean-Luc (n. 1942), violonist şi compozitor francez de jaz. Carieră începută ca muzician clasic. Se lansează pe scena de jaz în 1964. Inventivitate muzicală, influenţat de John Coltrane. Discipoli în muzica rock. Inventează violectra. Discografie selectivă: „Cantaloupe Island", „Visions Of an Emerald Beyond", „Violin Summit". PONŢIAN, al doilea etaj (vârstă) al Pliocenului din bazinul dacic. POOL ([pu:l] cuv. engl.) subst. Convenţie (monopolistă) încheiată între capitalişti pe termen limitat, cu privire la acţiuni comune, în scopul stablirii preţurilor unor mărfuri şi al influenţării cursurilor hârtiilor de valoare. POOLE, oraş în S Marii Britanii (Anglia), port la Marea Mânedi, la 64 km V de Portsmouth şi la V de staţiunea balneară Bournemouth; 138,5 mii loc. (1991). Şantier naval. Produse chimice şi constr. de maşini. Cel mai mare port de iachting din Marea Britanie. Trafic de cabotaj. Rezervaţia naturală de pe ins. Brownsea, în largul oraşului (f. 1962), sanctuar ornitologic. Fundat în 1248. POONA v. Pune. POOP6, lac tectonic sărat în Anzii Centrali (Bolivia), la S de Oruro, la 3 686 m alt.; 2 530 km2; lungime: 90 km; lăţimea max.: 32 km; ad. max.: 6 m. Comunică cu L. Titicaca prin râul Desaguadero. Se mai numeşte Aullagas. POP1 (< bg.) s. m. 1. Stâlp vertical la o construcţie din lemn sau din metal, care preia şi transmite terenului sau fundaţiei forţele care solicită construcţia. 2. Stâlp mare de lemn la o construcţie ţărănescă, având rolul de a susţine coama acoperişului. 3. Beţişor de lemn aşezat în cutia de rezonanţă a instrumentelor de coarde cu arcuş, între faţă şi spate, cu rolul de a transmite vibraţiile. 4. Mănunchi de plante aşezate vertical pentru uscare. POP2 (cuv. engl.) adj. invar. Muzică pop = termen provenit din prescurtarea expresiei engleze popular music. Desemnează o formă de artă populară şi o formă specifică de cântec, dezvoltată în anii ’60-’70, având ca rădăcini stilurile rock’n’roll, blues, rhythm’n’blues sau folksong. Sinteză ideală între me- Henrik Pontoppidan lodia de tradiţie europeană şi pulsaţia de bază a muzicii afro-americane. Definită de apariţia discului de 45 de turaţii şi impunând durata scurtă a cântecelor, textele fără mari pretenţii, vocile calde, limpezi, melodiile uşor de reţinut, armoniile clare şi ritmul binar, antrenant. Producţie industrială destinată să mulţumească gusturi foarte largi, popularitate de scurtă durată a cântecelor. Fenomen mondial cuprinzător (Beatles, Abba, Bee Gees ş.a.). POP, Augustin Z. N. (pe numele adevărat Augustin Z N. Popescu) (1910-1988, n. Bucureşti), istoric literar român. Prof. univ. la Bucureşti. A publicat documente inedite („Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu", „Mărturii. Eminescu— Veronica Micle"). POP, Dariu (1887-1965, n. Măgura llvei, Năsăud), compozitor, dirijor de cor şi folclorist român. Muzică vocal-simfo-nică („Tablouri din Munţii Rodnei"), simfonică, corală. POP, 1. Dorin P. (1917-1985, n. sat Geomal, jud. Alba), compozitor şi dirijor român. Prof. univ. la Cluj. Fondator (1955) al primului cor de cameră românesc („Cappella Transylvanica"). Primul dirijor al corului Filarmonica din Cluj (din 1972). Bogată activitate concertistică şi didactică. 2. Adrian P. (n. 1951, Cluj), compozitor. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la Cluj-Napoca. Creaţie atrasă atât de fenomenul contemporan (timbral, surse electronice), cât şi de legătura cu tradiţia (forma). Compoziţii marcate de principiile culturii corale, de un tip de vocalitate extrasă din folclor (caracteristicile ancestrale ale colindei transilvane). Numeroase lieduri şi coruri. POP, Emil (1897-1974, n. sat Bu-cerdea Vinoasă, jud. Alba), botanist român. Acad. (1955), prof. univ. la Cluj. Fondator şi director (1958-1970) al Centrului de Cercetări Biologice din Cluj. Emil Pop 435 POPA întemeietorul şcolii româneşti de palino-logie. Contribuţii în domeniul citofizio-logiei vegetale, în cunoaşterea florei terţiare, florei şi vegetaţiei mlaştinilor de turbă şi în istoria biologiei din România („Flora pliocenă de la Borsec“, „Istoria pădurilor din nordul Transilvaniei", „Mlaştinile de turbă din R.P.R.“). Monografii („Figuri de botanişti români"). POP, Gavriil (1818-1883, n. sat Sălicea, jud. Cluj), preot şi istoric român. M. coresp. al Acad. (1871), prof. de istorie la Gimnaziul din Blaj. Canonic la Episcopia Lugojului (1862-1883). Lucrări de istorie antică sau privind Transilvania şi Banatul („Istoria Transilvaniei din cele mai îndepărtate timpuri până la 1571", „Istoria Daciei antice", „Istoria Ardealului în anul 1848-49 şi drepturile istorice ale românilor", „Geografia Banatului şi cunoştinţe istorice şi etnografice despre locuitorii Banatului..."). POP, Grigore (n. 1946, Palatca, Cluj), percuţionist român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. înfiinţează cu studenţii săi Ansamblul de Percuţie, cu activitate interpretativă naţională şi internaţională, specializat în muzica nouă. POP, loan-Aurel (n. 1955, Sântioana, jud. Cluj), istoric român. M. coresp. al Acad. (2001), prof. univ. la Cluj-Napoca. Director (din 1993) al Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca. Director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia (din 2003). Lucrări privind istoria instituţiilor medievale, a Transilvaniei şi a istoriei istoriografiei („Naţiunea română medievală", „Românii şi România. Scurtă istorie", „Românii şi maghiarii în sec. IX-XIV", „Istoria, adevărul şi miturile"). POP, Mihai (1907-2000, n. sat Glod, jud. Maramureş), folclorist român. M. de onoare al Acad. (2000), prof. univ. la Bucureşti. Director al Institutului de Etnografie şi Folclor din Bucureşti (1965- 1975). Studii şi cercetări de folclor loan-Aurel Pop românesc („Tradiţie şi înnoire în folclorul românesc contemporan", „Perspective în cercetarea poetică a folclorului", „Metode noi în cercetarea structurii basmelor", „Obiceiuri tradiţionale româneşti", „Folclor literar românesc"). Premiul Herder. POP, Sever (1901-1961, n. sat Poiana llvei, jud. Bistriţa-Năsăud), lingvist român. Stabilit în Belgia. Prof. univ. la Cluj, Cernăuţi, Bucureşti şi Louvain. Specialist în dialectologie generală şi românească („Atlasul lingvistic român", partea I, în colab. cu S. Puşcariu, „Dialectologia, privire istorică şi metode de anchete lingvistice"). Fondator al centrului internaţional de dialectologie generală de la Louvain. Membru al mai multor academii străine. POP, Sigismund Victor (1817-1889, n. Beiuş), om politic şi ziarist român. Preot. Participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania. Militant pentru înţelegerea între forţele revoluţionare române şi cele maghiare. A editat şi a condus ziarul politic românesc „Concordia", apărut la Budapesta (1861-1870). POP, Traian (1885-1960, n. sat Şinca Veche, jud. Braşov), jurist român. M. de onoare al Acad. (1948), prof. univ. la Cluj. Membru al Partidului Naţional Ţărănesc. Lucrări de legislaţie civilă şi penală („Dreptul penal", „Curs de criminologie", „Dreptul penal procesual"). Membru al comisiei care a redactat Codul penal (1933). POP, Valer[iu] (1892-1957, n. sat Buduş, jud. Bistriţa-Năsăud), avocat şi om politic român. Membru al Comitetului de acţiune creat în iun. 1918 în Italia, pentru propaganda în vederea realizării unităţii naţionale. Ministru în mai multe rânduri în cabinete liberale. A reprezentat România la negocierile româno-ungare de la Turnu Severin şi la Arbitrajul de la Viena (aug. 1940). Lucrări: „Acordul de la Roma", „Bătălia pentru Ardeal". Memorii, Arestat (1944-1945, 1950-1955). POP, Vasile Ladislau (1819-1875, n. sat Berindu, jud. Cluj), jurist şi om politic român. Militant pentru drepturile naţionale ale românilor din Transilvania; preşedinte al ASTRA (1867-1874). POPA, Aurelian Octav (n. 1937, Amara, Basarabia, azi în Ucraina), clarinetist român. Sunet de calitate şi diferenţiat, pefecţiune tehnică. Repertoriu amplu, atât clasic, cât şi contemporan, l-au fost dedicate numeroase compoziţii româneşti şi străine. POPA, Constantin (n. 1938, Stroeşti, jud. Vâlcea), medic român. Acad. (2003), prof. univ. la Bucureşti. A înfiinţat primul laborator de hemo-dinamică şi metabolism cerebral (1974) şi primul institut de boli cardiovasculare, al cărui director este de la creare (1995). Lucrări teoretice aplicative („Medicina nucleară şi diagnosticul clinic", „Metode de neurofiziologie clinică", „Tomografia computerizată de mono-emisie şi de transmisie", „Diagnosticul neurologic"). POPA, Eugen (n. 1919, sat Juliţa, jud. Arad), pictor şi grafician român. Peisaje („Toamna pe Valea Mureşului", Gavriil Pop Mihai Pop Aurelian Octav Popa POPA 436 Constantin Popa „Cheile Dobrogei"), compoziţii istorice („13 Decembrie 1918") şi nonfigurative („Insula verde"), tinzând către transfigurarea dinamică a realităţii. Ca grafician, a realizat modalităţi originale de figurare a spaţiului. ' . POPA, Grigore T. (1892-1949, n. sat Surăneşti, azi Emil Racoviţă, jud. Vaslui), medic anatomist român. M. coresp. al Acad. (1936), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Cercetător la institutele de anatomie din Londra şi Cambridge. Fondator al revistei „însemnări ieşene" (1936). A tradus, cu unele completări originale, tratatul „Anatomie descriptivă şi chirurgicală" de H. Gray. Cunoscut pe plan mondial pentru descoperirea şi descrierea făcută, împreună cu Una Fielding, a sistemului porthipofizar, care au pus în evidenţă raporturile dintre aparatul endocrin şi diencefal. Lucrări: „The mecanostructure of the pericardium", „La pression du liquide cephalorachidian", „Structure fonctionnelle de la dure-mere craniene". POPA, Magdalena (n. 1941, Bucureşti), balerină şi coregrafă română. Studii la Bucureşti şi Sankt-Petersburg. Excelează prin mişcările pline de muzicalitate, eleganţă şi expresivitate. Grigore T. Popa Cariera ei este legată timp de 22 de ani de Opera Naţională din Bucureşti, unde este prim-balerină (majoritatea rolurile clasice — „Lacul lebedelor", „Giselle", „Romeo şi Julieta" etc.) şi apoi directoare a baletului. Din 1982, carieră la Baletul naţional al Canadei, unde este principal maestru de balet. Amplă activitate de profesor invitat. POPA, Radu (1933-1993, n. Cluj), istoric şi arheolog român. Cercetător ştiinţific principal la Institutul de Arheologie „V. Pârvan" din Bucureşti (1963-1993). Contribuţii majore asupra epocii de formare a statelor medievale româneşti, în care a utilizat cercetări pluridisciplinare („Ţara Maramureşului în veacul al XlV-lea", „La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului"). POPA, Temistocle (n. 1921, Galaţi), compozitor român. Instrumentist (flaut, saxofon) în orchestre de jaz, de muzică pop şi teatru. Melodist remarcabil. Autor de şlagăre. A compus muzică pentru 45 de filme de lung metraj, seriale T.V., spectacole de teatru; muzică corală şi muzică uşoară. („Măicuţa mea", „Lalele", „Veronica", „în rândul patru", „Trecea fanfara militară", „Să cântăm chitara mea", „Gioconda se mărită"). POPA, Vasko (1922-1991), poet sârb. Lirică metaforică, care exploatează filoane folclorice şi utilizează mijloacele expresive ale ironiei şi parodiei („Scoarţa", „Câmpia neodihnei", „Casa din mijlocul drumului", „Poezii"). Antologii de poezie populară („Mărul de aur"). POPA 1. Victor Ion P. (1895-1945, n. Bârlad), scriitor şi om de teatru român. Prof. univ. la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti. Regizor, pictor scenograf, animator al teatrului popular. Drame de atmosferă („Ciuta", „Muşcata din fereastră"), comedii ilustrând triumful dragostei asupra prejudecăţilor („Take, lanke şi Cadîr"), piese satirice („Acord familial"). Romane inspirate din mediul rural („Velerim şi Veler Doamne") sau din viaţa aviatorilor („Sfârlează cu Fofează"); biografii romanţate. 2. Nicolae I.P. (1897-1982, n. Bârlad), critic şi istoric literar român. Frate cu P.(1)- Prof. univ. la laşi. Studii de literatură română şi comparată. Colaborator la revistele „Viaţa românească" şi „însemnări ieşene". Animator al Centrului Cultural Francez din laşi. POPA-LISSEANU, Gheorghe (1866-1945, n. Lisa, jud. Braşov), istoric român. M. coresp. al Acad. (1919). A publicat izvoare literare antice şi medie- Victor Ion Popa vale privind istoria României („Izvoarele istoriei românilor. Fontes historiae Daco-Romanorum", „Românii în izvoarele istoriei medievale", „Dacia în autorii clasici"). Studii privind continuitatea populaţiei autohtone la N Dunării („Continuitatea românilor în Dacia. Dovezi nouă"); monografii („Insula Şerpilor", „Basarabia"). Alte lucrări: „Urme de sărbători păgâneşti", „Mitologia greco-roma-nă în lectură ilustrată". POP-ART (loc. engl.) subst. Curent afirmat în artă în deceniile 6-7 ale sec. 20, mai ales în Marea Britanie şi S.U.A., ca reacţie faţă de arta abstractă şi alte forme artistice de avangardă. Termenul a fost lansat de criticul britanic Lawrence Alloway. Adepţii p.-a. promovează teme cotidiene din ambianţa urbană a societăţii de consum, din imagistica mass-media şi chiar forme răspândite de subcultură. Ei includ în compoziţii colaje (cu inscripţii, fragmente de desen comercial, fotografii etc.), obiecte de uz cotidian, de tehnică modernă, obiecte găsite în natură ş.a. Printre reprezentanţi: Robert Rauschenberg, Jasper Johns, Claes Oldenburg, Andy Warhol, Roy Lichtenstein, Mei Ramos ş.a. POPAS (< sl.) s. n. întrerupere (scurtă) a unei călătorii lungi sau obositoare, a unei excursii, pentru odihnă şi refacere; locul unde se opreşte cineva pentru a se odihni. P. turistic = unitate de cazare de mici dimensiuni, cu dotări şi gamă de servicii destinate asigurării cerinţelor unor turişti aflaţi în tranzit, în general cu venituri relativ modeste. ♦ (Pop.) Pauză în timpul unei activităţi. POPAYÂN, oraş în SV Columbiei, situat pe cursul superior al văii Cauca, la poalele m-ţilor Purace (Cordillera Central), la S de Caii, la 1 737 m alt.; 221,4 mii loc. (1999). Prelucr. cafelei. Centru comercial. Universitate (1827). 437 POPESCU Fundat în 1537. Distrus în mare parte de cutremurul din mart. 1983. POPAZ (< tc.) s. m. Seminţele negricioase şi otrăvitoare ale unei plante exotice din familia liliaceelor, Sabadilla officinalis, întrebuinţată în medicină contra viermilor intestinali, a reumatismului, a nevralgiilor etc. POPĂ (< sl.) s. m. 1. Preot. 2. Numele cărţii de joc care are imprimată pe ea o figură de rege; rigă, crai. -0- P. prostul = numele unui joc de cărţi în care pierde cel care rămâne cu p. (2). 3. Numele uneia dintre piesele de la jocul de popice mai mare decât celelalte. 4. Snopul care se pune la vârful clăii, cu cotorul paielor în sus şi cu spicele în jos, răsfirate peste snopii de sub el. POPÂNDACI s. m. pl. Ridicături insulare deasupra suprafeţei apei, formate din rizomii şi din tulpinile dese ale rogozului (Carex elata), caracteristice unor mlaştini din câmpii şi din luncile largi. POPÂNDĂU s. m. Mamifer rozător de stepă de c. 20-25 cm, cu blană galbenă-cenuşie şi coadă scurtă (Citellus citellus). Sapă galerii lungi în pământ; dăunător agriculturii. Ca urmare a extinderii terenurilor cultivate a pătruns acum şi dincolo de limitele zonei de stepă, în regiuni de câmpie şi deluroase. Sin. ţiştar. -O Expr. A sta popândău = a sta drept şi nemişcat (în faţa sau în dreptul cuiva). ♦ Momâie, sperietoare pentru păsări. POP-CORN (cuv. engl.) s. n. Floricele de porumb (făcute dintr-un soi special). POP DE BĂSEŞTI, Gheorghe (1835-1919, n. Băseşti, jud. Maramureş), om politic român. Vicepreşedinte (1881-1902) şi preşedinte (1903-1919) al Partidului Naţional Român. Unul dintre iniţiatorii şi conducătorii mişcării memo-randiste din 1892-1894. Preşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Alba lulia (18 nov./ 1 dec. 1918), care a proclamat unirea Transilvaniei cu România. POPE [poup], Alexander (1688-1744), poet şi gânditor englez. Unul dintre reprezentanţii şi teoreticienii clasicismului englez („Eseu despre critică"). Lirică pastorală („Pădurea Windsor“), poeme eroi-comice („Răpirea buclei"), satirice (,,Dunciada“), didactico-filozofice („Imitaţii după Horaţiu", „Eseu despre om“). Interesat cu deosebire de forma şi expresia poetică. A realizat unele dintre cele mai reuşite traduceri ale Nicolae Popea „lliadei“ şi „Odiseii" în limba engleză. Influenţă considerabilă asupra poeziei din sec. 18. POPE [poup], Sir William Jackson (1870-1939), chimist britanic. Prof. univ. la Manchester şi Cambridge. Studii asupra compoziţiei nitrogenului, sulfurilor, azotului şi seleniului; s-a ocupat de prepararea gazului asfixiant în Primul Război Mondial. M. de onoare al Acad. Române (1925). POPEA, Elena (1879-1941, n. Braşov), pictoriţă română. Preocupări pentru valorificarea picturii tradiţionale transilvănene. Scene de gen („Grup de ţărani", „Truda celor mici"), naturi moarte („Sufragerie", „Dalii"), peisaje („Peisaj din Bran") într-o viziune originală, punând accent pe efectele coloristice. POPEA, Nicolae (numele de botez Neagoe) (1826-1908, n. Satulung, azi în Săcele), episcop, istoric şi om politic român. Acad. (1899), prof. la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu. Participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania. Deputat în Dieta Transilvaniei (1863-1865), membru al Senatului imperial din Viena, preşedinte al Comitetului Naţional Român din Transil- Gheorghe Pop de Băseşti vania (1878-1881). Episcop (din 1889) al Caransebeşului. Lucrări de istorie bisericească („Vechea Mitropolie ortodoxă română a Transilvaniei, suprimarea şi restaurarea ei“, „Arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei baron de Şaguna", „Memorialul arhiepiscopului şi mitropolitului Andrei baron de Şaguna sau luptele naţionale politice ale românilor"). POPENCHI (< popă) s. m. Numele a două specii de ciuperci, comestibile când sunt tinere, din genul Coprinus, familia agaricaceelor: C. atramentarius, cu pălăria albă-cenuşie, apoi cenu-şie-gălbuie sau roşcat-negricioasă, cu pete roşietice sau brune, şi C. comatus, cu pălăria alburie sau roz, apoi neagră, acoperită de solzi filamentoşi alipiţi. POPESCU, Alexe (1927-1974, n. Bucureşti), chimist român. M. coresp. al Acad. (1974), prof. univ. la Bucureşti şi Alger. Cercetări fundamentale în domeniul catalizei heterogene („Oxidarea catalitică a olefinelor", „Concepţii actuale asupra hidrogenării catalitice eterogene a hidrocarburilor", „Procese catalitice în chimia hidrocarburilor"). Aplicaţii industriale privind reformarea catalitică a benzinelor şi oxidarea alcoolului metilic. POPESCU, Dorin Gheorghe (1904-1987, n. Făget), istoric şi arheolog român. Specialist în istoria veche şi în arheologia epocii metalelor („Cercetări arheologice în Transilvania", „Epoca timpurie şi mijlocie a bronzului în Transilvania"). POPESCU, Dumitru (n. 1929, Călugăreni, jud. Giurgiu), teolog român. Preot. M. de onoare al Acad. (2001), prof. la Institutul Teologic din Bucureşti; rector al acestui institut (1972-1980). Lucrări privind teologia dogmatică şi simbolică („Teologie şi cultură", „Ortodoxie şi contemporaneitate", „Hristos- Alexe Popescu POPESCU 438 lup £<**% .-*v. ■MHVI Dumitru Popescu Biserică-Societate“, „Ortodoxie şi catolicism"). POPESCU, Dumitru Radu (n. 1935, sat Păuşa, jud. Bihor), scriitor român. M. coresp. al Acad. (1997). Literatură cu o intrigă spectaculoasă, de factură simbolic-realistă, cu elemente fantasti-co-poetice, expresioniste şi de absurd, configurând psihologii singulare, proprii literaturii moderne. Contribuţii novatoare în tehnica narativă. Nuvele şi povestiri („Umbrela de soare", „Dor", „Duios Anastasia trecea", „Vânătoarea regală", „Căruţa cu mere"). Romane („Vara oltenilor", două cicluri epice: „F" şi „Viaţa şi opera lui Tiron B.“), piese de teatru („Aceşti îngeri trişti", „Piticul din grădina de vară", „Pasărea Shakespeare", „Cimitirul de trenuri", „Rezervaţia de pelicani"), scenarii de film. POPESCU, Elvira (1896-1993, n. Bucureşti), actriţă franceză de origine română. Elevă a Luciei Sturdza-Bu-landra, a debutat (1910) la Teatrul Naţional din Bucureşti. Stabilită la Paris (1923), devine una dintre cele mai populare vedete din Franţa; evoluează cu strălucire pe scenă şi conduce Theâtre de Paris şi Theâtre Marigny. Actriţă de spontaneitate şi vervă comică, Dumitru Radu Popescu Elvira Popescu obţine succese constante în piese de Verneuil, Bernstein, Roussin, Cocteau, precum şi în filme („Ţigăncuşa de la iatac", „Războiul Independenţei", „Noapte la Veneţia", „Austeriitz"). M. de onoare a Acad. Române (1993). POPESCU, Eufrosina (1821-1900, n. Craiova), actriţă şi cântăreaţă de operă română. Contribuţii la profesionalizarea artei interpretative în teatrul românesc din sec. 19. Talentul de tragediană, frumuseţea, glasul fermecător au atras admiraţia lui Eminescu, Rossini, Meyerbeer. A cunoscut gloria muzicală sub pseudonimul Marcolini pe scenele unor teatre din Veneţia, Florenţa, Milano, Nisa, Paris. POPESCU, Gabriel (n. 1932, Bucureşti), balerin şi coregraf român. Prim solist al Operei Naţionale din Bucureşti din 1948. Considerat cel mai important balerin român al tuturor timpurilor. Tehnică impresionantă, prin deschiderea fantastică. Cuplu celebru cu Irinei Liciu („Lacul lebedelor", „Spărgătorul de nuci", „Coppelia"). Deţinut politic. Emigrează în 1965; maestru de balet şi coregraf în întreaga Europă (Opera germană din Berlin, Opera din Eufrosina Popescu Roma, Scala din Milano, Baletul Naţional din Marsilia). POPESCU, Gabriel (1866-1937, n. sat Vulcana-Pandele, jud. Dâmboviţa), grafician român. Prof. la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. întemeietor al şcolii româneşti de gravură. Lucrări în acvaforte şi cu acul („Autoportret", „Lupta de la Anghiari" după Rubens, „Portret de fată"); desene în diferite tehnici, caracterizate prin precizia şi fineţea meşteşugului. POPESCU, Gheorghe (n. 1967, Caracal), fotbalist român. Deţine recordul selecţiilor la echipa naţională (115), pentru care a marcat 15 goluri. Jucător al Universităţii Craiova, a evoluat apoi la celebre echipe europene (F.C. Barcelona, P.S.V. Eindhowen, Galatasaray Istanbul, cu care a câştigat, în 2000, Cupa UEFA şi Supercupa Europei ş.a.). Declarat cel mai bun fotbalist român în 1989, 1990, 1991, 1992, 1995, 1996. Participant la trei turnee finale ale Cupei Mondiale (1990, 1994, 1998) şi la două campionate europene (1996, 2000). POPESCU, Grigore (cunoscut şi sub pseud. Grigore Arbore) (n. 1943, Pietroşiţa), poet, eseist şi critic de artă român. Stabilit în Italia (1987). Prof. univ. la Bucureşti, Pisa, Veneţia şi Ferrara. Lirică cu ritualuri tainice, într-un ritm unic, în care prezentul se suprapune peste un trecut îndepărtat şi mistic („Exodul", „Cenuşa", „Auguralia", ,Averse", „Stolul de argint"). Contribuţii în istoria artei şi culturii („Futurismul", „Cetatea ideală a Renaşterii: studiu asupra morfologiei formelor urbane", „Arta în timpul monarhiilor absolute: 1650-1735"). POPESCU, Horea (n. 1926, Zlatna), regizor român de teatru şi film. Reprezentant al mişcării de modernizare a teatrului românesc din anii ’60-70, un maestru al montărilor monumentale. Activitate prodigioasă, cu merite în valorificarea scenică a unor piese din dramaturgia românească („Domnişoara Nastasia", „Moartea unui artist") şi universală („Ascensiunea lui Arthuro Ui nu poate fi oprită", „Generoasa fundaţie", „Becket", „Zbor deasupra unui cuib de cuci", „Caligula"). Filme reprezentative: „Omul de lângă tine", „Dragoste lungă de-o seară", „Cuibul de viespi", „Moartea unui artist"). POPESCU, loan (1832-1892, n. Caţa, jud. Braşov), pedagog şi teolog român. M. coresp. al Acad. (1877), prof. la Institutul Pedagogic Teologic din Sibiu. Ca membru al Partidului Naţional Român, a militat pentru afirmarea drepturilor politice şi naţionale ale 439 POPESCU loan Popescu românilor din Transilvania. Lucrări de pedagogie şi manuale („Pedagogia lucrată pe bazele psihologice şi etice ale realismului herbartian", „Psihologia empirică sau ştiinţa despre suflet între marginile observaţiunei“, „A doua carte de lectură şi învăţătură pentru şcolile poporale române“). POPESCU, loan-lovitz (n. 1932, Burila Mare, jud. Mehedinţi), fizician român. Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Rector al Univ. din Bucureşti (1981-1989); director (1977-1981) al Institutului de Fizică şi Tehnologia Aparatelor cu Radiaţii. Specialist în fizica plasmei. Studii asupra gazelor ionizate, a descărcărilor electrice de gaze, interacţiei radiaţiei electromagnetice cu sistemele atomice şi moleculare („Gaze ionizate'1, „Decharges electriques dans Ies gaz", „Fizica generală", „Fizica plasmei", „Optica", „Premiile Nobel pentru fizică", toate în colab.). împreună cu dr. Denisa Popescu şi prof. Cari B. Collins, a fost propus la Premiul Nobel pentru cercetările de pionierat în domeniul spectroscopiei laser multifonice. POPESCU, Ion M. (n. 1933, Ne-greşti-Baia de Aramă, jud. Mehedinţi), loan-lovitz Popescu Mihai Popescu inginer şi fizician român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în fizica şi ingineria laserelor, în domeniul metodelor optice ale spectroscopiei hertziene şi optica neliniară. în colab. cu Ion I. Agârbiceanu a scris „Fizica şi ingineria laserelor", „Termodinamica". POPESCU, Irinel (n. 1953, Filiaşi), medic român. Prof. univ. la Bucureşti. Director medical al Institutului Clinic Fundeni. Specialist în chirurgie hepatică şi transplant. A realizat în premieră naţională transplantul hepatic cu ficat întreg şi cu ficat împărţit, precum şi alte intervenţii chirurgicale deosebit de dificile. Lucrări: „Tumorile intestinului subţire", „Supuraţiile pancreatice şi peripancreatice", „Peritonitele acute" — toate în colab. POPESCU, Laurenţiu Mircea (n. 1944, Câmpulung), medic român. Acad. (2001), prof. univ. la Bucureşti. Rector al Facultăţii de Medicină din Bucureşti (din 1992). Director al Institutului de Patologie „V. Babeş" (din 1993). Studii de histologie privind leziunile miocardice produse de ischemia cardiacă, asupra contracţiei musculare netede şi a mecanismelor de apărare imună („Biologie celulară", „Histologie medicală"). Laurenţiu Mircea Popescu Irinel Popescu Autorul unui atlas de histologie. M. al mai multor academii şi societăţi ştiinţifice din străinătate. POPESCU, Lucian (1912-1982, n. Bucureşti), boxer român. Unul dintre cei mai tehnici şi inteligenţi pugilişti profesionişti din România. Triplu campion european (1930 la categoria muscă, 1931 la categoria cocoş, 1939 la categoria pană). Multiplu campion naţional. Ca antrenor, a creat o adevărată şcoală de box, care a dat numeroşi campioni. POPESCU, Mihai (1912-1953, n. Craiova), actor român. Prof. univ. la Bucureşti. Elev al lui Max Reinhardt. Roluri din repertoriul clasic (Oreste, lago, Franz Moor) şi modern (rolul titular în „Bălcescu" de Camil Petrescu). Specifice interpretărilor sale sunt rolurile de temperament, pasionale sau dominate de o mare luciditate. POPESCU, Nicolae (1835-1877, n. Zorlenţu Mare), pictor român. Compoziţii pe teme istorice şi religioase. Portrete în spiritul tradiţiei academice italiene („Bărbat în roşu", „Călugăr capucin"). POPESCU, Nicolae (n. 1937, Comanda, localitate componentă a oraşului Strehaia), matematician român. Nicolae Popescu POPESCU 440 M. coresp. al Acad. (1997). Cercetător la Institutul de Matematică al Acad. (din 1964). Contribuţii în domeniul algebrei, al topologiei algebrice şi al teoriei categoriilor; studii de teoria inelelor, de logică algebrică a numerelor şi de teoria modulelor („Teoria generală a descompunerii", „Elemente de teoria algebrică a numerelor", „Categorii abeliene", „Abelian categories with application to rings and modules"). POPESCU, Niculae M. (1881-1963, n. sat Dâmbovicioara, jud. Dâmboviţa), teolog şi istoric român. Acad. (1923), prof. la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Preot. Contribuţii la istoria bisericii şi culturii medievale româneşti („Viaţa şi activitatea dascălului de cântări Macarie ieromonahul", „Viaţa şi faptele domnului Ţării Româneşti Constantin Vodă Brâncoveanu", „Exerciţii de paleografie românească"). POPESCU, Octavian (n. 1951, Pietrişu-Curtişoara, jud. Olt), biolog român. M. coresp. al Acad. (2000), prof. univ. la Cluj-Napoca. Studii asupra interacţiunilor proteine-lipide în bio-membrane cu ajutorul markerilor de spin. A definit şi caracterizat o nouă clasă de molecule de adeziune celulară. Lucrări: „Electroforeza", „Electroforeza proteinelor în geluri de poliacrilamidă". POPESCU, Paul (n. 1929, Râşnov), dirijor român. Dirijor al Orchestrei simfonice a cinematografiei, al Operei Române şi al Orchestrei simfonice a Radioteleviziunii Române din Bucureşti. Turnee în ţară şi străinătate. Repertoriu variat; numeroase prime audiţii româneşti. POPESCU, Petru (n. 1944, Bucureşti), prozator român. Stabilit în S.U.A. (1975). Contribuţii la înnoirea romanului românesc al anilor ’70 prin accentul pus pe tematica citadină şi prin realismul îndrăzneţ şi accesibil al naraţiunii (romanele de succes „Prins", „Dulce ca mierea e glonţul patriei", „Sfârşitul bahic"). Scrieri în limba engleză (romanul „înainte şi după Edith"), scenarii şi regie de film. POPESCU, Radu (c. 1656-1728), mare vornic din Ţara Românescă şi cronicar oficial la Curtea lui Nicolae Mavrocordat. I se atribuie cronica „Istoriile domnilor Ţării Româneşti (1290-1728)", favorabilă prin conţinutul ei facţiunii boiereşti a Bălenilor şi potrivnică Cantacuzinilor. POPESCU, Stela (n. 1935, Slobozia, jud. Cetatea Albă, Basarabia), actriţă Stela Popescu română. Stea a spectacolului de revistă şi a show-ului de televiziune, al cărei har comic şi temperament dramatic s-au făcut remarcate şi în marele repertoriu („Mătrăguna" de Machiavelli, „Trei surori" de Cehov, „Mutter Courage" de Brecht, „Steaua fără nume" de M. Sebastian, „Preşul" de I. Băieşu, „Aceşti nebuni făţarnici" de T. Mazilu). Roluri în film („Alo? ... Aţi greşit numărul!", „Astă seară dansăm în familie", „Tufă de Veneţia", „Nea Mărin miliardar", „Figuranţii", „A doua cădere a Constanti-nopolului"). POPESCU, Ştefan (1872-1948, n. sat Finţeşti, jud. Buzău), pictor şi desenator român. M. de onoare al Acad. (1936). Compoziţii de un realism vibrant şi convingător („Prânzul seceră-torilor", „Moara la Davideşti", „Amiază la câmp"), peisaje („Bărci la Bosfor", „Peisaj cu sălcii"). Desene sensibile, remarcabile prin vigoarea redării. Unul dintre întemeietorii grupării „Tinerimea artistică". POPESCU, Teodor M. (1893-1973, n. sat Boteni, jud. Dâmboviţa), teolog român. Prof. la facultăţile de teologie din Chişinău şi Bucureşti. Lucrări erudite privind istoria creştinismului, sinoadele Tudor Popescu ecumenice, metodologia studiilor istorice („Istoria creştinismului ca istorie a culturii", „Teologia ca ştiinţă", „Istorie bisericească universală", în colab.). A tradus „Noul Testament" din greacă, închis de autorităţile comuniste (1959-1964). POPESCU, Tudor (n. 1913, Brăila), jurist român. M. de onoare al Acad. (1993), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de drept civil, dreptul familiei şi drept internaţional privat („Tratat de dreptul familiei", „Călăuza juristului", „Căsătoria, familia şi dreptul", „Teoria generală a obligaţiilor", „Dreptul internaţional privat", „Dreptul comerţului internaţional"). Preşedinte al Societăţii Române de Drept Comparat (1957-1988). POPESCU, Valerian C. (n. 1912, sat Negreşti, jud. Argeş), medic stomatolog român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări în domeniul chirurgiei maxilo-faciale, în chirurgia plastică (ex. alveoloplastiile). Preocupări în depistarea şi diagnosticarea cancerului bucal („Unele principii de bază în tratamentul tumorilor maligne buco-maxilo-faciale"). 441 POPEŞTI-LEORDENI Ion Popescu-Gopo POPESCU, Vasile (1894-1944, n. Bucureşti), pictor român. Peisaje inspirate din călătoriile sale („Casă la Balcic“, „Barca cea mare", „Stăvilar în parcul Herăstrău"), naturi moarte („Natură moartă cu oglindă"), interioare, figuri (odalisce, bufoni). Preocupare dominantă pentru armonia cromatică, predilecţie pentru gamele reci. POPESCU-GOPO, Ion (1923-1989, n. Bucureşti), regizor român de film. Figură proeminentă a animaţiei mondiale, încununat cu Palme d’or la Cannes (1957) pentru „Scurtă istorie", unde lansează celebrul personaj Omuleţul şi concentrează istoria umanităţii în 10 minute. Produce o revoluţie anti-Disney prin grafismul esenţializat şi un nou mod de naraţiune cinematografică. Pelicule de animaţie („7 arte", „Sărutări", „Homo Sapiens", „Allo, Hallo!"); lungmetraje de ficţiune („S-a furat o bombă", „Paşi spre lună", „Harap-Alb", „Comedia fantastică", „Maria Mirabela"). Autorul volumului „Filme, filme, filme". POPESCU-PASĂREA, Ion (1871- 1943, n. sat Pasărea, jud. Ilfov), compozitor român. Prof. la Seminarul, Conservatorul şi Academia de muzică religioasă din Bucureşti. Muzică psaltică. Lucrări didactice, studii de muzicologie („Principii de muzică bisericească orientală", „Catavasier"). Culegător de folclor. A condus mai multe reviste muzicale şi a format numeroşi psalţi. POPESCU-SPINENI, Marin (1900-1997, n. Spineni, jud. Olt), geograf român. Contribuţii în domeniul istoriei geografiei („România în istoria cartografiei până la 1600", „România în izvoare geografice şi cartografice"). POPESCU-TEIUŞAN, llie (1895-1980, n. sat Teiuş, jud. Olt), pedagog român. Lucrări de pedagogie socială şi istoria pedagogiei româneşti („Pedago- gia comunităţilor de muncă", „Psihologia copilului şi a adolescentului"). POPESCU-VÂLCEA, Gheorghe (1912-1998, n. Copăceni, jud. Vâlcea), teolog şi istoric de artă român. Profesor şi director la Şcoala Normală de învăţători „Ştefan Velovan" din Craiova. Lucrări privind arta şi pictura creştină („Simbolul crucii în gândirea şi arta creştină", „Consideraţii asupra artei bizantine", „Miniatura românească", „Cărţile populare miniate şi ornate"). Versuri („Cuvinte din temniţă"). închis de autorităţile comuniste (1948-1964), pentru iniţierea mişcării de rezistenţă „Vlad Ţepeş" (1947). POPESCU-VOITEŞTI, Ion (1876- 1944, n. sat Voiteştii din Deal, jud. Gorj), geolog român. Prof. univ. la Cluj şi Bucureşti. Lucrări privind evoluţia geologo-paleogeografică a terit. României, tectonica munţilor Carpaţi şi geneza zăcămintelor de petrol şi gaze („Evoluţia geologo-paleogeografică a pământului românesc", „Consideraţiuni genetice şi economice asupra petrolului românesc"). POPESCU-ZELETIN 1. Ion Gh. (1907-1974, n. sat Buda, jud. Bacău), silvicultor român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Braşov. Contribuţii în biometria forestieră şi în amenajarea pădurilor; studii privind ocrotirea arboretului natural din Carpaţi şi gospodărirea pădurilor („Amenajarea pădurilor", „Rolul pădurilor în economia apelor", „Zonarea funcţională a pădurilor", „Biometria forestieră"). 2. Radu P.-Z. (n. 1947, Bucureşti), inginer român. Fiul lui P.(1). Stabilit în Germania (1974). M. de onoare al Acad. (1997), prof. la Universitatea Tehnică din Berlin. Director (1987) al Programului Naţional de cercetare şi dezvoltare pentru reţele de bandă largă şi sisteme multimediale BERCOM. A participat la realizarea reţelei germane naţionale de calcula- lon Popescu-Zeletin toare (DFN) şi la elaborarea modelului ISO-OSI. POPEŞTI 1. Com. în jud. Argeş, situată în C. Găvanu-Burdea, pe cursul superior al râului Teleorman; 2 451 loc. (2003). Expl. de petrol. Biserica Sf. Nicolae (1836-1843), în satul Palanga. 2. Com. în jud. Bihor, situată în zona Dealurilor Barcăului, pe râul Bistra; 8 522 loc. (2003). Staţie finală de c.f. (în satul P.). Expl. de lignit (în satele Cuzap, Varviz, Vărzari, Voivozi) şi de şisturi şi nisipuri bituminoase (în satul Budoi). Satul P. apare menţionat documentar în 1435. 3. Com. în jud. laşi, situată în zona de contact a Câmpiei Jijiei cu Pod. Central Moldovenesc; 4 193 loc. (2003). în satul P., menţionat documentar în 1476, se află o biserică de zid cu hramul Sfinţii Voievozi (1776, reparată în 1937 şi 1947), una de lemn cu hramul Sfânta Treime (1700, cu pridvor adăugat în 1920 şi tencuită la interior în 1947) şi conacul „Cantacuzino-Paşcanu" (începutul sec. 18, cu transformări ulterioare care i-au dat o înfăţişare neoclasică); bisericile Sfinţii Voievozi (1785) şi Sf. Nicolae (1857), în satul Doroşcani; bisericile Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1833) şi Sf. Dumitru (1835), în satele Hărpăşeşti şi Obrejeni. 4. Com. în jud. Vâlcea, situată în NE Piemontului Olteţului, pe râul Luncavăţ; 3 285 loc. (2003). Biserica de lemn cu dublu hram — Buna-Vestire şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1757), în satul Urşi. 5. Com. în jud. Vrancea, situată în zona de contact a Subcarpaţilor Vrancei, cu Câmpia Râmnicului, la poalele de SE ale Dealului Deleanu; 3 084 loc. (2003). Centru viticol. 6. Sat care aparţine oraşului Mihăileşti, jud. Giurgiu, pe terit. căruia au fost descoperite urmele unei aşezări fortificate geto-dacice (sec. 2-1 î.Hr.), identificată ipotetic cu Argedava — important centru politic şi reşed. unei căpetenii geto-dacice. POPEŞTI-LEORDENI, com. în jud. Ilfov, pe dr. văii Dâmboviţa; 14 052 loc. (2003). Uzină de anvelope şi de articole tehnice din cauciuc; fabrică de fire şi fibre artificiale. Termocentrala Bucureşti-Sud. Preparate din carne. Sere legumicole. Creşterea bovinelor şi porcinelor. Bisericile Sf. Alexandru (1672-1676) şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1808, cu un tablou votiv pictat de Nicolae Polcovnicu). Curte boierească, fortificată cu ziduri înalte, aparţinând marelui vornic Mihail Mânu (sec. 18). între 23 POPEYE 442 ian. 1981 şi 10 apr. 1997, com. P.-L. a făcut parte din Sectorul Agricol Ilfov. POPEYE [papai], personaj de desen animat, un marinar scandalagiu, mare mâncător de spanac, creat (1929) de Elzie Crisler Segar (1894-1938), iniţial ca reclamă pentru spanac. POP-FLORENTIN (FLORANTIN), loan (1843-1936, n. sat Popteleac, jud. Sălaj), scriitor şi estetician român. Prof. univ. la laşi. Membru al „Junimii“. Nuvele având ca eroi personaje istorice sau legendare („Decebar, „Pribeagul", „Juanita"). Autorul primelor tratate de estetică tipărite în România („Fundament de filosofie", „Estetica generală"). Manuale de psihologie şi logică. A popularizat metodele pedagogice ale lui Fr. Frobel; autorul unei metode originale de teletipie. POPj (< popă) vb. IV tranz. A hirotonisi. POP!C (< pop2) s. n. 1. Fiecare dintre piesele de lemn (9 la număr), de formă cilindrică, folosite la jocul de popice (2), fasonate în partea inferioară şi superioară; la bază au o armătură metalică, compusă dintr-un arc, o bilă şi o placă. 2. (La pl.) Joc sportiv care constă în doborârea cu ajutorul unei bile lansate de un jucător a unui număr cât mai mare de popice (9 la număr). POPICĂRjE (< popic) s. f. Loc în care se practică jocul de popice; pista cu popicele, bilele şi jgheaburile de întoarcere, precum şi anexele specifice. POPIE (< popă) s. f. (Pop.) Funcţia de preot. POPINA, insulă în N lacului Razim, la 6 km NV de gura de vărsare a canalului Dunavăţ. Supr. 98 ha. Este formată din calcare mezozoice, acoperite de un strat de loess. Vegetaţie cu tufişuri de cătină şi câteva specii de plante erbacee (cimbrişor, nalbă, volbură ş.a.). Rezervaţie naturală în cadrul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. Loc Popeye John Anthony Popie de cuibărit sau de pasaj pentru numeroase păsări (gâşte, raţe, pescăruşul argintiu, călifarul alb, călifarul roşu ş.a.). POPINĂ s.f. (GEOGR.) Grădişte. POPIŞTEANU, Cristian (1932-1999, n. Bucureşti), publicist şi istoric român. Unul dintre creatorii săptămânalului „Lumea" (1963). A transmis în direct, pentru Radio România, evenimentele de la Praga din aug. 1968. Redactor-şef al revistei „Magazin istoric" (1969- 1999). Contribuţii la istoria diplomaţiei şi a relaţiilor internaţionale („Istoria clipei", „Accente", „Politica externă a României. Dicţionar cronologic", în colab.). POP IVAN, masiv muntos în NV m-ţilor Maramureş, la graniţa cu Ucraina. Alcătuit din şisturi cristaline (micaşisturi şi paragnaise), din gresii şi argile mar-noase. Alt. max.: 1 937 m. POPLACA, com. în jud. Sibiu, situată la poalele NE ale m-ţilor Cindrel; 1 704 loc. (2003). Expl. de calcar. în satul P., atestat documentar în 1488, se află biserica Naşterea Sf. loan Botezătorul (1793), cu zid de incintă construit în 1818. POPLE [popi], John Anthony (n. 1925), matematician şi chimist britanic. Prof. univ. la Cambridge şi Pittsburgh. Studii privind rezonanţa magnetică nucleară şi metodologia evaluării în chimia cuantică. Premiul Nobel pentru chimie (1998), împreună cu Walter Kohn. POPLIN (< fr.) s. n. Ţesătură subţire de bumbac mercerizat cu legătură de pânză, folosită la confecţionarea unor obiecte de îmbrăcăminte, în special a bluzelor şi cămăşilor. POPOARELE MĂRII, denumire generică dată unor populaţii indo-europene, cu care Egiptul a intrat în conflict (sec. 14-13 î.Hr.). înfrânte decisiv de Ramses III (1198-1166 î.Hr.) au fost silite să se aşeze în tabere militare, fiind folosite ca mercenari de armata egipteană. POPOCATIzPETL (în aztecă: „muntele care fumegă"), vulcan activ în Mexic (statul Puebla), în S Pod. Mexican, la 65 km SE de Ciudad de Mexico. Alt.: 5 452 m. Craterul are o circumferinţă de 820 m şi o adâncime de 76 m. între 3 800 şi 4 560 m, versanţii sunt acoperiţi cu stejari şi pini, iar mai sus sunt zăpezi persistente şi gheţari. Erupţii cunoscute din sec. 16, apoi în anii 1802, 1947, 1994, 1996. Emite permanent fum şi vapori de sulf, de unde i se trage şi numele. Pe versanţii vulcanului se află 14 mănăstiri ridicate la începutul perioadei coloniale spaniole, cu un rol major în convertirea la creştinism a populaţiilor indigene. Fac parte (din 1994) din patrimoniul cultural universal. POPOL VUH, poem epic anonim în Ib. quiche, de o valoare istorică inestimabilă, datând din 1554-1558, care narează despre crearea lumii şi a oamenilor, despre războaiele, tradiţiile religioase, istoria şi genealogia fabuloasă a poporului maya-quiche. Tradusă în spaniolă în sec. 18. POPOR (< lat., it.) s.n. 1. Totalitatea locuitorilor unei ţări; cetăţenii unui stat. 2. Număr mare de persoane, mulţime; public. 3. (IST.) Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului şi anterioară naţiunii, ai cărei membri locuiesc pe acelaşi teritoriu, vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi tradiţie culturală. 4. (REL.) Poporul lui Dumnezeu = (în „Vechiul Testament") poporul lui Israel, cu care Dumnezeu a încheiat un legământ, o comunitate etnică şi teritorială, în care legătura cu genealogia lui Abraham şi pământul Popocatâpetl 443 POPOVICI promis rămânea foarte puternică; (în „Noul Testament") Biserica, omenirea întreagă, conform mesajului lui Hristos, „noul popor“ de ordin spiritual, în sensul că nu mai este limitat nici de un teritoriu, nici de o etnie, un popor de sfinţi în perspectivă escatologică. POPORAN, -Ă (< popof) adj., s. m. şi f. 1. Adj. (Rar) Popular. 2. S. m. şi f. (înv.) Sătean, ţăran. POPORANISM (< poporan) s. n. Curent social-politic de orientare democratică, cu implicaţii literare, apărut în România la sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20 ca o expresie a poziţiilor micii burghezii orăşeneşti şi rurale, ostilă atât proprietăţii moşiereşti, cât şi celei capitaliste, precum şi ca o reacţie a unei părţi a intelectualităţii faţă de problemele sociale ale ţărănimii şi de cerinţele modernizării României. înteme-indu-şi doctrina pe ideile despre specificul economiei rurale ţărăneşti şi despre imposibilitatea dezvoltării capitalismului în ţările lipsite de debuşeuri externe, p. considera că în România poate avea viitor numai industria bazată pe prelucrarea produselor agricole, ţărănimea fiind elementul de bază al dezvoltării sociale şi factorul hotărâtor în crearea culturii naţionale. Pe plan cultural, p., teoretizat de G. Ibrăileanu şi C. Stere, a promovat, în descendenţa ideologiei paşoptiste, afirmarea specificităţii naţionale şi a recomandat scriitorilor interes şi simpatie pentru ţărănime, cerând însă o recreare veridică a realului („originalitate în artă şi realism în zugrăvirea vieţii ţărăneşti11). Manifestând toleranţă faţă de numeroase modalităţi estetice, p. a respins atât idilismul şi pitorescul fals al sămănătorismului, cât şi „literatura decadentă11. Fără să creeze efectiv un curent literar, p. a determinat, în operele unor scriitori grupaţi în jurul revistei „Viaţa românească11, o serie de teme şi atitudini literare: apologia vieţii naturale, datoria intelectualului şi responsabilitatea scriitorului faţă de ţărănime, inspiraţia folclorică etc. POPORANjST, -Ă (< poporanism) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de poporanism, care se referă la poporanism. 2. S. m. şi f. Adept al poporanismului. POPORUL SUVERAN, periodic politic şi literar editat la Bucureşti, în timpul Revoluţiei din 1848 (19 iun./ 1 iul.-11/23 sept.) de către D. Bolintineanu (redactor responsabil), N. Bălcescu, C. Bolliac, Al. Zanne, P. Teulescu şi Gr. Alexan-drescu. Tribună a ideologiei revoluţionarilor radicali. POPOSI (< popas) vb. IV intranz. A întrerupe o călătorie, o plimbare, o excursie pentru a se odihni; a face un Aleksandr Stepanovici Popov popas. ♦ A şedea undeva peste noapte (în afara casei proprii). POPOTĂ (< fr.) s. f. Cantină pentru ofiţeri şi subofiţeri. POPOV, Aleksandr Stepanovici (1859-1905/1906), fizician rus. Pionier al radioelectricităţii. A inventat antena de radiorecepţie (1895) şi a realizat unul dintre primele aparate de recepţie radiotelegrafică (1896); a reuşit să emită şi să primească semnale morse. POPOV, Aleksandr Vladimirovici (n. 1971), înotător rus. începând din 1992, a dominat competiţiile internaţionale. Campion olimpic la probele de 50 şi 100 m liber (Barcelona, 1992; Atlanta, 1996), campion mondial şi european în aceleaşi probe între 1994 şi 2000). Comparat frecvent cu Johnny Weissmuller datorită performanţelor şi fizicului impresionant. POPOV, Lucia-Doina (n. 1943, Bucureşti), biolog român. M. coresp. al Acad. (2001). Cercetător la Institutul de Biologie şi Patologie Celulară „N. Simio-nescu11 din Bucureşti. Contribuţii în enzimologie, biosinteza betaglucoro-nidazei lisozomale în medii acelulare, în biologia celulară a vaselor sangvine. POPOV, Saşa (1899-1976), dirijor şi violonist bulgar. A organizat, în cadrul Lucia-Doina Popov Vasile-Mihai Popov Academiei de Muzică din Sofia, orchestra simfonică devenită Filarmonica de Stat al cărei prim-dirijor a fost (1945-1956). Numeroase turnee. POPOV, Vasile-Mihai (n. 1928, Galaţi), inginer român. M. coresp. al Acad. (1963). Lucrări în domeniul stabilităţii sistemelor automate neliniare („Calculul hidraulic al conductelor forţate ale centralelor hidroelectrice11). POPOVlC, Jovan Sterija (1806-1856), dramaturg sârb. Fondator al Teatrului Naţional din Belgrad; creator al teatrului modern sârb. Autor de comedii satirice („Patriotarzii11, „Belgradul de altădată şi de astăzi11). Romane şi drame istorice („Bătălia de la Kosovo11, „Moartea lui Ştefan Decanskog11, „Milos Obilic11). POPOVICI, Andrei (1914-1964, n. Cernăuţi), matematician român. Prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Studii de fizică teoretică în domeniile teoriei relativităţii, mecanicii cuantice, fizicii statistice. POPOVICI, Aurel C. (1863-1917, n. Lugoj), publicist şi om politic român. Unul dintre conducătorii Partidului Naţional Român şi ai mişcării memorandiste (1892-1894). Iniţial, adept al tezei federaliste („Statele unite ale Austriei Mari11), pe care, ulterior, o abandonează, Aurel C. Popovici POPOVICI 444 Călin Popovici susţinând activ unirea Transilvaniei cu România. POPOVICI, Călin (1910-1977, n. Galaţi), astronom român. Prof. univ. la Bucureşti. Cercetări de fizică solară, de fotometrie şi astronomie stelară, de astronomie geodezică, pfîvind utilizarea observaţiilor sateliţilor artificiali în geodezie; a stabilit o nouă metodă pentru determinarea coordonatelor geocentrice ale unui satelit şi ale staţiilor de observare (metoda cercului de simultaneitate). Lucrări: „Radioastronomia", „Despre eclipsele de soare", „Aspecte noi în astrofizică şi cercetarea spaţială". Membru post-mortem al Acad. (1990). POPOVICI, Constantin (1878-1956, n. laşi), matematician şi astronom român. M. de onoare al Acad. (1946), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Organizatorul (1913) Observatorului astronomic de la Copou, în laşi. Contribuţii în domeniul analizei matematice, elaborând o teorie generală a ecuaţiilor integrale. A studiat presiunea luminii asupra mişcării planetelor, distribuţia pulberii cosmice în jurul stelelor, formarea cozilor cometelor („Astronomie stellaire", „L’origine des cometes", „Importanţa presiunii luminii în mecanica cerească"). POPOVICI, Constantin (1899-1965, n. Costache Negri, jud. Galaţi), inginer român. Prof. univ. la Bucureşti. Specialist în metalurgie şi construcţia de maşini, a contribuit la dezvoltarea industriei constructoare de maşini în perioada 1930-1960 (Uzinele de fier Hunedoara, Uzinele „ASTRA" Arad, „Malaxa" Bucureşti ş.a.). A pus bazele specialităţii Tehnologia construcţiilor de maşini în învăţământul superior românesc, fiind autor al primului manual de „Tehnologia construcţiilor de maşini". POPOVICI, Constantin (1938-1996, n. laşi), sculptor român. Autor de monumente, busturi (George Bacovia, Carol Davila, Al. Papiu-llarian) şi compoziţii decorative în care se remarcă Eugenia Popovici în „Răsună valea" prin capacitatea imaginativă, folosirea adecvată a variatelor materiale şi forţa de expresie („Electrificarea", la barajul Vidraru pe Argeş). POPOVICI, Dom (n. 1932, Reşiţa), compozitor şi muzicolog român. Autor prolific, abordând majoritatea genurilor muzicale. Influenţat de impresionismul francez, apoi sinteză între tehnica serială şi modală (opere, simfonii). Ulterior, valorifică muzica bizantină şi psaltică. Lucrări axate pe importanţa melodiei, privită ca expresie a lirismului. Opere („Prometeu", „Mariana Pi-neda"), cantate („Porumbeii morţii", „Omagiu lui Palestrina"), poeme, schiţe simfonice, concerte şi simfonii („Codex Caioni pentru orchestră de coarde"), muzică de cameră, vocală, instrumentală şi corală. POPOVICI, Dumitru (1902-1952, n. Dăneasa, jud. Olt), istoric literar român. Prof. univ. la Cluj. Cercetări comparatiste consacrate unor epoci literare („La litterature roumaine â l’epoque des lumieres", „Romantismul românesc") sau unor scriitori reprezentativi („Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu", „Poezia lui Mihai Eminescu"). Ediţii critice. POPOVICI, Eugenia (1914-1986, n. Bucureşti), actriţă română de teatru şi Gheorghe Popovici de film. Prof. univ. la Bucureşti; rector al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" (1972- 1976). Talent excepţional, care impresiona în dramă sau comedie prin adevărul scenic, arta firescului şi a naturaleţii, spontaneitatea seducătoare. Roluri memorabile în teatru („Bădăranii" de C. Goldoni, „Steaua fără nume" de M. Sebastian, „Apus de soare" de B. Şt. Delavrancea, „Moartea unui artist" de H. Lovinescu) şi în film („Răsună valea", „De-aş fi Harap Alb", „Povestea dragostei"). POPOVICI, Eusebiu (1838-1922, n. Cernăuţi), teolog român; preot. M. de onoare al Acad. (1908), prof. la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Lucrări de istorie bisericească („Istoria bisericească universală şi statistica bisericească", „Istoria şi literatura sistemului teologiei"). Preocupări lingvistice; a întocmit o „Gramatică românească". Traduceri din latină şi germană. POPOVICI, Fred (n. 1948, Brăila), compozitor român. Prof. univ. la Bucureşti. Creaţie dominată de transgresiunea spectrală a sunetelui, de organizarea matematică a discursului şi de tratarea structuralistă a fenomenului vibrator („Introducere în anatomia sunetului", „Melos", „Heterosynthesis"). Activitate muzicologică. POPOVICI, Gheorghe (1862-1927, n. sat Criciova, jud. Timiş), teolog şi istoric român. M. coresp. al Acad. (1909), prof. la Institutul Teologic din Caransebeş. Protopop la Lugoj (din 1887). Intensă activitate politică în cadrul Partidului Naţional Român; militant pentru unirea Transilvaniei cu România. Lucrări: „Cuvântări bisericeşti", „Uniunea românilor din Transilvania cu biserica ro-mano-catolică sub împăratul Leopold I", „Istoria românilor bănăţeni". POPOVICI, Gheorghe (1863-1905, n. Cernăuţi), istoric român. M. coresp. al Acad. (1905). Lucrări privind vechile aşezăminte româneşti şi organizarea lor Dom Popovici 445 P0P0V1CIU llie Popovici judiciară („Starostia Sepinicensă — Notiţă privitoare la istoria vechii orga-nizaţiuni a Moldovei de Sus“, „Ordinea de succesiune în moşiile donative moldovene în sec. XV"). POPOVICI, llie T. (1902-1982, n. Budăi, jud. Orhei, Basarabia), medic veterinar român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. întemeietor şi director (1949-1962) al Institutului de Patologie şi Igienă Animală din Bucureşti. Lucrări în domeniul bolilor infecţioase ale animalelor domestice („Vaccinarea împotriva agalaxiei contagioase a oilor şi caprelor cu ajutorul culturilor vii de capromyes agalactice", „O nouă metodă de vaccinare antirabică folosită în combaterea turbării la animale"); cercetări asupra mecanismului acţiunii imunogene a hidroxidului de aluminiu („Rolul focarului inflamator"). POPOVICI, losif (1876-1928, n. sat Cliciova, jud. Timiş), lingvist român. Adept al geografiei lingvistice. Specialist în slavistică, în fonetică şi dialectologie („Dialectele româneşti. I. Dialectele muntenilor şi pădurenilor", „Dialectele române din Istria"). Studii şi cercetări folclorice romanice şi balcanice. Preocupări de istorie a culturii româneşti vechi. Silvia Popovici POPOVICI, Silvia (1933-1993, n. Fundata, jud. Braşov), actriţă română de teatru şi de film. Carismatică, cu un joc modern, de o intensă vibraţie, marchează roluri, oferind modele interpretative pe scenă: Ofelia în „Hamlet“, Ifigenia în „Ifigenia în Aulida", Julieta în „Romeo şi Julieta", Hilde în „Constructorul Solners", Gruşo în „Cercul de cretă caucazian", Anca din „Năpasta", Goneril din „Regele Lear", Irina din „Matca"; pe ecran: „La mere", „Darclee", „Gioconda fără surâs", „Serata", „Trecătoarele iubiri", „întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu". în teatru TV a interpretat rolul Oana („Muşatinii" — serial). POPOVICI, Timotei (1870-1950, n. sat Tincova, jud. Caraş-Severin), compozitor şi dirijor de cor român. Preot. Prof. de muzică vocală şi instrumentală la Institutul Teologic Pedagogic din Sibiu. Piese corale („Cucuie, peană galbină", „La oglindă", „Florile dalbe"); lucrări didactice şi un dicţionar de muzică (primul în România). POPOVICI, Titus (1930-1994, n. Oradea), scriitor român. M. coresp. al Acad. (1974). Proză de observaţie realistă, urmărind dramatice procese de conştiinţă în anii celui de-al Doilea Război Mondial („Străinul", „Moartea lui Ipu") şi implicaţiile psihologice şi sociale ale reformei agrare din 1945 („Setea"). Teatru („Passacaglia"), note de drum, scenarii de film („Valurile Dunării", „Dacii", „Pădurea spânzuraţilor", „Mihai Viteazul", „Puterea şi Adevărul", „Horea", „Lumini şi umbre", „Secretul lui Bachus"). POPOVICI, Vasile (1900-1973, n. Vărzăreşti, jud. Lăpuşna, Basarabia), compozitor român. Lucrări corale de inspiraţie folclorică (inclusiv prelucrări de melodii populare), cântece patriotice. POPOVICI-BAYREUTH, Dimitrie (1859-1927, n. laşi), bariton român. Prof. şi director la Conservatorul din Bucureşti şi director al Operei din Cluj. Remarcabil interpret al operelor lui Wagner (a cântat la Bayreuth). Turnee în Europa şi America. POPOVICI-BÂZNOŞANU, Andrei (1876-1969, n. Bâznoasa, azi Lunca, jud. Botoşani), zoolog român. Prof. univ. la laşi. Fondatorul Staţiunii Zoologice Sinaia. Contribuţii la cunoaşterea insectelor din România („Albinele de trestie"). Lucrări de popularizare a ştiinţei („Atlas de zoologie descriptivă"). POPOVICI-HAŢEG, Valeriu (1866-1929, n. Haţeg), geolog român. Cercetări asupra formaţiunilor jurasice, cretacice şi paleogene din România („Sur l’âge des conglomerats de Bu-cegi"). A întocmit prima hartă geologică de detaliu a României (1:300 000). POPOVICIU, Nicolae (1903-1960, n. Biertan, jud. Sibiu), preot român. Prof. la Academia Teologică Andreiană din Oradea. Episcop al Oradiei (1936-1950). Lucrări de dogmatică şi apologetică („începuturile nestorianismului", „Epicleza euharistică", „Lespezi de altar"). Domiciliu forţat la mănăstirea Cheia (din 1950). POPOVICIU, Tiberiu (1906-1975, n. Arad), matematician român. Acad. (1963), prof. univ. la Cernăuţi, laşi şi Titus Popovici Dimitrie Popovici-Bayreuth Tiberiu Popoviciu POPP 446 Cluj. A înfiinţat (1946), la Univ. din Cluj, seminarul de teoria aproximării şi analiză numerică; director (din 1957) al Institutului de Calcul Numeric din Cluj. Fondatorul şcolii române de analiză numerică. A scris (1938) prima monografie despre teoria aproximării funcţiilor continue prin polinoame. Contribuţii în domeniul teoriei funcţiilor de variabile reale, al analizei numerice, al algebrei şi al teoriei numerelor („Analiza matematica", „Analiza numerică"). A introdus noţiunea de „funcţie convexă de ordin superior". POPP, Aurel (1879-1960, n. Căuaş, jud. Satu Mare), pictor, grafician şi sculptor român. Compoziţii istorice în care păstrează reminiscenţe academice („înmormântarea proletarului", „După bătălie", „Horea, Cloşca şi Crişan") şi peisaje („Malul Săsarului la Baia Sprie") de tendinţă expresionistă. Lucrări de sculptură şi artă decorativă.' POPP, Marius (n. 1935, Sibiu), pianist şi compozitor român de jaz. Studii de arhitectură. Muzician autodidact, înregistrări radio, concerte, participări la festivaluri internaţionale. Activitate ca interpret, compozitor, aranjor, pedagog. Discografie selectivă: „Panoramic Jazz Rock", „Nodul gordian", „Acordul fin“, „Marius Popp", „Flaşnetarium". Culegere de teme: „15 imagini ritmice"; tratatul „Armonia aplicativă în improvizaţia de jaz, pop, rock". POPP, Mişu (1827-1892, n. Braşov), pictor român. Participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania. Compoziţii şi mai ales portrete (Al. I. Cuza, M. Kogălniceanu, Gh. Lazăr, A. Mureşanu), de factură academistă, uneori cu accente mai personale („Portretul Anastasiei Rudeanu"). POPP, Sabin (1895-1928, n. Bucureşti), pictor şi grafician român. Portrete în spiritul picturii votive din sec. 17-18, care se disting prin monumentalitatea şi decorativismul viziunii („Cele trei surori", „Portret de familie"). POPP, Vasile (1789-1842, n. sat Chintelnic, jud. Bistriţa-Năsăud), medic şi literat român. Primul medic cu studii superioare al românilor din Braşov; doctor în medicină. Autor al primei lucrări medicale („Despre apele minerale de la Arpătac, Bodoc şi Covasna", 1821). Preocupări etnografice („Disser-tatio inauguralis historico-medica de funeribus plebeis Daco-Romanorum sive hodiernum Valachorum") şi culturale („Disertaţie despre tipografiile româneşti"). POPPELMANN, Matthâus Daniel (1662-1736), arhitect german. Unul dintre reprezentanţii stilului rococo din Dresda (un pavilion al palatului Zwinger — capodopera sa, Palatul japonez, castelul Pillnitz, biserica Dreikoninge). POPPER, luliu (1857-1893, n. Bucureşti), inginer şi explorator român. După 1881, a călătorit prin diferite regiuni ale Asiei, a trecut în Alaska şi a parcurs întreg continentul american, ajungând în Argentina (1886). A explorat Patagonia şi Ţara de Foc (1886- 1893), dând nume româneşti unor râuri, munţi şi capuri (m-ţii Lahovary, Rio Ureche, Punta Sinaia). POPPER [pope], Sir Karl Raimund (1902-1994), filozof şi gânditor politic britanic de origine austriacă. Prof. univ. la Londra. A propus o epistemologie în jurul ideii de confirmare indirectă a teoriilor ştiinţifice prin falsificarea sistematică a alternativelor lor de către experienţă („Logica cercetării", „Postscriptum la logica descoperirii ştiinţifice"). Aplicând aceleaşi metode în ştiinţele sociale, a arătat că dezvoltarea societăţii este determinată de deciziile oamenilor, neexistând legi ale dezvoltării istorice (Platon, Hegel, Marx), şi pledează pentru libertatea criticii şi necesitatea schimbării neviolente a conducătorilor („Societatea deschisă şi duşmanii săi", „Mizeria istoricismului"). Alte lucrări: „Conjucturi şi respingeri", „Lumea lui Parmenides". POP-POPOVICI, Lya (1889-1970, n. Beiuş), mezzo-soprană română. Roluri în opere franceze („Samson şi Dalila", „Carmen"), româneşti („Trandafirii roşii" de C. Bobescu), italiene („Trubadurul"). Membră fondatoare a Operei Române din Cluj. POPREALĂ (< popri) s. f. 1. (înv. şi pop.) Oprire, împiedicare, interzicere. 2. (înv.) Reţinere provizorie pe timpul cercetării penale a unei persoane; arestare. Karl Popper POP-RETEGANUL, loan (1853-1905, n. sat Reteag, jud. Bistriţa-Năsăud), folclorist şi scriitor român. Culegeri („Trandafiri şi viorele. Poezii poporale", „Poveşti ardeleneşti", „Bocete, adică cântări la morţi") şi nuvele de inspiraţie rurală. POPRJ (< sl.) vb. IV tranz. 1. A opri, a împiedica, a reţine, .a interzice. 2. (DR.) A face o poprire. 3. (Pop.) A reţine, a aresta. POPRICANI, com. în jud. laşi, situată în Câmpia Jijiei, pe dr. văii Jijia; 6 809 loc. (2003). în satul P., menţionat documentar în 1476, se află biserica Sf. Nicolae (1812), iar în satul Cârlig, biserica Sf. Prooroc Isaia (1815, renovată în 1888-1869). V. şi Cornul lui Sas. POPRjRE (< popri) s. f. Acţiunea de a popri şi rezultatul ei. ♦ (DR.) Măsură dispusă de o instanţă judecătorească de indisponibilizare a unor sume de bani, ori a unor produse datorate debitorului de către o persoană în mâna acelei persoane, urmând ca ele să servească plăţii creditorului după validarea popririi. POPR|T, -Ă (< popri) adj. 1. (Pop.) Interzis, oprit. 2. (DR.) Terţ p. = persoană în mâinile căreia are loc indisponibilizarea sumelor de bani sau a produselor în temeiul popririi. Debitor p. = persoană pentru a cărei datorie se cere poprirea. 3. (înv.) Reţinut, arestat. POPRITQR, -OARE (< popri) adj. (Pop.) Care popreşte (1), sechestrează. <0 Creditor p. = persoană care cere şi în favoarea căreia se dispune poprirea. PPPUL (< lat.) s. m. (înv.) Popor. POPULA (< it., lat., după fr. peuplei) vb. I tranz. A aduce, a aşeza locuitori pe un teritoriu. POPULAR, -A (< fr., lat.) adj. 1. Care aparţine poporului, privitor la popor, făcut sau creat de popor; specific unui popor sau culturii sale. ♦ (Despre lucrări, prelegeri etc.) Care poate fi înţeles cu uşurinţă de oricine. 2. Care se bucură de simpatia, respectul, consideraţia opiniei publice, iubit de popor; cunoscut de toţi. POPULARITATE (< fr., lat.) s. f. Calitatea de a fi popular; renume, faimă. POPULARIZA (< fr.) vb. I tranz. A face ca, într-o formă accesibilă, o ştiinţă, o idee, o metodă, un eveniment etc. să devină cunoscute, populare şi să se răspândească pe o scară cât mai largă. 447 PORCUŞOR POPULAT, -Ă (< popula) adj. Cu populaţie, locuit. POPULAŢIE (< fr., lat.) s. f 1. Totalitatea oamenilor care locuiesc pe un anumit teritoriu, într-o ţară sau pe Glob. P. actuală a Terrei este de peste 6 miliarde locuitori (2002). ^ P. activă = totalitatea persoanelor care au capacitate de muncă şi au vârsta cuprinsă în limitele legale de muncă. 2. (BIOL.) Grup de indivizi aparţinând unei specii, care trăiesc într-un anumit habitat din arealul speciei respective şi care prezintă anumite particularităţi fenotipice şi genotipice. 3. (ASTR.) P. stelară = mulţime de stele similare prin abundenţa elementelor grele, dispunerea în Galaxie, vitezele de mişcare faţă de planul galactic, precum şi prin vârsta lor. Noţiunea a fost introdusă în 1944 de Walter Baade. POPULjSM (< fr.; {s} lat. populus „popor") s. n. 1. Atitudine social-politică, adesea conjuncturală sau demagogică, urmărind câştigarea simpatiei populare. 2. Şcoală literară care încearcă să redea cât mai realist viaţa omului din popor (romanul populist). POR (< fr., lat.; {s} gr. poros „orificiu") s.m. 1. Mic orificiu pe suprafaţa pielii, reprezentând canalul excre-tor al glandelor sudoripare şi sebacee. 2. (BOT.) Orificiu în membrana celulelor vegetale prin care se asigură schimbul de apă, de gaze şi de substanţe nutritive. ♦ Deschidere a tuburilor ciupercilor din familia poliporaceelor. ♦ Deschidere care se formează în vârful ascelor la ascomicete şi prin care sunt puşi în libertate sporii. 3. Gol de mici dimensiuni în interiorul unui corp solid sau al unui agregat de particule solide. PORA, Eugen A. (1909-1981, n. Buneşti, jud. Braşov), fiziolog român. Acad. (1963), prof. univ. la laşi şi Cluj. Cercetări de fiziologie animală; a in- Eugen Pora trodus conceptul de „specie fiziologică" („Probleme actuale de biologie", „Curs de fiziologie animală"). Participant (1962) la o expediţie în Oc. Indian. PORADIM, sat în Bulgaria, în apropierea Plevnei. Sediul Comandamentului armatei române în timpul asediului Plevnei (aug.-nov. 1877), condus de domnitorul Carol I. PORC (lat. porcus) s. m. 1. Specie de mamifer domestic paricopitat din familia suinelor, crescut pentru producţia de carne şi de grăsime. Are capul de formă conică, maxilarul superior alungit, cu caninii foarte dezvoltaţi, pielea groasă, albă sau pigmentată, cu păr aspru şi relativ rar (Sus scrofa domestica). în sens restrâns, masculul castrat. Rasele actuale de p. provin din două specii sălbatice: Sus scrofa ferus (mistreţul european) şi Sus vittatus (mistreţul asiatic). Ca o consecinţă a lucrărilor de ameliorare, în prezent există o mare diversitate de rase, grupate în trei tipuri productive: pentru carne (cele mai numeroase), pentru grăsime şi pentru producţia mixtă. Sin. (pop.) râmător. Masculul necastrat este numit vier. ♦ Carnea animalului descris mai sus. 2. Epitet depreciativ dat unei persoane obraznice, grosolane, neruşinate, josnice, ticăloase. 3. Compuse: porc sălbatic = mistreţ; porc-de-mare = scorpie de mare. 4. (ZOOL.) Porc-spinos = denumirea dată mai multor specii de rozătoare, din două familii distincte, la care unii peri din blană s-au transformat în spini rigizi. Familia hystricide cuprinde patru genuri cu 16 specii, răspândite în Africa, S Asiei şi Europa (Italia); sunt animale terestre, de vizuină. La unele specii spinii lungi din coadă produc un zgomot caracteristic în timpul deplasării. Familia erethizon-tide cuprinde porcii spinoşi arboricoli, răspândiţi atât în America de Nord cât şi în America de Sud; la unele specii coada este prehensilă. PORCĂj (< porc) vb. IV tranz. (Fam.) A insulta pe cineva în mod grosolan, a adresa cuiva cuvinte injurioase. PORCĂRJE (< porc) s. f. 1. Loc sau lucru murdar, urât, scârbos. ♦ Lucru prost făcut. 2. Fig. Faptă sau vorbă indecentă; grosolănie, obrăznicie, mojicie. PORCESC, -EASCĂ (< porc) adj. De porc, privitor la porc. ^ Expr. A avea noroc porcesc = a avea noroc mare, neaşteptat. PORCESCU, Scarlat (1911-1991, n. Moldoveni, jud. Neamţ), preot şi istoric român. Prof. la seminarele din Roman, Galaţi şi laşi. Lucrări privind istoria bisericească a Moldovei („Episcopia Romanului în sec. XV. întemeiere şi organizare", „Biserica episcopală din Roman", „Episcopia Huşilor. Pagini de istorie"). PORCEŞTI v. Turnu Roşu (2). PORC!N, -Ă (< lat.) adj., s. n. (ZOOL.) 1. Adj. De porc, privitor la porc, provenind de la această specie. 2. S. n. (La pl.) Denumire pentru efectivele de porci considerate în ansamblu (masculi, femele, tineret). Sin. suine. PORCIUS, Florian (1816-1906, n. Rodna, jud. Bistriţa-Năsăud), botanist român. Acad. (1882). Unul dintre creatorii terminologiei botanice româneşti. Cercetări, în special, asupra florei m-ţilor Rodnei („Flora fanerogamă din fostul district al Năsăudului", „Diagnozele plantelor cryptogame vasculare, care provin spontaneu în Transilvania"). PORCUŞOR (< porc) s. m. 1. Diminutiv al lui porc. 2. Peşte ciprinid Florian Porcius // / POPULAŢIA POPULAŢIA TERRE1 PE ŢĂRÎ (după O.N.U. estimare iocuitori — 1 iul. 2001) III111 1 274 915 000 China 56. 15 983 000 Madagascar 2. 1 029 991 000 india 57. 15 968 000 Olanda 3. 286 067 000 S.UA 58. 15 803 000 Camerun IBIlt 212 195 000 indonezia 59. 15 402 000 Chile 5. 172 118 000 Brazilia 60. 14 868 000 Kazahstan 6. 144 617 000 Pakistan 61. 12 879 000 Ecuador illlill 144 417 000 Rusia 62. 12 720 000 Cambodgea 8. 131 270 000 Bangladesh 63. 12 272 000 Burkina Paso 9. 127 100 000 Japonia 64. 11 687 000 Guatemaia 10* 126 636 000 Nigeria 65. 11 365 000 Zimbabwe 11* 99 969 000 Mexic 66, 11 190 000 Cuba 12. 82 386 000 Germania 67* 11 009 000 Mali 13. 79 939 000 Vietnam 68* 10 975 000 Grecia 14. 78 609 000 Fîiipine Iugoslavia 15* 66 229 000 Turcia 69. 10 664 000 (Serbia şi 16. 65 892 000 Ethiopia Munteneigru) 17. 65 239 000 Egipt 70. 10 491 000 Malawi 18. 63 442 000 71. 10 366 000 Angola 19. 61 251 000 Thailanda 72. 10 355 000 Niger 20. 59 953 000 Marea Britanie 73. 10 328 000 Portugalia 21. 58 835 000 Franţa 74. 10 285 000 Senegal 22. 57 892 000 Italia 75. 10 269 000 Cehia 23. 53 625 000 Congo, R.D. ~ 76. 10 268 000 Beigia 24. 48 767 000 Ucraina 77. 10 190 000 Ungaria 25. 46 676 000 Coreea, Rep. ~ 78. 9 986 000 Beiarus 26. 43 586 000 Africa de Sud, 79* 9 828 000 Tunisia Rep. ~ 80. 9 770 000 Zambia 27. 43 071 000 Columbia 81. 8 888 000 Suedia 28. 41 995 000 Myanmar 82. 8 707 000 Ciad 29. 40 144 000 Spania 83. 8 693 000 Dominicană, 30. 38 648 000 Polonia Rep. ~ 31. 37 487 000 Argentina 84. 8 516 000 Bolivia 32. 36 232 000 Tanzania 85. 8 105 000 Azerbaidjan 33, 36 080 000 Sudan 86. 8 069 000 Austria 34. 31 002 000 Canada 87. 7 953 000 Bulgaria 35. 30 821 000 Algeria 88. 7 614 000 Guineea 36. 30 766 000 Kenya 89. 7 489 000 Somalia 37. 28 986 000 Maroc 90. 7 313 000 Rwanda 38. 26 090 000 Peru 91. 7 222 000 Elveţia 39. 26 813 000 Afghanistan 92. 6 965 000 Haiti 40. 25 284 000 Nepal 93. 6 626 000 Honduras 41. 25 155 000 Uzbekistan 94. 6 591 000 Benin 42. 24 632 000 Venezuela 95. 6 258 000 israei 43. 23 986 000 Uganda 96. 6 252 000 Tadjikistan 44. 23 332 000 iraq 97. 6 238 000 El Salvador 45. 22 602 000 Malaysia 98. 6 224 000 Burundi 46. 22 757 000 Arabia Saudită 99. 5 636 000 Laos 47. 22 413 000 România 100. 5 636 000 Paraguay 48. 21 968 000 Coreeană, 101. 5 462 000 Turkmenistan R.P.D. - 102. 5 427 000 Sierra Leone 49. 19 894 000 Ghana 103. 5 410 000 Slovacia 50. 19 399 000 Sri Lanka 104. 5 385 000 Danemarca 51. 19 371 000 Mozambic 105. 5 287 000 Papua Noua 52. 19 358 000 Australia Guinee 53. 18 078 000 Yemen 106. 5 241 000 Libia 54. 16 729 000 Siria 107. 5 185 000 Finlanda 55. 16 393 000 Câte d'lvoire 108. 5 153 000 Togo 448 449 PORFIRIC 109. 5 133 000 Iordania 110. 4 989 000 Georgia 111. 4 934 000 Kîrgîzstan 112. 4 918 000 Nicaragua 113. 4 516 000 Norvegia 114. 4 393 000 Croaţia 115. 4 298 000 Eritreea 116. 3 936 000 Costa Rica 117. 3 922 000 Bosnia şi Herţegovina 118. 3 861 000 Noua Zeelandă 119. 3 823 000 Irlanda 120. 3 807 000 Armenia 121. 3 691 000 Lituania 122. 3 628 000 Liban 123. 3 611 000 Moldova, Rep. ~ 124. 3 577 000 Centrafricană, Rep. ~ 125. 3 322 000 Singapore 126. 3 303 000 Uruguay 127. 3 226 000 Liberia 128. 3 108 000 Emiratele Arabe Unite 129. 3 091 000 Albania 130. 2 903 000 Panamâ 131. 2 894 000 Congo, Rep. ~ 132. 2 624 000 Jamaica 133. 2 591 000 Mauritania 134. 2 497 000 Oman 135. 2 435 000 Mongolia 136. 2 358 000 Letonia 137. 2 275 000 Kuwait 138. 2 177 000 Lesotho 139. 2 046 000 Macedonia 140. 1 991 000 Slovenia 141. 1 798 000 Namibia 142. 1 586 000 Botswana 143, 1 411 000 Gambia 144, 1 363 000 Estonia 145, 1 316 000 Guineea-Bissau 146. 1 298 000 Trinidad şi Tobago 147. 1 221 000 Gabon 148* 1 195 000 Mauritius 149, 1 104 000 Swaziîand 150, 873 000 Cipru 151, 827 000 Fiji 152, 800 000 Timorui de Est* 153, 776 000 Guyana 154. 701 000 Bahrain 155. 692 000 Bhutan 156. 596 000 Qatar 157. 566 000 Comore 158. 486 000 Guineea Ecuatoriafă 159. 480 000 Sotomon, Insulele ~ 160. 461 000 Djiboiiti 161. 446 000 Capul Verde 162. 444 000 Luxemburg 163. 434 000 Suriname 164. 384 000 Malta 165. 344 000 Brunei 166. 298 000 Bahamas 167. 284 000 Islanda 168. 275 000 Maldive 169. 269 000 Barbados 170. 247 000 Belîze 171. 195 000 Vanuatu 172. 179 000 Samoa 173. 158 000 Saint Lucia 174. 147 000 Săo Tome şi Principe 175, 118 000 Micronezia 176. 113 000 Saint Vincent şi Grenadinele 177. 102 000 Grenada 178. 101 000 Tonga 179. 94 100 Kiribati 180. 80 600 Seychelies 181. 71 700 Dominica 182. 71 500 Antigua şi Barbuda 183. 66 900 Andorra 184. 52 300 Marshall, Insulele ~ 185. 38 800 Saint Kitts şi Nevis 186, 33 000 Liechtenstein 187. 31 800 Monaco 188. 27 200 San Marino . 189. 19 700 Palau 190. 12 100 Nauru 191. 11 000 Tuvalu 192. 850 Vatican * stat independent din mai 2002 dulcicol de c. 10-15 cm lungime, cu un şir de pete întunecate în lungul corpului (Gobio gobio)] pietroşel. P. de Guineea = cobai. Porcuşor PORECLĂ (< sl.) s. f. Supranume dat (de obicei în bătaie de joc) unei persoane în legătură cu o trăsătură caracteristică a fizicului său, a psihicului sau a activităţii sale. ♦ (înv.) Nume de familie. PORECLI (< poreclă) vb. IV tranz. A da un nume, o poreclă cuiva; a supranumi. PORFJR (< ngr., fr. {i}; {s} gr. porphyra ,,purpură“) s. n. Rocă vulca- nică alcătuită din cristale de ortoză şi mai puţin feldspat plagioclaz, uneori şi din minerale colorate, toate cuprinse într-o masă foarte mărunt cristalizată de feldspat potasic şi sticlă vulcanică. ♦ P. ext. Rocă cu structură porfirică (ex. granit-porfirul). PORFIRjC, -Ă (< fr. {i}) adj. (Despre roci şi structura lor) Care prezintă caractere de porfir. -0- Structură p. = PORFIRIE 450 structura rocilor eruptive caracterizate prin existenţa unor cristale mari prinse într-o masă sticloasă sau mărunt cristalizată. PORFIRjE (< fr.) s. f. Nume generic pentru unele boli ereditare cauzate de anomalii ale sintezei hemului (fracţiunea neproteică a hemoglobinei), caracterizate prin producerea excesivă de porfirine, prin prezenţa acestora în sânge şi prin eliminarea lor în urină. Se manifestă prin leziuni cutanate (eriteme, vezicule), sensibilitate deosebită la radiaţiile solare. PORFIRjNĂ (< fr. {i}) s.f. Pigment organic cu nucleu tetrapirolic, care intră în componenţa hemoglobinei, mio-globinei, clorofilei, citocromilor şi a unor vitamine. PORFIRJT (< fr., germ.) s. n. Rocă vulcanică preterţiară, constituită din cristale de plagioclaz, andezit, piroxen, uneori amfibol sau biotit, ouprinse într-o masă sticloasă sau fin cristalizată, adesea transformată în clorit. ♦ P. ext. Rocă intruzivă sau efuzivă, neutră şi bazică, cu cristale mari cuprinse într-o masă măruntă (ex. diorit-porfiritul, gabronorit-porfiritul etc.). PORFIRjU, -jE (< porfir) adj. De culoarea purpurii; purpuriu, roşu-aprins, vişiniu. PORFIROBLASTIC, -Ă (< fr. fi}) adj. (Despre structura rocilor metamorfice) Care este caracterizat prin prezenţa unor cristale mari, prinse într-o masă de minerale granulare mai mărunte. PORFIROGENET (< ngr., fr.; {s} gr. porphyrogenetos „născut în purpură") s. m. Titlu atribuit principilor bizantini născuţi în timpul domniei tatălui lor. PORI (în suedeză BjâRNEBORG), oraş în SV Finlandei, situat la gura de vărsare a fl. Kokemâen în G. Botnic, la 160 km NNV de Turku; 75,9 mii loc. (2000). Nod feroviar. Aeroport. Port. Metalurgia cuprului şi nichelului. Constr. navale. Ind. textilă, de prelucr. a lemnului, a celulozei şi hârtiei, alim. Teatru (1884); Muzeul Satakunta (f. 1888). întemeiat în sec. 12, apare menţionat documentar în 1365 cu numele Ulvila, iar cu denumirea actuală în 1558. PORIFER (< fr.; {s} lat. porus „por“ + fero „a purta") adj. Porigen. PORIGEN (< por) adj. (Despre materiale) Care, amestecat cu un material vâscos, duce la formarea porilor (ex. bicarbonatul de amoniu); porifer. PORNj (< sl.) vb. IV 1. Tranz. şi intranz. (Despre mijloace de locomoţie) A (se) pune în mişcare, a pleca sau a face să plece. ♦ Tranz. A provoca o acţiune, a face să se producă, să înceapă. 2. Intranz. şi refl. (Despre fiinţe) A pleca din locul în care se află, a o lua din loc, a merge. 3. Intranz. (Despre maşini, motoare) A începe să funcţioneze. ♦ (Despre acţiuni şi manifestări ale oamenilor) A începe, a izbucni. ♦ Intranz. şi refl. (Despre fenomene ale naturii) A (se) declanşa, a (se) dezlănţui. 4. Intranz. şi refl. A se apuca de ceva, a începe o acţiune de o durată oarecare. ♦ A avea tendinţa să..., a fi înclinat spre. 5. Tranz. A îndemna, a stimula, a îmboldi. ♦ A aţâţa, a instiga. 6. (Despre lacrimi, sânge etc.) A începe să curgă. PORNj RE (< porni) s. f. 1. Acţiunea de a (se) porni. ♦ Demarare. 2. Impuls, imbold, îndemn; p. ext. elan, avânt. 3. Predispoziţie, înclinare; tendinţă. 4. Patimă, înverşunare. PORNO (< engl., fr.) adj. invar. Cu caracter pornografic. PORNOGRAFIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care conţine pornografii, obscen, indecent, imoral, licenţios. PORNOGRAFIE (< fr. {i}; {s} gr. pornos „desfrânat" + graphe „descriere") s. f. Reprezentare obscenă a sexualităţii umane, cu tendinţa de a corupe indivizii şi având efecte dăunătoare asupra moralităţii în societate. P. nu trebuie confundată cu arta erotică; în p. esenţială este obscenitatea, iar anumite părţi ale comunităţii, îndeosebi femeile şi copiii, sunt puse într-o lumină degradantă şi umilitoare. Scriere, desen, fotografie, film etc. în care sunt folosite cuvinte, atitudini, procedee cu caracter obscen, indecente. ♦ Atitudine, faptă, vorbă obscenă. ♦ Ceea ce depăşeşte în mod flagrant limitele bunei-cuviinţe, ale moralei. POROINA MARE, com. în jud. Mehedinţi, situată în S piemontului Bălă-ciţei, pe cursul superior al râului Drincea; 1 388 loc. (2003). Pe terit. satului P. a fost descoperit (la sfârşitul sec. 19) un rhyton din argint aurit datând din sec. 3 î.Hr. POROINIC s. m. Denumire dată plantelor erbacee cu tuberculi din genul Orchis, familia orhidaceelor. POROLISSUM v. Mirşid. POROPLASTE (< por + plastic) s. n. pl. Materiale plastice poroase folosite pentru confecţionarea bureţilor de toaletă, a saltelelor etc. şi în tehnică ca izolanţi. PORQS (< fr.) adj. Care are pori; cu pori; care are numeroase mici orificii. ♦ (Despre pământ) Afânat, rar. POROS (sec. 4 î.Hr.), rege indian în N Punjabului. înfrânt în 326 Î.Hr. de Alexandru Macedon la Hydaspes şi luat prizonier, a fost eliberat şi s-a recunoscut vasal al acestuia. POROSCHIA, com. în jud. Teleorman, situată în câmpia Boian, pe cursul superior al râului Vedea; 4 709 loc. (2003). Viticultură. POROZIMETRU (< fr., lat.) s. n. Aparat pentru măsurarea porozităţii (2, 3). POROZITATE (< fr.) s. f. 1. Proprietate a unui corp de a avea pori în masa sa. ♦ Defect al pieselor turnate, cauzat de condiţiile de turnare necorespunzătoare, care constă în prezenţa golurilor în corpul pieselor. 2. Mărime caracteristică a materialelor poroase utilizate în acustică, definită de raportul dintre volumul de aer din pori şi volumul total al materialului. 3. Caracteristică a hârtiei, dată de volumul de aer care trece printr-o arie determinată a unei probe de hârtie, într-un anumit interval de timp, la o presiune şi temperatură dată. PORPHYRIOS (c. 232-305), filozof şi erudit grec (originar din Tyr). Discipol şi editor al scrierilor lui Plotin, dar şi comentator recunoscut al operelor lui Platon, Aristotel şi Teofrast; „Isagoga" sa („Introducere la Categoriile lui Aristotel"), tradusă în latină de Boethius, a fost foarte influentă în Evul Mediu. Preocuparea lui P. pentru logică şi metafizică izvora din convingerea că la adevărata esenţă a lucrurilor (Unul, Dumnezeu) se poate ajunge numai prin activitate intelectuală, iar creştinismul şi gnosticismul, apelând la iraţional, la mistere şi ritualuri, sunt potrivite doar pentru cei incapabili să practice contemplaţia interioară, adică filozofia („împotriva creştinilor"). Autorul lucrării „Abţinerea de la consumul cărnii", care anticipează dezbaterile moderne asupra conservării ecologice. Cărţile sale împotriva creştinismului au fost arse în 448. PORPORA, Nicoia Antonio (1686-1768), compozitor italian. Activ la Napoli, Veneţia şi Londra; s-a aflat în rivalitate cu Hândel. Pentru scurt timp maestru al lui Haydn. Exponent al idealului melodramatic al lui Metastasio; autor a peste 60 de opere; muzică sacră şi instrumentală. PORRIDGE [poridj] (cuv. engl.) s. n. Mâncare preparată din fulgi de ovăz 451 PORTATIV Ferdinand Porsche sau de porumb; este una dintre mâncărurile naţionale engleze. PORSANGEN sau PORSANGER FJORD, fiord în extremitatea de NNE a Norvegiei, cu ieşire la M. Barents; 401 km lungime. PORSCHE [por/e], firmă germană de construcţii de automobile, înfiinţată (1931), la Stuttgart, de inginerul Ferdinand P. (1875-1951). A lansat (1934) maşina „Volkswagen". Specializată în vehicule pentru competiţii sportive şi maşini de teren; primul automobil P. a fost prezentat în 1949. PORSENNA (sec. 6 î.Hr.), rege etrusc din Clusium (azi Chiusi). A organizat, potrivit tradiţiei, câteva expediţii împotriva Romei (507 î.Hr.), încercând să restabilească dominaţia etruscă asupra acesteia. Se spune că impresionat de vitejia în luptă a romanilor, a renunţat. PORSGRUNN, oraş în S Norvegiei, la gura de vărsare a râului Skienselva în Frierfjorden; 33,2 mii loc. (2003). Centru industrial: prelucr. metalelor, şantiere navale, întreprinderi chimice şi de cherestea. Cel mai mare centru al ţării de fabricare a porţelanurilor. Bisericile 0stre (1760) şi Vestre (1758), ambele în stil rococo. Fundat în 1652 ca post de vamă, a primit statut de oraş în 1842. PORT-1 (< fr.) Element de compunere care înseamnă „purtător de...“, „susţinător de...“, „purtare de...“ şi care serveşte la formarea unor substantive. PORT2 (< purta) s. n. 1. îmbrăcăminte caracteristică unui popor, unei regiuni, unei epoci etc. ♦ îmbrăcăminte folosită la anumite ocazii; costum. 2. Fig. Atitudine, ţinută, conduită; fel de a se purta. PORT3 (< fr., it.) s. n. 1. Complex tehnic amenajat pe litoralul maritim, la gura fluviilor sau pe malul unei căi de navigaţie interioară, înzestrat cu instalaţiile necesare acostării şi adăpostirii navelor, transporturilor de mărfuri şi de călători etc. şi prevăzut cu suprafeţe de apă adăpostite contra furtunilor, a curenţilor sau a gheţurilor. Z Oraş cu port3 (1). PORTABIL, -Ă (< fr.) adj. Care este uşor de transportat; portativ (1). PORTAL (< germ., it.) s. n. 1. Intrare principală monumentală într-un edificiu, cu decoraţie specifică diferitelor stiluri. ♦ Deschidere din piatră sau metal la intrarea unor mari poduri de cale ferată. ♦ Construcţie de zidărie sau de beton, care consolidează pământul din jurul gurii unui tunel şi taluzul de deasupra. 2. (GEOGR.) Arcadă naturală formată prin abraziune marină sau ca urmare a prăbuşirii tavanului unei peşteri. 3. (INFORM.) Sumă de site-uri strânse sub un singur acoperiş, adresa web; cuprinde ştiri, programe TV, diverse servicii şi eventual un motor de căutare. Printre cele mai cunoscute sunt: yahoo.com, altavista.com, msn.com. PORTALES, Diego Josâ Victor (1793-1837), om politic chilian. Lider al conservatorilor. Conducătorul de facto al statului Chile (1830-1837), a dus o politică forte de restabilire a ordinii publice şi de restructurare a economiei şi în special a finanţelor ţării. După moarte a devenit simbolul unităţii chiliene. PORTALIS, Jean-f=tienne-Marie (1746-1807), jurisconsult şi om politic francez. Preşedinte al Consiliului Bătrânilor (1796), ministru al Cultelor (1804-1807). A fost inspiratorul Concordatului cu Vaticanul (1801) şi al Codului Civil (1804). PORTALTOI (< port-1 + altoi) s. n. Plantă pe care se face altoirea şi a că- rei rădăcină foloseşte plantei crescute din altoi, dându-i o mai mare rezistenţă la boli, la dăunători sau la ger. PORTANT, -Ă (< fr.) adj. Care susţine ceva, care poartă ceva; susţinător. Forţă p. = portanţă. PORTANŢĂ (< fr.) s. f. Forţă care asigură sustentaţia unui corp cufundat într-un fluid şi aflat în mişcare faţă de acesta; forţă portantă. La avion, p. este perpendiculară pe direcţia de deplasare şi este situată în planul de simetrie al acestuia. PORTAR (< poartă) s. m. 1. Persoană care are sarcina de a păzi intrarea unui edificiu public sau particular. 2. (SPORT) Jucător care apără spaţiul porţii unei echipe (în fotbal, handbal, hochei, polo etc.). 3. (în Evul Mediu, în Moldova şi Ţara Românească) Dregător însărcinat cu paza Curţii domneşti; începând de la sfârşitul sec. 15, în Moldova se numea uşar. în Ţara Românescă, în sec. 16, p. s-a ocupat şi cu hotărniciile şi cu primirea solilor străini. -0> P. de Suceava (sau al Sucevei) = mare dregător însărcinat cu apărarea capitalei şi a Curţii domneşti moldovene, iar începând de la jumătatea sec. 16 şi cu comanda întregii oştiri, ca hatman. PORTARMĂ (< port'- + armă) s. f. Purtare, deţinere a unei arme de foc. PORT ARTHUR 1. V. Lushun. 2. Bătălia de la ~, una dintre bătăliile Războiului Ruso-Japonez (1904-1905). A început prin torpilarea a trei vase ruseşti de către japonezi în rada portului P.A. (febr. 1904) şi s-a sfârşit prin căderea oraşului în mâinile japonezilor, după un lung asediu. PORTATIV, -Ă adj., s. n. 1. Adj. Care se poartă, se transportă uşor; CELE MAI MARI PORTURI ALE LUMII mii. t mărfuri 1999 1. Singapore (Singapore) 325,9 2. Rotterdam (Ofanda) 303,5 3* South Louisiana (S.U.A.) 194,4: 4. Shanghai (China) 187 5* Hong Kong (China) 168,8 6, Chiba (Japonia) 164,7 7. Uisan (Rep. Coreea) 148,3 S* Houston (S.U.A.) 144,1 9. Nagoya (Japonia) 133 10. Kwangyang (Rep. Coreea) lllllllilllllllllll 11. New York (S.U.A.) 121,3 12. Antwerpen/Anvers (Belgia) 115,6 13. Yokohama (Japonia) 114,5 14. Gaoxiong (Kaohsiung) (Taiwan, China) 110,7 15. Inch’on (Rep. Coreea) 108,2 PORT-AU-PRINCE 452 portabil. -0> Dicţionar p. = dicţionar de format mic, cu un număr mai redus de cuvinte şi sensuri, care poate fi consultat şi mânuit cu uşurinţă. (Aparaţ de) radio p. - aparat de radio cu tranzistori, de dimensiuni reduse, care poate fi purtat şi ascultat peste tot. 2. S. n. (MUZ.) Sistem de cinci linii orizontale, paralele şi egal distanţate, pe care şi între care se scriu notele muzicale. PORT-AU-PRINCE [port-o-pres], capitala statului Haiti, situată în SV ins. Hispaniola, în SE G. Gonaîves; 990,1 mii loc. (1999). Port. Aeroportul Maîs Gâte. Pr. centru economic, cultural şi politic al ţării. Ind. metalurgică, chi-mico-farmaceutică, a cimentului, electronică, textilă, a mobilei, pielăriei şi încălţămintei, alim. (zahăr, rom). Reparaţii navale. Două universităţi (1920, 1944). Institut tehnic (1962). Muzeu naţional (1983). Catedrala Notre Dame (sec. 18); Palatul Naţional '(reconstruit în 1918). Oraşul, întemeiat în 1749 de francezi, sub numele de L’Hdpital, a devenit (1770) centrul ad-tiv al coloniei Santo Domingo, iar în 1804 capitala statului independent Haiti; în 1807 portul a fost deschis pentru comerţul exterior. Distrus în mare parte de cutremurele din 1751, 1759 şi 1770. PORTAVION (< fr.) s. n. Navă de luptă cu tonaj mare (între 25 000 şi 90 000 t), înzestrată cu o punte de decolare şi de apuntare a avioanelor de luptă şi cu cale speciale pentru transportul lor. Prima platformă improvizată ca p. a fost pe crucişătorul Birmingham (1911). Primul p. a fost construit de americani (Hermes, 1924). După al Doilea Război Mondial, p. britanic Ark Royal a fost înzestrat cu instalaţii modernizate. S.U.A. au dat în folosinţă (1961) primul p. cu propulsie nucleară (Enterprise). Ultimul p., lansat Port-au-Prince. Palatul Naţional în 2003, poartă numele fostului preşedinte Ronald Reagan. P. sunt folosite şi în forţele armate ale Rusiei, Japoniei, Franţei ş.a. PORTAVOCE (< it.) s. f. Megafon (2). PORTĂ (< fr.) adj. Venă p. v. venă. PORTĂREASĂ (< portar) s. f. Femeie care păzeşte intrarea unui edificiu public sau particular. PORTĂREL (< portar) s. m. Funcţionar însărcinat cu executarea sentinţelor judecătoreşti. PORTBAGAJ (< fr.) s. n. Loc rezervat depozitării unor colete sau a unor valize, dispus în anumite părţi ale caroseriei unui vehicut, la exteriorul sau în interiorul acestuia. PORTBAIONETĂ (< fr.) s. f. Dispozitiv din piele, ataşat la centură, în care se fixează şi se poartă baioneta. PORTBELO (PORTO BELLO, PUERTO BELLO), localitate în N statului Panamâ, port la M. Caraibilor, Portavion. Enterprise la 32 km NE de Colon, într-o zonă producătoare de banane; 3,1 mii loc (1990). Aşezarea a fost vizitată şi denumită de către C. Columb (1502). Oraşul a fost fundat în 1597, devenind curând al treilea port al comerţului colonial spaniol şi punctul terminus nordic al drumului spaniol peste istmul Panamâ. Atacat de Fr. Drake (1596). Aşezarea veche spaniolă şi fortificaţiile militare de la San Lorenzo, exemplu de arhitectură militară (sec. 17-18) ale puternicului sistem de apărare pentru protejarea comerţului transatlantic, au fost incluse (din 1980) în patrimoniul cultural universal. PORT BLAIR [po:t blee], oraş în India, centru ad-tiv al teritoriului unional autonom Andaman şi Nicobar, situat pe ţărmul SE al ins. Andaman de Sud; 101,8 mii loc. (2001). Constr. navale. Prelucr. lemnului; producţie meşteşugărească. Export de produse agricole. Pescuit. Muzeu etnologic. Ocupat de britanici (1789), a fost transformat în colonie penitenciară (1858-1945). între 1942 şi 1945 a fost ocupat de japonezi. A revenit Indiei în 1948. PORTCHEI (< port-1 + chei) s. n. Inel de metal pe care se ţin cheile; p. ext. toc de piele cu un inel în care se prind cheile. PORTCUŢjT (< port-1 + cuţit) s. n. Dispozitiv al unei maşini-unelte de aşchiere, care serveşte la fixarea în poziţie adecvată a cuţitelor (1) pentru prelucrarea pieselor. PORT-DE-FRANCE v. Noumâa. PORTDRAPEL (< port1- + drapel, după fr. port-drapeau) s. n., s. m. 1. S. n. Toc din piele prins de o curea, care se poartă în bandulieră şi în care se fixează coada drapelului pentru a putea fi purtat mai uşor. 2. S. m. Persoană 453 PORTIC care poartă drapelul unui regiment, al unei asociaţii sportive etc. 3. S. m. Fig. Persoană care este în fruntea unui curent, a unei mişcări; idee călăuzitoare. PORTE-BEBE [port-bebe] (cuv. fr.) subst. Coşuleţ sau mic scăunel folosit pentru transportul bebeluşilor. PORTE-BONHEUR [port-bonor] (cuv. fr.) subst. Obiect considerat ca aducător de noroc celui care îl poartă; talisman. PORT ELIZABETH [po:t iljzebeS], oraş în Rep. Africa de Sud (Cape), situat la 660 km E de Cape Town, port la G. Algoa al Oc. Indian; 303,4 mii loc. (1991). Aeroport. Constr. de automobile; ind. electrotehnică, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului, siderurgică, a pielăriei şi încălţămintei, a cimentului, hârtiei şi alim. Piaţă agricolă. Staţiune balneoclimaterică. Export de lână, citrice, cereale, min. de fier, mangan. Universitate (1964). în 1799, englezii au construit aici fortul Frederick, în jurul căruia s-a dezvoltat (din 1820) oraşul actual. PORTER [porter], Cole (1893-1964), compozitor american. Comedii muzicale („Kiss me Kate“, „Cancan") şi muzică de film („Born to 6anceu, „High Society"). Compoziţii muzicale de o savoare armonică unică, destinate spectacolelor de pe Broadway, unde a şi debutat în 1916 („Night and Day“, „Begin the Begin“, „I Iove Paris“). PORTER [porter], Edwin Stanton (1869-1941), regizor american de cinema. Pionier al filmului mut, antici-pându-l pe D. Griffith în multe aspecte. A avut o contribuţie importantă la definirea genului şi a primelor elemente de limbaj cinematografic („Fata bătrână", „Cleptomana", „Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor", „Tess din ţinutul furtunilor"). A realizat primul western din istoria cinematografiei („Atentatul din tren") cu efecte spectaculare. PORTER [po:te], Sir George, baron of Luddenham (1920-2002), chimist Cole Porter Sir George Porter Rodney Robert Porter britanic. Prof. univ. la Sheffield şi Leicester. Director al Institutului Regal din Marea Britanie (1966-1985) şi preşedinte al Centrului de Ştiinţe Fotomoleculare (1990-2002). Contribuţii la studiul mecanismului reacţiilor foto-chimice foarte rapide în fază gazoasă, împreună cu R. Norrish, a elaborat (1950) metoda fotolizei prin impulsuri. Premiul Nobel pentru chimie (1967), împreună cu R. Norrish şi M. Eigen. PORTER [porter], Katherine Anne (1894—1980), prozatoare americană. Povestiri şi romane, pe linia tradiţiei narative tipice Americii de Sud, cu implicaţii psihologice, de mare intensitate dramatică, în care evocă puternice conflicte între valorile spirituale şi cele sociale („Calule alb! Călăreţule palid!", „Corabia nebunilor", „Hacienda", „înflorirea copacului ludei"). Eseuri („Zilele trecutului"). PORTER [po:te], Rodney Robert (1917-1985), imunolog şi biochimist britanic. Cercetări privind structura chimică a anticorpilor şi a centrului activ al lor; a stabilit structura primară a gamaglobulinelor. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1972), împreună cu G. Edelman. PORTER, William Sidney v. O. Henry. PORT-lzTIENNE v. Nouadhibou. PORT FLORENCE v. Kisumu. PORT-GENTIL [por-jătj], oraş în partea de V a statului Gabon, situat pe un promontoriu (capul Lopez) şi pe ins. Lopez, la gura de vărsare a fl. Ogooue în Oc. Atlantic, la 161 km SV de Libreville; 79,2 mii loc. (1993). Port petrolier. Aeroport. Expl. de petrol şi gaze naturale; ind. de prelucr. a petrolului şi a lemnului (mobilă), chimică, electronică, textilă şi alim. Reparaţii navale. Export de lemn, petrol şi de produse agricole tropicale. PORTHAN, Henrik Gabriel (1739-1804), istoric şi etnograf finlandez. Studiile sale istorice şi lingvistice au avut un rol fundamental pentru mişcarea naţionalistă finlandeză. A deschis drumul cunoaşterii „Kalevalei" („Despre poezia finlandeză"). PORT HARCOURT [po:t ha:ko:t], oraş în S Nigeriei, port în delta Nigerului, pe braţul Bonny, la 64 km de G. Guineii, centru ad-tiv al statului Rivers; 703,4 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Rafinărie de petrol. Ind. aluminiului, constr. de maşini (montaj de automobile, camioane, biciclete), a cauciucului, sticlăriei, hârtiei, textilă, cimentului, mobilei, încălţămintei şi alim. (ţigarete, conserve de peşte). Export de petrol, cărbune, cositor, arahide, ulei de palmier. Două universităţi (1975, 1980). PORTHART (< porf- + hartă, după fr. porte-carte) s. n. Geantă de piele, de postav, de muşama etc. care se pliază în două, având pereţii interiori dintr-un material transparent (celuloid, material plastic) şi care se poartă atârnată de umăr cu o curea, fiind folosită pentru păstrarea hărţilor, mai ales în timpul exerciţiilor şi al operaţiunilor militare. PORTIC (< lat., fr.) s. n. 1. Galerie exterioară, mărginită de o colonadă, Portic PORTICI 454 formând intrarea monumentală a unui edificiu, sau plasată în jurul unor pieţe, grădini etc., servind ca loc de plimbare sau de adăpost. 2. Instalaţie specială de gimnastică, alcătuită dintr-un cadru şi o serie de aparate agăţate de el cu ajutorul unor cârlige, printre care: prăjina mobilă, prăjina fixă, inelele, frânghia, trapezul, scara de frânghie, iar pe stâlpii laterali scara oblică şi bara fixă. PORTICI, oraş în S Italiei (Campania), port la G. Napoli al M. Tire-niene, la poalele vulcanului Vezuviu, în conurbaţia Napoli (la 6 km ESE de acesta); 60,2 mii loc. (2001). Ind. alim., constr. de maşini, chimică (îngrăşăminte), textilă şi alim. Muzeu Naţional Feroviar. Staţiune balneoclimaterică. Centru turistic. Biserica San Ciro şi palat regal (1738). Distrus în mare parte de erupţia Vezuviului din 1631. PORTIERĂ (< fr.) s. f. ’Uşă cu geam la un automobil, la o trăsură închisă, la un vagon de tren. PORTINARI, Beatrice (1266-1290), nobilă florentină. Soţia lui Simone de Bardi. L-a inspirat pe Dante în opera sa („Divina Comedie"), conducându-l în „Paradis". PORTINARI, Candido (1903-1962), pictor, ceramist, litograf şi ilustrator brazilian. Picturi de şevalet realizate în tonuri delicate, subtile („Purtătorii de cafea", „Emigranţii") şi vaste decoraţii murale („Munca pământului", „Jocurile copiilor", „Cele patru elemente", toate la Ministerul Educaţiei din Rio de Janeiro, fresca din Biblioteca Congresului, Washington; decoraţia din catedrala de la Belo Horizonte; panourile „Războiul şi Pacea" oferite pentru O.N.U. de Brazilia), în care se remarcă o tendinţă puternică spre un expresionism aspru şi violent. PORTIŢA, canal în SE complexului Razim, între grindurile Coşna (NE) şi Chituc (SV), prin care se făcea schimbul de ape între lacul Razim şi Marea Neagră; închis în 1970. Cherhana. Complex turistic. Cunoscută şi sub numele Gura Portiţei. PORTJARTIER (< port1- + jartieră) s. n. Obiect de lenjerie feminină, confecţionat dintr-un material textil (elastic) de care sunt prinse jartierele. PâRTlAND (< fr.) s. n. Ciment P. v. ciment. PORTLAND [portland], oraş în NV S.U.A. (Oregon), situat pe râul Willamette, la 16 km SE de confl. cu fl. Columbia, la 160 km de ţărmul Oc. Pacific; 529,1 mii loc. (2000). Port fluvio-maritim. Nod feroviar. Aeroport. Metalurgia aluminiului. Şantier naval. Ind. de prelucr. a lemnului, a sticlăriei, celulozei şi hârtiei, chimico-farmaceutică, textilă, electronică, constr. de avioane, de maşini de transport şi utilaje electrotehnice, alim. Centru comercial activ. Exportă lemn, aluminiu, celuloză şi hârtie, legume şi fructe. Piaţă pentru lână. Universităţi (1901, 1905, 1946, 1955, 1974). Orchestră simfonică. Teatru. Muzeu de artă. Washington Park (41 ha). Grădină zoologică. Centru turistic (în apropiere se află cascada Multnomah de 259 m, barajul Bonneville ş.a.). Podul de oţel Fremont (cu deschiderea principală de 366 m). întemeiat în 1829, s-a dezvoltat după 1844. PORTLANDIAN, ultimul etaj (vârstă) al Jurasicului, caracterizat prin faună de amoniţi, brahiopode, lamelibranhiate, gasteropode, corali, echinide. Sin. Tithonic. PORT LOUIS [po:t lu:is], capitala statului Mauritius, situată în NV ins. Mauritius, la poalele vulcanului Peter Both (826 m); 144,3 mii loc. (2000). Pr. centru politic, economic şi cultural al ţării. Port la Oc. Indian (a fost pr. punct de escală între Europa şi Asia până la deschiderea Canalului Suez). Aeroporturile Plaisance şi Plaines des Roches. Rafinărie de petrol. Şantier naval. Fabrici de îngrăşăminte chimice, de zahăr, ţigarete, rom, de prelucr. a cafelei şi a aloei. Universitate (1965). Muzeu de istorie naturală (1880); Muzeu de artă. Citadelă (1838); catedrala romano-catolică Saint Louis (sec. 19) şi catedrala anglicană Saint James (sec. 19). Fundat în 1735 (ca loc de escală pentru vasele care ocoleau Capul Bunei Speranţe) de guvernatorul francez Mahe de la Bourdonnais, care i-a atribuit numele lui Ludovic al XV-lea (Louis), a devenit (1810) centru ad-tiv al coloniei britanice Mauritius, iar din 1968 capitala statului independent Mauritius. PORT LYAUTEY v. Kenitra. PORTMANTQU (< fr.) s. n. Umeraş. PORTMONEU (< fr.) s. n. Portofel în care se ţin, de obicei, banii mărunţi; p. ext. portofel. PORT MORESBY [po:t mo:zbi], capitala statului Papua-Noua Guinee, situată pe ţărmul SE al ins. Noua Guinee, port la G. Papua al Mării Coralilor; 254,1 mii loc. (2000). Aeroportul Jackson. Reparaţii navale. Rafinărie de petrol; ind. textilă, de prelucr. a lemnului (cherestea, placaj). Export de cauciuc natural, cafea şi cacao boabe, copra, lemn, nuci de cocos, minereuri de cupru, aur, argint. Universitate (1965). întemeiat după ce zona a fost explorată (1873) de căpitanul englez John Moresby; anexat de Imperiul Britanic în 1883; a devenit centru ad-tiv al terit. Papua administrat de UN Trust Territory of New Guineea; Port Louis. Stradă din oraş Port Moresby. Vedere generală 455 PORTOFINO capitala statului independent Papua-Noua Guinee din 1975. PORT NATAL v. Durban. PORTO1 (< fr.) s. n. Vin roşu, tare şi foarte dulce, produs în Portugalia. PORTO2 (< it.) s. n. Taxă care se plăteşte pentru expedierea prin poştă a unei scrisori, a unui colet sau a unei sume de bani. PORTO [portu] (OPORTO), oraş în NV Portugaliei pe fl. Douro, la 3,2 km de vărsarea sa în Oc. Atlantic şi 274 km NE de Lisabona; al doilea oraş al ţării ca mărime; 263,1 mii loc. (2001). Prin portul Leixoes exportă vinuri, plută şi măsline. Aeroport. Constr. de automobile. Ind. cauciucului (anvelope), chimică, electrotehnică, textilă, alim. (vinuri renumite, conserve, morărit), a pielăriei şi încălţămintei, de prelucr. a petrolului şi a lemnului. Universitate (1911). Centru turistic. Monumente: catedrală (sec. 12-13), palatul episcopal (baroc), palatul Bursei (1842), podurile (din oţel) peste fl. Douro: „Dom Luis“ (180 m), construit în 1881-1885 de Alexandre-Gustave Eiffel, „Maria Pia“ (1876-1877), „Arrâbida" (270 m), Turnul Clerigos (1735-1748) de 75 m înălţime, basilica Săo Francisco (1410), în stil gotic. întregul centru istoric al oraşului face parte (din 1996) din patrimoniul cultural universal. Muzee de sculptură şi etnografic. Stăpânit succesiv de romani (sub numele de Portus Cale), suevi (sec. 5), vizigoţi (540-716) şi arabi (716-997), a fost eliberat în timpul Reconquistei. Din 1095 centrul comitatului Portugalia. Unul dintre cele mai importante porturi ale ţării (din sec. 12). La P., în 1809, trupele britanice au repurtat o victorie asupra celor franceze în timpul Războiului Peninsular. PâRTO ALEGRE [portu alegri], oraş în SE Braziliei, situat la gura de vărsare a fl. Guaiba în Lagoa dos Patos, centru ad-tiv al statului Rio Grande do Sul, port la Oc. Atlantic; 1,3 mii. loc. (2002). Aeroport. Constr. navale. Ind. alim. (conserve de carne, morărit, vinuri), textilă, confecţii, de prelucr. a lemnului, petrolului şi cauciucului, a sticlăriei, chimică, pielăriei şi încălţămintei. Export de produse agricole şi de lemn. Staţiune balneară. Două universităţi (1934, 1948). Fundat în 1742-1743 de emigranţi din Azore sub numele de Porto dos Cazaes; la începutul sec. 19 aici s-au stabilit numeroşi emigranţi germani şi italieni. PORTOCAL (< portocală) s. m. Pom fructifer din familia rutaceelor, originar din Asia, înalt de 2-4 m, cu frunze persistente, cu flori albe parfumate şi cu fructe sferice galben-roşietice, comestibile (Citrus aurantium). Adus în Europa în timpul cruciadelor, a fost introdus în cultură mai ales în zona mediteraneană, dar şi în alte regiuni cu climă subtropicală (ex. California). PORTOCALĂ (< ngr.) s. f. Fructul portocalului, bacă globuloasă portocalie, conţinând apă, hidraţi de carbon, acizi organici, vitaminele C, A, B2, săruri de Portocală sodiu şi de potasiu, calciu, fosfor, fier etc. Foarte nutritiv, are valoare energetică mare, suplinind carenţele vitaminice. Frecvent folosit în industria alimentară la fabricarea sucurilor, a compoturilor, gemurilor şi dulceţurilor, a băuturilor alcoolice etc. Are utilizări terapeutice, ca tonic muscular şi al sistemului nervos, remineralizant, hepatoprotector, diuretic etc. PORTOCALIU, -IE (< portocală) s. n., adj. 1. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între roşu şi galben; este culoarea portocalei coapte; oranj. 2. Adj. Care are culoarea descrisă mai sus. PORTOFEL (< fr!) s. n. Obiect din piele, din matrial plastic etc., îrî forma unor coperte cu mai multe despărţituri interioare, în care se păstrează bani, acte etc. PORTOFINO, localitate în NV Italiei (Liguria), port la M. Ligurică, pe Riviera di Levante; 605 loc. (1991). Celebră staţiune turistică balneară şi port de iahturi. Sporturi nautice. în apropiere, mănăstirea La Cervara (sec. 14) şi biserica San Giorgio cu relicvele PORTOFOLIU 456 Sf. Gheorghe aduse de cruciaţi din Orientul Apropiat. PORTOFQLIU (< it., ngr.) s. n. 1. Funcţie, demnitate de ministru; departament ministerial. -0- Ministru fără p. v. ministru. 2. Ansamblul titlurilor financiare diversificate (acţiuni, obligaţiuni, certificate de depozit etc.) deţinute de un investitor, individual sau instituţional, în scopul reducerii riscului investiţiei totale şi optimizării câştigului total. 3. Totalitatea titlurilor contractate de o editură în vederea producţiei sale curente şi de perspectivă. PORTO-FRANCO (PORTO-FRANC) (< it. {i}) s. n. Port, parte dintr-un port sau dintr-o regiune situată pe litoral, în care mărfurile importate, exportate sau aflate în tranzit nu sunt supuse taxelor vamale şi nici altor formalităţi fiscale. PORT OF SPAIN [po:t ev spein], capitala statului Trinidad-Tobago, situată în NV ins. Trinidad (Antileîe Mici), pe ţărmul G. Paria; 49,1 mii loc. (2000). Port maritim. Aeroportul Piarco (la 26 km ESE de oraş). Pr. centru economic, politic şi cultural al ţării. Rafinării de petrol; reparaţii navale. Ind. petrochimică (mase plastice), de prelucr. a lemnului şi tutunului, mat. de constr. (ţigle), a încălţămintei, hârtiei, alim. (zahăr, uleiuri vegetale, rom, conserve, margarină ş.a.). Export de petrol, asfalt, cafea, zahăr, citrice. Universitatea Indiilor de Vest din St. Augustine. Muzeul Naţional (1898). Galerie de artă. Grădină botanică (1820). Forturile San Andreas (1785-1787) şi George (1904); catedralele anglicană (1816) şi catolică (Sf. Treime, 1832, în stil gotic); clădirea Parlamentului (sec. 19); Casa Roşie (1906), în stil neo-renascentist, în care se află Curtea Supremă de Justiţie, întemeiat de coloniştii spanioli în 1560 pe vatra vechiului sat indian numit Conquerabia; denumirea actuală datează din 1815. Centru ad-tiv al coloniei Trinidad (din 1797); reşed. ad-tivă a Federaţiei Indiilor de Vest (1958-1962), a devenit capitala statului Trinidad-Tobago (1962). PORTO-NOVO, capitala legislativă (sediul parlamentului) a statului Benin, situată în extremitatea SE a ţării, într-o lagună, la gura de vărsare a fl. Oueme în G. Benin al G. Guineii (Oc. Atlantic); 218,2 mii loc. (1998). Port maritim. Aeroport. Pr. centru politic, cultural şi comercial al ţării. Piaţă agricolă (bumbac, banane, cacao). Ind. textilă şi alim. (ulei de palmier, conserve de fructe). Fabrici de egrenare a bumbacului, .de decorticare a arahidelor şi de săpun; tipografie. Pescuit. Staţiune balneoclimaterică. Produse de artizanat. Muzeul Naţional. Biblioteca Naţională (1976). Catedrală catolică şi construcţii în stil portughez. Aşezare întemeiată, probabil, în anul 1600 de populaţia ewe, devine mai târziu bază maritimă portugheză (sec. 17); centru al comerţului cu sclavi; în 1863 este inclusă în protectoratul francez Dahomey, iar în 1893 este declarată centru ad-tiv al coloniei Dahomey; capitala Republicii Dahomey (1960) şi apoi (1975) a Republicii Benin. PORTOR (< fr.) s. n. Şalandă autopropulsată care transportă material dragat. PORTORICAN, -Ă (< fr.; n. pr. Porto Rico) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a format şi care locuieşte în Puerto Rico; (la sg.) persoană care face parte din populaţia de bază a ins. Puerto Rico sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparţine ins. Puerto Rico sau portoricanilor, referitor la Puerto Rico sau la porto-ricani. PORTO RICO v. Puerto Rico. PâRTO VELHO [portu ve^u], oraş în partea central-vestică a Braziliei, centru ad-tiv al statului Rondonia, port pe Rio Madeira; 284,5 mii loc. (2000). Aeroport. Centru comercial (cauciuc, lemn, ulei, plante medicinale). Expl. de zinc. PORTOVIEJO, oraş în V Ecuadorului central, pe râul omonim, în apropierea coastei Oc. Pacific, la 145 k NV de Guayaquil; 171,8 mii loc. (2001). Centru comercial agricol (cafea, cacao, bumbac, trestie de zahăr, lemn de balsa). Meşteşuguri (tăbăcărie, pălării de Panamâ, coşuri). Univ. tehnică (1952). Episcopie (1871). Fundat (1535) de coloniştii spanioli lângă coastă, s-a mutat pe actualul amplasament (1628) din cauza atacurilor indienilor. PORTPERIE (< port1- + perie) s. f. Dispozitiv al unei maşini electrice, servind la susţinerea periilor cu ajutorul cărora se realizează contactul alunecător cu colectorul sau cu inelele colectoare. PORTRET (< fr.) s. n. 1. Reprezentarea unei figuri umane în desen, 457 PORTUGALIA pictură, grafică, sculptură etc. ca subiect în sine. Un p. poate înfăţişa numai capul, bustul sau figura întreagă. <$> P. compoziţional = p. prezentat într-un cadru oarecare (peisaj, interior etc.). 2. (LIT.) Prezentare fizică sau/şi caracterologică a unui personaj, întâlnită de obicei în speciile genului epic, cultivată însă şi ca specie literară distinctă (ex. „Caracterele" lui La Bruyere). 3. P.-robot = desen al figurii unei persoane, de obicei un infractor, realizat pe baza relatărilor victimelor sau ale martorilor, în scopul identificării acesteia. PORTRETIST, -Ă (< fr.) s. m. şi f. 1. Pictor sau sculptor specializat în portrete (1). 2. Autor de portrete (2); scriitor specializat în portrete. PORTRETISTICĂ (< portret) s. f. Gen al picturii şi al sculpturii, având ca obiect portretul (1). PORTRETIZA (< portret) vb. I tranz. A realiza un portret (2). PORT-ROYAL [port-ruaişl], mănăstire de călugăriţe bernardine, la SV de Paris, întemeiată în 1204 de Matilde de Garlanda. între 1636 şi 1705 a fost centrul jansenismului. Aici au lucrat savanţi ca B. Pascal, C. Lancelot ş.a., iar A. Arnauld şi P. Nicole au elaborat celebra „Logică de la Port-Royal“ (1662). PORT SAID (BOR SA’lD), oraş în NE Egiptului, pe ţărmul lagunei Bubay-rat al-Manzilah şi al M. Mediterane, la intrarea în Canalul Suez; 349 mii loc. (1996). Porto-franco. Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. chimică (cauciuc), a sticlăriei, cosmeticii, textilă şi alim. Rafinărie de petrol. Şantiere navale. Construcţii de computere, componente de generatoare electrice şi de baterii pentru automobile. Centru comercial. Export de bumbac, orez, sare. Fundat în 1859 de Compania Canalului Suez. Aici au debarcat trupele franco-britanice în timpul crizei Suezului (1956). Ocupat de Israel (malul estic) în timpul „Războiului de şase zile“ (1967). în 1975 Canalul de Suez a fost redeschis. PORTSCULÂ (< port1- + sculă) s. f. Dispoztiv de prindere a unei scule, în vederea mânuirii acesteia, la prelucrările manuale sau cu ajutorul unei maşini unelte (ex. portelectrodul); portunealtă. PORTSMOUTH [po:tsm90] 1. Oraş în S Marii Britanii (Anglia), port la Marea Mânecii, situat la 105 km SV de Londra, vizavi de ins. Wight, extins şi pe ins. Portsea; 409,3 mii loc. (1991). Bază navală militară. Nod de comunicaţii. Aeroport. Constr. navale şi aeronautice. Ind. metalurgiei neferoaselor, chimico-farmaceutică, electrotehnică, textilă şi alim. Staţiune balneară. Turism. Muzeul Marinei; Muzeul Ch. Dickens. Castelul Southsea (sec. 12); catedrală gotică (1100). Menţionat documentar în 1194; construcţii de nave din 1496, cu mare dezvoltare după 1698; oraş din 1926. A suferit mari distrugeri în timpul bombardamentelor germane din al Doilea Război Mondial. 2. Oraş în S.U.A. (Virginia), vizavi de oraşul Norfolk, cu care este unit prin două poduri; port pe fl. Elizabeth care se varsă în G. Chesapeake prin canalul Hampton Roads; împreună cu porturile Newport News şi Norfolk constituie un complex numit Port of Hampton Roads; 105,5 mii loc. (2000). Şantiere navale. Montaj de automobile; constr. de material rulant feroviar şi de maşini-unelte. Ind. chimică (mase plastice, îngrăşăminte), electronică, textilă (ţesături) şi alim. Export de produse agricole. Muzeu naval. Fortul Nelson (sec. 18). Biserica episcopală Sf. Treime/Trinity Church (1762); Monumental United Church (1772); Emma-nuel African Methodist Episcopal Church (construită de sclavi africani în 1857). Fundat în 1752 de colonelul William Crawford. Aici s-a încheiat, la 5 sept. 1905, în urma Războiului Ruso-Japo-nez, un tratat de pace prin care Rusia recunoştea Coreea ca sferă de influenţă a Japoniei şi îi ceda drepturile de arendă asupra pen. Liaodong cu Port Arthur, asupra căii ferate din Manciuria de S şi a Sahalinului de S. PORT STANLEY v. Stanley. PORT SUDAN (BUR SUDAN), oraş în NE Sudanului, port la Marea Roşie, situat la 645 km NE de Khartoum; 308,2 mii loc. (1993). Ind. de prelucr. a petrolului, textilă (bumbac) şi alim. Reparaţii navale. Export de bumbac, piei de animale, arahide, gumă arabică etc. Legat prin pipe-line de Khartoum. Oraşul a fost construit în anii 1905-1909, pe vatra aşezării Sawakin (Suakin). PORT TALBOT [po:t to:lb9t], oraş în Marea Britanie (Ţara Galilor), port mineralier la G. Bristol; 37,6 mii loc. (1991). Mare centru siderurgic. Export de cărbuni şi metal. Producţie de tablă de zinc. Fundat în 1147. PORTŢIGARET (după fr. porte-cigarettes) s. n. 1. Tabacheră. 2. Tub mic de metal, de lemn, de celuloid etc. în care se fixează ţigara pentru a fi fumată. PORTUAR, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de port3, care se referă la port, de port. PORTUGALIA, Republica Portugheză (Repâblica Portuguesa), stat în SV Europei, pe faţada de V a Pen. Iberice, cu largă ieşire (832 km) la Oc. Atlantic şi limitată la E de Spania; 92 365 km2; 10,356 mii. loc. (2001). Limba oficială: portugheza. Religia: creştină (catolică 91,2%, protestanţi 1,5%), islamică 0,1%, alte religii 7,2%. Capitala: Lisabona (Lisboa). Oraşe principale: Porto, Amadora, Braga, Coimbra, Funchal (în ins. Madeira), Setubal. Este împărţit în 5 regiuni continentale (cu 18 districte) şi două regiuni autonome insulare. Relieful P. continentale corespunde soclului vechi al Mesetei Iberice şi prezintă aspecte diferite la N şi S de fl. Tejo. Partea nordică este predominant muntoasă cu lanţuri paralele (,,serre“) pe direcţia NE-SV (alt. max.: 1 991 m, Pico de Serra). Partea sudică este ocupată de câmpii vălurite (C. Alentejo) şi platouri joase delimitate de lanţuri muntoase (Serra de Monchique). P. insulară cuprinde arh. vulcanic Azore/Agores, compus din 9 ins. mari (Miguel, Terceira, Pico — cu alt. max. din ţară 2 351 m etc.), aflat la c. 1 500 km V de P. şi Madeira, la c. 500 km de ţărmul african (Maroc). Climă tem-perat-oceanică cu precipitaţii relativ bogate ce scad de la N (2 500 mm/an) Port Said. Vedere generală PORTUGALIA 458 ?? Regiuni continentale Suprafaţa (km2) Populaţia (2001) Capitala Alentejo 31 280 776 585 Algarve 4 970 395 218 Centro 28 570 2 348 397 SSIllllIBlIlllllSlIllIIÎÎ" Lisabona (Lisboa) 2 950 2 661 850 lllllllllllllllllll Norte 21 280 3 687 293 lllllilllllilllllll Regiuni autonome (insulare) Azore (Aşores) 2 322 241 763 Ponta Delgada Madeira 785 245 011 Funohal la S (1 125 mm/an) şi de la V la E, cu temperaturi relativ uniforme pe litoral şi cu amplitudini marcate în interior. Râurile mai importante îşi au izvoarele în Spania şi se dirijează perpendicular spre ţărmul atlantic (Douro/Duero, Tejo, Guadiana, Minho, Lima). Vegetaţia naturală (peste 2 700 specii) a fost în bună măsură înlocuită de culturi agricole. Pădure atlantică de foioase, în care predomină stejarul; păşuni în zona montană şi terenuri mai umede, în rest 459 PORTUGALIA tufişuri de maquis şi garriga. Faună specifică acestor asociaţii vegetale, asemănătoare cu cea din Spania, dar mai săracă (căprioară, mistreţ, vulpe, iepurele iberic, salamandre, cameleoni, şerpi, numeroase păsări, printre care unele specii indigene etc.). Economie diversificată, în plină ascensiune (P.I.B. a crescut de 4 ori în ultimii 6 ani), cu valori reduse ale inflaţiei, şomajului şi a datoriei externe (toate sub media Uniunii Europene). Pr. sector de activitate a devenit cel al serviciilor (60% din P.I.B. şi din populaţia activă). Sector minier diversificat, dar având producţii modeste (1998): cărbune (147 mii t, 1996), uraniu (19 t), minereu de fier şi pirite, cupru (114,6 mii t), cositor (3,1 mii t, locul 8 pe glob), tungsten (831 t, locul 4 pe glob), sare (597 mii t), argint (32 t), aur (149 kg, 1992), arsen, talc, caolin, marmură (1,09 mii t), sulf, stibiu, diatomit. Ind. prelucrătoare are o structură variată, contribuie cu 36% la P.I.B. şi antrenează c. 1/3 din populaţia activă. Se produce (1998): energie electrică (39 md. kWh, dintre care 1/3 în hidrocentrale), fontă şi feroaliaje (365 mii t), oţel (1,01 mii. t), cupru rafinat, staniu, aluminiu, plumb, sulf, montaj de autovehicule (131,4 mii buc, 1997), aparate de radio (5,08 mii. bucăţi, locul 3 în lume), televizoare, biciclete (474 mii bucăţi), motociclete (9 mii bucăţi, 1994), nave, vehicule comerciale, produse petroliere, acid clorhidric, sulfuric şi azotic (247 mii t, 1991), amoniac (251 mii t), sodă caustică, clor, materiale plastice, îngrăşăminte azotoase (135 mii t) şi fosfatice, fire sintetice (89,6 mii t), anvelope (1,82 mii. bucăţi, 1993), lemn (9 mii. m3, 1999), cherestea, hârtie (1,16 mii. t, 1999), celuloză (1,76 mii. t, 1999), ciment (9,78 mii. t), fire (122,7 mii t) şi ţesături de bumbac (445 mii. m2), fire de iută, ţesături de in (3 mii. m2), lână brută şi spălată, fire şi fibre artificiale, ţigarete (15,78 md. bucăţi), lapte (2 mii. t, 1999), lapte praf, brânzeturi (76 mii t, 1999), unt, carne (731 mii t, 1999), conserve de peşte, ulei de măsline (26 mii t, locul 10 în lume), margarină, zahăr, vin (6,69 mii. hl, locul 10 în lume), bere (7,07 mii. hl). Agricultura (3,7% din P.I.B. şi 12,7% din forţa de muncă) are ca specific cultura viţei de vie şi a pomilor fructiferi. Pe 31,5% din supr. ţării (arabil) se cultivă (mii t, 2000): grâu (325,5), porumb (890,7), orz, ovăz (112,6), orez (143,4), secară, mei, floarea-soarelui, tutun, trestie şi sfeclă de zahăr (416,6), cartofi (1 250), batate, fasole uscată şi verde, bob, năut, mazăre, legume (ceapă 110, morcovi 150, tomate 1 000), igname, citrice (333,7), banane, măsline (260), viţă de vie (892,5 struguri), mere (245,2), pere (110), prune, piersici, migdale, castane, nuci, alune, smochine, plută, miere de albine. Pe 10,9% din supr. ţării, acoperită cu păşuni, se cresc (mii capete, 2000): bovine (1 245), porcine (2 330), ovine (5 900), caprine (760), asini (135). Pescuit important: 207,7 mii t peşte, 1999. Reţea de transport în curs de extindere şi modernizare. Căi ferate: 2,8 mii km (dintre care 873 km electrificaţi, 1998). Căi rutiere: 68,77 mii km (dintre care 60,52 mii km asfaltaţi) şi 797 km autostrăzi. Autovehicule: 3,94 mii. bucăţi (1997). Căi navigabile interne: 124 km (1996). Flota comercială maritimă: 1,16 t.d.w. (1999). Pr. porturi: Lisabona, Leixoes, Setubal, Cascais. Aeroporturi pr.: Lisabona, Porto, Faro, Ponta Delgada, Funchal. Turism dinamic: 12,04 mii. turişti străini şi 5,21 md. $ venituri din turism (2000). Pr. obiective turistice: capitala Lisabona cu Turnul Belem (1515-1521), castelul Săo George (sec. 14-16), Palâcio das Cortes (sec. 16), Palâcio Nacional de Ajuda (1816-1826), palatele Mitre şi Foz (sec. 17), numeroase biserici din sec. 16-18 (Madre di Deus, Săo Roque, Săo Vicente de Fora, Săo Miguel), Obeliscul (1640), Apeductul (sec. 18), Muzeul Naţional de Artă Veche, podul de peste Tejo (1998), numeroase statui; „Riviera Portugheză" cu numeroase staţiuni balneoclimaterice la Oc. Atlantic (Estoril, Cascais, Oeiras, Figueira da Foz, Viana do Castelo etc.); oraşul Porto cu numeroase monumente istorice şi de artă (catedrala — sec. 12-13, palatul episcopal Torre dos Clerigos — sec. 18); valea fl. Douro cu munţii din jur; zona Algarve din S ţării cu staţiuni balneoclimaterice (Albufeira, Praia da Rocha), monumente (Faro, Silves); oraşele din interior, cu monumente istorice şi de artă, muzee (Coîmbra — catedrala Se Velha — sec. 12-16, palatul episcopal — sec. 16; Evora — catedrală — sec. 12-13, mănăstirea Săo Francisco — sec. 15, biserici gotice; Setubal (biserica mănăstirii Jesus — sec. 15); Santarem (biserică — sec. 13, seminar teologic — sec. 17); Viseu (ruine romane, vizigote şi maure, catedrală — sec. 12); Leiria (catedrală — sec. 16); arh. Azore şi Madeira cu monumente, staţiuni balneoclimaterice, peisaje exotice; 6 parcuri naţionale (Geres, Arrabida, Serra da Estrela, Castra Mărim, Faro, Tejo) şi numeroase rezervaţii naturale (ariile protejate totalizează 6,5% din supr. ţării, 1998). Moneda: 1 euro = 100 cent. Balanţă comercială deficitară (exporturile acoperă c. 2/3 din valoarea importurilor). Export (1996): produse textile şi maşini textile (35%), maşini şi echipament de transport (33%), încălţăminte (8%), plută şi produse din lemn (4,4%), produse chimice (4,3%). Pr. parteneri: Germania (19%), Spania (14,8%), Franţa (14,6%), Marea Britanie (11,1%), Olanda (5%), S.U.A. (4,7%). Import (1996): maşini şi echipament de transport (37,5%), dintre care autovehicule şi piese auto (14,8%), produse chimice (10,4%), produse alimentare (9,2%), textile (8%), produse animaliere şi animale vii (6,4%), combustibili minerali (5,8%). Pr. parteneri: Spania (22,5%), Germania (15,5%), Franţa (11,1%), Italia (8,3%), Marea Britanie (6,7%), Olanda (4,4%). Istoric — Triburile iberice ale lusitanilor care populează terit. P. în Antichitate sunt supuse de romani în sec. 2-1 î.Hr. Lusitania, prov. a Imp. Roman, este cucerită în sec. 5 d.Hr. de triburile germanice ale suevilor, în sec. 6, de către vizigoţi, intrând apoi, în anii 711-718, în stăpânirea arabilor. Din sec. 10 ţinuturile cuprinse între râurile Minho şi Douro sunt desemnate cu numele de Terra Portucallis, de la numele roman Portus Caile al oraşului Porto. în timpul Reconquistei (sec. 9-13), pe terit. eliberat de sub dominaţia arabă ia fiinţă, în 1095, comitatul P., vasal Regatului Leon, iar în 1139, Regatul independent portughez (oficial în 1143). în 1147 este recucerită Lisabona (care va înlocui Coîmbra ca reşedinţă regală), iar în 1249 prov. sudică Algarve, ultima aflată în stăpânire arabă. La încheierea Reconquistei sunt trasate hotarele cu Spania vecină (1267), P. fiind primul stat european care-şi fixează definitiv frontierele, rămase neschimbate până astăzi. Dintre statele Europei, P. are una dintre cele mai omogene populaţii, o singură limbă şi o unică religie, fiind lipsită de minorităţi etnice. în 1415 începe cucerirea primelor aşezări de pe coasta nord-africană (Ceuta), apoi expansiunea pe litoralul Africii Occidentale (călătoriile organizate de Henric Navigatorul); Bartolomeo Dîaz atinge Capul Bunei Speranţe, Vasco da Gama descoperă drumul maritim spre India, iar Pedro Alvarez Cabrai debarcă în 1500 pe litoralul Braziliei. în sec. 15 şi la începutul sec. 16, P. devine o mare putere maritimă, punând bazele unui PORTUGHEZ 460 vast imperiu colonial (ins. Capului Verde, Angola, Mozambic, Arabia de Sud, coasta occidentală a Indiei, pen. Malacca, Ceylon, Brazilia), apogeul expansiunii teritoriale şi al înfloririi economice şi culturale fiind atins în timpul domniei regelui Manuel I (1495-1521). La jumătatea sec. 16, P. pierde statutul de mare putere maritimă, cea mai mare parte a imperiului său colonial fiind cucerită, în sec. 17-18, de Olanda şi Anglia. între 1580 şi 1640, P. este anexată de către Spania. Lentul şi inexorabilul declin nu poate fi oprit nici de reformele în sprijinul absolutismului luminat din timpul regelui Jose I de Braganga (1750-1777), nici de introducerea monarhiei constituţionale (1822). în 1822, Brazilia, cea mai importantă colonie a P., îşi proclamă independenţa. Sec. 19 este marcat de antagonismul dintre liberali (republicani) şi conservatori (regalişti), care răbufneşte în frecvente războaie civile. La 5 oct. 1910 monarhia este abolită, iar P. se proclamă republică. Lovitura de stat militară din 28 mai 1926, iniţiată de generalul Antonio Oscar de Fragoso Carmona (preşedinte, 1926-1951), deschide calea dictaturii lui Antonio de Oliveira Salazar (ministru de Finanţe din 1928, apoi prim-min. 1932-1968), care impune, în 1933, o Constituţie de tip fascisto-cor-poratist. în 1949, P. devine membru fondator al NATO. O trăsătură proprie istoriei portugheze este fluxul continuu de emigranţi, din sec. 15 până în deceniul 7 al sec. 20. Numai între 1960 şi 1980 părăsesc ţara peste 1 mii. de portughezi; 40% din persoanele de naţionalitate portugheză trăiau în 1980 în afara graniţelor P. La 25 apr. 1974, insurecţia militară („revoluţia garoafelor roşii"), iniţiată de forţele armate obosite de războaiele coloniale, îi înlătură pe succesorii lui Salazar (preşedintele Americo Tomâs şi prim-min. Marcelo Caetano) şi deschide calea reinstaurării democraţiei. Se prăbuşeşte, astfel, fără vărsare de sânge, ultimul şi cel mai vechi regim dictatorial al Europei Occidentale. Dreptul coloniilor portugheze la autodeterminare şi suveranitate este recunoscut oficial la 19 iul. 1974, în anul următor dobândindu-şi independenţa Guineea-Bissau, ins. Capului Verde, Săo Tome şi Principe, Mozambic şi Angola. O relativă instabilitate politică, tensiuni şi tentative de puciuri militare de stânga şi dreapta, frecvente restructurări în lumea partidelor politice jalonează drumul P. spre o democraţie pluralistă echilibrată, cale soldată cu admiterea ţării, în 1986, în UE. Reflex al progresului economic îl constituie organizarea, la Lisabona, în 1998, a Expoziţiei Universale, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la descoperirea de către Vasco da Gama a drumului spre India şi inaugurarea, în NE capitalei, a Podului Vasco da Gama peste fl. Tago, cel mai lung din Europa (17 km, costuri 1 md. $). Alegerile parlamentare din 17 oct. 1999 sunt câştigate de Partidul Socialist, care obţine 113 din cele 230 de mandate ale Adunării Republicii şi rămâne în continuare principalul partid al ţării. Beneficiind de o fastă perioadă de creştere economică, Antonio Guterres, care conduce guvernul din 1995, formează un nou cabinet. Cu cele 83 de mandate dobândite în noul Parlament, rămâne a doua forţă de pe scena politică. Retrocedând R.P. Chineze terit. Macao, la 20 dec. 2000, P. renunţă la ultima posesiune a vastului său imperiu colonial de odinioară. Jorge Sampaio, candidatul socialist în alegerile prezidenţiale, este reales la 14 ian. 2001 din primul tur de scrutin. Scrutinul electoral din 17 mart. 2002 este câştigat de Partidul Social Democrat de opoziţie, care formează la 6 apr. 2002 cu Partidul Popular un guvern de coaliţie condus de liderul P.S.D. Jose Manuel Durăo Barroso. Republică parlamentară în care puterea legislativă este exercitată de un parlament unicameral, Adunarea Republicii, iar cea executivă de Consiliul de Miniştri, condus de un prim-min. numit de preşedinte. PORTUGHEZ, -Ă (< it., fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe teritoriul Portugaliei. Mai trăiesc în S.U.A., Brazilia, Africa. De religie creştină (catolici). ♦ Persoană care aparţine acestui popor. 2. Adj. Care aparţine Portugaliei sau portughezilor (1), referitor la Portugalia sau la portughezi. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană, din familia romanică, grupul ibero-roma-nic. Cunoaşte două etape de dezvoltare: arhaică (sec. 12-16) şi nouă (după sec. 16). Cele mai vechi texte sunt un testament din 1193 şi o scrisoare regală din 1211. Limba literară are la bază dialectul din centrul şi sudul ţării. Vocalele nazale sunt notate cu tildă; g şi j au valoarea din franceză. Alfabet latin. Este limbă de stat în Portugalia, Brazilia, Angola, Mozambic, Republica Capului Verde, Guineea-Bissau. PORTUGUESA [portugesa], stat în VNV Venezuelei; 15,2 mii km2; 725,7 mii loc. (2001). Centrul ad-tiv: Guanare. Expl. forestiere. Cafea, bumbac, cereale. Creşterea animalelor. PORTULAN (< fr.) s. n. 1. Hartă folosită în navigaţie, în sec. 13-16, pe care se reprezentau amănunţit ţărmurile mărilor cu toate detaliile care interesau navigaţia. 2. Publicaţie-ghid destinată navigatorilor, care cuprinde date despre istoria, geografia, situaţia politică şi economică ale unei regiuni sau ale unui port, cât şi indicaţii privind zone periculoase, faruri, semnalizări, geamanduri etc. PORTUMNUS (în mitologia romană), zeul ocrotitor al porturilor maritime şi fluviale. I se consacrau serbări anuale (Portumnalla), oficiate de un colegiu de preoţi. PORTUNEALTĂ (< port1- + unealtă) s. f. Portsculă. PORT-VILA (VILA), capitala statului Vanuatu, situată în SV ins. Efate, port Portulan (1.) 461 PORŢILE DE FIER la G. Mele al Oc. Pacific; 29,3 mii loc. (1999). Aeroportul Bauerfield. Centru comercial. Ind. mat. de constr. şi alim. (prelucr. cărnii, conserve de peşte). Turism. Export de mangan. Universitate (1989). PORTVIZjT (< fr.) s. n. Portofel în care se păstrează cărţi de vizită, bani, dar mai ales acte. PORŢELAN (< germ., it.) s.n. Material ceramic vitrifiat, translucid, alb, glazurat, obţinut prin arderea la temperaturi de 1 250-1 450°C a unui amestec de caolin, feldspat şi cuarţ, la care se adaugă steatit, corindon, pigmenţi coloranţi anorganici etc. pentru a-i conferi proprietăţi speciale; este folosit la confecţionarea izolatoarelor electrice, a vaselor de laborator, a unor obiecte tehnico-sanitare, de uz casnic, a veselei etc. Din p. se execută variate obiecte de artă, putând fi modelat şi colorat prin smălţuire, decalcomanie, pictare etc. P. a fost obţinut pentru prima oară în China, în timpul dinastiei Tang (618-907), cunoscând o mare dezvoltare în timpul dinastiei Yuan (1279-1368). în Europa, după mai multe încercări şi imitaţii, secretul p. veritabil a fost descoperit în c. 1707, în Saxonia, de J. F. Bottger şi E. W. von Tschirnhaus. ♦ Obiect făcut din materialul descris mai sus. PQRŢIE (PORŢIUNE) (< lat., fr., germ.) s. f. 1. Cantitate determinată dintr-un material, dintr-o substanţă sau dintr-un aliment, destinată a fi utilizată într-un interval de timp determinat; spec. cantitate de mâncare servită cuiva. 2. (în forma porţiune) Parte dintr-un tot (divizat); bucată, fragment, fracţiune. PORŢILE DE FIER, denumirea (în sens restrâns) sub care este cunoscut sectorul inferior al defileului Dunării, cuprins între localităţile Vârciorova şi Gura Văii, lung de 9 km. în această zonă, lăţimea fluviului se îngustează până la 600 m, iar căderea apei, înainte de regularizarea cursului, se făcea pe o pantă de 238 cm/km. înainte de construirea barajului şi crearea lacului de acumulare P. de F., în acest sector (cu multe praguri, stânci emerse la ape mici, cu vâltori şi repezişuri), navigaţia se efectua în condiţii extrem de dificile (trecerea prin Defileul Dunării dura 120 de ore, iar navigaţia era posibilă numai pe timpul zilei). în perioada sept. 1964-sept. 1971, România, în colaborare cu Iugoslavia, a construit în această zonă nodul hidroenergetic şi de navigaţie P. de F. I. Barajul ridicat între Gura Văii (România) şi Sip (Iugoslavia), cu o lungime de 868 m şi o înălţime de 60,40 m, a permis ridicarea nivelului apelor Dunării cu c. 33 m peste nivelul mediu şi crearea în spatele acestui baraj a unui lac de 130 km lungime, 5 km lăţime max., c. 100 km2 şi cu un volum de apă de 2,1 md. m3. Prin crearea acestui lac, obstacolele naturale de pe cursul Dunării au dispărut, iar navigaţia s-a îmbunătăţit şi datorită celor două ecluze (fiecare din ele având 310 m lungime, 34 m lăţime şi 4,5 m adâncime), care asigură posibilitatea traversării simultane a unor convoaie de nave în 31 de ore (faţă de 120 de ore în trecut), inclusiv noaptea. Cele două hidrocentrale (românească şi iugoslavă), cu 0 putere totală instalată de 2 100 MW şi o producţie de peste 11 miliarde kWh, au intrat în funcţiune cu primele turbo-generatoare în 1971. Hidrocentrala de pe malul românesc, cu 6 grupuri electrogene de câte 175 MW fiecare (în total 1 050 MW), a început să funcţioneze cu întreaga capacitate la 16 mai 1972. Construirea acestui gigant hidroenergetic, unul dintre cele mai mari din Europa, a determinat schimbări esenţiale de ordin fizico- şi economico-geografic: ins. Ada-Kaleh a fost acoperită de apele lacului de acumulare; afluenţii Dunării şi-au înălţat gura de vărsare, ca urmare a creşterii nivelului apelor din lacul de acumulare; vechea vatră a municipiului Orşova a fost inundată de apele lacului, iar localitatea a fost mutată pe terasele mai înalte ale Dunării şi pe versantul m-ţilor Almăj; vechile căi de comunicaţie (şoseaua şi c.f.) din lungul defileului au fost înghiţite de apele lacului de acumulare, construindu-se altele noi. în timpul săpăturilor efectuate pentru construirea complexului hidroenergetic au fost scoase la iveală vestigiile unor aşezări şi culturi din Paleolitic (săpăligi din corn de cerb), din Epoca mijlocie a bronzului (vase ceramice aparţinând Culturii Vatina), din perioadele dacică şi romană târzii ş.a. într-o accepţiune mai largă, denumirea Defileul Dunării de la Porţile de Fier este utilizată pentru întregul sector de vale care străbate Carpaţii, despărţind M-ţii Banatului de pe terit. României de capătul sud-vestic al Carpaţilor, aflat pe terit. Serbiei. Acest sector, cunoscut şi sub numele de clisură, este alcătuit dintr-o succesiune de mici defilee, separate de bazinete depresionare: defileul Gura Nerei — valea Rilii; depr. Moldova Nouă; defileul Pescari—Alibeg; depr. Liubcova; defileul Berzasca—Greben; Cazanele Mari; bazinetul Dubova dominat de Ciucaru Mare (313 m) şi, pe malul sârbesc, de Veliki Strbac (768 m); Cazanele Mici; depr. Ogradena—Orşova şi defileul Porţile de Fier propriu-zis, după care Dunărea iese din spaţiul carpatic. în defileu se întâlnesc câteva sectoare cu relief carstic complex care cuprinde şi o serie de peşteri (la Pescari, Sirinia, Sviniţa, Cazane). Flora este bogată şi variată, cu numeroase elemente sudice, unele foarte rare în România (Acer monspessulanum, Daphne laureola, Campanula crassipes), câteva ende-misme proprii acestui defileu (Prangos carinata, Tulipa hungarica ssp. undu-latifoiia, Stipa danubiaiis ş.a.). P. de F. constituie o zonă de potenţial turistic ridicat. Parcul natural P. de F. (11 656 ha) cuprinde Defileul Dunării începând de la confluenţa râului Nera cu Dunărea şi partea sudică a m-ţilor Porţile de Fler I. Nodul hidroenergetic şi de navigaţie PORŢILE DE FIER II 462 Locvei, Almăj, capătul sudic al m-ţilor Mehedinţi, ca şi o fâşie din S pod. Mehedinţi (până la Bahna şi valea Jidoştiţei). Se întâlnesc aici arborete de stejar pufos cu cărpiniţă şi mojdrean, tufărişuri de liliac, păduri de gorun cu alun turcesc, iar pe văi făgete (în sectorul Mraconia fagul atinge cea mai mică altitudine din România, 52 m). Parcul natural include mai multe rezervaţii naturale (Gura Văii — Vârciorova, Cazanele Mari şi Cazanele Mici, Valea Mare, Balta Nerei ş.a.) şi locuri fosilifere (Sviniţa, Bahna). Pe malul sârbesc se află Parcul Naţional Djerdap (numele sârbesc al defileului). PORŢILE DE FIER II v. Gogoşu (2). PORUMB (lat. palumbus) s. m., adj. 1. S. m. Plantă anuală din familia gramineelor, originară din America Centrală, unde era cultivată cu 2 000 de ani î.Hr.; adus în Etiropa din prima expediţie a lui Columb (1493), a fost cultivat mai întâi în Spania, apoi s-a extins şi în alte ţări. în România a fost adus în sec. 17. Are tulpini puternice, înalte până la 3 m, frunze mari, liniare, inflorescenţa masculă un panicul terminal, iar inflorescenţa femelă un spic cu axul îngroşat, la subsuoara unei frunze (Zea mays)\ (reg.) păpuşoi, cucuruz, mălai. Este una dintre cele mai importante cereale, cultivată pe toate continentele în zone temperate şi în ţinuturi muntoase din zona caldă (unde s-a extins mult în timpul din urmă, îndeosebi în Africa, înlocuind meiul,); vechile soiuri cultivate au fost înlocuite cu hibrizi, mult mai productivi. în România se cultivă aproape în toate regiunile, dar pe suprafeţe mai mari în Bărăgan, Câmpia Banato-Crişană şi Pod. Moldovei. Are utilizări multiple în alimentaţia omului, ca furaj pentru animale şi ca materie primă în industria alcoolului, a uleiurilor etc. Boabele de p. conţin substanţe proteice, vitamine, Ştiulete de porumb Marius Porumb amidon, grăsimi etc.; frunzele şi tulpinile în stare verde au o valoare nutritivă ridicată, fiind folosite ca nutreţ. Mătasea de p. (stilurile şi stigmatele gineceelor) are utilizare în medicina umană şi veterinară. Făina de p. (mălaiul) acţionează ca antiinflamator, calmant, energizant, hemostatic etc., iar mămăliga preparată din ea este un aliment nutritiv. Cel mai mare producător mondial este S.U.A..(251,85 mii. t, 2000). ♦ Ştiuletele împreună cu boabele de pe el; boabele desprinse de pe ştiulete. ♦ Porumbişte. 2. Adj. De culoare cenuşie-sură. PORUMB, Marius (n. 1943, Gro-zeşti-Lăpuşna, Basarabia), istoric de artă român. M. coresp. al Acad. (1993). Director (din 1992) al Institutului de Arheologie şi Istoria Artei din Cluj-Napoca; a organizat şi coordonat Muzeul de Artă Veche Românească al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din Cluj. Fondator şi redactor responsabil al primei reviste de artă medievală din România, „Ars Transilvaniae". Lucrări: „Icoane din Maramureş", „Studii de istoria artei", „Monumente istorice şi de artă din Arhiepiscopia Vadului, Felea-cului şi Clujului", „Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIII—XVIII". PORUMBAC, -Ă (< porumb) adj. (Despre păsări, în special despre găini) Cu penele de culoare închisă, alternând cu cele de culoare cenuşie sau albă; pestriţ (1). PORUMBACU DE JOS, com. în jud. Sibiu, situată în V depr. Făgăraş, pe cursul mijlociu al Oltului şi pe râul Porumbacu; 3 114 loc. (2003). Staţie de c.f. (în satul P. de J.) şi halte de c.f. (în satele Colun şi Scoreiu). Expl. de calcar (Porumbacu de Sus). Pomicultură. Centru de prelucr. artistică a lemnului, de ţesături şi cusături populare. în satul P. de J., menţionat documentar în 1466, se află vechiul Oficiu poştal-tranzit (1756-1760); bisericile Naşterea Maicii Domnului (1806) şi Tăierea Capului Sf. loan Botezătorul (1811), în satele Sărata şi Colun. PORUMBAR1 (< porumb) s. n. 1. Coteţ de porumbei; hulubărie. 2. Construcţie simplă, din nuiele sau din şipci, în care se depozitează, pentru uscare şi păstrare, ştiuleţii de porumb. PORUMBAR2 (< porumbă) s. m. Arbust din familia rozaceelor, cu ramuri spinoase, cu flori albe şi cu fructe negre-vinete, astringente (Prunus spi-nosa). Este răspândit la margini de păduri, prin tufărişuri etc. sau este plantat ca gard viu. Florile au proprietăţi diuretice. PORUMBĂ (lat. palumba) s. f. Fructul porumbarului2. PORUMBEL (< porumb) s. m. 1. Pasăre din familia columbidelor, cu cioc scurt, de talie mijlocie sau mică şi cu penajul diferit colorat. Trăiesc în perechi şi îşi construiesc un cuib simplu, în care femela depune ouă albe; puii sunt hrăniţi cu un lichid lăptos, secretat de guşa părinţilor. Este o pasăre răspândită pe tot globul; cele mai cunoscute specii sunt: p. de stâncă (Columba llvia), strămoşul p. de casă; p. de scorbură (Columba oenas), p. mare sau gulerat (Columba palumbus). ^ P. de casă = specie domestică de porumbel (Columba llvia domestica)] hulub. Domesticirea a avut loc la sfârşitul Neoliticului şi a dat Flori şi fruct de porumbar2 Porumbel 463 POSEIDON naştere la c. 450 de rase: de came, de zbor, de ornament. P. călător (sau de poştă) = p. folosit pentru transmiterea unor mesaje după ce a fost dresat în acest scop. 2. S. m. pl. Numele a trei specii de plante din genul Muscari, familia liliaceelor, cu flori albastre, rar albe, dispuse în racem (M. botryoides, M. racemosum, M. comosum). PORUMBENII MARI, sat în com. Mugeni, jud. Harghita, în apropierea căruia au fost descoperite vestigiile unei aşezări hallstattiene şi ale unei cetăţi dacice (sec. 1 î.Hr.—1 d.Hr.). PORUMBESCU, Ciprlan (1853-1883, n. Stupea, azi Ciprian Porum-bescu, jud. Suceava), compozitor român. închis în temniţele austro-ungare pentru ideile sale de edificare a unei culturi autohtone şi de eliberare naţională, s-a îmbolnăvit grav, ceea ce a dus la moartea sa prematură. Dirijor a numeroase coruri. Creaţie inspirată de folclorul sătesc şi orăşenesc, romanţa şi opereta austriacă, integrate într-o gândire unitară. Popularitate adusă de melodicitate, accesibilitate şi de caracterul popular. Opereta „Crai Nou“, muzică simfonică, de cameră („Balada pentru vioară şi pian“), lucrări corale (de la cor bărbătesc mixt sau de voci egale, cor cu solişti, la scene muzicale sau chiar cantate), muzică religioasă, cântece patriotice („Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români"), printre care „Imnul Unirii — Pe-al nostru steag", „Cântecul tricolorului", „Cântecul gintei latine". PORUMBESCU, Nicolae (n. 1919, Bucureşti), arhitect român. Reprezentant al funcţionalismului şi urbanismului contemporan. Căutări personale în plastica arhitecturală (locuinţe în complexul Titan-Bucureşti, la Suceava şi Botoşani, Circul de Stat — Bucureşti, Hotelul Sporturilor - Poiana Braşov, casele de cultură şi sediile politico-admi-nistrative din Suceava şi Botoşani, în colab.). PORUMBIN (< porumb) s. n. Produs alimentar dietetic, obţinut dintr-un amestec de griş de porumb cu 30% amidon de cartofi. PORUMBjŞTE (< porumb) s. f. Lan de porumb; p. ext. loc de pe care s-a cules porumbul. PORUMBIŢĂ (< porumb) s. f. Femela porumbelului (1); hulubiţă. PORUNCĂ (< porunci) s. f. Dispoziţie dată cu autoritate; ordin, comandă. -0> Cele zece porunci v. decalogul. ♦ Ciprian Porumbescu (Pop., cu valoare de imperativ) Porunceşte! porunciţi! la ordin! PORUNCI (< sl.) vb. IV tranz. A dispune cu autoritate să se facă un anumit lucru; a da poruncă, a ordona. ♦ Intranz. A fi stăpân, a avea putere de stăpân, a domni, a conduce. PORUNCITOR, -OARE (< porunci) adj. Care exprimă un ordin, o poruncă; imperios; p. ext autoritar. POSAC, -Ă adj. Prost dispus, fără chef, ursuz, morocănos; necomunicativ, nesociabil. POSADA 1. Loc neidentificat, probabil în Ţara Loviştei, pe valea Oltului, unde, între 9 şi 12 nov. 1330, oastea Ţării Româneşti, comandată de Basarab I, a înfrânt pe cea a regelui ungur Carol I Robert de Anjou, consolidând independenţa Ţării Româneşti. 2. Localitate în jud. Prahova, subordonată ad-tiv oraşului Comarnic, situată pe râul Prahova, la ieşirea din munte (la capătul sectorului de vale îngustă Sinaia-P.). Muzeu cinegetic (înfiinţat în 1996) cu valoroase trofee de vânătoare. POSADAS, oraş în NE Argentinei, la graniţa cu Uruguay, vizavi de oraşul uruguayan Encarnacion, port pe fl. Paranâ; 262 mii loc. (2001). Piaţă agricolă (cereale, bumbac, tutun ş.a.). Fundat în 1865. POSADĂ1 (< ser.) s. f. (înv. şi pop.) 1. Trecătoare în munţi. ♦ Loc întărit în mod natural. ♦ Loc (în pădure) curăţat de arbori şi pregătit pentru a fi cultivat. ♦ Loc de popas pentru călători. 2. (în Evul Mediu, la români) Obligaţie a ţăranilor dependenţi de a face de strajă în preajma trecătorilor din munţi. POSADĂ2 (< ucr.) s. f. Pârghia morii cu ajutorul căreia se reglează fineţea de măcinare prin schimbarea poziţiei relative a pietrelor. ♦ (înv.) Moară. POSCQNIŢĂ (< magh., slovacă) s. f. Pleavă amestecată cu sămânţă de la bătutul cânepii, folosită uneori pentru hrănirea oilor. POSEA, Grigore (n. 1928, Nehoiu), geograf român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în geomorfologia aplicată şi în studiul complex al câmpiilor („Geomorfologia României", „Ţara Lăpuşului", iar în colab. „Relieful României" şi „Enciclopedia geografică a României"). A înfiinţat, la Orşova, Staţiunea de cercetări geografice a Univ. Bucureşti. POSEDA (< fr.) vb. I tranz. 1. A avea ceva în posesiune, în stăpânire; a deţine, a dispune de ceva. 2. (La pasiv) A fi dominat de...; a fi stăpânit, subjugat de... 3. A avea anumite însuşiri. 4. A cunoaşte, a şti bine o limbă străină, o disciplină ştiinţifică etc. POSEDANT, -Ă (< Ir.) adj. Care posedă. POSEDAT, -Ă (< poseda) adj., s. m. şi f. (Persoană) care este dominată, subjugată, stăpânită de obsesii, de cineva sau de ceva; p. ext. nebun. ♦ (în credinţele populare) (Persoană) dominată de diavol, care şi-a pierdut integritatea facultăţilor mintale din cauza unor forţe supranaturale. POSEIDON (în mitologia greacă), zeul mării, fiul titanului Cronos şi al Rheei. Frate cu Zeus şi Hades şi soţul Amfitritei. Tatăl lui Triton şi patronul nimfelor. Semnul său simbolic este tridentul, cu care stârneşte valurile, sfă- Posada (1.). Scenă din bătălia de la Posada. Miniatură din „Cronica pictată de la Viena" POSEIDONIOS 464 Poseidon râmă stâncile şi atrage spre sine curenţii apelor; în acelaşi timp este şi ocrotitorul navigatorilor. Reprezentat uneori ca un taur, alegorie a mării furioase. La romani îi corespunde Neptun. POSEIDONIOS din Apamea (c. 135-51 î.Hr.), filozof şi erudit grec. Ultimul stoic important. Discipol al lui Panaitios; din scrierile sale s-au păstrat fragmente. A devenit celebru prin cercetările efectuate în domenii precum geometria, geografia şi istoria. Filozofia sa este un stoicism platonizant, în care principala inovaţie este explicarea pasiunilor nu ca erori de judecată, ci, prin adaptarea psihologiei tripartite a lui Platon, ca mişcări naturale cu originea în facultăţile neraţionale ale sufletului. A influenţat neoplatonismul şi neopita-gorismul, dar şi pe Cicero şi Seneca. POSEN v. Poznan. POSESCU, Alexandru (1903-1990, n. Botoşani), filozof român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la problema fundamentelor ştiinţifice („încercare asupra datelor ultime ale materiei", „Logica ştiinţei: I. Epistemologie", „Platon. Filozofia dialogurilor"). După 1947 a practicat filozofia conform cerinţelor ideologiei marxiste („începuturi ale materialismului modern"). POSESIUNE (POSESIE) (< lat., fr.) s. f. 1. (DR.) Stăpânire de fapt a unui lucru, care poate să corespundă sau nu unui drept de proprietate sau altui drept real principal. 2. Colonie2 (2). POSESjV, -Ă (< lat., fr.) adj. 1. (GRAM.; despre pronume, adjective, articole) Care exprimă sau cu ajutorul căruia se exprimă un raport de posesiune, de dependenţă, de apartenenţă. 2. Autoritar. POSESOR, -OARE (< lat., fr.) s. m. şi f. 1. Persoană care are în posesiune un lucru. 2. Persoană care are o însuşire, o caracteristică. POSESORIU, -IE (< lat., fr.) adj. (Despre o acţiune) Prin care se urmăreşte apărarea, protecţia posesiunii. POSEŞTI, com. în jud. Prahova, situată în Subcarpaţii Buzăului; 4 222 loc. (2003). Reşed. com. este satul Poseştii-Pământeni. Pomicultură. în satul Poseştii-Pământeni se află biserica de lemn Sfinţii Voievozi (1732); bisericile de zid cu hramurile Sf. Gheorghe şi Sfinţii Voievozi, în satele Bodeşti şi Valea Plopului. POSEUR [pozor] (cuv. fr.) s. m. Persoană înfumurată, afectată, care îşi compune o atitudine studiată pentru a epata. POSjBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi subst.) Care se poate întâmpla sau realiza, care este cu putinţă; care este permis să se facă. Expr. A face tot posibilul = a încerca totul pentru a reuşi. POSIBILITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a fi posibil; ceea ce este cu putinţă şi poate deveni realitate. 2. (FILOZ.) P. metafizică (sau absoluta) = capacitate a unei fiinţe, a unei esenţe, a unui lucru etc. de a fi întrucât nu sunt contradictorii. P. fizică (sau de fapt) = p. bazată pe existenţa condiţiilor, susceptibilă să producă lucrul considerat, dar nu şi pe existenţa mijloacelor necesare pentru producerea acelui lucru. 3. Putinţă, modalitate, putere. ♦ (La pl.) Calităţi, însuşiri şi stare potenţială. POSLUŞNIC (< sl.) s. m. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Denumire dată slujitorilor boiereşti şi mănăstireşti scutiţi de dări. Erau şi p. ţărani scutiţi, dar obligaţi la prestaţii faţă de boieri şi mănăstiri. POSOLOGjE (POZOLOGjE) (< fr.; {s> gr. poson „cât?" + logos „studiu") s. f. Parte a terapeuticii care se ocupă cu indicaţiile referitoare la dozele şi la modul în care trebuie administrate medicamentele. ♦ Cantitatea totală a unui medicament în funcţie de greutate, vârstă, starea bolii şi a bolnavului, interrelaţii cu alte produse terapeutice luate concomitent, reacţii adverse etc. POSOMORÂT, -Ă (< posomorî) adj. 1. Prost dispus, trist; mohorât, încruntat, posac. 2. Lipsit de lumină, întunecat; p. ext. sumbru, dezolant. POSOMOREALĂ (< posomorî) s. f. 1. Stare a celui posomorât. 2. Fig. Vreme mohorâtă, întunecată. POSOMORÎ vb. IV 1. Refl. A i se întuneca cuiva faţa, a se întrista. ♦ A se încrunta. 2. Refl. Fig. (Despre cer) A se înnora; p. ext. (despre vreme) a deveni închisă, a se mohorî. 3. Tranz. Fig. A înnegura, a întuneca, a întrista. POSPAI (< ngr., bg., ser.) s. n. Pulbere fină de făină, produsă în timpul măcinatului, care acoperă de obicei obiectele şi pereţii morilor cu un strat subţire; p. ext. pulbere fină care se depune pe ceva. ♦ Fig. Spoială, aparenţă, superficialitate (în ceea ce face cineva). POSPĂ! (< pospai) vb. IV tranz. A acoperi cu pospai; a aşterne un strat subţire. ♦ Fig. A face ceva de mântuială, superficial. POSPĂIALĂ (< pospăi) s. f. Faptul de a pospăi; concr. strat subţire, afânat, care acoperă un obiect. ♦ Fig. Aparenţă, spoială, superficialitate. POST1- (< fr.; {s} lat. post „după") Element de compunere cu sensul „după", „ulterior", care serveşte la formarea unor substantive, a unor adjective şi a unor verbe. POST2 (< fr.) s. n. 1. Funcţie, slujbă. ^ Post-cheie = funcţie foarte importantă. -0- Loc. La post (sau la postul meu, tău etc.) = la locul de muncă pentru îndeplinirea obligaţiilor. 2. Loc în care stă de pază un planton, o santinelă sau o subunitate militară; p. ext. formaţia militară respectivă. ♦ Loc amenajat în scopul executării unei misiuni (p. de observare, p. de comandă etc.). ♦ Unitate de poliţie sau de jandarmi care menţine ordinea într-o comună rurală; localul în care funcţionează o astfel de unitate. ♦ Loc în care stă un agent de circulaţie. 3. (TEHN.) Instalaţie fixă sau mobilă dotată cu utilajele sau aparatele necesare efectuării unei anumite operaţii tehnice. P. de transformare = instalaţie electrică de curent alternativ, care cuprinde transformatoare, aparate de conectare şi de protecţie etc. şi în care se efectuează coborârea tensiunii electrice alternative până la valoarea 465 POSTFAŢĂ necesară alimentării reţelei electrice de distribuţie a energiei la consumatori. P. telefonic = instalaţie care cuprinde un microfon, un receptor telefonic şi organe de apel, constituind un punct terminal al instalaţiilor telefonice. P. de centralizare = p. echipat cu aparate pentru manevrarea centralizată a macazurilor, a semnalelor unei staţii de cale ferată. P. pluviometric = loc în care se fac măsurători ale precipitaţiilor atmosferice (dotat cu pluviometre) şi asupra stratului de zăpadă. Alături de staţiile meteorologice, alcătuiesc reţeaua naţională de observaţii meteorologice. P. hidrometric = punct în care se efectuează observaţii şi măsurări hidrologice (variaţia nivelului, temperatura apei, viteza apei, debitul etc.) pe un râu, lac sau pe mare. P. (sau punct) sanitar v. sanitar. 4. (CONT.) P. de bilanţ = element (de activ sau de pasiv) înscris într-un bilanţ, care reprezintă soldul unuia sau al mai multor conturi. POST3 (< sl.) s. n. (REL.) Formă de manifestare a cultului în plan fiziologic, mai ales alimentar, ca abţinere, având drept scop principal intrarea credinciosului în comuniune cu divinitatea. în zilele de p. le sunt interzise credincioşilor petrecerile, nunţile etc. P. este practicat în multe religii, ca ritual de purificare în vederea iniţierii (p. iniţiatic) sau a întâmpinării unor mari sărbători, ca interdicţie specială pentru totdeauna a unor alimente sau băuturi (de ex., carnea de porc şi alcoolul la musulmani) ori ca asceză, de către anumiţi călugări şi sihaştri. Abţinerea totală de la mâncare şi băutură (p. negru) presupune condiţii speciale şi are caracter expiator. <0> Postul Mare = păresimi. <0* Loc. De post = a) pregătit numai din alimente îngăduite de biserică; p. ext. gătit fără carne sau grăsimi animale; b) (despre perioade de timp) în care se posteşte. ♦ Fig. Perioadă de timp în care se rabdă de foame. Expr. Mare (lungă) cât o zi de post = foarte mare. POSTA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) aşeza, a (se) instala, a (se) plasa într-un anumit loc pentru a surpaveghea sau a pândi ceva. POSTABDOMEN (< fr.) s. n. Partea posterioară a abdomenului unor artro-pode (ex. la scorpion). POSTAMENT (< germ.) s. n. Placă sau suport aşezat pe sol sau pe o fundaţie de beton, folosită ca bază de susţinere şi de fixare pentru o maşină, o instalaţie etc. ♦ Soclu. POSTAPRjNDERE (< post'- + aprindere) s. f. Aprindere întârziată a combustibilului în cilindrii unui motor cu ardere internă, provocată de apariţia incidentală a unor puncte subîncălzite din interiorul cilindrului. POSTATĂ (< sl.) s. f. Porţiune de pământ cultivată, pe care lucrează unul sau mai mulţi muncitori într-un anumit timp. ♦ Porţiune dintr-o pădure de unde se taie copacii. ♦ Strat de legume sau de flori. ♦ Bucată de drum, distanţă. POSTAV (< sl.) s. n. 1. Ţesătură compactă de lână (uneori cu adaos de fibre sintetice), întrebuinţată pentru uniforme militare, pături etc. 2. (La pl.) Diferite feluri de postav (1) sau confecţii de postav. POSTĂVAR (< postav) s. m. Fabricant, lucrător sau negustor de postavuri. POSTĂVARII, masiv muntos în SV Carpaţilor Orientali, în grupa m-ţilor Bârsei, între văile Ghimbăşel şi Timiş. Alcătuit din calcare jurasice, din conglomerate şi marne. încadrează spre S depr. Bârsei. Alt. max.: 1 802 m (vf. Postăvaru). Frecvente fenomene carstice şi abrupturi dezvoltate pe calcare. Rezervaţie naturală (1 025 ha). Importantă bază turistică şi a sporturilor de iarnă (cabane, teleferic, pârtii de schi). Releu de televiziune. Cunoscut şi sub denumirea de Cristianu Mare. POSTĂVĂRjE (< postav) s. f. Fa-brică, atelier sau prăvălie de postavuri. POSTBELIC, -Ă (< post'- + belic „de război") adj. De după război, care aparţine sau care se referă la această perioadă. POSTCALCUL (< post'- + calcul) s. n. (CONT.) Calculare a costului efectiv pe unitatea de produs sau serviciu pe baza înregistrărilor contabile. POSTCALCULAŢIE (< fr.) s. f. (CONT.) Determinarea mărimii efective (reale) a unor indicatori economico-financiari, după desfăşurarea proceselor şi fenomenelor economice. P. poate fi: contabilă, statistică şi de analiză şi control. POSTDATA (< fr.) vb. I tranz. A data un act, o scrisoare etc. cu o dată posterioară celei când au fost întocmite. POSTDILUVIAN, -Ă (< fr.; {s} post'-+ lat. diluvium „potop") adj. De după potop, care s-a petrecut după potop. POSTELNIC (< sl.) s. m. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Dregător de curte, membru al Sfatului domnesc, care avea în grijă odaia de culcare a domnului şi care, mai târziu, pregătea audienţele la domn. în Ţara Românească i se mai spunea şi stratornic. POSTER (< engl.) s. n. Afiş artistic (de cele mai multe ori reproduceri de imagini, fotografii) folosit fie ca material didactic sau la susţinerea unor comunicări ştiinţifice, fie pentru prezentarea unor produse, sau decorarea unor spaţii interioare. POSTERIOR, -OARĂ (< lat., fr.) adj. 1. Care urmează, care se petrece după cineva sau ceva; ulterior. ♦ (Adverbial) Mai târziu. 2. Care este plasat înapoi; de dindărăt. ♦ (LINGV.; despre sunete) Al cărui punct de articulaţie este situat în partea dinapoi a cavităţii bucale. POSTERIORITATE (< fr.) s. f. Starea de a fi posterior (1). POSTERITATE (< fr., lat.) s. f. Generaţiile viitoare, urmaşii. POST-FACTUM (loc. lat.) După săvârşirea unui fapt; după ce a avut loc acesta. POSTFAŢĂ (< post'- + faţă, după fr. postface) s. f. Text cu caracter explicativ adresat cititorilor, plasat la sfârşitul unei cărţi. Postăvaru POSTGLACIAR 466 POSTGLACIAR, perioadă care a urmat epocii glaciare din Pleistocen. Sin. Holocen. POSTj (< sl.) vb. IV intranz. 1. A respecta posturile religioase; a ţine post3. 2. A răbda de foame. ♦ Fig. A se abţine, a se opri de la ceva. PQSTICUM s. n. v. opistodom. POSTINDUSTRIAL, -Ă (< fr.) adj. Societate ~ = societatea prezentă, caracterizată prin predominarea sectoarelor terţiare. Termen popularizat de D. Bell în lucrarea „Spre societatea postindustrială". POSTLICEAL, -Ă (< post1- + liceal) adj. Care urmează după absolvirea liceului; pe care îl urmează cei care au absolvit liceul. POSTLUDIU (< germ.; {s} post1- + lat. luduş ,,joc“) s.n. Episod final al unei compoziţii muzicale, care evocă teme din cuprinsul ei. POSTMARXjSM, (< post1- + marxism) s. n. 1. încercare de a reformula gândirea marxistă în lumina dezvoltărilor teoretice şi sociale recente, care contestă multe dintre presupoziţiile şi categoriile marxismului clasic: pe de o parte, se afirmă un nou domeniu al mişcărilor de protest social (feministe, ecologice, etnice, naţionale, ale minorităţilor sexuale), pe de altă parte, sunt abandonate teze precum cele privind rolul clasei muncitoare, hegemonia şi necesitatea istorică, noul marxism presupunând o abordare pluralistă în politică. 2. Respingerea doctrinei marxiste în favoarea uneia sau alteia dintre dezvoltările teoretice recente, p. fiind, pentru gânditori ca J.-Fr. Lyotard ori J. Baudrillard, nu atât un sistem de gândire, cât o atitudine. POSTMERIDIAN, -Ă (< fr.) adj. De după-amiază. POSTMODERNjSM (< fr.) s. n. Termen folosit într-un sens foarte larg (şi adesea confuz) pentru a desemna o categorie amplă de fenomene culturale şi a indica o îndepărtare, iniţiată în jurul lui 1960, de cultura elitistă a modernismului, în direcţia unei abordări eclectice şi populiste. Termenul a fost folosit prima oară de spaniolul Federico de Onis în 1934, apoi de A. Toynbee, în 1938. în uzul comun, termenul a intrat abia în anii ’70, devenind un termen-cheie în controversele provocate de evoluţia artei contemporane: el poate defini atât un stil (ex. roman, film sau pictură postmoderne), cât şi o perioadă (epoca postmodernă). Arta pop, mini-malismul, conceptualismul, feminismul au fost incluse de unii critici în p., la fel ca şi noul roman, teatrul absurdului, teatrul total, happening-ul etc. în literatura română este ilustrat în mod concludent de generaţia ’80. V. şi poststructuralism. POST-MORTEM (loc. lat.) adv. (Şi adjectival; în legătură cu o distincţie acordată cuiva) După moarte. POSTNATAL (< post1- + natal) adj. Care are loc în perioada imediat următoare naşterii (ex. mortalitate p., concediu p.). POSTNIKOVA, Viktoria Valentinovna (n. 1944), pianistă rusă. Repertoriu vast clasic (Bach, Scarlatti, Liszt, Mendelssohn, Brahms, Rahmaninov) şi din sec. XX (Busoni, Ives, Britten, Şostakovici, Schnittke). Colaborează cu mari orchestre; turnee în întreaga lume. înregistrări pentru Decca (concerte de Ceaikovski, Busoni etc.) şi Melodia. Activitate camerală. Soţia dirijorului Ghenadi Nikolaevici Rojdestvenski. POSTNOMINAL, -Ă (< post1 + nominaf) s. n., adj. (LINGV.) (Cuvânt) derivat dintr-o formă nominală. POSTOJNA [postoina], peşteră în V Sloveniei, străbătută de râul Pivka; 4 km2 (supr. sistemului de grote); 21 km lungime. Cea mai mare sală are 3 000 m2 şi poate adăposti 10 mii de persoane. Iluminată electric, este vizitată anual de c. 400 mii turişti. Impresionante stalactite şi stalagmite. Bogată faună cavernicolă. POSTOLACHE, Tudorel T. (n. 1932, Focşani), economist român. Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Ambasador al României în Luxemburg (1992-1996) şi Canada (1996-1997). Preşedinte (1995) al Comisiei de elaborare a strategiei naţionale de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană. Lucrări de epistemologie economică, de analiză comparativă a Tudorel Postolache economiilor naţionale contemporane, privind economia de piaţă, strategiile economico-sociale („Restructurări în economia politică", „Ciclurile lungi şi perspectivele economiei mondiale în viitorul sfert de secol", „Schiţă privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România", „Tranziţii contemporane"). POSTOPERATORIU, -IE (< fr.) adj. Care urmează după o intervenţie chirurgicală. POSTPALATAL, -Ă (< fr.) adj. (LINGV., despre sunete) Articulat în partea posterioară a vălului palatului. POST-PARTUM (loc. lat. „după naştere") subst., adj. 1. Subst. Perioadă care urmează imediat după naştere, în care organismul revine treptat la situaţia anterioară sarcinii; durează aproximativ şase săptămâni; lăuzie 2. Adj. (Despre o boală) Care apare după naştere (ex. infecţie p.-p.)- POSTPAŞOPTIST, -Ă (< post1- + paşoptist) adj., s. m. şi f. 1. Adj., s. m. şi f. (Persoană) din generaţia de după Revoluţia de la 1848 din Ţările Române. 2. Adj. Care aparţine perioadei de după Revoluţia de la 1848 din Ţările Române, distingându-se prin unele trăsături specifice de perioada paşoptistă (ex. literatura p.); privitor la această perioadă. POSTPOZjŢIE (< fr.) s. f. (Rar) Postpunere. POSTPUNE (< post1- + pune) vb. III tranz. (LINGV.) A utiliza procedeul postpunerii. POSTPUNERE (< postpune) s. f. (LINGV.) Encliză. POSTPUS, -Ă (< postpune) adj. (LINGV.; despre anumite părţi de vorbire) Plasat după cuvântul pe care îl determină (ex. articol p.)\ enclitic. POST-RESTANT (< fr. poşte „poştă" + restante „care rămâne") s. n. Serviciu special care păstrează corespondenţa la poştă pentru a fi ridicată de către destinatar; p. ext. indicaţie menţionată pe plic pentru acest fel de corespondenţă. POSTREVOLUŢIONAR, -Ă (< post1-+ revoluţionar) adj. Care urmează după o revoluţie. POST-SCRJPTUM (loc. lat. „după scris") s. m. Completare adăugată la sfârşitul unei scrisori, după semnătură (abreviat P.S.). POSTSINCRON (< postsincroniza) s. n. înregistrare obţinută prin postsin-cronizare. 467 POTALA POSTSINCRONIZARE (< fr.) s. f (CINEMA.) înregistrare în studio a dialogurilor, muzicii şi zgomotelor unui film, în funcţie de ritmul imaginilor. POSTSTRUCTURALISM (< fr.) s. n. Mişcare în teoria literară, filozofie şi ştiinţele sociale, apărută la sfârşitul anilor ’70, cuprinzând o varietate de reacţii la structuralism şi având drept exponenţi de marcă pe J.-Fr. Lyotard, R. Barthes, J. Derrida, Julia Kristeva, J. Lacan, M. Foucault. Există şi o versiune americană dezvoltată de R. Rorty. Socotit adesea specie a postmodernis-mului, p. are şi caracteristicile acestuia: antitradiţional, antimetafizic, antiideologic. POSTTQNIC, -Ă (< post'- + tonic) adj. (LINGV.; despre silabe sau despre sunete) Care urmează silabei tonice sau unui sunet accentuat. POSTTRAUMATIC, -Ă (< post+ traumatic) adj. Care survine ca o consecinţă a unui traumatism. POSTULA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A da unei afirmaţii caracter de postulat. 2. A solicita, a cere cu stăruinţă. POSTULAT (< fr., lat.) s. n. (LOG.) Propoziţie pe care o acceptăm, deşi ea nu este nici evidentă, nici demonstrabilă, ca principiu în derivarea enunţurilor ulterioare într-un sistem deductiv sau în desfăşurarea unei acţiuni; opus axiomei, concepută ca propoziţie evidentă. -0* Postulatele raţiunii practice = (la Kant) teze ale filozofiei clasice care, fiind metafizice, nu pot fi demonstrate prin raţiunea teoretică, dar fără de care ar fi imposibilă viaţa morală, astfel încât ele sunt presupuse de raţiunea practică ori conştiinţa morală: existenţa lui Dumnezeu, libertatea voinţei umane, nemurirea sufletului. ♦ (în limbajul curent) Axiomă, premisă. ♦ (MAT.) Principiu recunoscut ca adevărat, de la care se pleacă într-o demonstraţie (ex. p. lui Euclid). POSTUM, -Ă (< lat., fr.) adj. 1. Care se întâmplă după moartea cuiva. ♦ (Şi subst.) (Lucrare, manuscris) dat publicităţii după moartea autorului. 2. (DR.; despre copii) Născut după moartea tatălui. POSTUNIVERSITAR, -Ă (< post1- + universitar) adj. Care are loc după absolvirea studiilor superioare (ex. curs p., studii p.). POSTURĂ (< fr.) s. f. 1. Situaţie în care se află cineva la un moment dat. 2. Ţinută, poziţie în care se află un corp la un moment dat. POSTVERBAL (< fr.) s. n. Substantiv format de la un verb prin derivare regresivă. POŞ s. n. Poştă2. POŞAGA, com. în jud. Alba, situată în Depr. Sălciua, în zona de confl. a râului Poşaga cu Arieşul; 1 426 loc. (2003). Staţie de c.f. (în satul Lunca) şi haltă de c.f. (în satul Poşaga de Jos). Reşed. com. este satul Poşaga de Jos, atestat documentar în 1365. Expl. de calcare compacte. Muzeu etnografic. în satul Poşaga de Sus se află biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1789), iar în satul Poşaga de Jos, schitul Izvorul Poşaga, cu biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorie călugărească din anul 1935 (renovată în anii 1980-1989). în arealul com. P. există rezervaţia Şesul Craiului — Scăriţa-Belioara, care cuprinde mai multe rarităţi floristice, printre care se numără şi strugurii ursului (Arctosta-phyllos uva-ursi) şi rezervaţia Cheile Poşegii. POŞETĂ (< fr.) s. f. Geantă mică în care femeile ţin bani, acte, diferite accesorii de toaletă. POŞjRCĂ s. f. (Pop.) Băutură alcoolică slabă, de proastă calitate. POŞOAR (< fr.) s. n. Foaie de carton, placă de metal, de lemn etc., în care a fost decupat un ornament, o literă sau o cifră şi se foloseşte ca şablon. POŞOVAICA s. f. art. 1. Dans popular românesc, asemănător brâului, răspândit în regiunea Caransebeşului, cu ritm binar şi mişcare vioaie; melodia după care se execută acest dans. 2. Dans popular românesc, asemănător cu haţegana, răspândit în zona Făgăraşului; melodia după care se execută acest dans. POŞTA CÂLNĂU, com. în jud. Buzău, situată în zona de contact a câmpiei Râmnicului cu Subcarpaţii Buzăului, pe râul Câlnău; 5 799 loc. (2003). Fermă avicolă. Centru de ceramică populară. Satul P.C. apare menţionat documentar în 1519. Până la 17 febr. 1968, satul şi com. P.C. s-au numit Poşta. POŞTAL, -Ă (< poştă, după fr. postai) adj. De poştă1, privitor la poştă. <0* Factor p. = funcţionar al poştei1, care duce corespondenţa la destinaţie; poştar, poştaş (1). Carte p. = bucată de carton dreptunghiulară, cu indicaţii de adresă şi de francare imprimate pe ea, folosită pentru o scurtă corespondenţă prin poştă. Cod p. = combinaţie de cifre servind la identificarea localităţilor, străzilor etc. POŞTALION (< rus.) s. n. (înv.) 1. Trăsură de poştă1, diligenţă; p. ext. trăsură trasă de mai mulţi cai. 2. Cal folosit la poştalion (1). 3. Surugiu. POŞTAR (< poştă) s. m. (înv.) Poştaş (1). POŞTAŞ (< poştă) s. m. 1. Factor poştal; poştar. 2. (înv.) Surugiu (la o trăsură de poştă1). POŞTĂ1 (< rus.) s. f. I. 1. Instituţie publică care se ocupă cu transportarea şi distribuirea corespondenţei, a cole-telor etc. Sistemul de servicii poştale a existat încă din Antichitate (Egipt, c. 2000 Î.Hr.; China, c. 1000 î.Hr.); (în trecut) serviciu de transport pentru călători şi corespondenţă; clădire pentru astfel de servicii; vehicul pentru călători şi corespondenţă folosit înaintea introducerii căilor ferate; diligenţă, poştalion. ♦ Loc special amenajat pe parcursul unui drum, unde se găseau în trecut vehicule de transport în comun şi cai de schimb. 2. Unitate de măsură pentru distanţe, folosită în trecut, egală cu c. 19,7 km în Ţara Românească şi cu 22,3 km în Moldova; (azi) distanţă nedeterminată. -0- Expr. (Cale) de-o poştă = distanţă (relativ) mare. A fi (sau a ajunge) cal de poştă = a fi foarte solicitat. ♦ Poşta redacţiei = rubrică specială, rezervată în paginile unui periodic pentru răspunsuri la întrebările cititorilor. II. Nume dat echipelor de muncitori (zileri) folosite la încărcarea vapoarelor acostate la chei. III. (Pop.) Bucată de hârtie unsă cu grăsime care se lipeşte de talpa (sau se pune între degetele de la picioare) unui om adormit şi se aprinde pentru a-l speria. POŞTĂ2 (< magh.) s. f. Alică cu diametrul de 9 mm, folosită la vânătoare de animale mari; poş. POT (< fr.) s. n. Sumă rezultată din mizele strânse într-un tur al unui joc de cărţi. POTABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se poate bea; bun de băut (ex. apă p.). POTAISSA, oraş în Dacia Romană, fundat în 106. A cunoscut o importantă dezvoltare după stabilirea aici a Legiunii a V-a Macedonica (167-168), ajungând în timpul domniei împăratului Septimiu Sever (193-211) la rang de colonie. Azi Turda. POTALA, complex religios şi administrativ situat lângă Lhasa (Tibet), pe o suprafaţă de c. 13 km2, la 3 683 m alt. Fundat în sec. 7; reşedinţa lui Dalai Lama (până în 1959), care aminteşte de locul divin al lui Avalokiteşvara, protectorul Tibetului. Actualul palat (de 13 etaje, având 178 m înălţime) este construit în 1645, în stil specific transhimalaian, cu ferestre rectangulare, POTAMOLOGIE 468 acoperişuri plate, placate cu aur. Complexul mai cuprinde palatul Norbulingka, fosta reşedinţă de vară a lui Dalai Lama (din sec. 18), templul Jokhang (din sec. 7), complex budist, vechi centru religios tibetan. Clădirea este o adevărată cetate, cu sanctuare, pagode funerare, biblioteci, apartamente; azi muzeu. Inclus (din 1994) în patrimoniul cultural universal. POTAMOLOGjE (< fr. {i}; {s} gr. potamos „râu“ + logos „studiu") s. f. Ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul apelor curgătoare. POTASĂ (< fr., lat., germ.) s. f. Carbonat de potasiu. ^ P. caustică = hidroxid de potasiu. POTASIC, -Ă (< fr.) adj. Care conţine potasiu; de potasiu. POTASIU (< fr. {i}; {s} engl. potass „potasă") s. n. Element chimic (K; nr. at. 19, m. at. 39,102, gf>sp. 0,86, p.t. 63,5°C, p.f. 760°C) din grupa metalelor alcaline. Se găseşte în natură numai sub formă de combinaţii (ex. silvină, silvinit, cainit etc.). Ocupă locul 7 după răspândirea în scoarţa terestră. Se obţine prin electroliza clorurii de potasiu topite. în combinaţii este mono-valent. La aer se oxidează rapid, cu apa reacţionează cu explozie. Bun conducător de căldură şi de electricitate, moale, foarte activ chimic, se întrebuinţează la obţinerea unor aliaje, fabricarea celulelor fotoelectrice şi, sub formă de săruri, ca îngrăşământ agricol. Constituie o componentă permanentă a ţesuturilor organismelor vegetale şi animale. împreună cu sodiul are un rol esenţial în organismul uman, pentru menţinerea permeabilităţii selective celulare, în excitabilitatea fibrelor nervoase şi în contracţia musculară; exercită o acţiune depresivă asupra sistemului nervos central, a inimii şi musculaturii şi favorizează diureza; necesitatea de potasiu zilnic pentru om este de 3 g. A fost obţinut prin electroliză de Humphry Davy în 1807. Sin. kaliu. POTÂRNjCHE (lat. *coturnicula) s. f. Pasăre de câmpie, din ordinul galifor-melor, familia phasanide, de mărimea unui porumbel, de culoare brună pe spate, cenuşie pe piept şi pe pântece (Perdix perdix). Trăieşte în stoluri mici prin holde şi tufişuri. Se vânează. -0* Expr. A fugi (a se împrăştia) ca potâr-nichile = a fugi repede în faţa unei primejdii. -0- P. de stâncă = pasăre asemănătoare cu p., de care se deosebeşte prin bărbia albă încadrată de o bandă neagră subţire (Alectoris graeca). Trăieşte în locuri stâncoase sau cu tufărişuri. P. albă = pasăre din familia Potâmiche tetraonide de mărime mijlocie (c. 40 cm lungime), răspândită în tundră şi silvotundră (Lagopus lagopus). Prezintă dimorfism sezonier: iarna este albă, vara pestriţă, cu nuanţe de maro-roşcat. Sin. găinuşă polară, ieruncă de tundră, ptarmigan. POTCAP (< sl.) s. n. 1. Acoperământ al capului, înalt, de formă cilindrică, fără boruri, purtat de preoţii şi de călugării ortodocşi. 2. (BOT.) Potcapul călugărului = plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze dispuse în rozetă bazală şi cu flori galbene (Leontodon hispidus). POTCOAVA, com. în jud. Olt, situată în zona de contact a piemontului Cotmeana cu câmpia Boian, pe râul Plapcea; 6 040 loc. (2003). Staţie de c.f. (în satul P.) şi haltă de c.f. (în satul Sineşti). Expl. de petrol. Fabrică de confecţii. Viticultură. Localitate cu potenţial balneoclimateric, .cu ape minerale (de sondă) clorurate, sodice, iodurate, bromurate. Bisericile Cuvioasa Parascheva (1684), Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1798) şi Sf. Nicolae (1879), în satele Trufineşti, Sineşti şi Potcoava-Fălcoeni. POTCOAVĂ (< bg., ser.) s. f. 1. Piesă de oţel de diferite dimensiuni, care se fixează cu caiele de copitele unor animale de tracţiune (în special ale cailor) pentru a le proteja la mers. ♦ Piesă de oţel, în formă de semicerc, care se fixează în cuie pe tocurile bocancilor şi ale cizmelor pentru a le proteja. -0- Loc. adv. în potcoavă = în semicerc. ^ Expr. Caută (sau umblă după) potcoave de cai morţi = a urmări obţinerea unor lucruri imposibil de realizat sau de găsit. 2. (NAV.) Piesă metalică în formă de p.(1), de care se poate agăţa, cu ajutorul unui cârlig, o macara pentru trecerea scotei velei mari la anumite iahturi. 3. (GEOGR.) P. nivală = formă de acumulare cu aspect de mic val curbat, rezultată din acumularea unor fragmente de rocă Potcapul călugărului (2.) rostogolite pe zăpadă sau transportate de avalanşe; se întâlnesc în văi şi circuri glaciare. Uneori, în spatele lor se strânge apa, formându-se mici lacuri. POTCOVAR (< potcoavă) s. m. Meseriaş care face potcoave sau potcoveşte animale de tracţiune. POTCOVĂRjE (< potcovar) s. f. 1. Atelier, fierărie unde se fac potcoave sau se potcovesc animale de tracţiune (în special cai). 2. Meseria potcovarului. POTCOVJ (< potcoavă) vb. IV tranz. 1. A pune potcoave unui animal de tracţiune. 2. Fig. (Fam.) A încărca pe cineva cu un lucru de care nu are nevoie; a înşela, a trage pe sfoară. ♦ A învăţa minte pe cineva. POTEBNEA, Aleksandr Afanasievici (1835-1891), filolog şi lingvist ucrainean. Prof. univ. la Harkov. Specialist în lingvistica generală („Gândire şi limbă") şi în sintaxa istorică a limbii ruse. A editat texte vechi („Cântec despre oastea lui Igor"). POTECA, Eufrosin (1786-1859, n. sat Nucşoara, jud. Prahova), iluminist român. Discipol al lui Gheorghe Lazăr. Prof. de filozofie la Sf. Sava (1825-1832). Egumen al Mănăstirii Gura Motrului (1832-1858), unde, din cauza ideilor sale radicale, a fost surghiunit. A Eufrosin Poteca 469 POTGIETER publicat, în 1829, traducerea operei filozofului german J. G. Heineccius „Filozofia cuvântului şi a năravurilor...", prin care a contribuit la fixarea terminologiei filozofice româneşti. Lucrări şi manuale de catehism. POTECĂ (< bg.) s. f. Drum foarte îngust folosit numai pentru mersul pe jos (p. de picior) sau călare, la ţară, la munte, în pădure etc.; cărare; p. ext. cale, drum. Poteci de vite = poteci orientate aproximativ paralel, pe direcţia curbelor de nivel, ce apar ca urmare a dispersării vitelor pe păşune, ducând la degradarea versanţilor. POTELU, lac de luncă (72 km2), situat pe stg. văii Dunării, în perimetrul satului Potelu, com. lanca, jud. Olt, desecat la sfârşitul anilor ’60 ai sec. 20 pentru ca terenul pe care îl ocupa să fie inclus în circuitul agricol. în timpul existenţei sale a jucat rol de regularizare a viiturilor Dunării. POTEMKIN [patjomkin], Grigori Aleksandrovici, prinţ de Taurida (1739-1791), general-feldmareşal, om de stat, diplomat şi militar rus. Favorit şi consilier al împărătesei Ekaterina a li-a. S-a remarcat în timpul Războiului Ruso-Turc (1768-1774). Numit guvernator general al Noii Rusii (1776), a realizat (1783) unirea Crimeii cu Rusia. Feld-mareşal (după 1784), a devenit comandant suprem al armatei ruse în războiul împotriva Imp. Otoman (1787-1791). A introdus reforme în armată şi a iniţiat construirea portului Sevastopol. POTEMKIN („Prinţul - de Taurida“), crucişător din flota rusă a Mării Negre, pe care a avut loc, între 14 şi 24 iun. 1905, o revoltă a marinarilor. Lipsit de rezerve de cărbune, alimente şi apă, P. s-a predat autorităţilor române în portul Constanţa, marinarii intrând în România ca emigranţi politici, iar vasul fiind restituit autorităţilor ruseşti. Răscoala de pe P. a fost prima manifestare revoluţionară de masă din armata rusă. Ecrani- Grigori Aleksandrovici Potemkin zat într-un film de excepţie („Crucişătorul Potemkin") de Eisenstein. POTENT, -Ă (< lat., it.) adj. (Livr.) Puternic; în putere, capabil să acţioneze. POTENTAT (< fr., lat., germ.) s. m. Suveran absolut, autocrat, despot; p. ext. om puternic şi influent (prin poziţia sa socială şi politică). POTENŢA (< potenţă) vb. I tranz. şi refl. A (se) intensifica, a (se) întări; a (se) accentua. POTENŢĂ (< lat., it.) s. f. Forţă, tărie, putere. ♦ P. ext. Posibilitate (de dezvoltare). ♦ Virilitate. POTENŢIAL, -A (< fr.) adj., s. n. I. Adj. 1. (Şi adv.) Care există ca posibilitate, care reprezintă sau exprimă o posibilitate de manifestare; virtual. -0-Energie p. = (în raport cu un nivel de referinţă) energia pe care un corp o poate dezvolta prin mişcarea sa liberă din poziţia în care se află până la nivelul de referinţă. 2. (Gram.; despre moduri, propoziţii) Care prezintă o acţiune ca posibilă, fără a preciza dacă se realizează; care exprimă o posibilitate. II. S. n. 1. Funcţie asociată unui câmp fizic, dependentă de coordonatele de poziţie, care poate avea caracter scalar (p. scalar) sau vectorial (p. vector) şi care serveşte la obţinerea, prin derivare, a intensităţii câmpului respectiv. ♦ Mărime fizică reprezentată de un p. scalar sau de un p. vectorial (ex. p. electric); p. ext. diferenţa dintre valorile acestei mărimi în două puncte ale câmpului. P. termodinamic = funcţie caracteristică unui sistem fizic, dependentă de mărimile de stare ale acestuia (temperatură, presiune etc.), care ia valori minime în stările de echilibru ale sistemului (ex. energia liberă, entalpia liberă etc.). P. redox (notat Eh) = măsură a capacităţii de oxidare sau de reducere a mediilor apoase faţă de elementele cu care vin în contact. Se exprimă în volţi faţă de hidrogen. Mediile oxidante au Eh > 0, iar cele reducătoare au Eh < 0. Procesele de oxidare au loc la suprafaţa uscatului, iar cele de reducere sub nivelul hidrostatic. 2. Capacitate de muncă, de producţie, de acţiune etc. -0-P. economic = totalitatea resurselor materiale, umane, ştiinţifice, tehnologice etc. de care dispune o ţară la un moment dat. P. turistic = totalitatea elementelor naturale, istorice, culturale, etnografice etc., care pot prezenta interes din punct de vedere turistic. POTENŢIALITATE (< fr.) s. f. însuşirea, calitatea a ceea ce este potenţial (1). ♦ în prezent, capacitatea de ordin secund a unui obiect sau a unei persoane de a dobândi, dezvolta sau recupera capacitatea de ordin prim; astfel, copilul nou-născut are o p. de a vorbi o limbă oarecare, ceea ce înseamnă că are capacitatea, absentă, de exemplu, la puiul de cimpanzeu, de a dobândi abilitatea de a vorbi acea limbă, realizarea acestei p. constituind dobândirea capacităţii de prim ordin. POTENŢIOMETRE (< fr.) s. f. Electrometrie. POTENŢIOMETRU (< fr.) s. n. 1. Montaj utilizat pentru divizarea tensiunii electrice. ♦ Rezistor variabil, înzestrat cu un cursor şi montat ca p. (1). 2. Aparat pentru măsurarea tensiunii electromotoare a pilelor galvanice prin metoda compensaţiei. POTENZA, oraş în S Italiei, pe râul Basento, la 135 km SE de Napoli, centru ad-tiv al reg. Basilicata; 69,06 mii loc. (2001). Nod de c.f. Centru comercial; piaţă agricolă (cereale, animale, legume şi fructe). Ind. mat. de constr., de prelucr. a lemnului şi a maselor plastice, alim. Muzeu arheologic. Dom (sec. 12-18), bisericile San Francesco (sec. 13) şi San Michele (sec. 11-12). Aşezarea a fost întemeiată de romani în sec. 2 î.Hr.; distrus de goţi în 402, cucerit de longobarzi şi inclus în ducatul de Benevent (sec. 6), iar apoi în principatul Salerno. Primul oraş din S Italiei care s-a alăturat lui Garibaldi (1860). în Antichitate s-a numit Potentia. POTERAŞ (< poteră) s. m. (înv.) Om înarmat care făcea parte dintr-o poteră. POTERĂ (< bg., ser.) s. f. (La sfârşitul Evului Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Denumire dată unui detaşament de oameni înarmaţi (în special arnăuţi), însărcinat de domnie cu urmărirea şi cu prinderea răufăcătorilor. POTEZ, Henry (1891-1981), inginer şi constructor de avioane francez. Asociat al lui M. Dassault (1916), a creat o societate proprie (1919) de aeroplane, unde s-au realizat peste 7 000 de aparate, atât de vânătoare cât şi civile. POTGIETER [pothkter], Everhardus Johannes (1808-1875), scriitor olandez. Unul dintre fondatorii (1837) revistei „Ghid". Proză în care a încercat să redea, într-o prezentare idealizată, strălucirea pierdută a sec. 17 din ţara sa („Jan, Jannetje şi fiul lor cel mic", POTI 470 „Jan poltronul", „Pe drum sub ploaie"). Versuri de un excesiv academism (poemul „Florence"). POTI, oraş în NV Georgiei, port de pescuit la Marea Neagră, la gura de vărsare a râului Rioni; 47,1 mii loc. (2002). Prelucr. peştelui. Constr. de nave de dragare. Construit pe locul vechii colonii greceşti Phasis s-a dezvoltat după 1880, când s-a construit un port artificial şi o cale ferată transcaucaziană. POTICA (în mitologia romană), zeiţă a băuturii. Patrona orice fel de băutură alcoolică, întăritoare, vindecătoare sau magică. POTICNI (< sl.) vb. IV refl. 1. A se izbi cu piciorul de ceva, pierzându-şi echilibrul; a se împiedica. ♦ A cădea. 2. Fig. A ezita, a şovăi în faţa unei situaţii; a nu izbuti în desfăşurarea unei acţiuni; a da greş. ♦ A pronunţa cu greutate cuvintele, a vorbi cu întreruperi, cu greutate. POT|R (< sl.) s. n. 1. Cupă de metal (preţios) cu gura largă (şi marginile răsfrânte). 2. Vas liturgic din metal de forma unui pahar sau a unei cupe cu picior; caliciu (3). în el preotul sfinţeşte vinul amestecat cu apă în timpul liturghiei şi îl păstrează pentru împărtăşanie; simbolizează paharul de la Cina cea de Taină. 3. Parte a unei flori gamopetale alcătuită din caliciu şi corolă; floare în formă de p.(1). POTLOG (< bg., ser.) s. n. (înv.) Bucată de piele cu care se cârpeşte, se peticeşte încălţămintea. POTLOGAR (< potlog) s. m. 1. (înv.) Cizmar; cârpaci. 2. (Fam.) Borfaş, escroc, şarlatan. POTLOGĂRIE (< potlogar) s. f. Pungăşie, hoţie, escrocherie. Potir (1.) brâncovenesc POTLOGI, com. în jud. Dâmboviţa, situată în câmpia Titu, pe stg. văii Argeşului şi pe râul Potopu; 8 120 loc. (2003). Expl. de petrol. în satul P. se află un palat construit de Constantin Brâncoveanu, în anii 1698-1699, pentru fiul său Constantin. în cadrul incintei fortificate a palatului există biserica Sf. Dumitru (1683) şi o cuhnie. în satul Pitaru se află casa natală a pictorului Nicolae Grigorescu, statuia acestuia, precum şi două biserici cu acelaşi hram — Adormirea Maicii Domnului, una construită în anii 1727-1730 şi cealaltă în 1783, iar în satul Româneşti există biserica Sf. Nicolae (1878-1880). POTNOG (< bg.) s. m. (Mai ales la pl.) Pedală la războiul de ţesut; tălpigă. POTOCKI [pototski], familie de magnaţi polonezi. Mai importanţi: 1. Ştefan P., ginerele lui leremia Movilă. A ajutat pe fiul acestuia, Constantin, să reia domnia, dar a fost înfrânt de domnul Moldovei, Şefan Tomşa, la Cornul lui Sas (1612). 2. Ignacy P. (1750-1809), mareşal de Lituania, autor al Constituţiei din 3 mai 1791, membru al guvernului constituit de Tadeusz Kosciuszko (1794). 3. Stanistew Kostka P. (1752-1821), frate cu P.(2). Fondator al Univ. din Varşovia (1816) şi organizator al învăţământului primar şi secundar. 4. Jan. P. (1761-1815), istoric, arheolog şi scriitor de expresie franceză. Studii asupra originii civilizaţiilor slave. Autor al romanului fantastic „Manuscrisul găsit la Saragosa", comparabil cu „O mie şi una de nopţi". Lucrări: „Studiu asupra istoriei universale şi cercetări asupra Sarmaţiei", „Fragmente istorice şi geografice asupra Sciţiei". POTOLI (< bg., ser.) vb. IV tranz. şi refl. A (se) linişti, a (se) calma, a (se) domoli, a (se) tempera. ♦ Tranz. A face să înceteze, a pune capăt, a înăbuşi. POTOLIT, -Ă (< potoli) adj. 1. (Despre oameni) Liniştit, calmat, lipsit de agitaţie. ♦ (Despre elemente ale naturii) Care şi-a pierdut din intensitate, din tărie, din forţă. ♦ (Despre ape) Fără valuri. ♦ (Despre sunete, zgomote) Cu intensitate scăzută; molcom, stins. ♦ (Despre mers) Domol, încet. 2. (Despre foc) Mocnit, pe punctul de a se stinge. ♦ (Despre lumină) Lipsit de strălucire; palid, difuz. POTOMAC [petoumek], fluviu în E S.U.A.; 462 km. Izv. din Alegani prin intermediul a două râuri (North Branch, 175 km, şi South Branch, 225 km) care conflueză la 24 km SE de Cumberland, străbate câmpia litorală atlantică şi se varsă în G. Chesapeake al Oc. Atlantic, printr-un lung estuar. Trece prin Washington. Navigabil în cursul inferior pe 200 km până la Washington. Afl. pr.: Shenandoah, Monocacy, Anacostia. în timpul războiului civil, P. a reprezentat linia de demarcaţie între Statele Uniunii şi Confederaţia Sudului. De-a lungul lui se găsesc numeroase monumente care celebrează aceste evenimente (mauso-leele preşedinţilor Jefferson şi Lincoln, Cimitirul naţional Arlington). POTOMANIE (< engl.) s. f. Obişnuinţa de a bea cantităţi excesive de lichid. POTOP (< sl.) s. n. 1. (în „Biblie") Revărsare uriaşă de ape care a devastat Pământul timp de 150 de zile, în care au pierit toate vieţuitoarele, în afară de cele aflate în arca lui Noe. Este considerat ca o prefigurare a mântuirii prin taina botezului. 2. Ploaie torenţială; revărsare de ape; diluviu. 3. Fig. Cantitate mare; mulţime imensă. ♦ Prăpăd, urgie, nenorocire. POTOPI (< sl.) vb. IV tranz. 1. A îneca, a inunda. ♦ Fig. A cuprinde, a copleşi. 2. A prăpădi, a nimici, a distruge. POTOPUL v. Sabar. 471 POTSDAM POTOSf, oraş în SV Boliviei, situat pe platoul andin, la poalele masivului Cerro de Potosi (Cordillera Central), la 4 179 m alt., la 80 km S de Sucre; 132,9 mii loc. (2001). Aeroport. Expl. de min. complexe (plumb, zinc), de cupru şi argint (cel mai mare centru de pe glob de exploatare a argintului, timp de 200 de ani; minele fac parte, din 1987, din patrimoniul cultural universal). Ind. metalurgiei neferoaselor, electrotehnică (echipamente electrice), a încălţămintei, mobilei şi alim. (băuturi, panificaţie). Universitate (1892). Biserici şi edificii în stil baroc. Fundat (1545) după descoperirea zăcămintelor de argint, exploatate intens de spanioli. POTOU (< fr.) s. n. Linia de plecare şi de sosire la alergările de cai. POTPURIU (< fr.) s. n. (MUZ.) Suită de fragmente cu caracter asemănător, din opere, operete etc., sau de melodii ori cântece grupate fără o legătură strânsă între ele. ♦ Fig. Amestecătură, învălmăşeală. POTRA, Dan (n. 1970, Bucureşti), gimnast român. Primul sportiv român care a devenit campion european la proba de individual-compus (Patras, 2002). POTRA, Florian (1925-1997, n. Timişoara), critic, istoric şi teoretician român de film. Prof. univ. la Bucureşti. Personalitate de relief a cinematografiei româneşti. Studii dedicate celei de-a şaptea arte („Experienţă şi speranţă. Ecou românesc", „O voce din off", „Voci şi vocaţii cinematografice", „Profesiunea: film", „Aurul filmului"); traduceri. POTRA, George (1907-1990, n. Săcuieu, jud. Cluj), istoric român. Studii privind istoria oraşelor (în special, Bucureşti), târgurilor şi hanurilor, percepţiile călătorilor străini despre Ţările Române, precum şi viaţa şi activitatea unor personalităţi politice şi culturale: George Potra Avers Revers Potronlc „Hanurile bucureştene", „Petrache Poenaru (1799-1875), ctitor al învăţământului în ţara noastră", „I. Heliade-Rădulescu. Scrisori şi acte", „Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti", „Din Bucureştii de ieri", „Bucureştii văzuţi de călători străini (secolele XVI-XIX)". Alte opere: „Contribuţii la istoricul ţiganilor din România". POTRICALĂ (< rus.) s. f. Unealtă de oţel cu vârf ascuţit, cu care se fac găuri la curele, la opinci sau în urechile oilor (pentru a putea fi recunoscute); preducea. ♦ Gaură mică sau crestătură efectuată cu această unealtă. POTRIVĂ (< bg.) s. f. Persoană sau obiect care se potriveşte cu altă persoană sau cu alt obiect; pereche, seamăn. Loc. adv. şi adj. Pe (sau de) potriva = asemenea, egal, pe măsura... Din potrivă = din partea opusă. POTRIVEALĂ (< potrivi) s. f. 1. Potrivire; asemănare; acord, concordanţă. ♦ Coincidenţă; nimereală. 2. Ajustare, organizare, punere la punct. ♦ (POLIGR.) Operaţie premergătoare tiparului prin care forma de tipar este reglată şi rectificată, astfel încât să asigure un tipar uniform pe întreaga suprafaţă. POTRIVI (< potrivă) vb. IV 1. Refl. şi tranz. A avea sau a face să aibă însuşiri comune; a fi sau a pune pe acelaşi plan; a (se) asemui; a (se) compara. 2. Tranz. A aşeza la locul potrivit; a aranja într-un anumit fel considerat potrivit. 3. Tranz. A adapta, a da după... ♦ A doza după gust. 4. Tranz. A aranja întocmai, a ticlui. 5. Refl. şi tranz. A fi sau a face pe măsură, a veni sau a face să vină bine. ♦ Refl. A fi în concordanţă, a se armoniza. <0* Expr. A se potrivi ca nuca-n perete = a fi nepotrivit, deplasat. 6. Intranz. A chibzui, a socoti. 7. Refl. A se pune la mintea cuiva, a-i da ascultare. POTRIVIRE (< potrivi) s. f. 1. Acţiunea de a (se) potrivi. 2. (TEHN.) Fixarea unei scule sau a unui dispozitiv de lucru faţă de obiectul de prelucrat, cu respectarea reglării impuse de prelucrarea urmărită. POTRIVjT, -Ă (< potrivi) adj. 1. Care se aseamănă, are însuşiri comune cu altul. 2. Corespunzător, indicat, adecvat. <0- Potrivit (cu) = în conformitate cu..., în concordanţă cu..., în raport cu... ♦ Bine ales, nimerit. 3. Aşezat, aranjat, întocmit. 4. De mijloc, mijlociu; moderat, temperat. POTRIVNIC, -Ă (< sl.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană, colectivitate etc. care manifestă împotrivire, ură, duşmănie, adversitate faţă de cineva sau ceva; persoană, colectivitate, stat etc. care se află în stare de război cu cineva. 2. Adj. Duşmănos, ostil; nefavorabil. ♦ (Despre vreme) Neprielnică, nefavorabilă. ♦ 3. Adj. Opus, contrar. POTRIVNICjE (< potrivnic) s. f. împrejurare potrivnică, opoziţie; piedică, obstacol. POTROC (POTROACĂ s.f.) (< ucr.) s. n. Ciorbă preparată din măruntaie de pasăre, acrită cu borş sau zeamă de varză; (la pl.) măruntaie de pasăre din care se prepară această ciorbă. ♦ (Adjectival) Foarte acru sau foarte sărat. POTRONjC (< pol.) s. m. Monedă poloneză de argint, care a circulat şi în Ţările Române în sec. 17-18, mai ales în Moldova. POTSDAM, oraş în NE Germaniei, centru ad-tiv al landului Brandenburg, situat pe râul Havel, la 27 km SV de Berlin; 130,4 mii loc. (2002). Port fluvial. Ind. constr. de maşini (locomotive, reparaţii de nave fluviale), electrotehnică (echipament electric), chimică (filme fotografice, medicamente), instrumentelor de precizie, textilă şi alim. Muzee; parcuri. Studiourile cinematografice „Defa". Centru turistic. Vechea reşed. a regilor Prusiei. Castel (sec. 17), refăcut în stil neoclasic în sec.-18; parcul şi castelul Sans-Souci (1745- 1748), în stil rococo german, reşed. favorită a lui Frederic II; Neue Kammern (1747); Bildergalerie (Galeria de Artă, 1755-1763); Neues Palast (Noul Palat, 1763- 1769); Poarta Brandenburg (1770); Nikolaikirche (1830-1837); Primăria (sec. 18). Menţionat documentar în 993 ca două mici aşezări pescăreşti slave, numite Pots şi Dubis, iar apoi, într-un hrisov din 1317, ca o singură localitate cu numele Potzdamp. Oraş (din sec. 14), a devenit reşedinţa de vară a Hohenzollernilor. Reşedinţa principilor-electori de Brandenburg (în din 1640). A fost distrus aproape în întregime în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi refăcut ulterior. — Conferinţa de la ~ s-a desfăşurat în palatul Cecilienhof, între 17 iul. şi 2 aug. 1945, cu participarea şefilor de state (nu au participat M.l. Kalinin şi regele George VI) şi guverne (H. Truman, I.V. Stalin, W. Churchill - înlocuit de C. Atlee) şi a miniştrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii, care au luat hotărâri cu privire la reglementarea situaţiei postbelice în Europa (în special statutul şi frontierele Germaniei şi Austriei, precum şi reparaţiile, planurile politice şi teritoriale pentru Europa de Est, continuarea războiului cu Japonia). POTT [pot], Percivall (1714-1788), chirurg englez. A descoperit (1779) şi a descris tuberculoza vertebrală, boală care-i poartă numele (morbul lui P.). POTTER [pote], Beatrix (Helen) (1866-1943), scriitoare engleză şi ilustratoare de cărţi pentru copii. Gravuri şi desene alcătuind un univers miniatural, în cărţile de format mic, în care povesteşte aventurile iepurilor Peter Rabbit sau Benjamin Bunny, ale răţoiului Jemima Puddle Duck ş.a. („Povestea lui Peter Rabbit“, „Benjamin Bunny"). POTTER [pote], Paulus (1625-1654), pictor şi gravor olandez. Interpret expresiv al naturii, cu jocuri de lumini şi umbre, excelent pictor animalier („Taurul tânăr", „Vaca în oglinda apei", „Curtea animalelor pronunţând sentinţa împotriva vânătorului", „Călăreţii în faţa hanului", „Calul alb"). POTTER [pater], Van Rensselaer (1911-2001), biochimist şi oncolog american. A descoperit metode noi de cercetare în biochimie şi le-a aplicat în cercetările sale asupra naturii cancerului. POTTIER [potie], Edmond (1855-1934), arheolog francez. Conservator al Muzeului Luvru (1880-1925). Cercetări arheologice în necropola Myrina din Asia Mică (1877-1880). Cercetări asupra ceramicii greceşti. Iniţiatorul monumentalei lucrări „Corpus vasorum antiquorum", publicată sub auspiciile Uniunii Academice Internaţionale. M. de onoare al Acad. Române (1926). POTTIER [potie], Eugâne (1816— 1887), poet francez. Participant la evenimentele revoluţionare ale Comunei din Paris. Autorul textului „Internaţionalei" (1871). Versuri mobilizatoare („Cântece revoluţionare", „Teroarea albă", „Răzvrătitul"). POTURI (< tc.) s. n. Pantaloni largi în partea de sus şi strânşi pe picior, ornamentaţi cu găitane, purtaţi odinioară de căre arnăuţi şi haiduci, dar şi astăzi de ţărani în unele regiuni din sudul României. ♦ Pantaloni ţărăneşti confecţionaţi din piele tăbăcită de oaie sau de miel. 472 POŢIUNE (< fr., lat.) s. f. Denumire generală pentru medicamentele lichide care se iau în doze mici, pe cale bucală (ex. p. calmantă). POUILLET [puje], Claude Servais Mathias (1790-1868), fizician francez. Prof. la Sorbona. A inventat busola tangentelor, primul tip de galvanometru absolut şi un pirometru magnetic pentru bazele temperaturilor. Studii asupra curentului electric şi a compresibilităţii gazelor. POULENC [pulek], Francis (1899-1963), compozitor francez. Membru al Grupului celor şase, reunit în jurul lui Cocteau. Influenţe ale lui E. Satie, G. Aurie, E. Chabrier. Calităţi specifice muzicienilor francezi: claritate, simţ al măsurii, senzualitate, umor etc. Simţ înnăscut al melodiei. Carieră structurată în jurul muzicii vocale şi dramatice, îmbinând inspiraţia profană şi religioasă („Stabat mater", „Gloria"). Gust de un eclectism natural. Lucrări simfonice şi lirice („Dialogurile carmelitelor", „Vocea umană"), balete („Căprioarele"), concerte, muzică pentru pian, melodii. POULET [puie], Georges (1902-1991), critic literar belgian de expresie franceză. Prof. univ. la Edinburgh, Baltimore, Zurich, Nisa. Reprezentant al „noii critici", a fost partizanul identificării criticului cu modul de a fi şi a simţi al autorului, axată pe reconstituirea timpului şi spaţiului, temă specifică istoriei ideilor („Studii asupra timpului uman", „Măsura clipei", „Metamorfozele cercului", „Spaţiul proustian", „Conştiinţa critică", „Judecata nedecisă"). POULSEN, Valdemar (1869-1942), inginer danez. A contribuit la apariţia şi dezvoltarea cinematografului vorbit, fiind primul care a înregistrat cuvântul pe fir magnetic (1898). POUND [paund] (cuv. engl.) subst. Unitate de măsură pentru greutăţi de 0,4536 kg, folosită, în special în ţările Francis Poulenc 473 POWDER Ezra Pound anglo-saxone. în România a fost folosită în trecut denumirea de pfund sau funt. POUND [paund], Ezra Weston Loomis (1885-1972), poet şi eseist american. Admirator al lui Mussolini; activitate profascistă în Italia, pentru care a fost condamnat (1945) şi deţinut într-un lagăr de concentrare lângă Pisa; dus apoi în S.U.A. a fost internat într-un spital de boli psihiatrice până în 1958, când s-a întors în Italia. Lirica sa, imagistică şi avangardistă, este de o surprinzătoare inventivitate, înglobând în fluxul poetic aforisme şi citate în limbi străine. Intenţia sa, pornind de la refuzul unei lumi şi al unei limbi în disoluţie, a fost de a compune o operă epică al cărei subiect să fie istoria conştiinţei omului modern, tratând lumea contemporană ca infern, prin reconstituirea universului dantesc (,,Cantos“). Alte opere: „Cathay“, „Hugh Selwyn Mauberley"). Eseuri („Spiritul romanesc", „Cum să citim", „Ghidul culturii"). POUND [paund], Sir Dudiey (1877- 1943), amiral britanic. Şef al Biroului de operaţiuni al Amiralităţii (1917- 1918) şi al Statului Major al Marinei (din 1939). Unul dintre principalii colaboratori ai lui Churchill. POUND [paund], Robert Vivian (n. 1919), fizician american de origine canadiană. Contribuţii la inventarea rezonanţei magnetice nucleare (R.M.N., 1946); a realizat (1960), împreună cu G. Rebka, prima experienţă terestră de verificare a relativităţii generale. POURBUS [pu:rbus] (PORBUS) [porbus], familie de pictori flamanzi din sec. 16 şi 17: 1. Pieter P. (c. 1523-1584). Influenţat de manierismul italian, a executat numeroase portrete, precum şi ample compoziţii („Portretul unei femei tinere'1, „Judecata de Apoi“). 2. Frans P., zis P. cel Bătrân (1545-1581). Fiul lui P. (1). în opera sa a îmbinat realismul flamand cu eleganţa şcoli italiene („Botezul lui Hristos", „Circumciziunea"). Reprezentat în Muzeul Brukenthal. 3. Frans P., zis P. cel Tânăr (1569-1622). Fiul lui P. (2). Portretist (portretul lui Henric IV, al Măriei de Medici şi al Isabelei de Franţa). Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. POUSSEUR [pusor], Henri (n. 1929), compozitor belgian. Activitate pedagogică (director al Conservatorului din Liege) şi la diverse studiouri de muzică electronică. înfiinţează studioul de muzică electronică din Bruxelles (1958), Centrul de cercetări muzicale din Valonia (1970). Interesat de materialul extramuzical, de aleatorism şi de multimedia („Trois Visages de Liege", „Votre Faust"). Numeroase scrieri („Stravinski după Webern după Stra-vinski", „Muzică, semantică, societate"). POUSSIN [puse], Nicolas (1594-1665), pictor clasicist francez. Stabilit la Roma (1624). Compoziţiile şi peisajele sale cu figuri inspirate din „Biblie" sau din mitologie, construite solid, în planuri ritmate de umbră şi lumină, sunt expresia unei arte a echilibrului şi a seninătăţii meditative („Moartea lui Germanicus", „Păstorii din Arcadia", „Răpirea Sabinelor", „Orfeu şi Euridice", „Imperiul Florei", „Echo şi Narcis", „Sfânta familie", „Cele patru anotimpuri", seria „Sacramentelor"). Opera sa a avut o mare influenţă asupra lui J.-L. David, J.-A.-D. Ingres şi P. Cezanne. Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. POVARĂ (cf. sl. poduvora „targă") s. f. 1. Sarcină, încărcătură; greutate mare pe care trebuie să o transporte cineva. 2. Suferinţă, chin. 3. îndatorire. ♦ Suferinţă morală, apăsare sufletească. 4. Veche unitate de măsură pentru greutăţi, valorând c. 100-125 de ocale. POVARNĂ (< bg.) s. f. (Reg.) Instalaţie rudimentară pentru fabricat rachiu sau spirt; velniţă. Nicolas Poussin POVAŢĂ (cf. pol. powodca „conducător") s. f. Sfat, îndrumare. ♦ Exemplu, model. ♦ Călăuză, ghid. POVĂŢU! (< povaţă) vb. IV tranz. A îndruma, a sfătui, a da poveţe. ♦ A conduce, a călăuzi. POVĂŢU ITQR, -OARE (< povăţui) s. m. şi f. Sfătuitor, sfetnic. ♦ Călăuză, îndrumător. POVÂRNJ (< bg., ser.) vb. IV refl. A se înclina, a se apleca într-o parte. ♦ (Despre terenuri, drumuri) A coborî în pantă. ♦ (Despre oameni) A se gârbovi. POVÂRNIŞ (< povârnî) s. n. Versant al unui deal, al unui munte; pantă abruptă, coastă; pripor. -0- P. continental = porţiune de legătură între platforma continentală şi fundul bazinelor oceanice. Poate coborî de la c. 200 m sub nivelul mării până la 3-4 000 m. Sin. taluz continental. POVESTE (< sl.) s. f. 1. Basm (1). <> Expr. Ca în poveste = frumos, minunat, miraculos. Nici poveste = nici vorbă, nici pomeneală. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste = a deveni renumit printr-o întâmplare, printr-o păţanie. A sta (sau a se apuca) de poveşti = a sta la taifas. ♦ Născocire. Loc. A spune poveşti = a minţi. ♦ Himeră, iluzie. 2. Relatarea faptelor, a întâmplărilor, a peripeţiilor din viaţa cuiva; şir de întâmplări din viaţa cuiva. 3. Fapt, eveniment. POVESTI (< poveste) vb. IV 1. Tranz. şi intranz. A expune cu de-amă-nuntul întâmplări, poveşti etc.; a istorisi, a nara. 2. Intranz. (Pop.) A sta de vorbă, a conversa. 3. Tranz. (înv. şi reg.) A ponegri, a defăima, a bârfi. POVESTIRE (< povesti) s. f. 1. Faptul de a povesti; istorisire; expunere, relatare a unui fapt, a unui eveniment sau a unui şir de fapte sau evenimente (într-o desfăşurare gradată). 2. (LIT.) Specie epică de dimensiuni relativ reduse, în care, spre deosebire de nuvelă, naraţiunea se centrează pe întâmplări (nu pe eroi), relatate, într-o pronunţată notă de oralitate, din perspectiva subiectivă a unui participant, martor sau mesager. POVESTITOR, -OARE (< povesti) s. m. şi f. Persoană care povesteşte sau care ştie să povestească frumos, să spună poveşti; narator. POWDER, râu în NNV S.U.A. (Wyoming şi Montana), afl. al fl. Yellowstone lângă Terry; 777 km. Izv. de pe pantele S ale m-ţilor Bighorn şi are o direcţie de curgere generală către NE. Afl. pr.: Little Powder, Crazy Woman. POWELL 474 Cecil Frank Powell POWELL [pouel], Anthony (1905- 2000), scriitor englez. Corespondent de război în ultimul conflict mondial. Proză cu trăsături comice şi moralizatoare oferind o incisivă imagine a societăţii contemporane, în continuă transformare („Oamenii după-amiezei'T"marele ciclu „Muzica timpului"). POWELL [pouel], Cecil Frank (1903-1969), fizician britanic. Prof. univ. la Bristol. împreună cu C. Lattese şi J. Occhialini a descoperit (1947) pionii încărcaţi electric. A utilizat emulsiile fotografice în cercetări de fizică nucleară, la studiul radiaţiei cosmice şi al particulelor elementare (mezonii n); a demonstrat (1949) existenţa sigură a kaonilor. Preşedintele Comitetului internaţional permanent Pugwash (1967-1969). Premiul Nobel pentru fizică (1950). POWELL [pauel], Dick (1904-1963), actor, cântăreţ şi dansator american. Vedetă a marilor musicaluri create în anii '30 la studiourile Warner Bros („Strada 42“, „Visul unei nopţi de vară“, „Scandal în lumea bună“, „Criminalul meu drag"). POWELL [pauel], Earl, zis Bud (pe numele adevărat Earl Rudolph) (1924- 1966), pianist de jaz american. Cel mai important pianist al epocii bop. Influenţat de Earl Hines, Nat King Cole, Art Tatum. între 1959 şi 1964 a trăit la Paris. Carieră de înregistrări 1944-1965. Creativitate, implicare emoţională, limbaj original, implicat în muzica experimentală. Discografie selectivă: „Echoes of Harlem", „Bud Powell Trio", „Our Man in Paris", „The Invisible Cage". POWELL [pauel], John Wesley (1834-1902), geolog, etnolog şi lingvist american. Participant la numeroase expediţii în Colorado, Utah şi Arizona, a explorat 1 600 km din cursul fl. Colorado. A organizat şi condus (1881-1894) Serviciul geologic american; director (1879-1902) al Biroului de etnologie din Institutul Smithsonian. Autor (1891) al primei clasificări a limbilor indiene din America de Nord. POWELL [pouel], Michael Latham (1905-1990), regizor britanic de film. împreună cu E. Pressburger a alcătuit un celebru cuplu regizoral, ce a constituit un reper de bază a epocii postbelice. Filme în care fantezia şi antirealul joacă un rol important, de un mare rafinament al formei („Drumul spre stele", „Pantofiorii roşii", „Povestirile lui Hoffman", „Lupta de pe râul Plate", „Vârsta înţelegerii"). POWELL [pouel], Robert (n. 1944), actor britanic de film. Figură carisma-tică, creator al unor roluri de excepţie („Mahler", „lisus din Nazareth", „Imperativ", „Sub semnul poruncii"). POWELL [pauel], William (1892-1984), actor american. Debut (1922) în filmul mut. Stilul de joc sobru, fotogenia, alura bărbătească elegantă vor fi valorificate abia în filmul sonor („Crepusculul gloriei", „Cazul criminal Benson", „Valetul domnişoarei", „Cum să te măriţi cu un milionar"). Protagonist absolut al seriei „Omul invizibil", în care se afirmă posibilităţile sale dramatice. POWYS [pouis], John Cowper (1872-1963), scriitor englez. Romane frescă, de inspiraţie mistică, în care reinterpretează teme ale mitologiei celtice („O romanţă a lui Glastonbury", „Extaz"). O „Autobiografie". POYANG HU [pho-jaq hu], lac în SE Chinei; 2 779 km2 (145 km lungime şi 32 km lăţime), al doilea lac ca mărime din China, după Lop Nur. în el se varsă râul Gan. Navigaţie şi pescuit. POYNTING [pointirj], John Henry (1852-1914), fizician britanic. Prof. univ. la Birmingham. Contribuţii în electromagnetism; a definit un vector care-i poartă numele şi a exprimat (1884) fluxul de energie într-un punct în funcţie de intensităţile câmpului electric şi magnetic (teorema lui P.). Cu ajutorul Robert Powell balanţei de torsiune a determinat (1894) acceleraţia gravitaţională. POXVjRUSURI s. n. pl. Grup de virusuri care conţin ADN, producând leziuni ale pielii, tumori, variola ş.a. POZA (< fr.) vb. I 1. Intranz. A lua o anumită atitudine pentru a fi fotografiat, pictat etc. 2. Intranz. (Peior.) A avea o atitudine prea studiată, afectată (pentru a face impresie, pentru a epata). 3. Tranz. şi refl. (Fam.) A (se) fotografia. 4. Tranz. (TELEC.) A pune, a instala. PO^AREVAC [pojarevats], oraş în Serbia, la 56 km ESE de Belgrad, port pe Morava; 41,9 mii loc. (2002). Centru comercial. V. şi Passarowitz. POZA RICA DE HIDALGO, oraş în E Mexicului central (Veracruz), pe Rio Cazones, la NE de Ciudad de Mexico şi la 193 km S de Tampico, în apropierea coastei G. Mexic; 275 mii loc. (2000). Mare centru petrochimic (numeroase rafinării) în cel mai mare bazin petrolifer al ţării. Legat prin pipe-line de porturile Tuxpan şi Tecolutla. POZĂ (< fr.) s. f. 1. Atitudine, poziţie, ţinută pe care şi-o impune cineva (pentru a produce impresie). 2. (Fam.) Fotografie. ♦ Ilustraţie. 3. Poziţie specifică, favorabilă, expresivă, pe care o are modelul când pozează. 4. (C.F.) Poza căii = caracteristică de construcţie a suprastructurii unei linii de cale ferată, în funcţie de tipul şinei, de lungimea panourilor, de felul şi de numărul de traverse ale unui panou, cu specificarea distanţelor dintre axele traverselor şi a lărgimii rostului de dilataţie la joante. POZITJV, -Ă (< fr., lat., germ.) adj., s. n. 1. Adj. (LOG. şi MAT.) Care afirmă sau acordă în loc să nege ori să refuze. 2. (FJLOZ.; în sens ontologic) Care subliniază aspectul real, dinarmc sau determinant al existenţei. ♦ (în opoziţie cu speculativ, himeric, imaginar, problematic, ideal, metafizic) Care este real, obiect al experienţei, care nu priveşte cauzele prime sau natura ultimă a lucrurilor. ^ Filozofie p. -cercetare având ca obiect sinteza datelor oferite de ştiinţele experimentale. 3. Adj. (DR.) Drept p. = drept scris, totalitatea normelor juridice emanate de la organele statului. 4. Adj. (Despre oameni) Precis, hotărât în afirmaţii, realist, cu spirit practic. 5. Adj. (Despre numere sau despre mărimi scalare, ca temperatură, potenţial etc.) Mai mare decât zero. ♦ (Despre sarcina electrică) De acelaşi fel cu sarcina nucleelor atomice sau cu sarcina dobândită de un baston de ebonită prin frecare cu postav. > (Despre electrozii sau despre 475 POZNAN bornele receptoarelor electrice) Care se leagă la polul pozitiv al sursei. 6. Adj., s. n. (Imagine fotografică) la care distribuţia luminii şi a umbrei este identică cu cea reală; poate fi alb-negru sau color. 7. Adj. (LINGV.) Grad p. (şi subst., n.) = formă a adjectivului sau a adverbului, cu ajutorul căreia se exprimă o însuşire fără să intervină vreun raport de comparaţie. POZITIVISM (< fr. {&) s. n. 1. (în general) Orice concepţie care recunoaşte ştiinţei monopolul cunoaşterii despre Univers. P. este antimetafizic şi antireligios. Termenul a fost introdus de Saint-Simon şi popularizat de urmaşul său A. Comte ♦ (în sens strict) Filozofia lui A. Comte, care susţine că cea mai înaltă formă de cunoaştere este descrierea fenomenelor senzoriale. Acesta este stadiul „pozitiv" şi a fost precedat în istoria ştiinţelor de stadiile „teologic" şi „metafizic". Revoluţia franceză a dus Franţa, credea Comte, de la stadiul „teologic" la cel „metafizic"; pentru a trece la stadiul „ştiinţific" era nevoie de o „sociologie pozitivă". Comte a transformat, însă, p. într-o religie seculară a umanităţii. P. logic (cunoscut şi ca empirism logic) = mişcare modernă în filozofie, care a încercat să introducă metodologia şi precizia matematicii şi a ştiinţelor naturii în domeniul filozofiei, ceea ce a marcat începutul orientării analitice în cercetarea filozofică. P. /. a reprezentat iniţial poziţia unui grup de filozofi şi oameni de ştiinţă, devenit cunoscut ca Cercul de ia Viena, şi având drept principala sursă de inspiraţie scrierea lui L. Wittgenstein „Tractatus logico-filosoficus", unde se afirmă că obiectul filozofiei îl constituie clarificarea logică a gândirii, filozofia nefiind o teorie, ci o activitate. De aici, eforturile concertate ale pozitiviştilor logici de a clarifica limbajul ştiinţei, în sensul reducerii conţinutului teoriilor ştiinţifice la adevăruri ale logicii şi matematicii, coroborate cu enunţuri care se referă la experienţa sensibilă. Cât despre propoziţiile metafizicii, eticii şi teologiei, acestea erau considerate ca lipsite de sens. Concepţia Cercului de la Viena, susţinută de grupurile asociate din Berlin, Lvov şi Uppsala, a cunoscut o largă răspândire în Europa şi Statele Unite, în general, accentul pus de aceasta pe funcţia filozofiei ca analiză a limbajului făcând carieră în Occident. 2. P. juridic = curent în ştiinţa dreptului care combătea orice tendinţă metafizică în drept, admiţând numai existenţa dreptului pozitiv. 3. P. sociologic = orientare din sociologia sec. 19-20, care preconiza elaborarea unei ştiinţe sociale „pozitive", după modelul ştiinţelor naturii şi recurgea, în acest scop, la extrapolarea noţiunilor mecanicii, biologiei, psihologiei asupra societăţii, la un descriptivism empirist, încerca să reducă legile sociale la corelaţii formale, să înlocuiască explicaţiile cauzale prin explicaţii funcţionale, să identifice metodologia sociologică cu o tehnologie; totodată, însă, a subliniat necesitatea observaţiei controlate, a standardizării şi codificării informaţiei, a utilizării unor procedee riguroase de analiză. 4. Interes exagerat pentru problemele practice, materiale; tendinţă de a lua în considerare numai avantajele imediate. POZITIVIST, -Ă (< fr. {i}) ad]., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine pozitivismului (1), referitor la pozitivism (1). 2. S. m. şi f. Adept al pozitivismului (1). POZITRON (< fr., germ. {i}; {s} lat. positivus „pozitiv" + fr. [elec]tron) s. m. (FIZ.) Particulă elementară având aceeaşi masă şi spin ca şi electronul, dar sarcina pozitivă, antiparticula electronului; antielectron. A fost preconizat (1931) de P. Dirac şi descoperit în razele cosmice de C. D. Anderson (1932). POZITRONIU (< fr., engl. {&) s. n. (FIZ.) Formaţie instabilă, alcătuită dintr-un electron şi un pozitron, care formează un sistem similar cu atomul de hidrogen, în care pozitronul ţine loc de proton, având o durată mai mică de 10'7 s; a fost descoperit în 1951. POZIŢIE (< fr., lat., germ.) s. f. 1. Fel, mod în care este aşezat ceva sau cineva (în raport cu altceva sau altcineva); aşezare; p. ext loc, punct, regiune unde se găseşte ceva. P. geografică = aşezare geografică. ♦ (MUZ.) Loc al unei note pe portativ. ♦ (LINGV.) Locul pe care îl ocupă un sunet într-un cuvânt. 2. (MILIT.) Porţiune de teren ocupată şi amenajată de subunităţi pentru ducerea luptei de apărare sau pentru plecare la atac. ♦ P. de tragere = a) loc de unde execută tragerile o subunitate de infanterie sau de artilerie; b) felul cum este aşezat trăgătorul în timpul tragerii (p. culcat; p. în genunchi; p. în picioare). 3. Atitudine. <0* Expr. A lua poziţie = a) a se instala într-un loc considerat potrivit din punct de vedere strategic; b) a manifesta o atitudine (fermă, hotărâtă). A sta (sau a rămâne, a se menţine) pe poziţie = a-şi menţine părerile, hotărârile. A se găsi pe poziţii opuse (sau pe aceeaşi poziţie) = a fi de păreri contrare (sau de aceeaşi părere). ♦ Atitudine a corpului; ţinută. 4. Condiţie în care se află cineva. 5. Condiţie, situaţie socială, stare, rang. 6. Fig. Mod în care cineva reacţionează, se comportă, îşi schimbă opinia etc. într-o anumită împrejurare. 7. (TEHN.) P. de lucru = fiecare dintre poziţiile distincte la o maşină de lucru complexă, în care se efectuează o anumită operaţie. POZIŢIONARE (< poziţie) s. f. Aşezare a unui obiect sau a unei scule într-o anumită poziţie, direct sau prin intermediul unui sistem tehnic (ex. prinderea cuţitului de strung în portcuţit şi aşezarea lui în poziţia potrivită pentru aşchiere). POZNAfi, oraş în partea de V a Poloniei, centrul ad-tiv al voievodatului Wie+kopolskie, situat pe râul Warta, la confl. cu Cybina, la 280 km V de Varşovia; 574,8 mii loc. (2000). Port fluvial. Aeroport. Nod de comunicaţii. Ind. metalurgică, constr. de maşini (vagoane de c.f., motoare Diesel, maşini-unelte, maşini agricole, aparate de măsură şi de precizie), chimică POZNAŞ 476 (cauciuc sintetic), de prelucr. a lemnului şi a tutunului, poligrafică, textilă (ţesături), a sticlăriei şi alim. Piaţă agricolă (cereale, legume, animale ş.a.). Centru comercial (Târg internaţional de mostre, anual din 1921). Universitate (1919). Academie de Literatură (1518). Institut Politehnic (1919); teatre de dramă şi operă, muzee. Grădină zoologică. Monumente: Domul Sfinţii Petru şi Pavel (sec. 13-14, reconstruit după al Doilea Război Mondial), în stil gotic; Biserica Sf. Stanistew, în stilul baroc; Primărie în stil renascentist (sec. 16). Fundat în 800, a devenit capitala primului episcopat polonez întemeiat de cneazul Mieszko I (968). A aderat la Hansă (1253). Anexat de Prusia (1793) şi supus unui puternic proces de germanizare (început din sec. 13), a fost restituit Poloniei (1919). Ocupat de germani în al Doilea Război Mondial. Muncitorii din P. au declanşat (iun. 1956) o puternică grevă,- având şi conotaţii politice, care a fost reprimată de armată (50 morţi şi peste 300 răniţi). Denumirea germană: Posen. POZNAŞ, -Ă (< poznă) adj. 1. (Despre oameni; şi subst.) Care face pozne, mucalit, glumeţ, păcălici. ♦ Care provoacă hazul, hazos, nostim. 2. (Rar) Curios, ciudat. ♦ Buclucaş. POZNĂ s. f. 1. Faptă sau vorbă care provoacă hazul; ghiduşie; năzdrăvănie. ♦ întâmplare interesantă; curiozitate, ciudăţenie. 2. Faptă, întâmplare regretabilă; neplăcere, necaz; bucluc, belea. POZOLOGjE s. f. v. posologie. POZZO [pottso], Andrea (1642-1709), pictor şi arhitect italian. Activ în Italia, la Roma şi în stăpânirile Habsburgilor. Autor de decoruri în trompe-l’oeil („Gloria Sf. Ignaţiu“ la Biserica San Ignacio din Roma). Construcţii în stil baroc (Biserica iezuită din Dubrovnik, Domul din Ljubljana, Biserica Universităţii din Viena, Biserica Sankt Martin din Bamberg). Un tratat de perspectivă care a influenţat barocul german („Perspectiva pictorum et architectorum“) POZZO [pottso] Dl BORGO, Carlo Andrea, conte (1764-1842), diplomat de origine corsicană. Secretar de stat în Corsica ocupată de englezi (1794-1796). Refugiat în Rusia, a devenit consilier al împăratului Aleksandru I şi duşman înverşunat al lui Napoleon Bonaparte. Ambasador al Rusiei la Paris (1815-1834) şi Londra (1834-1839). A participat la Congresul de la Viena (1814-1815) şi la toate congresele Sfintei Alianţe. PRACTIC, -Ă (< lat., ngr., germ., fr.) adj., s. f. 1. Adj. Care se poate executa în mod concret, care se poate aplica. ♦ Necesar, util. ♦ Uşor de mânuit; comod; economicos. ♦ Ingenios, eficace. 2. Adj. (Despre oameni) Care ştie să se orienteze, să aplice cunoştinţele la viaţa de toate zilele; p. ext. destoinic, îndemânatic. 3. S. f. Acţiunea de a practica; p. ext. deprindere, obicei; verificare experimentală a unei teorii. 4. S. f. Activitate a oamenilor de transformare nemijlocită, potrivit nevoilor lor, a unor lucruri în mod concret. -0- Loc. adv. în practică = în mod efectiv, concret, în realitate. 5. S. f. Metodă, procedeu aplicat şi verificat efectiv; experienţă. 6. S. f. Exercitare a unei profesiuni. 7. S. f. P. judiciară = ansamblul soluţiilor date de instanţele judecătoreşti în rezolvarea unor litigii concrete sau în munca de îndrumare a activităţii instanţelor judecătoreşti inferioare. 8. S. f. Aplicare şi verificare a cunoştinţelor teoretice. ♦ Stagiu pe care îl face un student sau un elev al unei şcoli tehnice într-o întreprindere, instituţie etc. sau pe teren. 9. S. f. (Mai ales la pl.) Ceremonie specifică unui cult, unei credinţe sau uzanţe. PRACTICA (< practică, după fr. pratiquer) vb. I tranz. 1. A executa o profesiune, o meserie, o artă etc.; a se ocupa cu... ♦ A pune în practică, a aplica. 2. A respecta cu stricteţe ceremoniile, cerinţele unui cult. PRACTICABIL, -Ă (< fr., germ.) adj. 1. Care se poate pune în practică; realizabil; de care te poţi folosi în mod practic. 2. Pe unde se poate trece sau umbla fără dificultăţi; accesibil. 3. (Substantivat, n.) Element de decor, constând dintr-un podium mobil, folosit pentru a realiza pe scenă o diferenţă de nivel (ex. un balcon). ♦ (CINEMA., substantivat, n.) Platformă mobilă pe care sunt instalate camera de luat vederi şi proiectoarele. PRACTICANT, -Ă (< germ.) s. m. şi f. Persoană care învaţă o meserie, care îndeplineşte un stagiu de practică pentru a se pregăti într-un domeniu oarecare. PRACTICIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană care cunoaşte mai ales partea practică a meseriei sau a specialităţii sale; profesionist cu practică şi experienţă îndelungată. PRACTICjSM (< rus., germ.) s. n. Simţ, spirit practic. ♦ Preocupare exclusivă pentru problemele nemijlocit practice; desconsiderare a teoriei. PRADĂ (lat. praeda) s. f. 1. Acţiunea de a prăda; prădare, jefuire. 2. Lucrurile însuşite de cel care pradă. 3. Persoană prinsă, răpită, ajunsă în puterea cuiva. <£> Expr. Pradă (sau prada) cuiva = la discreţia, în stăpânirea unei persoane sau a unui sentiment, a unei idei, a unei porniri. 4. Vietate care serveşte ca hrană animalelor sălbatice carnivore. ^ Pasăre de p. = pasăre răpitoare. PRADIER [pradje], Jean-Jacques (1792-1852), sculptor francez. Stil neoclasic dublat de eleganţă („Psiche“, ,,Sapho“). Autorul celor „12 Victorii" ce înconjură sarcofagul lui Napoleon. Portrete în stil academic („Ludovic XVIII“, „Carol X“). PRADES, localitate în S Franţei, în Pirineii Orientali, cunoscută pentru festivalul muzical anual (iniţiat de Pablo Casals). PRADO, celebru muzeu naţional de pictură şi sculptură din Madrid, fundat de regele Ferdinand VII de Bourbon; adăpostit într-o clădire construită între 1785 şi 1819, în stil neoclasic, după proiectele arhitectului spaniol Juan de Villanueva, inaugurată în 1819, ca Pr., simbol chimic pentru praseodim. Muzeul Prado 477 PRAGA Muzeu Regal de Pictură. La baza lui au stat colecţiile regale ale Habsburgilor şi Bourbonilor din Spania. în 1868, după exilul reginei Isabella II, a devenit Muzeul Naţional P. în 1872 a achiziţionat numeroase opere de artă ce aparţineau conventurilor şi mănăstirilor spaniole. Cuprinde peste 2 500 de tablouri: colecţii ale Şcolii spaniole — Velâzquez, Goya, El Greco, J. de Ribera, F. de Zurbarân ş.a., ale şcolilor italiene, flamande ş.a. — Rubens, Van Dyck, Rafael, Veronese, Tiziano, Tintoretto, H. Bosch, A. Durer ş.a. Una din anexele muzeului adăposteşte „Guernica“ lui Picasso; mai cuprinde o colecţie de statui greco-romane. PRADO, Pedro (1886-1952), scriitor chilian. Fondator al grupului literar „Los Diez", a avut o contribuţie fundamentală în dezvoltarea mişcării literare naţionale. Versuri intelectualiste de inspiraţie filozofico-religioasă („Drumul orelor", „Numai cu trandafiri"). Romane ale-gorico-fantastice („Alsino" — capodopera sa) impregnate de lirism. PRADO, Perez (1916-1989), interpret şi compozitor cubanez de mambo. Cunoscut şi ca aranjor şi pianist. Stabilit în Mexic, apoi în S.U.A. Din colaborarea cu Beny More ia naştere un nou gen, mambo, combinaţie a ritmurilor cubaneze sincopate cu swing-ul jazistic („Qued rico el mambo", „Mambo nr. 5", „Mambo nr. 8"). Primul artist latino-ame-rican de mare succes în S.U.A. PRADOS, Emilio (1899-1962), poet spaniol. Lirică cu adânci rezonanţe andaluze („Timp") descriind peisaje mediteraneene („Cântecele paznicului de far") ori nostalgia provocată de înfrângerea republicanilor din Războiul Civil, când a emigrat în Mexic („Moarte minimă", „Memoria uitării") sau agonia spirituală („Grădina zăvorâtă" — capodopera sa). PRAESEPE, roi de stele din constelaţia Cancerul, care se vede cu ochiul liber sub forma unor mici nebulozităţi. PRAETORIUS, Michael (1571 — 1621), compozitor, organist şi teoretician german. Spirit enciclopedic, a studiat muzica, filozofia şi teologia. Lucrări muzicale foarte numeroase, publicate aproape integral în timpul vieţii sale. îmbogăţire adusă stilului muzical practicat în Germania centrală în epoca sa, realizând trecerea de la polifonia corală la muzica barocă. Şi-a influenţat epoca şi prin scrierile sale (tratatul de muzică „Syntagma musicum"). PRAF (< sl.) s. n. 1. Material constituit din particule cu dimensiuni foarte mici (sub 20 p), provenite din corpuri solide. Poate fi natural,(rezultat prin acţiunea apei şi a vântului asupra solului, scoarţei terestre ori din erupţiile vulcanice) sau industrial (produs la fabricarea diverselor materiale). Sin. pulbere, colb. ♦ (în pedologie) Fracţiune granulometrică alcătuită din particule cu diametrul cuprins între 0,002 şi 0,02 mm. Expr. A face (pe cineva sau ceva) praf = a) a sfărâma în bucăţi; a distruge; b) (în privinţa unor bunuri materiale) a cheltui, a irosi; c) (fam.) a învinge într-o discuţie în contradictoriu, a anula complet argumentele adversarului; a epata, a impresiona puternic. A (se) face praf şi pulbere sau a (se) preface în praf = a (se) distruge complet, a nu mai rămâne nimic. A se alege praful, a nu rămâne nici praf = a fi complet distrus, nimicit; a fi ucis. Praful de pe tobă = (absolut) nimic. A arunca praf în ochii cuiva = a induce în eroare. 2. Particule mici, solide, sub formă de pulbere, utilizate în diferite scopuri. ^ P. de puşcă = pulbere neagră; p. ext. pulbere (3). P. de copt = pulbere care în contact cu umezeala sau căldura degajă dioxid de carbon; de obicei este realizată pe bază de carbonat de sodiu, difosfat disodic şi amidon. Este folosită în patiserie, pentru a face să crească aluatul. Lapte praf v. lapte. P. de lipit = material pulverulent folosit la lipituri şi la sudură, pentru a împiedica formarea oxizilor. P. hidrofob = material pulverulent, neinflamabil şi imputrescibil, obţinut din cenuşa de la termocentrale, cu mici adaosuri de păcură, folosit pentru hidroizolări. 3. (Pop.) Medicament sub formă de pulbere. PRAFTORIŢĂ (< praftură) s. f. Unealtă făcută dintr-un mănunchi de fire de păr, de fâşii sau de tei sau paie fixate pe un mâner, folosită pentru a scoate spuza din cuptorul de pâine, sau, în fierărie, pentru a stropi fierul prea încins; praftură. PRAFTURĂ s. f. Praftoriţă. -0- Expr. A-i trage (cuiva) o p. = a certa foarte tare pe cineva. PRAG (< sl.) s. n. 1. Partea de jos, orizontală, a unui toc de uşă sau piesă de lemn, de piatră etc., aşezată la uşă, de obicei mai ridicată decât suprafaţa de la intrare. ♦ Partea de sus a tocului uşii, situată între cele două părţi laterale. ^ Expr. A se lovi (sau a se izbi) cu capul de pragul de sus = a se convinge de anumite lucruri prin proprie experienţă (dureroasă). 2. Uşă, poartă; p. ext. casă, cămin. ♦ Locul din faţa uşii. 3. Bucată din lemn de abanos sau de os de elefant pe care se sprijină coardele la unele instrumente muzicale. Se mai numeşte prăguş. 4. Fig. începutul unei situaţii noi, al unei perioade de timp determinate etc. ♦ Limită, hotar care desparte ceva de altceva în spaţiu sau în timp. 5. (GEOGR.) P. glaciar = proeminenţă în profilul longitudinal al unei văi glaciare, care separă o treaptă glaciară superioară de o alta inferioară. P. suboceanic = treaptă mai înaltă pe fundul unui bazin oceanic sau marin, care separă două depresiuni oceanice (ex. p. Thomson desparte bazinul Mării Nordului de Oc. Atlantic). P. fluviatil = treaptă în albia râurilor generată de duritatea diferită a rocilor sau de mişcările tectonice; în general, la praguri adâncimea apei este mai redusă, iar viteza de curgere creşte.. 6. (FIZ.) Valoarea limită, minimă sau maximă a unei mărimi, caracteristică unui fenomen (sub care sau deasupra căreia fenomenul nu se poate produce). ^ P. foto-electric (al unei substanţe) = frecvenţa minimă a radiaţiei electromagnetice care poate provoca efectul fotoelectric. 7. (FIZIOL.) Valoarea minimă a unui factor, necesară pentru a determina apariţia şi desfăşurarea unui fenomen fiziologic (ex. p. de excitaţie). ^ (PSIHOL.) P. senzorial absolut sau p. absolut al senzaţiei = minimul de intensitate al unui stimul (de ex. al unui stimul luminos) la care este posibilă perceperea sa. în cazul stimulilor sonori este numit p. de audibilitate. P. senzorial diferenţial sau p. diferenţial al senzaţiei = minimul diferenţei perceptibile dintre două valori ale unui anumit fel de stimuli (ex. stimuli luminoşi, auditivi etc.). 8. (EC.) P. de rentabilitate - cantitatea de produse sau cifra de afaceri la care încasările sunt egale cu cheltuielile totale (fixe şi variabile), deci profitul este zero. Numai peste acest prag se va realiza profit. 9. P. de sărăcie = limită a veniturilor anuale pe membru de familie sub care o familie este considerată săracă. Există un p. de sărăcie relativă, sub care resursele familiei nu ajung pentru satisfacerea nevoilor acceptate ca normale în societatea respectivă şi un p. de sărăcie absolută, sub care resursele familiei nu ajung nici pentru satisfacerea nevoilor minime de trai în societatea respectivă. PRAGA (PRAHA), capitala Cehiei, situată în NV ţării, în Pod. Boemiei, la 192-380 m alt., pe râul Vltava; 1,16 mii. loc. (2003). Pr. centru politic, economic, cultural-ştiinţific, financiar-bancar, comercial şi turistic al ţării. Important PRAGA 478 nod internaţional de comunicaţii (zece magistrale feroviare, şapte rutiere şi aeroportul Ruzyne, modernizat în 1960). Ind. constr. de maşini (automobile, avioane, motociclete, maşini agricole, maşini-unelte, utilaj siderurgic, material feroviar, instrumente de precizie ş.a.), siderugică, chimică, electrotehnică (turbine, generatoare), electronică (uzinele „Tesla"), optică, a pielăriei şi încălţămintei, mat. de constr., textilă, a confecţiilor, farmaceutică, alim. (preparate din carne şi lapte, zahăr, bere, produse de panificaţie etc.) ş.a. Mari tipografii. Universitatea Carolina (1348, cea mai veche din Europa Centrală), Universitatea Tehnică (1707), Universitatea de Economie (1953), Academia de Artă (1799), Academia de Muzică (1811), Academia Cehă de Ştiinţe Agricole (1924), Academia Cehă de Ştiinţe (1952), 22 de mari biblioteci, 20 de muzee şi galerii de artă, 26 de teatre (între care Teatrul Tyl, 1783, Teatrul Naţional, 1868, Teatrul Mozartian), studiorile cinematografice „Barrandov", două orchestre simfonice etc. Festivalul muzical „Primăvara la Praga". Monumente: c. 1 700 vestigii istorice şi monumente arhitectonice, grupate cu precădere în oraşul vechi (Stare Mesto), între care se remarcă complexul arhitectonic Hradcany (sec. 9-19), care cuprinde palatele Municipal (1338), Belvedere (1536-1552), în stil renascentist, Wallenstein (1623-1630), Ludovik (1702-1707) şi Thun (1716-1727), catedrala gotică Sf. Vit (1344, cu completări din sec. 19 şi din 1929), Biserica Sf. Jiri (sec. 10-17), pavilioane ş.a.; Primăria veche (sec. 13-14), în stil gotic, celebră prin turnul cu orologiu (sec. 15), cu 12 statuete ale Apostolilor; bisericile Sf. Fecioara Maria-Tyn (1370-1510), în stil gotic, cu altar baroc, Sf. Gheorghe (sec. 12), Sf. Nicolae (1704-1745); rotonda romanică (sec. 12); colegiul Klementinum, al Iezuiţilor (1665-1699), în stil baroc; Turnul Pulberăriei (sec. 15), în stil gotic târziu; Turnul Petrin (1891); podul Karol (Karluv-most), construit peste Vltava în anii 1357-1380 (consolidat şi renovat în 1971), decorat cu 26 de statui în stil baroc, datând din sec. 18, care leagă oraşul vechi de cel nou. Centrul istoric al P. a fost inclus (în 1992) în patrimoniul cultural universal. Oraşul a fost afectat (aug. 2002) de mari inundaţii, provocate de revărsarea Vltavei, care au pricinuit imense pagube materiale. Locuită din timpuri străvechi şi menţionată documentar în sec. 9, P. a devenit în sec. 10 capitala statului ceh. A cunoscut o mare dezvoltare în sec. 13-15, ajungând unul dintre cele mai puternice centre economice, politice şi culturale din Europa Centrală. Reşedinţă imperială în timpul lui Rudolf II. Rol important în războaiele husite (sec. 15) şi în răscoala anti-habsburgică (1618-1620), cu episodul „defenestrării de la P.“ (23 mai 1618), care a marcat începutul Războiului de 30 de Ani. De la sfârşitul sec. 18, P. a fost centrul mişcării naţionale cehe, care a culminat cu Revoluţia din 1848-1849. Aici s-a semnat (1866) tratatul care punea capăt Războiului Austro-Prusian. După proclamarea Republicii Cehoslovace (1918), capitala acesteia. Ocupat de trupele germane (mart. 1939), oraşul a Praga. Turnul Primăriei cu orologiu din sec. 15 479 PRAHOVA fost eliberat la 9 mai 1945, în urma Insurecţiei naţionale izbucnite la 5 mai 1945. în 1989, aici s-a aflat centrul mişcării care a pus capăt în mod paşnic („Revoluţia de catifea11) regimului comunist din Cehoslovacia. Din 1992 capitala Cehiei. — Cercul de la ~ = şcoală lingvistică structuralistă, fondată la P., în 1926, de N. Trubeţkoi şi R. Jakobson; activ până în 1939. Primăvara de la ^ = denumire dată programului de reforme (din ian.-aug. 1968) de liberalizare a regimului, sub egida partidului comunist, după înlocuirea lui A. Novotny cu Al. Dubcek, orientat către un socialism cu faţă umană. Intervenţia trupelor ţărilor Pactului de la Varşovia (20-21 aug. 1968), cu excepţia României, a pus capăt acestui experiment. PRAGER, Emil (1888-1985, n. Bucureşti), inginer constructor român. Realizări importante, concretizate în numeroase şi variate tipuri de construcţii civile şi industriale (Biblioteca Universitară din laşi, Spitalul Elias din Bucureşti, termocentrale, silozuri de cereale, căi ferate ş.a.). Iniţiator al mecanizării şantierelor de construcţii în România (1929) şi al metodelor industriale în execuţia betonului armat (1938). Lucrări: „Betonul armat în România'1. PRAGMATIC, -Ă (< ngr., germ., fr.) adj. 1. Care priveşte succesul practic, utilitatea. ♦ (Peior.) Care judecă în funcţie de considerente, de conjunctură, de utilitate nemijlocită, în dauna obiectivitătii. 2. Care aparţine pragmatismului, privitor la pragmatism. PRAGMATICA SANCŢIUNE 1. P.S. din 554, promulgată de împăratul bizantin lustinian I, după cucerirea Regatului ostrogot din Pen. Italică. Stabilea organizarea ad-tivă a Italiei sub stăpânirea bizantină. 2. P.S. din 1438, decret emis de regele Franţei Carol VII la Bourges, după Conciliul de la Berii. Stabilea raporturile Bisericii din Franţa cu Regalitatea. Revocată de Ludovic XI (1461) şi invocată periodic; ulterior a fost înlocuită, în 1516, prin Concordatul de la Viena. 3. P.S. din 19 apr. 1713, emisă de Carol VI de Habsburg. Stabilea că succesiunea se poate efectua şi pe linie feminină, precum şi indivizibilitatea teritoriilor monarhiei. Impusă din 1720, după naşterea Măriei Tereza, în 1717. Contestată în 1740, la moartea lui Carol VII de Prusia şi Bavaria, a condus la Războiul de Succesiune la Tronul Austriei (1740-1748); a rămas totuşi în vigoare până în 1919. PRAGMATICĂ (< fr.) s. f. Parte a semioticii care studiază scopurile, efectele şi implicaţiile utilizării construcţiilor lingvistice de către vorbitori. PRAGMATISM (< fr. {i}; {s} gr. pragma „acţiune'1) s. n. 1. Tradiţie filozofică centrată pe problema semnificaţiei adevărului şi asociată îndeosebi cu C.S. Peirce, W. James şi J. Dewey. Apariţia p. a fost precedată de discuţiile din anii 1860 dintre un număr de matematicieni, jurişti, psihologi, filozofi, toţi influenţaţi de teoria darwinistă a evoluţiei şi preocupaţi de ideea unei filozofii ştiinţifice, în care chestiunile să poată fi puse la fel de categoric ca în ştiinţe. Pornind de la definiţia credinţei a lui Al. Bain ca regulă de acţiune, Peirce a arătat că funcţia cercetării ştiinţifice nu este de a reprezenta realitatea, ci mai degrabă de a ne face capabili să acţionăm mai eficient. El a conceput p. ca o metodă de clarificare a ideilor de semnificaţie, adevăr şi realitate. P. a fost adaptat şi modificat de W. James, care a introdus elemente subiective (credinţa) în criteriul semnificaţiei, ceea ce l-a făcut pe Peirce să se delimiteze şi să-şi redenumească doctrina „prag-maticism11. J. Dewey a dezvoltat implicaţiile p. în etică şi filozofia socială. Alte dezvoltări în tradiţia p. au realizat G.H. Mead, CI. Ir. Lewis, F.C.S. Schiller. Adesea sunt percepuţi ca aparţinând acestei tradiţii şi W. van O. Quine, H. Putnam, R. Rorty, D. Davidson. 2. Spirit practic; prioritate acordată aspectelor practice, utile, concrete ale unor acţiuni, gândiri etc. PRAHA v. Praga. PRAHOVA 1. Râu, afl. stg. al lalomiţei, în arealul com. Adâncata, jud. Ialomiţa; 193 km; bazin hidrografic: 3 738 km2. Izv. de sub pasul Predeal, de la 1 020 m alt., din zona de N a oraşului Predeal, desparte m-ţii Bucegi de m-ţii Baiului (această porţiune a cursului superior a râului P. este considerată de geografi ca linie de demarcaţie între Carpaţii Orientali şi cei Meridionali), colectează apele de pe versanţii lor (Azuga, Valea Cerbului, Doftana, Teleajen, Cricovu Sărat) şi trece prin mai multe oraşe (Predeal, Azuga, Buşteni, Sinaia, Câmpina). De-a lungul cursului său superior există una dintre cele mai importante artere rutiere şi feroviare ale ţării, precum şi una dintre cele mai renumite zone turistice din arealul montan şi subcarpatic. 2. Subcarpaţii Prahovei, mare unitate subcarpatică de relief, parte componentă a Subcarpaţilor de la Curbură, situată între râurile Teleajen (la E) şi Dâm- boviţa (la V), alcătuită dintr-un ansamblu de masive şi culmi deluroase, cu înălţimi cuprinse între 300 şi 850 m alt., care alternează, succesiv, cu o serie de depresiuni subcarpatice (Podeni, Mislea, Aluniş, Slănic, Brebu, Câmpina, Ocniţa, Pucioasa ş.a.). în cadrul dealurilor subcarpatice (Bughea, Bucovel, Trestioara, Petriceaua, Măceşu, Proviţa, Bezdead, Miercani, Ocniţa, Vulcana ş.a.) se remarcă pintenii paleogeni de la Homo-râciu şi Vălenii de Munte, care se înscriu în relief ca dealuri înalte, cu aspect de muncei, aici întâlnindu-se dealurile Priporului (823 m) şi Lazuri (770 m), care domină depr. Vălenii de Munte, Drajna şi Măneciu. Alt. max. a S.P. se întâlneşte în Dealul Sultanu (849 m). S.P. sunt constituiţi, predominant, din gresii, argile, marne, şisturi argiloase ş.a., în structurile acvita-nian-helveţiene ale Miocenului întâlnin-du-se frecvent argile cu blocuri de sare sau cu gips, iar în cele ponţiene şi daciene ale Pliocenului apar zăcăminte de ţiţei şi, respectiv, orizonturi de lignit. S.P. se subdivid în Subcarpaţii lalomi-ţei şi Subcarpaţii Teieajenuiui. 3. Judeţ în partea central-sud-estică a României, în zona central-nordică a Munteniei, în bazinele hidrografice ale râurilor Prahova şi Teleajen; 4 716 km2 (1,98% din supr. ţării); 834 445 loc. (2003), din care 52,2% în mediul urban; densitatea: 185,4 loc./km2 (locul 1 pe ţară). Reşed.: municipiul Ploieşti. Oraşe: Azuga, Băicoi, Boldeşti-Scăeni, Breaza, Buşteni, Câmpina (municipiu), Comarnic, Mizil, Plopeni, Sinaia, Slănic, Urlaţi, Vălenii de Munte (este judeţul cu cele mai multe oraşe din ţară). Comune: 86. Relief variat, dispus în trei trepte majore, care se succed de la NV către SE pe o diferenţă de nivel de 2 433 (respectiv de la 2 505 m alt. în vf. Omu, care constituie înălţimea max. a jud. P., la 72 m în Câmpia Gherghiţei). Forma predominantă de relief o reprezintă câmpiile (37,3%), între care se remarcă Câmpia Ploieştiului şi câteva porţiuni din câmpiile Gherghiţei, Vlăsiei şi Săratei. Zona centrală a jud. P. este ocupată în proporţie de 36,5% de Subcarpaţii Prahovei, care conţin variate resurse de subsol, iar în partea de N şi NV a judeţului se extind, pe 26,2% din supr. sa, câteva masive montane care aparţin Carpaţilor Orientali (m-ţii Ciucaş, m-ţii Tătaru, m-ţii Grohotiş, m-ţii Baiului sau Gârbovei), precum şi versantul E al m-ţilor Bucegi, cu un veritabil aspect alpin, care domină Valea Prahovei, cu un abrupt impresionant de peste 1 000 m. Sectorul prahovean al m-ţilor Bucegi prezintă o succesiune de poduri struc- PRAHOVA 480 turale înclinate uşor spre SV (formând cunoscutul Platou al Bucegilor), dominate de câteva vârfuri ce depăşesc 2 000 m alt. (Omu, Coştila, Caraiman, Jepii Mari, Jepii Mici, Piatra Arsă, Furnica, Vârfu cu Dor ş.a.), precum şi unele forme de relief rezultate în urma proceselor complexe de eroziune (Sfinxul, Babele) sau în urma acţiunii glaciaţiei cuaternare (văi glaciare, custuri etc.). Climă temperat-continentală, cu diferenţieri mari între unităţile montane şi cele de câmpie, evidenţiate şi prin amplitudinea termică max. de 77,4°C, rezultată din cumularea valorilor termice extreme. Regimul climatic general se caracterizează prin veri călduroase (uneori secetoase) şi ierni friguroase, marcate uneori de viscole. Valorile termice medii anuale variază între 10,6°C în câmpie (la Ploieşti), 9,3°C în Subcarpaţi (Câmpina) şi -2,6°C pe crestele munţilor înalţi (vf. Omu). Temp. max. absolută (39,4°C) a fost înregistrată la Ploieşti (10 aug. 1945), iar temp. minimă absolută (-38°C) la vf. Omu (10 febr. 1929). Precipitaţiile sunt repartizate neuniform, ca urmare a diferenţelor altitudinale, oscilând între 588 mm anual în câmpie (Ploieşti), 776 mm anual în zona subcarpatică, 840 mm anual la poalele munţilor (Buşteni) şi 1 346 mm anual pe crestele munţilor (vf. Omu). Vânturile predominante bat cu o frecvenţă mai mare dinspre NE (12,7%) şi N (10,2%) în câmpie, dinspre NV (15,2%) şi N (9,9%) în Subcarpaţi şi dinspre SV (25%) şi V (20,8%) în zonele montane. Reţeaua hidrografică, cu o densitate medie de 0,4 km/km2, aparţine în cea mai mare parte bazinului râului Prahova, care colectează majoritatea râurilor din perimetrul jud. P. (Doftana, Teleajen, Cricovu Sărat ş.a.). Extremitatea SV a jud. P. este traversată de râul Ialomiţa, care, pe o lungime de c. 30 km, formează limita de S a jud. P. cu jud. Ilfov, iar cea de SE este drenată de râul Ghighiu. Lacurile naturale sunt reprezentate de Balta Doamnei, Curcubeu, Sărăcinean-ca, Fulga, Brebu, Vitioara, Baia Baciului ş.a., iar cele antropice de lacul Paltinu. Resurse naturale: zăcăminte de petrol (Câmpina, Băicoi, Ţintea, Boldeşti-Scă-eni, Urlaţi, Mislea, Ceptura, Păcureţi, Floreşti ş.a.), gaze naturale şi de sondă (Surani, Pădurenii Vechi, Vlădeni, Mărgineni, Ariceştii Rahtivani ş.a.), sulf (Vărbilău), gips (Bătrâni, Ceraşu, Slănic), sare (Slănic), lignit (Filipeştii de Pădure, Ceptura). O altă categorie de resurse o reprezintă pădurile (152 222 ha, 2001) şi rocile de construcţie: calcare (Sinaia, Comarnic, Valea Largă), marne calca-roase (Şotrile, Gura Beliei), gresii (Vălenii de Munte), tufuri dacitice (Drajna, Slănic), nisipuri, balast ş.a. Industria prahoveană, principala componentă a activităţii economice, produce combustibili (benzină, motorină, uleiuri superioare ş.a.) la Ploieşti, Brazi, Câmpina, Teleajen, energie electrică şi termică (termocentralele Ploieşti, Brazi, Câmpina), utilaje grele, petroliere, miniere şi chimice, motoare generatoare şi transformatoare electrice, trolii pentru ascensoare, injectoare, pompe de ulei, elemente de supapă etc. (Ploieşti, Câmpina, Sinaia, Breaza, Plopeni), acid sulfuric (Ploieşti), mat. plastice şi răşini sintetice (Brazi), anvelope (Floreşti), ipsos, var, produse refractare, sticlă, geamuri, cărămizi, gips (Comarnic, Azuga, Gura Beliei, Boldeşti-Scăeni, Breaza, Bucov, Pleaşa, Berceni), mobilă, cherestea (Ploieşti, Câmpina, Vălenii de Munte, Măneciu-Ungureni), hârtie (Buşteni), postav (Azuga), stofe, tricotaje (Ploieşti, Câmpina), preparate din lapte şi carne, bere, vin, şampanie, alcool, Coca-Cola, conserve de fructe, dulciuri etc. (Ploieşti, Azuga, Vălenii de Munte, Mizil, Valea Călugărească, Băicoi). Agricultura beneficia, la începutul anului 2001, de un fond funciar alcătuit din 279 134 ha terenuri agricole (din care 273 027 ha, respectiv 97,8%, în proprietate privată), 152 222 ha acoperite cu păduri, 9 643 ha cu ape şi bălţi şi 30 588 ha alte suprafeţe (drumuri, terenuri neproductive sau acoperite de construcţii ş.a.). în anul 2001, din totalul supr. agricole (279 134 ha), 144 171 ha erau terenuri arabile, 75 638 ha păşuni, 32 277 ha fâneţe, 16 771 ha livezi şi pepiniere pomicole şi 10 277 ha vii şi pepiniere viticole. în acelaşi an, culturile de câmp erau dominate de porumb (65 103 ha), urmate de grâu şi secară (32 703 ha), plante de nutreţ (15 623 ha), plante uleioase (12 001 ha), floarea-soarelui (10 450 ha), legume (5 389 ha), orz şi orzoaică (4 105 ha), leguminoase pentru boabe, sfeclă de zahăr ş.a. Viticultura are condiţii optime de dezvoltare în zona subcarpatică, unde se află renumitele podgorii Dealu Mare, Valea Călugărească şi Urlaţi, dar sunt şi supr. viticole importante în arealele localităţilor Plopu, Jugureni, lordăcheanu, Mizil, Chiojdeanca ş.a. în toamna anului 2000, producţia totală de struguri a fost de 53 915 tone. Pomicultura, în cadrul căreia predomină mărul, prunul şi părul, formează areale compacte în perimetrele localităţilor Breaza, Drajna, Băicoi, Starchiojd, Vălenii de Munte ş.a. în anul 2000, producţia de fructe a jud. P. a fost de 33 460 tone, din care 481 PRAID 15 913 tone prune, 11 095 tone mere, 2 236 tone pere, 1 575 tone caise şi zarzăre, 1 524 tone cireşe şi vişine, 413 tone nuci ş.a. Sectorul zootehnic, în majoritate, privatizat, cuprindea (la începutul anului 2001) 64 mii capete bovine, 89 mii porcine, 124 mii ovine, 17 mii caprine, 15 mii cabaline; api-cultură (18 mii familii de albine). Căile de comunicaţie s-au dezvoltat de-a lungul timpului datorită intensei activităţi economice, precum şi datorită poziţiei geografice favorabile a jud. P. în cadrul ţării (la intersecţia unor vechi şi importante drumuri comerciale care converg dinspre Transilvania, Moldova şi Muntenia). La începutul anului 2001, jud. P. dispunea de o reţea feroviară în lungime totală de 348 km (din care 163 km linii electrificate), cu o densitate de 73,8 km/1 000 km2 (locul 2 pe ţară, după jud. Timiş, din punct de vedere al densităţii), care depăşeşte media pe ţară (46,2 km/1 000 km2). Importanţa transportului feroviar pe terit. jud. P. este amplificată atât de prezenţa în perimetrul său a unora dintre cele mai mari noduri feroviare ale ţării (Ploieşti), din care pornesc şapte linii de c.f., precum şi de traversarea lui de către două magistrale feroviare de maximă circulaţie — una spre Transilvania, cu prelungire spre Europa Occidentală (Bucureşti—Ploieşti — Braşov—Teiuş— Cluj-Napoca — Oradea— Episcopia Bihorului) şi alta spre Moldova, cu prelungire către Europa de Nord (Bucureşti — Ploieşti—Buzău — Bacău — Suceava—Vicşani). în acelaşi an, reţeaua drumurilor publice de pe terit. jud. P. însuma 2 198 km (din care 510 km drumuri modernizate), cu o densitate de 46,6/100 km2, superioară mediei pe ţară (32,9 km/100 km2). în afara numeroaselor drumuri care se ramifică spre Moldova, Transilvania şi Muntenia, cea mai importantă şi activă arteră rutieră care traversează jud. P. este E 60 (Borş—Oradea—Cluj-Napoca—Turda— Târgu Mureş—Braşov—Ploieşti—Bucureşti — Urziceni — Hârşova—Constanţa (885,1 km). Tronsonul şoselei Bucureşti—Ploieşti (60 km) a fost lărgit şi modernizat în anii ’90 ai sec. 20 şi trecut în categoria autostrăzilor. Transportul pe cablu, prezent (din 1978) în staţiunile climaterice Sinaia şi Buşteni, este folosit cu precădere în turism. Unităţi de învăţământ, cultură şi artă (2000/2001): 402 grădiniţe de copii, 383 şcoli generale, 44 licee, două şcoli profesionale, o universitate cu şase facultăţi, 6 239 studenţi şi 320 cadre didactice (la Ploieşti) şi o alta la Vălenii de Munte (inaugurată la 20 aug. 1990, cu o facultate), un teatru dramatic („Toma Caragiu“), unul de păpuşi şi unul de estradă, o filarmonică, 19 cinematografe, 25 de muzee, 19 case de cultură, 162 cămine culturale, 429 de biblioteci cu 4,4 mii. volume ş.a. Fenomenul cultural prahovean este întregit şi de câteva manifestări anuale cu caracter internaţional sau judeţean, printre care Festivalul internaţional al tinerilor dirijori, Festivalul de poezie „Nichita Stănescu" ş.a. Turism. Jud. P. dispune de un însemnat potenţial turistic natural şi antropic, precum şi de o bază materială adecvată, alcătuită (1 aug. 2000) din 36 hoteluri şi moteluri, 14 cabane turistice, două campinguri, 94 vile, 24 pensiuni turistice, şase pensiuni agroturistice ş.a., cu o capacitate totală de 10 020 locuri, fiind, din acest punct de vedere, pe locul 3 pe ţară după jud. Constanţa şi Braşov. La acestea se adaugă numeroasele case de vacanţă din sectorul montan şi cel subcarpatic al văii Prahovei, de pe valea Doftanei etc. Potenţialul turistic natural se remarcă prin varietatea formelor de relief, prin bogăţia şi varietatea florei şi faunei, prezenţa unor factori climaterici şi a unor ape minerale şi lacuri sărate cu efecte curative (valorificate îndeosebi la Slănic-Prahova), a unor rezervaţii naturale complexe etc. Valea superioară a Prahovei, dominată de abruptul versanţilor de E ai m-ţilor Bucegi, în lungul căreia s-au dezvoltat staţiunile climaterice Breaza, Sinaia, Poiana Ţapului, Buşteni, Azuga, constituie una dintre cele mai pitoreşti şi mai căutate zone turistice ale ţării atât vara, cât şi în sezonul rece, pentru sporturi de iarnă (renumite pârtii de schi la Azuga şi în Bucegi). O reţea densă de poteci marcate, cu numeroase variante, precum şi telefericele Sinaia—Cota 1 400—Vârful cu Dor şi Buşteni —Babele înlesnesc accesul turiştilor spre platoul m-ţilor Bucegi, cu interesante forme „megalitice" (Sfinxul, Babele) şi cu posibilităţi de ascensiune spre vf. Omu (2 505 m), Caraiman (2 384 m), Coştila (2 498 m) ş.a. Privelişti remarcabile oferă şi văile superioare ale Teleajenului (străjuită de meterezele m-ţilor Ciucaş şi Tătaru) şi Doftanei, încadrată de m-ţii Grohotiş (E) şi Baiului (V). Alte zone pitoreşti de interes turistic sunt valea Azugăi, m-ţii Baiului, Grohotiş şi Tătaru, precum şi reg. subcarpatică. Farmecul peisajelor naturale este întregit de parcul natural Bucegi (din care, în jud. P., se remarcă abruptul prahovean al Bucegilor şi Colţii lui Barbeş, cu statut de rezervaţii naturale), de Arinişul de la Sinaia, rezervaţia Tigăile din m-ţii Ciucaş, rezervaţia geologică „Muntele de sare" de la Slănic (în prezent deteriorată datorită prăbuşirii parţiale a pereţilor laterali) ş.a. în afara frumuseţilor naturale, jud. P. are şi nenumărate obiective istorice, arhitectonice, culturale şi spirituale (mănăstirile Cheia, Suzana, Zamfira, Ghighiu, Sinaia, Brebu ş.a., castelul Peleş din Sinaia, palatul „Micul Trianon" din Floreşti, castelul Canta-cuzino din Buşteni, muzeele memoriale „Nicolae Grigorescu" şi „Hasdeu" din Câmpina, muzeele din Ploieşti, Casa Domnească a lui Matei Basarab din Brebu, 1641, conacul Cantacuzino din Filipeştii de Pădure, 1680-1690, muzeul de vânătoare de la Posada, crucea de oţel de pe vf. Caraiman, 33 m înălţime ş.a.). PRAIA (CIDADE DE PRAIA), capitala Rep. Capului Verde, situată în SE ins. Săo Tiago; 94,7 mii loc. (2000). Port. Aeroport. Centru comercial. Ind. zahărului şi prelucrarea cafelei. Pescuit. Export de citrice, zahăr, cafea, banane, ricin. Reşedinţă a administraţiei coloniale portugheze (1770); capitala statului Capul Verde din 1975. PRAID 1. Depresiune submontană, aparţinând ariei marginale a Depr. Transilvaniei, situată la contactul cu prelungirile m-ţilor Gurghiu în ENE şi Praid (2.). Băile termale PRAJĂPATI 482 dealurile Bicheş, Şiclod şi Firtuş, în V. Are o formă alungită pe direcţie NV-SE (c. 30 km) şi este drenată de râul Corund şi parţial de Târnava Mică. Climat de adăpost. 2. Com. în jud. Harghita, situată în depresiunea cu acelaşi nume, pe cursul superior ai râului Târnava Mică, în zona de confl. cu râul Corund; 6 883 loc. (2003). Staţie de c.f. Nod rutier. Expl. de andezit şi sare (prima menţiune documentară referitoare la expl. sării datează din 1405). Muzeu etnografic (în satul P.). Staţiune balneoclimaterică sezonieră, de interes local, cu climat sedativ şi cu izvoare de ape minerale clorurate, sodice (de mare concentraţie = 199,7 g/l), mezo- şi hipertermale (27,5°C şi 49,5°C) indicate pentru tratarea afecţiunilor reumatismale, a celor posttraumatice, neurologice periferice, ginecologice, cardiovasculare ş.a. Sanatoriu subteran, amenajat în salină, destinat tratamentelor de astm şi bronşită. Biserică reformată (1790) în satul P. Fenomene carstice dezvoltate în sare. Rezervaţia naturală „Muntele de Sare“ (60 ha). PRAJĂPATI („stăpânul făpturilor"), zeu indian. în vedism, diriguitorul universal al creaţiei; în teologia brahma-nismului, creatorul care produce Universul prin sacrificarea propriei sale fiinţe, acel sacrificiu punând în mişcare roata timpului. Mai târziu, p. ext. pluralului comun, s-au numit p. strămoşii neamului omenesc, fiii spirituali ai lui Brahma, înţelepţii primordiali. PRAJNA (în sanscr. „înţelepciune") subst. Noţiune centrală din budismul mahayana, care desemnează înţelegerea intuitivă a adevăratei esenţe a lumii. PRALE, loan (1769-1847, n. Vulci-netu-Răzeşi, jud. Soroca, Basarabia), scriitor român. Texte religioase în versuri („Psaltirea prorocului şi împărat David"). Versuri cu îmbinări ciudate de cuvinte şi expresii bizare. Numit de Eminescu „firea cea întoarsă", din cauza comportamentului său ciudat. PRALINĂ (< fr.) s. f. Bomboană umplută cu cremă de nuci şi cu înveliş de zahăr sau de ciocolată. PRAMATIE (< ngr.) s. f. Persoană fără caracter; canalie, lichea; derbedeu. PRANDTL [prantel], Ludwig (1875-1953), fizician german. Prof. univ. la Hanovra şi Gottingen. A elaborat teoria aripii portante de anvergură finită, punând bazele aerodinamicii tridimensionale pentru viteze mici. Importante rezultate în teoria jeturilor supersonice. A creat teoria stratului limită (1904) şi David Praporgescu a dat elemente de bază în teoria mişcărilor turbulente. PRAO (< fr.) s. n. Ambarcaţie mare cu vele, folosită în Indonezia şi în Malaysia. PRAPORGESCU, David (1865-1916, n. Turnu Măgurele), general român. în Primul Război Mondial a comandat o divizie, apoi un corp de armată. Căzut în luptele de apărare de pe Valea Oltului (30 sept./13 oct. 1916), în timpul contraofensivei armatei germane. PRAPUR (PRAPOR) (< sl.) s. m. 1. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Steagul oştirii, flamură. 2. Steag bisericesc purtat la procesiuni sau la alte solemnităţi religioase. 3. (Pop.) Peritoneu. PRASAD, Rajendra (1884-1963), jurist şi om politic indian. Lider al partidului Congresul Naţional Indian. Primul preşedinte al Republicii India (1950-1962). PRASEODjM (< fr. {i}; {s> gr. prasinos „verde" + didymos „geamăn") s. n. Element chimic (Pr.; nr. at. 59, m. at. 140,91) din grupa lantanidelor. în combinaţii funcţionează în stările de valenţă 3 şi 4. Se utilizează ca adaos de aliere la oţeluri şi la aliajele neferoaselor. A fost descoperit de C. Auer von Welsbach în 1885. PRAŞILĂ s. f. Prăşitură. PRAŞTIE (< sl.) s. f. 1. Armă de luptă folosită în vechime pentru aruncarea pietrelor la mare distanţă, alcătuită dintr-o bucată de piele legată de două sfori; (astăzi) jucărie pentru copii. <0- Loc. Ca din praştie = repede, iute, cu viteză. 2. Aruncătură de praştie (1); distanţa pe care o poate străbate o piatră azvârlită cu praştia (1). 3. Bucată de funie sau curmei care se leagă de leucă ori de capătul osiei şi de care se prinde un cal lăturaş. <0* Cal de p. - cal lăturaş. ♦ Frânghie sau căpăstru de care se ţine un cal pentru a-l dresa. PRATER, cartier în E Vienei, între canalul Dunării şi Dunăre, unde se află o zonă de distracţie amenajată pentru sport şi recreere, cu terenuri de golf, stadion, parc de distracţii. Iniţial parc zoologic şi teren de vânătoare al Curţii imperiale. PRATO, oraş în partea cen-tral-nordică a Italiei (Toscana), situat pe râul Bisenzio, la 18 km NV de Florenţa; 172,4 mii loc. (2001). Constr. de maşini şi utilaj textil; ind. chimică, textilă (lână), a pielăriei şi încălţămintei, mobilei, ceramicii, cimentului şi alim. Centru comercial. Piaţă agricolă. Muzeu de Artă Contemporană (1988). Monumente: Domul (catedrala) San Stefano (sec. 12-14), în stil romanic, cu faţada având elemente gotice în marmură albă; are decoraţii aparţinând lui Della Robbia, Donatello, F. Lippi; bisericile San Domenico (sec. 13-14), San Francesco (sec. 13), Santa Maria delle Carceri (1485-1491); Palatul Pretorio (sec. 13-14); Palatul Datini (sec. 15); castelul lui Frederic al ll-lea de Hohenstaufen Ludwig Prandtl Rajendra Prasad 483 PRAZNIC (sec. 13). Fundat în sec. 9, a căpătat statut de oraş în sec. 12. PRATOLINI, Vasco (1913-1991), scriitor italian. Romane neorealiste reprezentând o vastă frescă socială şi sentimentală a Florenţei imediat după război, prin evocarea lumii meseriaşilor florentini („Cronica unor bieţi îndrăgostiţi", „Metello“, „Cronică de familie"), evenimente din perioada mussoliniană („Şalul", „Alegorie şi deriziune"), aspecte din viaţa tineretului contemporan („Meseria de vagabond", „Un erou al timpului nostru", „Statornicia raţiunii"). PRATOLOGjE ({s} lat. pratum „pajişte" + gr. logos „ştiinţă") s. f. Disciplină ştiinţifică care se ocupă cu studiul pajiştilor: compoziţia floristică şi structura vegetaţiei de pajişte, productivitatea, utilizarea raţională şi ameliorarea păşunilor şi fâneţelor naturale. PRATT [praet] 1. Sir Charles P., conte de Camden (1714-1794), jurist şi om politic britanic. Lord-cancelar (1766- 1770), s-a opus politicii de aplicare a taxelor în coloniile americane considerate a fi neconstituţionale. Preşedinte al Consiliului (1782; 1784-1794). 2. Sir John Jeffreys P., conte şi marchiz de Camden (1759-1840), om politic britanic. Fiul lui P. 1. Lord-locotenent al Irlandei (1795-1798), a reprimat revolta din 1798. Preşedinte al Consiliului (1804-1805; 1807-1812). PRAVDA, cotidian sovietic fondat de Lenin. Primul număr a apărut la 22 apr./5 mai 1912, la Sankt-Peters-burg. Din 1917, organ oficial al P.C.U.S. până în 1991, când a devenit vocea opoziţiei comuniste din Federaţia Rusă. Din mart. 1918 redacţia ziarului este la Moscova. PRAVILA DE LA GOVORA, cea mai veche culegere de legi tipărită în Ţara Românească de maeştrii tipografi Meletie Machedoneanul şi Ştefan din Ohrida. Apărută la mănăstirea Govora (com. Mihăeşti, jud. Vâlcea), în 1640, are la origine o culegere de norme juridice bizantine cu caracter preponderent bisericesc. Tradusă după un intermediar slav de către Mihail Moxa. La începutul cărţii sunt tipărite versurile „La steaua ţării" de Udrişte Năsturel. PRAVILA LUI MATEI BASARAB, culegere de legi, cunoscută şi sub numele de „îndreptarea legii", tipărită în 1652 la Târgovişte. Reprezintă traducerea unor legiuiri bizantine, conţinând şi numeroase pasaje luate din „Pravila lui Vasile Lupu", dar şi referiri privind alfabetul, gramatica şi cultura populară. PRAVILA LUI VASILE LUPU, culegere de norme de drept civil, vamal, fiscal şi canonic, cunoscută şi sub numele de „Cartea românească de învăţătură", primul cod de legi tipărit în limba română, care apare la laşi în 1646. Are ca principale izvoare o serie de norme ale legislaţiei bizantine din sec. 7-8 (ex. legea agricolă şi tratatul de drept penal al juristului italian Prospero Farisiacci, 1554-1618). PRAVILĂ (< sl.) s. f. (înv.) 1. Lege, regulament, hotărâre. ♦ Lege naturală, lege a firii. 2. Cod de legi (civile sau bisericeşti); carte care cuprinde astfel de legi (ex. Pravila lui Matei Basarab). Cele mai vechi texte juridice româneşti provin din dreptul bizantin, prin filiera unor traduceri şi prelucrări slavone. PRAVILNICEASCA CONDICĂ, culegere de legi întocmită în Ţara Românească, în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti şi intrată în vigoare în 1780. Are ca izvoare principale „Bazilicalele" şi obiceiul pământului. PRAVOSLAVNIC, -A (< sl.) adj. (înv.) Ortodox. ♦ Fig. (Şi subst.) Credincios, smerit, bigot. PRAXIOLOGIE (PRAXEOLOGIE) (< fr.; {s} gr. praxis „practică" + logos „studiu") s. f. Disciplină ştiinţifică care studiază structura generală a acţiunilor umane şi a condiţiilor eficacităţii lor. Ca teorie a acţiunii eficiente, p. are ca premise contribuţiile a numeroşi gânditori, filozofi şi sociologi, în problema acţiunii şi creativităţii umane în general, a acţiunii sociale în particular. Forma ei contemporană, independentă, este legată de activitatea lui T. Kotarbinski (în plan gnoseologic) şi a lui T. Par-sons (în plan sociologic). PRAXIS (< ngr.) s. n. 1. Pricepere dobândită prin practică; experienţă, rutină. 2. Act. 3. Obicei, datină. 4. (FILOZ.) Practică. ♦ (La Aristotel) Una din cele trei activităţi fundamentale ale omului, cuprinzând acţiunea ghidată de un scop. PRAXITELE (PRAXITELES) (c. 390-c. 320 î.Hr.), sculptor grec. Reprezentant de frunte al clasicismului Greciei antice. Artă statuară, având ca material preferat marmura, care, prin graţia, subtilitatea şi capacitatea de a transpune în material stările sufleteşti, a influenţat întreaga epocă elenistică („Afrodita din Cnidos", „Apolo Sauroctonul", „Hermes purtând pe Dionysos copil", „Satir în repaus"). Lucrările sale sunt cunoscute după copii. PRAXIU (< ngr.) s. n. (înv.) Carte bisericească care cuprinde „Faptele apostolilor"; apostol (3). PRAZ (< bg.) s. m. Plantă legumicolă bienală din familia liliaceelor, cu tulpina cilindrică, înaltă de 30-40 cm, cu frunze lungi-lanceolate şi bulb cărnos (Allium porrum). Originar din zonele vecine M. Mediterane, este cunoscut din Antichitate. Se cultivă pe suprafeţe mari în V, S şi SE Europei, fiind rezistent la temperaturi joase. Este folosit în alimentaţie datorită calităţilor sale nutritive (bogat în proteine, săruri minerale, vitamine, grăsimi etc.). Uşor digerabil, este recomandat ca tonic al sistemului nervos, laxativ, emolient, mineralizant, diuretic, expectorant etc. PRAZ, Mario (1896-1982), critic literar şi scriitor italian. Prof. univ. la Roma, Liverpool şi Manchester. Lucrări privind istoria literaturii engleze („Istoria literaturii engleze", „Poeţi englezi din sec. XVII", „Criza eroului în romanul victorian"); studii de istorie literară comparată („Carnea, moartea şi diavolul în literatura romantică"). PRAZNIC (< sl.) s. n. 1. Masă mare sau ospăţ în amintirea unui mort sau la hramul unei biserici. ♦ Petrecere mare, chef, zaiafet. 2. Sărbătoare bisericească. > Praznice împărăteşti = denumire generică pentru cele 12 mari sărbători din anul bisericesc (care începe la 1 sept.) al Bisericii răsăritene: Naşterea Maicii Domnului (8 sept.), Intrarea Maicii Domnului în Biserică (21 nov.), Naşterea Domnului (25 dec.), Botezul Domnului (6 ian.), întâmpinarea Domnului (2 febr.), Buna Vestire (25 mart.), Duminica Floriilor, învierea Domnului, înălţarea Praxitele. „Apolo Sauroctonul" PRĂBUŞI 484 Domnului, Pogorârea Sfântului Duh (23 iun.), Schimbarea la Faţă (6 aug.), Adormirea Maicii Domnului (15 aug.). PRĂBUŞj (< ser.) vb. IV refl. şi tranz. A cădea sau a face să cadă la pământ brusc şi cu zgomot; a (se) nărui, a (se) surpa, a (se) dărâma; a (se) prăvăli. ♦ Refl. Fig. A avea o cădere psihică sau socială; a decădea. PRĂBUŞIRE (< prăbuşi) s. f. 1. Acţiunea de a (se) prăbuşi; năruire, surpare, dărâmare. ♦ Căderea bucăţilor de rocă din tavanul sau de pe pereţii unei excavaţii miniere, pe cale naturală sau provocată prin mijloace tehnice. ♦ (GEOL.) Desprinderea unor mase de roci de pe o pantă abruptă şi deplasarea bruscă sub acţiunea gravitaţiei. ♦ Fig. Deznădejde; p. ext. decădere. 2. (ASTR.) P. gravitaţională = contracţie rapidă (implozie) a unei stele masive (peste 2-3 mase solare), care, datorită scăderii temperaturii şi presiunii interne, nu mai poate echilibra forţa gravitaţională. P. g. se produce în fracţiuni de secundă şi este însoţită de eliberarea unor mari cantităţi de energie, care poate declanşa o explozie de supernovă, iar nucleul stelei poate deveni o stea neutronică, pulsar sau gaură neagră. Sin. colaps gravitaţional. PRĂDA (lat. praedare) vb. I tranz. 1. A jefui, a-şi însuşi cu forţa bunuri materiale. 2. (Pop.) A cheltui fără rost, a risipi. PRĂDALICĂ s. f. (în sec. 15-16, în Ţara Românească) Dreptul domniei de a lua pe seama sa averea celor morţi fără urmaşi de sex bărbătesc. PRĂDALNIC, -Ă (< prăda) adj. Care pradă, care jefuieşte; care are caracter de jaf. PRĂDĂCIUNE (< prăda, cf. lat. praedatio, -onis) s. f. Pradă, jaf. ♦ Exploatare; păgubire; înşelăciune. PRĂDĂTOR, -OARE (< prăda) adj., s. n. (Animal carnivor) care îşi urmăreşte şi capturează activ prada (vie); (animal) de pradă. PRĂFQS, -OASĂ (< praf) adj. Plin de praf, prăfuit. ♦ Ca praful, pulverulent. <0* (PEDOL.) Sol. p. = sol în alcătuirea căruia fracţiunea praf are o pondere însemnată. PRĂFUI (< praf) vb. IV tranz. şi refl. A (se) acoperi cu un strat de praf. + Tranz. A transforma un material în praf; a pulveriza. PRĂFUjRE (< prăfui) s. f. Acţiunea de a (se) prăfui. ♦ Transformare a unei substanţe, a unui material în praf. ♦ Acoperire a plantelor cu o pulbere insecticidă în vederea protecţiei lor. PRĂFUIT (< prăfui) s. n. Maşină de ~ = maşină agricolă destinată împrăşti-erii de pulberi insecticide sau fungicide pe culturile de câmp sau în sere. PRĂJEALĂ (< prăji) s. f. 1. Prăjire. 2. Rântaş. + Aliment prăjit în grăsime. PRĂJENI, com. în jud. Botoşani, situată în câmpia Jijiei, pe cursul superior al râului Miletin; 3 431 loc. (2003). Han (sec. 19), în satul Câmpeni. PRĂJI. (< sl.) vb. IV tranz. şi refl. 1. Tranz. A prepara un aliment, expu-nându-l la căldura focului (în grăsime încinsă). ♦ Tranz. şi refl. Fig. A (se) chinui, a (se) frământa; a provoca sau a suferi o pierdere; a (se) păcăli. 2. Refl. (Fam.; despre oameni) A se expune la căldura focului sau a soarelui (pentru a se încălzi sau pentru a se bronza). 3. Tranz. (TEHN.) A încălzi minereuri sau produse metalurgice la o temperatură inferioară temperaturii lor de topire, pentru uscare, purificare etc. PRĂJINĂ s. f. 1. Bucată de lemn lungă şi subţire, folosită pentru a fixa sau pentru a sprijini ceva. ^ Expr. A nu-i (mai) ajunge (nici) cu prăjina la nas, se spune despre un om încrezut, înfumurat. ♦ (Depr.) Persoană foarte înaltă şi slabă. 2. (TEHN.) Tijă metalică sau de lemn, lungă, plină sau tubulară, având diferite întrebuinţări. ^ P. de foraj - tub de oţel filetat la capete; reprezintă unul din elementele componente ale garniturii de foraj cu care se realizează forarea găurii de sondă. 3. (SPORT.) Bară de lemn, de metal, de fibre de sticlă sau de orice alt material, cu lungimea şi diametrul variabile, cu ajutorul căreia sportivii execută sărituri în înălţime. 4. Unitate de măsură pentru lungime folosită în trecut, egală cu 5,8996 m în Ţara Românească şi cu 6,6900 m în Moldova. ♦ Unitate de măsură pentru suprafeţe de teren, folosită în trecut: prăjină pogonească în Ţara Românească egală cu 6 p. pătrate (208,82 m2) şi prăjină fălcească în Moldova egală cu 4 p. pătrate (179,03 m2). + Instrument cu care se făcea în trecut măsurătoarea suprafeţelor de teren. PRĂJITQR (< prăji) s. n. Aparat electric casnic utilizat la prăjirea fără grăsime a unor alimente (pâine, cafea etc.) PRĂJITURĂ (< prăji) s. f. Produs dulce de patiserie, cu adaos de cremă, gem, nuci, fructe zaharate etc. consumat (de obicei) ca desert. PRĂPASTIE (< sl.) s. f. Povârniş, abrupt şi înalt, de obicei lipsit de un înveliş vegetal, care domină o vale. ♦ Noian de ape, adâncul apelor; abis, genune. ^ Expr. A fi (sau a se afla) pe (sau la) marginea prăpastiei = a fi într-o situaţie foarte critică. A duce (sau a împinge pe cineva) în prăpastie - a pricinui cuiva mari neajunsuri, a-l distruge. PRĂPĂD (< prăpădi) s. n. Dezlănţuire de forţe naturale sau umane care princinuieşte mari distrugeri materiale sau de vieţi omeneşti; dezastru, ruină, urgie. ♦ Cantitate, număr mare; mulţime, puhoi. prApAdenie (< prăpădi) s. f. Prăpăd, stricăciune, distrugere. ♦ Situaţie grea, primejdioasă. PRĂPĂDI (< bg.) vb. IV 1. Tranz. şi refl. A (se) distruge, a (se) pierde, a (se) nimici. 2. Tranz. (Reg.) A risipi, a irosi. 3. Tranz. A ucide, a omorî. ♦ Refl. A-şi pierde viaţa; a muri. PRĂPĂSTIOS, -OASĂ (< prăpastie) adj. 1. Plin de prăpăstii, abrupt, râpos. ♦ Fig. De netrecut, de neînvins; foarte mare. 2. (Şi adv.) Fig. Năprasnic, înspăimântător. 3. De necrezut, de neînchipuit, fantastic. 4. Care vede lucrurile numai în rău, care exagerează în rău; pesimist. PRĂSEA s. f. v. plăsea. PRĂSI. (< bg., ser.) vb. IV 1. Refl. (Despre animale) A face pui, a se reproduce, a se înmulţi. 2. Tranz. A creşte animale, a le înmulţi. 3. Tranz. A semăna, a planta, a îngriji o cultură. ♦ Refl. (Despre plante) A se extinde, a se înmulţi pe un teren. PRĂSjLĂ (< prăsi) s. f (ZOOT.) 1. Reproducţie la animale (din rase perfecţionate). 2. Grup de animale, de obicei tinere, destinate reproducţiei. 3. Descendenţii (produşii) unui animal de rasă; p. ext. animal din rasă ameliorată. PRĂŞ! (< bg., ser.) vb. IV tranz. A lucra cu sapa sau cu mijloace mecanice spaţiul dintre rândurile distanţate ale unor plante agricole pentru a distruge buruienile, pentru a afâna solul etc. PRĂŞITOR, -OARE (< prăşi) adj., subst. I. Adj. 1. (Despre unelte agricole) Cu care se prăşeşte. 2. Plante prăşi-toare = grup de plante agricole care se cultivă în rânduri distanţate (40-100 cm), spaţiul dintre rânduri fiind prăşit mecanic sau manual (ex. porumbul, cartoful ş.a.). II. Subst. 1. S. m. şi f. Persoană care prăşeşte. 2. S. f. Unealtă agricolă compusă dintr-un cadru pe 485 PREAMBALAT care sunt fixate cuţite, organe de reglare a adâncimii de lucru, organe de dirijare şi de transport, cu care se efectuează mecanizat operaţia de prăşi re. PRĂŞITURĂ (< prăşi) s. f. 1. Faptul de a prăşi; praşilă. 2. Teren prăşit. 3. Buruienile şi gunoiul adunate de pe terenul prăşit. PRĂVĂLI (< bg., ser.) vb. IV 1. Tranz. şi refl. A (se) prăbuşi la pământ, a (se) trânti, a (se) culca la pământ. ♦ Tranz. A urni din loc un obiect greu, răsturnându-l. 2. Refl. şi tranz. A cădea sau a face să cadă de la înălţime, a (se) arunca în adâncime. ♦ Refl. (Despre un zid, o construcţie, un mal) A se nărui, a se surpa, a se prăbuşi. ♦ Refl. (Despre ape) A cădea de la înălţime; a se revărsa. 3. Refl. şi tranz. A (se) da de-a rostogolul pe un povârniş; a (se) rostogoli. ♦ Refl. A se repezi cu iuţeală spre ceva, a da buzna, a se năpusti la vale. 4. Refl. (Despre vânt, ploaie) A se dezlănţui cu putere, a se porni cu violenţă. PRĂVĂLIE s. f. Local, în general de mici dimensiuni, în care se vând diverse mărfuri; magazin de mărfuri generale. PRĂVĂLIT, -Ă (< prăvăli) adj. înclinat, rostogolit, răsturnat, prăbuşit (peste ceva). ♦ Surpat, năruit, dărâmat. PRĂZNICAR (< praznic) s. n. 1. Icoană reprezentând praznicele împărăteşti care face parte din iconostas, mai multe alcătuind o friză deasupra registrului împărătesc. 2. Icoană de mici dimensiuni, cu două feţe mobile, care se pun pe analoghion, schimbându-se în funcţie de praznicele împărăteşti. 3. Carte bisericească conţinând slujbele diferitelor sărbători sau praznice. PRĂZNUj (< sl.) vb. IV 1. Tranz. A celebra o sărbătoare religioasă; p. ext. a serba, a sărbători. 2. Intranz. A petrece, a benchetui. PRÂNZ (lat. prandium) s. n. 1. Masa de la amiază; concr. mâncarea care se mănâncă la această masă; dejun. -0-(Pop.) Prânzul (cel) mic = prima masă pe care o iau ţăranii în cursul dimineţii, vara, când muncesc la câmp; timpul zilei când se ia această masă; prânzi-şor. Prânzul (cel) mare = masa de la amiază; timpul zilei când se ia această masă. 2. Mijlocul zilei, corespunzător aproximativ orei 12 (când se ia prânzul); p. ext. interval de timp care variază după regiuni şi anotimpuri, cuprins între răsăritul Soarelui şi amiază. ^ Loc. înainte de prânz = în prima jumătate a zilei, înainte de amiază. După prânz = în a doua jumătate a zilei, între amiază şi seară. PRÂNZJ (< prânz) vb. IV intranz. A lua masa de prânz; a dejuna. PRÂSLEA (cf. bg. prăsi) s. m. Mezin; p. ext. apelativ sau epitet pentru un copil mic sau pentru cel mai mic dintre copii. PRÂSNIîL (< sl.) s. n. 1. (La fusul de tors) Prisnar. 2. Partea inferioară a fusului morii, fixată într-una din pietrele acesteia. 3. Sfârlează, titirez. -0> Expr. sprinten (sau iute) ca prâsnelul = foarte iute, sprinten, ager. 4. Fig. Epitet pentru un copil sau, p. ext., pentru un om mic de statură şi vioi. PRE- (< fr.; {s} lat. prae „înaintea") Element de compunere cu sensul „înainte“, „anterior", care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. PREA (< sl.) adv. 1. (Ca determinant pe lângă un verb, adjectiv, adverb) Mai mult decât e necesar, peste măsură, extrem de..., foarte. ♦ Expr. A fi prea din cale-afară sau prea de tot (sau prea-prea) = a depăşi limita, a întrece măsura. Nu prea (sau nici prea) = nu chiar aşa de..., nu tocmai atât de... Nici prea-prea, nici foarte-foarte = potrivit, mediocru, moderat, aşa şi aşa. 2. Element de compunere care înseamnă „foarte", „peste măsură", cu care se formează, mai ales în limba veche, substantive, adjective şi verbe. PREABATAJ (< pre- + abataj) s. n. Lucrare pregătitoare executată într-un zăcământ de substanţă minerală utilă, în vederea începerii abatajului. Constă de obicei dintr-o galerie şi este păstrată până la începerea abatajului propriu-zis. PREABUN, -Ă (< prea- + bun) adj. Foarte bun, neobişnuit de bun. ♦ (înv.) (Substantivat, m. art., cu valoare de n. pr.) Dumnezeu. PREACINSTIT, -Ă (< prea- + cinstit) adj. Foarte cinstit; vrednic de cinste, de respect; respectabil, onorabil. ♦ (Substantivat, f. art.; cu valoare de n. pr.) Maica Domnului, Fecioara Maria. PREACUCERNIC (< prea- + cucernic) adj. (Ca termen de reverenţă pentru clerici) Foare cucernic, extrem de evlavios. PREACURAT, -Ă (< prea- + curat, după sl.) adj. Curat, neprihănit. ♦ (Substantivat, f., art., cu valoare de n. pr.) Maica Domnului, Fecioara Maria. PREACUVIQS (< prea- + cuvios), adj., s. m. 1. Adj. (Şi subst., m.) Sfânt (cu valoare de calificativ dat sfinţilor). 2. S. m. art. Călugăr, cleric. PREADOLESCENTĂ (< pre- + adolescenţă) s. f. Etapă a vieţii premergătoare adolescenţei; unii specialişti consideră că este perioada de trecere de la copilărie la adolescenţă (pubertatea). PREAFERICIT, -Ă (< prea + fericit) adj. (Mai ales în titulatura patriarhilor sau a întâistătătorilor bisericilor autocefale) Preamărit; foarte slăvit; p. ext. sfânt. PREAJMĂ (cf. sl. prejdi) s. f. (Mai ales în locuţiuni) Spaţiul dimprejurul unui obiect sau al unei persoane, locul sau regiunea din vecinătatea sau din apropierea cuiva; împrejurime, jur. <0> Loc. Din (sau de prin) preajma... = a) (cu sens local) din apropiere, de lângă, învecinat; b) (cu sens temporal) în ajunul..., puţin înainte de..., într-un timp apropiat de... PREALABIL, -Ă (< fr.) adj. Care trebuie să aibă loc înainte de începerea unei acţiuni, care precedă. ^ Loc. în prealabil = mai înainte, mai întâi. PREALPI, denumirea zonei externe a m-ţilor Alpi, care face trecerea între masivele alpine înalte şi unităţile pre-alpine (depr. Ron—Saone, m-ţii Jura, Pod. Elveţiei). Se întind de pe coasta Mediteranei până în valea Rinului. Constituie, de fapt, subunităţi ale Alpi-lor francezi (P. provensali, dauphinezi şi ai Savoiei, sau P. francezi de sud şi de nord, ultimii incluzând şi masivele Vercors, Grande Chartreuse şi Chab-lais) şi ale Alpilor din V Elveţiei (P. elveţieni). Prezintă înălţimi mijlocii, fiind acoperiţi cu păduri de foioase şi păşuni; relieful carstic este bine reprezentat, mai ales în P. francezi. PREALUMINAT, -Ă (< prea- + luminat) adj. (înv.) Care degajă, care răspândeşte lumină; foarte luminos. ♦ Fig. (în formule de adresare sau în titulatura dată divinităţii, clericilor sau suveranilor) Preamărit, slăvit. ♦ Fig. Plin de înţelepciune. PREAMĂRI (< prea- + mări) vb. IV tranz. A ridica în slavă, a preaslăvi, a glorifica, a elogia. PREAMĂRIT, -Ă (< prea- + mărit) adj. (înv.; în formule de adresare sau în titulatura dată divinităţii, clericilor sau suveranilor) Lăudat, slăvit, înălţat, preaînălţat, prealuminat. PREAMBALAT, -Ă (< pre- + ambalat) adj. (Despre unele mărfuri) Care PREAMBUL 486 este ambalat înainte de a fi pus în vânzare. PREAMBUL (< fr., lat.) s. n. 1. Parte introductivă a unei scrisori, a unei convorbiri sau a unui discurs, în care sunt expuse rezumativ problemele ce vor fi dezvoltate ulterior. ♦ P. ext. Ceea ce constituie partea premergătoare a unei acţiuni, a unei manifestări etc. 2. (DR.) Parte introductivă a unei legi sau a unui tratat internaţional care lămureşte utilitatea lui sau care prezintă sumar dispoziţiile lui generale; expunere de motive. 3. (MUZ.) Preludiu. PREAMPLIFICATOR (< fr.) s. n. (TELEC.) Amplificator utilizat într-un lanţ de transmisie înaintea unui amplificator principal, pentru a ridica nivelul semnalului de intrare a amplificatorului principal şi pentru a realiza adaptarea de impedanţă necesară. PREANEVINOVATĂ (< prea + nevinovată) adj. (REL.; despre Fecioara Maria) Neprihănită, castă. ♦ (Substantivat, f. art.; cu valoare de n. pr.) Fecioara Maria. PREAPLjN (< prea + plin) s. n. 1. Ceea ce depăşeşte un anumit nivel, ceea ce este prea mult, prea abundent. 2. (HIDROTEHN.) Dispozitiv de protecţie a unei instalaţii hidrotehnice, prin care este asigurată evacuarea lichidului când acesta a depăşit un anumit nivel. PREAPRjNDERE (< pre- + aprindere) s. f. (TEHN.) Aprindere prematură a combustibilului în cilindrii unui motor cu ardere internă, determinată de apariţia incidentală a unor puncte supraîncălzite în interiorul cilindrului şi însoţită adeseori de detonaţii. PREAPUTŞRNIC, -Ă (< prea + puternic) adj. (înv.; în formule de adresare) Atotputernic, stăpânitor. ♦ (Substantivat, m., art.; cu valoare de n. pr.) Dumnezeu. PREASFÂNT, -Ă (< prea- + sfânt) adj. (în titulatura dată clericilor, călugărilor, sfinţilor) Care a primit harul divin, care este vrednic de a fi sfânt. ♦ (Substantivat, f. art.) Maica Domnului. PREASFINŢIA (< prea + sfinţie) s. f. art. (Urmat de un adj. pos.) Titlu de respect dat arhiereilor; preasfinţit, preasfânt. PREASFINŢjT (< prea- + sfinţit) adj. Titlu de respect dat arhiereilor; preasfânt. PREASLĂVj (< prea + slăvi) vb. IV tranz. A preamări. PREATCĂ (PRprCĂ) (< ser.) s. f. Fiecare dintre beţişoarele din interiorul stupului, pe care albinele construiesc fagurii. PRI-AULT [preo], Antoine Augustin (1809-1879), sculptor francez. Reprezentant al romantismului. Basoreliefuri şi compoziţii statuare („Mizeria", „Foametea", „Măcelul", „Moartea culegând o floare", „Tăcerea") într-o viziune sobră, dramatică şi monumentală. Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. PREAVIZ (< fr.) s. n. (DR.) încunoştinţare prealabilă făcută unui angajat de către cel ce angajează cu privire la intenţia de a i se desface contractul de muncă. ♦ Interval de timp cât un angajat mai lucrează după primirea acestei înştiinţări; retribuţie care se cuvine angajatului de la primirea înştiinţării până la concediere. PREBALCANIC, Podişul unitate de relief în N Bulgariei, cu aspect de podiş, cuprinsă între m-ţii Stara Pianina (Balcani) şi Dunăre, formată din calcare şi gresii cretacice, acoperite uneori de depozite mai noi, peste care se află un strat de loess, în care apele au tăiat văi adânci paralele, afluente Dunării. Alt. medie: 200 m în V, 400 m în E şi 800 m în S. Predomină relieful deluros cu forme domoale în V şi accidentate în E. Acoperit de culturi agricole şi păduri de cer şi gârniţă. PRECALCULAT, -Ă (< pre- + cal-culat) adj. Care a fost calculat în prealabil. PRECAMBRIAN, prima eră geologică din istoria Pământului, anterioară Paleo-zoicului, care a durat c. 4 miliarde de ani şi care cuprinde Arhaicul şi Algonkianul. PRECAPITAUST, -Ă (< pre- + capitalist) adj. Care se referă la epocile anterioare capitalismului. PRECAR, -Ă (< fr., it., lat.) adj. 1. Lipsit de siguranţă, de trăinicie, dependent de voinţa cuiva sau de împrejurări neprevăzute; nesigur. ♦ Lipsit de rezistenţă; şubred, fragil. 2. Fig. Lipsit de profunzime, de consistenţă, de valoare. PRECARIA (cuv. lat.) s. f (în Antichitate şi în Evul Mediu timpuriu, în apusul Europei) Drept de posesiune asupra unui lot de pământ, primit în schimbul prestării unor obligaţii faţă de proprietarul funciar. P. data = formă de aservire constând în obţinerea de la stăpânul feudal a unui lot de pământ în folosinţă de către ţăranii lipsiţi de pământ, pentru care aceştia plăteau rentă. P. oblata = formă de aservire prin care ţăranul ceda lotul său stăpânului feudal, pentru a-şi asigura protecţia, primind de la acesta un lot în folosinţă pe viaţă. PRECARITATE (< fr.) s. f. Caracterul a ceea ce este precar. PRECAUT, -Ă (< lat.) adj. Care acţionează cu deosebită atenţie şi ia toate măsurile de prevedere, care prevede şi preîntâmpină un pericol posibil; prudent, prevăzător, circumspect. PRECAUŢIE (< fr., lat.) s. f. Atitudinea celui precaut; măsură de prevedere; grijă, băgare de seamă, prudenţă, circumspecţie. PRECĂDERE (< pre- + cădere) s. f. Prioritate, întâietate; preferinţă. PRECEDA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A avea loc, a exista înaintea unui eveniment, a unei acţiuni etc.; a premerge. ♦ A aşeza înainte, a face să premeargă. 2. A anticipa. PRECEDENT, -Ă (< fr., lat.) s. n„ adj. 1. Care precedă în timp sau în spaţiu, anterior, premergător. 2. S. n. Fapt, situaţie, soluţie anterioară, care serveşte ca exemplu sau ca justificare pentru faptele sau situaţiile următoare; precedenţă. -0- Loc. Fără precedent = aşa cum n-a mai fost, cum nu s-a mai întâmplat până acum; nemaiîntâlnit, excepţional. PRECEDENŢĂ (< lat.) s.f. 1. Adj. Faptul de a preceda (pe cineva sau ceva). 2. Fapt, situaţie etc. care precedă alt fapt, altă situaţie etc. de aceeaşi natură; precedent. PRECEPT (< lat., fr.) s. n. Prescripţie, normă, regulă, îndeosebi morală. ♦ Recomandare, povaţă, sfat. PRECEPTOR (< lat., fr.) s. m. Persoană însărcinată cu educarea şi cu instruirea în familie a unui copil sau a unui tânăr (într-o familie bogată). PRECESIE (PRECESIUNE) (< lat., fr.) s. f. 1. (FIZ.) Deplasare relativ lentă a axei proprii de rotaţie a unui corp care se roteşte rapid şi care are doar un punct fix; această deplasare face ca axa amintită să descrie un con cu vârful în punctul fix. 2. (ASTR.) Precesia echinocţiilor = deplasarea lentă, în sensul retrograd, a punctelor echinocţi-ale (punctul vernal şi punctul autumnal) pe ecliptică, datorită atracţiei exercitate de Lună şi de Soare asupra umflăturii ecuatoriale a Pământului şi asupra neomogenităţilor structurale ale acestuia; perioada p. este de c. 26 000 de ani. Peste c. 13 000 ani cea mai apropiată stea de polul nord ceresc va fi steaua Vega. 487 PRECONIZA PRECIPITA (< lat., fr.) vb. IV 1. Tranz. A face ca o activitate, o acţiune să se desfăşoare într-un ritm mai rapid decât cel obişnuit sau cel aşteptat; a grăbi, a zori. ♦ Refl. (Despre oameni) A acţiona în (mare) grabă; p. ext. a se agita; a se repezi. ♦ Refl. (Despre acţiuni, evenimente) A se succeda în mod rapid. 2. Tranz. (CHIM.) A provoca depunerea sub formă de precipitat a unei substanţe dizolvate într-un lichid sau formată în urma adăugării unui reactiv în acel lichid. ♦ Refl. (Despre o substanţă solidă dizolvată într-un lichid) A se separa, a se depune sub formă de precipitat. PRECIPITANT (< fr.) s. m. (CHIM.) Substanţă care, adăugată unei soluţii, provoacă o precipitare. PRECIPITARE (< precipita) s. f. Acţiunea de a (se) precipita; trecerea unei substanţe în starea de precipitat; precipitaţie. ♦ (BIOL.) Tip de reacţie antigen-anticorp. PRECIPITAT1 (< fr., lat., germ.) s. n. (CHIM.) Substanţă solidă, greu solubilă (cristalină, amorfă sau sub formă de gel), care se separă dintr-o soluţie şi cade la fundul recipientului în urma tratării soluţiei respective cu un reactiv, prin evaporarea sau prin răcirea soluţiei etc. PRECIPITAT, -A2 (< precipita) adj. 1. (Şi adv.) Care se petrece sau acţionează în grabă, cu repeziciune; grăbit, zorit. 2. (Despre substanţe solide dizolvate într-un lichid) Depus la fund, separat în masa soluţiei (prin precipitare). PRECIPITAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Precipitare. 2. Precipitaţii atmosferice = fază a circuitului apei în natură, concretizată prin condensarea vaporilor de apă din atmosferă, care apoi cad pe suprafaţa pământului sub formă de ploaie, burniţă, brumă, zăpadă, lapoviţă, grindină, măzăriche etc. PREC1PITINĂ (< fr.) s. f. (BIOL.) Tip de anticorp care provoacă precipitarea antigenilor dintr-o soluţie. PRECIPITRON (< fr.) s. n. Dispozitiv electrostatic pentru purificarea aerului dintr-o încăpere prin dirijarea prafului spre unul dintre electrozi. PRECIS, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Clar, lămurit, desluşit, limpede; categoric, sigur. 2. (Despre mărimi, unităţi de măsură, de timp etc.) Fix, exact. ♦ (Depre ceasornice, balanţe, instrumente fizice) Care funcţionează cu precizie. PRECISTĂ (< sl.) adj. f. (Mai ales articulat, cu valoare de epitet dat Fecioarei Maria; adesea cu valoare de n. pr.) Care este fără nici o vină, care este lipsită de păcate; care este de o curăţenie morală desăvârşită. ♦ (Substantivat, cu valoare de n. pr.) Fecioara Maria. PRECIZA (< fr.) vb. I tranz. A stabili, a determina (ceva) în mod precis. ♦ A da formă precisă, a face (ceva) să se vadă, să se distingă clar, limpede, desluşit; a contura; a delimita. PRECIZARE (< preciza) s. f. Acţiunea de a preciza; lămurire, informaţie, indicaţie precisă; concr. ceea ce este precizat. PRECIZIE (PRECIZIUNE) (< fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a fi precis; exactitate. *0 Loc. De precizie = (despre aparate şi instrumente) de mare exactitate. 2. (FIZ.) Eroare maximă, în plus sau în minus, admisibilă la efectuarea unei măsurări sau la realizarea unui produs. •O- Clasă de p. = fiecare dintre clasele în care se împart sistemele de toleranţe standardizate. 3. (FIZ.) Proprietate a unui produs de a avea valorile mărimilor sale caracteristice cuprinse într-un interval cât mai mic în jurul valorii dorite. PRECLASIC, -Ă (< fr.) adj. (Mai ales despre opere artistice) Anterior clasicismului. ♦ (Substantivat) Scriitor sau creator de artă din perioada anterioară clasicismului. PRECLASICISM (< preclasic) s. n. Perioadă din istoria muzicii în care şi-au desfăşurat activitatea maeştrii muzicii vocale şi instrumentale din sec. 17—18 (Monteverdi, Palestrina, Hândel, J. S. Bach, Vivaldi, Rameau, compozitorii şcolii de la Mannheim ş.a.) şi care precede apariţia clasicismului vienez. PRECOCE (< fr., lat.) adj. 1. (Despre copii) Care se dezvoltă fizic sau psihic înainte de vârsta normală, care este mai matur decât alţii de aceeaşi vârstă. ♦ (Despre facultăţi psihice sau biologice, despre însuşiri, calităţi etc. ale oamenilor) Care apare sau se manifestă mai devreme. 2. (Despre plante sau fructe) Care se maturizează foarte devreme, care se coace repede. Sin. timpuriu. 3. (Despre animale) A căror creştere şi dezvoltare se termină într-un timp mai scurt decât media speciei sau a rasei. PRECOCITATE (< fr.) s. f. însuşirea de a fi precoce, caracterul a ceea ce este precoce. PRECOGNIŢIE (< fr.) s. f. (în parapsihologie) Capacitate paranormală prin care evenimentele sunt prevăzute, prin vise, presimţiri etc., înainte de a exista vreo dovadă că acestea se vor petrece, numită şi percepţie extrasen-zorială cognitivă. PRECOLUMBIAN, -Ă (< fr.; de la n. pr. Columb) adj. Artă ~ = arta dezvoltată pe teritoriul Americii înaintea descoperirii ei de către Cristofor Columb (1492). Manifestări artistice reprezentative s-au produs în cadrul civilizaţiilor maya, olmecă, toltecă, aztecă şi inca. Arta p. din regiunea Americii Centrale (maya) şi a Podişului Mexican (aztecă) se caracterizează prin construcţia de temple piramidale în trepte („Templul Soarelui" de la Teotihuacân; templele din Palenque, Uxmal; piramida de la Chichen Itzâ etc.), prin decoraţia exuberantă în basorelief şi în frescă (Bonampak). în civilizaţia toltecă şi aztecă, un loc important îl ocupă sculptura (stele, zeităţi, cariatide) legată de arhitectură. Arta inca se caracterizează prin construcţii grandioase de palate şi de temple cu o decoraţie sobră (ruinele de la Cuzco, Machu Picchu, Vilcabamba etc.), printr-o mare dezvoltare a ceramicii, a textilelor şi orfevrăriei. PRECOMANDĂ (< pre- + comandă) s. f. Comandă făcută pentru un produs, o marfă înainte de fabricare sau de punerea în vânzare. PRECOMPRIMARE (< pre- + comprimare) s. f. (CONSTR.) Operaţie prin care elementele de beton armat sunt supuse unor eforturi de compresiune înainte de aplicarea sarcinilor reale din construcţie, astfel încât să poată rezista şi la solicitări de întindere relativ mari, la care nu rezistă elementele din beton armat obişnuit. PRECOMPRIMAT, -A (< pre + comprimat) adj. Care a fost supus operaţiei de precomprimare. PRECONCENTRARE (< pre- + concentrare) s. f. Operaţie mecanică prin care substanţele minerale sărace sunt îmbunătăţite şi îmbogăţite prin izolarea unei mari părţi din steril. PRECONCEPUT, -A (< pre- + conceput, după fr. precongu) adj. (Despre idei sau păreri) Admis, format, adoptat dinainte, fără o cercetare sau o experienţă prealabilă. PRECONIZA (< fr., germ.) vb. I tranz. 1. A prevedea, a emite o idee, o ipoteză; p. ext. a propune, a indica, a recomanda, a iniţia ceva. 2. (în religia catolică) A confirma în cadrul consisto-riului un episcop numit de şeful statului. PRECOLUMBIAN, ARTĂ ~ 488 Artă precolumbiană 1. Statui de războinici de pe platforma Piramidei de nord din Tuia, Mexic. 2. Piramida Quetzalcoatl din Teotihuacân, Mexic. 3. Cap de luptător, stuc (artă maya). 4. Vas (artă mochica). 5. Urnă (artă zapotecă). 6. Zeul Soarelui, ceramică din Palenque (artă maya). 7. Placă decorativă (artă maya). 489 PREDEAL PRECREŞTjN, -Ă (< pre + creştin) adj. Anterior apariţiei creştinismului. PRECUCUTENI, cultură neo-eneo-litică (prima jumătate a milen. 4 î.Hr.), răspândită pe o arie largă, cuprinsă între cursul superior al Oltului şi Niprul mijlociu. PRECUM (< pre- + cum) conj., adv. I. Conj. 1. Aşa cum, (după) cum (cu caracter modal). 2. Tot astfel cum, ca şi. 3. (Urmat de conj. ,,şi“) Ca (şi), cât (şi); cum (şi). 4. După cum, aşa cum (cu caracter concluziv). Expr. (Fam.) Precum vezi = aşa este, asta-i situaţia. II. Adv. Ca de exemplu, ca de pildă. PRECUMPĂNI (< pre- + cumpăni) vb. IV 1. Tranz. A cumpăni, a echilibra; a compensa. 2. Intranz. A depăşi în cantitate, în greutate, în influenţă pe cineva sau ceva, a fi superior ca valoare, ca importanţă; a constitui elementul hotărâtor; a predomina, a fi preponderent; p. ext. a birui, a triumfa. PRECUP, Maria (1901-1984, n. Bistriţa), cântăreaţă română de muzică populară. Supranumită „privighetoarea Năsăudului" pentru stilul ornamentat al doinelor sale, pe care le împodobea cu triluri şi grupete repetate îndelung. Descoperită în anul 1935 de către Constantin Brăiloiu, cu prilejul unei campanii monografice organizată de Institutul Social Român. înregistrări antologice în arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu". PRECUPEŢ, -EAŢĂ (< bg.) s. m. şi f. Persoană care cumpără de la producători diferite produse, în special legume, fructe, păsări, ouă etc. pe care le revinde apoi cu preţ mai ridicat. PRECUPEŢI (< precupef) vb. IV 1. Intranz. A practica meseria de precu-peţ; (tranz.) a cumpăra şi a revinde (la preţ de speculă). 2. Tranz. Fig. (Numai în propoziţii negative) A nu cruţa nimic, a face totul pentru ceva sau cineva. PRECURSOR, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f. 1. Persoană care prin activitatea sa creatoare, complet nouă, într-un anumit domeniu pregăteşte terenul pentru o activitate ulterioară mai largă; înaintaş, premergător; deschizător de drumuri. 2. (CHIM.) Substanţă care printr-o reacţie sau un şir de reacţii se transformă într-un anumit produs (ex. ergosterolul este p. al vitaminei D2). PRECUVÂNTARE (< pre- + cuvântare) s. f. Cuvânt introductiv, prefaţă. PREDA (< sl.) vb. I 1. A înmâna cuiva un obiect; a remite, a transmite; a da în primire. 2. Refl. A se da învins în mâna duşmanului, a capitula. ♦ Tranz. A da pe cineva în mâna cuiva Marin Preda spre a dispune de el. 3. (PEDAG.) Tranz. A transmite, a comunica în mod sistematic şi organizat cunoştinţele unei discipline (în cadrul unei instituţii de învăţământ); a expune, a ţine o lecţie. PREDA (sec. 17-18), zugrav. Exponent al Şcolii de pictură de la Hurez, împreună cu zugravul Marin a pictat paraclisul de la Hurez, biserica Sf. Dumitru din Craiova ş.a. PREDA, Constantin (n. 1925, Moru-neşti, jud. Olt), arheolog, numismat şi istoric al antichităţii. Director al Institutului de Arheologie (1981-1988) şi preşedinte al Societăţii Numismatice Române (din 1983). Contribuţii în domeniul istoriei şi civilizaţiei geto-dacice, greco-romane şi în cel al numismaticii antice. Lucrări: „Monedele geto-dacilor“, „Geto-dacii din bazinul Oltului inferior. Dava de la Sprâncenata", „Caliatis. Necropola romano-bizantină", „Istoria monedei în Dacia preromană"; coautor şi coordonator al „Enciclopediei arheologiei şi istoriei vechi a României". PREDA, Marin (1922-1980, n. Siliştea-Gumeşti, azi Siliştea Nouă, jud. Teleorman), scriitor român. M. coresp. (1974) şi m. titular post-mortem (1990) al Acad. Nuvele narând cu totală detaşare scene din viaţa ţăranilor în spiritul unui realism dur („întâlnirea din pământuri"). Amplă frescă a realităţilor rurale din Câmpia Dunării în preajma celui de-al Doilea Război Mondial şi în primii ani postbelici, romanul „Moromeţii", I, consacră o viziune nouă asupra satului, relevând complexitatea sufletului ţărănesc, ilustrată exemplar prin personajul llie Moromete, în vreme ce voi. II dezvăluie procesul colectivizării agriculturii şi consecinţele lui nefaste în planul comunităţii săteşti tradiţionale. Romane citadine („Risipitorii"), dezbătând relaţia dintre individ şi istorie („Intrusul", „Marele singuratic", „Delirul"). Ampla frescă epică „Cel mai iubit dintre pământeni" denunţă necruţător totalita- rismul comunist din anii ’50 („Era ticăloşilor"), urmărind destinul unei victime a acestuia, filozoful Victor Petrini. Teatru („Martin Bormann"), scenarii de film. Proză eseistică, de confesiune („Imposibila întoarcere", „Viaţa ca o pradă", „Convobiri cu Marin Preda" — consemnate de Florin Mugur) consolidând imaginea scriitorului ca exemplară conştiinţă morală şi artistică. Director al Editurii Cartea Românească (1970-1980). PREDA, Vasile (n. 1948, Bradu de Jos, jud. Argeş), matematician român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul teoriei deciziilor, statisticii matematice, optimizărilor şi teoriei informaţiei („Teoria deciziilor statistice", „Inferenţa statistică pentru medii condiţionate", „On generalized convexity and duality with a square root term", „Optimality conditions and duality in multiple objective programmimg involv-ing semilocally convex and related functions"). PREDA, Victor (1912-1982, n. Bucureşti), biolog român. Acad. (1974), prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări în domeniul biologiei teoretice, antropobiologiei, anatomiei comparate („Probleme moderne de biologie", „Biochimia dezvoltării embrionare la vertebrate", „Experienţa antropologică şi determinismul manifestărilor umane", tratatul „Biologie teoretică"). PREDATOR|SM (< fr.) s. n. Relaţie între două organisme animale, dintre care unul este prădător, iar celălalt constituie prada sa (fiind consumat în urma unei acţiuni, de obicei complexe, de capturare). Este o relaţie care implică o selecţie naturală intensă, marcată de adaptări specifice şi mecanisme de reglare a numărului de indivizi din cele două categorii. PREDEAL 1. Pas în Carpaţi, situat în Clăbucetele Predealului, la 1 040 m alt., pe cumpăna de ape dintre văile râurilor Prahova şi Timiş. Asigură legăturile rutieră (din 1850)*şi feroviară (din 1879) între Transilvania şi Muntenia. 2. Oraş în jud. Braşov, situat într-o zonă de munţi scunzi (Clăbucetele Predealului), la 1 020-1 160 m alt., la obârşia râului Prahova; 5 512 loc. (2003). Staţie de c.f. (inaugurată la 10 iun. 1879). Fabrică de plăci de teracotă (în localitatea componentă Timişu de Sus). Sanatorii de boli nervoase (pe valea Râşnoavei şi Timişu de Sus). Important centru turistic şi al sporturilor de iarnă şi renumită staţiune climaterică şi de odihnă. Aşezarea a luat naştere după anul 1700, când au fost construite, în această zonă, câteva hanuri (Hanul de PREDEAL-SĂRARI 490 Predeal. Cartierul Cioplea la gura râului Râşnoava, 1700, Hanul de la gura râului Poliştoaca, 1750, Hanul lui Ruja, 1750), un schit de lemn (1744) şi un local al serviciului de poştă (1790). Localitatea apare menţionată documentar în 1805; a devenit comună rurală în 1874, apoi comună urbană, în 1936, şi trecută în categoria oraşelor în 1952. După 1918 s-a dezvoltat ca staţiune climaterică. Mănăstirea P., cu biserica Sf. Nicolae, ridicată în 1818- 1819 pe locul fostului schit de lemn, cu picturi murale interioare originare (declarată monument istoric). Biserică nouă (2002). PREDEAL-SĂRARI, com. în jud. Prahova, situată în zona de contact a Subcarpaţilor Buzăului cu cei ai Prahovei; 2 685 loc. (2003). Reşed. com. este satul Predeal. Pomicultură. PREDECESOR, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană care a precedat pe cineva într-un post, într-o funcţie, într-o activitate etc., considerată în raport cu acesta; antecesor. ♦ S. m. (Mai ales la pl.) Strămoş, înaintaş. PREDELÂ (< it., fr.) s. f. (în arhitectura şi pictura bisericească) Partea de jos a unui panou pictat, reprezentând scene legate de subiectul principal al acestuia. PREDELUŞ, pas în Carpaţii de Curbură, la 1 200 m alt., pe cumpăna de ape dintre râul Doftana, afl. al Prahovei, şi Doftana din Transilvania, afl. al Târlungului. PREDESCU, familie de lăutari români cu tradiţie pe mai multe generaţii. Mai importanţi: 1. Victor (1912- 1984, n. Ploieşti), violonist şi dirijor. întemeietor (1948) şi prim-dirijor al orchestrei de muzică populară „Barbu Lăutaru", apoi concertmaistru la ansamblul Ciocârlia (1950), şi dirijor la orchestra populară a Radiodifuziunii Române. 2. Nicuşor (1919-1986, n. Turnu Severin), violonist, dirijor şi şef de orchestră. Frate cu P. (1). Şef de orchestră de local în Bucureşti şi Craiova; între 1952 şi 1969 concertmaestru al orchestrei de Studio a Radiodifuziunii. PREDESCU, Ileana (1927-1996, n. Bucureşti), actriţă română. Stil de joc modern, caracterizat prin forţă, fragilitate, farmec. Roluri reprezentative în teatru („Cum vă place", „Leonce şi Lena“, „Menajeria de sticlă", „Cezar şi Cleopatra", „Hamlet") şi în film („Anotimpul iubirii", „Cei care plătesc cu viaţa", „încrederea", „Cel mai iubit dintre pământeni"). PREDESCU, Lucian (1907-1983, n. laşi), istoric literar român. S-a ilustrat prin publicarea unor utile monografii documentare („Ion Creangă", „Barbu Delavrancea. Viaţa şi opera" ş.a.). în 1940 a editat „Enciclopedia «Cugetarea»", important şi apreciat instrument de informare generală privind realităţile româneşti. PREDESTINA (< lat., fr.) vb. I tranz. A hotărî dinainte soarta cuiva; a ursi, a sorti, a meni, a predetermina; a decide dinainte o acţiune. PREDESTINARE (< predestina) s. f. 1. Acţiunea de a predestina. 2. (în creştinism) Planul divin prin care oamenii sunt conduşi, încă din clipa naşterii, unii spre mântuire, alţii spre damnare, ceea ce este stabilit de Dumnezeu neputând fi în nici un fel schimbat sau evitat. Cel mai adesea, ideea de p. este asociată cu tradiţia reformatoare calvinistă; deşi ea a fost teoretizată anterior de apostolul Pavel, Augustin sau Toma d’Aquino, este prezentă şi în alte religii, cel mai notabil în islam. Principalii susţinători ai doctrinei teologice sunt Wycliff şi Calvin. PREDESTINATE (< fr., lat.) s. f. Predestinare. PREDEŞTI, com. în jud. Dolj, situată în zona de contact a piemontului Bălăciţei cu câmpia Desnăţuiului, pe râul Raznic, 3 542 loc. (2003). Pomicultură. în satul Pleşoi, menţionat documentar în 1568, se află biserica cu dublu hram — Sf. Nicolae şi Sf. loan (1780, rezidită în 1842-1843), iar în satul P., atestat documentar în 1589, biserica Adormirea Maicii Domnului (ante 1845). PREDETERMINA (< fr., lat.) vb. I tranz. A hotărî dinainte, a predestina. PREDETERMINARE (< predetermina) s. f. Ideea potrivit căreia un eveniment este determinat şi fixat dinainte în cauzele şi condiţiile sale. -0* P. divină = actul prin care Dumnezeu a determinat de la început cum se va comporta omul şi a hotărât să se realizeze această previziune. PREDICA (< lat., it.) vb. I intranz. (Despre clerici) A rosti o predică. <> Expr. A predica în deşert (sau în pustiu) = a da sfaturi pe care nimeni nu le ascultă; a vorbi degeaba. ♦ Tranz. Fig. A recomanda cu insistenţă, a propovădui, a răspândi; a propaga idei. PREDICABIL, -Ă (< predica), adj., s. f. pl. 1. Adj. Ceea ce poate fi spus despre ceva. 2. S. f. pl. (LOG.) Doctrina tradiţională datorată lui Porphyrios, dar de orgine aristotelică, despre felurile de lucruri care pot fi spuse în legătură cu subiectele; Aristotel distingea patru p.: definiţia, genul, propriul şi accidentul, iar Porphyrios enumera cinci: genul, specia, definiţia, propriul şi accidentul. PREDICAT (< fr., lat., germ.) s. n. 1. Parte principală a propoziţiei, care arată acţiunea, starea sau însuşirea subiectu- 491 PREFĂCĂTORIE lui. ^ P. verbal = predicat exprimat prin verb predicativ la un mod personal, adverb predicativ, locuţiune verbală sau printr-o interjecţie predicativă. P. nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ la un mod personal şi un nume predicativ. 2. (în logica aristotelică) Termenul dintr-o propoziţie de predica-ţie, reprezentând ceea ce se afirmă sau se neagă despre subiectul propoziţiei respective. ♦ (în logica predicatelor) Expresie care, ataşată unuia sau mai multor termeni singulari, dă naştere la propoziţii indicative. PREDICATIV, -Ă (< fr., germ.) adj. 1. Care poate forma predicatul (1); referitor la predicat; care conţine un predicat. ^ Verb p. = verb care poate constitui singur predicatul unei propoziţii. Nume p. = nume care, împreună cu un verb copulativ la un mod personal, formează predicatul. Propoziţie p. = propoziţie care îndeplineşte rolul de nume predicativ într-o propoziţie regentă. 2. (LOG.) Care se referă la predicat (2), relativ la acesta. PREDICATOR (< lat., fr.) s. m. 1. Persoană care predică, propovăduitor. 2. Conducător al unei comunităţi baptiste. PREDICAŢIE (< lat., fr., rus.) s. f. Descrierea unui subiect ca având o anumită proprietate sau ca stând într-o anumită relaţie. <0> Propoziţie de p. (sau propoziţie categorică) = orice propoziţie în care se enunţă ceva despre un obiect determinat sau despre membrii unei clase de obiecte. PREDICĂ (< predica) s. f. (în budism, iudaism, creştinism, islam şi alte religii) Formă cultică de transmitere a învăţăturii religioase şi de propovăduire pe baza unor reguli moştenite prin tradiţie, conţinând, de regulă, îndemnuri moralizatoare. ♦ (Fam.) Dojană, mustrare. PREDjCŢIE (PREDICŢIUNE) (< fr., lat.) s. f. Anticiparea producerii unui eveniment pe baza informaţiilor avute la îndemână într-un anumit moment, dar fără a admite că faptul este garantat de divinitate (predeterminare divină) sau că este inevitabil. ♦ Prevedere a conduitei ulterioare sau a dezvoltării unei persoane. PREDILECT, -Ă (< it.) adj. Care constituie o predilecţie pentru cineva; preferat, favorit. PREDILECŢIE (< fr.) s. f. Preferinţă pentru cineva sau ceva atunci când există posibilitatea de a alege între mai multe fiinţe, lucruri, situaţii; înclinaţie, atracţie deosebită pentru cineva sau ceva. -0- Loc. adj. De predilecţie = preferat, favorit; obişnuit, frecvent. Loc. adv. Cu (sau de) predilecţie = de preferinţă, mai ales, îndeosebi. PREDISPOZIŢIE (< fr.) s. f. 1. (PSIH.) înzestrare naturală care constituie o premisă favorabilă dezvoltării unei aptitudini sau unui talent. 2. (MED.) Sensibilitate deosebită, ereditară sau dobândită, a organismului faţă de anumite boli (ex. p. la diabet, p. la hipertensiune). PREDISPUNE (< pre- + dispune, după fr. predisposei) vb. III intranz. şi tranz. 1. A determina, a produce o anumită dispoziţie, o anumită stare sufletească, a dispune la... 2. (MED.) A face să aibă o deosebită sensibilitate sau receptivitate la diferite boli. PREDISPUS, -Ă (< predispune) adj. 1. Care are înclinări (înnăscute) spre ceva. 2. (MED.) Care este receptiv, sensibil la anumite boli. PREDNISQN s. n. Medicament ste-roidian de sinteză, derivat al cortizonului. Antiinflamator cu retenţie hidrosalină şi toxicitate slabe. PREDOMINA (< fr.) vb. I intranz. A întrece în număr, forţă, valoare sau autoritate; a precumpăni; a se ridica deasupra altora, a fi superior, a stăpâni, a domina. PREDOMINANT -A (< fr.) adj. Care predomină; dominant. PREDOMINANŢĂ (< fr.) s. f. Faptul de a predomina, de a fi predominant, predominaţie. PREDOMINAŢIE (< fr.) s. f. Predominanţă. PREDOSLOVIE (< sl.) s. f. (înv.) Cuvânt înainte, prefaţă în cărţile vechi de cult şi în letopiseţe. PREDUCEA (< bg.) s. f. Potricală. PREELECTORAL, -A (< pre■ + electoral) adj. Care se întâmplă, care are loc înainte de alegeri. PREEMINENŢA (< fr.) s. f. 1. Demnitate, privilegiu al unui rang. 2. Superioritate absolută a ceea ce este de prim rang, de prim plan. V. primordialitate, supremaţie. PREEMPŢIUNE (< fr.; {s} pre- + lat. emptia „cumpărare") s. f. (DR.) Drept de ~ = dreptul unei persoane de a fi preferată la cumpărarea unui lucru. PREEXISTA (< fr.) vb. I intranz. A exista de mai înainte, a exista înainte de... PREEXISTENT, -A (< fr.) adj. Care există de mai înainte. PREEXISTENTĂ (< preexista) s. f. Credinţa într-o existenţă anterioară, precum cauza faţă de rezultatul ei, sau într-o existenţă care precede, ca în concepţia despre transmigrarea sufletelor, sufletul nemuritor existând, la Platon, în lumea ideilor, înainte de a se întrupa. P. caracterizează concepţiile dualiste (lume şi supralume, timp şi eternitate). în islam, „Coranul" a existat înaintea lumii; la fel, pentru indieni, „Vedele". PREFABRICA (< prefabricat) vb. I tranz. A executa elemente de construcţie prefabricate. PREFABRICAT, -A (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care rezultă dintr-un proces industrial şi serveşte ca material pentru executarea unui produs industrial finit; semifabricat. 2. S. n. Element de construcţie confecţionat în fabrică sau în atelier, de obicei în serie. PREFACE (< pre- + face, după sl. pretvoriti) vb. III 1. Tranz. şi refl. A lua sau a face să ia o formă sau un conţinut nou; a (se) transforma, a (se) modifica, a (se) schimba, a (se) preschimba. 2. Tranz. A repara un obiect schimbându-i aspectul, înfăţişarea; a reface, a modifica. 3. Refl. A da o impresie falsă, a simula ceva cu intenţia de a induce în eroare. PREFACERE (< preface) s. f. Acţiunea de a (se) preface. -O P. euharistică = schimbarea elementelor euharistice (pâinea şi vinul) în trupul şi sângele lui lisus cel înviat prin invocarea Duhului Sfânt, fără ca acele elemente să-şi piardă aspectul văzut; acesta este punctul central al liturghiei euharistice. PREFAŢA (după fr. prefacer) vb. I tranz. A scrie prefaţa unei cărţi. PREFAŢATOR, -OARE (< prefaţă) s. m. şi f. Persoană care scrie prefaţa unei cărţi. PREFAŢĂ (< lat., fr., it.) s. f. Scriere cu caracter explicativ, uneori analitic sau programatic, precedând o operă literară sau ştiinţifică, în care autorul sau un comentator oarecare expune planul lucrării, scopurile ei cu referiri bibliografice şi critice. PREFĂCĂTORIE (< prefăcător, rar, „care schimbă") s. f. Mod de comportare lipsit de sinceritate, adoptat cu scopul de a induce în eroare sau de a înşela buna-credinţă a cuiva; simulare, ipocrize, făţărnicie. PREFĂCUT 492 PREFĂCUT, -Ă (< preface) adj. 1. Transformat, modificat, schimbat. 2. (Despre oameni) Care se preface; ipocrit, făţarnic. ♦ (Despre atitudini, sentimente, acţiuni) Simulat, fals, mincinos. ♦ (Despre obiecte, băuturi, cărţi de joc etc.) Contrafăcut, falsificat. PREFECT (< lat., germ.) s. m. 1. (în Roma antică) Titlu dat unor înalţi funcţionari din administraţia civilă şi militară; persoană având acest titlu. Prefectul pretoriului v. pretoriu. 2. (DR.; în organizarea administrativ-teritoriaiă a României) Reprezentant al conducerii centrale într-un judeţ, cu atribuţii administrative şi de poliţie. PREFECTURĂ (< lat., fr.) s.f. 1. (La romani) Funcţia de prefect (1). 2. Funcţia de prefect (2); instituţia şi unitatea administrativă condusă de prefect. 3. Clădire unde se află sediul ei. 4. Unitate ad-tivă în unele, state (ex. Japonia). PREFERA (< fr.) vb. I tranz. A da întâietate unui lucru, unei situaţii sau unei persoane, a aprecia mai mult ceva sau pe cineva, a avea preferinţă, predilecţie pentru ceva sau cineva. ^ Loc. De preferat = preferabil. PREFERABIL, -Ă (< fr., it.) adj. Care merită să fie preferat, de preferat. PREFERENŢIAL, -Ă (< fr.) adj. Care se acordă cu preferinţă, în avantajul cuiva; în favoarea cuiva, de favoare. ^ Acţiuni preferenţiale = tip de acţiuni care conferă titularului dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil, înaintea oricărei alte prelevări, ca şi drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni ordinare, cu excepţia dreptului de a participa şi de a vota, în temeiul acestor acţiuni, în adunările generale ale acţionarilor. PREFERINŢĂ (< lat., fr.) s. f. 1. Faptul de a prefera ceva sau pe cineva; predilecţie. Loc. De (sau cu) preferinţă = cu deosebire, îndeosebi, mai degrabă. 2. (DR.) Drept de p. = drept recunoscut creditorilor titulari ai unor garanţii reale (ipotecă, gaj) sau ai unor privilegii de a fi plătiţi din preţul obţinut prin vânzarea silită a unor lucruri ale debitorilor lor mai înaintea altor creditori; prioritate. PREFIGURA (< fr., lat.) vb. I tranz. A prezenta, a schiţa ceva în linii mari înainte de executare, a înfăţişa cu anticipaţie. ♦ A avea sau a sugera trăsăturile unui lucru, unui fenomen etc. viitor. PREFILTRU (< fr.) s. n. (TEHN.) Filtru cu strat filtrant de nisip cu gra- nule mai mari aşezat înaintea filtrului principal al instalaţiei de tratare a apei, pentru a reduce încărcarea acestuia. PREFIRA (< pre + fii) vb. I 1. Tranz. A lăsa să treacă printre degete; p. ext. a lua în mână unul câte unul cer-cetându-l. ♦ A răsfoi filele unei cărţi. ♦ Refl. A se perinda prin faţa ochilor, prin minte etc. 2. Refl. şi tranz. A (se) răsfira, a (se) răspândi, a (se) împrăştia. 3. Refl. (Despre apă, lumină etc.) A-şi face loc, a se infiltra încetul cu încetul. ♦ (Rar, despre oameni) A se furişa, a se strecura. PREF|X (< fr. {i}; {s} lat. praefixus „fixat înainte") s. n. 1. (LINGV.) Afix care se ataşează înaintea rădăcinii sau a temei unui cuvânt pentru a forma un cuvânt nou. 2. Număr care identifică, în telefonia interurbană automată, o anumită localitate sau o ţară şi se formează înaintea numărului de telefon al abonatului. PREFIXA (< fr.) vb. I tranz. A adăuga unui cuvânt un prefix. PREFORJARE (< pre- + forjare) s. f. Operaţie de forjare preliminară, aplicată unei piese înainte de a i se da forma definitivă. PREFORMISM (< germ., rus., fr., engl. {i}) s. n. (BIOL.) Teorie speculativă potrivit căreia organele organismului adult se găsesc miniaturizate („prefor-mate“) în gamet, dezvoltarea ontogene-tică constând în creşteri de volum. Primele idei de p. au fost formulate de Anaxagora (500-428 î.Hr.). A predominat în biologie până în sec. 18. PREGĂTI (< pre- + găti, după lat. praeparare) vb. IV tranz. 1. A face preparative în vederea unei acţiuni, a face să fie gata; a prepara. Expr. A pregăti terenul = a crea condiţii prielnice pentru ceva. ♦ Refl. A fi pe punctul de a..., a fi gata să... 2. A instrui, a forma în vederea unei activităţi. ♦ A da lecţii, a medita. ♦ Tranz. şi refl. A studia temeinic, a-şi însuşi şi aprofunda anumite cunoştinţe. 3. A anunţa cuiva un lucru treptat şi pe ocolite, a-l preveni. 4. A găti, a prepara mâncare. PREGĂTIRE (< pregăti) s. f. 1. Acţiunea de a pregăti şi rezultatul ei. 2. (MILIT.) P. de foc = acţiune masată şi unitară de foc (realizată de trupe de rachete, artilerie şi aviaţie), pregătită din timp şi executată înainte de începerea ofensivei, în scopul neutralizării, nimicirii şi distrugerii celor mai importante obiective, al dezorganizării sistemului de foc şi a conducerii inamicului. 3. (IND. EXTR.) Ansamblu de operaţii prin care un zăcământ se compartimentează în porţiuni ce urmează să intre în exploatare după un plan definit de metoda de exploatare aplicată. <0- Pregătirea lucrului = fază premergătoare punerii în aplicare a unui proces tehnologic nou, necesară pentru realizarea unui produs în condiţiile cele mai favorabile şi în care se stabilesc metodele de lucru. Pregătirea sondei = ansamblul operaţiilor executate la o sondă de foraj din momentul în care s-a ajuns cu sapa la stratul de deasupra stratului productiv până la punerea în funcţiune a sondei. PREGĂTjT, -Ă (< pregăti) adj. (Despre oameni) Care are cunoştinţele necesare în vederea desfăşurării unei anumite activităţi; învăţat, cult, instruit, format. PREGĂTITOR, -OARE (< pregăti) adj. 1. Care pregăteşte ceva. 2. Care serveşte pentru pregătire. PREGET (< pregeta) s. n. încetare, întrerupere a unei activităţi, răgaz; ezitare, şovăire. <0* Loc. Fără (de) preget = a) fără încetare, fără răgaz, fără întrerupere, încontinuu, neîntrerupt, neobosit; b) fără şovăială, numaidecât, imediat, repede. PREGETA (lat. *prigitare) vb. I intranz. (Mai ales în propoziţii negative) A sta pe gânduri înainte de a face ceva; a şovăi, a ezita, a se codi; p. ext. a întârzia, a zăbovi; a sta inactiv. PREGL, Fritz (1869-1930), chimist austriac. Prof. univ. la Innsbruck şi Graz. Unul dintre fondatorii micro-analizei. Lucrări legate de elaborarea metodelor de microanaliză chimică cantitativă a compuşilor organici. Studii în domeniul fiziologiei şi histochimiei. Premiul Nobel pentru chimie (1923). PREGNANT, -Ă (< fr., it., germ.) adj. Care iese în relief; evident, vizibil, clar, expresiv. Fritz Pregl 493 PREJMER PREGNANŢĂ (< fr., it., germ.) s. f. Caracterul a ceea ce este pregnant; expresivitate, claritate. PREHENSjL, -Ă (< fr.) adj. (Despre părţi, organe etc. ale unor animale) Care are facultatea de a apuca (ex. unele maimuţe au coadă p., cu care se agaţă de crengi). PREINFARCT (< germ.) s. n. (MED.) Insuficienţă coronariană care se manifestă prin aspecte intermediare între angina pectorală şi infarctul miocardic propriu-zis. PREISTORIC, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine preistoriei, care se referă la preistorie. -0- Artă p. = artă dezvoltată în epocile încadrate în preistorie. Apărută în Paleoliticul superior, plastica p. s-a dezvoltat în jurul a două teme fundamentale — figura umană şi reprezentările animaliere —, învestite cu valori magice şi religioase. Cele mai de seamă manifestări de a.p. sunt picturile şi desenele rupestre gravate din grote (Lascaux, Mas d’Azil, Altamira, Peche Merle, Font-de-Gaume, Lartet) şi defilee (Tassili, Catal Huyuk ş.a.), statuetele („Venus“ din Willendorf, „Venus“ din Lespugue, idoli, statuete animaliere), gravurile pe piatră, os şi corn, ceramica cu o remarcabilă înflorire în Neolitic (Cucuteni) şi, spre sfârşitul Neoliticului, monumentele megalitice (Stonehenge, Karnak). ♦ Fig. Foarte vechi; perimat, învechit. PREISTORIE (< pre- + istorie, după fr. prehistoire) s. f. Parte a istoriei care studiază condiţiile de viaţă şi civilizaţia de la originea omului până la apariţia primelor documente scrise; denumire dată acestei epoci, care corespunde în cea mai mare parte Paleoliticului, Mezoliticului, Neoliticului, Eneoliticului şi Epocii metalelor, durata lor variind de la o zonă geografică la alta. PREÎNCĂLZ! (< pre- + încălzi) vb. IV tranz. A încălzi în prealabil un fluid sau un material în scopul îmbunătăţirii unui proces termic sau de prelucrare. PRETNCĂLZITQR (< preîncătzi) s.n. Aparat sau instalaţie în care se face preîncălzirea unui agent termic, a unui combustibil sau a aerului. PREÎNTÂMPINA (< pre- + întâmpina) vb. I tranz. A lua din timp măsuri de precauţie pentru a evita ceva; a preveni. PREJMER, com. în jud. Braşov, situată în depr. Braşov, pe interfluviul dintre Olt şi Tărlung; 8 324 loc. (2003). Staţie de c.f. Produse textile (postav în satul Lunca Câlnicului) şi alim. (preparate din lapte, panificaţie). Prelucr. lemnului. Creşterea bovinelor. Păstră-vărie. Crescătorii de animale pentru blană (nutrii, vulpi argintii). Centru de ceramică populară. în satul P., atestat documentar în 1240, se află o puternică Artă preistorică 1. „Venus“ din Willendorf, din Paleoliticul superior. 2. Scenă de luptă, din Mezolitic (Morella la Vella, Spania). 3. Cerbi traversând apa, gravură pe corn de cerb din Paleoliticul superior (Lartet, Franţa). 4. Animale pictate în Paleoliticul superior, din „Salonul negru" (Niaux, Franţa). PREJOS 494 cetate ţărănească a cărei construcţie a început în 1427 şi a fost terminată în sec. 16. Are ziduri înalte de 14 m şi groase de 6 m, străjuite de turnuri de apărare, protejate de un şanţ cu apă de 4 m adâncime şi 18 m lăţime. Cetatea a fost restaurată în perioada 1960-1970. în incinta cetăţii există o biserică evanghelică de factură gotică timpurie, de inspiraţie cisterciană, construită în anii 1241-1250, cu unele transformări din perioada 1512-1515. Posedă un altar poliptic (pictat în sec. 15) şi o orgă din 1803. în satul P. se află şi o biserică ortodoxă cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1769), cu elemente baroce executate din tencuială într-o viziune rustică. în interior păstrează picturi murale originare. în arealul com. P. se află o pădure (30 ha), declarată rezervaţie forestieră şi floristică, alcătuită din stejar, carpen, frasin ş.a., în parterul căreia vegetează mai multe plante rare: laleaua pestriţă, stân-jenelul siberian, bulbucii de munte, garoafa de munte. PREJOS (< pre- + jos) adv. Mai ~ = în inferioritate faţă de cineva sau de ceva; mai prost, mai slab, mai puţin decât... PREJUDECATĂ (< pre- + judecată) s. f. Părere, idee pe care cineva şi-o face dinainte asupra unui lucru sau pe care o adoptă cu uşurinţă; părere preconcepută (adesea eronată). ♦ Opinie adoptată automat, adesea impusă prin educaţie, societate. PREJUDICIA (< fr.) vb. I tranz. A cauza un prejudiciu; a păgubi. PREJUDICIU (< fr., lat.) s. n. Pagubă, daună (1). ♦ (DR.) Atingere adusă intereselor matrimoniale ale unei persoane (p. material) ori reputaţiei sau onoarei sale (p. moral). PRELAT (< lat., germ., fr.) s. m. înalt demnitar bisericesc, aparţinând treptei episcopale. PRELATĂ (< fr. prelart, după lat) s. f. Foaie de pânză deasă şi imper-meabilizată, cu care se acoperă platforma unui camion, diverse materiale şi obiecte care trebuie ferite de umezeală etc. PRELEGERE (cf. lat. praelegere) s. f. Curs, lecţie în învăţământul universitar; conferinţă publică. PRELEVA (< fr.) vb.l tranz. A prelua, a ridica o anumită cantitate (relativ mică) dintr-o cantitate totală, dintr-un ansamblu etc. PRELEVARE (< preleva) s. f. Acţiunea de a preleva şi rezultatul ei. -0- Prelevarea aburului = luarea unei cantităţi de abur, care a fost destins numai parţial, dintr-o turbină sau maşină cu abur, în scopul utilizării lui într-o instalaţie industrială sau pentru încălzit. ♦ Extragerea unui fragment de ţesut, a unui produs de secreţie sau excreţie pentru examen bacteriologic sau anatomopatologic. PRELIMINAR, -A (PRELIMINARIU, -IE) (< fr.) s. n., adj. 1. S. n. (La pl.; mai ales în forma preliminarii) Acţiune premergătoare; introducere la ceva; preparative. 2. Adj. Care precedă ceva, care serveşte ca introducere la ceva; p. ext. prealabil. PRELIMINARE (< preliminar) s. f. (EC.) Estimarea nivelurilor unor indicatori economico-financiari înainte de finalizarea unor procese economice (de ex., încheierea unui exerciţiu financiar). -0- Date p. v. dată. PRELjNGE (< pre- + linge) vb. III refl. 1. (Despre lichide) A se scurge încet (de-a lungul, pe marginea unui vas); a curge domol; p. ext. (despre lumină, ceaţă, mirosuri etc.) a pătrunde încet. 2. Fig. (Despre fiinţe) A se strecura, a se furişa; a aluneca. PRELOG, Vladimir (1906-1998), chimist elveţian de origine bosniacă. Prof. univ. la Zurich. Cercetările sale în domeniul asimetriei moleculare şi, în general, a stereoizometriei l-au condus la elaborarea unei topologii chimice mai cuprinzătoare în locul stereochimiei clasice. Ele au consecinţe practice importante în sinteza unor hormoni, antibiotice etc. Premiul Nobel pentru chimie (1975), împreună cu J.W. Cornforth. PRELUA (< pre- + lua) vb. I tranz. A lua în primire; a lua asupra sa. PRELUCA, culme muntoasă situată în N Pod. Someşan, parte componentă a şirului de munţi scufundaţi („jugul intracarpatic") care fac legătura între Carpaţii Orientali şi cei Occidentali. Extinsă pe direcţie E-V, între râul Lăpuş (la S) şi aliniamentul văilor Cavnic şi Bloaja (la N), P. are abrupturi (tectono-erozive) accentuate spre N şi o culme largă, teşită ca o platformă. Alcătuită din şisturi cristaline. Alt. max.: 810 m (vf. Florii). Acoperită cu păduri de fag şi gorun în proporţie de peste 85%. PRELUCRA (< pre- + lucra, după germ. verarbeiten) vb. I tranz. 1. A modifica forma, dimensiunile, constituţia sau aspectul unui material, prin diferite operaţii tehnologice, în vederea obţinerii de materii prime, de semifabricate şi produse finite etc. ♦ A reface, a transforma, a modifica opere ştiinţifice, artistice etc.; spec. a adapta unor Vladimir Prelog 495 PREOBRAJENSKAIA scopuri determinate. 2. A explica conţinutul unor documente, al unor rezoluţii etc. în faţa unei adunări. ♦ A căuta să convingă, să lămurească pe cineva să facă ceva, să recunoască ceva etc.; a arăta greşelile pentru a le îndrepta. PRELUCRĂTOR, -OARE (< prelucra) adj. Care prelucrează, care se referă la prelucrare. Industrie p. v. industrie. PRELUDIU (< germ., it.) s. n. 1. Partea introductivă a unei compoziţii muzicale. ♦ Piesă care precedă o fugă, o tocată, un coral sau chiar o suită. 2. Compoziţie muzicală instrumentală independentă, cu formă liberă. Cei mai cunoscuţi autori de p. sunt Chopin, Debussy, A. Skriabin. 3. Fig. Ceea ce anunţă, precedă sau pregăteşte o acţiune sau un eveniment. PRELUNG, -Ă (lat. perlongus) adj. 1. Lung, alungit, lunguieţ. 2. Care durează mult; prelungit. PRELUNGI (< prelung) vb. IV refl. şi tranz. A (se) face mai lung, a (se) lungi, a (se) întinde în spaţiu sau în timp. ♦ A dura sau a face să dureze mai mult; a se lungi. ♦ A amâna un termen sau o scadenţă. PRELUNGIRE (< prelungi) s. f. Acţiunea de a (se) prelungi şi rezultatul ei; întindere, lungire în spaţiu sau în timp. ♦ Timpul acordat peste un anumit termen stabilit iniţial; durată mai lungă a unei acţiuni, a unei stări etc. PRELUNGITOR (< prelungi) adj., s. n. 1. Adj. Care prelungeşte. 2. S. n. Bucată cu care se poate prelungi un cablu electric, o ţeavă etc. PREMATUR (< lat.) adj., s. m. 1. Adj. (Despre un proces) Care se desfăşoară înaintea termenului normal; pretimpuriu. 2. S. m. Copil născut înainte de 37 săptămâni sau a cărui greutate la naştere este sub 2 500 g. PREM CHAND (pseud. lui Dhanpat Raj) Srivastana, zis Nawăb Râj (1880-1936), scriitor indian de limbă urdu, hindi şi engleză. Fondator al realismului critic în literatura indiană. Proză narativă (nuvele şi romane), în care a tratat teme inspirate din imediata actualitate socială şi politică, de tragedia Indiei rurale şi a condiţiei nefericite a femeii, de lenta dezvoltare a conştiinţei naţionale („Casa servitorilor", „Sacrificiul vacii", „Azilul", „Lăcaşul dragostei", „Arena", „Durerea patriei"). PREMEDITA (< fr., lat.) vb. I tranz. A pune la cale, a plănui. PREMEDITARE (< premedita) s. f. Faptul de a premedita. ♦ (DR.) Circum- stanţă agravantă constând în săvârşirea în mod deliberat, pe baza unor pregătiri minuţioase, a unei infracţiuni. PREMERGĂTOR, -OARE (< pre- + mergător, după fr. precurseui) adj. Care premerge, care precedă pe cineva sau ceva. ♦ (Substantivat) Precursor, predecesor, înaintaş. PREMERGE (< pre- + merge) vb. III intranz. A fi, a exista, a se întâmpla înaintea unui eveniment, a unei acţiuni etc.; a preceda. PREMIA (< premiu sau < lat., it., germ.) vb. I tranz. A da, a acorda (cuiva) un premiu. PREMIAL, -Ă (< lat.) adj. Privitor la premii, de premii, pentru premii. PREMIANT, -Ă (< premia) s. m. şi f. 1. Elev care a primit un premiu la sfârşitul anului şcolar. 2. Persoană care a obţinut un premiu la un concurs, o întrecere etc. PREMIER (< fr.) s. m. Denumire dată primului-ministru. PREMIERĂ (< fr.) s. f. Prima reprezentare a unei piese de teatru, a unui film, a unei opere. PREMINGER [premiqe], Otto (1906-1986), actor, regizor şi producător american de origine austriacă. Asistent al lui Max Reinhardt, al cărui succesor va fi la Josefstadt Theâtre. Stabilit în S.U.A. (1935), a lucrat întâi pe Broadway, apoi la Hollywood pentru 20th Century Fox; din anii ’50 independent. Creaţii care tratează lucid şi obiectiv teme controversate, spinoase, ca homosexualitatea, violul, rasismul, drogurile, corupţia politică („Carmen Jones", „Bonjour Tristesse", „Factorul uman", „Laura" — capodoperă a filmului „negru", „Furtună la Washington", „Anatomia unei crime", „Exodul", „Cardinalul"). Otto Preminger PREMISĂ (< fr., lat., germ.) s. f. 1. (LOG.) Fiecare dintre propoziţiile iniţiale din care este dedusă concluzia unui raţionament. într-un silogism sunt două p.: p. majoră (care conţine termenul major) şi p. minoră (care conţine termenul minor). 2. Idee de bază, punct de plecare. ♦ Condiţie de bază. 3. (La pl.) Produse (şi servicii), remarcabile prin calitatea lor superioară, destinate în special acelor consumatori care vor să-şi demonstreze astfel nivelul înalt de trai şi să-şi consolideze o anumită poziţie în societate. PREMIU (< lat., it., germ.) s. n. Distincţie şi recompensă acordate pentru merite şi succese deosebite obţinute de elevi la şcoală sau persoanelor care s-au distins într-un anumit domeniu de activitate; (în cadrul sistemului premial) primă. PREMOLAR (< fr.) s. m. Fiecare dintre dinţii situaţi între canini şi molari. La om sunt opt p. PREMONIŢIE (< fr.) s. f. Presimţire, fără o explicaţie raţională, a unui fapt viitor. PREM TINSULANONDA (n. 1920), general şi om politic thailandez. Prim-min. (1980-1988). Politică internă reformatoare destinată dezvoltării economice a ţării. PftEMYSL [prjemisl], dinastie de cnezi şi regi cehi (sec. 9-1306). Mai importanţi: Vratislav II P. (1085-1092); Ottokar I P. (1197-1230); Ottokar II P. cel Mare (1253-1278). PRENANT [prenă], Marcel Eugene (1893-1983), biolog francez. Prof. univ. la Paris. Cercetări în domeniul anatomiei, histologiei comparate şi ecologiei marine („Geografia animalelor", „Adaptare ecologică şi bioenotică"). M. coresp. al Acad. Române (1957). PRENATAL, -Ă (< fr.) adj. Care are loc înainte de naştere (ex. concediu p.); care precedă naşterea. PRENUME (< nume, după fr. prenom, lat. praenomen) s. n. Numele care se dă unui om la naştere (spre deosebire de numele de familie, care e moştenit); nume de botez. PRENUPŢIAL, -Ă (< fr.) adj. Prealabil căsătoriei. <0- Certificat p. = certificat medical care atestă starea bună de sănătate a viitorilor soţi, aceştia fiind apţi pentru căsătorie. PREOBRAJENSKAIA, Olga losifovna (1871-1962), balerină rusă. între 1889 şi 1921 s-a distins în repertoriul clasic şi modern la „Teatrul Mariinski" din PREOCUPA 496 Sankt-Petersburg. Stabilită la Paris (1921), a deschis o şcoală proprie de balet, unde a format dansatori celebri. Maestră de balet la Scala din Milano, Londra, Buenos Aires. PREOCUPA (< fr., lat.) vb. I tranz. A fi absorbit de ceva; (despre idei, probleme, gânduri) a stărui în minte; (refl.) a se ocupa în mod deosebit, a se interesa îndeaproape de cineva sau de ceva; p. ext. a (se) îngrijora, a (se) nelinişti. ♦ Spec. A deştepta interesul, curiozitatea, dorinţa de a înţelege tainele unei probleme. PREOCUPARE (< preocupa) s. f. Faptul de a (se) preocupa, interes deosebit pentru ceva; frământare, nelinişte. PREOCUPAT, -Ă (< preocupa) adj. Absorbit de ceva, cuprins de gânduri; neliniştit, îngrijorat. ♦ (Despre înfăţişarea cuiva) Care exprimă^^îngrijorare; îngândurat. PREOCUPĂRI LITERARE, revistă a societăţii „Prietenii istoriei literare", apărută lunar, la Bucureşti, de la 1 ian. 1936 până în oct.-nov. 1943 (din apr.-mai 1943 sub titlul „Kalende"), sub conducerea lui Petre V. Haneş, apoi a lui VI. Streinu. Colaboratori: Ş. Ciocu-lescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Al. Philippide, T. Vianu. PREOPERATQRIU, -IE (< fr.) adj. Care precedă o operaţie chirurgicală. PREOPINA (< fr.) vb. I tranz. A lua atitudine, a opina (înaintea altora). PREOPINENT, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană care emite o idee, afirmă ceva înaintea altora; antevorbitor; p. ext. adversar în privinţa anumitor opinii. PREORĂŞENESC adj. v. periurban. PREOT (lat. presbiter) s. m. (în majoritatea religiilor, primitive sau superioare) Persoană care oficiază cultul religios, fiind, în această postură, mijlocitor între om şi divinitate şi reprezentând pe semenii săi în sfera sacrului, fără a o perturba; prin acestea, el pune în evidenţă forţa neobişnuită pe care o deţine, de unde şi rolul de tămăduitor, vrăjitor şi chiar de căpetenie politică, forţă moştenită prin naştere sau transferată prin ungere, punerea mâinilor, purificare, iniţiere etc. -0- Mare p. = conducătorul suprem al cultului (la vechii evrei, egipteni etc.). PREOTEASĂ (< preot) s. f. 1. Soţie de preot. 2. Femeie care îndeplinea în Antichitate funcţii sacerdotale. PREOŢ! (< preot) vb. IV 1. Tranz. şi refl. A (se) face preot, a (se) hirotonisi, a (se) popi. 2. Intranz. A exercita funcţia de preot. PREOŢIE (< preot) s. f. Calitatea, demnitatea de preot, obţinută (la ortodocşi şi la catolici) prin hirotonisire. PREPALATAL, -Ă (< fr.) adj. (Despre consoane) Care are punctul de articulaţie în partea anterioară a palatului. ♦ (Substantivat f.) Sunet articulat în acest fel. PREPARA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. A pregăti din timp ceva, a face pregătire. ♦ A găti, a face mâncare. 2. Tranz. şi refl. A (se) pregăti în vederea unui examen. PREPARANDIE (< germ.) s. f. Vechi tip de şcoală pentru pregătirea învăţătorilor. în România, după Legea instrucţiunii publice din 1864, p. s-au numit şcoli normale. PREPARAT1 (< prepara) s. n. 1. Faptul de a (se) prepara. 2. Produs rezultat dintr-o operaţie de preparare. ♦ Produs alimentar fabricat industrial. PREPARAT, -Ă2 (< prepara) adj. Care a fost preparat. ♦ Meditat. PREPARATIVE (< fr.) s. f. pl. Pregătiri speciale făcute în vederea unei acţiuni; acţiune premergătoare; preliminarii. PREPARATOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană care efectuează operaţii de preparare a unor produse. 2. S. m. şi f. Persoană care dă lecţii particulare unui elev; meditator. 3. S. m. şi f. Component al corpului didactic universitar ajutător, inferior în grad asistentului, care îi sprijină pe profesori în activitatea ştiinţifică şi didactică cu studenţii, pregăteşte experienţe de laborator etc. 4. Adj. Care pregăteşte, instruieşte (pentru a forma cadre calificate). <0> An p. = a) primul an de studii la unele institute de învăţământ superior între cele două războaie mondiale (când liceul avea şapte clase); b) primul an de studii pentru studenţii străini, când aceştia învaţă limba ţării în care studiază. PREPARATIE (< fr., lat.) s. f. 1. Preparare, pregătire. ♦ Produs pregătit în mod special pentru a fi supus unor analize de laborator. 2. Meditaţie (3). PREPELEAC s. m. 1. Par cu crăcane scurte înfipt în pământ, pe care se pun oale sau diverse obiecte la uscat. 2. Prăjini cu crăcane pe care se clădesc căpiţele de fân. 3. Scară rudimentară formată dintr-un stâlp prin care sunt trecute cuie lungi de lemn, care servesc drept trepte. Prepeliţă PREPELICAR (< prepeliţă) s. m. Grupă de câini de vânătoare de talie mare, cu urechile aplecate, folosită pentru vânatul mic (prepeliţe, potârnichi etc.), pe care îl semnalează oprindu-se în faţa lui, într-o poziţie caracteristică; brac1. Printre cele mai cunoscute rase de p. se numără: bracul de Weimar, bracul german cu păr scurt, bracul german cu păr sârmos. PREPELIŢĂ (< bg., ser.) s. f. Pasăre migratoare de câmpie din ordinul galiformelor, de c. 18 cm lungime, de culoare brună, cu dungi pe spate (Coturnix coturnix). Vânat apreciat pentru carnea gustoasă. Sin. pitpalac (2). O varietate domestică (p. japoneză) este crescută pentru carne şi îndeosebi pentru ouă, prescrise în alimentaţia dietetică. PREPONDERENT, -Ă (fr., lat.) adj. Care are mai multă greutate, care întrece ca importanţă, ca valoare, ca autoritate; predominant, precumpănitor. PREPONDERENŢĂ (< fr.) s. f. Calitatea a ceea ce este preponderent; superioritate, predominare, precum-pănire. PREPOTRIVjRE (< pre- + potrivire) s. f. (înv.) (POLIGR.) Operaţie de ajustare a formei pentru tipar înalt înainte de a fi introdusă în maşina de tipar pentru potrivire. PREP6ZIT (< lat., it., germ.) s. m. 1. (în ierarhia Bisericii catolice) Cleric de rang înalt, cu funcţie administrativă importantă în organizarea bisericească. 2. (în Imp. Roman) Reprezentant al puterii, numit temporar în fruntea unei colectivităţi sau a unui oficiu special. ♦ (în Imp. Bizantin) Mare maestru al palatului imperial. PREPOZIŢIE (< fr., lat.) s. f. (GRAM.) Parte de vorbire neflexibilă 497 PRESĂRA care exprimă raporturi sintetice de dependenţă între părţile unei prepoziţii. PREPOZIŢIONAL, -Ă (< fr. {i}) adj. (Despre construcţii gramaticale) Construit cu ajutorul unei propoziţii. PREPUNE (< lat.) vb. III tranz. (Pop.) A presupune ceva, a avea bănuieli asupra cuiva sau a ceva. PREPUS1 (< prepune) s. m. (DR.) Persoană care săvârşeşte acte juridice sau îndeplineşte o funcţie sub îndrumarea şi sub controlul alteia (comitentul), în interesul acesteia. PREPUS2 (< prepune) s. n. Bănuială, presupunere, suspiciune. PREPUS, -Ă3 (< prepune) adj. 1. Aşezat, adăugat, pus înainte. 2 (Pop.) Bănuit, suspectat. PREPUT (< lat., fr.) s. n. Pliu de piele format din tegumentul penisului, cu faţa internă tapisată de o mucoasă şi care acoperă glandul penisului ca un manşon mobil; se excizează la operaţia de circumcizie. PRERAFAELITjSM (PRERAFAE-LjSM) (< engl., fr.) s. n. 1. Curent artistic apărut în Marea Britanie în jurul anului 1849, sub influenţa teoriilor estetice ale lui J. Ruskin (în literatură) şi ale lui D. G. Rossetti (în artă) şi ca o reacţie împotriva caracterului convenţional al artei victoriene şi a lipsei de ideal din epoca industrializării. Considerând că apogeul picturii l-a constituit perioada înaintaşilor lui Rafael, p. milita pentru o întoarcere la puritatea artei acestora. Influenţa manieristă a desenului spiritualizat şi a coloritului delicat se asociază unui misticism estetizant. Reprezentanţi: W. H. Hunt, J. E. Millais, T. Woolner, F. G. Stephens, J. Collinson, Christina Rossetti, E. Burne-Jones, G. Frederic Watts. Organul oficial al p. a fost revista „The Germ“. 2. Curent estetizant în literatura sec. 19, care condamna poezia decadentă şi admitea literatura înaintaşilor. PRERjE (< engl., fr.) s. f. Tip de vegetaţie ierboasă caracteristic pentru partea centrală a S.U.A. şi cea cen-tral-sudică a Canadei, cu climă tem-perat-continentală; zonă biogeografică caracterizată prin acest tip de vegetaţie, care se desfăşoară sub forma unei fâşii longitudinale, între 55° şi 32° lat. nordică. în partea de E a zonei de p. predomină câmpiile, iar în V relieful de podiş. Vegetaţia specifică a fost în mare parte înlocuită de culturi agricole sau păşuni cu compoziţie floristică profund modificată. Faună caracteristică: coiotul, vulpea de p., numeroase rozătoare (popândăul, căţelul de p.), iepurele de p., şerpi, şopârle. Bizonii, în trecut în număr de câteva milioane, se mai păstrează astăzi doar în câteva rezervaţii. PRERIILOR, Podişul ~ v. Podişul Preriilor. PREROGATIVĂ (< fr., lat.) s. f. Privilegiu, avantaj acordat în exclusivitate unei anumite persoane, avându-se în vedere calitatea sa (de şef de stat sau de demnitar). PREROMANTIC, -A (< fr.) adj. Care se referă la preromantism, care aparţine preromantismului. PREROMANTISM (< fr.) s. n. Curent artistic apărut în a doua jumătate a sec. 18, care prefigurează romantismul, marcând principalele direcţii ale evoluţiei sale ulterioare şi afirmându-se ca o încercare de a scoate arta de sub rigorile clasicismului şi neoclasicismului. P. se caracterizează prin adoptarea cultului sensibilităţii şi al naturii, prin gustul pentru pitoresc şi exotic etc. Unele dintre trăsăturile p., ca sensibilitatea, motivul ruinelor şi al mormintelor, peisajele nocturne misterioase, singurătatea, deznădejdea cauzată de trecerea timpului etc. au pătruns şi în literatura română de la începutul sec. 19. Reprezentanţi: poeţii lakişti, Walter Scott, Ed. Young, Th. Gray, Ossian, Chateaubriand, J.J. Rousseau, Volney, mişcarea „Sturm und Drang“, Ugo Foscolo, Herder, Schiller ş.a. V. romantism. PftEROV [prjerof], oraş în E Cehiei, la 64 km NE de Brno; 47,6 mii loc. (2003). Nod feroviar. Ind. siderurgică, chimică (îngrăşăminte), textilă şi alim. Constr. de aparate fotografice. PRESA (< fr.) vb. I tranz. 1. A exercita o presiune, o apăsare asupra unui material, a-l comprima pentru a-i imprima o anumită formă, a-i reduce volumul sau pentru a extrage lichidul din el; a îndesa. ♦ A apăsa. 2. Fig. A constrânge, a sili pe cineva să acţioneze într-un anumit fel, împotriva voinţei, a convingerilor sale. PRESAN (PREZAN), Constantin (1861-1943, n. Butimanu, jud. Dâmboviţa), mareşal român. M. de onoare al Acad. (1923). în timpul Primului Război Mondial a comandat Armata 4 de Nord (aug.-oct. 1916), apoi Grupul de armate din Sud (în bătălia de la Neajlov-Argeş, 16/29 nov.-20 nov./3 dec. 1916). Şef al Marelui Cartier General (1916-1918) şi al Marelui Stat Major (1918-1920). PRESANT, -Ă (< fr.) adj. Care exercită o presiune, o constrângere; p. ext. care necesită o rezolvare imediată; urgent, grabnic. PRESARE (< presa) s. f. 1. Acţiunea de a presa. 2. Operaţie de prelucrare prin deformare plastică cu ajutorul presei (1). 3. Operaţie de obţinere a uleiurilor vegetale, a mustului etc. prin strivirea materilor prime respective. PRESĂ (< fr.) s. f. I. 1. Dispozitiv sau maşină de lucru pentru prelucrarea prin presare. După sistemul de acţionare, se disting: p. manuale (ex. p. manuale de struguri) şi p. mecanizate (pneumatice, hidraulice etc.). ♦ P. hidraulică = p. la care mişcarea de lucru este efectuată datorită acţiunii lichidului sub presiune asupra unui piston. P. de ulei = p. mecanică sau hidraulică pentru presarea seminţelor oleaginoase. P. de balotat furaje = maşină agricolă destinată presării fânului (sau paielor) în baloturi paralelipipedice sau cilindrice, în vederea uşurării transportului, a depozitării, păstrării etc. acestora. P. de brichetare = p. cu ajutorul căreia materialele pulverulente (cărbuni, minereuri, furaje etc.) sunt aglomerate în brichete cu sau fără ajutorul liantului. 2. Maşină simplă de tipărit prin presarea hârtiei de zaţ acoperit de cerneală tipografică sau de imprimat în gravură (2). II. Totalitatea ziarelor, revistelor, buletinelor periodice etc. prin care se realizează informarea publică. P. îndeplineşte funcţii social-politice importante, fiind un instrument de educare politică, culturală, ştiinţifică, cetăţenească, de formare şi de orientare a opiniei publice. ^ Expr. A avea presă bună (sau proastă) = a se bucura de o apreciere bună (sau rea). ♦ Gazetărie; ziaristică; concr. gazetari, ziarişti. <0- Conferinţă de p. v. conferinţă. PRESĂRA (< pre- + sără) vb. I tranz. A arunca ici şi colo câte puţin; a Constantin Presan PRESCHIMBA 498 împrăştia, a răspândi, a risipi; a acoperi cu un strat subţire dintr-un material pulverulent. PRESCHIMBA (< pre- + schimba) vb. I 1. Tranz. A ceda un obiect în locul altuia; a schimba. 2. Tranz. şi refl. A (se) transforma. PRESCOTT [presket], William Hickling (1796-1859), istoric american. Sinteze („Istoria domniei lui Ferdinand şi a Isabelei", „Istoria cuceririi Mexicului", „Istoria cuceririi Perului"). PRESCRjE (< scrie, după fr. pre-scrire) vb. III 1. Tranz. A stabili cu precizie ceea ce se cere sau trebuie să se facă. 2. Tranz. A indica medicamentele sau tratamentul necesar pentru un bolnav. 3. Refl. A suferi efectele prescripţiei (3). PRESCRIPTIBIL, -Ă (< fr.) adj. (Despre un drept la acţiune sau la executarea unei hotărâri ori' despre un drept de proprietate) Supus prescripţiei. PRESCRIPTIVjSM (< fr.) s. n. Teorie despre judecăţile morale potrivit căreia funcţia primordială a judecăţii morale constă în a prescrie linii de acţiune. Termenul de p. a fost introdus de R. M. Hare, dar istoria p. include pe Socrate, Aristotel, Hume, Kant, Mill. PRESCRIPŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Prevedere, hotărâre, indicaţie. 2. Reco-mandaţie, indicaţie de tratament dată de medic unui bolnav; reţetă, aviz medical. 3. (DR.) Stingere a unui drept la acţiune sau la executarea unei hotărâri prin neexercitarea lui în termenul prevăzut de lege (p. extinctivă) sau dobândirea dreptului de proprietate asupra unui lucru prin posesiunea lui cu bună-cre-dinţă un anumit timp (p. achizitivă, uzucapiune). 4. P. tehnică = normă scrisă privind condiţiile tehnice care trebuie îndeplinite la proiectarea, executarea, montarea, recepţionarea şi întreţinerea unei maşini, instalaţii etc. PRESCRJS, -Ă (< prescrie) adj. (Despre pedepse penale, despre drepturi de proprietate etc.) Care şi-a pierdut valabilitatea prin prescripţie. PRESCURĂ (< sl.) s. f. Pâinişoară din aluat dospit, de obicei în formă de cruce, folosită în ritualul creştin ortodox pentru pregătirea împărtăşaniei şi a anafurei. PRESCURTA (< pre- + scurta) vb. I tranz. A reduce dimensiunile unui text, a rezuma; a scurta un cuvânt; a abrevia. PRESELECTQR (< fr.) s. n. 1. Mecanism de comutaţie din ansamblul unui schimbător telefonic automat, care serveşte la alegerea selectorului telefonic liber. 2. Circuit oscilant montat la intrarea unui radioreceptor pentru mărirea selectivităţii acestuia. PRESEN (< ser.) s. n. Cureaua hamului care trece pe sub pieptul calului. PRESENTIMENT (< fr.) s. n. Presimţire. PREâEREN [pre/e:r9n], Francd (1800-1849), poet sloven. Lirică romantică novatoare, de inspiraţie socială şi erotică („Cunună de sonete", „Botezul de la Savica"), având o contribuţie majoră la fixarea limbii literare slovene, prin elevaţia limbajului poetic şi melo-dicitatea versului. PRESETUPĂ (< fr.) s. f. (TEHN.) Presgarnitură. PRESGARNITURĂ (< fr.) s. f. Garnitură de etanşare a unui organ mobil al unei maşini, construită în general dintr-un manşon metalic căptuşit cu azbest, piele, cauciuc etc. şi dintr-un inel de presiune; presetupă. PRESIDENTE PRUDENTE, oraş în SE Braziliei (Săo Paulo), la NV de Săo Paulo, în apropierea fl. Paranâ, la 468 m alt.; 190,1 mii loc. (2002). Centru comercial într-o reg. agricolă (bumbac, cafea, orez, fasole). Ind. cherestelei şi mobilei. Fundat sub numele de Corrego de Veado, a primit statutul de oraş în 1921 şi de municipalitate în 1923. PRESIMŢI (< pre- + simţi, după fr. presentir) vb. IV tranz. A simţi dinainte (vag, instinctiv) un lucru care urmează să se întâmple. PRESIMŢIRE (< presimţi) s. f. Faptul de a presimţi; sentiment vag şi confuz pe care îl are cineva faţă de cele ce se vor întâmpla; presentiment. PRESING (< engl.) s. n. Sistem tactic practicat în unele jocuri sportive de către echipa care se află în apărare, constând în ţinerea adversarilor „om la om" pe tot terenul pentru a le anihila acţiunile ofensive. PRESINTERIZARE (< pre- + sinte-rizare) s. f. (TEHN.) Sinterizare anterioară celei finale, efectuată la o temperatură mai mică pentru a conferi obiectului calitatea de a putea fi prelucrat mecanic. PRESIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Forţă care apasă pe suprafaţa unui corp; apăsare. ♦ (FIZ.) Raportul dintre forţa normală de apăsare pe o suprafaţă a unui mediu material şi aria acestei suprafeţe. -O- P. atmosferică = p. exercitată de atmosferă pe suprafaţa corpurilor, indiferent de orientarea suprafeţei. Se măsoară în mm coloană de mercur (mm Hg), în milibari sau, în sistemul internaţional de unităţi, în pascali (Pa). P.a. scade o dată cu creşterea altitudinii; valoarea medie la alt. 0 m (nivelul mării) la latitudinea de 45° şi temperatura de 0°C este echivalentă cu greutatea unei coloane de mercur de 760 mm cu secţiunea de 1 cm2, respectiv de 101 325 N/m2 (pascali); valorile mai mari indică stabilitatea vremii, iar valorile mai mici posibilitatea schimbării timpului. P. de vapori = tensiune de vapori. P. litostatică v. litostatic. 2. (FIZIOL.) P. arterială = tensiune arterială. 3. (BOT.) P. radi-culară = p. care ia naştere în celulele vii ale rădăcinii şi care determină împingerea apei în rădăcini şi în sus prin vasele lemnoase ale tulpinii. 4. Fig. Constrângere (morală). ^ Grup de p. = grup de interese al cărui scop este influenţarea factorilor decizionali politici. P. demografică = p. exercitată de o populaţie prea numeroasă în raport cu resursele naturale sau economice disponibile. PRESLE [prel], Micheline (n. 1922), actriţă franceză de cinema. Vedetă elegantă, sofisticată, a interpretat roluri diverse, de la comedia bulevardieră la melodramă („Mademoiselle Fifi", „Diavolul în corp", „Dama cu camelii", „Diavolul şi cele 10 porunci", „Călugăriţa", „Mizerabilii sec. XX"). PRESLEY [pre:li], Elvis supranumit The King (1935-1977), cântăreţ american. Lansat în 1954, a devenit rapid cel mai strălucit reprezentant al muzicii rock şi idolul tineretului american, celebritatea sa fiind încă neegalată. Cu cele peste Elvis Presley 499 PRESTON 500 mii. de discuri vândute rămâne cu un succes unic în lume. Interpret în numeroase filme create special pentru el, în care îşi pune în valoare farmecul personal („Veselie la Acapulco“, „O fată fericită", „Dragoste la Las Vegas"). Record de discuri vândute. Piese dansante de rock’n’roll („Jailhouse Rock", „Hound Dog") şi balade („Are You Lonesome Tonight", „Love Me Tender"). Discografie selectivă: „The Complete Sun Sessions", „Elvis Golden Record", „King Creole" etc. PRESOCRATICI (< fr.) s. m. pl. Gânditorii greci dinaintea lui Socrate (sec. 6-5 î.Hr.), preocupaţi îndeosebi de natura realităţii fizice, incluzând pe milesieni, eleaţi, pitagoreici, atomişti, pe Heraclit, Empedocle şi Anaxagora, dar excluzând pe sofişti. De la ei nu s-au păstrat scrieri complete, reconstituirea ideilor având loc pe baza fragmentelor reproduse de autori ulteriori. PRESORECEPTQR (< presiune + receptor) s. n. (FIZIOL.) Terminaţie nervoasă senzitivă, situată în peretele unui vas sangvin, care recepţionează variaţiile de presiune din interiorul acestuia. P. sunt localizaţi în special în marile artere (aortă, carotidă etc.). PRESOSTAT (< fr.; {s} lat. pressio „presiune" + gr. statos „care stă") s. n. Aparat pentru controlul şi reglarea presiunii unui fluid într-o incintă. PREâOV [prje/of], oraş în partea central-estică a Slovaciei, la 32 km N de Kosice; 92,7 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Expl. de sare. Constr. de maşini agricole, de aparate electrice şi instrumente de precizie; ind. de prelucr. a lemnului, a pielăriei, textilă, chimică şi alim. Menţionat documentar în sec. 13. PRESPA (PRESPANSKO JEZERO, PRESPES), lac tectonic în Pen. Balcanică, la graniţa dintre Macedonia, Albania şi Grecia, la 853 m alt.; 283 km2. Lungime: 23 km; lăţimea max.: 13 km; ad. max.: 54 m. Ţărmuri stâncoase şi abrupte. Bogată faună acvatică. Pescuit. Pe insula Sf. Achilius s-a aflat prima capitală a ţarului bulgar Samuil (997-1014). PRESPAPIER (< fr.) s. n. Obiect greu de birou care se pune peste hârtii pentru a le împiedica să se împrăştie. PRESS, Frank (n. 1924), geofizician şi seismolog american. Director al Departamentului de Geologie şi Geofizică al Institutului Tehnologic din Massachusetts. Cercetări privind propagarea şi atenuarea undelor elastice în medii stratificate; studii de geologie şi geofizică marină. M. de onoare al Acad. Române (1991). PRESSBURG, denumirea germană a oraşului slovac Bratislava. Aici s-a încheiat, la 26 dec. 1805, pacea între Franţa şi Austria, după bătălia de la Austerlitz, prin care Austria ceda Franţei Veneţia, iar Bavariei (aliata Franţei) Tirolul şi Trentino. S-au creat regatele Bavaria şi Wurtemberg. Pacea de la P. consfinţea destrămarea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Tratatul i-a permis lui Napoleon crearea unor state clientelare Franţei — regatele Bavaria, Wurtemberg ş.a. PRESSES UNIVERSITAIRES DE FRANCE (P.U.F.) [pres universiter de fră:], societate editorială şi de librării, fondată în 1921 de un grup de profesori universitari, sub conducerea lui M. Caullery, membru al Acad. Franceze; printre publicaţiile ei se numără cunoscuta serie „Que sais-je?“, lansată în 1941 de P. Angoulvent. PRESTA (< lat., it.) vb. I tranz. A desfăşura o activitate, a depune, a efectua o muncă; a face, a executa, a furniza un serviciu. ^ Expr. A presta (un) jurământ = a depune un jurământ în condiţiile prevăzute de lege sau de uz. A presta omagiu (sau jurământ de credinţă) = (despre vasali) a depune jurământul de credinţă şi supunere faţă de suzeran. PRESTABILI (< pre- + stabili, după fr. preetablir) vb. IV tranz. A fixa, a stabili dinainte. PRESTANŢĂ (< fr., it.) s. f. Ţinută, atitudine, înfăţişare Impunătoare, demnă, plină de gravitate. PRESTARE (< presta) s. f. Acţiunea de a presta. <£- Prestări de servicii = activităţi sub formă de muncă, consultanţă şi alte activităţi nemateriale, concretizate în efecte utile care nu Frank Press FJPVl I îmbracă, în general, o formă materială (ex. servicii bancare, financiare, de asigurări, transport, comerţ, învăţământ, sănătate, servicii publice, reparaţii etc.). PRESTAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Desfăşurare a unei activităţi; prestare. 2. (DR.) Obiectul unei obligaţii (3), constând într-o acţiune sau inacţiune (predarea unui lucru, prestarea unui serviciu, executarea unei lucrări). 3. Formă de impozit constând în efectuarea unor munci sau în predarea unor produse ori a unor sume de bani în folosul stăpânului feudal, al proprietarului unui teren etc., pentru realizarea unor lucrări de interes public etc.; muncă, produse, bani care constituie această formă de impozit. PRESTIDIGITATOR (< fr.; {s} fr. preste „agil" + lat. digitus „deget") s. m. Specialist în prestidigitaţie; scamator. ♦ Fig. Persoană care are o mare agilitate a mâinilor. PRESTIDIGITAŢIE (< fr.) s. f. Tehnica şi arta de a face scamatorii prin mişcări îndemânatice şi rapide ale mâinilor (provocând totodată iluzii optice). PRESTIGIOS, -OASĂ (< fr.) adj. Care se impune prin mărime, valoare, importanţă; care are prestigiu. PRESTIGIU (< fr.) s. n. 1. Autoritate morală; apreciere de care se bucură cineva sau ceva datorită calităţilor, însuşirilor, cunoştinţelor, talentului etc. 4- Loc. De prestigiu = care onorează, care aduce glorie, consideraţie; important, valoros. 2. Strălucire, farmec, atracţie. PRESTJSSIMO (cuv. it.) adv. (MUZ.) Termen care indică o mişcare extrem de rapidă. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compoziţie muzicală concepută în această mişcare. PRESTO (cuv. it.) adv. (MUZ.) Termen care indică o mişcare rapidă ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compoziţie muzicală concepută în această mişcare. PRESTON [presten], oraş în partea central-vestică a Marii Britanii (Anglia), situat pe fl. Ribble, la 48 km NNE de Liverpool; 256,4 mii loc. (1991). Important nod feroviar. Constr. navale, aeronautice, de locomotive, aparataj electrotehnic, maşini textile, motoare şi automobile; ind. textilă (bumbac şi lână), a încălţămintei, chimico-farmaceutică, a hârtiei şi alim.; instrumente optice. Muzeu. Menţionat documentar în 1179. PRESUPOZIŢIE 500 PRESUPOZIŢIE (< pre- + supoziţie) s. f. Ceea ce este implicat ca premisă sau cadru fundamental al gândirii pentru a construi un argument valid ori un punct de vedere ce urmează a fi susţinut. Formal, p. este o propoziţie al cărei adevăr este necesar fie pentru adevărul, fie pentru falsitatea altei propoziţii; de ex., propoziţia „Ion a murit în mizerie" are ca p. propoziţia „Există o astfel de persoană ca Ion". PRESUPUNCTURĂ (< pres[iune] + [ac]upunctură) s. f. Ansamblu de tehnici medicale alternative, de origine extrem-orientală. Efectul terapeutic este obţinut prin masarea unor zone de pe piele, despre care se crede că sunt, energetic, în legătură cu organele corpului. PRESUPUNE (< pre- + supune, după fr. presupposer) vb. III tranz. A admite în mod prealabil (şi provizoriu) că ceva este posibil, real sau adevărat; a crede, a socoti; a-şi închipui. PRESUPUNERE (< presupune) s. f. Faptul de a presupune, supoziţie, ipoteză. ♦ Lucru admis în prealabil ca adevărat, ca posibil. PRESURĂ s. f. Pasăre cântătoare, de mărimea unei vrăbii, bună zburătoare, din ordinul paseriformelor, genul Emberiza, având coada lungă şi bifurcată, ciocul conic, scurt şi ascuţit. Are culori variate, de la galben-auriu până la cafeniu sau negru-cenuşiu. PRESURIZA (< fr.) vb. I tranz. A menţine o presiune normală într-o incintă etanşă (ex. în cabina unui avion ce zboară la mari înălţimi, în cabina unei nave cosmice etc.). ♦ A menţine o anumită presiune în elementele ermetizate ale unei structuri cu scopul de a-i mări rezistenţa mecanică. PRESURIZARE (< presuriza) s. f. Operaţie prin care se obţine o presiune constantă convenabilă, în general superioară celei din mediul ambiant, într-o incintă ermetică (containere, costume spaţiale, cabine spaţiale). Presură PRESUS (< pre- + sus) adv. Mai presus de (sau decât)... = mai mult (sau mai mare, mai important) decât... Mai presus de toate = mai mult decât orice. PREŞ s. n. Covor lung şi îngust, care se aşterne într-o încăpere sau pe treptele unei scări. PREŞCOLAR, -Ă (< pre- + şcolar, după fr. prescolaire) adj., s. m. şi f. 1. Adj., s. m. şi f. (Copil) care nu a atins vârsta şcolară. 2. Adj. Care se referă la instituţiile pentru educarea şi instruirea copiilor de vârstă p. (1). PREŞEDINTE, -Ă (< şedea, după fr. president, lat. praesidens, -ntis) s. m. şi f. 1. (DR.) Persoană cu funcţie de conducere a unor organe, organizaţii de stat sau publice (ex. p. tribunalului suprem, p. unui sindicat). 2. Persoană care conduce anumite dezbateri sau lucrări (ex. p. unui complet de judecată, p. unei comisii de examinare). 3. Denumire dată şefului statului în unele republici. PREŞEDINŢIE (< preşedinte) s. f. Funcţia şi activitatea de conducere a unui preşedinte; perioadă de activitate a unui preşedinte; p. ext. localul în care îşi exercită funcţia preşedintele şi serviciile în subordine; prezidenţie. PREŞPAN (< germ.) s. n. Carton dur, din mai multe straturi de celuloză sulfit, neînălbită, satinat şi lustruit, folosit ca izolant în electrotehnică, în poligrafie etc. PREŞTIJNŢĂ (< pre- + ştiinţă, după fr. prescience) s. f. Cunoaştere proprie lui Dumnezeu, în virtutea omniscienţei sale, a actelor viitoare. ♦ P. ext. Cunoaşterea evenimentelor viitoare prin mijloace misterioase, diferite de cele ale gândirii normale, care permit previziunea. PRETA (< fr.) vb. I refl. A consimţi să facă ceva nelegal, incorect sau sub demnitatea sa. i A se potrivi la..., a fi bun la... PRâT-Â-PORTER (cuv. fr.) s. n. îmbrăcăminte (confecţii) de serie, concepută de un stilist la modă şi purtată sezonier; fabricarea acestui gen de îmbrăcăminte. PRETABILITATE (< preta) s. f. Calitate a unui teren care îl face să fie adecvat pentru un anumit tip de folosinţă (de ex. pentru culturi agricole, păşune, fâneaţă, utilizare silvică etc.). V şi bonitate (2). PRETCĂ s. f. v. preatcă. PRETENDENT, -Ă (< fr., it., germ.) s. m. şi f. Persoană care aspiră să ajungă la ceva, care pretinde ceva în baza unor drepturi pe care le are sau pe care pretinde că le are; spec. persoană (dintr-o familie domnitoare) care pretinde tronul unei ţări. ♦ Bărbat care cere sau care are intenţia să ceară în căsătorie o femeie. PRETENDERS [pritendeij] (THE ~), grup rock britanic. Constituit în 1978 de Chrissie Hynde (voce, chitară), James Honeyman-Scott (chitară), Pete Farndon (chitară bas) şi Martin Chambers (baterie). Condus de una dintre puţinele femei chitariste de rock care s-au impus în orientarea punk-new wave. Discografie selectivă: „Pretenders", „Learning To Crawl", „The Singles". PRETENSIONARE (< engl.) s. f. Operaţie prin care se realizează într-o piesă sau într-un element de construcţie o stare iniţială de tensiune înainte de aplicarea sarcinilor reale funcţionale. Se aplică în special la elementele din beton armat precomprimate, la care se efectuează p. armăturii. PRETENSIONAT, -Ă (< pretensio-nare) adj. Care a fost supus operaţiei de pretensionare. PRETENŢIE (< lat., germ., fr.) s. f. 1. Drept (real sau închipuit) pe care îl revendică cineva. ♦ (DR.) Cerere formulată înaintea unui organ de jurisdicţie. 2. Părere bună (exagerată) pe care o are cineva despre sine; (la pl.) aere de superioritate, fumuri, ifose. 3. Exigenţă. -0- Loc. Cu (sau fără) pretenţii = cu (sau fără) exigenţe. PRETENŢIOS, -OASĂ (< it., fr.) adj. 1. Care are multe pretenţii, care aşteaptă sau pretinde mult; exigent; p. ext. mofturos, capricios. 2. (Despre un lucru, o operaţie) Care necesită o atenţie, o grijă deosebită. 3. Făcut cu scopul de a da impresia (nejustificată) de ceva deosebit. ♦ Care vrea să pară sau are despre sine o impresie prea bună; plin de sine, încrezut, înfumurat; care vrea să impresioneze cu orice preţ. 4. Care denotă exigenţă, rafinament, care este de valoare, preţios, de bun-gust. 5. Greu de înţeles, de pătruns; a cărui înţelegere necesită un efort deosebit. PRETERjT (< fr., germ.) s. n. (în unele limbi) Timp al verbului, care exprimă o acţiune trecută; spec. perfectul simplu sau imperfect. PRETERIŢIUNE (< fr., lat.) s. f. Procedeu retoric prin care autorul declară că va trece sub tăcere un lucru, despre care totuşi vorbeşte; pretermisie. 501 PREŢ PRETERMjSIE (< lat., fr.) s. f. Preteriţiune. PRETIEXT (< fr., lat.) s. n. 1. Motiv (neîntemeiat) invocat ca justificare a unei acţiuni, pentru a ascunde motivul adevărat sau a justifica o anumită atitudine, comportare. ^ Loc. Sub pretext că... = pretinzând că... 2. Impuls, stimulent. PRETEXTA (< fr.) vb. I tranz. A invoca un motiv (neadevărat) pentru a justifica o acţiune, o atitudine; a se folosi de un pretext. PRETI, Mattia (numit il Cavaliere Calabrese) (1613-1699), pictor italian. Compoziţii mitologice, biblice şi istorice elaborate într-o notă originală, care sugerează dramatismul şi patetismul („Familia lui Darius oferind lui Alexandru cel Mare coroana regilor perşi", „Martiriul Sf. Andrei", „Alegoria ciumei"). Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. PRETIMPURIU, -IE (< pre- + timpuriu) adj. Care apare sau se întâmplă înainte de vreme; prematur. PRETINDE (< lat., fr.) vb. III 1. Tranz. A ridica pretenţii; a revendica. ♦ A cere insistent, în mod autoritar, înfăptuirea unui lucru. 2. Tranz. şi intranz. A susţine, a afirma cu tărie. ♦ Refl. A-şi atribui o calitate, a-şi da aere de... PRETINS, -Ă (< pretinde) adj. Care trece sau vrea să treacă drept altceva decât este în realitate; fals, aparent. PRETOR (< lat.) s. m. 1. (în Roma antică) Magistrat cu rang imediat inferior consulului, având atribuţii judecătoreşti. 2. (în vechea organizare admi-nistrativ-teritorială a României) Reprezentant al conducerii centrale într-o plasă, având atribuţii administrative şi de poliţie. PRETORIA [prito:rie], capitala ad-tivă (sediul Guvernului, din 1920) a Rep. Africa de Sud, situată pe râul Alpies (afl. al lui Limpopo), pe un platou, la 1 400 m alt., la 35 km NNE de Johannesburg; 525,6 mii loc. (1991). Nod feroviar. Aeroporturile Jan Smuts şi Wonderbum. Ind. siderurgică, constr. de maşini (material feroviar, asamblare de automobile, biciclete, aparataj electrotehnic, utilaje poligrafice), chimică, a cimentului, sticlăriei, textilă şi alim. Două universităţi (1873, 1930); Muzeul Transvaal; catedrale romano-catolică şi anglicană. Grădină zoologică. întemeiat în 1855 de Marthinus W. Pretorius (primul preşedinte al Republicii bure Transvaal) şi denumit în onoarea tatălui său, liderul bur Andries W.J. Pretorius, a devenit, în 1860, capitala Republicii bure Transvaal; din 1910, capitala Uniunii Sud-Africane, iar din 1961 a Republicii Africa de Sud. PRETORIAN, -Ă (< lat.) adj. Care ţine de pretor (1), al pretorului (1). -O-Gardă p. = unitate militară pentru paza personală a împăratului (înfiinţată de împăratul August, 27 î.Hr.-14 d.Hr.) şi formată din nouă cohorte recrutate din voluntari italici. Erau încartiruiţi în jurul Romei. Din anul 23, avându-l la comandă pe Seianus, au dobândit o influenţă militară crescândă în politică, deţinând în Roma imperială un rol important, uneori decisiv, în impunerea împăraţilor. A fost desfiinţată în timpul domniei lui Constantin cel Mare. PRETORIU (< lat.) s. n. 1. (La romani) Reşedinţa pretorului (1); sala în care judeca acesta. ♦ (în Roma imperială) Prefectul pretoriului = comandantul gărzii pretoriene. 2. Loc într-o tabără romană unde era aşezat cortul comandantului. PRETORIUS [prito:rjes] 1. Andries Wilhelmus Jacobus P. (1798-1853), general şi om politic sud-african. Unul dintre conducătorii rezistenţei antien-gleze a burilor, stabiliţi în 1838, în Natal. în 1842 a fost nevoit să accepte suzeranitatea Marii Britanii asupra Natalului. 2. Marthinus Wessel P. (1819- 1901), om politic sud-african. Fiul lui P. (1). Preşedinte (1857-1860, 1864-1871) al Republicii bure Transvaal. între 1859 şi 1863 a fost şi preşedinte al Statului Liber Orange. Unul dintre conducătorii rezistenţei antien-gleze a burilor, după anexarea Trans-vaalului (1877). Fondatorul oraşului Pretoria (1855). PRETORT (< pre- + tort) s. n. Semifabricat în filatura de lână cardată, obţinut prin divizarea vălului de la carda finisoare în benzi înguste, îndesate şi sucite şi din care se obţin firele pentru ţesut stofele. PRETRE, Georges (n. 1924), dirijor francez. Carieră simfonică şi de operă, în Franţa (Marsilia, Lille, Toulouse, Opera din Paris) şi internaţională. Prime audiţii („Vocea umană" de Poulenc). Partener preferat de Maria Callas. PRETURĂ (< lat.) s. f. (în vechea organizare administrativ-teritorială a României) Funcţia pretorului (2); localul unde funcţiona acest serviciu. PRETUTINDENI (lat. per + totum + inde) adv. Peste tot, în tot locul. *0 De pretutindeni = din toate părţile. PREŢ (lat. pretium) s. n. Sumă de bani cerută, oferită sau plătită pentru achiziţionarea unei mărfi, unui serviciu, la un moment dat. ♦ Tarif. ♦ Suma încasată dintr-o vânzare. -0- Loc. De (mare) preţ = (foarte) valoros, preţios. Cu orice preţ = cu orice sacrificiu, cu orice risc, oricât ar costa. Cu nici un preţ = în nici un caz, pentru nimic în lume. Expr. A ţine la preţ = a nu reduce nimic din suma cerută. A se învoi din preţ = a încheia o tranzacţie fiind de acord asupra preţului. A nu avea preţ = a) de nepreţuit; b) a (nu) valora nimic. A pune preţ pe ceva = a considera ceva valoros, a ţine la ceva. Preţ (ca) de... (sau ca la...) = un timp, o distanţă, o valoare de aproximativ... Cu preţul... = în schimbul..., cu sacrificiul..., cu riscul... ^ P. de piaţă = preţul la care o marfă, serviciu, titlu de valoare etc. se vând pe piaţă, în condiţiile neîngrădite a cererii şi ofertei. P. omologat = nivel de preţ al unui bun sau serviciu stabilit de o autoritate abilitată în acest sens. P. plafon = nivel maxim al preţului unui bun sau serviciu stabilit în mod oficial. Pretoria. Centrul oraşului PREŢIOS 502 PREŢIOS, -OASĂ (< lat., fr., it.) adj. 1. Care reprezintă o mare valoare, de mare preţ; scump. ♦ Care are valoare prin calităţile sale, prin vechimea sau raritatea sa, prin folosul pe care TI aduce (ex. metal p., piatră p.). 2. Fig. (Despre oameni şi manifestările lor) Lipsit de naturaleţe; de un rafinament exagerat, căutat; afectat. PREŢIOZITATE (< fr.) s. f. Faptul de a fi preţios (2); afectare. PREŢU! (< preţ) vb. IV 1. Tranz. A stabili preţul (de vânzare) al unui bun, a determina valoarea unui lucru; a evalua. ♦ A atribui o valoare, o importanţă; a estima. 2. Tranz. A recunoaşte meritul sau valoarea cuiva sau a ceva; a stima, a cinsti; a aprecia. 3. Intranz. A avea preţ, a valora. PREŢUITQR, -OARE (< preţui) s. m. şi f. Expert care apreciază preţul sau valoarea unui obiect, a unui bun. PREUTEŞTI, com. în jud. Suceava, situată în pod. Fălticeni, pe râul Şomuzu Mare; 9 250 loc. (2003). Staţie de c.f. (în satul P.) şi haltă de c.f. (în satul Arghira). Pomicultură. Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1735), Sf. Andrei (1836), Sfinţii Voievozi (1844) şi Adormirea Maicii Domnului (1844), în satele Huşi, Basarabi, Hârtop şi Leucuşeşti. PREVALA (< fr., lat.) vb. I 1. Intranz. A predomina, a avea preponderenţă, superioritate. 2. Refl. A se folosi de ceva în vederea realizării unui scop. PREVALENT, -Ă (< lat., engl.) adj. De importanţă majoră. ♦ Predominant. PREVĂZĂTOR, -OARE (< prevedea) adj. Care ia măsurile necesare pentru a preîntâmpina ceea ce prevede că s-ar putea întâmpla; prudent, precaut. PREVEDEA (< pre- + vedea, după fr. prevoir) vb. II tranz. 1. A deduce mersul evenimentelor viitoare, a intui, a anticipa cele ce s-ar putea întâmpla. ♦ A întrezări, a bănui, a presimţi. 2. A organiza dinainte, a decide pentru viitor. 3. (Despre legi, regulamente etc.) A prescrie, a menţiona, a indica. PREVEDERE (< prevedea) s. f. 1. Faptul de a prevedea. 2. (DR.) Dispoziţie dintr-un act normativ sau tratat. 3. Prudenţă, precauţie. PREVENj (< fr., lat.) vb. IV tranz. 1. A avertiza pe cineva de ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor; a face atent, a atrage atenţia, a înştiinţa. 2. A înlătura, a preîntâmpina. ♦ A împlini cu solicitudine dorinţele cuiva. PREVENIT, -Ă (< preveni) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care a fost avertizat, încunoştinţat. 2. S. m. şi f. (DR.) Persoană considerată culpabilă şi împotriva căreia s-a luat măsura prevenţiei. PREVENITOR, -OARE (< preveni) adj., s. n. 1. Adj. Plin de solicitudine; îndatoritor, amabil, politicos. 2. S. n. (TEHN.) Prevenitor de erupţie = dispozitiv instalat la gura unei sonde, în timpul operaţiilor de foraj sau de reparaţie, pentru a putea închide etanş şi rapid spaţiul dintre coloanele de tubaj şi garnitura de prăjini de foraj sau de ţevi de extracţie în cazul în care s-ar produce o erupţie liberă, necontrolată a sondei. PREVENTIV, -Ă (< fr.) adj. Care are drept scop preîntâmpinarea unui rău, împiedicarea apariţiei sau răspândirii unei boli, a săvârşirii unei infracţiuni etc. -0* (DR.) Detenţiune p. = măsură privativă de libertate, luată în cursul soluţionării unui proces penal, în scopul de a preveni fie dispariţia infractorului înainte de pronunţarea hotărârii penale, fie influenţarea martorilor, de către acesta. Medicină p. v. medicină. PREVENTORIU (< fr., engl.; {s} lat. praeventus „prevenit" + fr. [sana]torium „sanatoriu") s. n. Instituţie medicală în care sunt internate preventiv persoanele (în special copiii) cu o stare de debilitate fizică şi care sunt predispuse la anumite boli grave (ex. tuberculoza). PREVENŢIE (< fr., lat.) s. f. (DR.) Deţinere preventivă. PRIzVERT [preve:r], Jacques (1900-1977), poet francez. Versuri în tradiţia şansonetei, îmbinând virtuozitatea imaginii şi fantezia verbală cu tandreţea şi ironia populară („Cuvinte", „Spectacol", „Ploaia şi seninul"), multe puse pe muzică de Josef Kosma; scenarii pentru filmele lui J. Renoir („Crima d-lui Lange") şi Marcel Carne („O dramă Jacques Prâvert ciudată", „Suflete în ceaţă", „Vizitatorii de seară", „Copiii paradisului"). PREVESTI (< pre- + vesti) vb. IV tranz. A anunţa întâmplări sau evenimente viitoare fie după anumite legităţi (ex. o eclipsă), fie prin divinaţie (ex. viitorul cuiva), fie prin conjecturare (ex. un eveniment); a prezice, a profetiza. PREVESTITOR, -OARE (< prevesti) adj. (Şi subst.) Care prevesteşte ceva, care anunţă dinainte; care constituie un indiciu al evenimentelor viitoare. PREVIN, Andrâ (pe numele adevărat Andreas Ludwig Priwin) (n. 1929), dirijor, compozitor şi pianist german. Naturalizat american. Iniţial pianist de jaz şi orchestrator pentru cinema. Dirijor la Houston, Londra, Pittsburgh, Los Angeles. Rol important în promovarea muzicii engleze (V. Williams). Numeroase emisiuni de popularizare la televiziune. Activitate componistică (simfonii, concerte) şi muzicologică („Orchestra", „Andre Previn’s Guide To Music"). PREVIZIBIL, -Ă (< fr.) adj. Care poate fi prevăzut, anticipat. PREVIZIUNE (< fr., lat.) s. f. Anticipare întemeiată iniţial pe observaţie empirică, apoi pe cunoaşterea unor legi, fie a unui fenomen existent, dar neconstatat încă experimental (ex. p. a unui nou element chimic, p. astronomică), fie a unui fenomen sau eveniment care urmează să se producă în viitor, fie a tendinţei generale de dezvoltare, a evoluţiei probabile a unui proces sau sistem natural social. Alături de explicaţie, sistematizare ş.a., p. îndeplineşte rolul uneia dintre principalele funcţii ale teoriei ştiinţifice şi este o expresie a caracterului activ al gândirii teoretice. ♦ (EC.) Estimarea tendinţelor economice viitoare, utilizând un complex de modele econometrice ca instrumente pentru predicţia unor indicatori economici (ex. produsul intern brut, rata inflaţiei, rata şomajului etc.). PRlzVOST d’EXILES [prevo degzjl], Antoine Frangois, abatele (1697-1763), scriitor francez. Precursor al prozei franceze moderne. Celebru îndeosebi prin romanul „Manon Lescaut" (din ciclul „Memoriile şi aventurile unui om de calitate"), remarcabil prin sinceritatea tonului şi precizia analizei psihologice. Lucrări de erudiţie, traduceri (Cicero), publicistică. PRIzVOST [prevo], Jean (1901- 1944), scriitor francez. Studii de morală („încercare de singurătate"), de critică literară („Epicurienii francezi"). Romane 503 PREZUMŢIE populiste de mare succes („Fraţii Bouquinquant") sau de critică socială („Vânătoarea din zori“). Luptător în Rezistenţă, a murit în luptă. PREY [pre], Claude (n. 1925), compozitor francez. Unul dintre inovatorii teatrului liric contemporan. Opere originale, constituind o sinteză a tuturor mijloacelor moderne, cu o inventivitate melodică inepuizabilă, forţă expresivă, dinamism al acţiunii. A scris numai pentru scenă („Legături primejdioase", „Cuvinte încrucişate", „Paulina"). PREY [prai], Hermann (1929-1998), bariton german. Prof. la Conservatorul din Hamburg. Voce timbrată. Consacrat interpret wagnerian („Wolfram"), excelează în muzica lui Mozart, mai ales pe scenă (Papageno, Figaro), dar şi în Rossini („Bărbierul din Sevilla"). Carieră internaţională ca interpret de lied (numeroase discuri). PREZAN, Constantin v. Presan, Constantin PREZBJT, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care suferă de prezbitism. PREZBITERIAN|SM (< fr., engl.) s. n. Doctrină ecleziastică proprie bisericii reformate derivată din calvinism, în care conducerea este asigurată de un corp de laici şi pastori prezbiterieni. Principiile p. sunt formulate în 1555 de reformatorul scoţian John Knox, care a înlăturat ierarhia episcopală; din 1688 devine religie de stat în Scoţia); extins în întreaga lume, în special în S.U.A. Se estimează că în prezent are peste 50 mii. de credincioşi. PREZBITERIENI (< fr.) s. m. pl. Adepţi ai presbiterianismului care consideră că prezenţa lui lisus în euharistie este doar spirituală, producându-se prin intermediul Duhului Sfânt, iar nu prin transformarea elementelor pâine şi vin. P. sunt organizaţi într-o ierarhie de instanţe colective care asociază laici şi pastori şi sunt pluralist), ei împărtăşind diferite tendinţe (evanghelice, liberale etc.). PREZB1TERIU (< lat., fr.) s. n. 1. Casă parohială (catolică). 2. Parte a unei biserici creştine, între naos şi altar, unde stau clericii în timpul oficierii slujbei religioase. 3. Sfatul preoţilor unei comunităţi creştine; (la protestanţi) corporaţie aflată în fruntea unei comunităţi bisericeşti. PREZBITjSM (< fr.) s. n. (MED.) Tulburare de vedere care apare în special la vârsta medie, caracterizată prin scăderea puterii de acomodare a cristalinului, astfel încât obiectele înde- părtate apar mai clare decât cele apropiate. PREZENT, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care se află în acelaşi loc cu vorbitorul sau la care se referă acesta de faţă. ♦ (Cu valoare de interj.) Formulă de răspuns la un apel nominal. ♦ Care există în zilele noastre, care se referă la contemporaneitate; contemporan, actual. 2. S. n. Epoca sau timpul actual, contemporaneitate; p. ext. situaţie actuală. -0- Loc. în prezent = azi; acum. ♦ Timp al verbului care prezintă o acţiune în curs de executare, simultană cu momentul vorbirii sau de durată. -0- P. istoric = prezent cu valoare de perfect, folosit în special în naraţiuni, pentru a da operei o forţă de evocare mai pregnantă. PREZENTA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A(-şi) spune numele, ocupaţia etc. pentru a (se) face cunoscut; a (se) recomanda. 2. Tranz. şi refl. A (se) înfăţişa cuiva. ♦ Tranz. A înmâna, a înainta o cerere, o petiţie etc. 3. Tranz. A înfăţişa publicului un spectacol. ♦ A face cunoscute aspectele unei activităţi, rezultatele unei cercetări etc. 4. Tranz. (Despre obiecte supuse unei examinări) A avea, a oferi anumite însuşiri sau calităţi. ♦ Refl. A avea aparenţa de..., a se înfăţişa ca...; spec. a participa la un concurs, la un examen. 5. Tranz. A prezenta arma = a mânui arma după anumite reguli pentru a da onorul unui superior. PREZENTABIL, -Ă (< fr.) adj. (Mai ales despre oameni) Care are o înfăţişare plăcută, agreabilă şi îngrijită. PREZENTARE (< prezenta) s. f. Acţiunea de a (se) prezenta; înfăţişare în faţa cuiva sau undeva. ♦ Scurtă expunere a unei activităţi, a rezultatelor unei cercetări etc. ♦ Recomandare. PREZENTATOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f. Cel care prezintă (publicului) programul unui spectacol, al unei emisiuni radiofonice, de televiziune etc. PREZENTĂ (< fr., it., lat.) s. f. Faptul de a fi prezent undeva, într-un loc şi într-un timp anumit. -0> Expr. Prezenţă de spirit = însuşirea de a acţiona repede şi la timp în împrejurări dificile şi neprevăzute; promptitudine, perspicacitate, sânge rece. Loc. în prezenţa (cuiva) = fiind de faţă (cineva). ♦ Persoană cu prestigiu; personalitate. PREZERVA (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. (Livr.) A (se) feri, a (se) păzi, de un rău (fizic sau moral). PREZERVARE (< prezerva) s. f. Acţiune de ocrotire a naturii prin măsuri de limitare sau interzicere a accesului publicului şi a utilizării resurselor naturale (inclusiv vegetale şi animale) în anumite arii. PREZERVATIV, -Ă (< fr., lat., germ.) adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Remediu, soluţie) care serveşte la preîntâmpinarea unui inconvenient (mai ales a unei boli). 2. S. n. Mic tub elastic, închis la un capăt, folosit de bărbaţi în timpul contactului sexual, ca mijloc de protecţie împotriva unor îmbolnăviri, ca anticoncepţional etc. PREZjCE (< pre- + zice, după fr. predire) vb. III tranz. A spune dinainte ce se va întâmpla; a prevesti, a proroci. ♦ A ghici cuiva viitorul în cărţi, în palmă, în cafea etc. PREZIDA (< lat., fr.) vb. I tranz. A conduce, ca preşedinte, lucrările unei şedinţe, ale unei dezbateri etc.; fam. a ocupa locul de frunte la o masă, la un dineu. PREZIDENT (< fr., lat., germ.) s. m. Preşedinte. PREZIDENŢIAL, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine sau care emană de la un preşedinte; propriu unui preşedinte. PREZIDENŢIE (< prezident) s. f. Preşedinţie. PREZIDIU (< lat., germ., rus.) s. n. 1. Organ colegial exercitând funcţia de şef al statului în unele ţări. 2. Totalitatea persoanelor alese pentru prezi-darea unor adunări, şedinţe solemne etc. PREZIOSI [pretsiozi], Domenico (?- 1882), grafician italian. A lucrat în România, între 1868 şi 1869, realizând desene, acuarele şi litografii, care reprezentau vederi din Bucureşti („Podul Dâmboviţei", „Bărăţia", „Panorama Bucureştiului") şi din alte regiuni ale ţării, adeseori executate în colaborare cu C. Popp de Szathmâry şi asemănătoare cu lucrările acestuia. PREZjUĂ (< pre- +ziuâ) s. f. în preziua = în ajunul, cu o zi înainte de... Din preziua = din ajun, din ziua precedentă. PREZUMTIV, -Ă (< fr., lat.) adj. Considerat ca probabil, ipotetic. ^ (LINGV.) Modul p. (şi s. n.) = mod al verbului care prezintă o acţiune ipotetică. PREZUMŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Părere întemeiată pe aparenţe, pe ipoteze; presupunere, supoziţie. 2. (DR.) Concluzie trasă de lege (p. legală) sau PREZUMŢIOS 504 de organul de jurisdicţie (p. simplă) asupra existenţei unui fapt necunoscut şi care nu poate fi dovedit direct, din confirmarea unui fapt cunoscut, vecin şi conex. -0* P. de nevinovăţie = considerare a unei persoane acuzate şi implicate într-un proces penal ca nevinovată şi tratată ca atare până la pronunţarea sentinţei judecătoreşti. 3. încredere lipsită de temei în propriile forţe sau merite; supraestimare, înfumurare, aroganţă. PREZUMŢIOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Care are o părere foarte bună despre sine; încrezut, înfumurat, arogant. PREZZOLINI [prettsoli:ni], Giuseppe (1882-1982), prozator italian. Fondator al revistelor „Leonardo“ şi „Vocea". Eseist literar şi politic („Cultura italiană", „Paradoxuri educative", „America în papuci", „Italia fragilă") în care dezvăluie principiile unei gândiri, moderne conservatoare. PRIABONIAN, denumire a Eocenului superior din regiunile alpină şi mediteraneană, caracterizat prin faună de numuliţi, echinide, lamelibranhiate, gasteropode, briozoare etc. PRIADCENCU, Alexandru I. (1902— 1981, n. Chişinău), agronom român. M. coresp. al Acad. (1952). Lucrări de ameliorare şi genetică („Transformarea dirijată a eredităţii la plante"). Creator de soiuri de ovăz şi grâu. PRIAM (în „lliada"), ultimul rege al Troiei. Căsătorit cu Hecuba, a avut mai mulţi copii, printre care Hector, Paris, Casandra. l-a pierdut pe toţi în lupta pentru apărarea Troiei. A îndurat, cu resemnare înţeleaptă, calamităţile abătute asupra cetăţii. La căderea Troiei, refugiat împreună cu Hecuba pe treptele unui altar, a pierit sugrumat de fiul lui Ahile, Neoptolem. PRIAP (în mitologia greacă), zeu falie, fiul Afroditei şi al lui Dionysos, Alexandru Priadcencu simbolizând fecunditatea şi rodnicia grădinilor, livezilor, viilor, recoltelor, iar mai târziu senzualitatea iubirii şi chiar desfrâul erotic; reprezentat printr-un falus supradimensionat. Romanii l-au preluat şi l-au venerat ca ocrotitor al forţei virile. PRIAPjSM (< fr.) s. n. (MED.) Stare de erecţie a penisului, prelungită în mod anormal, adesea dureroasă, fără a fi urmată de ejaculare. Apare în uretrite, cistite acute sau leziuni ale măduvei spinării. PRIBEAG, -Ă (< sl.) adj. 1. (Şi subst.) Care umblă rătăcind din loc în loc; hoinar, rătăcitor. ♦ Care şi-a părăsit ţara; fugar, refugiat, emigrant. 2. Singur, izolat, răzleţ. PRIBEGI (< pribeag) vb. IV intranz. A rătăci din loc în loc (fiind lipsit de o locuinţă statornică); a vagabonda, a hoinări. ♦ A-şi părăsi locul natal, ţara şi a se stabili într-o ţară străină; a emigra. PRIBEGjE (< pribeag) s. f. Rătăcire din loc în loc, vagabondare. ♦ Plecare departe de ţară, de locul natal; emigrare, exil. PRIBILOF, arhipelag vulcanic în SE M. Bering, format din patru insule aparţinând S.U.A. (St. Paul 91 km2, St. George 70 km2, Walrus şi Otter); c. 200 km2; c. 640 loc. Relief cu alt. max. de 308 m. Vegetaţie de tundră. Colonii de foci şi de vulpi albe şi albastre; numeroase păsări. Vânătoare de foci, reni şi vulpi polare. Descoperit în 1786 de exploratorul rus Gavriil Loghinovici Pribilov (7-1796). Transferat către S.U.A. de la Rusia, o dată cu Alaska (1867). Concesionat de diferite companii comerciale (1870-1910), care au adus coloniile de foci în pragul dispariţiei. Preluat de Biroul american pentru Pescuit în 1910; ulterior (din 1957) s-au luat măsuri stricte de reglementare a vânătorii de foci, ceea ce a dus la redresarea efectivelor. PRIBOI1 (< ser.) s. n., s. m. 1. S. n. Unealtă de oţel în formă de bară, cu unul dintre capete conic, care serveşte la perfoararea sau la lărgirea găurilor în table sau în plăci metalice; dorn (2). 2. S. n. (PESC.) Unealtă cu care se bat icrele pentru a le curăţa de pieliţe. 3. S. m. (BOT.) Plantă erbacee, perenă, din familia geraniaceelor, cu frunze plăcut mirositoare, cu flori roşii, rar albe, şi fructe cu valve transversal-rugoase (Geranium macrorrhizum). Creşte în locuri pietroase; cultivată şi ca plantă decorativă. Folosită în industrie pentru extragerea unui ulei eteric utilizat în parfumerie PRIBOI2 (< priboP) vb. IV tranz. A perfora sau a lărgi o gaură cu ajutorul priboiului1 (1). PRIBOIENI, com. în jud. Argeş, situată în SV piemontului Cândeşti, pe râul Cârcinov; 3 511 loc. (2003). Priboi1 (3.) 505 PRIDIDI Leontyne Price PRICAZ (< sl.) s. n. (Pop.) Ceea ce pricinuieşte necaz, pagubă, nenorocire; semn rău, piază rea. ♦ P. ext. Pagubă însemnată. PRICĂJI (< sl.) vb. IV refl. (Pop.) A se sfriji, a se pipernici, a slăbi. PRICĂJIT, -Ă (< pricăji) adj. Slab; nedezvoltat, pipernicit, sfrijit. PRICE [prais], Leontyne (Mary Violet) (n. 1927), soprană americană. Consacrată în urma turneului mondial (1952-1954), când a cântat în opera lui Gershwin „Porgy and Bess“. Timbrul ei, cu o culoare particulară, este dublat de o muzicalitate şi un stil interpretativ pline de personalitate. Repertoriu amplu: roluri în operele lui Verdi (Leonora din „Trubadurul", Aida), Mozart, Puccini; prime audiţii (Poulenc). PRICE [prais], Richard (1723-1791), pastor disident galez. Susţinător al tradiţiei intuiţioniste şi deontologice în etică, P. a considerat conceptele de drept şi obligaţie ca fiind nu proiectate de oameni, ci obiective şi chiar apriorice („O analiză a principalelor chestiuni şi dificultăţi în morală"). Doctrina sa despre libertate ca autodeterminare a avut o mare influenţă în epocă („Observaţii asupra naturii libertăţii civile"). Alte scrieri: „Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa", „Observaţii asupra importanţei Revoluţiei americane". PRICE [prais], Vincent (1911-1994), actor american de film. Interpret preferat al filmelor de groază din anii ’50-’70 („Laura", „Castelul dragonului", „Căderea casei Usher", „Corbul", „Masca morţii"). PRICEASNĂ (< sl.) s. f. Cântare executată în bisercile ortodoxe la slujba liturghiei, în timp ce se împărtăşeşte preotul. PRICEPE (lat. percipere) vb. III 1. Tranz. A pătrunde cu mintea, a percepe, a înţelege. ♦ Refl. (Reg.) A se dumiri, a se lămuri. 2. Refl. A avea cunoştinţe temeinice într-un domeniu, a dovedi iscusinţă, îndemânare, experienţă. PRICEPERE (< pricepe) s. f. 1. Faptul de a (se) pricepe; facultatea de a izbuti să înţeleagă; 2. Pregătire într-un domeniu oarecare; îndemânare, iscusinţă, dibăcie. PRICEPUT, -Ă (< pricepe) adj. Care se pricepe la..., care posedă cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu; capabil, îndemânatic, iscusit, dibaci. PRICHARD [prjt/ed], Katherine Susannah (1883-1969), scriitoare australiană. Romane de analiză cu implicaţii sociale („Opalul negru", „Coornardoo: izvorul din umbră", trilogia „Furtunoşii ani nouăzeci", „Ţara aurului", „Seminţe înaripate"). PRICHICI (< ucr.) s. n. Margine îngustă şi ieşită în afară a hornului, cuptorului sau vetrei ţărăneşti. ♦ Marginea de jos a ferestrei, ieşită în afară. PRICHINDEL s. m. Om mic de statură (isteţ şi poznaş), pitic. ♦ Apelativ pentru un copil zglobiu şi sprinten. PRICINĂ (< bg., ser.) s. f. 1. Cauză care determină o acţiune, o situaţie; mobil, motiv. <0* Loc. Din pricină că... = din cauză că..., deoarece. Fără (nici o) pricină = fără motiv, nemotivat. ♦ Prilej, ocazie, pretext. 2. Neînţelegere, controversă, ceartă; spec. proces, litigiu. -0-Expr. A căuta (cuiva) pricină = a căuta (cuiva) motiv de ceartă, a căuta nod în papură. A găsi (cuiva) pricină = a găsi un pretext pentru a (se) certa cu cineva. 3. întâmplare (neplăcută), afacere, chestiune. PRICINUI (< pricină) vb. IV tranz. A cauza, a da naştere, a produce, a provoca; a prilejui. PRICOLICI s. m. 1. (în credinţele populare) Duh rău în care se crede că se transformă unii oameni (mai ales după moarte) şi care ia înfăţişarea unor animale; strigoi. 2. (Pop.) Copil neastâmpărat, zglobiu, vioi. PRICOMIGDALĂ s. f. v. picromig-dală. PRICOPAN, culme muntoasă în N Dobrogei, alcătuită din graniţe, grano-diorite, bazalte şi calcare triasice, reprezentând o prelungire către SE a m-ţilor Măcin. Alt. max.: 370 m (vf. Pricopan). Expl. de granit. Active procese de dezagregare a rocilor. Inclus în Parcul Naţional al Munţilor Măcin. PRICOPE, Eugen (1927-1992), muzicolog şi dirijor român. Animator al vieţii muzicale. Carieră dirijorală (titular la Galaţi, Bacău, Ploieşti). Activitate muzicologică: articole, studii, cărţi („Beetho-ven", „Simfonia până la Beethoven", „Dirijori şi orchestre", „Silvestri"). PRICOPSEALĂ (PROCOPSEALĂ) (< pricopsi) s. f. 1. Câştig, profit, folos; chilipir; bogăţie, bunăstare. ♦ (Ir.) Ispravă. 2. (Pop.) Ştiinţă de carte, învăţătură. PRICOPSI (PROCOPSI) (< ngr.) vb. IV refl. A ajunge la o situaţie materială bună; a se îmbogăţi; a se înstări. ♦ Tranz. A-i face cuiva o situaţie bună. PRIDIDI (< sl.) vb. IV 1. Tranz. şi intranz. (Mai ales în construcţii nega- Culmea Pricopan PRIDVOR 506 lt»!l Pridvor tive) A reuşi să ducă ceva la îndeplinire, la bun sfârşit; a dovedi, a răzbi, a birui. Nu pridideşte cu lucrul. 2. Tranz. A năpădi, a copleşi pe cineva cu ceva. 3. Tranz. (Pop.) A învinge într-o luptă. ♦ Fig. A stăpâni, a opri. PRIDVOR (< sl.) s. n. Galerie exterioară, deschisă sau închisă, cu acoperişul sprijinit pe stâlpi, aşezată în partea dinainte sau de jur împrejurul unei clădiri. ♦ încăpere care precedă pronaosul unei biserici; poate fi închisă sau deschisă, cu arcade pe stâlpi. PRIELNIC, -Ă (< prii) adj. Favorabil, avantajos, propice; potrivit, nimerit. PRIER (lat. Aprilis) s. m. Numele popular al lunii aprilie. PRIESTLEY [prkstli], John Boynton (1894-1984), scriitor englez. Romane de factură clasică, descriind viaţa cenuşie a omului mărunt în mediul provincial („Prieteni buni“, „Fundătura îngerilor", „Departe, departe"), piese de teatru („Cotitura primejdioasă", „Cuşca de sticlă", „Inspectorul de poliţie", „Autostradă în deşert", „Scandaloasa legătură dintre domnul Kettle şi doamna Moon"), relevând critic aspecte ale societăţii sec. 20. Eseuri („Personaje comice engleze", „Literatura şi omul occidental", „Romanul englez"). PRIESTLEY [prjrstli], Joseph (1733-1804), chimist, fizician şi teolog britanic. A izolat oxigenul (1774), fenomenul de respiraţie la vegetale, hidrogenul sulfurat, etilena (1783); studii în domeniul opticii şi electricităţii. Liber cugetător, deist, partizan al Revoluţiei Franceze, a fost nevoit să părăsească Anglia în 1794, emigrând în S.U.A. PRIETEN, -Ă (< sl.) s. m. şi f. Persoană de care cineva este legat prin afecţiune, stimă, încredere, fidelitate, devotament, ataşament reciproc; amic. ♦ Amant, iubit. PRIETENESC, -EASCĂ (< prieten) adj. De prieten; amical, prietenos. PRIETENEŞTE (< prieten) adv. Ca un prieten, cu prietenie; cu bunăvoinţă, amical. PRIETENE (< prieten) s. f. Legătură de afecţiune, stimă, devotament şi încredere reciprocă între prieteni; atitudine binevoitoare, prietenoasă, amiciţie. PRIETENOS, -OASĂ (< prieten) adj. Prietenesc, amabil, binevoitor, cordial. PRIETO, Joaquîn (1786-1854), general şi om politic chilian. Preşedinte al Republicii (1831-1841); a promovat o politică de reforme, promulgând şi Constituţia din 1833. PRIGOANĂ (< prigoni) s. f. împilare, oprimare, asuprire, persecuţie. PRIGOGINE [prigoujin], llya viconte (1917-2003), chimist şi fizician belgian de origine rusă. Stabilit în Belgia (1929). Prof. univ. la Bruxelles şi la Universi- tatea Texas din Austin (S.U.A.). Director al Institutului Internaţional Fizico-Chi-mic Solvay (din 1959) şi al Centrului de Mecanică Statistică a Univ. Texas (din 1967). S-a remarcat prin lucrările sale privind teoria sistemelor disipative şi termodinamica proceselor de nonechili-bru (teorema P., 1947). Lucrări: „Introducere în termodinamica proceselor de neechilibru", „Termodinamică chimică", „Structură, stabilitate şi fluctuaţii". M de onoare al Acad. Române (1992). Premiul Nobel pentru chimie (1977). PRIGONI (< sl.) vb. IV tranz. 1. A persecuta, a oprima, a asupri, a împila. 2. A fugări pe cineva. ♦ Fig. (Abstract) A urmări cu perseverenţă pe cineva pentru a-i face un rău, a obseda; a chinui. PRIGONIRE (< prigoni) s. f. Acţiunea de a prigoni; persecuţie, oprimare, împilare, asuprire. PRIGONITOR, -OARE (< prigoni) s. m. şi f. Persoană care prigoneşte; asupritor, împilator, persecutor. PRIGOR, com. în jud. Caraş-Seve-rin, situată în NV depr. Almăj, la confl. râului Prigor cu Nera; 2 927 loc. (2003). Expl. de azbest (în satul Puma). Pomicultură. Satul P. apare menţionat documentar în 1550. Rezervaţia naturală Izvoarele Nerei (5 028 ha) cuprinde păduri de fag cu paltin, ulm şi frasin, cu arbori seculari şi este inclusă în Parcul Naţional Semenic—Cheile Caraşului. PRIGORIA, com. în jud. Gorj, situată în V piemontului Olteţului, pe râul Câlnic; 3 560 loc. (2003). Pomicultură, în satul Călugăreasa se află o biserică de lemn cu dublu hram — Sf. Gheorghe şi Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (începutul sec. 18, reconstruită în 1775), o alta cu hramul Naşterea Maicii Domnului (1774-1775) şi una de zid cu hramul Duminica John Boynton Priestley Joseph Priestley llya Prigogine 507 PRIMĂRIE Prigorie Tuturor Sfinţilor (1822); în satul P. există o biserică cu triplu hram — Sf. Nicolae, Sf. Dumitru şi Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1836, cu fresce originare), iar în satul Zorleşti, biserica cu dublu hram — Sf. Gheorghe şi Sf. Nicolae (1774-1775). PRIGORIE (< prigori, înv., „a se încălzi prea tare") s. f. Pasăre migratoare, din ordinul coraciiformelor, familia meropidelor, de mărimea unei turturele, cu corpul viu colorat în roşu, galben, negru şi albastru-verzui, cu cioc lung şi curbat şi cu coadă lungă şi ascuţită, care îşi face cuibul în malurile lutoase ale apelor şi se hrăneşte mai ales cu viespi şi cu albine (Merops apiaster)-, albinărel. PRIHANĂ (< ucr., pol.) s. f. Vină morală, necinste, păcat. -0- Loc. Fără (de) prihană = curat, pur, nevinovat; cast. PRIj (< sl.) vb. IV intranz. A-i fi cuiva prielnic, favorabil, folositor; a-i cădea bine, a-i conveni, a-i tihni. PRILEJ (< bg.) s. n. 1. Ocazie, împrejurare; moment favorabil. ^ Expr. A căuta (sau a pândi) un prilej = a căuta un moment potrivit pentru... 2. Pretext, pricină. PRILEJU! (< prilej) vb. IV tranz. 1. A permite, a determina, a constitui o ocazie (favorabilă, nimerită) pentru ceva. 2. A provoca, a pricinui, a cauza. PRILEP, oraş în S Macedoniei, la 76 km S de Skopje; 68,1 mii loc. (1994). Nod feroviar. Piaţă agricolă. Covoare. Constr. de materiale electroizolante. Ind. mat. de constr. (marmură), a pielăriei, tutunului şi alim. Mănăstire (sec. 14). Vechea Heraclea Pelagonia, fundată în sec. 13. PRIM, -Ă (< lat.) num. ord., adj. 1. Num. ord. (Cu valoare adjectivală) Care se află la început, cel dintâi (în spaţiu sau în timp); întâi, dintâi. (MAT.) Număr p. = număr natural care nu admite alţi divizori decât pe 1 şi pe el însuşi. Loc. în primul rând = înainte de toate. ^ Expr. Prima tinereţe = perioada din viaţa unui om ce urmează imediat după copilărie; adolescenţă. Primă audiţie = executare a unei piese muzicale pentru prima dată în faţa publicului. Prim-ajutor = ajutor imediat acordat unui bolnav (accidentat, rănit etc.) înainte de a-l trimite la o instituţie specializată. ♦ Care este înaintea tuturor în ceea ce priveşte rangul, calităţile, însemnătatea etc. ^ Prim-amorez = actor care interpretează rolul de tânăr îndrăgostit; june prim. -0- Loc. De prim(ul) rang = de cea mai bună calitate, excelent. ♦ (Ca element de compunere, precedând un termen care indică un grad sau o funcţie ierarhică, administrativă sau politică) întâiul în categoria respectivă, pe treapta cea mai înaltă (ex. prim-ministru, prim-solist). 2. Adj. Originar, iniţial. 3. Adj. (MAT.; despre simboluri) Care este marcat printr-un semn în formă de accent, ce deosebeşte două cantităţi corelative notate prin acelaşi simbol. ♦ (Substantivat) Semn în formă de accent care deosebeşte două cantităţi corelative notate prin acelaşi simbol. PRIMA (< fr.) vb. I intranz. A avea întâietate, a fi pe primul plan. PRIMA, Louis (1910-1978), cântăreţ, trompetist şi dirijor american de varietăţi. Reprezentativ pentru muzica de dans a anilor ’40-’50, premergătoare rock-ului, oscilând între rhythm’n’ blues şi swing. Voce aspră, insinuantă. Vedetă a muzicii populare americane: „Just A Gigolo/I Ain’t Got Nobody", „Sing, Sing, Sing“. PRIMADONĂ (< it.) s. f. Prim-solista unui teatru de operă sau operetă. PRIMAR (< lat., fr.) s. m. Şeful unei administraţii municipale, orăşeneşti, comunale, cu atribuţii administrative şi de poliţie. PRIMAR, -Ă (lat. primarius) adj. 1. Iniţial, originar, de la început; p. ext. de bază, primordial, fundamental. -0* (PEDAG.) învăţământ p. = primele patru clase ale şcolii generale. Medic (sau doctor) p. = cea mai înaltă treaptă în ierarhia medicală, care se obţine prin concurs; medic care a obţinut această treaptă. 2. Văr primar (sau vară primară) = grad de rudenie între copiii fraţilor şi surorilor. ♦ (STRAT.) Eră p. = denumirea veche a Paleozoicului. 3. Simplist, rudimentar, elementar; p. ext. neevoluat. 4. (BIOL.) Producători primari v. producător. PRIMAT1 (< lat., fr., germ.) s. n. întâietate, superioritate, primordialitate. PRIMAT2 (< lat., fr.) adj. m. (Despre prelaţi) Care este primul în rang. ^ Mitropolit p. = (în trecut în România), primul mitropolit al ţării, cu reşedinţa în Bucureşti, preşedintele sinodului şi conducătorul bisericii din întreaga ţară. ^ (Substantivat, m.) P. papal = dogmă a Bisericii catolice formulată de conciliul Vatican I (1870) potrivit căreia episcopul de Roma deţine funcţia de pastor suprem şi garant al unităţii Bisericii universale ca „vicar“ al lui Hristos pe Pământ. Este respinsă de Biserica ortodoxă. PRIMATE (< fr. {i}; {s} lat. primat-„de prim rang“) s. n. pl. Ordin de mamifere superioare, cu mamele pectorale, plantigrade, cu degetul mare opozabil, majoritatea arboricole şi omnivore (Primates). Creierul, foarte dezvoltat, are scoarţa diferenţiată. Cuprinde maimuţele primitive (lemurienii, tarsioideele), maimuţele evoluate (simienii) şi hominidele. PRIMATICCIO, Francesco (1504-1570), pictor, sculptor şi arhitect italian. Reprezentant al manierismului. Stabilit în Franţa (1532) la invitaţia regelui Francisc I, a executat pentru reşedinţele regale (Fontainebleau şi Chambord) pictură monumental-decorativă cu subiecte mitologice („Galeria lui Ulise“, „Venus şi Adonis", camera de bal, stucaturi la Fontainebleau). Desene („Dansul orelor", „Farsa lui Persepolis"). Pictură de şevalet („Abstinenţa lui Scipio", „Ulise şi Penelopa"). PRjMĂ1 (< fr.) s. f. 1. Premiu în sistemul premial. 2. Sumă plătită de asigurat asigurătorului în schimbul transferului riscului de la asigurat la asigurator; poate fi o valoare fixă sau o cotă procentuală aplicată la suma asigurată (p. de asigurare). 3. Recompensă acordată de stat pentru încurajarea unei activităţi (comerciale sau industriale). P. de export = primă, în bani sau sub forma unor scutiri de taxe şi impozite, care se acordă unor întreprinzători şi exportatori, pentru a le spori interesul şi capacitatea de concurenţă. PRIMĂ2 (< fr.) s. f. (MUZ.) Cel mai mic interval, format din două sunete având aceeaşi denumire; unison. PRIMĂRIE (< primar) s. f. Organ local al puterii administrative în municipii, oraşe şi comune. Conduce activitatea locală, asigurând dezvoltarea economică, social-culturală şi gospodărească a unităţilor administrativ-terito- PRIMĂVARĂ 508 riale, menţinerea ordinii publice, legalitatea şi ocrotirea drepturilor cetăţenilor. ♦ Clădire în care primarul îşi exercită funcţia. PRIMĂVARĂ (lat. primavera) s. f. 1. (ASTR.) Perioadă de timp cuprinsă între echinocţiul de primăvară (c. 21 mart.) şi solstiţiul de vară (c. 22 iun.), în emisfera nordică şi între echinocţiul de toamnă (23 sept.) şi solstiţiul de iarnă (c. 22 dec.) în emisfera sudică a Pământului. în timpul p., ziua este la început egală cu noaptea, apoi creşte treptat. 2. (METEOR.) Anotimp de trecere de la iarnă la vară, care coincide în mare măsură cu p. astronomică. Fenomenele caracteristice p. sunt mai evidente în climatul temperat (aşa-numi-tul climat cu patru anotimpuri). Debutul p. (marcat de dispariţia stratului de zăpadă şi de reluarea ciclului de vegetaţie la plante), ca şi desfăşurarea ulterioară a diverselor faze fenologice variază ca dată calendaristică de la un an la altul şi de la o regiune geografică la alta. Se distinge o perioadă prevernală (de p. timpurie), incluzând în general luna martie şi începutul lui aprilie, şi o perioadă vernală (de p. avansată), incluzând lunile aprilie-mai. Calendaristic primăvara durează de la 1 mart. până la 31 mai. -0» Loc. De primăvară = (despre plante) care creşte, care se dezvoltă în timpul primăverii; sin. plante vernale; (despre sămânţă) care se seamănă în timpul primăverii. La primăvară = în primăvara viitoare. Astă-primăvară = în primăvara trecută. O- Expr. Primăvara vieţii = tinereţea, adolescenţa. ♦ (Adverbial; în forma primăvara) în cursul primăverii; în fiecare primăvară. ♦ Fig. (La pl.) Anii de tinereţe; p. ext. vremuri, timpuri frumoase, fericite. PRIMĂVĂRATIC, -A (< primăvară) adj. De primăvară, caracteristic primăverii. ♦ Fig. Gingaş, tineresc, zglobiu. PRIMEJDIE (< bg.) s. f. Situaţie, împrejurare care ameninţă siguranţa sau existenţa cuiva, care constituie o ameninţare pentru cineva sau ceva; pericol. PRIMEJDIQS, -OASĂ (< primejdie) adj. Care constituie un pericol, o ameninţare, care poate să pricinuiască mult rău; periculos. PRIMEJDUI (< primejdie) vb. IV tranz. A pune în primejdie, a periclita, a ameninţa. ♦ Refl. A se expune, a-şi risca viaţa. PRIMENEALĂ (< primeni) s. f. 1. Schimbare a rufăriei murdare cu alta curată. ♦ (La pl.) Rufe de schimb. 2. Fig. înviorare, împrospătare. PRIMENI (< sl.) vb. IV 1. Refl. şi tranz. A înlocui sau a fi înlocuit (parţial sau total) cu altceva (nou); a face să ia sau a lua o formă, un aspect, un conţinut nou. 2. Tranz. şi refl. A (-şi) schimba lenjeria purtată cu alta curată; a (-şi) schimba hainele (cu altele mai curate, mai bune etc.). ♦ Tranz. A înlocui îmbrăcămintea, rufăria de pat etc. cu alta (curată). PRIMENIRE (< primeni) s. f. Acţiunea de a (se) primeni. -O* Primenirea apei = operaţie de mărire a cantităţii de aer din apa potabilă sau industrială, efectuată pentru a provoca îndepărtarea gazelor care îi înrăutăţesc calităţile sau pentru a favoriza anumite reacţii chimice. ♦ Fig. Schimbare în bine, înnoire, regenerare, împrospătare. PRIM| (< sl.) vb. IV tranz. 1. A lua în posesiune, a accepta ceea ce ţi se dă, ţi se trimite sau ţi se oferă; a căpăta; spec. a încasa. ♦ A recepta sau a suferi efectul unei acţiuni îndreptate asupra ta. 2. A intra în posesiunea unui lucru care ţi se datorează, a unei sume de bani etc. 3. A accepta vizita unei persoane; a întâmpina un oaspete; a găzdui. 4. A admite pe cineva într-o organizaţie, într-o instituţie etc.; a angaja într-un serviciu. 5. A consimţi la..., a fi de acord cu..., a admite. PRIMIGESTĂ (< fr.; {s} lat. primus „primul" + gestare „a purta") adj. f., s. f. (Femelă) gravidă pentru prima oară. PRIMIPARĂ (< fr.; {s} lat. primus „primul" + părere „a naşte") adj. f., s. f. (Femeie) la prima naştere; (femelă) la prima fătare. PRIMITjV, -Ă (< fr., lat., germ.) adj., subst. 1. Adj. Străvechi, de la începutul omenirii. ♦ Care se află pe treapta cea mai de jos a dezvoltării (sociale). 2. Adj. Rudimentar, necultivat, sălbatic; (despre oameni) necivilizat, barbar, grosolan. ♦ Stângaci, neîndemânatic. 3. Adj., s. m. pl. (ARTE PL.) (Pictori) care precedă perioada Renaşterii. Printre cei mai cunoscuţi p. sunt fraţii Limbourg, Cimabue, Duccio di Buoninsegna, Giotto ş.a. Mulţi dintre ei sunt anonimi. 4. Adj. Originar, primar; de bază. Cuvânt p. = cu-vânt-bază de la care, cu ajutorul sufixelor sau al prefixelor, s-au format derivate. 5. S. f. (MAT.) Primitivă (a unei funcţii) = funcţia a cărei derivată este egală cu funcţia iniţială. PRIMITIVISM (< fr.) s. n. 1. Faptul de a fi primitiv, primitivitate. 2. Fenomen manifestat la sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20 constând în interesul reprezentanţilor principalelor curente artistice pentru arta africană, a insulelor oceanice şi, în general, pentru diverse forme ale culturii folclorice. Cubismul, expresionismul, parţial simbolismul, reprezentate prin Gauguin şi E. Bernard, dar şi prin personalităţi ca Brâncuşi, neintegrate unui curent, şi-au îmbogăţit repertoriul de forme prin inspiraţia din arta primitivă. PRIMITIVITATE (< primitiv) s. f. Stare de înapoiere, lipsă de civilizaţie, sălbăticie. PRIMITQR, -OARE (< primi) adj. Atent, amabil cu oaspeţii; ospitalier. PRIM-MINjSTRU s. m. Şeful executivului, al guvernului; premier. PR|MO (cuv. lat.) adv. în primul rând, (mai) întâi. PRIMO DE RIVERA Y ORBANEJA [orbaneha] marchiz de Estella 1. Miguel P. (1870-1930), general şi om politic spaniol. Ajuns la putere în urma unei lovituri de stat (1923), a instaurat, cu sprijiul regelui şi al armatei, un regim de dictatură militară (1923- 1930). A dus o politică de redresare economică şi financiară a ţării. 2. Josâ Antonio P. (1903-1936), om politic spaniol. Fiul lui P. (1). Fondatorul (1933) partidului fascist Falanga Spaniolă. închis şi executat. PRIMOGENITURĂ (< fr.; {s} lat. primogenitus „primul născut") s. f. (Mai ales în familiile domnitoare, princiare, nobiliare) Dreptul primului născut la dobândirea unor drepturi, la anumite avantaje (ex. titluri nobiliare, domenii). PRIMORDIAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Cel mai vechi, cel dintâi, primar2 (1), iniţial. ♦ Care este de primă importanţă, de prim ordin; principal, esenţial, fundamental. PRIMORDIALITATE (< fr.) s. f. Faptul de a fi primordial; întâietate, prioritate. Miguel Primo de Rivera y Orbaneja 509 PRINCETON PRIMORSKI KRAI sau PRIMORIE, ţinut în extremitatea de SE a Federaţiei Ruse, cu ieşire la Marea Japoniei, mărginit la V de m-ţii Sihote Alin; 165,9 mii km2; 2,2 mii. loc. (1999). Oraşe pr.: Vladivostok, Ussuriisk. Zonă agricolă. Zăcăminte de cărbune, min. de plumb, zinc ş.a. Expl. de lemn. Pescuit. PRIM-PLAN (< prim + plan) s. n. Cadru cinematografic în care interpreţii sunt filmaţi de aproape. PRIMULACEE (< fr.; {s} lat. primulus „cel dintâi") s. f. pl. Familie de plante erbacee, cu peste 600 de specii, perene sau anuale, cu frunze alterne sau opuse, rareori verticilate, şi cu flori gamopetale, solitare sau în inflorescenţe (ex. ciclama, ciuboţica-cucului). Flora României cuprinde 35 de specii spontane şi cultivate. PFHMULĂ (< lai., fr.) s. f. Plantă erbacee ornamentală, din familia primu-laceelor, cu florile purpurii sau liliachii (Primula obconica). PRjMUS (< germ.) s. n. Aparat casnic pentru gătit care foloseşte drept combustibil benzină sau petrol lampant. PRIN (< pre- + în) prep. 1. Introduce un complement circumstanţial de loc: aerul pătrunde prin fereastra deschisă. 2. (Introduce un complement circumstanţial instrumental) Cu..., cu ajutorul..., pe calea... ^ Expr. Ce se înţelege prin... = cum se explică, cum se interpretează... 3. Introduce un complement circumstanţial modal: sfârşeşte prin a recunoaşte. ^ Loc. Prin urmare = în consecinţă, deci. 4. (Introduce un complement circumstanţial de timp) în..., în cursul..., în timpul. 5. (în compunere cu prep. „de" formează locuţiuni) Din..., de pe... Vine de prin munţi. PRINCE [prins] (pe numele adevărat Prince Rogers Nelson) (n. 1958), cântăreţ de funk american. A evoluat sub mai multe pseud. (Joey Coco, Jamie Starr, Christopher, Love Symbol). Geniu muzical prolix, talent înnăscut de provocator, interpret virtuoz, voce ieşită din comun, om de scenă spectacular. Muzică ce nu poate fi clasificată, îmbinând într-un stil de fuziune orientările techno, soul, funk, rock, new jack swing etc. Discografie selectivă: „Purple Rain", „Sign O’the Times", „Diamonds and Pearls", „The Gold Experience". PRINCE CHARLES [prins tja:lz] (PRINŢUL CHARLES), insulă nelocuită în Arhipelagul Arctic Canadian, în NE bazinului Foxe, la V de ins. Baffin; 9,5 mii km2 (130 km lungime; 100 km lăţ. max.). Alt. max.: 73 m. Mlaştini de tundră. Descoperită în 1948 de RCAF (Royal Craft Air Force). Prince PRINCE EDWARD [prins edued] (PRINŢUL EDUARD) 1. V. Marlon. 2. Insulă canadiană situată în S estuarului St. Lawrence al Oc. Atlantic, separată de continent, respectiv de Nova Scoţia şi de New Brunswick, prin str. Northum-berland, formând provincia cu acelaşi nume; 5,7 mii km2. Lungimea: 224 km; lăţ.: 4-60 km; alt. max: 142 m; 135,2 mii loc. (2001). Centrul ad-tiv: Charlottetown. Oraşe pr.: Kengsington, Georgetown, St. Peters. Expl. forestiere şi de cărbune, gaze naturale, uraniu, vanadiu. Culturi de cereale, cartofi ş.a. Creşterea animalelor. Pescuit. Turism, în partea centrală a coastei nordice, parcul naţional P. E. (1 814 ha). Descoperită în 1534 de exploratorul francez Jacques Cartier, colonizată de Franţa în jurul anului 1720 şi cedată britanicilor (1763). Aici, la Charlottetown (1864) a avut loc conferinţa care a hotărât federalizarea Canadei. Legată de continent (de New Brunswick) printr-un pod lung de 13 km, dat în folosinţă în 1997. PRINCE GEORGE [prins djo:d3] (PRINŢUL GEORGE), oraş în V Canadei (British Columbia) situat la confl. lui Fraser cu Nechako, la 784 km NNE de Vancouver; 85,1 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Aeroport. Expl. de cărbune, min. de cupru, mercur, molibden. Ind. de expl. şi prelucr. a lemnului, chimică, a cimentului, celulozei şi hârtiei. Rafinărie de petrol. Universitate (1994). Muzeu regional; galerie de artă; orchestră simfonică. întemeiat de Simon Frase în 1805 şi denumit în onoarea regelui George III al Marii Britanii. PRINCE OF WALES [prins ev ueilz] (PRINŢUL DE WALES) 1. Cap în extremitatea de NV a Americii de Nord, în str. Bering, în V pen. Seward (Alaska), cel mai vestic punct al continentului nord-american (65°40’ lat. N şi 168°05’ long. V). Descoperit de James Cook în 1778. 2. Insulă nelocuită, situată în Arhipelagul Arctic Canadian, între ins. Somerset (la E), ins. Victoria (la V) şi ins. Bathurst (la N); 33,3 mii km2 (310 km lungime; 65-210 km lăţime). Relief de joasă altitudine. în 1984 aici se afla Polul nord magnetic al Pământului. Insula a fost descoperită în 1851 de Sir Francis McCIintock. 3. Insulă americană în arh. Alexander, la SE de Alaska; 6,7 mii km2 în SV Arhipelagului Arctic, între ins. Victoria (la SE) şi ins. Banks (la NV), care face legătura între G. Amundsen (în SV) şi G. Viscount Melville; 274 km lungime. 4. Strâmtoare în Arhipelagul Arctic Canadian, între insulele Banks şi Victoria; 274 km lungime. PRINCE PATRICK [prins paetrik] (PRINŢUL PATRICK), insulă nelocuită, în V Arhipelagului Arctic Canadian, în arh. Parry; 15,8 mii km2. Alt. max: 200 m. Vegetaţie de tundră. PRjNCEPS (cuv. lat. „primul, întâiul") 1. S. m. (în Roma antică) Titlu folosit de împăraţii romani de la Augustus până la Diocleţian. 2. Adj. Ediţie ~ = prima ediţie a operei unui autor (clasic). PRINCETON [prjnsten], oraş în NE S.U.A. (New Jersey), pe râul Millstone, în apropiere de Trenton; 14,2 mii loc. Princeton. Universitatea PRINCIAR 510 (2000). Centru rezidenţial. Important centru de învăţământ (celebră universitate, fondată în 1746. Ind. poligrafică. Fundat în 1696. PRINCIAR, -A (< fr.) adj. Care aparţine unui prinţ, de prinţ. ♦ Fig. Somptuos, măreţ, bogat, îmbelşugat. PRINCIP [prjntsip], Gavrilo (1894-1918), naţionalist sârb. Student. Autorul atentatului de la Sarajevo, când i-a asasinat pe arhiducele Franz-Ferdinand şi pe soţia sa Sofia (15/28 iun. 1914); fapta sa a precipitat declanşarea Primului Război Mondial. Condamnat la 20 de ani închisoare, a murit după ce i-a fost amputat un braţ. PRINCIPAL, -Ă (< fr., lat., it., germ.) adj. Foarte însemnat, de o importanţă deosebită, primordial. ^ (LINGV.) Propoziţie p. (şi subst. f.) = propoziţie independentă de care depind în frază propoziţiile subordonate. -0» Loc. adv. în principal = în primul rând, cu precădere, mai ales; în linii mari. ♦ (Substantivat, n. art.) Ceea ce constituie un lucru (foarte) important, fundamental. PRINCIPAT (< lat.) s. n. 1. (în Roma antică) Sistem de guvernare instaurat de August la sfârşitul războaielor civile. Denumit şi imperiu sau imperiul timpuriu, p. a durat între anii 27 î.Hr. şi 285 d.Hr., fiind înlocuit de o nouă formă de guvernare, dominat, instaurată de Diocleţian. Epoca p. se caracterizează prin participarea Senatului la conducerea statului, caracterul electiv şi limitat în timp al magistraturii supreme şi prin netransmiterea ereditară a demnităţii imperiale. 2. Teritoriu condus de un suveran care poartă titlu de principe. ♦ (La pl., de obicei determinat prin „române" sau „dunărene") Ţara Românească şi Moldova, împreună, înainte de Unirea din 1859. 3. Demnitatea de principe. PRINCIPATELE UNITE, denumirea oficială a statului rezultat din unirea Moldovei cu Ţara Românească între 1859 şi 1862 (când a fost adoptat numele de România). PRINCIPE (< lat., it.) s. m. Titlu purtat de conducătorul unui principat şi de membrii unor familii imperiale sau regale; persoană având acest titlu; prinţ. PRÎNCIPE [prîsjpe], insulă în Oc. Atlantic (G. Guineii), în apropierea Ecuatorului, aparţinând statului Sâo Tome şi Principe; 128 km2; 50 km lungime; 30 km lăţime. Oraş pr.: Săo Antonio. Ţărmuri fragmentate. Relief muntos vulcanic (alt. max.: 948 m). Climă ecuatorială. Păduri tropicale. Plantaţii de cocotieri, trestie de zahăr, arbori de cafea şi cacao. Descoperită (1471) de navigatorul portughez Pedro de Escobar. Domeniu al Coroanei portugheze (1558). Din 1975, împreună cu Săo Tome, formează un stat independent. PRINCIPESĂ (< it.) s. f. Soţie a unui principe sau descendentă a unei familii imperiale sau regale; prinţesă. PRINCIPIAL, -Ă (< principiu) adj. Care este conform cu anumite principii; care decurge dintr-un principiu, potrivit unui principiu. ♦ (Despre oameni) Care are principii, care se conduce după anumite principii. ♦ (Adverbial) în principiu; în linii generale. PRINCIPIALITATE (< principial) s. f. însuşirea de a fi principial, de a respecta anumite principii. PRINCIPIU (< lat.) s. n. 1. (în sens temporal) început, origine; la început. 2. (în sens cauzal) Ceea ce constituie raţiunea de a fi, cauza suficientă a unui lucru. 3. (FILOZ.) Element constitutiv al unui lucru, în sens fizic, precum hidrogenul şi oxigenul în apă, sau în sens metafizic, precum, în filozofia tradiţională, materia, „elanul vital" etc. în fiinţele materiale. ♦ (în ordinea acţiunii) Propoziţie, adesea implicită, care direcţionează activitatea şi serveşte drept normă pentru diferite tipuri de judecăţi practice (p. morale, p. politice etc.). ♦ (în sens epistemologic) Ipoteză care explică un mare număr de cazuri şi considerată definitiv verificată (p. din fizică). -0- Primele principii = propoziţii, de regulă implicite, care nu sunt nici deduse din alte propoziţii, nici rezultatul unei experienţe unice, ci sunt presupuse ca normă absolută în orice operaţie raţională. 4. (LOG.) Propoziţie care este la originea unei operaţii deductive în calitate de condiţie necesară şi care nu este pusă în discuţie. <0- Principiile logicii = cele mai generale legi ale logicii, din care derivă celelalte legi şi reguli logice, care asigură validitatea operaţiilor logice cu propoziţii şi termeni (p. identităţii, p. necontradicţiei, p. terţului exclus, p. raţiunii suficiente); aceste p. au fost identificate şi formulate de Aristotel şi Leibniz. 5. Element primordial considerat în Antichitate şi în Evul Mediu ca origine a lumii fizice. ^ (CHIM.) P. activ = substanţă care imprimă caracterul specific unui produs de origine vegetală sau animală (ex. alcaloizii din opiu reprezintă p. a. al acestuia). P. lui Le Chatelier = principiu conform căruia, atunci când se modifică una dintre condiţiile unui sistem fizico-chimic în echilibru, echilibrul se deplasează în aşa fel, încât tinde să diminueze, atât cât este posibil, modificarea intervenită. 6. (FIZ.) Lege cu caracter foarte general, care nu poate fi demonstrată direct, ci doar verificată prin oricare dintre consecinţele sale (ex. p. minimei acţiuni, p. inerţiei etc.). Principiul corespondenţei v. corespondenţă. 7. Convingere intimă, punct (propriu) de vedere. P. cosmologic = p. al cosmologiei moderne conform căruia Universul prezintă aceeaşi imagine indiferent de locul din care este observat; este izotropic şi omogen. -0* Om cu (sau fără) principii = om cu (sau fără) păreri ori convingeri ferme, cu (sau fără) norme de conduită precise. ^ Loc. în principiu = din punct de vedere teoretic, în teorie, în general. Din principiu = conform unui punct de vedere hotărât. PRINDE (lat. pre(h)endere) vb. III I. 1. Tranz. A apuca, a lua ceva cu mâna sau cu un instrument. Parcă (l-)a prins pe Dumnezeu de (un) picior = se spune când cineva are o bucurie mare, neaşteptată. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinţii etc. 2. Tranz. Fig. A percepe, a lua cunoştinţă de ceva, cu ajutorul simţurilor. ^ Intranz. Expr. A prinde de veste = a observa, a remarca, a afla (din timp). 3. Refl. A-şi încleşta mâinile pe ceva pentru a se sprijini sau pentru a se agăţa. + A se lua de mână cu cineva pentru a forma o horă, pentru a dansa etc. 4. Tranz. A cuprinde pe cineva cu braţele. 5. A aresta. 6. Intranz. A ajunge din urmă pe cineva care aleargă, a pune mâna; a înşfăca. 7. Tranz. A surprinde asupra faptului pe cineva care comite o faptă pe ascuns, a descoperi că cineva a săvârşit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. 8. Tranz. A ajunge la timp pentru a mai găsi vehiculul care urmează să plece. Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a găsi şi a profita de momentul, ocazia, prilejul favorabil. ♦ (Despre evenimente, fenomene ale naturii etc.) A surprinde. 9. Tranz. (Despre stări sufleteşti sau fizice) A pune stăpânire, a cuprinde, a copleşi. II. 1. Tranz. şi refl. A (se) fixa prin legare sau prin agăţare. ♦ Tranz. A coase, a însăila la un loc părţile unui obiect de îmbrăcăminte. 2. Tranz. A înhăma, a înjuga. 3. Refl. A se uni, a se asocia cu cineva. 4. Refl. A se angaja pentru a face un serviciu; a promite. 5. Refl. A se învoi la ceva, a primi, a accepta. ♦ A face prinsoare cu cineva, a pune rămăşag. ♦ A se lua la întrecere, a se măsura cu cineva. 6. Refl. A se lipi de ceva. ♦ Fig. (Despre ochi, priviri) A se opri, a se fixa asupra 511 PRIPOR cuiva sau a ceva. ♦ A se împreuna, a se suda. 7. Tranz. A-i şedea cuiva ceva bine, a i se potrivi. III. Tranz. A începe să... IV. 1. Tranz. A obţine, a căpăta, a dobândi. -0- Expr. A prinde viaţă = a căpăta putere, a se înviora. A prinde cheag = a) a începe să se înstărească; b) a se înfiripa. A prinde inimă = a căpăta curaj, a se încuraja. A prinde rădăcini = a face rădăcini; fig. a se fixa undeva. ♦ (Fig.) A-şi însuşi o deprindere, o cunoştină etc., a învăţa ceva. 2. Refl. şi intranz. (Despre plante) A dezvolta rădăcini după transplantare. V. Refl. (Despre lapte) A se închega, a se coagula; (despre mâncăruri) a se lipi de fundul vasului în care este pregătită şi a căpăta gust de afumat. PRINDERE (< prinde) s. f. 1. Acţiunea de a (se) prinde. 2. Legare; fixare; ataşare. ♦ (ELT.) Intrare în regim de funcţionare stabil a unei maşini sincrone la conectarea ei în paralel cu o altă maşină sau cu reţeaua de curent electric alternativ; acroşare. Prinderea garniturii = accident de foraj care constă în înţepenirea în gaura de sondă a unei părţi din garnitura de foraj. 3. Luare în captivitate. PRINGLE [prjngl], Sir John (1707-1782), medic britanic. S-a îngrijit personal de starea de sănătate a regelui George III. Medic general al forţelor armate britanice (1740-1748); a iniţiat o serie de reforme în medicina militară şi salubritate. A scris „Observaţii asupra bolilor infecţioase în armată". PRINOS (< sl.) s. n. 1. Dar oferit divinităţii, ofrandă, jertfă; p. ext. plocon dat unui stăpânitor. ♦ Fig. Contribuţie în slujba unei cauze, a unei idei. 2. Omagiu adus cuiva în semn de devotament, admiraţie sau recunoştinţă. PRINS, -Ă (< prinde) adj. 1. (Şi subst.) Care a căzut în mâinile cuiva şi căruia i s-a luat libertatea; captiv, prizonier. -0* Expr. A se da prins = a se da bătut, a se preda. ♦ (Despre articulaţii) Anchilozat. 2. Ocupat cu multe treburi. 3. (Despre lapte) Coagulat. PRINSOARE (< prins) s. f. 1. Rămăşag, pariu. 2. Capcană pentru animale. PRINTRE (< pre- + între) prep. 1. în mijlocul..., între; în spaţiul dintre mai multe persoane sau obiecte. 2. în intervalul dintre... PRINTZ-PÂHLSON, Gâran (n. 1931), scriitor suedez. Versuri intelectualiste bazate pe simboluri, folosind un stil ironic („Călătorie între poezie şi poezie"). Critică literară („Lumi închise, spaţiu deschis"). PRINŢ (< germ., rus., fr.) s. m. Principe. PRINŢE-SĂ (< prinţ) s. f. Principesă. PRINŢUL CHARLES v. Prince Charles. PRINŢUL DE WALES v. Prince of Wales. PRINŢUL EDUARD v. Prince Edward. PRINŢUL GEORGE v. Prince George. PRINŢUL PATRICK v. Prince Patrick. PRIQN (< fr., engl.) s. m. Cea mai mică particulă infectantă cunoscută, care nu este virus, ci o formă aberantă a unei proteine celulare normale care nu conţine acid nucleic. Provoacă encefalopatii cu evoluţie lentă (encefalopatii spongiforme). A fost descris în 1982 de S. Prusiner. Se poate transmite la alţi indivizi din aceiaşi specie sau din specii înrudite prin injecţii sau prin ingestie de ţesut infectat (spre deosebire de microorganisme, nu este distrus prin fierbere). PRIOR (< lat. prior „superior") s. m. Conducător al unei mănăstiri catolice sau al unei congregaţii de călugări. PRIOR [praje], Arthur Norman (1914-1969), filozof şi logician neozeelandez. Creatorul logicii temporale, care studiază modurile valide ale argumentelor pe care le implică enunţurile temporale („Timp şi modalitate", „Trecut, prezent şi viitor"). PRIORITAR, -A (< fr.) adj. Care are prioritate, căruia trebuie să i se acorde prioritate. PRIORITATE (< fr.) s. f. 1. Posibilitate de a ocupa întâiul loc ca importanţă, ca valoare, ca demnitate; întâietate, primordialitate. ^ P. de trecere = întâietatea în ordinea trecerii unui vehicul printr-o intersecţie nedirijată, în raport cu celelalte vehicule care sosesc în acelaşi timp din direcţii diferite. 2. (DR.) Preferinţă (2). 3. Posibilitate pe care o are inventatorul sau autorul unei mărci de fabrică, înregistrate într-o ţară într-un anumit termen, de a-şi valorifica drepturile de creaţie intelectuală, fără ca o altă înregistrare, a unei aceleiaşi invenţii sau mărci, făcută în altă ţară, înăuntrul aceluiaşi termen, să-i fie opozabilă. PRIPAS (< sl.) s. n. (în loc.) De pripas = a) (despre animale domestice) fără stăpân, rătăcind fără rost; b) (despre copii) părăsit, abandonat; p. ext. nelegitim; bastard; c) (despre oameni) străin, venetic. PR|PĂ (< pripi) s. f. (în loc. adv.) în pripă = în mare grabă, repede. Fără pripă = pe îndelete, fără grabă. PRIPĂŞI (< pripas) vb. IV 1. Refl. A se stabili undeva sau pe lângă cineva; a se adăposti, a se aciua, a se oploşi. 2. Tranz. A lua pe lângă sine, a oferi cuiva adăpost. PRIPEALĂ (< pripi) s. f. Faptul de a se pripi; grabă, precipitare. PRIPEAT (PRIPET), râu în NV Ucrainei şi S Rep. Belarus, afl. dr. al Niprului, la 81 km N de Kiev; 775 km. Izv. din N pod. Volîno-Podolic şi traversează o câmpie în cea mai mare parte mlăştinoasă („mlaştinile Pripetului"). Legat prin canale cu Vistula, Bugul de Vest şi Neman. Trece prin Minsk şi Mozîr. Parţial navigabil (483 km). PRIPI (< sl.) vb. IV refl. 1. A face un lucru în grabă, fără chibzuinţă. 2. A se încălzi la foc; (despre alimente) a se coace (la suprafaţă) la un foc prea repede. PRIP|T, -Ă (< pripi) adj. 1. (Despre oameni) Care acţionează prea repede, în grabă (şi adesea fără chibzuială). 2. Făcut în pripă, în grabă. 3. (Despre alimente) Fiert sau copt în grabă, la un foc iute. Mămăligă p. = mămăligă mestecată pe măsură ce se toarnă mălaiul (în apă clocotită). PRIPON (< ser.) s. n. 1. Frânghie cu care se leagă un animal la păscut de un ţăruş. 2. Frânghie folosită de pontonieri la manevrarea sau tragerea la mal a ambarcaţiunilor. 3. Fiecare dintre şirurile de cârlige cu momeală folosite pentru prinderea peştelui. PRIPONEŞTI, com. în jud. Galaţi, situată pe dr. văii Bârladului; 2 464 loc. (2003). Viticultură. Bisericile Sfinţii Voievozi (1790, renovată în 1924) şi Buna Vestire (ante 1809), în satul P.; biserica Adormirea Maicii Domnului (ante 1841, rezidită în 1902), în satul Lieşti. PRIPONI (< pripon) vb. IV tranz. 1. A lega un animal cu un pripon (1). ♦ A lega o ambarcaţie de un pripon (2). 2. A imobiliza un obiect legându-l de ceva. PRIPQR (< bg.) s. n. Porţiune abruptă, adesea cu râpe, pe o coastă de deal sau de munte. PRIPOR, Dealurile Priporului, unitate deluroasă în Subcarpaţii Buzăului, în bazinul râului Bâsca Chiojdului, străjuind depr. Drajna-Chiojd spre NV şi depr. PRISACA 512 Calvini spre SE. Alcătuite predominant din fliş paleogen. Alt. max: 823 m. Acoperite cu păduri, fâneţe şi păşuni. PRISACA, Măgura masiv deluros în V dealurilor Chioarului alcătuit din marne, calcare, tufuri, gresii şi conglomerate. Alt. max: 660 m (Dealu Mare; vf. Prisaca are 626 m alt.). Masivul P., care reprezintă un horst cristalin tipic, mai este cunoscut şi sub denumirile de Ţicău şi Dealu Mare. Acoperit cu păduri de fag şi de gorun. PRISACĂ (< sl.) s. f. (APIC.) Loc unde se cresc albine, unde sunt aşezaţi stupii; stupină, stupărie. Sensul iniţial al cuvântului (întâlnit în numeroase toponime) a fost acela de teren de pe care pădurea a fost defrişată pentru a face loc altor folosinţe. ♦ Totalitatea albinelor dintr-o stupărie. PRISĂCANI, com. în jud. laşi, pe Prut; 3 569 loc. (2003), în satul P., menţionat documentar în 1803, se află biserica Sfinţii Voievozi, ctitorie din 1797 a mitropolitului Veniamin Costache, iar în satul Moreni, biserica de lemn Sf. Nicolae (1830). PRISĂCAR (< prisacă) s. m. Persoană care se ocupă de îngrijirea prisăcii şi cu creşterea albinelor; stupar, albinar. PRISĂCĂRJE (< prisăcar) s. f. Ocupaţia prisăcarului, stupărit. PRISĂCĂRjT (< prisăcar) s. n. 1. Prisăcărie. 2. (în 1715-1726, în Moldova) Dare pentru stupi. PRISCIANUS (sfârşitul sec. 5-sec. 6), gramatic latin. Prof. de limba latină la Constantinopol. Lucrări de metrică şi retorică. Autor al celei mai complete gramatici a limbii latine din Antichitate („Institutio de arte grammatica"), cu citate din autorii latini, a devenit o lucrare fundamentală pentru învăţământul din Evul Mediu. PRISCILLIANUS (c. 340-385), teolog laic originar din Spania. Doctrina sa, priscilianismul, amestec de panteism şi păgânism, a fost combătută de Sinodul de la Saragosa (380), iar autorul condamnat ca eretic de Sinodul de la Bordeaux (384). Executat de uzurpatorul Maximus Magnus. PRISCUS (410-473), retor şi cronicar bizantin. Trimis de împăratul Theodosiu II într-o solie la curtea lui Attila (449). Lucrarea sa „Istoria Bizanţului" cuprinde importante ştiri referitoare la organizarea politică şi la etnografia hunilor, precum şi unele informaţii asupra populaţiei autohtone de pe teritoriul actual al României. PRISEACA, com. în jud. Olt, situată în zona de contact a piemontului Cotmeana cu câmpia Boian, pe cursul superior al râului Dârjov; 2 008 loc. (2003). în satul P., atestat documentar la 2 mai 1496, se află o biserică de zid (1821, renovată în 1864), iar în satul Buiceşti, o biserică de lemn cu hramul Sf. Nicolae (c. 1770). PRISLQP s. n. (GEOGR.) Denumire dată păsurilor de culme, care au formă de şa, situate în Carpaţii Orientali. PRISLOP 1. Pas de înălţime în Carpaţii Orientali, situat între culmile de SE ale m-ţilor Maramureş şi cele de NV ale m-ţilor Rodna, la 1 416 m alt., pe cumpăna de ape dintre bazinele râurilor Bistriţa Aurie şi Vişeu, care asigură legăturile rutiere între depr. Maramureş şi depr. Dorna. 2. Mănăstirea - v. Haţeg (2). PRISMATIC, -Ă (< fr.) adj. în formă de prismă. PRJSMĂ (< fr., lat., germ., ngr.) s. f. Poliedru cu două feţe paralele şi egale (baze) şi cu celelalte feţe (laterale) paralelograme. ♦ (FIZ.) Piesă din sticlă, cuarţ etc., având o formă poliedrică, cel mai adesea prismatică, cu bazele triunghiuri; poate fi utilizată pentru reflexia simplă sau multiplă a razelor luminoase, pentru dispersia sau polarizarea luminii etc. -O Expr. A vedea (sau a privi ceva) printr-o (anumită) prismă (sau prin prisma...) = a judeca ceva dintr-un anumit punct de vedere, în lumina... PRISNAR s. n. Partea conică de la capătul fusului de tors pentru ca acesta să se rotească mai uşor; prâsnel (1). PRISNEL, culme muntoasă în N Pod. Someşan, parte componentă a şirului de munţi scufundaţi („jugul intracarpatic") care fac legătura între Carpaţii Orientali şi cei Occidentali. Extinsă pe direcţie NNE-SSV, în prelungirea NE a m-ţilor Meseş, P. are aspectul unui deal Casă cu prispă înalt, cu povârnişuri abrupte şi cu o culme largă, teşită ca o platformă. Culmea P. este alcătuită din şisturi cristaline şi petice de calcar. Alt. max.: 651 m (vf. Prisnel). Acoperită cu păduri de carpen şi gorun. PRISOS (< ngr.) s. n. Ceea ce depăşeşte necesarul; surplus, excedent; abundenţă, belşug; prisosinţă. ^ Loc. De prisos = în plus; p. ext. inutil, fără rost. PRISOSj (< prisos) vb. IV intranz. A exista în cantitate mai mare decât este necesar. ♦ A fi inutil. PRISOSjNŢĂ (< prisosi) s. f. Prisos. <£- Loc. Cu prisosinţă = din plin, cu prisos, din belşug. PRjSPĂ (< ucr.) s. f. Terasă îngustă acoperită, puţin înălţată, de-a lungul peretelui din faţă şi uneori de jur împrejurul casei ţărăneşti; este adesea mărginită de un pălimar sau de un zid scund. PRISTAV (< sl.) s. m. 1. (în Evul Mediu, în Ţara Românescă şi în Moldova) Crainic care anunţa ştirile oficiale, dispoziţiile, ordonanţele. 2. (în epoca modernă) Denumire a vătafului de pe o moşie boierească. PRIETINA [prj:/tina], oraş în SE Serbiei, capitala prov. autonome Kosovo şi Metohia; 186,6 mii loc. (1999). Aeroport. Zăcăminte de min. de cupru, 513 PRIVILEGIA plumb şi zinc. Ind. textilă (bumbac), farmaceutică, de prelucr. a lemnului şi a metalelor neferoase, alim. Piaţă agricolă (cereale, tutun, fructe). Universitate (1970). Muzeu cu secţii de arheologie, de artă medievală şi etnografie. în apropiere se află mănăstirea Gracanica, ctitorie din anii 1313-1321 a regelui Ştefan Uros II Milutin. Moschee (sec. 15). A fost capitala statului sârb înainte de lupta cu turcii din 1389 de la Kosovopolje. PRISTOL (< sl.) s. n. (în bisericile creştine) Masa din mijlocul altarului, pe care se ţin obiectele necesare oficierii liturghiei; p. gener. altar. PRISTOL, com. în jud. Mehedinţi, situată pe stg. Dunării, la graniţa cu Bulgaria şi Iugoslavia; 1 782 loc. (2003). Produse alim. Biserica Sf. Nicolae (sfârşitul sec. 19), în satul P. PRISTOLEANCA (< pristol) s. f. art. Numele unui dans popular; melodia după care se execută. PRISTQLNIC1 s.m. Plantă erbacee, din familia malvaceelor, înaltă de 20-150 cm, cu frunze stelat-păroase, flori axiale galbene-portocalii şi fruct capsulă (Abutilon theophrasti). Sin. teişor (2). PRISTOLNIC2 (PRISTORNIC) (< pristol) s. n. Cruce din lemn sau din piatră cu o mare varietate de forme şi ornamente, care serveşte la imprimarea prescurilor cu iniţialele chirilice ale lui lisus Hristos. Legate de cultul morţilor, cele mai multe p. au forma de troiţă cu patru braţe, ornamentate prin crestare şi traforare. PRIŞNIT (PR|ŞNIŢĂ s. f.) (< germ.) s. n. (MED.) Compresă. PRjTAN (< fr.) s. m. (în Grecia antică) Magistrat principal; fiecare dintre cei cincizeci de delegaţi ai fiecărui trib, care formau, la Atena, Sfatul celor cinci sute. Pristolnic2 PRITANEU (< fr.) s. n. (în Antichitate, la Atena) Edificiu în care avea loc Consiliul pritanilor. PRITOACĂ (< pritoci) s. f. Vas de lemn în care se transportă strugurii la teasc în timpul culesului. PRITQC (< pritoci) s. n. Operaţie de separare a vinului de drojdie după depunerea acesteia pe fundul vasului; pritoceală. PRITOCEALĂ (< pritoci) s. f. Faptul de a pritoci; pritoc. PRITOCI (< bg., ser.) vb. IV tranz. A separa vinul de depozitul de drojdie aşezat pe fundul vasului după fermentaţie, turnându-l dintr-un butoi într-altul; p. ext. a turna un lichid dintr-un vas într-altul. ♦ A scoate şi a turna la loc, de mai multe ori, zeama de murături sau varză acră pentru a amesteca sarea depusă pe fundul vasului. ♦ Fig. A muta dintr-un loc într-altul. PRITZKER [prjtjker], numele celui mai prestigios premiu în arhitectură. Instituit (1979) de o proeminentă familie omonimă de oameni de afaceri din Chicago. în valoare de 100 000 $, este acordat anual, în urma evaluării unui juriu internaţional, format din arhitecţi, artişti, istorici, critici, oameni de afaceri. PRIVA (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. A (se) lipsi de ceva necesar, de un avantaj sau de un drept; a renunţa la ceva sau a împiedica pe cineva să se bucure, să se folosească de ceva. PRIVAL (< bg.) s. n. Gârlă îngustă care face legătura între braţele unui curs de apă sau între acestea şi lacurile din zona inundabilă; sunt întâlnite îndeosebi în Delta Dunării. PRIVAT, -Ă (< fr., lat., germ.) adj. Cu caracter particular, individual. PRIVATĂ (< privat) s. f. (Pop.) Closet. PRIVATIV, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care lipseşte pe cineva de ceva, care exclude ceva. 2. (LINGV.; despre afixe) Care exprimă lipsa, excluderea, dând cuvântului derivat un sens opus celui de bază. PRIVATIZA (< privat) vb. I 1. Tranz. A trece întreprinderi sau instituţii din proprietatea statului în proprietatea particulară. 2. Refl. A (-şi) înfiinţa o întreprindere, o firmă particulară; a iniţia o afacere. PRIVATIZAT, -Ă (< privatiza) adj. 1. Care a trecut din proprietatea statului în proprietate particulară. 2. (Substan- tivat; fam.) Persoană care are o întreprindere proprie. PRIVAŢIUNE (< fr., lat.) s. f. Faptul de a (se) priva; abţinere voită de la ceva; (la pl.) lipsuri, sărăcie. PRIVEGHEA (lat. pervigilare) vb. I 1. Intranz. A sta, a face de pază, de strajă. ♦ Tranz. A păzi ceva, a fi cu băgare de seamă, a avea grijă să... 2. Tranz. A supraveghea, a îngriji (pe cineva sau ceva). 3. Intranz. A sta treaz, a nu dormi. ♦ Tranz. şi intranz. A sta de priveghi. PRIVEGHERE (< priveghea) s. f. Acţiunea de a priveghea. ♦ Slujbă de noapte care se oficiază în ajun de sărbătoare într-o mănăstire sau biserică ortodoxă. PRIVEGHI (< priveghea) s. n. 1. Vegherea unui mort, noaptea, înainte de înmormântare. 2. Fig. Veghe, strajă. PRIVELIŞTE (< priveală, pop. „faptul de a privi“) s. f. 1. Peisaj din natură; aspect propriu unui teritoriu, rezultat din îmbinarea factorilor naturali şi acţiunea omului. 2. întâmplare, fapt care se înfăţişează vederii, situaţie la care asistă cineva. PRIVI (< sl.) vb. IV 1. Tranz. şi intranz. A-şi îndrepta ochii spre cineva sau ceva spre a vedea; a se uita. ♦ Tranz. şi refl. A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede (drept...) 2. Tranz. (La pers. 3) A prezenta interes pentru cineva; a intra în atribuţiile cuiva; a se raporta la ceva. <0- Loc. în (ceea) ce priveşte = în privinţa...; cu privire la..., referitor la... PRIVIGHETOARE (< priveghea) s. f. Pasăre călătoare, insectivoră, din ordinul paseriformelor, genul Luscinia, de culoare brună roşcată, renumită prin cântecul ei. P. de stuf = lăcar. PRIVILEGIA (< fr., it.) vb. I tranz. 1. A acorda cuiva un privilegiu; a favoriza. Privighetoare PRIVILEGIU 514 2. (DR.) A supune unui privilegiu sau unei preferinţe de altă natură. PRIVILEGIU (< fr., lat.) s. n. 1. (în Evul Mediu) Document care conţine avantaje, scutiri de obligaţii, drepturi, distincţii sociale cu caracter perpetuu acordate de suveran unei persoane, unui grup de persoane sau unei clase sociale, breslelor, oraşelor şi mănăstirilor. ♦ P. gener. Avantaj, favoare de care se bucură cineva. 2. (DR.) Drept conferit de lege unui creditor de a fi preferat altor creditori ai aceleiaşi persoane în satisfacerea creanţei sale. PRIVINŢĂ (< privi) s. f. în privinţa... = în ceea ce priveşte..., cât despre..., cu privire la..., sub aspectul... într-o privinţă = dintr-un anumit punct de vedere. PRIVjRE (< privi) s. f. 1. Faptul de a (se) privi; funcţia organică a ochilor, văz; fel de a privi, căutătură, uitătură. ♦ (Concr.) Ochii (ca organ al vederii). 2. Examinare, cercetare (de ansamblu, fugară). 3. Cu privire la... = referitor la..., în privinţa... PRIVITOR, -OARE (< privi) adj. (Şi subst.) Care se uită la cineva sau la ceva, care asistă la ceva. ^ Loc. Privitor la... = referitor la..., despre. PRIZA (< fr.) vb. I tranz. A trage, a aspira pe nas tutun sau alte substanţe în stare pulverulentă (droguri). PRjZĂ (< fr.) s. f. 1. (ELT.) a) Dispozitiv care permite conectarea la reţeaua electrică a unui aparat, instrument etc. prin intermediul unei fişe de curent, b) Derivaţie într-o înfăşurare electrică prin care se poate realiza o legătură suplimentară. ♦ P. de pământ = ansamblu de conductoare metalice prin care se face înpământarea unei reţele electrice, a carcaselor metalice, a utilajelor acţionate electric. 2. (CONSTR.) Transformare a amestecurilor de lianţi şi apă din stare plastică în stare rigidă (p. cimentului). După timpul în care se efectuează, se deosebesc cimenturi cu p. lentă, normală sau rapidă. 3. P. de aer = deschizătură în peretele exterior al unei construcţii prin care se face aerisirea. 4. P. de abur = piesă montată pe cazan cu ajutorul căreia se alimentează cu abur o maşină termică sau o instalaţie de încălzire. 5. Fig. (Fam.) Trecere, influenţă, simpatie de care se bucură cineva. 6. Cantitate (doză) mică de tutun (sau alte substanţe pulverulente) pe care cineva o prizează. 7. (SPORT) Tehnică de prindere a mingii la handbal, baschet, rugbi sau de ţinere a prăjinii, a suliţei sau a rachetei de tenis, a paletei etc. 8. (CINEMA) P. directă = tehnică de înregistrare a dialogului sincron cu filmarea. PRIZQN (< fr., germ.) s. n. Tijă metalică, filetată la ambele capete, folosită ca piesă de îmbinare amovibilă; şurub prizonier. PRIZONIER, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană căzută în mâinile inamicului şi reţinută de acesta spre a fi împiedicată să participe la ostilităţi. 2. S. m. şi f. Persoană lipsită de libertate, ţinută închisă; captiv. ♦ Cineva obsedat de un gând, o idee, o persoană etc. 3. (TEHN.) Şurub prizonier = prizon. PRIZONIERAT (< prizonier) s. n. Starea, situaţia prizonierului; timp în care cineva este prizonier; captivitate. PRIZREN, oraş în S Iugoslaviei (Kosovo), situat la poalele N ale m-ţilor Sar, pe râul Drin, în apropiere de graniţa cu Albania; 115,7 mii loc. (1999). Ind. de prelucr. a lemnului, textilă şi alim. Artizanat (obiecte din argint, tapiserii). Biserica Sf. Maria (sec. 14); moscheea lui Sinan Paşa (1615). PRJEVALSKI, Nikolai Mihailovici (1839-1888), explorator rus. A întreprins numeroase călătorii în Asia Centrală şi partea central-estică a Chinei; a cercetat lacul Lop Nur (1876-1877), a explorat Tibetul şi izvoarele fl. Huang He, apoi deşertul Gobi (1879-1885). A identificat specii noi de plante şi animale, inclusiv calul sălbatic mongol. — Calul lui ~, singura specie de cal sălbatic care se mai păstrează în fauna globului, în prezent doar cu efective mici şi pe un areal foarte restrâns, în stepele din SV Mongoliei şi izolat în V Chinei (Equus przewalskii). Existenţa sa a fost Nikolai Mihailovici Prjevalski Calul lui Prjevalski semnalată pentru prima oară de exploratorul rus Prjevalski. Este asemănător cu calul domestic, de care se deosebeşte doar prin coama scurtă, dreaptă ca o perie, lipsa smocului de păr de pe frunte şi dimensiunile ceva mai mici (1,8-2 m lungime, 1-1,2 m înălţime). Blana este de culoare roşcat-cafenie. Pentru menţinerea şi chiar extinderea sa, se realizează repopulări pe baza exemplarelor existente în parcuri şi grădini zoologice. Sin. calul sălbatic mongol. PRO1 (< lat.) prep. Pentru, în favoarea unei idei, a unei teorii etc. PRO2- (< fr., it.; {s} lat. pro „care stă înainte"; gr. pro „înainte", „în fruntea") Element de compunere cu sensul „pentru" sau „în loc de", care serveşte la formarea unor adjective şi a unor substantive. PROASPĂT, -Ă (< ngr.) adj. 1. (Despre alimente sau produse alimentare) Preparat sau recoltat de curând; care nu este conservat. ♦ (Despre oameni) Care se află într-o anumită situaţie, sau are o anumită calitate de puţină vreme. ♦ (Despre apă) Rece, luată de curând de la sursă. ♦ (Despre aer) Curat, neviciat. 2. Fig. Fraged; care are strălucirea tinereţii; pur, neîntinat. ♦ De dată recentă; nou. ♦ De actualitate, viu (în memorie). ♦ Care îşi păstrează noutatea. 3. Cu forţe noi; odihnit. PROB, -Ă (< fr.) adj. (Livr.) Cinstit, integru, onest. PROBA (< lat.) vb. I tranz. 1. A supune ceva sau pe cineva la o încercare, la o probă spre a constata dacă corespunde scopului, cerinţelor etc.; p. restr. a încerca o haină, o pereche de încălţăminte etc. 2. A dovedi, a demonstra ceva cu probe; a pune în evidenţă. PROBABIL, -Ă (< lat., fr., it.) adj. Care se poate întâmpla, produce, care are şanse de realizare; care poate fi 515 PROCA adevărat. ^ Timpul p. = condiţiile meteorologice care se prevăd pentru un interval de câteva zile. ♦ (Adverbial) După cât se pare, poate; după toate probabilităţile. PROBABIUSM (< fr; {s} lat. pro-babilis „probabil") s. n. Doctrină, asociată scepticilor din Academia platonică mijlocie şi târzie (Arkesilaos, Carneade), potrivit căreia nu putem avea nici un fel de cunoştinţe sigure, dar putem ajunge la opinii probabile. ♦ Atitudine moral-teologică, împărtăşită mai cu seamă de iezuiţi, potrivit căreia, într-o problemă aproape de nerezolvat, dacă este vorba doar de legalitatea unei acţiuni care este urgentă, agentul moral poate adopta, având libertate de voinţă, soluţia cea mai comodă, ca „probabilă" în sensul de acceptabilă. ♦ (în cazuistica romano-catolică) Practica de a urma sfatul unei autorităţi respectate, atunci când nu există o linie de acţiune evident corectă şi nici un acord între autorităţi. PROBABILITATE (< fr., lat.) s. f. 1. însuşirea de a fi probabil; faptul de a fi probabil, de a avea unele şanse de realizare. ^ Expr. După toate probabilităţile = după cât se pare. 2. (MAT.) Măsura definită pe un câmp de evenimente, având valori numerice cuprinse între zero şi unu. Conform definiţiei clasice (J. Bernoulli, 1705), p. unui eveniment A este P(A^ = numărul cazurilor favorabile/numarul cazurilor posibile. Evenimentului imposibil i se atribuie P = 0, iar evenimentului sigur P = 1. Calculul probabilităţilor = capitol al matematicii care studiază proprietăţile câmpurilor de evenimente înzestrate cu o probabilitate şi proprietăţile variabilelor aleatoare; studiul matematic al şanselor de realizare a unui eveniment. PROBAR (< probă) s. n. ~ de litere = album cu modele de litere, de cifre şi alte semne, inclusiv ornamente, pe care o tipografie le poate folosi la culegerea diferitelor lucrări. PROBATORIU, -IE (< lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care probează. 2. S. n. Totalitatea dovezilor adunate şi prezentate într-un litigiu. PROBĂ (< lat., germ., it., fr.) s. f. 1. Acţiune, complex de măsuri etc. întreprinse pentru a constata dacă ceva sau cineva are însuşirile dorite, dacă îndeplineşte condiţiile cerute. ♦ Calculul matematic prin care se constată dacă soluţia unei probleme verifică ipotezele acesteia. ♦ încercare referitoare la comportarea în serviciu a unui sistem tehnic, a unei maşini, a unui aparat, a unei instalaţii etc. (ex. p. de zbor, p. de presiune etc.); eşantion, mostră. ♦ Porţiune dintr-un material sau dintr-o substanţă prelevată şi examinată pentru a putea determina sau verifica anumite caracteristici sau proprietăţi ale întregului material (ex. p. biologică, p. de sol). ♦ Fiecare dintre întrecerile sportive organizate în cadrul unei competiţii mai largi şi al unei anumite ramuri sportive (ex. la scrimă). 2. (DR.) Dovadă. Mijloc de p. v. mijloc. PROBITATE (< fr., lat.) s. f. Cinste, integritate, onestitate. PROBLEMATIC, -Ă (< fr., germ.) adj., s. f. 1. Adj. Despre care nu poţi spune ceva sigur (din lipsă de dovezi suficiente); îndoielnic, ipotetic; echivoc; p. ext. suspect. 2. S. f. Ansamblu de probleme privitoare la un anumit domeniu, disciplină, subiect etc. PROBLEMĂ (< fr., germ., lat.) s. f. Chestiune (teoretică sau practică) de rezolvat. ♦ (MAT.) Chestiune (temă) în care, fiind impuse anumite date, se cere să se determine alte date cu ajutorul metodelor specific matematice. ♦ Lucru dificil, greu de înţeles, de explicat sau de rezolvat. PROBOLINGGO (PRABALINGGA, PEROBOLINGGO), oraş în S Indoneziei, în E ins. Java, la 72 km SE de Surabaja, port în S str. Madura; 191,5 mii loc. (2000). Nod rutier şi feroviar. Piaţă agricolă (orez, porumb, cafea, cauciuc natural, zahăr, mango). Meşteşuguri (olărie, sarong-uri). Port de pescuit. PROBOSCIDIENI (< fr.; {s} gr. proboskis „trompă") s. m. pl. Ordin de mamifere cu trompă lungă, mobilă (formată din buza superioară şi nas), servind ca organ tactil, olfactiv şi de apucare, şi cu caninii transformaţi în defense (ex. elefanţii actuali şi mamutul, mastodontul şi dinoteriul fosili). PROBOTA 1. Com. în jud. laşi, situată în lunca şi pe terasele de pe dr. Prutului; 3 703 loc. (2003). Staţie de c.f. Viticultură. Pe terit. satului P., atestat documentar în 1448, au fost descoperite vestigii materiale de la sfârşitul Paleoliticului superior şi o necropolă sarmatică, de înhumaţie, de la sfârşitul sec. 2 şi începutul sec. 3, cu inventar alcătuit din ceramică, pumnale, cuţite, săbii de fier, podoabe (cercei, catarame, mărgele de opal, chihlimbar şi fildeş etc.). 2. Mănăstirea mănăstire de maici, situată în satul P. din com. Dolhasca, jud. Suceava, ctitorie din 1530 a lui Petru Rareş. Ansamblul arhitectonic este alcătuit din biserica Sf. Nicolae (cu picturi murale interioare şi exterioare din 1532), casele egumenilor, casele domneşti şi clopotniţa (1550), toate cuprinse într-o incintă patrulateră întărită cu ziduri înalte, străjuite de turnuri de apărare la colţuri şi un turn de poartă (1550). în biserică se află mormintele lui Petru Rareş, ale soţiei sale, Doamna Elena, şi ale fiului său, Ştefăniţă. Mănăstirea P. a fost desfiinţată în 1959 şi reînfiinţată în 1990; renovată în anii 1993-2001 (resfinţită la 10 iun. 2001). PROBUS (Marcus Aurelius), împărat roman (276-282). Continuator al politicii de pacificare a lui Aurelian (lupte cu goţii, alamanii, vandalii, sarmaţii ş.a.). Politica sa intransigentă a provocat revolte, precum şi asasinarea sa de către soldaţi nemulţumiţi. PROBUS, Valerius Marcus (sec. 1-2 d.Hr.), gramatic latin. Operă de colaţionare, corectare, adnotare şi comentare filologică a mai multor autori latini (Horaţiu, Vergiliu, Lucreţiu, Terenţiu ş.a.). Lucrarea „Ars minor" s-a transmis printr-un manuscris din sec. 7-9, care cuprinde şi renumitul „Appendix Probi". PROCA, Alexandru (1897-1955, n. Bucureşti), fizician român. Stabilit la Paris (1926). Invitat de Mărie Curie să lucreze PROCA 516 Alexandru Proca la Institutul de Radium din Paris (1926-1930), apoi la Institutul „H. Poincare" (1930), al cărui director ştiinţific a fost (din 1932). Lucrări de mecanică cuantică, radioactivitate, fizică relativistă. Contribuţii în fizica particulelor,,elementare; în 1935, independent de H. Yukawa, a prevăzut existenţa mezonilor („Integrale prime în mişcarea mezonului"), confirmată de C. D. Anderson, în 1937. în 1936 a formulat ecuaţia pentru particulele masive de spin I, care îi poartă numele. M. post-mortem al Acad. (1990). PROCA, Eugeniu (n. 1927, Godeni, jud. Argeş), medic şi chirurg urolog român. M. de onoare al Acad. (1992), prof. univ. la Bucureşti. Ministru al Sănătăţii (1978-1985). A organizat primul centru de hemodializă din ţară şi a realizat primele transplanturi de rinichi în România, începând din 1980. Studii şi lucrări privind fiziologia şi fizioterapia rinichiului şi a căilor urinare („Insuficienţa renală acută“, „Diagnosticul cancerului de prostată"). PROCA, Gheorghe (1867-1943, n. laşi), medic şi chirurg român. Prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Contribuţii în domeniul tuberculozei („Toxinele bacilu-lui tuberculos. Cercetări asupra meca- Eugeniu Proca nismului de acţiune"). Alături de V. Babeş s-a ocupat de optimizarea vaccinării prin introducerea seroterapiei antirabice. Ca igienist, a efectuat anchete privind răspândirea pelagrei pe teritoriul României. PROCAjNĂ (< fr.) s. f. (FARM.) Novocaină. PROCARIOTE (< engl., fr.) s. f. pl. 1. Celule fără nucleu organizat. 2. Organisme simple monocelulare (ex. viruşi, bacterii sau alge albastre-verzi) care au nucleul şi organele intracelulare lipsite de membrană. PROCEDA (< lat., it., fr.) vb. I intranz. A acţiona într-un anumit fel, prin anumite mijloace; a lucra după o anumită metodă. ♦ A începe să..., a trece la... PROCEDEU (< fr.) s. n. Fel, mod, cale de a acţiona pentru realizarea unui scop. ♦ Mod sistematic de executare a unei operaţii sau a unui proces prin folosirea unei anumite metode. PROCEDURAL, -Ă (< procedură) adj. Care ţine de procedură, care aparţine procedurii, privitor la procedură. PROCEDURĂ (< fr.) s. f. 1. Totalitatea formelor şi actelor îndeplinite în exercitarea funcţiei sale de un organ de jurisdicţie sau de un alt organ de stat. 2. (Mai ales la pl.) Tratament special efectuat în unităţi sanitare pentru tratarea diverselor boli. 3. Procedeu. PROCEDURjST (< procedură) s. m. Specialist în drept procesual, PROCENT (< germ.) s. n. A suta parte dintr-o cantitate; sutime. Se notează cu simbolul % (ex. 5%). P. de armare = raportul exprimat în procente, dintre aria secţiunii transversale a armăturii şi aria totală a secţiunii transversale a piesei de beton armat; de obicei este cuprins între 0,8 şi 1,2%. PROCENTAJ (< procent, după fr. pourcentage) s. n. Pondere procentuală. PROCENTUAL, -Ă (< germ., fr.) adj. A cărui valoare este un procent dintr-o anumită cantitate; calculat, exprimat în procente. PROCES (< fr., lat., germ.) s. n. 1. Succesiune de stări, etape, stadii prin care trec, în desfăşurarea lor temporală, în schimbarea lor, diverse obiecte, fenomene etc.; evoluţie a unui fenomen, a unui eveniment, a unui sistem natural sau social. P. chimic = p. de transformare a unor substanţe, datorită reacţiilor chimice care au loc. ♦ Şir de operaţii sau de fenomene prin intermediul cărora se efectuează o lucrare, o transformare. <0* P. de fabricaţie = totalitatea operaţiilor folosite pentru transformarea materiilor prime şi a semifabricatelor în produse finite. P. tehnologic = totalitatea operaţiilor care comportă prelucrări mecanice şi chimice, tratamente termice, impregnări, montaje etc. şi prin care materiile prime, semifabricatele etc. sunt transformate în produse finite. P. termic = totalitatea fenomenelor ce intervin într-o instalaţie termică în care are loc o transformare de stare a unui material (ex. arderea combustibilului). (INFORM.) Calculator de p. = calculator cuplat direct la un proces industrial. 2. (DR.) Neînţelegere între persoane fizice sau juridice ori între persoane fizice şi juridice, adusă spre rezolvare în faţa unui organ de jurisdicţie. ^ Expr. A face (sau a intenta) cuiva proces = a chema pe cineva în faţa instanţelor de judecată, a da pe cineva în judecată. A-şi face proces de conştiinţă = a regreta ceva, a se căi (de ceva). A-i face (cuiva) proces de intenţii = a învinui (pe cineva) pe baza presupunerii (neîntemeiate) că a intenţionat să facă un anumit lucru. ♦ Proces-verbal = înscris prin care se consemnează anumite fapte sau acte juridice (ex. p. de contravenţie, p. de recepţie) ori anumite discuţii purtate într-o şedinţă. PROCESA (< engl.) vb. I tranz. A manipula, decodifica şi prelucra informaţiile cu ajutorul unui procesor. PROCESIUNE (< fr., lat.) s. f. Ceremonie religioasă cu ocazia căreia credincioşii merg în convoi, precedaţi de slujitorii bisericii, cântând imnuri şi rostind rugăciuni. ♦ P. ext. Cortegiu, convoi, alai. PROCESOR (< engl., fr.) s. n. (INFORM.) Echipament sau dispozitiv capabil să execute un set de instrucţiuni, să formeze adresele acestora şi să le citească dintr-o memorie care păstrează programul pe durata executării acestuia (şi care nu este o componentă a p.). PROCESUAL (< it., lat.) adj. 1. Drept ~ = a) ansamblul normelor juridice care reglementează procedura de rezolvare a litigiilor civile sau penale (d. p. civil şi d. p. penal), precum şi de executare a hotărârilor pronunţate în aceste litigii; b) disciplină care se ocupă cu studiul acestei proceduri. 2. Care se desfăşoară în etape specifice dezvoltării fenomenului. PROCHjMEN (< ngr.) s. n. (REL.) Nume dat versetelor din psalmi care se 517 PROCURĂ cântă înainte de a se citi un pasaj din „Biblie". PROCION (PROCYON), cea mai strălucitoare stea din constelaţia Câinele Mic, cu mărimea stelară 0,38; a cincea ca strălucire de pe cer. Este un sistem binar şi se află la 11 ani-lumină de planeta noastră. PROCLAMA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A face o proclamaţie. 2. A învesti cu o calitate oficială, a socoti drept... 3. A susţine ceva cu convingere şi în mod deschis. PROCLAMAŢIA DE LA ISLAZ, denumirea sub care este cunoscut programul Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, elaborat de I. Heliade-Rădulescu din însărcinarea Comitetului revoluţionar. Aprobarea ei de către Adunarea populară de la Islaz (9/21 iun. 1848) marchează începutul Revoluţiei. PROCLAMAŢIE (< fr., lat.) s. f. (DR.) Act scris, solemn, prin care se aduc la cunoştinţă cetăţenilor anumite evenimente de interes general ori un anumit program de activitate politică. PROCLET, -Ă (< bg.) adj. (Pop. şi fam.; şi subst.) Ticălos, mişel. PROCLITIC, -Ă (< fr. {i}; fe} pro1- + fr. [en]clitique „enclitic") adj. (Despre cuvinte) Aşezat înaintea altui cuvânt (cu care poate face corp fonetic comun), neavând accent propriu (ex. articol p.). PROCL|ZĂ (< fr.) s. f. (LINGV.) Aşezare, poziţie a unui cuvânt proclitic; antepunere. PROCLUS (PROKLOS) (412-485), filozof şi matematician grec. Ultimul neoplatonician necreştin important. Şeful Academiei din Atena. Cunoscut drept sistematizator al gândirii neoplatoniciene în „Teologia platoniciană" şi, mai concis, în „Elemente de teologie". Este autorul unor ample comentarii la dialogurile platoniciene „Timaios", „Republica", „Parmenides", „Alcibiade I" şi „Cratylos" şi la „Elementele" lui Euclid (Cartea I). A preconizat o „teologie" bazată pe ideea de proces triadic, în care ţelul ultim este unirea extatică cu Unul iniţial. P. a exercitat o influenţă considerabilă, în mare parte prin Dionisie Areopagitul, asupra gândirii medievale şi chiar şi asupra celei renascentiste. PROCONSUL (< lat., fr.) s. m. (în Roma antică) Magistrat roman care, după terminarea consulatului, era însărcinat cu guvernarea unei provincii. Ştefan Procopiu PROCONSULAT (< lat., fr.) s. n. (în Roma antică) Funcţia unui proconsul; durata acestei funcţii. PROCOPI AN U —PROCOPOVICI, Aurel (1862-1919, n. Vatra Dornei), botanist român. Contribuţii la cunoaşterea florei criptogamice, a plantelor superioare şi a fitogeografiei României. A alcătuit prima hartă de vegetaţie a provinciilor româneşti. PROCOPIU din Cezareea (c. 500-c. 565), istoric bizantin. Ca secretar al generalului Belizarie, a participat la campania de cucerire a Italiei. A criticat regimul autoritar al lui lustinian („Istoria secretă"). în lucrarea „Războiul" prezintă războaiele Imperiului cu perşii, vandalii şi ostrogoţii, iar în „Despre edificii" dă informaţii privitoare la spaţiul dunăreano-pontic. PROCOPIU, Ştefan (1890-1972, n. Bârlad), fizician român. Acad. (1955), prof. univ. la laşi. Contribuţii în domeniile electromagnetismului şi termodinamicii. A calculat (1912) pe baza teoriei cuantelor momentul magnetic al electronului (magnetonul Bohr-P.), a descoperit (1921) depolarizarea longitudinală a soluţiilor coloidale şi a suspensiilor cristaline (fenomenul P.), precum şi (1929) discontinuitatea mag-netizării unui fir feromagnetic străbătut de un curent electric alternativ (efectul P.). Tratate („Electricitate-magnetism", „Termodinamica"). Alte lucrări: „Electronii", „Perpetuum mobile şi principiile energiei", „Sur Ies elements d’energie". PROCOPOVICI, Alexe (1884-1946, n. Cernăuţi), lingvist şi filolog român. M. coresp. al Acad. (1919), prof. univ. la Cluj. Lucrări despre începuturile scrisului în limba română; autor al unei „Introduceri în studiul literaturii vechi" şi al unui „Mic tratat de lingvistică generală". Editor de texte vechi („Cazania" lui Coresi, „Cronica" lui I. Neculce). PROCOPSEALĂ s. f. v. pricopseală. PROCOPSI vb. IV v. pricopsi. PROCREA (< fr., lat.) vb. I intranz. Faptul de a concepe (II). PROCREAŢIE (< fr.) s. f. (FIZIOL.) Concepţie (2). PROCTER & GAMBLE [prpkte and gaembl], societate americană producătoare de săpunuri şi detergenţi. Fondată în 1837, la Cincinnati, de J. Gamble şi W. Procter, este în prezent unul dintre cei mai mari producători din lume în domeniul detergenţilor (Tide — lansat în 1946, Dash, Ariei, Ace, Lenor). Firma activează în peste 140 de ţări, iar gama produselor sale s-a diversificat (produse alimentare, de farmacie, de întreţinere etc.). PROCULUS (sec. 1 d.Hr.), jurisconsult roman. întemeietorul şcolii procu-liene, favorabilă înnoirii dreptului. Fragmente din scrierile sale au fost cuprinse în „Digeste". PROCURA (< fr., lat.) vb. I tranz. A obţine, a achiziţiona. ♦ A cauza, a pricinui. PROCURATOR (< fr., lat.) s. m. 1. (în Roma imperială) Magistrat roman care administra o provincie. 2. (în Evul Mediu) Magistrat în republicile Genova şi Veneţia. 3. Nume dat unor înalţi funcţionari împuterniciţi (în numele altora) cu atribuţii administrative, politice şi mai ales juridice; persoană care acţionează în numele cuiva pe bază de procură; mandatar. PROCURATURĂ (< rus) s. f. Organ de stat, având sarcina de supraveghere a respectării legilor, care asigură trimiterea infractorilor în faţa justiţiei, susţine acuzarea înaintea instanţelor judiciare, reprezintă interesele statului în aceste instituţii etc.; clădire în care îşi are sediul acest organ. PROCURĂ (< germ., rus.) s. f. împuternicire legalizată, oficială, prin care cineva poate reprezenta o per- Alexe Procopovici PROCURIST 518 soană fizică sau juridică şi poate acţiona în numele acesteia, în anumite limite specificate expres; p. ext. contract de mandat. PROCURjST (< germ.) s. m. Persoană care acţionează în numele cuiva pe bază de procură, în special în domeniul economic-comercial; p. gener. mandatar de orice fel; p. ext. avocat (al unei întreprinderi economice). PROCUROR (< fr.) s. m. 1. Magistrat membru al parchetului (III 1), care are rolul de a exercita acţiunea penală şi de a susţine acuzarea. 2. Membru al procuraturii care supraveghează aplicarea şi respectarea legilor, care decide trimiterea infractorilor în faţa justiţiei, susţine acuzarea în procesele judiciare, reprezintă interesele statului în procese etc. <0* P. general = şeful parchetului de pe lângă o curte de apel sau de pe lângă Curtea de Casaţie. Prim-procuror = şeful parchetului de pe lângă un tribunal. PROCUST (în mitologia greacă), tâlhar din Atica. înzestrat cu o forţă fizică supraomenească. După ce-i jefuia pe călătorii prinşi la drumul mare, îi reducea la dimensiunile patului în care erau culcaţi: celor înalţi, care nu încăpeau în pat, le tăia picioarele, iar celor scunzi le zdrobea mădularele, ca să-i poată întinde pe toată lungimea patului. A fost supus supliciului născocit de el însuşi de către Teseu. P. este simbolul banalizării, al reducerii omului la convenţional, este tiranul totalitar (om, partid, regim) care nu suportă decât acţiuni şi judecăţi conforme propriilor sale criterii. Numit şi Damastes sau Polypemon. PRODAN, David (1902-1992, n. Cioara, azi com. Săliştea, jud. Alba), istoric român. Acad. (1955), prof. univ. la Cluj-Napoca. Specialist în istoria medie a Transilvaniei şi în geneza naţiunii române, domenii în care a dat lucrări fundamentale: „Teoria imigraţiei românilor din Principatele Române în Transilvania în veacul al XVIII-lea“ (ed. în Ib. română şi franceză), „Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române" (ed. în Ib. română, engleză, germană), „Boieri şi vecini în Ţara Făgăraşului în sec. XVI-XVN" (ed. în Ib. română şi germană), „Iobăgia în Transilvania în sec. al XVI-lea", 3 voi., „Urbariile Ţării Făgăraşului", l, 1601-1650 şi II, 1651-1680, „Răscoala lui Horea", 2 voi., „Transilvania şi iar Transilvania". PRODAN, Ionela (n. 1947, Dăbuleni, jud. Dolj), interpretă română de muzică populară, romanţe, cântece de petrecere şi folclor orăşenesc. S-a distins prin inflexiunile grave ale vocii sale şi o emisiune specifică stilului vechi de cântare vocală din câmpia olteană a Dunării, cu aparenta „rupere" a discursului vocal prin lovitură de glotă şi trecerea vocii în falset. PRODAN, luliu (1875-1959, n. Chiochiş, jud. Bistriţa-Năsăud), botanist român. Acad. (1955), prof. univ. la Cluj. Contribuţii fundamentale la cunoaşterea florei României („Flora critică a Dobrogei", „Flora Câmpiei Ardelene", „Achileele României"), Ungariei, Bosniei şi Herţegovinei („Ecologia plantelor halofite din România, comparate cu cele din Ungaria, şesul Tisei şi Regatul S.H.S."). Op. pr.: „Flora pentru determinarea şi descrierea plantelor ce cresc în România". PRODECAN (< germ., it.) s. m. 1. Locţiitor al decanului în învăţământul universitar; persoană care are această funcţie. 2. Avocat care are funcţia de locţiitor al decanului baroului. PRODI, Romano (n. 1939), economist şi om politic italian. Prof. univ. la Bologna. Director al Institutului de Cercetări Economice şi preşedinte al concernului de stat IRI (1982-1989; 1993-1994). Prim-min. (1996-1998). Preşedinte al Comisiei Europene (din 1999). PRODICUS (PRODIKOS) din Cheos (c. 470-c. 390 î.Hr.), sofist grec. A venit la Atena ca ambasador al cetăţii sale, dobândind faimă şi bani cu prelegerile ţinute tinerilor, printre aceştia aflându-se şi Euripide, Tucidide, Isocrate. A avut preocupări semantice, legate mai ales de distincţiile sinonimice. Cea mai mare influenţă i-a adus-o interpretarea naturalistă a divinităţii, el afirmând că oamenii au zeificat tocmai ceea ce era util pentru ei în viaţa cotidiană; a căpătat, astfel, reputaţia de ateist. Nu s-a păstrat nici un text. PRODIG (< fr., lat.) adj. Risipitor, cheltuitor; (excesiv de) generos, (de) darnic. PRODIGALITATE (< fr., lat ), s. f. Risipă, cheltuială peste măsură. PRODIGIQS, -OASĂ (< fr.) adj. Ieşit din comun (prin bogăţie, cantitate, calitate, varietate, efect etc.). PRODROM (< ngr., fr.; {s} gr. prodromos „premergător") s. n. 1. Introducere în studiul unei ştiinţe. 2. Simptom precoce care precedă faza manifestă a unei boli. 3. Poarta principală, de faţadă a unui edificiu monumental. PRODROMU, Schitul ~, schit românesc din Republica monastică de la Muntele Athos (Pen. Calcidică, Grecia), situat la capătul răsăritean al pen. athonite numit Vigla, într-un ţinut puţin ospitalier. înzestrat cu moaşte, icoane şi o valoroasă bibliotecă. Aflat sub patronajul Sf. loan Botezătorul, de unde şi-a luat numele de P. (în gr. „înainte Mergător"). întemeiat înainte de 1754, şi-a stabilit condiţiile de funcţionare în 1820, în dependenţă de David Prodan luliu Prodan Romano Prodi 519 PRODUS Schitul Prodromu. Vedere aeriană mănăstirea grecească „Marea Lavră“ din vecinătate. Schitul P., a cărui viaţă monahală este stăreţită de venerabilul ieromonah Petroniu Tănase, se constituie într-un căutat loc de pelerinaj. PRODUCĂTOR, -OARE (< produce) adj., s. m. şi f. 1. Adj., s. m. şi f. (Persoană, unitate economică etc.) care produce anumite bunuri materiale. 2. (Persoană sau societate) care asigură finanţarea unui film cinematografic. 3. S. m. (BIOL.) Producători primari = organisme care pot produce substanţe organice pornind de la substanţe minerale, dioxid de carbon şi apă, utilizând energia luminoasă (plante verzi, inclusiv algele care alcătuiesc fito-planctonul) sau energia chimică (bacterii chemosintetizante). Constituie, direct sau indirect, sursa de hrană pentru toate celelalte organisme vii (consumatori şi descompunători). PRODUCE (< lat.) vb. III tranz. 1. A crea prin muncă bunuri materiale, valori ştiinţifice sau artistice; a da o producţie. ♦ A rodi. ♦ A aduce venituri. 2. A pricinui, a provoca, a cauza, a da naştere. ♦ A determina. ♦ Refl. A se realiza, a se înfăptui. PRODUCTIV, -Ă (< fr.) adj. 1. Care produce; care are însuşirea (potenţială) de a produce. ♦ Fertil. ♦ Rentabil. <0> Forţă p. a muncii v. forţă. 2. (Despre afixe) Care formează prin derivare mai multe cuvinte. PRODUCTIVITATE (< fr.) s. f. însuşirea de a fi productiv, de a produce; rodnicie. <0> (EC. POL.) Eficienţa cu care sunt utilizaţi factorii de producţie, respectiv munca (p. muncii), capitalul (p. capitalului) şi natura (ex. p. pământului). Se calculează ca raport între producţia obţinută şi cantitatea de factori de producţie utilizaţi. ♦ Randament. -O P. biologică = cantitatea de substanţă organică produsă de o biocenoză într-o unitate de timp (de obicei exprimată în t sau q/ha/an sau g/m2/an). Se distinge o p. primară, respectiv cantitatea de substanţă organică produsă prin fotosinteză de plantele verzi, în cazul ecosistemelor terestre, şi de fitoplancton, în cazul celor oceanice (producători primari) şi o p. secundară, rezultată din convertirea substanţei organice preluate din hrana consumată în substanţă proprie organismelor consumatoare (fitofage şi carnivore). P. primară brută reprezintă întreaga cantitate de substanţă organică rezultată din fotosinteză, iar p. primară netă este ceea ce rămâne după ce o parte din această substanţă a fost consumată de plante în procesul de respiraţie. PRODUCŢIE (< fr.) s. f. 1. Procesul de creare a bunurilor materiale şi serviciilor prin consumul de factori de producţie. în mod convenţional, p. este clasificată în trei tipuri: p. primară (activităţile economice care reprezintă un prim pas în procesul productiv — agricultură, minerit, pescuit, energetică şi hidroenergetică), p. secundară (activităţile desfăşurate în fazele finale ale procesului productiv — industria prelucrătoare şi construcţii) şi p. terţiară (activităţile producătoare de servicii — comerţ, transporturi, telecomunicaţii, învăţământ, sănătate, finanţe, bănci, asigurări, servicii publice etc.). <0> (în întreprinderi) P. de bază = producţie care se desfăşoară în secţiile principale de producţie şi care are drept scop obţinerea produselor care constituie însuşi obiectul activităţii acelei întreprinderi. P. auxiliară = producţie care se desfăşoară în secţiile auxiliare şi care are ca obiect obţinerea unor produse secundare (matriţe, forme, piese de schimb, ambalaje etc.), produ- cerea de energie electrică, abur, aer comprimat economic, efectuarea de lucrări şi de servicii (reparaţii, transporturi etc.) destinate îndeosebi să ajute desfăşurarea producţiei de bază. P. anexă = producţie care are ca obiect valorificarea unor deşeuri rezultate din p. de bază. P. individuală = fabricarea unor produse în exemplare unice sau în serii mici. P. în masă = fabricarea constantă în cantităţi foarte mari a unor produse sau a unui singur produs; asigură condiţiile cele mai bune pentru adâncirea specializării, organizării producţiei în flux şi automatizării. P. în serie = fabricare constantă, în cantităţi relativ mari, în loturi (serii), a unor produse cu o nomenclatură redusă. 2. Rezultatul producţiei (1); concr. totalitatea produselor obţinute în procesul muncii într-o perioadă de timp determinată şi într-un anumit sector al producţiei. 3. Operă literară, ştiinţifică sau artistică; totalitatea operelor unui scriitor, ale unui om de ştiinţă sau ale unui artist. PRODULEŞTI, com. în jud. Dâm-boviţa, situată în C. Titu; 3 453 loc. (2003). Biserica Sf. Nicolae (1837), în satul Costeştii din Deal, şi biserica cu dublu hram — Sf. Nicolae şi Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1854), în satul P. PRODUS (< produce) s. n. 1. Bun material rezultat din procesul de producţie. <0- P. finit = p. care a parcurs în întregime fazele procesului de fabricaţie şi poate fi depozitat în vederea livrării sau expediat direct clienţilor. P. semifinit (sau semifabricat) = p. al cărui proces tehnologic a fost terminat într-o secţie (fază de fabricaţie) şi care trece, în continuare, în procesul de producţie al altei secţii (fază de fabricaţie) sau se livrează terţilor. P. rezidual = p. reprezentat de rebuturi, materiale recuperabile sau deşeuri. P. intern brut (P.I.B.) = principalul agregat macroeconomic care exprimă valoarea totalităţii bunurilor şi serviciilor finale, furnizate de agenţii economici, care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unei ţări, într-o perioadă de timp determinată, de obicei un an. Reprezintă suma valorii adăugate brute de către producător, la valoarea bunurilor şi serviciilor pe care le consumă (consum intermediar). 2. Corp, substanţă etc. obţinute pe cale naturală sau în laborator. 3. Ceea ce rezultă în urma unui proces social, a unui complex de împrejurări etc.; urmare, rezultat, efect. 4. (MAT.) Rezultatul înmulţirii unui număr cu un alt număr. ^ P. scalar = număr real ataşat unei PROEMINENT 520 perechi de vectori egal cu produsul dintre modulele lor şi cosinusul unghiului cuprins între ei. P. vectorial = vector asociat la doi vectori, egal ca modul cu aria paralelogramului format de cei doi vectori, având direcţia perpendiculară pe planul format de cei doi vectori şi sensul dat de regula burghiului. P. cartezian a două mulţimi A şi B = mulţimea tuturor perechilor ordonate (a, b), unde a aparţine lui A şi b aparţine lui B. Se notează A x B. P. cartezian = mulţimea produs (P x Q) a două mulţimi P şi Q ale cărei elemente sunt perechi ordonate (x, y) în care x aparţine mulţimii P, iar y aparţine mulţimii Q. P.c. nu este comparativ (P x Q # Q x P). PROEMINENT, -Ă (< fr., germ.) adj. Care este mult ieşit în relief. ♦ (Despre oameni) Remarcabil, deosebit, excepţional. PROEMINENŢĂ (< fr.) s. f. Faptul de a fi proeminent; concr. ridicătură, ieşitură (în relief); p. ext înălţime. PROFAG (< pro-2 + fag) s. m. Bacteriofag, de obicei inactiv, ataşat cromozomului bacterian. PROFAN, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi subst.) 1. Care este ignorant într-un domeniu oarecare; neiniţiat, neştiutor, nepriceput, ageamiu. 2. Care nu ţine de religie; lumesc. PROFANA (< fr., lat.) vb. I tranz. A trata fără respect lucruri considerate ca sfinte; a pângări; p. ext. a desconsidera, a batjocori, a necinsti. PROFANARE (< profana) s. f. Orice act ori atitudine de lezare, în mod conştient sau inconştient, a caracterului sacru al obiectelor, persoanelor, locurilor. PROFANATOR, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f., adj. (Persoană) care profanează, pângăritor. PROFASCIST, -Ă (< pro-2 + fascisf) adj. Care susţine fascismul, care este favorabil fascismului. PROFAZĂ (< fr.) s. f. (BIOL) Primul stadiu al mitozei, când se formează cromozomii. PROFERA (< fr.) vb. I tranz. A pronunţa, a rosti (cu voce tare) vorbe ameninţătoare, jignitoare. PROFESA (< lat., fr.) vb. I tranz. A exercita o profesiune, o meserie, p. ext. o credinţă, o religie. ♦ A expune o părere, o convingere. PROFESIONAL, -A (< fr.) adj. Care aparţine unei profesiuni, privitor la o profesiune. & învăţământ p. = reţea de şcoli pentru pregătirea de muncitori calificaţi dintre absolvenţii şcolii generale; cursuri de calificare, ucenicie la locul de muncă. Boaiă p. v. boală. (DR.) Secret p. = informaţie pe care o deţine cineva datorită profesiunii sale şi pe care nu are dreptul să o divulge. PROFESIONALISM (< fr.) s. n. Practicare a unei îndeletniciri ca profesionist; activitate a unei persoane în meseria pentru care s-a pregătit şi pe care o stăpâneşte foarte bine; însuşire, calitate a unui profesionist. PROFESIONISM (< profesionist) s. n. Practicare a unui sport, a unei arte etc. ca profesionist. PROFESIONIST, -A (< germ.) s. m. şi f., adj. 1. (Persoană) care lucrează într-un anumit domeniu de activitate, având pregătirea corespunzătoare. 2. (Sportiv) care practică un sport şi este plătit pentru aceasta. PROFESIUNE (PROFESIE) (< fr.) s. f. 1. Pregătire teoretică şi practică de un anumit gen şi de un anumit grad, pentru exercitarea unei anumite ocupaţii (îndeosebi tehnice-administrative şi de specialitate). ♦ Meserie, ocupaţie, îndeletnicire. 2. P. de credinţă v. credinţă. PROFESOR, -OARA (< lat., fr., germ.) s. m. şi f. Persoană calificată într-un anumit domeniu şi care predă un obiect de învăţământ, o ştiinţă sau o artă. P. universitar = funcţie didactică în învăţământul superior. PROFESORAL, -Ă (< fr.) adj. Referitor la funcţia de profesor, care aparţine profesorilor. ^ Corp. p. = totalitatea profesorilor. ♦ (Despre manifestări ale oamenilor) Care exprimă preţiozitate, pedanterie, solemnitate. PROFESORAT (< fr.) s. n. Cariera de profesor, funcţia de profesor. PROFET (< lat., fr.) s. m. Persoană socotită ca fiind înzestrată cu însuşirea de a prezice, fie prin revelaţie, fie prin interpretarea vedeniilor şi oracolelor, de obicei aleasă pentru a îndeplini această misiune. în „Biblie", p. (prorocul) este purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, ales de acesta ca să perceapă cuvântul divin şi să primească viziuni pe care le va interpreta. „Biblia" distinge patru mari p., Isaia, leremia, Ezechiel şi Daniel, la care se adaugă 12 p. mai mici (Zaharia, Amos ş.a.); fiecare dintre ei a dat numele unei cărţi a „Bibliei". Moise este considerat cel mai mare dintre p., singurul care a vorbit cu Dumnezeu faţă-n faţă. în islam, este acceptat titlul de p. pentru marile figuri biblice, dar ca p. absolut nu este recunoscut decât Mahomed, interpretul direct şi mijlocitorul între Allah şi oameni. ♦ Prin extrapolare, în limbaj modern, este numit p. orice vizionar ale cărui presupuneri sunt susceptibile de a se împlini ori s-au împlinit deja. PROFETA, Laurenţiu (n. 1925, Bucureşti), compozitor român. Balete („Prinţ şi cerşetor"), simfonii („Poemul patriei", „Zile de vacanţă"), muzică vocal-simfonică („întâmplarea din grădină", „Brăduţul singuratic"), oratorii, coruri, cântece, unele inspirate din lumea copiilor; muzică de film şi muzică uşoară PROFETIC, -Ă (< fr.) adj. Care anunţă, care prevesteşte ceva; de profet. PROFETIZA (< fr.) vb. I tranz. A profeţi. PROFEŢ! (< profet) vb. IV tranz. (în concepţiile religioase) A prezice viitorul graţie unei inspiraţii divine; a prevesti, a proroci, a profetiza. PROFEŢIE (< fr., lat.) s. f. Prezicere; prevestire, prorocire. PROFIL (< fr.) s. n. 1. Contur al feţei unei fiinţe, privită dintr-o parte. Loc. Din profil = dintr-o parte. ♦ înfăţişare, aspect, formă. 2. Contur al unui obiect, al unei forme de relief etc.; conturul unei secţiuni plane a unui element de construcţie; conturul unei secţiuni dintr-o piesă. & P. aerodinamic = p. de formă alungită, caracteristică, ce permite reducerea la minimum a rezistenţei la înaintarea corpurilor prin fluide. La avioane p. a. este astfel conceput încât să asigure o portanţă maximă şi o rezistenţă la înaintare minimă. (CONSTR.) Plan de p. = plan perpendicular pe două plane de proiecţie şi pe linia de pământ. (DRUM.) P. transversal = desen care reprezintă o secţiune perpendiculară pe axa unui drum, cuprinzând elemente de structură a drumului şi dimensiunile lor. (GEOGR.) P. morfologic = reprezentare grafică la o anumită scară a unei secţiuni verticale a reliefului unei regiuni. P. de echilibru = p. longitudinal, de forma unei curbe parabolice, pe care tinde să şi-l formeze un râu în dezvoltarea sa şi care implică stabilirea unui echilibru între eroziune, transport şi acumulare. (GEOL.) P. geologic = reprezentare grafică în plan vertical a structurii geologice a unei porţiuni din scoarţa terestră, indicân-du-se prin culori sau semne convenţionale limitele, vârsta sau compoziţia petrografică, poziţia în spaţiu şi raporturile dintre diferitele formaţiuni 521 PROGNOZĂ geologice; completează frecvent hărţile geologice. P. de sol = succesiunea pe verticală a orizonturilor unui sol. Se studiază, de obicei, prin executarea unor gropi speciale. 3. (ARHIT.) Conturul elementelor de decor (muluri) văzute în secţiune transversală; p. ext elementele de decor care ies din planul general al faţadei unei construcţii. 4. (EC.) Obiectul stabil (în linii mari) al producţiei unei întreprinderi sau al activităţii unei instituţii etc., căruia îi corespunde o anumită organizare, încadrare cu specialişti şi dotare. 5. Loc. adj. De profil = care aparţine unei anumite specialităţi; de specialitate. PROFILA (< fr.) vb. I 1. Refl. A se contura, a se reliefa, a ieşi în evidenţă. 2. Tranz. A da un profil determinat unui obiect. 3. Tranz. (EC.; despre o întreprindere, instituţie etc.) A încadra într-un profil (4); a fixa (în linii mari) obiectul producţiei (pe grupe de produse) sau al activităţii şi a orienta în direcţia corespunzătoare dezvoltarea, încadrarea cu specialişti şi înzestrarea. ♦ Tranz. şi refl. A (se) specializa. PROFILACTIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care se referă la proflaxie, care aparţine profilaxiei; preventiv. <0- Tratament p. = tratament care se aplică pentru a apăra organismul de o anumită boală. PROFILAXIE (< fr.; pro-2 + gr. phylaxis „protecţie") s. f. Totalitatea măsurilor medico-sanitare (vaccinare, dezinfecţie, deparazitare etc.) care se iau pentru prevenirea apariţiei şi răspândirii bolilor. P. are o mare importanţă în combaterea unor boli (infecto-contagi-oase etc.) cu largă răspândire. PROFILOGRAF (< fr. {i}; {s} profil + gr. graphein „a scrie") s. n. Aparat folosit pentru măsurarea denivelărilor de suprafaţă ale unui teren. ♦ Aparat pentru depistarea şi înregistrarea grafică a asperităţilor suprafeţei (prelucrate) a unei piese. PROFILOGRAMA (< fr.; {s> profil + gr. gramma „desen") s. f. Reprezentare grafică cu ajutorul profilografului a asperităţilor suprafeţei (prelucrate) a unei piese. PROFILOMETRU (< fr. {i}; {s} profil + gr. metron „măsură") s. n. Aparat pentru măsurarea gradului de netezime a suprafeţei prelucrate a unei piese. PROFIR, -Ă (< ngr.) adj. De culoare roşu deschis; trandafiriu; profiriu. PROFIRI, Nicolae (1886-1967, n. Murgeni, jud. Vaslui), inginer român. Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. Ministru al Comunicaţiilor (1946-1951). Nicolae Profiri Lucrări în domeniul construcţiei de drumuri, al calculului sistemelor static nedeterminate, al mecanicii aplicate la rezistenţa construcţiilor („Norme practice la executarea lucrărilor de drumuri", „Salvarea şoselelor prin bitumizări"). PROFIRjU, -IE (< profil) adj. Profir. ♦ (Substantivat, n.) Vin de culoare roşu-deschis. PROFjT (< fr., germ., it.) s. n. Folos, câştig, beneficiu. ♦ Venitul care revine proprietarilor capitalului investit într-o afacere. ♦ (CONT.) Diferenţa pozitivă dintre veniturile realizate de o societate comercială, într-o anumită perioadă, şi cheltuielile aferente veniturilor; pentru o singură tranzacţie, p. este diferenţa pozitivă dintre preţul de vânzare al unui activ (corporal, necorporal, financiar) şi preţul la care a fost achiziţionat. ^ P. impozabil = p. dintr-o anumită perioadă, determinat în concordanţă cu regulile stabilite de autoritatea fiscală, pe baza cărora impozitul pe p. este plătibil. P. net = p. brut minus impozitul pe p. impozabil. PROFITA (< fr.) vb. I intranz. A avea, a obţine un profit, a atrage un folos. ♦ A urmări un beneficiu (personal) în orice situaţie, a folosi orice ocazie pentru a obţine un câştig, adesea în detrimentul altora. PROFITABIL, -Ă (< fr.) adj. Care aduce folos, câştig; avantajos. PROFITERQL (< fr.)' s. n. Prăjitură făcută din mici gogoşi umplute cu cremă de vanilie sau pişcoturi la care se adaugă diverse sortimente de îngheţată, frişcă, sos de ciocolată etc. PROFITQR, -OARE (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care urmăreşte să obţină un câştig în orice împrejurare; p. restr. afacerist, speculant. PRO FORMA (loc. lat.) De formă; formal. PROFUND, -Ă (< lat., fr.) adj. 1. (Despre ape, cavităţi etc.) Adânc. ♦ (Despre voce) Grav, de bas. ♦ Intens. 2. Fundamental, esenţial, radical. 3. (Despre oameni) Care judecă lucrurile cu seriozitate, cu pătrundere; care dovedeşte o judecată serioasă, temeinică. PROFUNDOR (< fr. profondeur, după profund) s. n. Plan mobil al ampenajului orizontal al unui avion, cu ajutorul căruia se imprimă avionului mişcări în planul vertical de simetrie sau se asigură stabilitatea longitudinală a acestuia. PROFUNZIME (< profund) s. f. însuşirea de a fi profund; adâncime. ^ (FIZ.) P. de câmp = intervalul spaţial în care se poate afla un obiect, astfel ca imaginea formată de obiectivul unui instrument optic să fie clară. PROGENITURĂ (< fr.; {s} lat. genitura „generaţie, creatură") s. f. Urmaş, odraslă, vlăstar; (la animale) pui. PROGESTERQN (< fr.; (s> pro-2 + lat. gestare „a purta") s. n. (BIOCHIM.) Hormon de tip steroidic, produs de corpul galben ovarian, cu rol în prepararea mucoasei uterine pentru fixarea şi dezvoltarea ovulului fecundat. PROGLQTĂ (< fr.; fe} pro-2 + gr. glottis „glotă") s. f. Fiecare dintre segmentele corpului cestodelor. PROGNATISM (< fr. {i}; {s} pro* + gr. gnathos „maxilar") s. n. (MED.) Conformaţie particulară a feţei, caracterizată prin proeminenţa anterioară, în formă de bot, a maxilarelor sau numai a arcadelor dentare ale acestora. PROGNOSTIC (< germ., lat.) s. n. 1. Previziune a evoluţiei unei boli pe baza analizei datelor privind gravitatea simptomelor, virulenţa agentului patogen, starea de rezistenţă a organismului bolnavului etc. 2. P. ext. Previziune a evoluţiei unui fapt sau fenomen din domeniul social, economic, politic, tehnologic sau ştiinţific, prin analiza tendinţelor şi conjuncturilor actuale. V. pronostic. PROGNOSTICA (< germ.) vb. I tranz. (MED.) A face un prognostic. V. pronostica. PROGNOZĂ (< fr., germ.; fe> pro-2 + gr. gnosis „cunoaştere") s. f. 1. Estimare a valorilor probabile pe care le vor lua în viitor anumite mărimi nesigure, inconstante. -O P. hidrologică = prevedere a unor fenomene hidrologice, bazată pe studiul unor procese meteorologice, a căror desfăşurare condiţionează evoluţia acestor fenomene. De p.h. depinde exploatarea raţională a construcţiilor hidrotehnice. P. meteo- PROGRADARE 522 rologică = previziune, prevedere a timpului, bazată pe date ştiinţifice; poate fi dată pe o perioadă scurtă sau pe una mai lungă (lună, an etc.) 2. Parte a ştiinţei conducerii care constă în determinarea tendinţelor şi perspectivelor dezvoltării diferitelor sfere de activitate socială (ştiinţă, economie, tehnologie etc.). P. economică = anticipare, ştiinţific fundamentată, a desfăşurării în viitor a unor fenomene şi procese din domeniul economiei, tehnologiei, ştiinţei, societăţii în ansamblul ei etc. plecând de la experienţa anterioară şi folosind un ansamblu de metode şi tehnici necesare obţinerii de cunoştinţe privind evoluţia acestora într-o perspectivă mai îndepărtată. ♦ (GEOL.) Prevederea, pronosticarea, aprecierea pe baza datelor geologice prezentate a posibilităţilor de descoperire în anumite regiuni a unor substanţe minerale utile. 3. (FITOPAT.) Prevedere a apariţiei unor boli criptogamice (rugina grâului, mana viţei de vie) sau a unor dăunători ai plantelor de cultură în vederea asigurării măsurilor de combatere. PROGRADARE (< engl.; {s} pro-2 + lat. gradior „a păşi“) s. f. Proces de evoluţie a solului, caracterizat prin mărirea concentraţiei de carbonaţi şi de alte săruri în orizonturile superioare, prin mişcarea ascendentă a apei. PROGRAM (< fr., germ., it.; {s} pro-2 + gr. gramma „scriere") s. n. 1. Plan de activitate în care sunt fixate de obicei etapele propuse pentru o anumită perioadă; desfăşurarea activităţii după un asemenea plan. -O P. de producţie = program care cuprinde în mod detaliat volumul, nomenclatura, sortimentul şi calitatea produselor, precum şi termenul lor de execuţie. 2. P politic = totalitatea principiilor şi a scopurilor pe care le adoptă un partid politic, o organizaţie, un guvern, o grupare politică, ori un candidat la o funcţie politică de conducere. 3. Ordinea, dinainte stabilită (şi amănunţită), după care se desfăşoară o emisiune de radio sau de televiziune, un spectcol de teatru etc. ♦ Publicaţie tipărită care prezintă o emisiune, un spectacol etc. 4. Ansamblu de mesaje (ştiri, informaţii, piese muzicale etc.) destinat difuzării publice prin radiodifuziune, televiziune sau reţea de distribuţie cu fir. 5. Ansamblu complet de instrucţiuni ce pot fi executate de un calculator pentru rezolvarea unei probleme date. PROGRAMA (< fr.) vb. I tranz. A stabili, a întocmi un program; a stabili termenele şi succesiunea lucrărilor, activităţilor etc. pentru înfăptuirea unui proiect ţinând seama de restricţiile impuse de tehnologia lucrării, de durata lucrărilor, activităţilor etc. şi de resursele disponibile; a întocmi programul operaţiilor ce trebuie efectuate la un calculator pentru rezolvarea unei probleme (complexe). PROGRAMARE (< programa) s. f. 1. Acţiunea de a programa şi rezultatul ei. 2. (MAT.) Ansamblul metodelor folosite pentru rezolvarea matematică a problemelor de tipul celor care intervin în planificare, constând în optimizarea unor funcţii de mai multe variabile (ex. minimizarea unui preţ); variabilele acestora satisfac un sistem de relaţii restrictive care exprimă interdependenţa lor de condiţiile impuse în procedeul utilizat. -0- P. liniară = domeniu al matematicii care se ocupă cu studiul unor probleme de maxim şi minim pentru funcţionale lineare, condiţionate de diverse alte funcţionale lineare. 3. Alcătuire a unui program (5). PROGRAMATIC, -Ă (< germ.) adj. Care cuprinde un program sau un cuprins într-un program, referitor la un program, care se desfăşoară conform unui program. <£- Muzică p. = categorie a muzicii instrumentale sau simfonice compusă conform unui program literar. PROGRAMATOR (< fr.) s. m. Specialist care întocmeşte programe de calculator. PROGRAMĂ (< rus.) s. f. (Cu determinările „şcolară" sau „analitică") Document şcolar care detaliază volumul cunoştinţelor şi sistemul lor de predare pentru o anumită clasă sau an de studiu prin descrierea amănunţită a materiei de predare la diverse obiecte. PROGRAMUL ALIMENTAR MONDIAL (P.A.M.; în engl.: World Food Programe — W.F.P.), organ subsidiar al Adunării Generale a O.N.U. şi al F.A.O. de asistenţă multilaterală, cu sediul la Roma, creat în 1961 (îşi începe activitatea în 1963), în scopul de a ajuta cu alimente ţările în curs de dezvoltare, statele victime ale unor catastrofe naturale sau după conflicte civile şi militare. Resursele P.A.M. provin din contribuţii voluntare ale statelor membre ale O.N.U. şi F.A.O. PROGRAMUL NAŢIUNILOR UNITE PENTRU DEZVOLTARE (P.N.U.D.; în engl.: United Nations Development Programme — U.N.D.P.), organ subsidiar al Adunării Generale a O.N.U. de asistenţă multilaterală, cu sediul la New York, creat în 1965, în scopul de a sprijini eforturile ţărilor în curs de dezvoltare pentru folosirea eficientă a resurselor naturale şi a potenţialului uman. Resursele P.N.U.D. provin din contribuţii voluntare ale statelor membre ale O.N.U. şi ale unor organizaţii internaţionale. PROGRAMUL NAŢIUNILOR UNITE PENTRU MEDIU (P.N.U.M., în engl.: United Nations Environment Programme — U.N.E.P.), organ subsidiar al Adunării Generale a O.N.U. de asistenţă multilaterală, cu sediul la Nairobi, creat în 1972, în scopul de a furniza statelor membre ale organizaţiei sau altor organe şi instituţii specializate din sistemul Naţiunilor Unite asistenţă în domeniul protejării mediului. Resursele programului provin din bugetul O.N.U. şi contribuţii voluntare ale statelor membre ale organizaţiei. PROGRES (< fr., it., lat.; {s} pro-2 + lat. gressus „păşire") s. n. Etimologic înseamnă mers înainte. în sens obişnuit, cu intenţie valorizatoare, orice transformare graduală dinspre mai puţin bine spre mai bine. în sens absolut, credinţa potrivit căreia epocile ulterioare prezintă îmbunătăţiri în raport cu cele anterioare, iar omenirea cunoaşte o perfecţionare graduală. Credinţa în p. este caracteristică gândirii filozofice din sec. 18 iluminist (Voltaire, Condorcet, Kant); Hegel, într-o viziune a istoriei ca realizare progresivă a principiilor raţionale, a teoretizat pM în mod global, ca o înaintare temporală a popoarelor, de la cea mai primitivă societate la cea mai avansată; la fel de importantă a fost ideea de p. pentru Comte, Marx şi Spencer. Dar nu întotdeauna filozofii au fost atât de optimişti în privinţa ideii de p. De altfel, p. este un concept modern, ale cărui origini nu merg mai departe de concepţia creştină medievală despre providenţă. Este important să distingem între p. ştiinţific şi tehnologic, unde îmbunătăţirile în domenii ca tratamentul medical, mijloacele de transport, teoriile ştiinţifice etc., sunt relativ uşor de stabilit, şi p. moral şi spiritual, care ridică profunde probleme filozofice privind natura fericirii şi moralităţii: nu este deloc evident că noi suntem mai fericiţi, mai morali sau mai pioşi, mai puţin dogmatici sau mai toleranţi decât înaintaşii noştri. ♦ Mers înainte, propăşire; dezvoltare. -0- P. economic = ameliorarea performanţelor globale ale funcţionării unei economii naţionale, care se concretizează în îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei. ♦ Creştere. PROGRESA (< fr.) vb. I intranz. A face progrese; a înainta, a avansa, a 523 PROIECŢIE prospera, a propăşi; a se dezvolta. ♦ A căpăta amploare; a se intensifica, a creşte. PROGRESIE (< fr., lat.) s. f. 1. Şir de numere ai cărui termeni se deduc unul din altul după un anumit procedeu progresiv cu ajutorul unui număr fix, numit raţie. -0- P. aritmetică = şir de numere în care orice termen se obţine din precedentul prin adunarea acestuia cu o anumită raţie. P. geometrică = şir de numere în care orice element se obţine din precedentul prin înmulţirea acestuia cu o anumită raţie. 2. (MUZ.) Secvenţă, marş armonic. Tip de scriitură muzicală bazat pe transpunerea strictă sau liberă a unei structuri melodice sau armonice pe alte trepte. PROGRESIST, -Ă (< progres) adj. (Şi subst.) Care promovează progresul; care este favorabil progresului. ♦ (Persoană) cu concepţii înaintate pentru timpul său în plan politic, social, economic, cultural etc. PROGRESIV, -Ă (< fr.) adj. Care creşte, înaintează, progresează sau se dezvoltă treptat. ^ impozit p. = impozit care se stabileşte în cote crescânde pe măsura creşterii venitului, averii etc.; poate creşte pe bază de cote majorate aplicate asupra întregului obiect impozabil sau aplicate (pe bază de haremuri) pe tranşe ale acestuia. (MUZ.) Rock p. = curent al muzicii rock descris prin apelul la elemente din muzica clasică şi jaz, prin tratarea complexă a materiei sonore caracteristice rock-ului. Exponenţi principali: Pink Floyd, Genesis, Emerson, Lake and Palmer, Kraftwerk, Vangelis etc. PROGRESIV TM, grup rock românesc. Constituit în 1972, la Timişoara, în componenţa: Harry Coradini, Ladislau Herdina, Zoltân Kovâcs (înlocuit de llie Stepan în 1975), Helmuth Moszbrucker. Turnee în întreaga ţară. Muzica compusă de Herdina - Stepan, textele de Kovacs - luliu Merca. Se destramă în 1976. Discografie selectivă: „Puterea muzicii". PROHAB (< bg.) s. n. Şliţul, deschizătura din faţă a pantalonilor (bărbăteşti); despicătura din dreptul taliei a fustei sau a rochiei. PROHIBI (< fr., germ.) vb. IV tranz. A interzice. ♦ Spec. A opri vânzarea sau producerea, importul sau exportul unor mărfuri. PROHIBITIV, -Ă (< fr., germ.) adj. Care opreşte, interzice; de prohibiţie; prohibitoriu. -0- Tarif p. = tip de taxe vamale mari, pentru a face imposibilă pătrunderea şi concurenţa produselor străine pe o piaţă internă. PROHIBITQRIU, -IE (< fr.) adj. Prohibitiv. PROHIBIŢIE (< fr.) s. f. Măsură de ordin administrativ şi legislativ privitoare la interzicerea vânzării sau producerii, importului sau exportului anumitor produse. PROHIBIŢIONjSM (< fr.) s. n. Curent social favorabil prohibiţiei (alcoolului). PROHOD (< sf.) s. n. Slujba religioasă şi cântările oficiale din vinerea Paştilor, în amintirea morţii lui lisus; carte care conţine această slujbă. ♦ Slujba înmormântării la creştini; p. ext. înmormântare. PROHOROV, Aleksandr Mihailovici (1916-2002), fizician rus. Prof. univ. la Moscova. Unul dintre fondatorii electronicii cuantice. împreună cu N.G. Basov, a realizat (1954) maserul cu amoniac şi a imaginat o metodă de amplificare a radiaţiei electromagnetice emisă de atomi sau de molecule, fundamentând teoretic construirea laserului. Lucrări privind maserele paramag-netice, rezonatoarele deschise, laserele gazodinamice şi cele cu corp solid, optica neliniară, interacţiunea radiaţiei laser puternice cu substanţele. A deţinut importante funcţii pe linie ştiinţifică şi academică din U.R.S.S. Editorul-şef al „Marii Enciclopedii Sovietice" (1969-1978). M. de onoare al Acad. Române (1991). Premiul Nobel pentru fizică (1964), împreună cu N. G. Basov şi Ch. Townes. PROIECT (< lat., germ.) s. n. 1. Program, plan etc. de acţiuni viitoare; intenţie. 2. Prima formă a unui plan (economic, politic, social etc.), a unei legi etc., care urmează să fie discutată şi aprobată spre a putea fi pusă apoi în aplicare. ^ P. de iege = text provizoriu al unei legi, însoţit de expunere de motive, care este supus organului legiuitor pentru a deveni efectiv lege. 3. Aleksandr Mihailovici Prohorov Lucrare tehnică executată pe baza unei teme date şi care cuprinde calculul tehnic, desenele, justificarea utilităţii obiectivului proiectat, amplasarea lui etc. PROIECTA (< proiect) vb. I tranz. 1. A avea intenţia să facă ceva; a plănui. 2. A elabora un proiect. 3. (MAT.) A efectua o proiecţie (2). 4. (FIZ.) A trimite un fascicul de radaţii sau de particule pe suprafaţa unui obiect (ecran). ♦ (CINEMA.) A trimite pe ecran succesiunea de cadre ale unui film concomitent cu reproducerea înregistrării de pe pista sonoră. ♦ Refl. A se reflecta, a se profila; a se contura. 5. A arunca un corp solid într-o anumită direcţie; a împrăştia sub presiune un material în stare lichidă, pulverulentă etc. PROIECTANT, -Ă (< germ.) adj., subst. 1. Adj., s. m. şi f. (Persoană) care întocmeşte proiecte (3). 2. Adj. Care serveşte la proiecţie, de proiecţie. 3. S. f. Dreaptă cu ajutorul căreia se efectuează proiecţia (1). PROIECTjL (după fr. projectii) s. n. (MILIT.) Corp metalic de formă cilindro-ogivală, lansat dintr-o armă de foc cu scopul de a distruge ţinta. ^ P.-rachetă = rachetă compusă dintr-un proiectil obişnuit prevăzut în partea dinapoi cu un motor-rachetă pentru a-i asigura propulsia. PROIECTIVJSM (< fr.) s. n. Concepţie potrivit căreia ceea ce este în fapt un aspect al propriei noastre organizări mentale este tratat ca o proprietate reală a lucrurilor. Această temă este o constantă în argumentele scepticilor greci şi a devenit tradiţională în epoca modernă: explicaţia lui D. Hume a cauzalităţii, explicaţia kantiană a ordinii spaţio-temporale etc. în sec. 20, cea mai des întâlnită aplicare a acestei idei se găseşte în etică şi estetică. PROIECTQR, -OARE (< germ., fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care proiectează, care serveşte pentru proiecţie. 2. S. n. Aparat destinat iluminării sau emiterii unor semnale luminoase la mare distanţă. Este alcătuit dintr-o sursă de lumină (lampă cu incandescenţă, arc electric etc.) şi un sistem de oglinzi, lentile sau prisme, care serveşte la concentrarea luminii şi obţinerea unui flux luminos intens; are aplicaţii la autovehicule, pe aeroporturi, în săli de spectacole, în cinematografe etc. PROIECŢIE (< lat., fr.) s. f. 1. (MAT.) Operaţie de reprezentare a unui corp geometric pe un plan sau a unei figuri plane pe o dreaptă; concr. corp, figură astfel reprezentate. -0- P. ortogonală = PROKOFIEV 524 p. în care unghiul format de dreapta care coboară dintr-un punct arbitrar al corpului de proiectat cu dreapta de p. este un unghi drept. <0- P. stereografică = operaţie prin care punctele unei sfere se proiectează pe un plan tangent la sferă, proiectanta pornind din punctul diametral opus punctului de tangenţă şi trecând prin punctul arbitrar al sferei. 2. (TOPOGR.) P. cartografică = procedeu matematic de reprezentare în plan a suprafeţei Pământului, în care fiecărui punct de pe glob îi corespunde un punct de pe planul de p. După caracterul deformaţiilor survenite, deoarece elipsoidul este o suprafaţă nedesfăşu-rabilă, se deosebesc: p.e. conforme, care păstrează nedeformate unghiurile, p.e. echivalente, care păstrează nedeformate suprafeţele, şi p.e. arbitrare, care deformează şi unghiurile şi suprafeţele. Cele mai cunoscute p.e. sunt: p. azi-mutală neperspectivă polară-Poştei, care păstrează nedeformate distanţele în sensul meridianelor; p. cilindrică Mer-cator, care este conformă, iar deformările de suprafeţe cresc foarte mult o dată cu latitudinea; p. conică dreaptă Ptolemeu, la care deformările cresc o dată cu depărtarea de paralela de tangenţă; p. cilindrică transversală Gauss, care este conformă, cilindrul fiind tangent la un meridian, iar proiectarea se face pe fuse de 6° long.; în această p. a fost construită harta de bază a României; p. pseudocilindrică Mollweide, care este echivalentă; p. Grinten, care nu are deformări în regiunea ecuatorială, dar are deformări în cea polară; este utilizată în construirea planigloburilor. în prezent se foloseşte pe scară largă sistemul U.T.M. (Universal Transverse Mercator), bazat pe p. cilindrică transversală Mercator, sistem preluat recent şi de România. 3. Acţiunea de a proiecta (4); concr. imagine obţinută pe ecran prin această operaţie. Aparat de p. v. aparat. 4. (în psihanaliză) Mecanism de apărare a eului prin care atribuim altora însuşiri şi trăiri pe care nu le putem accepta la noi înşine. PROKOFIEV, Serghei Sergheevici (1891-1953), compozitor, pianist şi dirijor rus. Elev al lui A. Liadov şi N. Rimski-Korsakov. Prof. la Conservatorul din Moscova. Creaţie de tendinţă neoclasică, caracterizată prin limpezimea stilului, melodicitatea temelor, limbaj armonic propriu, echilibru ritmic, generozitate lirică, expresivitate puternică. Exceptând muzica religioasă, a abordat toate genurile. Realist, voluntar, îndreptat către concret şi către viitor, caustic Serghei Sergheevici Prokofiev şi dur, spiritual şi provocator, este şi un moştenitor direct al clasicilor, prin simţul formei şi al construcţiei solide şi prin disciplina inspiraţiei. Opere („Dragoste pentru trei portocale", „îngerul de foc“, „Povestea unui om adevărat", „Război şi Pace"), balete („Romeo şi Julieta", „Cenuşăreasa", „Floarea de piatră"), simfonii, suite orchestrale, cantate („Aleksandr Nevski"), concerte instrumentale, muzică de film, sonate şi piese pentru pian. Carieră prodigioasă de pianist. PROKOP CEL MARE (c. 1380-1434), conducător husit din Cehia, i-a succedat lui Jan Zizka la conducerea taboriţilor (1426). A obţinut victorii asupra oştilor împăratului german (1426) şi asupra forţelor feudalo-catolice (1427, 1431). învins şi ucis la Lipany. PROKOPIEVSK, oraş în Federaţia Rusă, în V Siberiei, în bazinul carbonifer Kuzneţk; 266,2 mii loc. (2002). Centru carbonifer. Ind. siderurgică, a constr. de maşini (utilaj minier şi aparataj electrotehnic), textilă şi alim. PROKOSCH [proukaj], Frederic (1908-1989), scriitor american. Romane marcate de cosmopolitism şi preocuparea pentru formă, cu elemente picareşti şi simbolice („Asiaticii", „America mea imensă", „Furtuna şi Echo"). PROLACTINĂ (< fr.; {s} pro-2 + lat. lact- „lapte") s. f. (BIOCHIM.) Hormon produs de lobul hipofizar anterior, cu rol în stimularea funcţiunii glandei mamare şi în menţinerea corpului galben ovarian. PROLAN (< fr.; {s> lat. proles „copil") s. m. (BIOCHIM.) Principiu gonadotropic produs de ţesutul placentar, pe a cărui prezenţă în urina femeilor gravide se bazează unele reacţii pentru stabilirea diagnosticului sarcinii. PROLAPS (< fr. {i}; {s> pro-2 + lat. lapsus „căzut") s. n. (MED.) Deplasare sau ieşire a unui organ sau a unei părţi de organ în afara corpului sau a cavităţii în care se află, din cauza slăbirii mijloacelor de fixare (ex. p. uterin). PROLEGOMENE (< fr., ngr. {i>; {s} pro-2 + gr. legomenos „spus") s. f. pl. (Livr.) Parte introductivă care precedă expunerea propriu-zisă într-o lucrare ştiinţifică. ♦ Ansamblu de noţiuni preliminare aparţinând unui domeniu ştiinţific. PROLEPSĂ (< fr.; {s} pro-2 + gr. lepsis „luare") s. f. Procedeu stilistic constând în enunţarea unei obiecţii pe care un adversar ar putea s-o ridice şi în combaterea ei anticipată. PROLETAR, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. I. Adj. Care ţine de proletariat, privitor la proletariat, al proletariatului. II. S. m. şi f. (în capitalism) Persoană care face parte din proletariat. PROLETARIAT (< fr.) s. n. Totalitatea proletarilor; (în societatea capitalistă) clasă socială a cărei singură posesiune, cu valoare materială semnificativă, este forţa sa de muncă. PROLETCULTISM (< rus.) s. n. Curent cultural (apărut în U.R.S.S. după Revoluţia din Octombrie) ale cărui principii estetice constau în respingerea întregii moşteniri culturale a trecutului şi crearea unei culturi „pur proletare". în România a fost impus în primii ani după preluarea puterii de către regimul comunist. PROLETCULTIST, -Ă (< rus.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de proletcultism, privitor la proletcultism. 2. Adept al proletcultismului. PROLIFERA (< {s} lat. proles „copil" + ferre „a purta") vb. I intranz. 1. (Despre celule) A se înmulţi prin diviziune (în mod anormal). 2. (Despre fiinţe, organisme) A se perpetua prin înmulţire; a se reproduce. 3. Fig. A se dezvolta (în mod nefiresc, inutil, nociv). PROLIFERARE (< prolifera) s. f. 1. (HIST.) înmulţire a numărului celulelor unui ţesut prin diviziunea anormală a acestora. P. apare în inflamaţii, în tumori etc. 2. înmulţire, răspândire rapidă. 3. (Rar) Procreare, reproducere. PROLIFIC, -Ă (< fr.; {s> lat. proles „copil, descendenţă" + ficus < facere „care face") adj. (BIOL.) Care se poate înmulţi; p. ext. care se înmulţeşte uşor şi repede. PROLIFICITATE (< fr.) s. f. (ZOOT.) Indice care reprezintă numărul total de produşi (pui) născuţi la o fătare de femelele mamiferelor multipare; p. ext. 525 PRONOSTIC , capacitatea (unor animale) de a se înmulţi uşor şi repede. PROLIX, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre stil, vorbire, scrieri) Lipsit de concizie, încărcat cu detalii inutile şi neclar; (despre oameni) care se exprimă confuz, complicat. PROLIXITATE (< fr., lat.) s. f. însuşirea de a fi prolix; lipsă de concizie şi de claritate. PROLOG (< ngr., lat., fr., it.; {s} pro-2 + gr. logos „vorbire") s. n. 1. Parte introductivă a unei opere literare, muzicale sau dramatice care prezintă evenimentele premergătoare acţiunii sau elementele care-i înlesnesc înţelegerea; p. ext introducere, prefaţă. 2. Parte a unei piese de teatru antice (înainte de intrarea corului), în care se expunea subiectul şi se făcea apel la bunăvoinţa spectatorilor. PROLUVIU (< germ.; {s} lat. prolo-vium „dejecţie") s. n. Depozit sedimentar detritic, friabil, constituit din fragmente de minerale şi de roci slab rulate şi sortate; este format sub acţiunea torenţilor şi acumulat la baza pantelor sub formă de conuri de dejecţie. PROMENADĂ (< fr., germ.) s. f. Plimbare. ♦ Loc (special) pentru plimbare. PROMETAZJNĂ (< fr.) s. f. Substanţă medicamentoasă de sinteză, utilizată în tratamentul afecţiunilor alergice (ex. astm, eczeme). Denumiri comerciale: fenergan, romergan etc. PROMETEIC, -Ă (< n. pr. Prometeu) adj. Care aparţine lui Prometeu, privitor la Prometeu. ♦ Fig. Uman, generos. PROMETEU (în mitologia greacă), fiu al titanului lapet şi al nimfei Climene. Proteguitor şi binefăcător al oamenilor (după unele versiuni, chiar creatorul lor). A luat apărarea muritorilor împotriva lui Zeus, care îi privase pe aceştia de foc. El a furat focul de la Hefaistos şi l-a Prometeu readus pe Pământ, făcând astfel posibilă dezvoltarea meşteşugurilor. Drept pedeapsă, Zeus l-a înlănţuit de o stâncă din munţii Caucaz, unde un vultur uriaş îi devora zilnic ficatul, care creştea peste noapte la loc, supunân-du-l la un chin veşnic. A fost eliberat de Herakles, care, în drum spre Grădina Hesperidelor, a ucis vulturul. Mitul lui P. a inspirat pe Goethe, Byron, Shelley, Beethoven ş.a. PROMETIU (< germ.; {s} n. pr. Prometeu) s. n. Element chimic (Pm; nr. at. 61, m. at. 145) din familia lanta-noidelor; obţinut pe cale artificială la fisiunea izotopului U235 în reactoarele nucleare. Este radioactiv; cel mai stabil izotop P.145 are perioada de înjumătăţire de c. 18 ani. Izotopul P.147 este folosit la luminofori şi la bateriile atomice miniaturale. PROMjLĂ (< germ.) s. n. Parte raportată la o mie de părţi dintr-un întreg; miime (1). PROMISCUITATE (< fr.; {s> lat. promiscuus „amestecat") s. f. Convieţuire a unor persoane de sex diferit (în condiţii necivilizate, de mizerie). PROMISIUNE (< lat., fr.) s. f. Obligaţie pe care cineva şi-o ia faţă de altcineva că va face un lucru; făgă-duială. PROMjTE (< lat., fr.) vb. III tranz. A-şi lua faţă de cineva obligaţia de a face un lucru; a făgădui. ♦ Fig. A îndreptăţi o speranţă, a prezenta perspective favorabile. PROMIŢĂTOR, -OARE (< promite) adj. Care îndreptăţeşte o speranţă, care deschide perspective favorabile. PROMONTORIU (< lat., it., fr.) s. n. Proeminenţă spre mare sau ocean a unui ţărm înalt, constituit din roci mai rezistente la abraziune. PROMOROACĂ (< ucr., rus.) s. f. (METEOR.) Chiciură. PROMOTOR, -OARE (< fr., lat.) subst. 1. S. m. şi f. Iniţiator şi animator al unei acţiuni, al unui curent etc. 2. S. m. (CHIM.) Substanţă care pune în libertate radicali liberi (prin descompunere termică sau fotochimică), capabilă să iniţieze o reacţie în lanţ; iniţiator (2). ♦ Substanţă folosită pentru a mări eficacitatea unui catalizator. PROMOŢIE (< fr., lat.) s. f. Grup de persoane care urmează şi absolvă în acelaşi timp o formă de studiu sau sunt promovate deodată într-o funcţie. PROMOŢIONAL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la creşterea vânzărilor unei întreprinderi. PROMOVA (< lat.) vb. I tranz. 1. A termina cu succes o clasă sau un an de învăţământ. ♦ A declara pe cineva absolvent al unei clase sau al unui an de învăţământ, permiţându-i să treacă în clasa sau în anul următor. 2. A numi pe cineva într-o funcţie mai înaltă; a avansa. 3. A lansa şi a susţine o idee, un curent. PROMPT, -Ă (< fr., lat.) adj. s. n. 1. Adj. Care se produce fără întârziere, repede şi la timp. ♦ Care acţionează repede şi la timp; expeditiv. 2. S. n. (INFORM.) Simbol sau text care indică utilizatorului unde trebuie introduse comenzile sau că programul aşteaptă introducerea unor date. PROMPTITUDINE (< fr., lat.) s. f. însuşirea de a fi prompt, de a acţiona repede şi la timp. PROMULGA (< fr., lat.) vb. I tranz. (DR.) A face un act de promulgare. PROMULGARE (< promulga) s. f. (DR.) Act prin care şeful unui stat dispune publicarea şi intrarea în vigoare a unui proiect de lege votat de organul legislativ. PRO MUSICA, grup folk-rock românesc. Constituit la Timişoara, în 1973, de llie Stepan, Doru Piloş, Doru Apreotesei, Dorin Doroftei şi Liviu Butoi. Repertoriul de debut preponderent pe versuri eminesciene. Multiple modificări de componenţă până la încetarea activităţii, în 1992. înregistrări radio şi TV, participări la numeroase concerte şi festivaluri. Discografie selectivă: „Rockul baroc", „Despre iubire". PRONAOS (< ngr.) s. n. 1. încăpere a unui templu grec, situată în faţa sanctuarului şi servind drept vestibul. 2. încăpere într-o biserică creştină, care precedă naosul; tindă (2). Adăposteşte ritualuri precise, legate de slujbele pentru cei morţi şi de oficierea botezului; este şi încăperea rezervată femeilor. PRONAŢIE (< fr., lat.) s. f. Mişcare de rotaţie internă a antebraţului în jurul axei sale longitudinale. PRONIE (< ngr.) s. f. Providenţă; dumnezeire. PRONOMINAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care ţine de pronume, referitor la pronume, cu valoare de pronume. PRONOSTIC (< fr.) s. n. Ipoteză privitoare la desfăşurarea şi la sfârşitul unor evenimente, al unor acţiuni, competiţii viitoare etc. PRONOSTICA PRONOSTICA (< fr.) vb. I tranz. A face un pronostic. PRONUME (< lat. pronomen, fr. pronom, după nume) s. n. Parte de vorbire flexibilă care ţine locul unui substantiv. V. pronume personal, demonstrativ, Interogativ, negativ, nehotărât, de politeţe, posesiv, reflexiv, relativ. PRONUNCIAMENT (< sp., fr.) s. n. Acţiune ilegală (lovitură de stat) prin care o grupare politică, o armată (în special în ţările hispanice) ajunge la putere; puci. PRONUNCIAMENTUL DE LA BLAJ, denumire sub care este cunoscut protestul faţă de dualism şi împotriva desfiinţării autonomiei Transilvaniei şi alipirii acesteia la Ungaria, semnat la 3/15 mai 1868 de către un grup de intelectuali români transilvăneni. Autorii au fost arestaţi, fiind ulterior5 graţiaţi de împărat. PRONUNŢA (< lat., fr.) vb. I tranz. 1. A articula, a rosti sunete, silabe, cuvinte, propoziţii sau fraze; p. restr. a rosti un discurs. ♦ Refl. A-şi spune părerea; a opina. 2. A decide în urma unor dezbateri şi a comunica hotărâri, sentinţe etc. PRONUNŢARE (< pronunţa) s. f. Acţiunea de a (se) pronunţa. ♦ (DR.) Rostirea de către un organ de jurisdicţie, în şedinţă, a hotărârii luate pentru soluţionarea unui litigiu. PRONUNŢAT, -Ă (< pronunţa) adj. Scos în evidenţă, reliefat, evidenţiat; evident. PRONUNŢIE (< it., lat.) s. f. Mod (specific) de a ' pronunţa sunetele, cuvintele. PROOROC s. m. v. proroc. PROOROC! vb. IV tranz. v. proroci. PROOROCjRE s. f. v. prorocire. PROPAGA (< fr., lat.) vb. I refl. şi tranz. A (se) răspândi, a (se) transmite; a (se) populariza. ♦ Refl. (Despre unde electromagnetice, căldură etc.) A se transmite din aproape în aproape, în spaţiu şi în timp, cu viteză finită. PROPAGANDA FIDE, Congregaţia sacră ~, organ central al Curiei romane instituit (1599) de papa Clement VIII şi reconfirmat în 1622 de Grigore XV cu scopul centralizării organizării activităţii misionare. PROPAGANDĂ (< fr.) s. f. Activitate desfăşurată sistematic în vederea răspândirii unor doctrine politice, religioase etc., a unor teorii, opinii, pentru a le face cunoscute şi acceptate, pentru a câştiga adepţi. PROPAGANDIST, -A (< fr., 2. rus.) s. m. şi f. 1. Persoană care face propagandă. 2. (Ieşit din uz) Conducătorul unui cerc de studii al învăţământului de partid. PROPAGANDISTIC, -A (< propagan-disf) adj. Care se referă la propagandă, care are caracter de propagandă. PROPAGATOR, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană care propagă o idee, o concepţie etc. PROPAN (< fr. {i}) s. n. Hidrocarbură aciclică saturată cu trei atomi de carbon în moleculă; este un gaz incolor, inflamabil, obţinut din gazele de sondă şi de rafinărie. Se întrebuinţează ca materie primă în industria chimică, drept combustibil menajer şi la rafinarea uleiurilor minerale. PROPANOL (< fr. {s}) s. m. (CHIM.) Alcool propilic. PROPAROXITQN (< fr. {i}) s. n. Cuvânt accentuat pe silaba ante-penultimă. PROPĂŞ.I (< pro-2 + păşi) vb. IV intranz. A prospera, a se dezvolta. PROPĂŞIREA, revistă apărută săptămânal la laşi în 1844 (42 de numere) sub redacţia lui M. Kogălni-ceanu, V. Alecsandri, I. Ghica şi P. Balş. întâiul număr fiind oprit de cenzură din cauza titlului, publicaţia continuă să apară sub numele de „Foaie ştiinţifică şi literară". Este prima revistă literară cu caracter enciclopedic din Moldova, reprezentând un moment în dezvoltarea conştiinţei naţionale. Colaboratori: Gr. Alexandrescu, C. Bolliac, C. Negruzzi, N. Bălcescu, I. Maiorescu, D. Ralet, A.T. Laurian, C.C. Aristia ş.a. PROPEDEUTICĂ (< fr„ germ.; {s} gr. propaideuein „a învăţa înainte") s. f. 1. Disciplină care constituie o introducere necesară în studiul unei alte discipline. 2. Ramură a medicinii care are ca obiect învăţământul pregătitor clinic. PROPENAL (< germ.) s. n. Acroleină. PROPENĂ (< germ. {i}) s. f. Hidrocarbură aciclică nesaturată, cu trei atomi de carbon şi o dublă legătură în moleculă. Se găseşte în gazul de cracare. Se întrebuinţează ca materie primă la fabricarea glicerinei, acetonei, alcoolului izopropilic etc. Sin. propilenă. PROPENSIUNE (< fr.) s. f. (Livr.) înclinaţie firească, tendinţă, dispoziţie naturală către ceva. 526 Propilee de pe Acropola Atenei PROPERTIU (Sextus Aurelius Propertius Carus) (c. 47-15 î.Hr.), poet latin. Supranumit „Calimah al Romei". Prieten cu Ovidiu şi Vergiliu. Protejat al împăratului August şi al lui Mecena. Poezii erotice, închinate Cynthiei, surprinzătoare prin expresia originală a sentimentului iubirii, şi patriotice inspirate din istoria şi legendele Romei („Elegii"). PROPjCE (< fr.) adj. invar. Prielnic, favorabil; potrivit, indicat. PROPILEE (< fr.; {s} pro-2 + gr. pyle „poartă") s. f. pl. (în Antichitate) Intrare monumentală, formată dintr-un ansamblu de vestibuluri şi de porţi legate între ele prin porticuri şi scări, la unele edificii importante sau ansambluri arhitecturale (ex. p. de pe Acropola Atenei, construite de Mnesicles). în arhitectura modernă, cele ridicate la Munchen de Franz Karl Leo von Klenze între 1846 şi 1860. PROPILENĂ (< fr., {i}) s. f. (CHIM.) Propenă. PROP|LIC, -Ă (< fr.) adj. Alcool ~ = alcool aciclic saturat, primar, obţinut ca produs secundar la fabricarea alcoolului etilic prin fermentaţie sau din etilenă prin oxosinteză. Se foloseşte ca dizolvant. Sin. propanol. PROPIQNIC (< fr.; {s} gr. pro[tos] „primul" + pion „gras") adj. Acid ~ = acid monocarboxilic saturat, derivat din propan. Se întrebuinţează în unele sinteze organice. PROPOLIS (< fr.; {s} gr. propolis „clei de albine") s. n. 1. (APIC.) Substanţă răşinoasă aromată din mugurii şi axilele frunzelor anumitor copaci, colectată de albine pentru acoperirea pereţilor interiori din stup, astuparea găurilor şi a crăpăturilor, lipitul ramelor 527 PROPULSOR şi acoperirea dăunătorilor intraţi şi omorâţi în stup. 2. Preparat farmaceutic pe bază de p., cu acţiune bactericidă (1). PROPONTIDA, denumirea antică a Mării Marmara. PROPORŢIE (< fr., lat., it., germ.) s. f. 1. (MAT.) Egalitate între două rapoarte, având patru elemente constitutive, cele din mijloc numindu-se mezi, iar cele extreme extremi (ex. în p. 3/6 = 12/24, 3 şi 24 sunt extremi, iar 6 şi 12 sunt mezi). 2. Raport între dimensiunile părţilor unui întreg sau între părţi şi întreg. 3. Potrivire, raport între lucruri, părţi (care se completează reciproc). ^ Loc. în proporţie cu... = proporţional cu..., potrivit cu... 4. Dimensiune (mare); extindere (mare). Expr. A lua proporţii = a) a se dezvolta, a creşte foarte mult; b) (fam.) a se îngrăşa (prea tare). PROPORŢIONA (< fr., lat.) vb. I tranz. A stabili un raport just între două lucruri, a face să fie proporţional; a potrivi. PROPORŢIONAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Corespunzător unor anumite proporţii. -0-impozit p. = impozit stabilit în raport cu venitul cuiva. PROPORŢIONALITATE (< fr., lat.) s. f. Proprietatea unor mărimi de a fi proporţionale. PROPORŢIONAT, -Ă (< proportiona) adj. Care are proporţii juste; armonios. PROPOVĂDUI (< sl.) vb. IV tranz. A propaga, a răspândi idei, concepţii, principii (religioase); a predica. PROPQVĂDUITOR, -OARE (< propovădui) s. m. şi f. Persoană care propovăduieşte; propagator. PROPOZIŢIE (< fr., lat., it.) s. f. 1. (LINGV.) Cea mai mică unitate sintactică (redusă uneori la un singur cuvânt) care comunică o judecată sau o idee. •O P. principală v. principal. P. secundară v. secundar. 2. (LOG.) Forma logică prin care ceva este enunţat despre altceva. 3. (MAT.) Teoremă ajutătoare demonstraţiei unei teoreme mai importante sau stabilirii unui rezultat fundamental dintr-un capitol al matematicii. 4. (MUZ.) Parte componentă a unei perioade; de regulă, conţine mai multe fraze, separate prin cezuri. PROPP, Vladimir lakovlevici (1895-1970), folclorist rus. Prof. univ. la Leningrad. A identificat structura basmului fantastic („Morfologia basmului", „Rădăcinile istorice ale basmului fantastic11). PROPRIETAR, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f. 1. (DR.) Titular al unui drept de proprietate. 2. P. restr. Cel care are drept de proprietate asupra unui imobil (considerat în raport cu chiriaşii lui). PROPRIETATE (< fr., lat.) s. f. 1. (DR.) Stăpânirea deplină a unui bun în baza unui drept recunoscut de lege. ^ P. publică = proprietate care aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, fiind formată din bunuri care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice sunt bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. P. privată = proprietate care aparţine persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, fiind formată din orice bunuri, cu excepţia celor aflate exclusiv în proprietate publică, şi asupra cărora titularul sau proprietarul exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia în interes propriu, însă în limitele determinate de lege. P. privată este conform Constituţiei garantată, iar în condiţiile legii, inviolabilă; bunurile p. private se află în circuitul civil. (EC.) P. imobiliară = terenul şi resursele sale naturale ca şi amenajările şi construcţiile ataşate terenului prin activitatea umană. P. intelectuală = drepturile referitoare la: opere literare, artistice şi ştiinţifice; interpretări ale artiştilor interpreţi şi execuţii ale artiştilor executanţi, fonograme şi emisiuni ale radiodifuziunii; invenţii în toate domeniile activităţii umane, descoperiri ştiinţifice; desene şi modele industriale; mărci de fabrică, de comerţ şi de serviciu, precum şi nume comerciale şi denumiri comerciale; protecţia împotriva concurenţei neloiale şi orice alte drepturi aferente activităţii intelectuale în domeniile: industrial, ştiinţific, literar şi artistic. 2. Obiect, bun aflat în proprietatea (1) cuiva. 3. Caracteristică, însuşire, trăsătură predominantă a cuiva sau a ceva. 4. Calitatea unui cuvânt, a stilului etc. de a fi propriu (4). PROPRIOCEPTOR (< fr.) s. n. Receptor (celulă sau grup de celule) sensibil la mişcare, presiune sau întindere, care sesizează modificări ce au loc în interiorul corpului, contribuind la coordonarea activităţii musculare şi la menţinerea echilbrului şi poziţiei corpului. PROPRIU, -IE (< lat., fr., it.) adj. 1. Care aparţine în mod exclusiv cuiva; personal. -0> Nume (sau substantiv) propriu = nume dat unui lucru sau unei fiinţe spre a le deosebi de alte lucruri sau fiinţe din aceeaşi categorie şi care se scrie cu litera iniţială mare. 2. Caracteristic, specific. 3. Bun pentru..., indicat. 4. (Despre cuvinte, stil etc.) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată. Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. -O Loc. adv. La propriu = (adesea în corelaţie cu la figurat) în mod real, concret. ♦ (Despre sensuri) Prim, de bază. PROPTAR (< proptă, reg., „proptea") s. n. Frână la războiul de ţesut ţărănesc, făcută dintr-o scândură cu crestături, care opreşte rotirea înapoi a sulului cu pânza ţesută. PROPTEA (PROPTEALĂ) (< propti) s. f. 1. Par, stâlp, bază cu care se sprijină un gard, o poartă etc. ♦ Bară de lemn rotundă, aşezată oblic faţă de orizontală, pentru susţinerea unei armături miniere. 2. Fig. Sprijn, protecţie (nemeritată). PROPTI (< sl.) vb. IV 1. Tranz. A sprijini cu o proptea. ♦ Tranz. şi refl. A (se) rezema de ceva. 2. Refl. A se sprijini de un punct de reazem în vederea unui efort. PROPULSA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A exercita o forţă de împingere, imprimând o mişcare de înaintare asupra unui vehicul. ♦ P. ext. A împinge, a arunca, a proiecta (5). 2. (Fig.) A instala pe cineva, prin anumite mijloace (incorecte) într-un post important, într-o funcţie mult mai înaltă. PROPULSARE (< propulsa) s. f. Propulsie. PROPULSIE (< fr.; {s} lat. propulsus „împins înainte") s. f. Acţiune de deplasare a unui vehicul prin exercitarea unei forţe de împingere sau de tracţiune asupra lui. Vehiculele pot avea echipament propriu de p. (vehicule autopropulsate) sau pot fi tractate (ex. remorcile, unele maşini agricole, şlepurile etc.); propulsare. <0> Grup de p. = ansamblul instalaţiilor, maşinilor, agregatelor, propulsoarelor unei nave, care asigură propulsia acesteia. PROPULSOR, -OARE (< fr.; {s} lat. propellere „a împinge înainte") adj., s. n. 1. Adj. Care serveşte la propulsie, care efectuează o propulsie. 2. S. n. Organ de maşină (elice, roată cu zbaturi) sau aparat (reactor) care, montate PROPUNE 528 pe un vehicul, realizează propulsia acestuia. PROPUNE (< lat.) vb. III 1. Tranz. A supune o părere, o soluţie, un proiect etc. discuţiei şi aprobării cuiva. ♦ A da o sugestie, o soluţie; a îndemna la o acţiune. ♦ A indica pe cineva ca apt să îndeplinescă ceva, cerând să fie numit, ales; a recomanda. 2. Refl. (Cu pronumele în dativ) A-şi pune în gând, a intenţiona. PRQRÂ (PRQVĂ) (< it.) s. f. Partea dinainte a unei nave. PRORECTOR (< pro-2 + rector) s. m. Funcţie administrativă în învăţământul universitar. PRORQC (PROORQC) (< sl.) s. m. Profet, prevestitor. PROROCI (PROOROCI) (< proroc) vb. IV tranz. A profetiza, a prevesti. PROROCIRE (PROOROCIRE) (< proroci) s. f. Faptul de a proroci; ceea ce se proroceşte; profeţie, prevestire, prezicere. PROROGA (< lat., fr.) vb. I tranz. A amâna (din oficiu) pentru o dată ulterioară activitatea unui corp constituit, a unei adunări legislative, un termen scadent etc. PROROGARE (< proroga) s. f. Acţiunea de a proroga şi rezultatul ei. ♦ Act prin care se amână sau se suspendă activitatea unui corp constituit, a unei adunări legislative etc. + Extindere a competenţei unui organ de jurisdicţie. PROSCENIU (< lat., fr., germ.) s. n. Parte a teatrului antic care cuprindea părţile denumite astăzi scenă şi avanscenă. PROSCOMJDIE (< sl.) s. f. 1. Parte distinctă a liturghiei în care preotul pregăteşte, în vederea sfinţirii, pâinea şi vinul pentru împărtăşanie; carte care cuprinde slujba şi rânduiala sfinţirii vinului şi pâinii. 2. Firidă în peretele dinspre nord al altarului unei biserici ortodoxe, în care stau pregătite pâinea şi vinul pentru împărtăşanie; jertfelnic. PROSCRIE (< fr. proscrire, după scrie) vb. III tranz. A face o proscripţie. PROSCRjPŢIE (< lat., fr.) s. f. 1. (înv.) Pedeapsă la care era supusă o persoană de către autoritatea publică (pentru o vină politică); izgonire, exil, surghiun. 2. (în Roma antică) Punerea în afară de lege, osândire la moarte fără forme de judecată pentru infracţiuni politice. ^ Listă de p. = listă care cuprindea numele persoanelor puse în afara legii. PROSCRIS, -Ă (< proscrie) adj., s. m. şi f. 1. Adj., s. m. şi f. (înv.) (Persoană) scoasă de sub apărarea legilor, izgonită din patrie, exilată, expulzată, surghiunită. 2. Adj. (Despre idei, atitudini, acţiuni) Interzis, oprit, neîngăduit. PROSECTOR (< lat., fr., germ.) s. m. Persoană specializată în efectuarea autopsiilor şi prepararea pieselor anatomice în scopuri didactice sau ca document medico-legal. PROSECTURĂ (< germ.) s. f. Morgă2 (2). PROSERPINA v. Persefona. PROSILOGJSM (< fr.) s. n. Silogism dintr-un şir de silogisme (polisilogism), a cărui concluzie serveşte ca premisă unui alt silogism (episilogism). PROSIMIENI (< fr.) s. m. pl. (ZOOL., PALEONT.) Lemurieni. PROSKUROV v. Hmelniţki. PROSLĂVI (< sl.) vb. IV tranz. A preamări; a slăvi, a glorifica, a diviniza. PROSOP (< ngr.) s. n. Bucată de ţesătură din in, cânepă, bumbac etc., de obicei buclată, folosită pentru şters mâinile, faţa, corpul, după spălat. Mai este folosit ca obiect decorativ (pentru împodobirea caselor) sau de ritual (la nunţi, înmormântări). PROSPĂTURĂ (< proaspăt) s. f. (Pop. şi fam.) Aliment proaspăt. PROSPECT (< lat., fr., germ.) s. n. 1. Tipăritură (pliant, broşură), uneori ilustrată, care prezintă date informative asupra unei lucrări în curs de apariţie, calităţile, condiţiile de vânzare şi de folosire ale unui produs, intenţiile privind activitatea unor instituţii sau întreprinderi etc. 2. Distanţa în plan orizontal dintre fronturile a două construcţii situate faţă în faţă. PROSPECTA (< fr., engl.) vb. I tranz. 1. (GEOL.) A cerceta un teren în vederea descoperirii zăcămintelor de substanţe minerale utile. 2. (EC.) A cerceta cererea şi oferta de mărfuri de pe o piaţă. PROSPECTIVĂ (< fr.) s. f. Cercetare sistematică a viitorului, care, pornind de la analiza influenţei conjugate a cauzelor de ordin tehnic, ştiinţific, economic, social etc. asupra evoluţiei accelerate a lumii moderne, urmăreşte crearea unei viziuni globale, de largă aproximaţie, asupra evoluţiei accelerate a lumii moderne. Iniţiatorul acestei metode este filozoful francez Gaston Berger. Sin. viitorologie, ştiinţa viitorului. PROSPECŢIUNE (< fr., engl.) s. f. Acţiunea de a prospecta. ♦ Stadiu în cercetarea geologică având ca scop descoperirea unor zăcăminte de substanţe minerale utile într-o regiune. în funcţie de metodele de cercetare utilizate, se deosebesc: p. geologică (ex. gravimetria, seismometria, magneto-metria, radiometria, electrometria, geo-termometria), p. geochimică (ex. p. pedogeochimice, litogeochimice, hidro-geochimice, biogeochimice). Aceste cercetări pot fi completate prin lucrări miniere sau foraje în vederea obţinerii de date suplimentare asupra cantităţii şi calităţii substanţelor minerale utile. PROSPER, -Ă (< fr.) adj. Căruia îi merge bine, care se găseşte sau se dezvoltă în condiţii favorabile. PROSPERA (< fr.) vb. I intranz. A se dezvolta în condiţii prielnice, favorabile; a progresa. PROSPERITATE (< fr., lat.) s. f. Stare prosperă, înfloritoare; belşug, bunăstare; spec. progres, avânt economic. PROSPEŢIME (< proaspăt) s. f. Calitatea de a fi proaspăt, gingaş, tânăr, fraged. PROST [pro], Alain (n. 1955), automobilist francez. Campion mondial de Formula 1 (1985, 1986, 1989 şi 1993). A obţinut 51 de victorii de Grand Prix. PROST, PROASTĂ (< sl.) adj. 1. (Şi subst.) Lipsit de inteligenţă; nerod; imbecil. ♦ Credul, naiv. ^ Expr. A-şi găsi prostul = a găsi omul pe care să-l poată înşela uşor. 2. (înv.; şi subst.) Lipsit de învăţătură, ignorant. ♦ Lipsit de rafinament, simplu. 3. De calitate inferioară, ordinar. 4. (Şi adv.) Care nu este cum trebuie; necorespunzător, nefavorabil, neprielnic; dăunător, rău. -0-Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă lipsită de haz, deplasată, jignitoare. Vorbă proastă = vorbă nepotrivită sau injurioasă. ♦ (Adv.; în legătură cu „a vorbi") Incorect. ♦ (Despre veşti sau întâmplări) Care produce mâhnire, supărare, durere. ♦ (Despre vreme) Rău, urât, nefavorabil. ♦ Nepriceput, neîndemânatic într-o profesiune. PROSTAGLANDINE (< fr.) s. f. pl. Grup de substanţe derivate din acizi graşi esenţiali, prezente în majoritatea ţesuturilor din organism; se obţin şi pe cale sintetică. Au rol important în diverse procese fiziologice şi patologice (reglarea hormonală, agregarea trombo- 529 PROTAZĂ citelor, funcţionarea sistemului simpatic, producerea inflamaţiilor, contracţia musculaturii netede). Sunt utilizate în tratamentul ulcerului gastrointestinal, pentru provocarea avorturilor sau declanşarea naşterilor etc. PROSTATĂ (< fr., lat. »; {s} gr. prostates „aşezat înainte") s. f. Organ musculo-glandular, de forma unei castane, care înconjură porţiunea iniţială a uretrei la bărbat. P. este formată din doi lobi laterali şi un lob median şi secretă un lichid cu aspect lăptos, sperma, care se varsă în porţiunea prostatică a uretrei, de obicei în timpul actului sexual. PROSTATITĂ (< fr.) s. f. Inflamaţie acută sau cronică a prostatei, manifestată prin durere locală şi micţiuni dificile. Cauza cea mai frecventă a p. este blenoragia. PROSTĂNAC, -Ă (< prost) adj. (Şi subst.) Mărginit la minte, nătâng, prost. ♦ Care vădeşte prostie. PROSTERNA (< fr., lat.) vb. I refl. A se înclina în faţa cuiva în semn de veneraţie, de supunere. PROSTESC, -EASCĂ (< prost) adj. Care denotă prostie; lipsit de logică. PROSTEŞTE (< prost) adv. Ca un prost, în mod prostesc. PROST! (< prosf) vb. IV 1. Refl. A-şi pierde puterea de a raţiona, a deveni prost; p. ext. a-şi pierde cumpătul, a se zăpăci. ♦ (Despre lucruri) A-şi pierde din calităţi, din valoare; a se degrada. 2. Tranz. A face pe cineva să-şi piardă judecata. 3. Tranz. (Fam.) A amăgi, a înşela. PROSTjE (< prost) s. f. Starea celui prost; faptă, vorbă de om prost; inepţie. ♦ Faptă, vorbă lipsită de seriozitate sau de importanţă; moft, fleac. PROSTIGMjNĂ (< fr.) s. f Substanţă medicamentoasă de sinteză, cu acţiune parasimpaticomimetică, utilizată în tratamentul atoniei intestinale şi vezicale. PROSTjL (< fr.; {s} pro-2 + gr. stylos „coloană") s. n., adj. (Edificiu antic) prevăzut cu coloane numai la faţada principală. PROSTjT, -Ă (< prosti) adj. Ajuns într-o stare de dezorientare, de zăpăceală; buimac, dezorientat, uluit; îndobitocit. ♦ Indus în eroare, înşelat, amăgit. PROSTITUA (< fr.) vb. I refl. A practica prostituţia. ♦ Tranz. Fig. A necinsti, a pângări, a degrada ceva printr-o întrebuinţare nedemnă. PROSTITUATĂ (< fr.) s. f. Femeie care practică prostituţia. PROSTITUŢIE (< fr.) s. f. 1. Act prin care o persoană consimte, în mod obişnuit, să întreţină raporturi sexuale cu un număr nedeterminat de parteneri, în scopul procurării mijloacelor de existenţă; fapta comisă de persoana care procedează în acest mod; ocupaţia persoanei care se prostituează. ♦ Fig. Faptul de a-şi vinde cinstea, de a face concesii de orice fel pentru bani sau alte interese. 2. P. sacră = ritual al fecundităţii practicat în culturile din Antichitate şi în prezent la unele triburi din Africa, simbolizând o hierogamie destinată să atragă fertilitatea asupra unei familii sau asupra unui teritoriu, dar şi uniunea cu divinitatea. PROSTOVOL s. n. Năpastă (4). PROSTRAŢIE (< fr., lat.) s. f Stare patologică de cădere fizică şi psihică, caracterizată prin lipsa de reacţii ia solicitările exterioare, cauzată de slăbirea extremă a forţelor fizice şi psihice. PROTACTjNIU (< fr., germ. {i}; {s} proto- + actiniu) s. n. Element radioactiv (Pa; nr. at. 91). Are mai mulţi izotopi dintre care cel mai important este cel cu m. at. 231,04. Face parte din grupa actinoidelor, alb-cenuşiu, strălucitor, produs de dezintegrare a uraniului. Emite radiaţii a şi are o perioadă de înjumătăţire de 32 500 ani. PROTAGONIST, -Ă (< fr.; {s} proto-+ gr. agonistes „concurent") s. m. şi f. 1. Interpretul rolului principal într-o piesă de teatru, într-un film, într-un spectacol de operă etc. 2. Reprezentant de frunte al unei mişcări, al unei teorii etc.; promotor; fruntaş. PROTAGORAS (c. 485-c. 410 Î.Hr.), filozof grec, originar din Abdera (Tracia). Cel mai de seamă dintre sofiştii care au venit în Atena. Prieten al lui Pericle, a fost angajat să elaboreze codul de legi pentru colonia ateniană Thyrioi. Este unul dintre primii educatori profesionişti, pregătind tinerii pentru o carieră publică. Celebra sa afirmaţie potrivit căreia „omul este măsura tuturor lucrurilor..." l-a făcut părintele relativismului, iar, în unele interpretări, chiar şi al subiectivismului. De asemenea, este considerat primul agnostic religios, dat fiind faptul că a negat posibilitatea omului de a cunoaşte divinitatea. A trebuit să părăsească Atena din cauza acuzaţiei de ateism. întreaga sa operă s-a pierdut; importanţa ei a fost atestată, însă, de Platon, Aristotel şi Sextus Empiricus. PROTAL (< fr.; {s} pro-2 + gr. thaiios „ramură") s. m. Corp vegetal în formă de lamă, de mici dimensiuni, care reprezintă generaţia gametofitică, haplo-idă, la ferigi, ecvisetacee şi licopo-diacee, rezultată din germinarea sporilor. Pe faţa inferioară a p. se formează organele de înmulţire sexuată (anteridiile şi arhegoanele). PROTAMjNE (< fr.; is} proteine) + amine) s. f. pl. (BIOCHIM.) Proteine bazice de compoziţie relativ simplă, alcătuite din diaminoacizi, prezente în cantităţi mari în celulele seminale ale peştilor. PROTANDRjE (< proto- + gr. andro-„bărbat") s. f. 1. Situaţie în care stami-nele unei flori ajung la maturitate înaintea gineceului, împiedicând astfel autopolenizarea. 2. Situaţie întâlnită la unele nevertebrate coloniale când indivizii masculi ajung la maturitate sexuală înaintea celor femeii. PROTANOPjE (< fr., engl.) s. f. Incapacitate a ochiului de a vedea culoarea roşie. PROTARGOL (< germ., fr.) s. n. Preparat medicamentos cu acţiune slab antiseptică, utilizat mai ales în oftalmologie. PROTASE, Dumitru (n. 1926, n. sat Mocod, jud. Bistriţa-Năsăud), istoric şi arheolog român. M. de onoare al Acad. (2003), prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuţii privind istoria Daciei romane şi postromane („Problema continuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi numismaticii", „Rituri funerare la daci şi dacoromâni", „Dacia postromană până la slavi"). Preocupări în domeniul numismaticii antice („Un tezaur de monede imperiale romane descoperit la Cristeşti pe Mureş"). PROTAZĂ (< fr.; {s> pro-2 + gr. tasis „tensiune") s. f. 1. (GRAM.) Partea de început a unei perioade condiţionale, Dumitru Protase PROTEAZĂ 530 care cuprinde propoziţia secundară şi a cărei consecinţă se exprimă în partea a doua (apodaza). 2. Partea de început a unei drame antice sau poem clasic ori cavaleresc care cuprinde o invocare a protecţiei divinităţii sau a muzelor. PROTEAZĂ (< fr.) s. f. Enzimă care intervine în hidroliza proteinelor (proteo-liză). Din această categorie fac parte pepsina şi tripsina. Pentru digestia completă a unei proteine până la amino-acizii din care aceasta este alcătuită este necesară de obicei acţiunea succesivă a mai multor p. PROTECTQR, -OARE (< lat., fr.) adj., subst. 1. Care apără, care protejează. ♦ (Despre atitudini sau comportări) Binevoitor. 2. S. m. şi f. Persoană care protejează pe cineva. 3. S. n. Dispozitiv de protecţie a instalaţiilor de telecomunicaţii contra supratensiunilor şi supracurenţilor cu ajutorul fuzibililor şi al blocurilor de descărcare. -0- P. de filet = mufă scurtă, filetată sau cep filetat, care se înşurubează pe piese filetate pentru a proteja fileturile. PROTECTORAT (< fr.) s.n. 1. (DR.) Formă de dependenţă a unui stat faţă de un altul pe bază de tratat, în temeiul căreia statul protector conduce politica externă a statului protejat, lăsându-i acestuia o anumită autonomie internă proprie. ♦ Stat, teritoriu care au o astfel de formă de dependenţă. 2. Denumirea regimului politic din Anglia în timpul lui O. Cromwell şi a fiului său Richard (1653-1659). PROTECŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a proteja; sprijin, ajutor dat cuiva de o persoană influentă pentru obţinerea unui avantaj. <0> Protecţia muncii = ansamblu de măsuri tehnice, sanitare, organizatorice şi juridice având drept scop ocrotirea vieţii şi a sănătăţii celor ce muncesc în timpul procesului de producţie şi asigurarea unor condiţii de muncă optime. P. socială = complex de măsuri aplicate pentru a sprijini grupele de populaţie aflate în dificultate (de ex. ajutoare sociale pentru populaţia care nu dispune de venituri suficiente pentru a-şi asigura anumite nevoi, alocaţii pentru copii, ajutoare de şomaj, locuinţe sociale etc.). V. şi asistenţă socială. P. civilă = parte componentă a sistemului naţional de apărare, care are ca obiectiv prevenirea şi atenuarea efectelor dezastrelor naturale (inundaţii, cutremure etc.) sau provocate de om şi desfăşoară activităţi de asistenţă şi protejare a populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi a factorilor de mediu în situaţii de criză. Protecţia mediului înconjurător v. mediu. Protecţia naturii v. ocrotire. 2. (TEHN.) Totalitatea dispozitivelor şi a mijloacelor prin care se suprimă, se limitează sau se semnalizează efecte dăunătoare produse de cauze exterioare asupra persoanelor, materialelor, instalaţiilor etc. 3. (INFORM.) Protejare a unui program în curs de execuţie faţă de orice factor perturbator. PROTECŢIONjSM (< fr.) s. n. Sistem şi politică economică de protejare a produselor naţionale faţă de concurenţa produselor similare provenite din străinătate, în vederea încurajării constituirii şi dezvoltării anumitor sectoare sau ramuri ale economiei unei ţări. Mijloacele principale de p. sunt taxele vamale percepute asupra mărfurilor importate, taxele fiscale percepute la frontieră, contingentarea, normele restrictive la import şi licenţele de import. PROTEGUj (< protege, inv., „a proteja") vb. IV tranz. (Rar) A proteja. PROTEGUITOR, -OARE (< protegui) adj. (Rar; şi adv.) Protector (2). PROTEIC1, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la proteine, care conţine proteine. PROTEIC2, -Ă (< fr.; fe} n. pr. Proteu) adj. Care-şi schimbă mereu forma; nestatornic; insesizabil. PROTEjDĂ (< fr.) s. f. Proteină conjugată cu un grup de natură neproteică a cărui constituţie chimică dă numele compusului respectiv (ex. nucleoproteidă, fosfoproteidă etc.). PROTEINĂ (< fr. fl}; fe} gr. protos „primul") s. f. Substanţă organică azotată complexă, cu masă moleculară mare, prezentă în celulele animale şi vegetale. Constituie factorul chimic fundamental al proceselor vii pe baza plasticităţii structurale a lanţurilor extrem de lungi de aminoacizi din care sunt formate, fiecărei structuri corespun-zându-i o proprietate biologică anumită. Se mai numesc protide. PROTEINOGRAMĂ (< fr.) s. f. Examen de laborator care determină prezenţa şi cantitatea proteinelor în sânge. PROTEINOTERAPjE (< fr.) s. f. Metodă de tratament constând din injectarea în organism a unor proteine străine (lapte, proteine microbiene etc.), în scopul stimulării proceselor biologice de apărare contra infecţiilor. PROTEJA (< fr., it.; lat. protegere „a acoperi") vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) apăra de un pericol, a (se) feri. ♦ Tranz. Spec. A apăra personalul, mate- rialele şi instalaţiile tehnice de acţiuni externe dăunătoare. 2. Tranz. A sprijini pe cineva, a susţine. ♦ A părtini, a favoriza. PROTEJAT, -Ă (< proteja) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care este apărat, ferit (de ceva). Arie p. = porţiune de teren cu destinaţia specială de a ocroti şi menţine diversitatea biologică, resursele naturale şi cele culturale asociate cu acestea, având un statut oficial sau fiind protejată prin alte mijloace eficiente. Există diferite tipuri de a.p., de la cele cu regim foarte strict de conservare, în care nu sunt admise decât activităţi de cercetare ştiinţifică prin metode nedistructive şi până la arii în care turismul este admis şi chiar încurajat (în anumite limite) sau în care protecţia resurselor se îmbină cu o utilizare antropică ce asigură mijloace de subzistenţă populaţiei locale. Legislaţia actuală din România prevede următoarele categorii de a.p.: rezervaţii ştiinţifice (strict ocrotite), parcuri naţionale, rezervaţii naturale, parcuri naturale, rezervaţii ale biosferei, zone umede de importanţă internaţională, situri ale patrimoniului natural universal, arii speciale de conservare şi arii de protecţie specială avifaunistică. 2. S. m. şi f. Persoană care se bucură (şi profită) de protecţia cuiva; favorit. PROTEOLIZĂ (< fr.) s. f. Descompunerea proteinelor, sub acţiunea enzimelor, în fracţiuni (peptide şi aminoacizi). Are loc, de obicei, în cadrul procesului de digestie. PROTEROZOIC v. Algonkian. PROTEST (< protesta) s. n. 1. Faptul de a protesta; opoziţie, manifestare energică împotriva unei acţiuni considerate nejuste. 2. Act al unui guvern prin care acesta îşi manifestă dezacordul privind anumite măsuri luate de guvernul altui stat, pe care le consideră contrare prevederilor unui tratat sau normelor de drept internaţional. 3. P. de neplată = act public prin care se constată neplata la scadenţe a sumelor înscrise în biletul la ordin şi cambie. PROTESTA (< fr., lat.) vb. I intranz. A manifesta împotrivire faţă de ceva, a-şi exprima dezaprobarea. PROTESTANT, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de protestantism, privitor la protestantism. 2. S. m. şi f. Adept al protestantismului. PROTESTANTISM (< fr.) s. n. Confesiune creştină separată de catolicism în prima jumătate a sec. 16, prin 531 PROTODORIC mişcarea Reformei. P. înglobează bisericile luterană (evanghelică), reformată (calviniştii şi zwinglienii), anglicană, unitariană şi numeroase secte. Teologic, p. se caracterizează prin respingerea unui mijlocitor între Dumnezeu şi fiinţa umană, rolul pastorului nefiind acelaşi cu cel al preotului la slujbă, întrucât din slujbă lipseşte momentul sfintei jertfe; proclamarea autorităţii suverane a „Scripturii" în materie de credinţă; justificarea prin credinţă numai cu ajutorul harului. Protestanţii au simplificat ritualul, înlăturând fastul catolic, au suprimat cultul Fecioarei Maria şi al sfinţilor, au limitat tradiţia sacră la „Scriptură" şi au proclamat că mântuirea indivizilor depinde în primul rând de puterea credinţei şi nu de îndeplinirea formală a obligaţiilor rituale. Spiritul ecumenic al p. îşi are rădăcinile în „Sfânta Scriptură". Apropierea netă de catolicism, mai ales după al doilea Conciliu de la Vatican, nu a eliminat dificultăţile care împiedică reunirea, referitoare la doctrina euha-ristică, preoţia femeilor etc. Termenul p. provine de la protestul formulat la Speyer, în 1529, de către cinci principi luterani şi reprezentanţii câtorva oraşe imperiale împotriva Edictului de la Worms, care împiedica răspândirea luteranismului în Germania. în ţările scandinave şi în Prusia s-a impus luteranismul, în Scoţia calvinismul, în Franţa, după sângeroase războaie religioase, calvinii au rămas o minoritate; în Polonia, Lituania şi Ungaria sunt comunităţi de protestanţi mai mari, care nu prejudiciază supremaţia Bisericii catolice. în Anglia, p. a avut o evoluţie independentă — anglicanismul. în America de Nord s-a impus p. Mai include: adventismul de ziua a şaptea, armata salvării, baptismul, menonismul, metodismul, penticostalii, quakerii. PROTESTATAR, -Ă (< fr.) adj. Care conţine un protest; de protest. ♦ (Şi subst.) Care protestează, care prezintă un protest. PROTEST-SONG [proutest soq] (cuv. engl.) loc. Gen muzical, cu o istorie identificată aproape total cu aceea a mişcării folk din lumea anglo-saxonă. în S.U.A. reflectă lupta pentru egalitate rasială, opoziţia faţă de războiul din Vietnam, cruciada ecologică, mişcarea feministă. Reprezentanţi: Woody Guthrie, Pete Seeger, Bob Dylan, Joan Baez ş.a. PROTETIC, -Ă (< fr.) adj. (LINGV.; despre sunete) Apărut prin proteză (2). PROTEU (în mitologia greacă), divinitate marină de origine egipteană. înzestrat de Poseidon, tatăl său, cu darul profeţiei şi capacitatea de a lua mereu alte înfăţişări, de care se folosea atunci când voia să se sustragă întrebărilor puse de muritori. Locuia în insula Pharos din Egipt. Simbol al prefacerii neîncetate a materiei. PROTEU (< n. pr. Proteu) s. m. (Livr.) Persoană cu un caracter nestatornic, care îşi schimbă mereu ideile, părerile. PROTEUS (< fr.; (s> n. pr. Proteu) s. m. 1. (MICROBIOL.) Gen de bacili gram-negativi, prevăzuţi cu cili vibratili, care le conferă o mare mobilitate, larg răspândiţi în natură, agenţi cauzali ai unor infecţii urinare rebele la tratament. 2. (ZOOL.) Batracian de 20-30 cm lungime, cu corpul cilindric şi coada lăţită, întâlnit în apele unor peşteri (ex. Postojna) din Alpi şi din V Pen. Balcanice (Proteus anguineus). Este un interesant exemplu de adaptare la un mediu lipsit total de lumină (are tegumentul complet depigmentat şi ochii atrofiaţi, ascunşi sub piele). PROTgZĂ (< fr.; {s} pro-2 + gr. thesis „punere") s. f. 1. Aparat medical care înlocuieşte morfologic sau funcţional un membru at corpului ori un segment de membru, un organ, un conduct natural etc., sau pe care se fixează dantura falsă. 2. (LINGV.) Fenomen fonetic constând în apariţia unei vocale la începutul unui cuvânt fără ca sensul cuvântului să se schimbe. PROTICI, Andrei Dimitrov (1875-1959), istoric de artă bulgar. Lucrări privind arta bulgară, influenţa ei în spaţiul sud-balcanic şi supravieţuirea ei sub dominaţia otomană („Fine Art in Bulgaria", „Arhitectura religioasă bulgară", „Caracterul şi evoluţia arhitecturii bisericeşti bulgare", „Arta în Sofia", „Deznaţionalizarea şi renaşterea artei bulgare în epoca jugului turc de la 1393 la 1879“). M. coresp. al Acad. Române (1930). PROTIDĂ (< fr.) s. f. Denumire generală pentru toate substanţele organice azotate (ex. proteine, proteide, aminoacizi, polipeptide). PROTIPENDADĂ (< ngr.) s. f. Marea aristocraţie care se bucura de privilegii speciale; vârfurile clasei privilegiate în epoca modernă; p. ext. elită socială. PROTjST (< fr. {i}; {s} gr. protos „primul") s. n. (BIOL.; în clasificările mai vechi) Organism unicelular, animal sau vegetal. PROTISTOLOGJE (< fr.) s. f. Disciplină care se ocupă cu studiul protistelor. PROTO- (< fr., it.; {s} gr. protos „primul") Element de compunere cu sensul „primul", „întâiul", care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. PROTOBIOLOGjE (< fr.) s. f. Ramură a biologiei care studiază formele de viaţă mai mici decât bacteriile. PROTOBITUMEN (< germ.) s. n. Substanţă bituminoasă presupusă ca intermediară între materia organică şi bitumenele petrolifere. PROTOBLAST (< fr.; {s} proto- + gr. blastos „germene") s. n. (BIOL.) Celulă lipsită de membrană. PROTOCARION (< fr.; {s} proto- + gr. karyon „nucleu") s. m. Nucleu simplu, primitiv, reprezentat de o masă de cromatină suspendată în sucul nuclear. PROTOCOL (< germ., lat., fr.) s. n. 1. Totalitatea formelor şi practicilor folosite în relaţiile dintre state, la încheierea tratatelor şi a altor acte diplomatice. 2. Document în care sunt consemnate discuţiile purtate la un congres sau conferinţă internaţională ori la o convorbire diplomatică. 3. Denumire dată unor acorduri internaţionale. 4. Totalitatea regulilor ceremonialului de stat. ♦ Reguli care trebuie respectate în societate în anumite situaţii. PROTOCOLAR. -Ă (< fr., germ.) adj. Care ţine de regulile protocolului, potrivit protocolului. ♦ (Despre oameni) Ceremonios. PROTOCRONISM (< proto- + [sinjcronism) s. n. Curent iniţiat de Edgar Papu („Din clasicii noştri. Contribuţii la ideea unui protocronism românesc", 1977), opus sincronismului şi ilustrând, adesea în chip nefondat şi patetic, anticipările româneşti ale unor creaţii literar-artistice şi ştiinţifice universale. PROTOCTISTE (< fr.) s. n. pl. (în unele clasificări moderne) Regn care cuprinde organisme unicelulare sau pluricelulare simple, ce au nucleu în celulă (protozoare, alge, dinoflagelate, oomicote şi mucegaiuri mucilaginoase). PROTODIACON (< sl.) s. m. Arhidiacon. PROTODORIC (< fr.; {s} proto- + gr. dorikos „doric") s. n. Denumire dată fazei de elaborare a ordinului doric grec (sec. 7-6 î.Hr.). PROTOFIT 532 PROTOFJT (< fr.) s. n. Organism vegetal unicelular primitiv din care a evoluat regnul vegetal. PROTOGENĂ (< proto- + genă) s. f. Gena sau alela dominantă. PROTOGjN, -Ă (< fr.) adj., s. f. 1. Adj. (BOT.; despre flori hermafrodite) Al cărui pistil se dezvoltă înaintea sta-minelor. 2. S. f. (GEOL.) Rocă granitică cu structură de şist. PROTOIEREU (< ngr.) s. m. Preot care conduce o protoierie (2); protopop. PROTOIERjE (< protoiereu) s. f. 1. Rangul sau funcţia de protoiereu. 2. Unitate administrativă sau bisericească ortodoxă formată din mai multe parohii şi condusă de un protoiereu; protopopiat. PROTOISTORIE (< proto- + istorie, după fr. protohistoire) s. f. Denumire dată de unii istorici epocii, cuprinse între apariţia primelor documente, scrise şi Antichitate. în spaţiul carpato-dunărean, p. a durat din sec. 5 î.Hr. până în sec. 1 d.Hr., corespunzând epocii dezvoltării culturii şi societăţii daco-getice. PROTOMĂ (< fr.) s. f. Bust al unui om sau al unui animal care împodobea, în Antichitate, un obiect de metal sau de ceramică. PROTON (< fr.) s. m. Particulă elementară stabilă cu sarcina electrică egală cu a electronului, dar pozitivă (1,6022 • 10-19 coulombi) şi masa de 1 836 de ori mai mare (1,6726 • 10-24 g); constituie nucleul atomului de hidrogen şi, alături de neutron, intră în alcătuirea nucleelor atomice ale tuturor elementelor chimice. Termenul de p. a fost introdus de E. Rutherford care l-a descoperit în 1919. PROTON E-MĂ (< fr. {i}; {s> proto- + gr. nema ,,fir“) s. f. (BOT.) Formaţie vegetală care reprezintă stadiul iniţial de dezvoltare a gametofitului la muşchi (la care p. dezvoltă muguri, din care iau Protomă naştere noi plante) şi la ferigi (la care p. se transformă în protal). PROTQNIC1, -Ă (< fr. fi» adj. Al protonului; privitor la protoni. PROTQNIC2, -Ă (< fr. fi}) adj. (Despre sunete şi silabe) Care se găseşte înaintea silabei accentuate. PROTOPLASMATIC, -Ă (< germ. fi}; {s} proto- + gr. plasma „obiect modelat") adj. Care se referă la protoplasmă. PROTOPLASMA (< fr.) s. f. (BIOL.) Substanţă albuminoidă complexă cu aspect de masă vâscoasă, incoloră, semifluidă, care constituie materia din care sunt formate organismele vii şi reprezintă substratul material caracteristic vieţii. Alcătuieşte ansamblul constituenţilor celulei vii (membrana, citoplasma, nucleul, nucleolul şi organitele protoplasmatice). PROTOPLAST (< germ.) s. n. 1. Energidă. 2. Protoplasma vie a celulei, alcătuită din nucleu şi citoplasmă, fără plasmalemă în cultura de celule şi ţesuturi pentru a se studia metabolismul celular şi reproducerea. PROTOPOP (< sl.) s. m. Protoiereu. PROTOPOPESCU, Dragoş (1892— 1946, n. Călăraşi), scriitor şi eseist român. Prof. univ. la Cernăuţi şi Bucureşti. Orientare de extrema dreaptă. Proză exploatând comicul absurd („Iarmarocul metehnelor“); studii („Pagini engleze", „Fenomenul englez"). PROTOPOPIAT (< protopopie) s. n. Protoierie (2). PROTOPOP|E (< protopop) s. f. Demnitatea sau funcţia de protopop; teritoriu pus sub jurisdicţia unui protopop. PROTOPREZBITER (< ngr.) s. m. Protoiereu, protopop. PROTOPSALT (< ngr.) s. m. Prim cântăreţ la o biserică. PROTORACE (după fr. prothorax) s. n. (ENTOM.) Segment anterior al toracelui la insecte; poartă prima pereche de picioare. PROTOSINGHEL (< ngr.) s. m. Grad ecleziastic ortodox superior celui de singhel şi inferior celui de arhimandrit; monah care poartă acest grad. PROTOSOL (< proto- + sol) s. n. Sol aflat într-un stadiu incipient de dezvoltare. PROTOSTEA (< proto- + stea, după engl. protostaf) s. f. Stea aflată în faza de formare. PROTOTIP (< fr., germ.) s. n. 1. Model reprezentând tipul original după care se efectuează sau se realizează ceva. ♦ (TEHN.) Primul exemplar dintr-un lot de produse ce urmează a fi fabricate în serie, executat pentru a se stabili, pe baza încercărilor la care este supus, performanţele şi comportarea produsului, precum şi modificările constructive şi tehnologice necesare îmbunătăţirii calităţii acestuia. 2. Exemplu, model desăvârşit. 3. Obiect sau problemă care sunt reprezentative pentru o clasă (ex. imaginea mărului pentru clasa fructe este reprezentativă în climatul nostru). PROTOXID (< fr., engl.) s. m. Oxidul cel mai puţin oxigenat al unui element. P. de azot = gaz incolor, cu gust dulceag, care inspirat o dată cu aerul, produce o stare de euforie; este un anestezic local şi general; gaz ilariant. PROTOZOARE (< fr,; {s} proto- + gr. zoon „animal") s. n. pl. Grup de organisme inferioare unicelulare, microscopice (2-3 până la 100-200 [i lungime, Protozoa) (ex. amiba, hema-tozoarul, parameciul). Cele mai multe duc o viaţă independentă, fiind sapro-trofe iar unele sunt parazite (ex. tripa-nozoma) care induce boala somnului, plasmodium, care provoacă malaria. Au nucleu distinct; adesea prezintă flageli, cili sau pseudopode, cu ajutorul cărora se deplasează activ. în unele clasificări, p. alcătuiesc o încrengătură de sine 533 PROVENSAL stătătoare, în altele, moderne sunt incluse în mai multe încrengături ale regnului Protocista. PROTOZOOLOG |E (< fr., engl.) s. f. Ramură a microbiologiei care studiază organismele unicelulare heterotrofe. PROTRITQN (< fr.) s. m. Amfibian din Carboniferul superior-permian, din grupa stegocefalilor, asemănător cu salamandra, care trăia în mlaştini. PROTROMBjNĂ (< fr., engl.; {s} pro-2 + gr. thrombos „cheag") s. f. Proteină sangvină inactivă în stare normală, care, în hemoragii, în contact cu tromboplastina, prezentă în ţesuturi şi activată de ionii de calciu, se transformă în trombină, cu rol esenţial în coagularea sângelui; trombinogen. PROTUBERANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care constituie o protuberanţă; proeminent. PROTUBERANTĂ (< fr.; {s> pro* + lat. tuber „tumoare") s. f. 1. Formaţie anatomică constând dintr-o ridicătură pe suprafaţa unui organ (ex. p. occipitală); p. ext. umflătură, ridicătură. 2. (ASTR.) Nor de gaze incandescente, cu temperaturi de până la 50 000 K, care se formează din materia cromosferică şi care se observă la marginea discului solar. Sunt p. calme cu o durată de câteva săptămâni şi p. active care durează câteva ore. PROTURE (< fr.) s. f. pl. Ordin de insecte inferioare lipsite de aripi, antene şi ochi, cu rudimente de picioare pe primele trei segmente abdominale şi cu armătură bucală pentru supt şi mestecat (Protura). Trăiesc în frunzare, sub scoarţa copacilor etc. PROŢAP (< sl.) s. n. 1. Bară lungă de lemn care se prinde la un capăt de crucea carului sau a căruţei, iar la celălalt este articulat jugul pentru animalele de tracţiune (bovine). 2. Prăjină despicată la capăt, cu diferite utilizări (la culesul fructelor, prinsul racilor etc.). ♦ Prăjină cu vârful despicat în care se înfigea în trecut o reclamaţie, prezentată domnului pe deasupra capetelor mulţimii. -0- Expr. A veni (sau a umbla) cu jalba în proţap = a cere insistent un drept sau o favoare. ♦ Fiecare dintre cele două beţe, în formă de furcă, înfipte în pământ, lângă jar, între care se fixează peştele întreg sau bucăţi de carne pentru a le frige. PROŢĂPj (< proţap) vb. IV tranz. şi refl. 1. (Tranz. şi refl.) (Pop.) A (se) înţepeni, a (se) fixa. 2. Refl. A se aşeza provocator în faţa cuiva; fig. a se îngâmfa. Pierre-Joseph Proudhon PROUDHON [prudo], Pierre-Joseph (1809-1865), gânditor social, activist politic.şi jurnalist francez. Autoetichetat „anarhist", P. a imaginat o societate cooperatistă funcţionând pe baza unei reţele de contracte libere şi fără autoritate politică. în timpul vieţii, a exercitat o puternică influenţă asupra militanţilor şi teoreticienilor europeni de stânga, socialismul libertarian promovat de el, care preconiza menţinerea şi întărirea micii proprietăţi, reprezenta principala contrapondere la versiunea marxistă („Ce este proprietatea?", „Confesiunile unui revoluţionar"). Antifeminist („Porno-craţia"). PROUST [prust], Joseph-Louis (1754-1826), chimist francez. Prof. de chimie la Şcoala de Artilerie din Se-govia (Spania) şi director al Laboratorului Regal din Madrid (1799-1808). A descoperit (1808) legea proporţiilor definite, care-i poartă numele. Unul dintre fondatorii analizei chimice. A izolat glucoza (1799) din struguri şi a descoperit leucina (1819) în brânză. PROUST [prust], Marcel (1871-1922), scriitor şi estetician francez. Domină romanul francez al sec. 20 prin vastul ciclu „în căutarea timpului pierdut", operă de analiză psihologică şi de Marcel Proust observaţie socială, puternic influenţată de bergsonism, reconstituind trecutul pe baza fluxului viu al memoriei afective. Tehnica monologului interior, asociaţiile subconştiente, digresiunile eseistice, fraza amplă şi muzicală, înlănţuirile subtile de imagini fac din această operă unul din reperele istoriei literaturii universale. Nuvele („Plăcerile şi zilele"), eseuri („Pastişe şi amestecuri", „Portrete de pictori"), texte critice („Contra lui Sainte-Beuve"), corespondenţă. PROUT [praut], William (1785-1850), medic şi chimist britanic. A demonstrat (1813) prezenţa acidului clorhidric în sucul gastric; a emis (1815) ipoteza că toate elementele sunt constituite în asociaţie cu atomi de hidrogen. PROVĂ s. f. v. proră. PROVENCE [provăs], provincie istorică în SE Franţei, cu ieşire la M. Mediterană. Relief variat: munţi (Alpii Maritimi, Prealpii provensali, mici masive calcaroase, ca muntele Sainte-Victoire etc.), podişuri şi câmpii, delta Rhonului cu renumita rezervaţie naturală din Camargue. Oraşe pr.: Aix-en-Provence, Marsilia, Toulon, Nisa. Expl. forestiere şi de bauxită. Citrice; viticultură. Creşterea ovinelor. Pescuit. Zonă turistică. Ocupată iniţial de liguri (milen. I î.Hr.), provincia a fost colonizată de greci (sec. 6 Î.Hr.), care au fundat Messalia (viitoarea Marsilie); invadată de romani (125 î.Hr.) a făcut parte, din Gallia Narbonensis. Din sec. 5, cucerită de vizigoţi, burgunzi şi ostrogoţi, iar apoi de franci (din c. 536); mai târziu, s-a aflat succesiv în stăpânirea conţilor de Barcelona (1112— 1246), a casei de Anjou (1246- 1481), după care a fost unită la Coroana franceză. P. a dezvoltat o literatură provensală medievală remarcabilă* şi o arhitectură romanică deosebită. PROVENI (< fr.) vb. IV intranz. A-şi avea originea, a se trage, a-şi avea obârşia, a rezulta (din...). PROVENIENŢĂ (< it.) s. f. Faptul de a proveni de undeva; origine, apartenenţă. PROVENSAL, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Populaţie care locuieşte în Provence; (la sg.) persoană care face parte din populaţia de bază a provinciei Provence sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparţine regiunii Provence, privitor la Provence sau la populaţia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de provensali; PROVERB 534 p. ext. limba romanică vorbită în mai multe provincii din S Franţei. Este numită şi francoprovensală şi considerată ca fiind un grup de dialecte galo-romanice. PROVERB (< fr.) s. n. Adevăr al unei experienţe de viaţă sau învăţătură, sfat al înţelepciunii practice, populare, comune unui grup social, exprimat printr-o formulare concentrată metaforică şi sugestivă, uneori ritmică sau rimată; vorbă bătrânească. <0* Cartea proverbelor = carte din „Vechiul Testament" cuprinzând o culegere de proverbe atribuite, în parte, regelui Solomon. PROVERBIAL, -Ă (< fr.) adj. 1. Care are caracter de proverb, care ţine de proverb. 2. Despre care s-a dus vestea; de pomină. PROVIDENCE [pravsdens], oraş în NE S.U.A., centru ad-tiv al statului Rhode Island, port la Oc. Atlantic (G. Narragansett); 173,6 mii loc. (2000). Nod de comunicaţii. Şantiere navale. Rafinării de petrol. Ind. constr. de maşini (utilaj textil, maşini-unelte, echipament electronic, instrumente de precizie), chimică, a cauciucului, textilă, alim. Bijuterii. Tipografii. Universităţile „John Brown“ (1764) şi „Johnson & Walles“ (1914). Atheneu (1838). Muzeu de artă şi Planetarium. Catedrala ro-mano-catolică Sfinţii Petru şi Pavel (1874-1889), catedrala episcopală St. John (1810), biserica baptistă (1775), cea mai veche din S.U.A., biserica unitariană (1816), Old State House (1762), John House (1773). Fundat în 1636 de preotul anglican Roger Williams; oraş din 1832. PROVIDENŢĂ (< lat., fr.) s. f. Planul divin prin care este prevăzut şi orientat cursul evenimentelor astfel încât Universul, ca întreg, şi creaturile individuale să realizeze scopurile stabilite de Dumnezeu. Credinţa în p. a fost susţinută de unii filozofi greci, în special de stoici, şi este o doctrină de bază în iudaism, creştinism şi islam. ♦ (în sens absolut; ca n. p., art.) Dumnezeu, cel ce dirijează cursul evenimentelor. ♦ P. ext. Grijă, îndurare, milă ca atribute ale divinităţii. ♦ Fig. Persoană care contribuie la salvarea sau la fericirea cuiva. PROVIDENŢIAL, -A (< fr.) adj. Socotit ca dăruit, trimis de providenţă (1); fig. care apare la momentul potrivit, binevenit, salutar; excepţional. PROVINCIAL, -A (< lat., fr.) s. m. şi f., adj. 1. Adj. Care aparţine provinciei, din provincie. 2. (Peior.) S. m. şi f. Persoană care locuieşte în provincie. ♦ (Ir.) Persoană care nu are maniere rafinate, cu deprinderi stângace, naive. PROVINCIALISM (< fr.) s. n. 1. Cuvânt sau expresie caracteristică unei anumite provincii; regionalism. 2. (Peior.) Atitudine, comportare specifică unui provincial. PROVINCIE (< lat., fr.) s. f. 1. (în Roma antică) Teritoriu din afara Italiei, organizat de romani după cucerire şi administrat de un magistrat (proconsul, procuror, legat). 2. Teritoriul unei ţări în afară de capitală. 3. (în unele ţări) Unitate administrativ-teritorială (ex. în Canada, Indonezia, Laos ş.a.). 4. P. metalogenetică (sau metaliferă) = regiune care cuprinde zăcăminte metalifere de aceeaşi origine (eruptivă, sedimentară sau metamorfică), apărute în anumite condiţii şi într-un anumit stadiu al evoluţiei geologice a unei regiuni şi ale căror roci componente prezintă caractere petrografice generale comune. Termenul se utilizează mai ales în cazul formaţiilor eruptive. P. paleogeografică = regiune întinsă din scoarţa terestră care, într-un anumit interval de timp geologic, a prezentat condiţii fizico-geografice specifice de relief, de climă, de salinitate a apelor, care au generat o floră şi o faună specifice. P. biogeografică = subunitate în cadrul regionării biogeografice a globului, mai mică decât subregiunea (ex. p. dacică şi cea moesică sunt subunităţi ale subregiunii eurosiberiene). PROVITAMjNĂ (< pro-2 + vitamină) s. f. Substanţă inactivă din alimente, precursoare a vitaminelor, din care organismul îşi sintetizează vitaminele (ex. caroten sau provitamina A). PROVIŢA DE JOS, com. în jud. Prahova, situată în Subcarpaţii Prahovei, pe cursul superior al râului Proviţa; 2 527 loc. (2003). Staţie de c.f. Pomicultură. Centru de dulgherie şi tâmplărie. PROVIŢA DE SUS, com. în jud. Prahova, situată în Subcarpaţii Prahovei, pe cursul superior al râului Proviţa; 2 284 loc. (2003). Pomicultură. Biserica Adormirea Maicii Domnului (1620-1629, reconstruită în 1787 şi renovată în 1835). PROVIZIE (< fr., lat.) s. f. Rezervă de produse necesare întreţinerii, alimentării unei case, unui oraş, unei armate etc. pentru o anumită perioadă de timp. PROVIZORAT (< provizoriu) s. n. Starea şi durata a ceea ce este provizoriu, nedefinitivat. PROVIZQRIU, -IE (< lat., fr.) adj. Care durează numai un anumit timp; temporar, vremelnic, nedefinitiv. ♦ (Adverbial) Deocamdată, pentru moment. PROVOCA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A aţâţa, a întărâta, a incita. ♦ A instiga. 2. A cauza, a prilejui, a pricinui, a declanşa, a da naştere la... 3. A stârni. 4. A chema la o întrecere, la o discuţie. PROVOCARE (< provoca) s. f. 1. Acţiunea de a provoca. 2. (DR.) Aducerea unei persoane, priri acte de violenţă, prin atingeri grave ale demnităţii ei sau prin alte acţiuni ilicite grave, într-o stare de tulburare sau emoţie puternică, favorabilă săvârşirii unei infracţiuni. P. constituie o circumstanţă atenuantă. 3. (MED.) Producere artficială a unei boli (folosită uneori în medicină ca mijloc terapeutic împotriva altei boli). PROVOCATOR, -OARE (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care provoacă, aţâţă; care atrage luarea-aminte prin aroganţă şi obrăznicie; ostentativ. 2. S. m. şi f. Persoană care instigă, care provoacă la un act reprobabil. PROWAZEK [provazek], Stanislas (1875-1915), biolog austriac. Studii privind animalele unicelulare, în special protozoare, pe baza cărora a descoperit agentul patogen al tifosului exantematic. PROXENET, -Ă (< fr.) s. m. şi f. (DR.) Persoană care săvârşeşte infracţiunea de proxenetism; peior. peşte, codoş. PROXENETISM (< fr.) s. n. (DR.) Infracţiune care constă în îndemnul sau în constrângerea la prostituţie ori înlesnirea practicării ei sau tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană, precum şi recrutarea unei persoane pentru prostituţie ori pentru traficul de persoane în acest scop. PROXIM, -Ă (< lat.) adj. Cel mai apropiat (în timp sau în spaţiu). ♦ Gen proxim v. gen. PROXIMA CENTAURI, steaua cea mai apropiată de sistemul solar (c. 4,3 ani-lumină), situată în constelaţia Centaurul, de magnitudinea 11,3. Este o pitică roşie, cu diametrul de 203 000 km, măsurat pentru prima dată în 2002 de observatorul ESO din Chile. Se vede cu ochiul liber. PROXIMAL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la capătul unui os, al unui organ etc. aflat în contact cu punctul de ataşare de corp. 535 PRUNCĂ PROXIMITATE (< lat., fr.) s. f. (Livr.) Apropiere imediată în spaţiu sau în timp; vecinătate. PROZAIC, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre opere literare, stil) Lipsit de inspiraţie, de calităţi artistice; p. ext. comun, plat, banal. PROZAISM (< fr.) s. n. Caracterul a ceea ce este prozaic; p. ext. platitudine, banalitate. PROZAPODQZĂ (< fr.) s. f. Figură retorică ce constă în adăugarea la argumentaţie a unei probe scurte care să o întărească. PROZATOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f. Autor de opere literare în proză. PROZAURIENI (PROSAURIENI) (< fr.; {s} pro-2 + gr. saura „şopârlă") s. m. pl. Ordin de reptile primitive, permiene, de talie mică, reprezentând un important nod filogenetic, datorită înrudirilor sale cu dinozaurii, cu sauropterigienii şi cu ihtiozaurienii; au fost tereştri şi acvatici. PROZĂ (< fr. lat.) s. f. 1. Modalitate de exprimare scrisă sau orală, care nu este supusă normelor de versificaţie şi care mijloceşte în special comunicarea ideilor. <0» P. literară = categorie a creaţiei literare capabilă să exprime nu numai succesiunea logică a unui raţionament, ci întreaga complexitate a vieţii sociale şi individuale, fluxul trăirilor interioare ale unui personaj, să evoce simbolic sau documentar structuri ale lumii reale sau să imagineze structuri ale unei lumi posibile. Apărută mai târziu decât poezia, p.l. şi-a creat de-a lungul timpului mijloace specifice (naraţiune, descriere, analiză, portret ş.a.), încorporând totodată şi unele mijloace poetice, valorificând sonoritatea şi pitorescul vocabularului, posibilităţile ritmice şi melodice ale construcţiei frazelor ş.a. Modalitate predilectă a genului epic (schiţă, nuvelă, roman, reportaj etc.) şi în mare măsură a celui dramatic, p.l. se apropie însă, uneori, prin inflexiunile lirice caracteristice mai ales speciilor hibride (proză poetică, portret liric etc.), de poezie. ♦ Totalitatea operelor în p. aparţinând unui scriitor, unui curent, unei epoci, unei ţări sau întregii literaturi universale. 2. Fig. Fapt banal, nesemnificativ, lipsit de poezie. PROZELjT, -Ă (< fr.; lat. proselytus, gr. proselytos „nou venit într-o ţară“) s. m. şi f. Păgân convertit la iudaism; p. ext. persoană convertită de curând la o credinţă; adept, partizan recent şi entuziast al unei doctrine, idei etc. PROZELITISM (< fr.) s. n. Zel, râvnă, strădanie de a face prozeliţi. ♦ Devotament fanatic pentru o credinţă, doctrină de curând adoptată. PROZODIE (< ngr., fr.; {s} gr. pro-sodia „accent, cantitate în pronunţare") s. f. Parte a poeticii care studiază versificaţia şi normele ei sub raportul structurii versurilor, al numărului accentelor sau al lungimii silabelor unui vers. PROZOPOPEE (< fr.; {s} lat. proso-popeia, gr. prosopon „persoană") s. f. Figură retorică prin care autorul pune să vorbească o persoană absentă, defunctă sau un personaj alegoric. PRUDENT, -Ă (< fr., lat.) adj. Prevăzător, circumspect, precaut, rezervat. PRUDENŢĂ (< fr., it., lat.) s. f. 1. însuşirea de a fi prudent; băgare de seamă, prevedere, precauţie, circumspecţie. 2. Calitate a celui care este atent la sensul cuvintelor şi actelor sale pentru a evita unele urmări regretabile. 3. Tradiţional, una dintre cele patru virtuţi cardinale, şi anume abilitatea de a alege cu discernământ moral. 4. Mai recent, raţiune practică, fără implicaţii morale speciale. PRUDENŢIU (Aurelius Prudentius Clemens) (c. 348-c. 410), poet latin. Lirică apologetică („Kathemerinon", „Peristephanon") şi poezie didactică („Apotheosis"), de orientare creştină. Creatorul poemului alegoric („Psycho-machia"). Considerat cel mai important poet al Antichităţii creştine. PRUD’HON [prudo], Pierre-Paul (1758-1823), pictor francez. De formaţie neoclasică, se situează, prin lirismul său melancolic, printre preromantici. Tablouri cu teme istorice sau mitologice („înţelepciunea şi Adevărul coborând pe pământ", „Justiţia şi răzbunarea divină urmărind crima", „Triumful lui Bonaparte") şi portrete („Josefina în grădina de la Mal-maison"). Desene („Capul fecioarei"). PRU|NĂ (< fr.) s. f. Strat fin de materie ceroasă, incoloră sau violacee, care acoperă pieliţa unor fructe ca o brumă. PRUN (lat. prunus) s. m. Pom fructifer din familia rozaceelor, înalt de Flori de prun Dumitru Prunariu 6-10 m, cu frunze eliptice, cu flori albe-verzui şi cu fructe (drupe) sferice alungite (Prunus domestica). Răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord, America; în România este cultivat în toată ţara, dar mai ales în depresiuni şi pe dealurile subcarpatice. P. de Bistriţa = soi românesc de prun cu fructul având o adâncitură longitudinală, de culoare mai închisă şi cu pulpa nelipită de sâmbure. P. brumăriu = soi românesc de p., cu fructe asimetrice, foarte închise la culoare, puternic brumate, cultivat îndeosebi în E Munteniei şi în Moldova. PRUNARIU, Dumitru Dorin (n. 1952, Braşov), cosmonaut-cercetător român. A fost ales, în 1978, pentru programul „Intercosmos" de pregătire pentru zboruri spaţiale. Primul cetăţean român care, împreună cu pilotul-cosmonaut sovietic Leonid Ivanovici Popov, a efectuat un zbor orbital la bordul navei „Soiuz-40" pentru cercetări şi experimente ştiinţifice (14-22 mai 1981). Ulterior, a îndeplinit importante funcţii în cadrul unor instituţii româneşti cu specific aerospaţial. Membru (din 1985) al Asociaţiei de Exploratori ai Spaţiului şi m. coresp. al Academiei Internaţionale de Astronautică (din 1992). PRUNĂ (lat. pruna) s. f. Fruct al prunului, cu un conţinut de 14-15% zahăr şi cantităţi apreciabile de vitamină C. Folosite mult în alimentaţie în stare proaspătă sau uscate, fiind nutritive, energizante, stimulente şi regeneratoare ale nervilor, laxative, depurative etc. în industria alimentară sunt folosite la prepararea marmeladei, gemului, magiunului, a compoturilor şi a ţuicii. PRUNC (probabil cuv. autohton; cf. şi lat *pueruncus) s. m. Copil în primele luni de viaţă; (reg.) copil. PRUNCĂ (< prunc) s. f. Copil mic de sex feminin; copiliţă ♦ Fată (tânără). PRUNCIE 536 PRUNCIE (< prunc) s. f. Copilărie (1)- PRUNCUCIDERE (< prunc + ucidere) s. f. (DR.) Infracţiune care constă în uciderea de către mamă a copilului imediat după naştere; infanticid. PRUNCUL ROMÂN, gazetă apărută la Bucureşti în timpul Revoluţiei din 1848 (12/24 iun.-11/23 sept.), sub redacţia lui C. A. Rosetti şi E. Winter-halder. Tribună a grupării liberal-radicale. PRUND (< sl.) s. n. Denumire populară a pietrişului şi a terenurilor constituite din pietrişuri; p. ext. malul unei ape pe care se găseşte astfel de pietriş; prundiş; ♦ Teren constituit din pietriş şi nisip aluvionar. PRUNDĂRAŞ (< prund) s. m. Pasăre călătoare, limicolă, din ordinul cara-driiformelor, cu picioare lungi şi cioc scurt, brună pe spate şi albă pe pântece, cu două dungi albicioase, pe cap şi pe piept (Charadrius). PRUNDENI, com. în jud. Vâlcea, situată în SE piemontului Olteţului, pe dr. văii Oltului; 4 777 loc. (2003). Staţii de c.f. (în satele Călina şi Zăvideni). Expl. de balast (Zăvideni). Hidrocentrală (38 MW), în satul Zăvideni, intrată în funcţiune în 1979. Mat. de constr.; produse alim. Viticultură. Pe terit. satului Călina au fost descoperite vestigii din Epoca bronzului, din Hallstattul târziu şi din sec. 2-3. Biserica de lemn Sfinţii Voievozi (sec. 18) şi bisericile de zid Adormirea Maicii Domnului (1815, renovată în 1890) şi Sfânta Treime (1842, renovată în 1881), în satul Zăvideni. PRUNDJŞ (< prund) s. n. Prund. PRUNDU, com. în jud. Giurgiu, situată în câmpia Burnazului; 4 759 loc. (2003). Centru de confecţionare a obiectelor împletite din papură. în satul Puieni au fost identificate urmele unei aşezări neolitice de tip teii, cu mai multe niveluri de locuire, aparţinând culturii Gumelniţa (milen. 4-3 Î.Hr.), din care s-au recuperat unelte din silex, fusaiole din teracotă, vase ceramice, pictate cu motive spiralice, figurine antropomorfe şi zoomorfe din teracotă (statuete cu rochii în formă de clopot, bovidee ş.a.). Biserica Sf. Dumitru (1859), în satul Puieni. PRUNDU BÂRGĂULUI, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată la poalele SV ale m-ţilor Bârgău şi cele NV ale m-ţilor Călimani, în zona de confl. a râului Prundăraş Bârgău cu Bistriţa ardeleană; 6 598 loc. (2003). Staţii de c.f. (în satele P.B. şi Susenii Bârgăului). Termocentrală. Expl. şi prelucr. lemnului (Susenii Bârgăului). Fabrică de celuloză şi hârtie; produse alim. (preparate din lapte, panificaţie). Pomicultură. Centru de ceramică populară (Susenii Bârgăului) şi de cojocărit (P.B.). Satul P.B. este atestat documentar în 1386. în raza com. se află şi rezervaţia naturală Piatra Fân-tânele din m-ţii Bârgău. PRUNI^RES [prunje:r], Henry (1886-1942), muzicolog francez. Fondator (1920) şi director al celei mai importante reviste muzicale franceze „Revue musicale“. Preşedinte al secţiunii franceze a Societăţii internaţionale de muzicologie. Monografii („Viaţa şi opera lui Monteverdi“, „Noua istorie a muzicii"). PRUNIŞOR, com. în jud. Mehedinţi, situată în piemontul Coşuştei, pe cursul superior al râului Huşniţa; 2 485 loc. (2003). Staţie de c.f. (în satul P.) şi halte de c.f. (Gârniţa şi Igiroasa). Bisericile Sf. Nicolae (1895), în satele P., Gutu, Dragoteşti ş] Arvăteşti. PRURjGO (< fr.) s. n. Boală cronică a pielii, caracterizată printr-o erupţie de băşicuţe persistente însoţită de mâncă-rime intensă. PRURjT (< lat., fr.) s. n. Mâncărime intensă a pielii sau a mucoaselor, care apare în diferite boli de piele şi în cursul unor afecţiuni generale (ex. icter, boala lui Hodgkin etc.). PRUS, Bolestaw (pseud. lui Aleksandr Giowacki) (1847-1912), scriitor polonez. Ample romane de observaţie socială a lumii moderne — burghezia dornică de afirmare, pitorescul lumii ebraice, viaţa grea a ţăranilor („Păpuşa", „Emancipatele") sau de evocare a Egiptului antic („Faraonul"). Povestiri şi nuvele („Valul care se întoarce", „Avanpostul", „Schiţe şi imagini"). PRUSAC, -Ă (< rus.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine Prusiei sau populaţiei ei, privitor la Prusia sau la populaţia ei. 2. S. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Prusiei sau este originară de acolo. PRUSIA, vechi stat în N Germaniei, constituit în 1618 prin unirea mărcii de Brandenburg cu ducatul Prusiei, desprins în 1525 din componenţa fostelor posesiuni ale Ordinului Teutonic. în 1701 a devenit regat, fiind condus de dinastia de Hohenzollern. în urma Războiului de Succesiune la Tronul Austriei (1740-1748), P. a ocupat Silezia, iar în urma participării la cele trei împărţiri ale Poloniei (1772, 1793, 1795) şi-a mărit teritoriul prin anexarea unor regiuni din NV Poloniei. A participat la coaliţia statelor europene împotriva Revoluţiei din Franţa (sfârşitul sec. 18) şi împotriva lui Napoleon I. învinsă la Jena (1806), pierde o serie de teritorii pe care le recuperează în urma Congresului de la Viena (1814-1815). în 1815, alături de Rusia şi Austria, întemeiază Sfânta Alianţă. Intrând în Confederaţia germană (1815), capătă o influenţă tot mai mare printre statele germanice, în detrimentul Austriei. în 1834 intră în vigoare Uniunea vamală germană, în frunte cu P. Victorioasă în războaiele austro-prusian (1866) şi franco-prusian (1870-1871), a realizat unificarea Germaniei; regele P., Wilhelm I, s-a proclamat împărat al Germaniei (1871). După abolirea dinastiei de Hohenzollern (1918), a devenit stat membru al Republicii germane, în urma înfrângerii Germaniei naziste în al Doilea Război Mondial, N Prusiei orientale cu oraşul Konigsberg a revenit U.R.S.S., iar vechile teritorii poloneze, aflate sub stăpânire străină au fost retrocedate Poloniei. în 1947, Comisia aliată de control din Germania a hotărât desfiinţarea statului P. PRUSIC (< fr.; {s} n. pr. Prusia) adj. Acid ~ = acid cianhidric. PRUSINER, Stanley (Ben) (n. 1942), biochimist şi neurolog american. A izolat Boleslaw Prus 537 PSEFIT Stanley Pruslner (1982) agenţii patogeni (prioni) responsabili de maladia degenerativă a sistemului nervos. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1997). PRUŞI s.m. pl. Triburi ale slavilor care populau în Antichitate şi în Evul Mediu ţărmul de S al Mării Baltice dintre cursul inferior al râurilor Vistula şi Neman. Teritoriul p. a fost cotropit în sec. 13 de Ordinul Teutonic. P. au fost asimilaţi treptat de către germani. PRUT, râu, afl. stg. al Dunării, la 15 km E de Galaţi; 989 km (dintre care 742 pe terit. României); supr. bazinului hidrografic: 28 396 km2 (din care 10 990 km2 pe terit. României). Izv. de pe versantul de NE al m-ţilor Cernahora (Carpaţii Păduroşi, Ucraina), iar după ce parcurge 249 km pe terit. Ucrainei, intră în România, în amonte de satul Oroftiana (com. Suharău, jud. Botoşani), formând culoarul „Poarta Ţuţorei" de 40 km lungime, în aval de satul Orofliana şi după ce drenează pintenul Darabanilor formează mai întâi graniţa dintre România şi Ucraina, iar apoi cu Rep. Moldova. Pentru regularizarea debitelor râului P., România a construit, în colaborare cu fosta U.R.S.S., barajul şi lacul de acumulare de la Stânca-Costeşti (com. Ştefăneşti, jud. Botoşani), iar hidrocentrala, cu o putere instalată de 15 MW, a intrat în funcţiune în 1978. Afl. pr.: Ceremuş, Ciugur (pe terit. Ucrainei), Volovăţ, Başeu, Jijia, Elan (pe terit. României). Pentru ocrotirea florei şi faunei acvatice şi de luncă s-au constituit o serie de rezervaţii naturale (ostrovul Prut, cotul Bran, sectoare din lunca joasă a Prutului). în Antichitate, grecii îl numeau Pyretus, iar romanii Hierasus sau Gerasus. PRUTEANU, Aglae (1866-1941, n. laşi), actriţă română. Interpretă de mare sensibilitate în roluri din teatrul universal (Ofelia, Julieta, Desdemona, Nora, Andromaca) şi dramaturgia românească (Oana din „Apus de soare" de B. Şt. Delavrancea, Getta din „Fântâna Blan-duziei" de V. Alecsandri). Memorialistică („Amintiri din teatru"). PRZEMYâL [p/emijl], oraş în SE Poloniei, situat pe râul San, la 48 km SE de Rzeszow, în apropiere de graniţa cu Ucraina; 68 mii loc. (2000). Ind. metalurgică, a constr. de maşini, electrotehnică, chimică, textilă, mat. de constr., de prelucr. a lemnului şi alim. Piaţă agricolă. Turism. Centru comercial. Castel renascentist; catedrală barocă. Fondat sec. 10. Integrat la Polonia (1340). Fortăreaţă stăpânită de austrieci (1722-1919), aprig disputată în timpul Primului Război Mondial. Integrat statului polonez (1918). Ocupat de trupele germane (iun. 1941-iul. 1944). PRZYBYSZEWSKI [p/ibi/efski], Sta-nysfaw (1868 -1927), scriitor şi critic literar polonez. A condus revista „Viaţa" a grupării neoromantice „Tânăra Polonie", care a avut o mare influenţă asupra a numeroşi scriitori polonezi, ruşi şi cehi. Creaţie simbolistă, într-un univers fantastic, atentă la sfera subconştientului. Poeme în proză („De profundis", „Liturghia morţilor"), romane psihologice de expresie decadentă („Fiii Satanei", „Homo sapiens", „Urletul"), drame în manieră ibseniană („Zăpada", „Vâltoarea"). Eseuri („Despre dramă şi scenă", „Expresionismul"), memorialistică („Contemporanii mei"). PSALM (< sl.) s. m. 1. Imn biblic, cântat, la vechii evrei, cu acompaniament de harfă şi rostit, la creştini, de psalţi; (la pl.) cele 151 de cântări sacre care alcătuiesc „Psaltirea". 2. Cântec (de factură religioasă); poezie lirică. PSALM IST (< fr., lat.) s. m. Autor sau cântăreţ de psalmi. ♦ (De obicei art., cu valoare de n. pr.) Nume dat regelui evreu David, considerat autorul psalmilor biblici. PSALMODIA (< fr.) vb. I tranz. A cânta sau a recita în biserică psalmi, rugăciuni sau alte cântări religioase; fig. a cânta, a citi sau a recita ceva fără nuanţe expresive, monoton, uniform. PSALMODIE (< ngr., fr.; {s} gr. psalmos „psalm" + ode „cântare") s. f. Melodie bisericească tărăgănată, pe care se cântă, după un anumit tipic, psalmii şi alte cântări religioase. ♦ Fig. Recitare, declamare monotonă, inexpresivă. PSALT (< ngr.) s. m. Cântăreţ de strană în biserică; dascăl (3), cantor, diac (3). PSALTERION (< fr.; cuv. gr.) s. n. Vechi instrument muzical cu coarde, de formă triunghiulară, întrebuinţat în Evul Mediu. PSALTIC, -Ă (< psalf) adj. Care ţine de psalmi, specific psalmilor. -3» (Şi subst.) Muzică ~ = muzică bizantină bisericească care foloseşte sistemul de notaţie introdus prin reforma lui Hryzant. de Madit (începutul sec. 19). PSALTICHIE (< ngr.) s. f. 1. Metodă de învăţare a muzicii psaltice. 2. Manual de muzică psaltică. PSALTIRE (< sl.) s. f. Carte din „Vechiul Testament", care cuprinde o culegere de 151 de psalmi, atribuiţi regelui David, şi care a servit multă vreme în Ţările Române drept manual şcolar pentru catiheţi sau în seminariile teologice. PSALTIREA SCHEIANĂ, una dintre primele traduceri în româneşte ale psalmilor biblici, alături de Psaltirea Voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzaki, copiată, ca şi acestea, în prima jumătate a sec. 16, în N Transilvaniei. PSAMJT (< fr. {i}; {s} gr. psammos „nisip") s. n. 1. Material detritic alcătuit din fragmente de minerale, roci sau organisme cu dimensiuni cuprinse între 0,01 şi 2 mm şi care alcătuiesc unele roci sedimentare. 2. Denumire generală dată nisipurilor şi gresiilor. PSAMMETIC, numele a trei faraoni din dinastia 26. Mai cunoscuţi: P. I (663-609 î.Hr.), întemeietorul dinastiei. Fiul lui Nechao I şi tatăl lui Nechao II. A izgonit garnizoanele asiriene şi a restaurat independenţa Egiptului; P. III (526-525 î.Hr.), ultimul faraon al dinastiei. înfrânt în bătălia de la Pelusium şi ucis de regele persan Cambise II; Egiptul a devenit o satrapie a Imperiului Persan (525 î.Hr.). PSAMOFjL, -Ă (< fr.; {s} gr. psammos „nisip" + philos „iubitor") adj. (Despre plante, organisme) Care se poate dezvolta pe terenuri nisipoase. Plantele p. au adaptări speciale care le permit să suporte mobilitatea substratului şi deficitul de umiditate (determinat de permeabilitatea mare a nisipului). PSAMOSOL (< fr.) s. n. Tip de sol neevoluat, format pe nisipuri, cu textură mijlociu-grosieră, în general cu fertilitate redusă. PSEF|T (< fr. {i}; {s} gr. psephos „pietricică") s. n. 1. Material detritic alcătuit din fragmente de minerale, roci sau organisme cu dimensiuni mai mari de 2 mm şi care alcătuiesc unele roci PSELLOS 538 sedimentare. 2. Denumire generală dată rocilor sedimentare detritice grosiere (pietrişuri, bolovănişuri, conglomerate, brecii etc.). PSELLOS, Mihail (c. 1018-1078 sau 1096), om politic, filozof, teolog şi istoric bizantin. Demnitar al Imperiului, apoi „consul al filozofilor" în Academia din Constantinopol; căzând în dizgraţie, s-a călugărit cu numele de Mihai, care i-a şi rămas (primul nume fiind Constantin). Fascinaţia pentru neoplatonism este trăsătura dominantă a operei sale; a scris trei comentarii la „Oracolele caldeene", încercând să pună în evidenţă ceea ce este în ele conform cu doctrina creştină. „Cronografia" sa, care relatează istoria Imp. Bizantin între 976 şi 1077, este un însemnat izvor pentru cunoaşterea crizei imperiului în a doua jumătate a sec. 11. A scris, de asemenea, lucrări de muzicologie şi matematică. Corespondenţă, discursuri. PSEUDARTRQZĂ (< fr.) s. f. Lipsă de consolidare a capetelor osoase într-o fractură care are drept consecinţă crearea unei articulaţii false. PSEUDO- (< fr.; {s} gr. pseudos „minciună", „fals") Element de compunere, cu sensul de „neadevărat, pretins, fals", folosit la formarea unor substantive şi a unor adjective. PSEUDOALELĂ (< engl.) (BIOL.) s. f. Genă care se comportă asemenea alelelor, dar se manifestă ca o singură unitate funcţională PSEUDOBACĂ (< pseudo- + bacă) s. f. (BOT.) Bacă falsă întâlnită la cucurbitacee, la soc etc. PSEUDOCARST (< pseudo- + carsf) s. n. Clastocarst. PSEUDOCjLINDRU (< pseudo- + cilindru) s. m. Formaţie cu aspect de cilindru, alcătuită din aglomerări de celule, din conglomerate de cristale sau de săruri amorfe etc. prezente în urină. PSEUDOCOCAINĂ (< pseudo- + cocaină) s. f. Ester obţinut, alături de cocaină, din frunzele arbustului Erytroxy-lon coca, întrebuinţat ca anestezic local. PSEUDOCOCS (< pseudo- + cocs) s. n. Produs obţinut din cărbuni neaglutinaţi, cu proprietăţi asemănătoare cocsului. PSEUDOCOLOID (< pseudo- + coloid) s. m. (CHIM.) Sistem dispers eterogen, format din particule mai mari vizibile şi din particule coloide. PSEUDOCREAŢIE (< pseudo- + creaţie) s. f. Creaţie fără valoare. PSEUDOCULTURĂ (< pseudo- + cultură) s. f. Cultură aparentă, falsă. PSEUDODIPTER (< lat.) s. n. (în Antichitatea greco-romană) Templu în care distanţa dintre colonadă şi pereţii cellei este egală cu distanţa a două intercolonamente plus o grosime de coloană. PSEUDOGLEIZARE (< pseudo- + gleizare) s. f. Proces pedogenetic care se produce în urma acumulării şi stagnării temporare a apei din precipitaţii în profilul de sol, deasupra unui orizont impermeabil sau greu permeabil. Se caracterizează prin reducerea fierului feric în condiţiile lipsei de oxigen. PSEUDOHERMAFRODITjSM (< fr.) s. n. (MED.) Androginie. PSEUDOMEMBRANĂ (< fr.) s. f. Membrană formată pe amigdale, pe cerul gurii şi în nas, în unele boli ca anghina difterică, laringita. PSEUDOMQNAS (< fr.) subst. Gen de bacili gram negativi cu largă răspândire în natură (în sol, apă, pe plante). Unele specii pot provoca infecţii, de ex. P. aeruginosa (bacilul piocianic). PSEUDOMORFQZĂ (< fr.) s. f. Proces de transformare fizică sau chimică a unui mineral, cu păstrarea formei cristalografice iniţiale (ex. p. limonitului după pirită reprezintă un cristal cu forma caracteristică piritei, dar alcătuit din limonit). PSEUDONjM (< fr.; {s} pseudo- + gr. onoma „nume") s. n. Nume pe care îl adoptă mai ales scriitorii, artiştii etc. pentru a-şi ascunde identitatea (ex. Voltaire, Moliere, Arghezi ş.a.). PSEUDOPARALIZjE (< pseudo- + paralizie) s. f. (MED.) Limitare a mişcărilor la unul sau la mai multe membre, fără ca aceasta să aibă legătură cu o leziune a centrilor nervoşi sau a căilor motoare, fiind provocată de o durere sau de o inhibiţie voluntară. PSEUDOPERIPTER (< fr.; {s} pseudo- + periptet) s. n. (în Antichitatea romană) Templu cu portic numai la faţada principală, restul faţadelor având coloane angajate. PSEUDOPOD (< fr.; {s} pseudo- + gr. pous, podos, „picior") s. n. (ZOOL.) Prelungire protoplasmatică temporară şi mobilă a corpului unor protozoare (rizo-pode), servind la locomoţie şi la prinderea prăzii; sau a leucocitelor (servind la fagocitarea bacteriilor care au invadat organismul). PSEUDOPREFIX (< pseudo- + prefix) s. n. Element de compunere sau cuvânt cu ajutorul căruia se formează (în compunerea savantă) termeni ştiinţifici şi tehnici; prefixoid (ex. micro-, neuro-, medico-, tele- etc. sunt p.). PSEUDORENDZjNĂ (< pseudo- + rendzină) s. f. Tip de sol din grupa molisolurilor, cu orizont C specific, format pe roci bogate în baze (în general pe marne). PSEUDOSTEREOFONjE (< pseudo-+ stereofonie) s. f. Procedeu de reproducere a sunetelor, care imită efectul stereofonic şi care constă în trimiterea sunetelor din toate părţile, nefiind posibilă localizarea sursei sonore. PSEUDOŞTjINŢĂ (< pseudo- + ştiinţă) s. f. Falsă ştiinţă, pretinsă cunoaştere a realităţii. PSICHARI [psikari], Jean (pe numele adevărat Psicharis loannis) (1854-1929), filolog şi scriitor francez de origine greacă. Iniţiator al folosirii dialectului popular elen (demotike) în literatură prin lucrarea „Călătoria mea". întemeietor al romanului grec modern, cu preocupare pentru tehnica artistică („Visul lui Yanniri", „Viaţă şi dragoste în singurătate", „Cei doi fraţi"). Autor al lucrării „Studii de filologie neogreacă". PSIH- v. psih(o). PSIHAGOGjE (< fr.; {s} psih- + gr. agoge „conducere") s. f. Ansamblu de metode educative, de natură psihologică utilizate în tratarea nevrozelor şi în readaptarea copiilor cu probleme ca-racteriale. Termen definit de C. Baudoin. PSIHANALIZĂ (< fr.; {si psih- + gr. analysis „analiză") s. f. (în general) Orice tehnică de cercetare psihologică şi de psihoterapie prin explorarea inconştientului; (în sens restrâns) doctrina psihologică şi metoda terapeutică a lui Freud. în p. natura umană este interpretată în termeni de conflict, mintea fiind înţeleasă ca o expresie a forţelor în conflict: unele conştiente şi majoritatea inconştiente. Psihanaliştii practicanţi pun accentul pe importanţa forţelor inconştiente în modul în care lucrează mintea. Freud, fondatorul p. ca metodă terapeutică determinată şi ştiinţă a inconştientului psihic, atribuia majorităţii tulburărilor psihice o origine instinctuală sau erotică. „Libido"-ul sau instinctul vieţii ne provoacă dorinţe pe care „supra-eul" sau conştiinţa socială ne face să le refulăm în inconştient; când aceste dorinţe ajung la acelaşi nivel cu conştiinţa, apar angoasa şi tot felul de inhibiţii şi complexe. „Eul" sau personalitatea se defineşte ca un echilibru între tendinţele instinctive şi cenzura 539 PSIHOLOGIE conştiinţei sociale. Dorinţele inconştiente nu se manifestă decât în contextul „asocierii libere", care are loc doar în vis şi în expunerea spontană. în urma conştientizării motivelor reale ale tulburărilor, angoaselor, obsesiilor, fobiilor, se aşteaptă restabilirea echilibrului psihic. P. este aplicată în cazul tulburărilor de sexualitate (impotenţă la bărbaţi şi frigiditate la femei), în psihoze (schizofrenie, pierderea sensului realităţii), în cazuri de eşecuri repetate în viaţă etc., cura putând dura foarte mult timp. Printre cei mai importanţi psihanalişti: C.G. Jung, A. Adler, E. Erikson, K. Horney, E. Fromm ş.a. Sin. freudism. V. psihologie abisală. PSIHASTENIE (< fr.; {s} psih- + gr. asthenia „slăbiciune") s. f. Formă de nevroză caracterizată prin indecizie, timiditate, scrupule excesive, ipohondrie, nesiguranţă de sine, obsesii şi fobii. Termen propus de Pierre Janet. PSIHEDijLIC, -A (< engl.) adj. 1. Care se referă la psihedelism. 2. Caracterizat prin efecte de lumină, culoare, atmosferă sonoră etc., ce evocă viziuni, halucinaţii, vise datorate drogurilor. PSIHEDELISM (< fr.; {s} psih- + gr. deloun „manifestare") s. n. Stare de visare trează, specifică, dată de unele halucinogene, constând într-o debordare delirantă de idei şi o distorsiune a faptelor şi imaginilor reale care pot merge până la halucinaţii. PSIHIATRIC, -A (< fr.; {s» adj. Care se referă la psihiatrie, care aparţine psihiatriei. PSIHIATRIE (< fr. {i}; {s} psih- + gr. iatreia „vindecare") s. f. Disciplină medicală care se ocupă cu studiul bolilor psihice (psihoze, demenţe, psihopatii şi nevroze) şi cu tratamentul lor. PSIHIATRU (< fr. {i}; {s} psih- + gr. iatros „medic") s. m. Medic specialist în psihiatrie. PS|HIC, -Ă (< fr., germ.) s. n., adj. 1. S. n. Mintea şi sufletul omului. 2. Adj. Referitor la psihic (1), care aparţine psihicului; mental; sufletesc, psihologic. <0* Conflict p. = situaţie în care două tendinţe contradictorii se confruntă în mintea cuiva; inconştiente, produc simptome nevrotice. PSIHjSM (< fr.) s. n. Totalitatea fenomenelor psihice proprii unui individ sau unei colectivităţi; viaţă psihică, psihic (1). PSIH(O)- (< fr.; {s} gr. psyche „suflet", „spirit") Element de compunere cu înţelesul „referitor la psihic", şi care formează substantive şi adjective. PSIHOANALEPTIC, -A (< fr.) adj., s. n. (FARM.) (Substanţă psihotropă) cu acţiune euforizantă; ameliorează randamentul intelectual, stimulează atenţia, reduce senzaţia de oboseală. PSIHODIAGNQZĂ (< fr.) s. f. (MED.) Punerea în evidenţă a trăsăturilor sau a tulburărilor de personalitate, a capacităţilor unui individ, necesare îndeplinirii anumitor sarcini (de muncă, de relaţie etc.), utilizând mijloace psihologice (testele, chestionarele, observaţia etc.). PSIHODRAMĂ (< fr., engl.) s. f. 1. Procedeu de cercetare şi de diagnosticare a anumitor tulburări psihice creat de J. Moreno (1921). Inspirată de psihanaliză, p. constă într-o reprezentaţie teatrală în care anumiţi bolnavi sunt puşi să joace roluri apropiate de situaţia lor, pentru ca psihologul, obţinând o mai bună cunoaştere, să-i poată face să-şi conştientizeze propriile lor tulburări şi să le domine. 2. (SOCIOL.) Test folosit pentru selectarea candidaţilor la anumite posturi, în special legate de relaţiile cu publicul. PSIHOFARMACOLOG|E (< fr.) s. f. Ramură modernă a farmacologiei, care se ocupă cu studiul substanţelor care au acţiune asupra psihicului (ex. tranchilizantele, halucinogenele). PSIHOFjZIC, -A (< fr., germ. fi» s. f., adj. 1. S. f. Domeniu de cercetare în psihologie, constituit în sec. 19 de G. Th. Fechner, care studiază raporturile dintre stimulii fizici şi senzaţii. P. a descoperit pragul senzorial absolut (intensitatea stimulului începând de la care se produce o senzaţie) şi pragul diferenţial (diferenţa de intensitate a stimulilor începând de la care se produc două senzaţii diferite). 2. Adj. Privitor la psihofizică (1), care aparţine psihofizicii. PSIHOFIZIOLOGjE (< fr. {i}) s. f. Ramură a psihologiei care combină metodele fiziologice cu cele psihologice pentru stabilirea mecanismelor neuro-fiziologice corespunzătoare diferitelor fenomene psihice şi influenţelor activităţii psihice asupra funcţiilor neurovegetative; psihologie fiziologică. PSIHOGEN, -A (< fr.; {s} psiho- + gr. gennaein „a produce") adj. (Mai ales despre o boală) Care apare datorită unor cauze psihice. PSIHOKINEZjE (< fr.) s. f. (în parapsihologie) Fenomenul mişcării unui obiect de către o persoană, în absenţa contactului fizic cu acel obiect, numai cu ajutorul minţii sau sufletului. PSIHOLINGVISTICĂ (< fr., engl.) s. f. Disciplină de graniţă, apărută în anii 1950, care studiază limbajul ca formă de manifestare a psihicului uman, legităţile producerii şi recepţionării enunţurilor vorbirii. Abordarea psiholingvistică se aplică în cercetări privind aspecte funcţionale ale limbajului şi relaţiile acestuia cu alte procese sau cu activitatea cognitivă generală, privind învăţarea şi predarea limbilor, studiul contactelor dintre limbi, privind patologia şi terapeutica limbajului etc. în anii ’60 teoriile lui N. Chomsky au stimulat cercetările în p. PSIHOLOG, -OAGA (< fr. fl» s. m. şi f. 1. Persoană specializată în psihologie. 2. Observator fin, bun cunoscător de oameni. PSIHOLOGIC, -A (< fr. {i}) adj. Privitor la psihologie sau la fenomenele cercetate de aceasta; psihic (2). Moment p. = moment propice pentru a influenţa pe cineva sau pentru a determina producerea unui anumit fapt; moment de tensiune în aşteptarea producerii unui fapt. Război p. = stare de tensiune, de hărţuială nervoasă, psihică, iniţiată şi întreţinută cu scopul de a zdruncina moralul (forţelor adverse) şi de a demoraliza populaţia. PSIHOLOGIE (< fr. {i}; {s} psiho- + gr. logos „studiu") s. f. 1. Studiul ştiinţific al proceselor psihice ale oamenilor şi al altor animale în interacţiunea lor cu mediul. Psihologii studiază procesele percepţiei, gândirii, învăţării, cogniţiei, emoţiilor şi motivaţiilor, personalitatea, comportamentul anormal, interacţiunile dintre indivizi şi interacţiunile cu mediul. Domeniul p. este aliat cu discipline precum antropologia şi sociologia (în preocupările vizând influenţele sociale şi de mediu asupra comportamentului), fizica (în tratarea vederii, auzului şi pipăitului), biologia (în studiul bazelor fiziologice ale comportamentului). Cuvântul p. a fost creat în sec. 14, dar a devenit uzual doar din sec. 18. Până în sec. 19, p. desemna studiul a tot ceea ce privea sufletul şi constituia o parte a filozofiei. Ca ştiinţă pozitivă, care investighează empiric activitatea şi comportamentul psihicului (p. experimentală), p. s-a constituit în sec. 19, o dată cu înfiinţarea primelor laboratoare de psihologie (E. H. Weber, G. Th. Fechner, H.L. Helmholtz, W. Wundt ş.a.). P. ca ştiinţă s-a dezvoltat din mai multe surse, originile ei putând fi urmărite până în Grecia antică, Platon şi Aristotel ridicând unele din chestiunile studiate şi de psihologii din zilele PSIHOLOGISM 540 noastre: sunt capacităţile şi personalitatea înnăscute sau dobândite din experienţă? Cum ajung oamenii să cunoască lumea? Asemenea chestiuni au fost dezbătute multe secole, dar rădăcinile teoriilor psihologice moderne se găsesc în operele filozofilor din sec. 17, îndeosebi la Descartes, care a evidenţiat rolul crucial al ideilor înnăscute în organizarea experienţei individuale, la Hobbes şi Locke, care au accentuat rolul experienţei ca sursă a cunoaşterii umane. Rădăcinile p. ca studiu empiric pot fi considerate teoriile asociaţioniste ale lui Hume şi Mill. în urma criticii kantiene a ideii generale de p. empirică, gânditorii germani au căutat o fundamentare clară şi solidă a cercetării psihologice, impunând o nouă abordare experimentală. în sec. 20 au luat naştere numeroase şcoli psihologice, propunând teorii rivale despre psihic întemeiate pe date experimentale: gestaltismul, freudismul, beh’aviorismul etc. Ceea ce a contribuit însă cel mai mult la dezvoltarea p. ca ştiinţă a fost fiziologia. Revoluţia cognitivă a lărgit substanţial registrul fenomenelor de investigat, iar progresul impetuos al computerului, care a preluat multe funcţii rezervate membrilor speciei umane, a lăsat deschisă chestiunea dacă într-o zi le va prelua pe toate sau dacă i se va permite acest lucru. Psihologia copilului = studiul comportamentului copiilor incluzând caracteristici fizice, cognitive, motrice, lingvistice, perceptuale, sociale şi emoţionale, de la naştere şi până la adolescenţă. P. c. oferă metode de tratare a problemelor sociale, emoţionale şi de învăţare şi perfecţionează terapia în şcoli şi spitale. P. industrială = studiul comportamentului, al gândirii şi sentimentelor oamenilor în legătură cu munca lor; este o aplicaţie metodologică a p., focalizată asupra locului de muncă şi având ca subiecte satisfacţia oferită de slujbă, problema liderului, productivitatea. Psihologia maselor = studiul comportamentului oamenilor în grupuri mari (mulţimi şi societăţi), legând acest comportament de baza sa biologică şi de cadrul cultural. P. cognitivă = studiul proceselor minţii, precum rezolvarea de probleme, memoria şi limbajul; psihologii cognitivişti cercetează mintea din perspectiva prelucrării informaţiei şi folosesc concepte din ştiinţa computerelor. 2. Totalitatea fenomenelor psihice care caracterizează un individ sau o colectivitate; mentalitate. -O P. socială = totalitatea fenomenelor psihologice colective, de grup, care se manifestă într-o comunitate socială dată: stări de spirit, tradiţii, obişnuinţe, aspiraţii, valori, statute, roluri, cooperare, competiţie, conflicte, comunicare etc. 3. Totalitatea proceselor psihice care condiţionează o activitate. 4. P. fiziologică = psiho-fiziologie. 5. P. abisală v. abisal. 6. P. animală = zoopsihologie. PSIHOLOGISM (< fr. {i}) s. n. Concepţie care extinde cauzalitatea psihologică la interpretarea unor fenomene din alte domenii ale realităţii (ex. din domeniul studiat de logică, sociologie, estetică, etică etc.), considerând că aceste fenomene sunt, în esenţă, de natură psihologică sau au mecanisme psihologice. PSIHOMANŢjE (< fr. {i}; {s} psiho- + gr. manteia „ghicit") s. f. Ghicirea viitorului prin invocarea spiritelor celor morţi. V. spiritism. PSIHOMETRjE (< fr.) s. f. Măsurarea fenomenelor psihologice prin teste („baterii de teste") verificate mai întâi pe indivizi medii normali şi aplicate apoi automat tuturor indivizilor; rezultatele sunt descifrate, în majoritatea cazurilor, electronic. PSIHOMOTOR, -OARE (< fr.) adj. (FIZIOL.) Care se referă la mişcări a căror realizare implică activitate nervoasă superioară (ex. act. p., centru p., înapoiere p.). PSIHOPAT, -Ă (< fr. {i}) s. m. şi f. Persoană care suferă de psihopatie, care manifestă simptome de dezechilibru mintal. PSIHOPATIE (< fr. {i}; {s} psiho- + gr. pathos „boală") s. f. Boală psihică; spec. stare morbidă. PSIHOPATOLOGIE (< fr. {i» s. f. Ramură a psihologiei care studiază aspectele patologice ale activităţii psihice; patologia psihicului. PSIHOSOCIOLOGIE (< fr.) s. f. Ramură a psihologiei care studiază fenomene sociale de toate tipurile (atitudini, relaţii interpersonale, dinamică de grup, comunicare verbală şi nonverbală etc.). PSIHOSOMATICĂ (< fr. {i» s. f. Orientare în medicină care, susţinând concepţia unităţii tuturor funcţiunilor organismului, studiază originea psihică a unor maladii din domeniul patologiei generale şi posibilitatea folosirii mijloacelor psihologice în terapie. PSIHOSTAZJE (< fr.) s. f. (în teologia şi arta egipteană) Cântărirea sufletelor celor morţi, simbolizând judecata divină după moarte. în faţa marilor zei, sufletul este pus pe un talger al balanţei, pe celălalt aflându-se pana de struţ a zeiţei Maat, simbol al justiţiei. Era salvat numai cel al cărui suflet cântărea mai uşor decât pana. PSIHOTgHNICĂ (< fr. {i}) s. f. (în sens larg) Aplicarea psihologiei în studiul problemelor pur practice, precum organizarea muncii sau publicitate; (în sens strict) ansamblu de procedee ştiinţifice sau teste care permit aprecierea relaţiilor psihice şi motrice ale indivizilor pentru a determina caracterul şi, respectiv, timpul de reacţie motrică; p. este utilizată în vederea orientării indivizilor către o profesie sau a selectării candidaţilor pentru o funcţie dată şi, în mod sistematic, la încorporarea recruţilor. PSIHOTERAPIE (< fr.{i}; {s} psiho- + gr. therapeia „tratament") s. f. Totalitatea metodelor de tratament prin influenţă asupra psihicului bolnavului, în care rolul principal îl are cuvântul. P. este utilă nu numai în bolile psihice, ci şi în cele somatice. PSIHOTERAPEUT (< fr.) s. m. Persoană care practică psihoterapia. PSIHOTQNIC, -Ă (< fr.) adj., s. n. (Medicament) care are acţiune stimu-lentă asupra psihicului (ex. cafeina). PSIHOTRQP, -Ă (< fr.; {s} psiho- + gr. trope „înclinare") adj. (Despre substanţe) Care are acţiune asupra psihicului (ex. mescalina). PSIHOZĂ (< fr. {i}; {s} psiho-) s. f. 1. Boală psihică manifestată prin grave tulburări ale afectivităţii, gândirii sau comportamentului, de care bolnavul nu este conştient şi care necesită izolarea acestuia de mediul social normal. ♦ Stare de spirit bolnăvicioasă, adesea cu caracter colectiv, caracterizată printr-o surescitare obsedantă şi contagioasă, creată de cauze (şocante) exterioare. 2. Obsesie, idee fixă. PSIHROFIL, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. psychros „rece" + philos „iubitor") adj., s. m. şi f. (Animal sau plantă) care trăieşte în medii reci şi umede. PSIHROMETRU (< fr. {i}; {s> gr. psychros „rece" + metron „măsură") s. n. Higrometru alcătuit dintr-o pereche de termometre, unul având rezervorul de mercur uscat, iar celălalt umezit; folosind valorile indicate de termometre, cu ajutorul unor diagrame se poate determina umiditatea atmosferei. PSILOFITON (< fr. {i}; {s} gr. psilos „fără păr“ + pyton „plantă") subst. Gen devonian de criptogame vasculare, 541 PTERIDOSPERME caracterizat prin tulpinile ramificate, vârfurile îndoite ca o cârjă şi frunzele subţiri, spinoase. PSILOMELAN (< fr. {i}; {s} gr. psilos „fără păr“ + melan „negru") s. n. Oxid natural hidratat de mangan, care apare în mase foarte fin cristaline, adesea sub formă de stalactite, eflorescenţe etc. de culoare neagră şi cu luciu semimetalic sau mat. Este un minereu de mangan. PSILORfTIS v. Ida (1). PSITACjSM (< fr.; {s} gr. psittakos „papagal") s. n. (MED.) Reproducere mecanică a celor auzite sau citite fără a le înţelege. ♦ Imitaţie, maimuţăreală. PSITACOZĂ (< fr.) s. f. Boală infecţioasă provocată de un microorganism transmis de papagali şi manifestată prin febră, dureri de cap şi infiltrate pulmonare; boala papagalilor. PSKOV, oraş în NV Federaţiei Ruse, situat pe ţărmul SE al lacului Pskov, în zona de confl. a râului Pskov cu Velikaia Reka, la 249 km SV de Sankt-Petersburg; 202,7 mii loc. (2002). Nod de comunicaţii. Constr. de aparataj electrotehnic şi de maşini; ind. textilă (in, cânepă, bumbac), a încălţămintei, alim. şi de prelucr. a lemnului. Important centru comercial şi meşteşugăresc. Muzeu (1876) cu colecţii de icoane, cărţi vechi ş.a. Teatru dramatic. Filarmonică. Monumente: Kremlin (sec. 12-17), mănăstirea Mirojski (sec. 12), catedralele Schimbarea la Faţă (1156) şi Sf. Treime (sec. 14, reconstruită în 1682-1699), bisericile Sf. Arhanghel Mihail (1339), lângă oraş, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1373, reconstruită în 1540), Sf. Gheorghe (1494), Adormirea Maicii Domnului (1521), llinsk a fostei mănăstiri omonime (1677), palat (1693-1695) ş.a. Fundat în sec. 9 şi menţionat documentar în 903 cu numele Pleskov. Sub protecţia Novgorodului în sec. 11-12; ocupat de Cavalerii Teutoni în 1240-1242. între 1348 şi 1510 -capitala republicii feudale P., iar în 1510 a fost alipit la statul centralizat rus. Rol important în lupta de apărare împotriva atacurilor livonienilor, polono-lituanienilor şi suedezilor. PSOAS (< fr.) s. m. (ANAT.) Fiecare dintre cei doi muşchi, aflaţi la capătul femurului, care ajută la flexiunea coapsei faţă de trunchi. PSOFOMETRU (< fr.; {s} gr. psophos „zgomot" + metron „măsură") s. n. Aparat folosit pentru măsurarea perturbaţiilor introduse într-un circuit telefonic de circuitele învecinate. PSORIAZIS (< fr.; {s} gr. psoriazis „mâncărime") s. n. (MED.) Dermatoză cronică, mult răspândită, foarte rezistentă la tratament, a cărei etiologie nu este cunoscută; se caracterizează printr-o abundentă descuamare în diverse regiuni ale corpului. PSYCHE (în mitologia greacă), personificare a sufletului omenesc. Apare sub chipul unei fete gingaşe, de o neasemuită frumuseţe, care s-a îndrăgostit de zeul Eros. Stârneşte gelozia Afroditei, care o chinuie cu încercări şi munci insuportabile. P. reuşeşte să-l înduplece pe Eros, care o ia în cer şi obţine de la Zeus nemurirea ei. Uneori apare ca un fluture. Pt, simbol chimic pentru platină. PTAH (în religia egipteană), personificare a forţei creatoare a Universului, sursă a tot ce este viu. Protector al artelor şi meşteşugurilor. Iniţial o zeitate locală a Memphis-ului, capitala Egiptului începând cu prima dinastie. Identificat de greci cu Hefaistos. PTARMIGAN s. m. v. potârniche albă. PTERIDOFjTE (< fr. {i}; {s} gr. pterid-„ferigă" + phyton „plantă") s. f. pl. (în sistemele tradiţionale de clasificare) încrengătură de plante superioare, străvechi (primele plante de uscat apărute), cu corpul diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze şi care se înmulţesc prin spori (ex. brădişorul, coada-calului, ferigile). Se mai numesc criptogame vasculare. PTERIDOSPERME (< fr.) s. f. pl. Grup de plante primitive, fosile, asemănătoare ferigilor, dar care se înmulţeau prin seminţe; au existat de la sfârşitul Levonianului până în Triasic. Pskov. Catedrala Sfânta Treime PTERIGOTE 542 Au contribuit la formarea depozitelor carbonifere (huilă). PTERIGOTE (< fr. {i}; {s> gr. pterygotos „cu aripi") s. f. pl. Subclasă de insecte superioare, ce cuprinde majoritatea insectelor, caracterizate în general prin prezenţa aripilor şi care se dezvoltă prin metamorfoză (Pterygota). PTERO- (< fr., it.; {s} gr. pteron „aripă") Element de compunere cu semnificaţia „(referitor la) aripă, (cu, de) aripi", cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. PTERODACTjL (< fr. {i}; {s} ptero- + gr. daktylos „deget") s. m. Gen de reptile fosile evoluate, care au trăit în Jurasicul superior şi în Cretacic. P. avea mărimea unei vrăbii, era adaptat la zbor, dar prezenta o dentiţie redusă, localizată în partea anterioară a ciocului. S-au găsit resturi fosile in E Africii şi în Europa. PTERODON (< fr.; {s} ptero- + gr. odont- „dinte") subst. Gen de mamifere carnivore fosile, asemănătoare cu hienele, de care se deosebeau însă prin dentiţie; au trăit în Eocen. PTEROILGLUTAMIC adj. Acid ~ v. acid folie. PTEROPOD, -Ă (< fr.; {s} ptero- + gr. pous, podos, „picior") adj., s. n. 1. Adj. Care are picioare proprii pentru înotat. 2. S. n. Ordin de moluşte gasteropode fosile, cu piciorul transformat în doi lobi simetrici, cu cochilie subţire, tubulară, în formă de corn, care trăiau în planctonul marin. PTEROZAURIENI (< fr.; {s> ptero- + gr. sauros „şopârlă") s. m. pl. Ordin de reptile fosile, adaptate pentru zbor prin răsfrângerea tegumentului sub formă de membrană prinsă de degetul al cincilea, alungit; au trăit din Triasic şi până la sfârşitul Cretacicului. PTIAUNĂ (< fr. {i}; {s} gr. ptyalon „salivă") s.f. (BIOCHIM.) Enzimă prezentă în salivă, care începe procesul de digestie al alimentelor, acţionând asupra amidonului din acestea şi divizându-l în maltoză şi glucoză; amilază salivară. PTIALjSM (< fr. {i}) s. n. Secreţie abundentă de salivă, care poate apărea în unele afecţiuni neurologice, nevrotice sau în intoxicaţii şi leziuni ale mucoasei bucale. PTIALOGQG, -Ă (< fr.; {s} gr. ptyalon „salivă" + agogos „care provoacă") adj. (Despre substanţe, alimente etc.) Care activează salivaţia, care provoacă o salivaţie abundentă. Claudiu Ptolemeu PTOLEMEU, numele a 15 suverani ai Egiptului elenistic. Mai importanţi: 1. P. I Soter (Ptolemeu I Lagos), unul dintre cei mai străluciţi generali ai lui Alexandru Macedon, diadoh şi apoi rege al Egiptului (305-283 î.Hr.). A întemeiat dinastia Ptolemeilor (Lagizilor) (306-30 Î.Hr.). 2. P. III Evergetul (246-221 î.Hr.). în timpul său, Egiptul elenistic a atins apogeul înfloririi economice, politice şi culturale. PTOLEMEU, Claudiu (Claudios Pto-lemaios) (c. 90-c. 168), astronom, matematician şi geograf grec. A trăit în Alexandria. Principala sa lucrare, „Me-gale Syntaxis" (denumită după arabi „Almageste"), conţine o sinteză a cunoştinţelor astronomice din vremea sa; în ea este expus sistemul lumii bazat pe doctrina geocentrică, acceptată ca valabilă până la Copernic. în „Geographia" sunt date numeroase hărţi executate în acea epocă. Contribuţii în trigonometrie şi în construcţia instrumentelor astronomice; lucrări de astrologie, fizică şi de muzică. PTOMA|NĂ (< fr. {i}; {s} gr. ptoma „cadavru") s. f. (BIOCHIM.) Bază organică azotată, rezultată din decarboxi-larea acizilor aminaţi sub influenţa enzimelor bacteriilor de putrefacţie. PTOZĂ (< fr. {i}; {s} gr. ptosis „cădere") s. f. Amplasare anormal de joasă sau deplasare în jos a unui organ cauzată de slăbirea ligamentelor de susţinere sau de modificări ale unor factori ai organului respectiv (ex. p. gastrică, p. renală). Pu, simbol chimic pentru plutoniu. PUBELĂ (< fr.) s. f. Recipient pentru gunoiul menajer. PUBER, -Ă (< lat., fr.) adj. (Şi subst.) Care a ajuns la vârsta pubertăţii. PUBERTATE (< lat., fr.) s. f. Perioadă a dezvoltării organismului uman, caracterizată prin accelerarea transformărilor fizice, sexuale şi psihice; reprezintă trecerea de la copilărie ia adolescenţă. Se manifestă, în general, la băieţi între 13-16 ani, la fete între 12-14 ani, dar există şi cazuri de p. precoce (începând de la 8-10 ani la fete şi 9-11 ani la băieţi) sau de întârziere a p. PUBESCENT, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre un adolescent) A cărui pilozitate începe să semene cu cea a adultului. 2. (Despre organele unor plante) Care este acoperit cu peri scurţi şi moi. PUBIAN, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la osul pubis sau la regiunea corporală din partea anterioară a centurii pelviene (ex. păr p.). PUBIS (cuv. lat.) s. n. (ANAT.) Os pereche care formează partea anterioară a centurii pelviene. PUBLIC, -Ă (< lat., fr.) adj., s. n. I. Adj. 1. Care aparţine unei colectivităţi sau provine de la o colectivitate; care priveşte pe toţi, la care participă întreaga colectivitate. ^ Opinie p. v. opinie. ♦ Care are loc în prezenţa unei adunări, a unei colectivităţi. ♦ Pus la dispoziţia tuturor, care poate fi folosit de toată lumea. 2. Al statului, care ţine de stat; care priveşte tot poporul. Viaţă p. = viaţa politică-administrativă a unui stat; activitatea unei persoane legată de funcţiile de stat pe care le ocupă. Datorie p. = datorie a statului realizată din împrumuturi interne şi externe. învăţământ (sau instrucţie şcolară) p. = învăţământ sau şcoală organizate şi controlate de stat. II. S. n. Colectivitate mare de oameni, mulţime, lume; p. restr. totalitatea persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferinţă etc. ^ Grădină p. = parc. Marele p. = masele largi ale populaţiei. -0- Loc. în public = în faţa unor persoane, în văzul lumii. PUBLICA (< lat.) vb. I tranz. A tipări, a face să apară (o carte, un articol, o informaţie etc.). ♦ A edita. PUBLICABIL, -Ă (< publica) adj. Care este în situaţia de a fi publicat, care poate fi publicat. PUBLICAŢIE (< fr., germ.) s. f. 1. Ceea ce se publică; tipăritură (care apare cu o anumită periodicitate); lucrare tipărită. 2. Anunţ sau afiş care are drept scop aducerea anumitor fapte la cunoştinţa cetăţenilor sau a unor persoane interesate. PUBLICIST, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană care publică (în calitate de profesionist) articole (cu caracter politic, social, economic, cultural etc.) într-un ziar sau într-o revistă. PUBLICISTIC, -Ă (< publicist) adj., s. f. 1. Adj. Privitor la publicist sau la publicistică; p. ext. gazetăresc. 2. S. f. 543 PUCIOASA Totalitatea publicaţiilor (periodice) aparţinând unei epoci, unui popor; gen al literaturii care abordează problemele vieţii Gurente ale societăţii. ♦ Activitatea de publicist. PUBLICITAR, -Ă (< fr.) adj. Referitor la publicitate, care serveşte publicităţii. PUBLICITATE (< fr.) s. f. 1. Faptul de a face ceva cunoscut publicului; răspândire a unei informaţii în public. ♦ Ansamblul mesajelor transmise pentru orientarea comportamentului consumatorilor sau pentru influenţarea opiniei acestora, în sens favorabil faţă de un produs sau serviciu. Principalele mijloace de p. sunt: presa scrisă, radioul şi televiziunea, ambalajele, cataloagele, panourile, pliantele, afişele etc. Mica p. = rubrică sau pagină într-un ziar în care se publică, contra plată, cereri şi oferte de serviciu, anunţuri de vânzări şi cumpărări, înştiinţări cu caracter personal etc.; totalitatea anunţurilor pe care le publică această rubrică sau pagină. Agenţie (sau birou) de p. = loc în care se pot da, pentru a fi publicate în periodice sau difuzate prin radio, televiziune etc., anunţuri cu caracter publicitar. Agent de p. = persoană angajată de o firmă oarecare pentru a prezenta mărfurile firmei respective şi a le face reclamă. <0 Expr. A da publicităţii = a anunţa în mod public, a publica. 2. (DR.) Principiul publicităţii = principiu al dreptului procesual, în temeiul căruia soluţionarea litigiilor se face, cu unele excepţii, în şedinţă publică. 3. (DR.) P. imobiliară = sistem de aducere la cunoştinţa celor interesaţi a actelor de dobândire, modificare sau stingere a drepturilor reale imobiliare prin transcrierea actelor sau, în cazul cărţilor funciare, prin înscrierea drepturilor în anumite registre. PUC (< engl.) s. n. (SPORT) Obiect din cauciuc, de mici dimensiuni, având forma unui disc, folosit în hocheiul pe gheaţă pentru a marca goluri. PUCALLPA, oraş în E Perului, port pe cursul superior al râului Ucayali, în plină pădure amazoniană; 220,9 mii loc. (1998). Centru comercial şi industrial (cherestea). Aeroport. Punct terminus al navigaţiei pe râu (pentru nave de până la 3 000 tdw) dinspre Iquitos. Legat prin pipe-line (76 km) de câmpul petrolifer Ganso Azul. Fundat încă din 1534, a rămas izolat până în 1945, când s-a unit cu Lima printr-o şosea de 846 km. PUCEANU, Romica (7-1996), cântăreaţă română de folclor orăşenesc, cântece de mahala şi romanţe. Creatoare de stil, s-a remarcat prin bogăţia ornamentelor filigranate şi perpetuarea Giacomo Puccini repertoriului „clasic11 al cântecului lăutăresc de lume, de dragoste şi social. A contribuit creator la sinteza lăutărească a muzicii ţărăneşti româneşti cu elemente din muzicile de divertisment de import, de sorginte orientală. PUCCINI, Giacomo (1858-1924), compozitor italian. Originalitate şi modernism al scriiturii. Inovaţii teatrale şi ale limbajului orchestral şi armonic. Contemporan curentului verist, de care s-a demarcat, totuşi, destul de clar, doar subiectele operelor sale fiind uneori tributare esteticii „crâmpeiului de viaţă". Gusturi îndreptându-l către romantism. Conferă orchestrei un rol esenţial, impune un climat armonic nou, adoptă procedeele melodiei continue, eliminând ariile separate. Celebritate adusă de atracţia publicului pentru efuziunile lirice şi de extraordinara lui eficacitate dramatică. Creaţia sa cuprinde operele „Manon Lescauf, „Boema", „Tosca", „Madam Butterfly", „La Fanciulla del West", „Gianni Schicchi", „Turandot" (rămasă neterminată; completată de Franco Alfano, 1875-1954). PUCHENI, com. în jud. Dâmboviţa, situată la poalele SE ale m-ţilor Leaota, pe cursul superior al Râului Alb; 2 276 * iTimf loc. (2003). Pomicultură. Prelucr. lemnului. Punct muzeal cu colecţii de istorie şi etnografie (în satul P.). PUCHENII MARI, com. în jud. Prahova, situată în zona de contact a C. Ploieştiului cu C. Gherghiţei, pe râul Prahova; 8 883 loc. (2003). Centru de ceramică populară şi de împletituri din răchită şi papură. în satul P.M. se află o biserică din 1742 (renovată în 1893) şi alta construită în anii 1855-1861 (pictată de Nicolae Grigorescu) şi restaurată în 1935, iar în satul Puchenii-Moşneni, biserica Sf. Nicolae (1818); biserica de lemn Sfinţii Voievozi (1742), în satul Odăile. PUCHNER [puhner], Anton, baron de (1779-1852), general austriac. Comandant al armatelor austriece din Transilvania în timpul Revoluţiei din 1848-1849. PUCH’âN, oraş în NV Rep. Coreea, la V de Seul; 779,4 mii loc. (1995). PUCI (< germ.) s. n. Acţiune armată a unui grup politic militar care are drept scop răsturnarea puterii de stat printr-un atac neaşteptat. PUCIQS, -OASĂ (< puf/) s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Sulf. ^ Apă de p. = apă minerală sulfuroasă. 2. Adj. Care conţine sulf, care miroase a sulf sau, în general, care miroase urât, puturos. PUCIOASA 1. Lac de acumulare construit pe cursul superior al râului Ialomiţa, intrat în circuitul hidroenergetic şi de alimentare cu apă în anul 1974; voi.: 8 mii. m3. 2. Oraş în jud. Dâmboviţa, situat în Subcarpaţii lalomiţei, pe cursul superior al râului Ialomiţa; 15 624 loc. (2003). Staţie de c.f. Nod rutier. Zăcăminte de sulf de origine bacteriană. Expl. de gips. Hidrocentrală (2 MW) dată în folosinţă în 1979. întreprinderi textile (fire şi ţesături din bumbac, din in şi cânepă, tricotaje, postavuri, broderii), de prelucr. a lemnului (mobilă, Pucioasa (2.). Pavilionul balnear PUCIOSU 544 cherestea), de mat. de constr. (teracotă, cărămizi, ţigle, gips) şi alim. (conserve de legume şi fructe, sucuri naturale, panificaţie). Articole de artizanat (din sticlă). Centru pomicol. Muzeu etnografic şi de aeromodele. Staţiune balneoclimaterică de interes general, cu funcţionare permanentă, cu izvoare de ape minerale sulfuroase, de mare concentraţie, sulfatate, clorurate, slab bicarbonate, calcice, sodice, magneziene a căror analiză chimică a fost efectuată pentru prima oară în 1828. Staţiunea este recomandată pentru tratamentul afecţiunilor reumatismale, posttraumatice, neurologice periferice şi centrale, dermatologice, metabolice şi de nutriţie, cardiovasculare etc. Complex sanatorial cu profil reumatologie. Localitatea a luat naştere în jurul anului 1760 prin contopirea, mai întâi a aşezării Şerbăneşti (atestată documentar la 26 sept. 1538) cu satele Podurile de Jos. şi Podurile de Sus (menţionate documentar în 1641), iar apoi cu satul Zărăfoaia. După 1828 s-a dezvoltat ca localitate balneoclimaterică, adoptând denumirea actuală, datorită existenţei apelor minerale sulfuroase, numite popular pucioasă, iar în 1911 capătă statut de oraş. Bisericile cu dublu hram — Sf. Nicolae şi Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (ante 1806), Sf. Nicolae şi Sf. Gheorghe — Podurile de Jos (1855); clădirea gării feroviare (1894); biserica Sf. Nicolae (1860), în localit. componentă Diaconeşti. PUCIOSU, masiv vulcanic de mici dimensiuni (de fapt un con vulcanic bine conservat), situat în SE m-ţilor Harghita, pe stg. văii Oltului, în zona defileului de la Tuşnad, format din andezite şi piroclastite. Alt. max.: 1 301 m. în craterul de explozie al conului se află cantonat lacul Sf. Ana, iar la 1 km NE de acesta se extinde tinovul Mohoş sau Lacul cu Muşchi (40 ha), un fost lac, tot de crater, în prezent colmatat. Masivul P. este acoperit cu păduri de molid, brad, pin şi fag. Cunoscut şi sub numele Ciomatu Mare sau Ciumatu Mare. Rezervaţie naturală complexă (speologică, floristică şi faunistică), în cadrul căreia se află cinci peşteri cu atmosferă interioară puternic încărcată cu hidrogen sulfurat şi dioxid de carbon. Zonă turistică. PUD (< rus.) s. n. Unitate de măsură rusească pentru masă, egală cu 16,38 kg. PUDEL (< germ.) s. m. 1. Caniche. 2. P. pointer = rasă de câini de mărime mijlocie, cu părul foarte lung şi lăţos, creţ. Se dresează cu multă uşu- Vsevolod llarionovici Pudovkin Pudel pointer rinţă şi sunt folosiţi în special la vânatul păsărilor acvatice. PUDIBOND, -Ă (< fr., lat.) adj. (Livr.) Care afişează o pudoare exagerată; care este foarte ruşinos. PUDIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Plin de pudoare; candid, ruşinos. PUDICITATE (< fr.) s. f. Pudoare, candoare, ruşine. PUDICITIA (în mitologia romană), zeiţa modestiei, a sfielii, castităţii şi cinstei feminine. La Roma avea două sanctuare, în care nu puteau intra decât femeile căsătorite o singură dată. PUDING (< engl.) s. n. Budincă englezească, preparată din făină (griş sau amidon), ouă, zahăr, prune, rom etc. PUDLAJ (< fr.) s. n. Procedeu de afinare a fontei, în cuptorul de pudlare, prin care se obţine un oţel ce se sudează şi se forjează uşor şi este rezistent la coroziune; azi folosit rar. PUDLARE (< pudlaj) s. f. Ansamblul operaţiilor de elaborare a oţelului prin pudlaj. PUDOARE (< lat., fr.) s. f. Atitudine decentă, sentiment de sfială, de jenă, de decenţă; p. ext. castitate, puritate morală. PUDOVKIN, Vsevolod lllarionovici (1893-1953), regizor, actor şi teoretician rus de film. Maestru al montajului („Mama“, „Sfârşitul Sankt-Petersburgului“, „Furtună deasupra Asiei", „Urmaşul lui Genghis-Han“) „Dezertorul"). Filme-bio-grafii evocând viaţa unor eroi naţionali („Suvorov", „Amiral Nahimov"). Lucrări teoretice („Regizorul de film şi materialul cinematografic", „Actorul de film"). PUDRA (< fr.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) da cu pudră, a (se) farda. 2. Tranz. A acoperi o suprafaţă cu un strat subţire de pulbere având anumite proprietăţi tehnologice sau protectoare. ♦ A presăra zahăr pudră peste prăjituri. PUDRĂ (< fr., germ.) s. f. 1. Material solid sub formă de pulbere (ex. zahăr pudră). 2. Pulbere fină, uşor colorată şi parfumată, obţinută din talc cu adaos de alte substanţe şi folosită în cosmetică pentru fardat. 3. Substanţă medicamentoasă sub formă de pulbere fină, folosită contra iritaţiilor pielii sau în terapeutica unor boli. PUDRIERĂ (< fr.) s. f. Cutioară în care se ţine pudra de fardat. PUEBLA 1. (Numele complet: Puebla de Zaragoza), oraş în SSE Mexicului, centru ad-tiv al statului Puebla, situat la poalele vulcanului Popocatepetl, la 2 162 m alt., la 120 km SE de Ciudad de Mexico; 1,2 mii. loc. (2000). Nod feroviar. Ind. siderurgică, a constr. de maşini (montaj de automobile Volkswagen, din 1970), cimentului, chimică, textilă (bumbac), sticlăriei, ceramicii (ţiglă), de prelucr. a pieilor, Puebla. Catedrala 545 PUFEŞTI hârtiei, alim. (zahăr). Centru de olărit. Piaţă agricolă (cereale, cafea, tutun, trestie de zahăr, animale). Două universităţi (sec. 16, 1937). Teatru (1790). Catedrală (1550); Biserica Santo Do-mingo (1596-1659); Casa de Alfenique (sec. 17), azi muzeu. Centru turistic. Centrul istoric al oraşului face parte (din 1987) din patrimoniul cultural universal. Mari pagube materiale provocate de cutremurul din 1973. Fundat de conchistadorii spanioli în 1531 cu numele La Puebla de los Angeles. 2. Stat în SE Mexicului: 33,9 mii km2; 5,07 mii. loc. (2000). Centrul ad-tiv: Puebla (de Zaragoza). Expl. forestiere şi de min. argentifere. Cereale, cafea; culturi tropicale. Creşterea oilor. PUEBLO (cuv. sp.) s.m. Denumire dată unui grup de triburi de indieni (amerindieni) din familia de limbi utah-aztecă, aşezaţi în sud-vestul S.U.A. şi în nordul Mexicului. PUEBLO BONITO, sit arheologic din S.U.A. (New Mexico) cuprinzând un vast complex de construcţii din sec. 10-12 ale populaţiei pueblo. PUEBLO DE SAN JOS£ DE GUA-DELUPE v. San Josâ. PUENTE, Tlto (pseud. lui Ernesto Antonio Puente Jr.) (1923-2000), cântăreţ şi instrumentist american de salsa. Copil minune în Harlemul hispanic. Legendă a muzicii latine, principal artizan al exploziei mambo din anii ’50 („Mambo La Roca“, „Cuban Mambo“). Cântecele lui devin standarde („Pare cochero", „Oye como va“); influenţă asupra muzicii de jaz şi americane în general. Carieră complexă, 400 de cântece compuse, premii (patru Grammy). PUERICULTURA (< fr.; {s} lat. puer „copil" + cultura „creştere") s. f. Parte a medicinii care studiază metodele cele mai adecvate pentru creşterea şi dezvoltarea în condiţii optime a copilului în primii ani de viaţă (până la 4-5 ani). PUERjL, -Ă (< fr.) adj. De copil, copilăresc, copilăros; p. ext. lipsit de maturitate, de seriozitate, naiv. PUERILjSM (< fr.) s. n. Stare patologică în care bolnavul se află la nivelul psihicului unui copil. PUERPERAL, -Ă (< fr.; {s> lat. puerpera „lăuză") adj. Care se referă la perioada ce urmează naşterii. Febră p. = boală infecţioasă gravă a lăuzelor, cauzată de pătrunderea în uter a unui agent infecţios. PUERTO AYACUCHO [ajakut/o], oraş în S Venezuelei, centrul ad-tiv al terit. federal Amazonas, port pe Orinoco; 53 mii loc. (2001). Centru comercial. Piaţă pentru lemn. PUERTO DE SAN FRANCISCO v. San Francisco (2). PUERTO LA CRUZ [kruQ], oraş în N Venezuelei (Anzoâtegui), port la M. Caraibilor; 199 mii loc. (2001). Mari rafinării de petrol. Fabrică de ciment. Export de petrol. PUERTO MI-XICO v. Coatzacoalcos. PUERTO RICO (până în 1932 PORTO RICO) 1. Insulă în M. Caraibilor (arh. Antilele Mari); 8,9 mii km2; 9,1 mii km2 împreună cu insulele adiacente (Mona, Culebra, Vieques ş.a.); 179 km de la E la V; 63 km de la N la S; 3,8 mii. loc. (2000) majoritatea descendenţi ai spaniolilor şi ai africanilor. Limba oficială: engleza; limba uzuală: spaniola. Centrul ad-tiv: San Juan. Oraşe pr.: Bayamon, Ponce, Carolina. Insula are un relief muntos (1 338 m în vf. Cerro Punta), cu înguste câmpii litorale la ţărmuri. Climă tropicală maritimă cu frecvente taifunuri. Expl. de min. de mangan, fier şi aur. Se cultivă 15,6% din supr. cu trestie de zahăr, tutun, arbori de cafea, citrice, ananas. Se cresc bovine, porcine şi cabaline. Ind. produce: energie electrică (15,73 md. KWh, 1991), aparate electrice, derivate petroliere, ciment (1,3 mii. t, 1991), rom, zahăr, ţigarete, bere, ţesături, încălţ. Uzine siderurgice, şantiere navale, rafinării de petrol (cu o capacitate de rafinare de 7,8 mii. t/an) şi o centrală atomoelectrică. C. f.: 755 km. Turism dezvoltat (3,1 mii. vizitatori străini, 1999). Moneda: 1 dollar S.U.A. = 100 cents. Export: zahăr, tutun, rom, conserve de fructe etc. Import: produse ind., maşini şi automobile, petrol. — Istoric. Explorată în 1508 de Juan Ponce de Leon, terit. ins. P.R. a fost cucerit în sec. 16 de spanioli, care au găsit aici pe indienii arawac. în timpul Războiului Hispano-American (1898), insula a fost ocupată de trupele nord-americane; în 1917 P.R. a devenit „stat liber asociat" cu S.U.A., statut juridic ratificat în 1967 prin referendum (locuitorii P.R. sunt cetăţeni ai S.U.A.). în anii din urmă se dezvoltă o mişcare pentru independenţă. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat şi Camera Reprezentanţilor), iar cea executivă de guvernator şi de un cabinet numit şi condus de guvernator. 2. Fosă abisală în V Oc. Atlantic, la NE de ins. Haiti şi Puerto Rico, atingând 8 742 m adâncime (cea mai mare adâncime măsurată a Oc. Atlantic). PUERTO WILLIAMS, oraş în S statului Chile situat în N ins. Navarino (Arh. Ţara de Foc), la 1 195 m alt., la 54°56’ lat. S şi 67°30’ long. V; c. 1,5 mii loc. îşi dispută cu Ushuaia (Argentina) situat la aceeaşi lat. calificativul de cel mai sudic oraş de pe Glob. Bază maritimă militară (cea mai sudică din lume). în apropiere, la 25 km V se află Parcul etnobotanic Omosa cu cele mai sudice pâlcuri de pădure de pe Terra. PUF (< bg.) s. n. 1. Pene mici şi moi lipsite de rahis, cu axa moale, care acoperă iniţial tot corpul puilor, rămânând la păsările adulte printre penele de contur. Se foloseşte pentru confecţionarea de perne, plăpumi, haine de iarnă. ♦ Cele mai subţiri şi mai elastice fire din blana mamiferelor (care formează un strat gros şi des, cu rol termoizolant, la unele specii de climă rece). ♦ Perişori foarte fini şi moi care cresc pe obrazul puberilor; început de barbă şi mustaţă. 2. (BOT.) Perii scurţi şi moi cu care sunt acoperite unele organe ale plantelor (fructe, seminţe etc.). 3. Mic obiect de toaletă confecţionat din puf (1), catifea, vată sau material plastic, care serveşte la pudrat. 4. Bumbac-puf = bumbac brut după cules. PUFĂJ (< puf, onomat.) vb. IV intranz. 1. A sufla pe nări cu zgomot aerul inspirat, a răsufla greu, a pufni (1). ♦ (Despre locomotive) A evacua aburul sub presiune 2. A expira fumul de ţigară; p. ext. a fuma. PUFENDORF, Samuei (1632-1694), istoric, jurist şi ziarist german. Prof. la Heidelberg şi Lund (Suedia). Influenţat de H. Grotius şi T. Hobbes. A reela-borat integral ştiinţa dreptului din perspectiva dreptului natural, susţinând prioritatea legii naturale asupra celei pozitive a naţiunilor, cea dintâi, deşi precară, fiind una de pace („Despre dreptul natural şi dreptul popoarelor", „Elemente de jurisprudenţă universală"). Istoriograf oficial (1667-1688) al regelui Suediei Carol XI şi apoi (1688-1694) al electorului de Brandenburg. PUFEŞTI, com. în jud. Vrancea, situată în lunca şi pe terasele Şiretului; 4 173 loc. (2003). Staţie de c.f. (în satul P.) şi haltă de c.f. (Dom-neşti-Târg). Expl. de balast. Centru viticol şi de vinificaţie. în satul P., atestat documentar în 1683, se află biserica Sf. Nicolae (ante 1809, renovată în 1875); bisericile Adormirea Maicii Domnului (1661-1664, restaurată PUFNI 546 în anii 1741-1742, prin grija domnului Grigore Ghica şi a domniţei Ruxandra) şi Sf. Nicolae (1836-1842, renovată în 1873 şi 1887), în satele Domneşti-Târg şi Ciorani. PUFNj (< puf-, onomat.) vb. IV intranz. 1. A pufăi (1). ♦ (Despre maşini) A scoate cu zgomot înfundat aburi, fum; (despre aburi, fum) a izbucni, a ţâşni. 2. A pufni în (sau de) râs sau (tranz.) a-l pufni pe cineva râsul = a izbucni într-un râs brusc şi zgomotos. PUFNITURĂ (< pufni) s. f. Faptul de a pufni; aer expirat cu putere şi zgomot pe nări. PUFOAICĂ (< rus.) s. f. Haină scurtă, vătuită şi matlasată. PUFOS, -OASĂ (< puf) adj. (Acoperit) cu puf (1). ♦ Ca puful; moale, uşor, afânat. PUFUUŢĂ (< puf) s. f. Denumire dată plantelor erbacee din genul Epilobium din familia onagracee, cu frunze opuse, mai rar verticilate şi cu flori roşii-roz, rar albicioase, răspândite în regiunile temperate. PUGACIOV, Emelian Ivanovici (1740 sau 1742-1775), cazac de pe Don. Sub numele de ţarul Petru al lll-lea, a promis abolirea şerbiei şi împărţirea pământurilor, provocând războiul ţărănesc din reg. Volgăi (1773-1775). înfrânt, capturat şi executat la Moscova. PUGET [puje], Pierre (1620-1694), sculptor, pictor şi arhitect francez. Arta sa, barocă şi realistă în acelaşi timp, se remarcă prin patetism, forţă şi măreţie. Autor de opere cu teme religioase şi mitologice („Martiriul Sf. Sebastian", „Milon din Crotona“, „Perseu eliberând-o pe Andromeda“, basorelieful „Alexandru şi Diogene", „Atlanţii" de la palatul Primăriei din Toulon). Ca arhitect a realizat schiţele capelei ospiciului Charite din Marsilia. PUGILAT (< fr., lat.) s. n. Formă de luptă în doi la Jocurile olimpice antice, în care adversarii se luptau cu pumnii goi; p. este premergătorul boxului. ♦ P. ext. Box. PUGILISM (< engl.) s. n. Box1 (1), pugilistică, pugilat. PUGILjST (< fr.) s. m. Boxer. PUGILJSTIC, -Ă (< fr.) adj. s. f. 1. Adj. Care ţine de pugilism, referitor la pugilism. 2. S. f. Box1 (1). PUGIN [pju:djin], Augustus Welby Northmore (1812-1852), arhitect, decorator, grafician şi teoretician de artă Pierre Puget. Martiriul Sf. Sebastian britanic. Principalul reprezentant al stilului „gothic revival“. Creaţii care au influenţat mişcarea neogotică engleză din sec. 19 (decoraţia interioară şi mobilierul Parlamentului, Catedrala gotică din Nottingham, Catedrala Saint George din Londra). Lucrări teoretice („Contraste sau paralele între nobilele edificii ale sec. 14 şi 15 şi producţiile unei epoci marcate de declinul gustului", „Apologia restauraţiei arhitecturii creştine"). PUGLIA v. Apulia. PUGWASH [paguoj], localitate în prov. canadiană Nova Scoţia. — Conferinţele ~, întâlniri periodice internaţionale ale oamenilor de ştiinţă, care se pronunţă în favoarea creării unei atmosfere de înţelegere şi colaborare între popoare. Organizate din iniţiativa unor renumiţi savanţi ca: A. Einstein, F. Jolliot-Curie, B. Russell şi a industriaşului american C. Eaton. Prima conferinţă a avut loc în 1957. Sediul Comitetului internaţional permanent P. este la Londra. Organizaţia şi preşedintele ei, Joseph Rotblat, au primit Premiul Nobel pentru pace (1995). PUHAV, -Ă adj. 1. (Despre oameni) Cu carnea moale (şi umflată); buhăit. 2. (Despre alimente) Cu consistenţă redusă; afânat. ♦ (Despre roci) Spongios. PUHOI (< sl.) s. n. Cantitate mare de apă care curge cu repeziciune; apă curgătoare care, umflată de ploi, iese din matcă şi se revarsă năvalnic; şuvoi, torent. ♦ Fig. Număr mare, val de oameni care se scurge în aceeaşi direcţie. PUI (lat. pullus) s. m., interj. I. S. m. 1. Animal nou născut sau nou eclozat din ou. «f Carne de pui (I 1). 2. Copil, prunc. ^ Nici pui de om = nimeni, nici ţipenie. (Imprimând construcţiei o valoare superlativă) Pui de om = om de nădejde, voinic, puternic. Pui de ger = ger năprasnic, mare. Pui se somn = somn adânc, bun, odihnitor. ♦ Iubit, drag. 3. Pui de pernă = perniţă. 4. (La pl.) Cusătură măruntă în cruciuliţe pe mânecile, pieptul şi poalele cămăşilor naţionale. ♦ Puncte diferit colorate, pe un fond dat, într-o ţesătură. 5. Am-barcaţie mai mică, cu vâsle, folosită pentru anumite servicii la bordul vaselor mai mari. II. Interj. (Repetat) Strigăt cu care se cheamă puii de găină (sau alte păsări de curte). PUI, com. în jud. Hunedoara, situată în E depr. Haţeg, pe cursul superior al râului Strei, în zona de confl. cu Râu Bărbat; 4 609 loc. (2003). Staţii de c.f. (în satele P. şi Băieşti) şi halte de c.f. (în satele Ponor şi Ruşor). Zăcăminte de bauxită în arealul satelor Ohaba-Ponor şi P. Expl. de calcar (Ohaba-Ponor). Expl. şi prelucr. lemnului; mat. de constr. Pe terit. satului Hobiţa au fost descoperite vestigiile unei villa rustica (turn, hală, edificiu, toate înconjurate de un zid de incintă) şi un cuptor de ars ceramică. Satul P. este atestat documentar în 1426. în satul Ponor, menţionat documentar în 1447, se află biserica Pogorârea Duhului Sfânt (sec. 18). în arealul com. P. se află peştera Ohaba-Ponor (Şura Mare), declarată rezervaţie geologică. PUIANDRU (< pui) s. m. Pui (I 1) mai mare; animal tânăr. ♦ (Reg.) Puiet de copac; copăcel. PUICĂ (< pui) s. f. 1. Pui (I 1) de găină de sex feminin; găină tânără. 2. Fig. Termen de alintare pentru o fată sau o femeie (iubită). PUICĂ, Maricica (n. 1950, laşi), atletă română. Campioană olimpică (3 000 m) şi medaliată cu bronz (1 500 m) la Los Angeles (1984). Campioană mondială la cros (Glasgow — 1978, Maricica Puică 547 PULCHERIA Roma - 1982, New York - 1984). Multiplă recordmană mondială, europeană şi naţională şi în alte probe (2 000 m, 1 milă). Ambasador naţional pe lângă C.I.O. pentru sport, toleranţă şi spirit sportiv. PUIERNIŢĂ (< pui) s. t. 1. Construcţie sau instalaţie special amenajate, destinate creşterii puilor unor păsări de curte de la ecloziune până la vârsta de 1-2 luni (asigurându-li-se condiţiile necesare de microclimă). 2. (PESC.) Instalaţie din lemn, de forma unei troace, prevăzută cu un dispozitiv pentru alimentarea cu apă, folosită în crescătoriile de păstrăvi pentru dezvoltarea puietului. PUIEŞTI 1. Com. în jud. Buzău, situată în câmpia Râmnicului, pe râul Râmnic; 4 545 loc. (2003). Reşed. com. este satul Puieştii de Jos. Bisericile Sf. Gheorghe (1840), Sf. Nicolae (1869) şi Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1874), în satele Puieştii de Jos, Măcrina şi Puieştii de Sus. 2. Com. în jud. Vaslui, situată în SE colinelor Tutovei, pe râul Tutova; 4 953 loc. (2003). Expl. de gresii (în satul Lăleşti). Centru viticol şi de vinificaţie. în satul P., atestat documentar în 1510, se află bisericile Izvorul Tămăduirii-Ezeru (1817) şi Sf. Nicolae (1856) şi biserica de lemn Sf. loan Botezătorul (1802), Adormirea Maicii Domnului (1802-1807, reparată în 1905), Sf. Nicolae a fostului schit Strâmba (c. 1760, reparată în 1836), Adormirea Maicii Domnului (1806, reclădită în 1913), Sfinţii Trei Ierarhi (1830) şi Sfinţii Voievozi (1852-1853), în satele Fântânele, Călimăneşti, Cetă-ţuia (fost Strâmba), Ruşi, Lăleşti şi Bărtăluşi-Răzeşi. PUIET (< pui) s. n., s. m. 1. S. n. Mulţime de pui (I 1). ♦ Peşti mici, folosiţi la repopularea apelor. 2. S. n. Larvele de albine şi de viermi de mătase. 3. S. m. Nume generic dat plantelor lemnoase tinere din momentul în care formează primele frunze până când ating înălţimea de 1-2 m, crescute spontan în păduri sau cultivate în pepiniere silvice ori pomicole; p. gener. plantă tânără. PUIG, Manuel (1932-1990), scriitor argentinian. Creator al unui univers romanesc ironic, analizând viaţa micii burghezii latino-americane, într-un stil nou, amintind de scenarii de film sau radiofonice, de romanul poliţist („Trădarea Ritei Hayworth", „Sărutul femeii-păianjen“, „Sângele dragostei împărtăşite", „Coboară noaptea tropicală"). PUITQR (< pune) s. n. - de mine = navă militară echipată cu instalaţiile necesare plantării minelor fluviale şi maritime. PUIU, lac în SE Deltei Dunării, între braţele Sulina şi Sf. Gheorghe, la E de grindul Caraorman; 8,8 km2. Legat prin canale cu lacurile Puiuleţ, Roşu şi Lumina, împreună cu care formează un complex lacustru cu valoare piscicolă. PUIULEŢ, lac în SE Deltei Dunării, între braţele Sulina şi Sfântu Gheorghe, la E de grindul Caraorman; 290 ha. Legat prin canale cu lacurile Lumina şi Puiu, împreună cu care formează un complex lacustru cu valoare piscicolă. PUJMANOVÂ [puimanova], Mărie (1893-1958), scriitoare cehă. Proză de observaţie socială şi psihologică, cu caracter naturalist şi realist („Oameni la răscruce", „Pacienta doctorului Hegel", „Jocul cu focul", „Triumful vieţii"). PUL (< tc. pul „monedă de aramă") s. n. Piesă rotundă din lemn care se foloseşte în jocul de table (15 albe şi 15 negre). PULA sau PULJ (în it. Pola), oraş în V Croaţiei, situat în extremitatea de S a pen. Istria, pe ţărmul M. Adriatice, la 70 km SV de Rijeka; 58,5 mii loc. (2001). Port comercial şi de pescuit. Bază navală. Şantier naval. Ind. mat. de constr. (ciment, sticlă, ceramică), de prelucr. a lemnului, textilă şi alim. Muzeu de arheologie. Staţiune balneoclimaterică. Centru turistic. Festival naţional al filmului. Vestigii romane din sec. 1-2 (Templul lui Augustus, Amfiteatrul cu 23 mii locuri, Arcul de Triumf, Poarta Gemina, mozaicuri); Bazilică în stil bizantin (sec. 6); castel veneţian (sec. 13-17); catedrală (sec. 15). Cucerit de romani în sec. 2 î.Hr. şi denumit Pietas Julia, apoi de veneţieni (sec. 12), genovezi (1380) şi Austria (1797). După Primul Război Mondial a aparţinut (din 1920) Italiei, iar în 1947 a revenit părţii croate a Iugoslaviei. PULAR, vârf în m-ţii Anzi, în reg. Antofagasta, în partea de NNE a statului Chile, la graniţa cu Argentina; 6 225 m. PULBERĂRIE (< pulbere) s. f. Fabrică sau depozit de muniţii. PULBERE (lat. pulverem) s. f. 1. Material solid sub formă de particule foarte fine; praf; pudră. 2. Praf industrial obţinut prin operaţii mecanice (măcinare), fizico-chimice sau chimice. ^ P. abrazivă = abraziv, în granule mici, folosit în aşchierea fină (şlefuire, lustruire etc.). ♦ (La pl.) Substanţe sau amestecuri explozive a căror formă de descompunere explozivă este arderea strat cu strat. Se deosebesc p. pe bază de exploziv aparte (de ex. pe bază de nitraţi de celuloză) şi p. pe bază de amestec, preparate dintr-un carburant şi un oxidant (ex. p. de fum şi combustibilii rachetari solizi). Exploziv granu-lar cu viteza de ardere relativ mică, utilizat la armele de foc, în tehnica rachetelor, tehnica minieră etc.; varianta cea mai veche este p. neagră. -0- P. neagră = exploziv compus din azotat de potasiu, mangal şi sulf, folosit în fabricarea explozivilor minieri, a pulberii de vânătoare etc.; praf de puşcă. P. fără fum = exploziv pe bază de nitroceluloză care conţine un absorbant de vapori. ♦ Fig. Mulţime, puzderie. 3. (înv.) Praf de puşcă. PULCHERIA DELIA AUGUSTA (399-453), împărăteasă romană a Orientului. Sora lui Teodosiu II (408-450), care i-a încredinţat administraţia Imperiului. După moartea fratelui ei s-a măritat cu Marcian, pe care l-a impus împărat, devenind coregentă. PULCI 548 Joseph Pulitzer PULCI, Luigi (1432-1484), poet renascentist italian. Diplomat în serviciul lui Lorenzo de Medici. Sonete, scrisori, fabule, poeme rustice („Beca din Dicomano“), evocări burleşti ale lumii feudale (epopeea eroi-comică „Morgante cel Mare“). * PULCINELLA, una dintre cele mai cunoscute măşti ale teatrului comic italian. PULITZER [pjuletser], Joseph (1847-1911), editor şi ziarist american de origine ungur. în 1883 a cumpărat „The World", care a devenit unul dintre cele mai importante ziare din New York; a fondat (1887) „Evening World". Fondatorul premiului omonim, atribuit anual, din 1917, de Universitatea Columbia; numărul şi categoriile de premii P. au variat de-a lungul anilor; în prezent se acordă 14 premii în jurnalism, şase în literatură, unul în muzică şi patru burse. PUU v. Puia. PULKDVO, localitate în NV Federaţiei Ruse, la 17 km S de Sankt-Petersburg; c. 2 000 loc. Important observator astronomic (fondat 1839) situat la 30°19’40” long. E şi 59°46,19“ lat. N. PULLMAN [pulman], George Mortimer (1831-1897), industriaş american. A construit în 1858 primul vagon de dormit, iar în 1865 primul vagon direct (de trecere), dotat foarte elegant. Realizând importante venituri de pe urma invenţiei sale, a fondat (1867) corporaţia Pullman Palace Car. în 1880 a fundat oraşul Pullman, care este încorporat în prezent în aglomeraţia urbană Chicago. PULMON (< lat.) s. m. (ANAT.) Plămân. PULMONAR, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la plămâni, care aparţine plămânilor (ex. arteră p.). PULQVER (PULQVÂR) (< engl.) s. n. Obiect de îmbrăcăminte tricotat, fără nasturi, care acoperă partea superioară a corpului. PULPANĂ (< pulpă) s. f. Fiecare dintre părţile de jos ale unei haine (lungi). PULPĂ (lat. pulpa) s. f. 1. Denumire pentru muşchii posteriori ai gambei; parte a piciorului situată în dreptul acestor muşchi. 2. Ţesut conjunctiv bogat în vase şi nervi, care se găseşte în unele organe (ex. p. splenică) sau umple unele cavităţi osoase (ex. p. dentară). 3. Partea moale şi cărnoasă a unor fructe. P. de fructe = semi-conservă fabricată din fructe, închise în butoaie parafinate, în soluţie conser-vantă. PULPITĂ (< fr.) s. f. Inflamaţie a pulpei dentare, caracterizată prin dureri violente. PULPITUM (cuv. lat.) s. n. (în Roma antică) Parte a scenei în care actorii îşi desfăşurau jocul. PULS (< fr., lat., germ., it.) s.n. Dilataţie ritmică fiziologică a arterelor produsă de creşterea volumului de sânge o dată cu fiecare sistolă ventriculară. P. se simte, sub forma unei zvâcniri, prin comprimarea uşoară cu degetul a unei artere situate pe un plan osos (ex. artera radială). La adultul normal, p. este de 60-80 pe minut. Sin. pulsaţie (1). P. capilar = apariţia anormală a unei unde pulsatile la nivelul capilarelor; se observă în insuficienţa aortică. ^ Expr. A prinde pulsul (unei situaţii) = a-şi da seama (de o situaţie, de felul cum merg lucrurile). PULSA (< lat.) vb. I intranz. (Despre sânge) A circula prin vasele sangvine; a zvâcni. ♦ (Despre lucruri sau despre procese) A decurge într-un ritm viu; a palpita, a fremăta. PULSAR (< engl.) s. n. Sursă cosmică emiţătoare de radiounde cu lungimi de ordinul metrilor sau centimetrilor, cu frecvenţe de ordinul mega-hertzilor şi cu perioade de câteva sutimi de secundă până la câteva secunde. Unele p. (sisteme binare) emit şi radiaţii din domeniile: optic, X sau y. Primul p. a fost descoperit, în 1967, de astrofizicienii britanici A. Hewish şi J. Bell Burnell cu un radiotelescop special. P. sunt stele neutronice cu o masă ce nu depăşeşte 3 mase solare şi cu diametrul de c. 10 km şi care se rotesc foarte repede. PULSATIL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la puls, care aparţine pulsului (ex. anevrism p.), care pulsează. PULSATQR, -OARE (< pulsa) adj. (Despre fenomene) Care se desfăşoară ritmic, cu impulsuri identice. ♦ (Despre curentul electric) Format numai din alternanţe de un singur sens (pozitive sau negative). PULSAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. (FIZIOL.) Puls. ♦ Fig. Desfăşurare a fenomenelor sau a proceselor în ritm regulat, viu, intens, trepidant. 2. (FIZ.) Mărime caracteristică proceselor periodice, egală cu frecvenţa acestora înmulţită cu 2x. în cazul particular al unei mişcări (periodice) circulare, p. este numeric egală cu viteza unghiulară exprimată în radiani pe secundă. între pulsaţia co, frecvenţa f şi perioada T există relaţia: co = 2jtf = 2%fT. PULSOMf FRU (< fr.; {s> lat. pulsus „împins" + gr. metron „măsură") s. n. Pompă pentru deplasarea apei prin presiunea exercitată de abur asupra acesteia. PULSOREACTQR (< fr.; {s> lat. pulsus „împins" + fr. reacteur „reactor") s.n. Sistem de propulsie la unele avioane sau rachete (ex. racheta germană V-1 în cel de-al Doilea Război Mondial), la care propulsia se realizează datorită presiunii gazelor de ardere asupra grătarului cu clapete cu care este echipat difuzorul; când această presiune scade, clapetele se deschid pentru admisia aerului care întreţine un nou ciclu de ardere. PULTACEU, -EE (< fr.) adj. (MED.) Păstos. ^ Anghină p. = anghină cu amigdalele acoperite de un exudat alb. PULVER [pulver], Liselotte (n. 1928), actriţă germană de teatru şi film. A interpretat, cu multă vitalitate şi nerv, mai ales roluri în comedii („Fantomele din Spessart", „Vremuri minunate", „Monica", „Supernevasta"). PULVERIZA (< fr., lat.) vb. I tranz. A efectua o pulverizare. PULVERIZARE (< pulveriza) s. f. Operaţie manuală sau mecanică de transformare în pulbere a unui material solid; pulverizaţie. ♦ Transformare a unui lichid în picături foarte fine prin proiectarea lui, sub presiune, în amestec cu un gaz. (FIZ.) P. catodică - distrugere superficială a suprafeţei solide din care este confecţionat catodul unui tub electronic, în urma bombardării sale cu ioni pozitivi rapizi. PULVERIZATQR (< fr.) s. n. Aparat folosit pentru împrăştierea pulberilor (1) sau a lichidelor. 549 Puma PULVERIZATIE (< fr.) s. f. Pulverizare. PULVERULENT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre corpuri) Care se prezintă în formă de pulbere, de praf fin. PUMA (< fr. {i}) s. f. Mamifer carnivor felin, nocturn şi arboricol, cu corpul lung de până la 2,5 m, cu corpul suplu, blană galben roşcată, care trăieşte în America în condiţii de mediu foarte variate, de pe înălţimile munţilor până în câmpia joasă a Amazonului (Felis concolor)-, cuguar. Numită, impropriu, şi leu de munte. PUMN (lat. pugnus) s. m. 1. Segment al membrului superior cuprins între antebraţ şi mână, care cuprinde porţiunea radio- şi cubitocarpiană, oasele carpului şi părţile moi din jur; palma închisă, cu degetele strânse şi îndoite. Expr. A râde în pumni = a râde pe ascuns, pe înfundate, cu satisfacţie. A plânge în pumni = a plânge pe ascuns, de necaz sau de durere. A arăta (cuiva) pumnul = a ameninţa (pe cineva). A-i pune (sau vârî) (cuiva) pumnul în gură = a împiedica pe cineva să vorbească sau să acţioneze. Un pumn de... = o cantitate mică, o mână de...; ceva mic, firav. 2. Lovitură dată cu pumnul (1). 3. Palma sau palmele strânse şi adâncite în formă de cupă (pentru a putea reţine un lichid); conţinutul palmei sau al palmelor în această poziţie. 4. Manşetă împodobită cu cusături la mânecile cămăşilor ţărăneşti. PUMNAL (< pumn, după it. pugnale) s. n. Armă albă cu lamă scurtă cu două tăişuri şi vârf ascuţit; jungher, stilet. PUMNUL, Aron (1818-1866, n. sat Cuciulata, jud. Braşov), lingvist şi filolog român. Participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania. Primul prof. de limba şi literatura română la liceul german din Cernăuţi (1849), unde îl are elev pe Eminescu, care la moartea lui scrie elegia „La mormântul lui Aron Pumnul". Adept al etimologismului („Convorbiri între un tată şi fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti"). A alcătuit prima antologie de literatură română („Lepturariu rumânesc", 5 voi., 1862-1865), fiind unul dintre întemeietorii istoriei literare româneşti. PgNA (< sp.) s. f. Denumire locală a platourilor înalte (3 600-4 500 m) din Anzi, cu vegetaţie ierboasă scundă, adaptată la frig şi uscăciune, locuite numai de amerindienii crescători de lame. PUNAKHA, fosta capitală de iarnă a Bhutanului, situată pe versantul S al m-ţilor Himalaya, la 1 500 m alt., la NE de Timphu; c. 24 mii loc. (1995). Centru comercial, religios şi turistic. Ind. textilă. Fundat în 1577. Fortăreaţă. PUNCAK JAYA V. Jaya. PUNCI (< engl.) s. n. Băutură preparată dintr-un amestec de portocale, suc de lămâie, zahăr, la care se adaugă lichior sau rom. PUNCT (< lat., it.) s. n. 1. Semn de punctuaţie de formă mică şi rotundă, folosit la sfârşitul unui enunţ de sine stătător, al unei propoziţii sau fraze, ori ca semn grafic după un cuvânt prescurtat, precum şi deasupra literelor „i“ şi „j“. <0* Expr. A pune punctul pe i - a ataca esenţialul dintr-o problemă, a spune ce era mai important. ♦ Două puncte = semn de punctuaţie format din două puncte dispuse unul deasupra celuilalt, folosit înaintea redării vorbirii cuiva, a unei enumerări, explicaţii concluzive etc. Punct şi virgulă = semn de punctuaţie format dintr-un punct aşezat deasupra unei virgule, folosit de obicei spre a despărţi elementele unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuaţie format din trei sau din mai multe puncte dispuse orizontal unul după celălalt, care indică de obicei o întrerupere a şirului gândirii sau a acţiunii, ori care marchează o porţiune omisă dintr-un text. 2. Fiecare dintre semnele Pumnal din Ur PUNCT Aron Pumnul convenţionale în formă de p. (1) desenate pe zaruri, pe piesele de domino, pe o hârtie etc. 3. (MUZ.) Semn în formă de p. (1) pus la dreapta unei note muzicale pentru a-i prelungi durata cu încă jumătate din valoarea ei. 4. Tehnică de realizare a unei broderii, ţesături, dantele etc. 5. Unitate de măsură care indică punctajul obţinut de un sportiv sau de o echipă într-o competiţie, golurile marcate. ♦ Unitate de măsură care indică situaţia participanţilor la unele jocuri de societate. 6. P. tipografic = unitate de măsură a lungimii, folosită în poligrafie pentru litere, spaţii, linii etc.; un p.t. este egal cu 0,376 mm. 7. (FIZ.) Valoare a unei mărimi, de obicei temperatura, la care se produce un anumit fenomen (ex. p. de topire, p. de fierbere, p. critic). ♦ Sistemul de valori al mărimilor care descriu o anumită stare a unui sistem (fizic); parametru caracteristic. <0- P. de funcţionare = punct de pe diagrama sau de pe caracteristica unei maşini, a unui tub electronic etc., reprezentând valorile parametrilor la care acestea funcţionează. P. triplu = valorile presiunii şi temperaturii la care pot coexista în echilibru stările solidă, lichidă şi gazoasă ale unei substanţe (ex. 613,2 Pa şi +0,01 °C pentru apă). 8. Noţiune fundamentală din geometrie. P. de acumulare a unei mulţimi = p. al unui spaţiu topologic pentru care în orice vecinătate a sa există cel puţin un p. din mulţime diferit de el. P. de extrem = p. din domeniul de definiţie al unei funcţii în care funcţia atinge o valoare minimă sau maximă a sa. P. de inflexiune a unei curbe = p. în care curba îşi schimbă concavitatea. P. de intersecţie = p. comun pe care îl au două figuri plane. ♦ P. material = abstractizare folosită în mecanică, conform căreia corpurile reale îşi păstrează masa, dar îşi reduc dimensiunile la zero. 9. Loc determinat pe o lungime PUNCTA 550 sau pe o suprafaţă. -O- P. amfidromic = nivelul maxim al mareelor. P. cardinal v. cardinal2. P. fosilifer = loc în care rocile sunt deosebit de bogate în resturi fosile cu importanţă ştiinţifică majoră, constituind elemente de referinţă pentru descifrarea istoriei geologice a Pământului şi a evoluţiei lumii vii. P.f. sunt puse sub ocrotire, pentru a evita exploatarea rocilor ca material de construcţie sau în alte scopuri şi pentru a împiedica colectarea neautorizată a fosilelor. Sin. loc fosilifer. P. de rouă = temperatură la care, prin răcire, un volum de aer ajunge să fie saturat în vapori de apă, în condiţiile menţinerii unei presiuni constante. P. neutru = nod format prin conectarea în stea a fazelor unui circuit electric polifazat, care are tensiunea zero faţă de pământ. P. mort = cele două poziţii ale unui mecanism bielă-manivelă în care axele bielei şi ale manivelei se suprapun sau vin în prelungire. P. de trecere = loc situat pe un traseu prin care unităţile militare încolonate trebuie să treacă la o oră stabilită prin programul de marş. P. obligat de trecere = loc de pe un traseu (pod, porţiune de drum între mlaştini etc.) care nu poate fi ocolit sau evidenţiat de unităţile militare. P. de ochire = punct asupra căruia se face ochirea pentru ca glonţul sau proiectilul să fie zvârlit la ţintă. Nu este întotdeauna identic cu ţinta. ♦ P. medical = serviciu medical organizat aproape de locul de muncă (uzină, fabrică, şantier etc.) pentru îngrijirea sănătăţii salariaţilor unităţii respective. ♦ Ceea ce abia se vede (din cauza depărtării, a micimii). 10. Parte determinantă a unei acţiuni, probleme, discuţii etc. P. culminant v. culminant. Expr. Punct de onoare = ceea ce constituie mândria cuiva, ceea ce angajează prestigiul, onoarea cuiva. Punct de plecare (sau de pornire) = începutul unei acţiuni, al unei lucrări. A fi pe punctul de a... = a fi gata să..., a fi aproape să... Punct de vedere = modul cum priveşte cineva o problemă, rezolvarea ei etc. Din punct de vedere... = în privinţa... Punct cu punct = totul pe rând (şi amănunţit). A pune ceva la punct = a) a regla, a repara ceva; b) a aranja lucrurile aşa cum trebuie. A pune pe cineva la punct = a-i da cuiva o lecţie de bună-cuviinţă, a pune pe cineva la locul lui. A fi pus la punct = a fi bine îmbrăcat, aranjat etc. ♦ Moment, stadiu, etapă de dezvoltare. ^ Loc. Până la un (sau /a acest) punct = până la o anumită limită sau etapă; într-o anumită măsură. Expr. Punct mort = situaţie fără ieşire. PUNCTA (< punct) vb. I tranz. 1. A executa pe o suprafaţă o serie de semne de forma unor puncte (1). ♦ Fig. A scoate în evidenţă; a sublinia. 2. (SPORT) A obţine puncte (5) într-o competiţie sportivă; a ţine evidenţa punctelor acumulate de un sportiv, de o echipă etc.. PUNCTAJ (< punct) s. n. Totalul punctelor acumulate într-o competiţie de un sportiv sau de o echipă. Tabele de p. = transformare a rezultatelor înregistrate în centimetri, grame sau secunde în echivalente de puncte (5). Panou de p. = tablou pe care se notează evoluţia rezultatelor într-o competiţie (sportivă). PUNCTARE (< puncta) s. f. Acţiunea de a puncta. ♦ Spec. Imprimare pe faţa unei piese a unor semne de forma unor puncte (1) cu ajutorul punctatorului, pentru desemnarea centrelor unor perforaţii ulterioare. PUNCTATOR (< puncta) s. n. Unealtă din oţel de scule, cu vârf ascuţit, cu care se trasează reperele unei perforaţii prin lovire cu ciocanul. PUNCTAVERAJ (< punct + [golaveraj) s. n. Raportul dintre punctele înscrise şi cele primite, care trebuie să decidă o poziţie într-un clasament general între sportivi sau echipe aflate la egalitate. V. golaveraj, setaveraj. PUNCTIFORM, -Ă (< fr.; {s} lat. punctum „punct" + forma „formă") adj. 1. în formă de punct (1), cât un punct. ♦ De dimensiuni neglijabile. 2. Care acţionează intermitent. PUNCTUAL, -Ă (< punct, după fr. ponctuel) adj. (Şi adv.) Care respectă întocmai termenul fixat; făcut la timp, la momentul hotărât. PUNCTUALITATE (< punctual, după fr. ponctualite) s. f. însuşirea de a fi punctual (1); exactitate, promptitudine în execuţia unei lucrări. PUNCTUAŢIE (< fr.) s. f. 1. Sistem de semne grafice convenţionale (punct, semnul întrebării, semnul mirării, virgulă, punct şi virgulă, două puncte, ghilimele, linie de dialog şi de pauză, paranteze, puncte de suspensie) care au rolul de a marca pauzele şi intonaţia în vorbire; parte a gramaticii care cuprinde regulile de folosire a acestor semne; fel de a folosi aceste semne. 2. (BOT.; la pl.) Orificii microscopice din pereţii celulelor vegetale, prin care celulele învecinate comunică între ele; punctuaţiuni. PUNCŢIE (< punct, după fr. ponction) s. f. Procedeu chirurgical care constă în introducerea unui ac, trocar sau vârful unui bisturiu într-un vas, într-un ţesut, într-o colecţie patologică, tumoră sau într-o cavitate a organismului, în scopul extragerii unui lichid normal (sânge, lichid cefalorahidian) sau patologic (exudat, puroi), a unui fragment de ţesut sau pentru introducerea unor medicamente. ^ P. lombară = introducerea unui ac printre două vertebre lombare, în spaţiul subdural (sub duramater), în scopul extragerii de lichid cefalorahidian sau al introducerii de medicamente ori de aer. PUNE (lat. ponere) vb. III 1. Tranz. A aşeza într-un anumit loc, a plasa undeva pe cineva sau ceva. Expr. A pune ceva la foc = a expune ceva la căldura focului (ca să fiarbă). A pune la cântar (sau în cumpănă) = a cântări, a cumpăni, a aprecia, a evalua. A(-şi) pune în gând (sau în cap, în minte) = a intenţiona, a plănui; a decide, a hotărî. A pune o vorbă (sau un cuvânt) (pe lângă cineva) = a interveni pe lângă cineva în favoarea cuiva. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că..., presupunând, considerând că... A pune umărul = a contribui alături de alţii la o muncă. A pune osul = a munci din greu. A pune (pe cineva) la zid = a) a împuşca; b) a condamna, a înfiera. A pune vina (pe cineva sau ceva) = a învinui (pe nedrept). A pune (ceva) la activul cuiva sau a pune în (sau pe) seama cuiva (sau a ceva) = a atribui (pe nedrept). ♦ Refl. A se depune, a se aşterne, a se aşeza. 2. Tranz. A aduce (pe cineva) într-o situaţie nouă, deosebită, neaşteptată. 3. Tranz. şi refl. A (se) aşeza într-un anumit fel, într-o anumită poziţie. ♦ Tranz. A atârna, a agăţa. 4. Tranz. A rândui, a aranja în ordine; a monta. ^ Expr. A pune la punct = a potrivi un instrument optic astfel încât imaginea obiectului fotografiat, cercetat sau proiectat să fie clară. A pune în scenă = a monta, a regiza o piesă de teatru. ♦ A planta. 5. Tranz. şi refl. A aşeza pe corp; a (se) îmbrăca; a (se) încălţa. 6. Tranz. A depune bani; a investi. ^ Expr. A pune deoparte = a economisi; a rezerva (pentru cineva). 7. Tranz. A hotărî, a stabili, a fixa. 8. Refl. A începe o acţiune, a se apuca de ceva (în mod stăruitor). -O* Expr. E pus pe... = e gata să..., e hotărât să... 9. Tranz. A face (pe cineva) să execute un lucru; a îndemna, a sili, a obliga. ♦ A îmboldi, a asmuţi, a incita. 10. Refl. A se împotrivi, a sta împotrivă. 11. Refl. A se lua la întrecere, a se compara cu ceva; a se măsura. Expr. (Tranz.) Apune faţă în faţă = a confrunta; a compara. 12. Tranz. A pune stăpânire = a deveni stăpân pe cineva sau ceva. A pune temei = a se bizui, a conta, a se baza. A pune în valoare = a scoate în evidenţă, a valorifica. A pune la socoteală = a lua în consideraţie, a socoti. PUNE [pu:ne], oraş în V Indiei (Măhărashtra), situat în SV pod. Deccan, la poalele m-ţilor Gaţii de Vest, la 129 km SE de Bombay; 2,5 mii. loc. (2001). Nod feroviar şi rutier. Aeroport. Ind. constr. de maşini, electrotehnică, textilă (lână, bumbac), chimico-farma-ceutică, de prelucr. a cauciucului, a hârtiei şi alim. Imp. centru militar. Centru comercial pentru orez, bumbac, trestie de zahăr ş.a. Universitate (1948). Temple hinduse. Vechea denumire: Poona. Supranumit „Regina Deccanului“ este capitala culturală a maraţilor, devenit principalul centru cultural al maraţilor iar apoi capitala regelui autoproclamat SivâjT Bhonsle (1674-1680). Cucerit de britanici (1817). PUNERE (< pune) s. f. Acţiunea de a (se) pune. ^ (ELT.) P. la pământ = defect în instalaţiile electrice, constând în punerea accidentală a unui conductor, aflat sub tensiune, în legătură conductoare cu pământul (prin ruperea unui cablu, prin străpungerea izolaţiei electrice dintre conductorul sub tensiune şi un conductor legat la pământ etc.). (REL.) Punerea în mormânt = scenă finală a ciclului Patimilor, în care trupul lui Hristos mort, înfăşurat în giulgiu, este purtat pe braţe spre mormântul pregătit de losif din Arimateea şi Nicodim, fiind urmat de Maica Domnului şi femeile pioase. PUNGAŞ (< pungă) s. m. Hoţ (de buzunare), borfaş. ♦ (Fam.) Om şmecher. PUNGĂ (< lat., sl., ngr.) s. f. 1. Obiect de piele, de pânză etc. în formă de săculeţ, cu una sau cu mai multe despărţituri, în care se ţin banii (şi alte obiecte mărunte). Expr. A i se face (sau a i se strânge etc. cuiva) gura pungă = a) a i se contracta gura (buzele) din cauza unui aliment acru, astringent etc.; b) a-şi ţine gura (buzele) strânse în semn de amărăciune, nemulţumire. A-şi deznoda (sau dezlega) punga (sau băierele pungii) = a da, a cheltui bani; a fi darnic. A-i sufla vântul prin pungă sau a da de fundul pungii = a nu mai avea bani. ♦ Conţinutul unui astfel de obiect; p. ext. bani. ♦ (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Unitate de măsură monetară, egală cu 500 de lei (taleri leonini). 2. Obiect de ambalaj din hârtie sau din alt material în care se pun diferite lucruri (mai ales alimente). ♦ Conţinutul unui astfel de obiect. 3. Umflătură a pielii în formă de săculeţ. 4. P. de rod = ramură roditoare la măr, păr şi gutui, formată pe locul unde a fost prins fructul. PUNGĂŞjE (< pungaş) s. f. Furt, hoţie; înşelătorie, escrocherie. PUNGEŞTI, com. în jud. Vaslui, situată în zona de contact a Colinelor Tutovei cu Pod. Central Moldovenesc, la confl. râului Gârceneanca cu Racova; 3 502 loc. (2003). Tricotaje şi confecţii. Izvoare cu ape minerale sulfuroase, iodurate folosite pe plan local. Satul P. este atestat documentar în 1558. în satul Armăşoaia, menţionat documentar în 1437, se află biserica de lemn Tăierea Capului Sf. loan Botezătorul (1798, restaurată în 1910-1911), iar în satul Toporăşti, biserica de vălătuci Sfinţii Voievozi (1834); biserica de zid Sf. Nicolae (1830), în satul Curseşti-Deal. PUNK PUNGHINA, com. în jud. Mehedinţi, situată în C. Blahniţei, pe râul Drincea; 3 487 loc. (2003). Biserica Sfinţii Voievozi (1882), în satul Cearângu. Rezervaţie forestieră (189 ha). PUNGUUŢĂ (< pungă) s. f. 1. Dimi-nutiv al lui pungă. 2. Denumire dată speciilor de plante erbacee, anuale sau perene, din genul Thlaspi, familia cru-ciferelor, cu frunze simple nedivizate, cu flori albe, roz sau violete şi cu fructe silicule. PUNI (< lat.) s. m. pl. Nume dat de romani cartaginezilor. PUNIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aparţine Cartaginei sau locuitorilor ei, care se referă la Cartagina sau la locuitorii ei. PUNITIV, -Ă (< fr.; {s} lat. punere „a pedepsi") adj. Destinat să pedepsească; care pedepseşte. PUNJAB (PANJAB) [pandjab] (din persană, panj cinci + ab „apă") 1. Regiune naturală în N Câmpiei Indo-Gangetice (India şi Pakistan), cuprinsă între m-ţii Himalaya (la N), m-ţii Suleiman (la V) şi râul Yamuna (Junina) la S, străbătută de cinci râuri (Jhelum, Chenab, Ravi, Beas, Sutlej) care, unindu-se, formează râul Panjnad, afl. al indusului; 256,6 mii km2; alt. sub 200 m. Climă tropicală aridă cu precipitaţii care scad de la E spre V. în N climă montană. Vegetaţie de savană şi de semideşert. 2. (Punjabi Suba) Stat în NV Indiei; 50,4 mii km2; 24,2 mii. loc. (2001). Centrul ad-tiv: ChandJgarh. Partea de N cu relief muntos (Himalaya). în sec. 18, sikhii au întemeiat un puternic regat în P., care a trecut, în 1849, în stăpânire britanică; în 1947, o mică parte din estul P. a fost înglobată la India, iar restul la Pakistan. Expl. forestiere. Cereale, bumbac, trestie de zahăr. Creşterea animalelor. Irigaţii. 3. Provincie în E Pakistanului; 205,3 mii km2; 73,6 mii. loc. (1998). Centrul ad-tiv: Lahore. Alte oraşe: Faisalabad, Rawalpindi. PUNJABI (< fr.) subst. Limbă indo-europeană din ramura indo-iraniană, grupul indic central. Este vorbită în India (Punjab, Rajasthan) de c. 26 mii. de oameni şi în Pakistan de c. 60 mii. Pe cale de a fi abandonată ca limbă scrisă; vorbitorii ei citesc şi scriu în hindi şi urdu. PUNK [pank] (< cuv. engl.) subst. Denumire a unei forme de subcultură a tineretului, în special cel din mediile mărginaşe din marile oraşe, apărută în Marea Britanie la sfârşitul anilor ’70 şi PUNT 552 caracterizată prin înfăţişări şi comportamente şocante (părul vopsit în culori stridente, tunsori ciudate, extravagante etc.), muzică agresivă, caracteristică. A reprezentat o consecinţă a lipsei de perspectivă şi a depresiei. ♦ Mişcare muzicală cristalizată în anii 1976-1977 în Marea Britanie (Sex Pistols, Clash, Jam, Damned), marginală, dar rezistând mai mult timp în S.U.A., având, în centru spiritul iconoclast şi rebel. Reconstruire a unei versiuni moderne a rock-ului, brutală şi sălbatică, bazată pe acorduri simple şi ritm ambalat. PUNT, Ţara nume sub care era cunoscută în Egiptul antic regiunea din Africa răsăriteană cuprinsă între Marea Roşie şi G. Aden, corespunzând astăzi regiunii de coastă a statelor Eritreea şi şi Djibouti. De aici negustorii aduceau fildeş, aur, abanos, smirnă ş.a. PUNTA ARENAS, oraş în extremitatea de S a statului Chile, situat la 53°10’ lat. S (cel mai sudic oraş din lume), port la str. Magellan; 116,1 mii loc. (2002). Aeroport. Port comercial (lână, carne conservată şi congelată, piei ş.a.) şi de pescuit. Expl. de petrol, lignit, cupru şi aur. Şantier naval. Ind. de prelucr. a lemnului, textilă (lână), chimică şi alim. Fundat în 1849 de colonelul Jose de los Santos Mardones. între 1927 şi 1937 s-a numit Magallanes. PUNTA DEL ESTE, oraş în Uruguay, port la Oc. Atlantic (estuarul Rio de la Plata), la 113 km E de Montevideo; c. 6,7 mii loc. Staţiune balneară. Festival internaţional al filmului. PUNTE (lat. pontem) s. f. 1. Pod îngust pentru pietoni. ^ Expr. Punte de scăpare = mijloc de a scăpa dintr-o situaţie dificilă. A se face luntre şi punte v. luntre. ♦ Scândură groasă aşezată pe o schelă, pe care circulă muncitorii. 2. Planşeu de lemn sau de metal care închide corpul unei nave la partea superioară sau o compartimentează pe nivele. ^ P. de comandă = punte dispusă transversal de la un bord la altul, rezervată comandantului (pilotului) şi ofiţerului cu navigaţia, pe care sunt instalate şi aparatele de comandă. <0> Puntea din spate = partea motoare a unui autovehicul, care serveşte la susţinerea, la propulsia şi la înscrierea în curbe a acestuia şi al cărei element principal este diferenţialul. 3. Circuit electric de măsură directă a unor mărimi electrice (rezistenţe, inductivităţi, capacităţi etc.) sau indirectă a unor mărimi neelectrice (concentraţii, presiuni, temperaturi), având patru elemente de circuit aşezate după laturile unui patrulater, pe diagonalele căruia se dispun o sursă de energie electromagnetică şi, respectiv, un instrument de măsurat (ex. p. Wheatstone, p. Maxwell). ♦ Piesă de legătură a plăcilor de aceeaşi polaritate ale unui acumulator. ♦ Aparat electric de măsurat format, în principiu, dintr-o punte (3). 4. Cvadripol electric având elemente de circuit dispuse după un patrulater în care la două borne în diagonală se aplică semnalul de intrare, iar la celelalte două borne se obţine semnalul de ieşire. 5. (CHIM.) P. de hidrogen = legătură de hidrogen. 6. (MED.) Aparat de proteză, fixă sau amovibilă, care înlocuieşte unul sau mai mulţi dinţi, cu punct de sprijin pe dinţii vecini. 7. (ANAT.) Puntea lui Varolio = parte a trunchiului cerebral care face legătura între bulbul rahidian şi mezencefaL Este sediul unor centri nervoşi (lacrimal, de clipire, auditivo-oculogir, de salivaţie, masticaţie şi supt). PUPA (lat. *puppare) vb. I tranz. şi refl. (Pop.) A (se) săruta. PUPAYAX, vârf în m-ţii Anzi, situat în V Boliviei, la NE de lacul Titicaca; 5 816 m. PUPĂ1 (fr.) s. f. Partea terminală, de dinapoi, a corpului unei nave. PUPĂ2 (< lat. pupa „fetiţă") s. f. (ENTOM.) Nimfă (2). PUPĂTURĂ (< pupa) s. f. (Pop. şi fam.) Sărut, sărutare. PUPĂZĂ (cuv. autohton) s. f. Pasăre călătoare, insectivoră, din familia upupide, ordinul coraciiforme cu penaj pestriţ, de c. 20 cm, cu cioc lung, subţire şi curbat în jos, aripi rotunjite şi cu un moţ de pene portocalii pe cap, aşezate ca o creastă (Upupa epops). PUPEZELE (< pupăză) s. f. pl. Plantă erbacee perenă din familia leguminoaselor, cu frunze paripenate şi cu flori purpurii, apoi albăstrii, dispuse în raceme (Lathyrus vernus). Creşte prin păduri. PUPjL, -Ă (< lat., fr.) s. m. şi f. Minor aflat sub tutela unei persoane. PUPILĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (ANAT.) Orificiul central, rotund, al irisului, prin care razele luminoase sunt dirijate spre retină. Are rol şi în adaptarea vederii în funcţie de luminozitate şi de distanţă. 2. (FIZ.) P. de intrare = deschidere reală sau o imagine a sa care limitează cantitatea de lumină ce pătrunde într-un instrument optic. P. de ieşire = deschidere reală sau o imagine a sa care limitează conul de raze de lumină emergente dintr-un sistem optic. PUPIN [pupin], Michael Idvorsky (1858-1935), fizician şi inventator american de origine sârbă. Autorul procedeului de pupinizare, în care a folosit bobinele pentru a îmbunătăţi transmisiile telefonice. PUPINIZARE (după fr; {s> n. pr. Pupin) s. f. Operaţie de mărire a in-ductivităţii unui circuit de telecomunicaţii pentru a reduce distorsiunile de transmisiune, prin legarea în serie a unor bobine speciale. PUP|TRU (< fr.) s. n. Obiect în formă de masă sau de suport cu suprafaţa superioară dispusă în plan înclinat, pe care se pun cărţile şi caietele (la şcoală), partiturile muzicale (în faţa orchestranţilor) etc. -0- Loc. adv. La pupitru = la conducerea unei orchestre, ca dirijor. ♦ P. de comandă = instalaţie în formă de masă, pe care se montează panoul de comandă. PUR1 (lat. porrum) s. m. Plantă erbacee, din familia liliaceelor, cu frunzele lungi şi înguste, cu florile purpurii dispuse în umbele (Allium rotundum). PUR2, -Ă (< lat., fr.) adj. Care nu conţine elemente străine, curat; nealterat, nestricat, neamestecat. ♦ Fără pată, imaculat; clar, limpede. ♦ Fig. Neprihănit, curat, cast, nevinovat. ♦ Expr. (Adverbial) Pur şi smplu = nimic altceva decât..., numai atât, absolut. PURĂNA (sanscr. „antichităţi"), colecţie de texte sacre brahmane (sec. 12 î.Hr.), ulterioare „Vedelor", întocmită între c. 400-1000. Glorifică în special pe Vişnu şi încarnaţiile sale. P. tradiţionale tratează cinci subiecte: prima creaţie a Universului, a doua creaţie după distrugerea totală, genealogia zeilor şi sfinţilor, marile epoci şi istoriile dinastiilor regale. Se disting 18 p. majore (celebre sunt „Bhăgavatapurăna" şi „Vişnupurăna") şi 18 minore. PURANI, vechea denumire (până la 20 mai 1996) a com. Vităneşti, jud. Teleorman. PURCARIU, Matei (zis Ţimforea) (1836-1906, n. Cârţişoara, jud. Sibiu), pictor de icoane pe sticlă. Lucrări cu un pronunţat caracter narativ, cu personaje din lumea satelor, în care introduce şi elemente de peisaj. Cromatică în tonuri de roşu, albastru, ocru, galben, verde, negru, auriu, alb, roz. Opera sa are aspectul unei ilustraţii a legendelor biblice, redate cu o extraordinară imaginaţie. 553 PURIC Silviu Purcărete Henry Purceii PURCĂRETE, Silviu (n. 1950, Bucureşti), regizor român de teatru. Creator de reputaţie internaţională, distins cu Premiul Criticii Mondiale. Director al Centrului Dramatic şi al Academiei de Teatru de la Limoges, Franţa (din 1996). Activitatea de la Naţionalul din Craiova (din 1991) îl face cunoscut peste hotare. Este invitat să prezinte şi să monteze în cele mai mari capitale teatrale ale lumii, la cele mai importante festivaluri: Edinburgh, Viena, Londra, Paris, Amsterdam, Tokyo, Melbourne, Montreal. Stilul său regizoral, caracterizat prin jubilaţia formelor, vizualismul fastuos, ce îmbină ceremonialul cu ritualul şi arhetipalul, îl conduc spre capodopere scenice („Richard al lll-lea“, „Diavolul şi Bunul Dumnezeu", „Ubu rex cu scene din Macbeth", „Phaedra", „Titus Andronicus", „Orestia", „Danaidele", „Trei surori", „De Sade", „Furtuna"); regie de operă („Boema", „Parsifal", „Robert Devereux"). Volum biografic: „Silviu Purcărete — images de theatre". PURCEA (lat. porcella) s. f. Femela porcului; scroafă. PURCEDE (lat. procedere) vb. III intranz. (Pop.) 1. A porni la drum; a pleca. 2. A începe o acţiune, a între- Edward Mills Purceii prinde ceva. ♦ A acţiona într-un anumit sens; a proceda. 3. (Despre acţiuni, stări) A se naşte, a proveni, a se trage din... PURCEL (lat. porcellus) s. m. Puiul scroafei, de la fătare până la înţărcare; porc tânăr. PURCELL [pş.sl], Edward Mills (1912-1997), fizician şi astronom american. Prof. univ. la Harvard. Independent de F. Bloch, a descoperit (1946) efectul rezonanţei magnetice nucleare, împreună cu R. Pound, a realizat (1950) inversia populaţiilor spinilor nucleari prin inversia rapidă a sensului câmpului magnetic; împreună cu H. Ewin, a descoperit (1951) emisia hidrogenului neutru interstelar cu lungimea de undă de 21 cm. Premiul Nobel pentru fizică (1952), împreună cu F. Bloch. PURCELL [pş.sl], Henry (1659-1695), compozitor şi organist englez. Cel mai de seamă muzician al Angliei din sec. 17, autorul primei opere naţionale engleze („Didona şi Enea"). Muzician complet, precum Mozart. Producţie de o uimitoare diversitate. Creator modern, situându-se în prelungirea şcolii italiene, îmbinând concepţia modală cu cea tonală. Tehnician per- Dan Puric fect, de o complexitate şi o subtilitate supremă, simţ inovator, mare dramaturg muzical. Muzică de scenă pentru piesele lui Shakespeare („Furtuna"), lucrări pentru orgă şi pentru instrumente vechi, lucrări religioase. PURDY [pş:di], James (n. 1923), scriitor american. Proză realist-crudă, de critică a societăţii americane contemporane, în care dezumanizarea capătă accente disperate („Malcolm", „Un individ josnic", „Flacăra din ochii tăi", „Cei ce plâng de departe", „Palatul visurilor", „Copiii sunt totul"). Piese de teatru („Cum am devenit o umbră"); poeme („Fiul care aleargă", „Eşti un copac al iernii"). PURGATIV (< fr., lat.) s. n. Substanţă medicamentoasă de origine vegetală (ex. uleiul de ricin, reventul) sau chimică (ex. sulfatul de sodiu), care favorizează evacuarea intestinului gros; (pop.) curăţenie. PURGATORIU (< lat., it., fr.) s. n. Loc sau stadiu de purificare după moartea fizică, dar înaintea trecerii definitive la viaţa de apoi, unde sufletele celor care au murit în Harul Domnului ispăşesc păcatele uşoare neiertate încă sau îndură pedeapsa temporală pentru păcatele iertate deja. Primele reprezentări despre p. sunt atestate în parsism, în creştinism ideea trecând prin Clement din Alexandria, Origene, Ciprian, Ambrozie, Augustin, Grigorie cel Mare, dar fiind recunoscută oficial doar de Biserica romano-catolică prin Conciliul de la Florenţa (1439); bisericile răsăritene nu au preluat doctrina despre p., iar protestanţii au respins-o de la început. în prezent, unii teologi catolici pun la îndoială existenţa p., în timp ce alţii invocă q distincţie din „Noul Testament", prin cuvintele greceşti geenna şi hades, între focul care arde şi devorează (geenna) şi focul care purifică (hades). ♦ Fig. Loc, timp etc. de suferinţă. PURGAŢIE (< fr. lat.) s. f. (MED.) Eliminare a fecalelor. PURI, oraş în E Indiei (Orissa), port la G. Bengal; 124 835 loc. (1991). Important centru religios hindus. Templul lui Krişna (sec. 12). Se mai numeşte şi Jagannath. PURIC, Dan (n. 1959, Buzău), actor şi regizor român de teatru şi film. Interpret carismatic, dotat cu o mobilitate fizică şi psihică specială, afirmată în roluri din marele repertoriu dramatic („O noapte furtunoasă", „Revizorul", PURICA 554 „Jocul dragostei şi al întâmplării", „Slugă la doi stăpâni") şi în recitaluri de pantomimă („Toujours l’amour", „Visul", „Urmuz"). Promotorul unui gen de spectacole cu rezonanţă internaţională, care îmbină arta mimului cu stepul şi dansul („Made in România", „Hic sunt Leones", „Costumele"). Roluri în film („Tinereţe frântă", „O vară cu Mara", „Un studiou în căutarea unei vedete", „Vacanţa cea mare"). PURICA (lat. *pulicare) vb. I tranz. şi refl. 1. Refl. A (se) curăţa de purici. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A examina amănunţit. PURICE (lat. pulex, icis) s. m. 1. Denumire dată unor insecte mici, ectoparazite la păsări, la mamifere şi la om, hematofage, lipsite de aripi, de culoare neagră-cafenie, cu picioarele posterioare adaptate pentru sărit şi corpul turtit lateral (ex. Pulex irritans, parazit pe om şi Ctenocephalus caniş, pe câine). Fac parte din ordinul Sipho-naptere. Multe specii pot transmite boli. ^ P de apă = dafnie. -0- Expr. A i se face inima cât un purice, se spune despre cineva foarte speriat, aflat în mare primejdie. 2. Numele unor specii de insecte mici care trăiesc pe plante: a) insectă de culoare albastră sau verde, cu cap mic şi antene subţiri, care distruge legumele, în special răsadul de varză (Haltica oleracea)-, b) insectă de culoare neagră care atacă inul, trifoiul (Haltica nemorum). PURICE, Aprodul boier în slujba lui Ştefan cel Mare. în timpul bătăliei de la Şcheia (1486), împotriva turcilor, el a salvat viaţa domnului căzut de pe cal, dându-i calul său. Potrivit cronicarului Ion Neculce, pentru gestul său a fost boierit şi a primit numele de Movilă, întemeind astfel neamul Movi-leştilor. PURIFICA (< fr., lat.) vb. I tranz. A îndepărta impurităţile (dintr-o substanţă), a face să devină pur; a curăţa. ♦ Refl. A deveni pur din punct de vedere moral; (în ritualurile religioase) a se disculpa, a se justifica după regulile prescrise de canoane. PURIFICARE (< purifica) s. f. Acţiunea de a (se) purifica. -0- Purificarea apei = epurarea apei. PURIFICATOR, -OARE (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care purifică. 2. S. n. (TEHN.) Epurator. PURIM (cuv. ebraic) subst. Sărbătoare mozaică, celebrată la începutul primăverii, în amintirea salvării evreilor din masacrul plănuit de Aman, demnitarul regelui persan Ahaşver (Xerxe). PURINA (< fr.) s. f. (BIOCHIM.) Compus organic heterociclic, unitate de bază a acidului uric, care formează adenina şi guanina din structura acizilor nucleici. PURISIMA CONCEPCI6N v. Celaya. PURjSM (< fr.) s. n. 1. Tendinţă de a elimina dintr-o limbă (toate) elementele socotite străine de originea şi spiritul ei. ♦ Preocupare excesivă pentru a fi în conformitate totală cu un tip (tipar) ideal. 2. Teorie postcubistă reprezentată de A. Ozenfant şi Ed. Jeanneret (Le Corbusier), care în manifestul „După cubism" (1918) propuneau restituirea simplităţii şi purităţii riguroase a formelor în pictură şi eliminarea ornamentului şi geometrismului absolut în arhitectură. PURIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Privitor la purism, care aparţine purismului. 2. S. m. şi f. Adept al purismului. PURITAN, -Ă (< fr., engl.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine puritanismului, privitor la puritanism. ♦ P. ext. Care profesează sau afişează o morală rigidă. 2. S. m. şi f. Adept al puritanismului. PURITANjSM (< fr.) s. n. Doctrină calvină desprinsă, între 1562 şi 1580, de anglicanism, sub influenţa ideilor lui Calvin, Zwingli şi Bullinger, şi caracterizată prin epurarea cultului de orice rămăşiţe ale catolicismului, printr-o morală rigidă şi printr-o organizare prezbiteriană. A avut un rol important în timpul Elisabetei I a Angliei. Persecutaţi de Stuarţi, adepţii p. au emigrat în număr mare în America de Nord, pe terit. actual al S.U.A. ♦ P. ext. Rigorism extrem privind respectarea preceptelor religioase şi morale. PURITATE (< it., lat.) s. f. 1. Calitatea a ceea ce este pur; curăţenie; claritate, limpezime. ♦ Fig. Nevinovăţie, castitate; candoare. 2. (BIOL.) Puritatea gârneţilor = caracteristică a celulelor sexuale (gârneţii) mascule şi femele de a fi haploide (n), pe când celulele somatice sunt diploide (2 n). Din punct de vedere genetic gârneţii sunt puri, în ei găsindu-se totdeauna o singură genă din perechea de alele. PURJA (< fr.) vb. I tranz. A efectua o purjare. PURJARE (< purja) s. f. Evacuare, în timpul funcţionării, a unei cantităţi de apă cu un conţinut mare de săruri Jan Evanghelista Purkinje dintr-un cazan sau dintr-un recipient, efectuată în vederea curăţirii acestuia sau pentru a împiedica formarea pietrei de cazan. PURKINJE (PURKYNE) [purkine], Jan Evanghelista (1787-1869), medic şi histolog ceh. Cercetări şi descoperiri în domeniul fiziologiei şi anatomiei microscopice. A fondat primul institut de fiziologie din lume. Unul dintre creatorii teoriei celulare. Foloseşte pentru prima dată termenul de protoplasmă. A descris mai multe formaţiuni, care îi poartă numele — Celule P., celule ale sistemului excito-conducător din miocard, care asigură excitaţia ritmică a miocardului şi propagarea excitaţiei în masa acestuia. — Reţeaua P., arborizaţie a ţesutului excito-conducător ale cărui fibre pătrund în masa miocardului, conducând excitaţia la fibrele ventriculelor. — Neuroni piriformi P., neuroni care alcătuiesc unul dintre straturile scoarţei cerebelului. PUROI (lat. *puronium) s. n. Exudat patologic, format în cursul unei inflamaţii, de culoare albă, alb-gălbuie, verzuie sau albăstruie, alcătuit dintr-un lichid sau serum, leucocite degenerate sau distruse şi diverşi microbi piogeni; (pop.) coptură (2). PUROIA (< puroi) vb. I intranz. (Despre răni, bube) A elimina puroi, a face puroi; a supura. PURPURĂ (< lat., fr.) s. f. 1. Materie colorantă roşie-închisă, extrasă în vechime din sucul unor moluşte (Murex brandaris), obţinută în prezent pe cale sintetică. A fost descoperită de fenicieni în jurul anului 1500 î.Hr. ♦ Culoare roşie-închisă. 2. Stofă vopsită cu p. (1), purtată odinioară de suverani sau de înalţi demnitari ai statului. 3. Afecţiune caracterizată prin apariţia pe piele şi pe mucoase a unor pete roşii, hemoragice, cauzată de ruperea capilarelor sangvine 555 PUSLOJlC în tulburările de hemostază, leziuni vasculare sau deficienţe de trombocite. Apare şi în unele boli infecţioase, alergice, în intoxicaţii etc. PURPURjNĂ (< fr.) s. f. Materie colorantă roşie-cafenie, extrasă din rădăcina unor plante din familia rubiaceelor; se obţine şi sintetic. PURPURIU, -|E (< purpură) adj. De culoarea purpurei (1); roşu-închis. pursAnge (< pur + sânge, după fr. pur-sang) adj. invar. (Despre animale, mai ales despre cai; şi subst.) Neamestecat cu altă rasă, de rasă pură. PURTA (lat. portare) vb. I 1. Tranz. A lua, a ridica, a susţine o greutate (pentru a o transporta). ^ Expr. A purta lupte (sau război, bătălie etc.) = a se lupta, a se război, a se bate. ♦ A duce, a căra, a transporta (cu un vehicul). ♦ A face pe cineva să meargă cu sine, a duce cu sine dintr-un loc în altul. ♦ A mânui (unelte). 2. Tranz. A-şi duce sarcina, a fi în stare de gestaţie. -0* Expr. A purta rod = a rodi. ♦ Fig. A suporta. 3. Tranz. A mişca (într-o parte şi în alta) corpul sau o parte a corpului. 4. Tranz. A avea asupra sa, a deţine. 5. Tranz. A se îmbrăca sau a folosi anumite obiecte de îmbrăcăminte, de încălţăminte sau de podoabă. ^ Expr. A purta doliu = a se îmbrăca în haine negre sau a aplica o fâşie neagră pe haine ca semn al doliului. 6. Tranz. (Pop.) A induce în eroare, a păcăli, a amăgi. Expr. A purta (pe cineva) cu vorba = a face promisiuni fără a se ţine de cuvânt; a tărăgăna lucrurile. 7. A avea anumite sentimente, atitudini; a nutri. 8. Tranz. A suporta cheltuielile, grija cuiva; a întreţine. ^ Expr. A purta de grijă cuiva = a îngriji. A purta grija cuiva = a fi îngrijorat din cauza cuiva. 9. Tranz. A deţine o funcţie, un post. -0- Expr. A purta răspunderea = a fi răspunzător. 10. Tranz. A întreţine, a duce, a susţine. 11. Refl. A fi în conformitate cu o anumită modă. ^ Expr. Se poartă = este la modă, se obişnuieşte, e modern. 12. Tranz. (Despre obiecte) A avea imprimat, gravat etc., un semn distinctiv. 13. Refl. A se comporta, a avea o anumită conduită. PURTABIL, -Ă (< purta) adj. (Fam.; despre obiecte de îmbrăcăminte) Comod la purtare, care nu se murdăreşte şi nu se uzează repede. PURTARE (< purta) s. f. 1. Acţiunea de a (se) purta. Loc. De purtare = (despre îmbrăcăminte sau încălţăminte) care se poartă în toate zilele; de lucru. 2. Comportare, conduită. -0> (DR.) P. abuzivă = infracţiune care constă în întrebuinţarea de expresii jignitoare sau săvârşirea de loviri ori alte acte de violenţă de către un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu faţă de o persoană care solicită serviciile sale. PURTAT1 (< purta) s. n. Faptul de a (se) purta; dus, cărat. ♦ Fel, mod de a se îmbrăca. ♦ Comportare. PURTAT2, -Ă (< purta) adj., s. f. art. 1. Adj. (Despre îmbrăcăminte) Folosit, uzat, vechi. 2. Adj. (Despre oameni) Umblat, cu experienţă. 3. S. f. art. Dans popular românesc de perechi, cu caracter solemn, în ritm binar şi mişcare moderată, având multiple variante (de-a lungul, de-a mâna etc.), executat la deschiderea ciclurilor de joc; este răspândit în Câmpia Transilvaniei; melodia corespunzătoare acestui dans. ^ Purtata de fete = dans popular românesc răspândit pe valea Târnavelor, cu acompaniament vocal, în ritm binar asimetric şi mişcare moderată; melodia corespunzătoare acestui dans. PURTĂTOR, -OARE (< purtă) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care poartă, care duce, transportă. Undă p. = undă electromagnetică de frecvenţă înaltă care, fiind modulată de un semnal de mesaj, serveşte la transmiterea acestuia. 2. S. m. şi f. Persoană care poartă, care duce sau aduce ceva cu sine; persoană care reprezintă o idee, un mesaj etc. 3. P. de germeni = organism uman sau animal care adăposteşte microbi patogeni, de obicei într-una din cavităţile naturale ale corpului, fără să prezinte simptome de boală, dar constituind o permanentă sursă de infecţie. 4. (EC.) Obligaţiune, acţiune la p. - tip de obligaţiuni şi acţiuni care nu au înscrise pe ele numele deţinătorului, neavând un regim special de transmitere de la un deţinător la altul. PURTĂTORI de SABIE, Cavaleri ~, ordin religios creat în 1197, la Bremen, de Albert de Buxhdvden, episcop de Riga, care a primit o organizare militară (1202) pentru creştinarea, prin forţă, a Ţărilor Baltice. S-a unit (1237), cu cel al Cavalerilor Teutoni. PURULENT, -Ă (< fr.) adj. (Despre răni) Care are puroi, care elimină puroi, care puroiază. PURUREA (PURURI) (probabil cuv. autohton) adv. Totdeauna, veşnic; neîncetat, permanent. -0- Loc. De-a pururea (pururi) = (pentru) totdeauna, în veci. PUROS, râu navigabil în America de Sud (Peru şi Brazilia), afl. dr. al Amazonului, la 160 km V de Manaus; 3 380 km. Izv. din E Anzilor Peruvieni şi străbate o întinsă zonă cu păduri ecuatoriale, formând numeroase meandre. Navigabil pe 1 300 km. PURUŞA (în mitologia vedică şi postvedică), zeu născut de Brahma, personificând bărbatul primordial, arhetipul uman, principiul masculin al lumii. Era reprezentat ca un gigant cosmic, din trupul căruia s-au desprins elementele constitutive ale Universului. PUSAN (BUSAN), oraş în SE Coreei de Sud, port la str. Coreei; 3,8 mii. loc. (1995). Nod feroviar. Unul dintre principalele porturi ale ţării. Aeroport. Metrou (din 1980). Ind. siderurgică, constr. de maşini (nave maritime, autovehicule, material rulant feroviar), electrotehnică, chimico-farmaceutică, a cimentului, de prelucr. a cauciucului, a hârtiei, ceramicii şi porţelanului, textilă, alim. Rafinărie de petrol. Expl. de sare marină. Două universităţi. Centru turistic. Templele budiste Pumu (Pomo-Sa) şi Tongdo-Sa. Deschis comerţului japonez (1876) şi comerţului internaţional (1883); ocupat de japonezi (1910-1945, sub numele de Fusan). PUSEU (< fr.) s. n. 1. Acces al unei boli. 2. Fig. Izbucnire, elan, avânt spontan. PUSKÂS [pujkoj], Ferenc (n. 1927), fotbalist ungur. Stabilit în Spania (1956), a fost naturalizat în 1958. Dribleur şi şuteur extraordinar (stângaci), a fost conducătorul de joc al naţionalei ungare în finala campionatului mondial din 1954, în Elveţia. A evoluat şi pentru naţionala Spaniei la Campionatul Mondial din Chile (1962). Component al echipei Real Madrid (timp de 11 ani). PUSLOJlC, Adam (n. 1943), poet sârb. Remarcabilă creaţie lirică („Există Adam Pusloji6 PUSTĂ 556 pământ", „Ruptura", „Pământul celălalt", „Poeme din umbră", „Singurătatea mamutului", „Plâng, nu plâng") Traduceri din M. Sorescu, T. Arghezi, G. Bacovia, L. Blaga, N. Stănescu ş.a. M. de onoare al Acad. Române (1995). PUSTĂ (< magh.) s. f. Denumirea stepei din C. Panonică. PUSTIETATE (< pustiu) s. f. 1. Deşert. ♦ Loc izolat, puţin frecventat sau populat. 2. Singurătate, izolare. PUŞTI! (< pustiu) vb. IV 1. Tranz. A preface în pustiu; a nimici, a distruge, a devasta. ♦ A lăsa în părăsire; a abandona, a părăsi. 2. Refl. A rămâne pustiu, a se goli. ♦ A pribegi. PUSTIITOR, -OARE (< pustii) adj. Care pustieşte; distrugător, nimicitor. PUSTjU, -IE (< pustie, înv. „deşert") s. n., adj. I. S. n. 1. (GEOGR.) Deşert. <0* Loc. în pustiu = zadarnic, inutil. A pustiu = în semn de jale, de moarte; rău prevestitor. ♦ Loc izolat, puţin frecventat sau populat. 2. Fig. Stare sufletească apăsătoare, gol sufletesc. II. Adj. 1. (Despre terenuri, ţinuturi etc.) în stare sălbatică; necultivat; nepopulat, nelocuit. ♦ Părăginit, ruinat. 2. Lipsit de viaţă, de mişcare; abandonat, părăsit. ♦ Fig. Deşert, gol.; p. ext. fără sens, zadarnic. 3. Fig. Apăsat de tristeţe, de singurătate. PUSTNIC, -Ă (< sl.) s. m. şi f. Călugăr care se consacră lui Dumnezeu şi duce o viaţă de ascet, în post şi rugăciune, retras departe de lume într-un loc pustiu; sihastru, anahoret, eremit. ♦ P. anal. Persoană care duce o viaţă retrasă, izolată de societate. PUSTNICIE (< pustnic) s. f. Viaţă, stare de pustnic; sihăstrie; concr. loc izolat, singuratic. PUSTgLĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (MED.) Colecţie purulentă bine delimitată la nivelul tegumentelor, cauzată de infectarea cu germeni patogeni. ^ P. malignă = formă de localizare pe piele a antraxului, manifestată prin apariţia unei pete minuscule ce se transformă într-o veziculă plină cu puroi care ulcerează. 2. (BOT.) îngrămădire de spori sau de conidii, provocată de ciupercile parazite, sub cuticula sau epiderma plantei-gazdă. Cu timpul, p. crapă, punând în libertate sporii. PUSTULQS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Cu pustule (1), plin de pustule (ex. erupţie p.). PUŞCARIU, familie de cărturari români: 1. loan P. (1824-1911, n. sat Sohodol, jud. Braşov), jurist, scriitor, istoric şi om politic român. Acad. (1900). Participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Ţara Românească şi Transilvania. Animator al vieţii culturale din Transilvania. Documente de arhivă („Date istorice privitoare la familiile nobile române", „Fragmente istorice despre «boierii din Ţara Făgăraşului» dimpreună cu documente istorice"). Memorii („Notiţe istorice despre întâmplările contemporane"). 2. Ilarlon P. (1842-1922, n. sat Sohodol, jud. Braşov), cărturar român. Frate cu P. (1). Carieră de prelat. M. de onoare al Acad. (1916), prof. univ. la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu. Preşedinte al filialei Sibiu a ASTREI (1889-1901). Luptător pentru drepturile naţionale ale românilor din Transilvania. Lucrări de teologie, pedagogie şi istorie („Principii de pedagogie generală", „Documente pentru limbă şi istorie", „Mitropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania"). 3. Emil P. (1859-1928), histolog şi bacteriolog român. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la laşi. A colaborat cu V. Babeş la metoda românească de vaccinare antirabică. 4. Sextil P. (1877-1948, n. Braşov), lingvist şi filolog român. Nepotul lui P. (1). Acad. (1914), prof. univ. la Cernăuţi şi Cluj. Primul rector (din 1919) al Universităţii din Cluj. A întemeiat (1919) Muzeul Limbii Române, primul institut de lingvistică din România care a editat (1920-1940; 1941-1948) revista „Dacoromania". A condus (1906-1940) lucrările de elaborare a Dicţionarului Academiei Române. A iniţiat şi condus colectivul de alcătuire a Dicţionarului Academiei (primele 3 voi.) şi a „Atlasului lingvistic român" (3 voi. — conceput în 10 voi.). Specialist în istoria limbii („Limba română") şi literaturii române („Istoria literaturii române. Epoca veche"). Lucrări de lingvistică generală şi romanistică („Studii de lingvistică românească"), de lexicograf ie („Dicţionar etimologic al limbii române. I: Elementul latin"), de dialectologie („Studii istro-române", în colab.). Proză scurtă şi memorialistică („Călare pe două veacuri"). PUŞCAŞ (< puşcăI) s. m. Ostaş al cărui armament principal îl constituie puşca. P.-mitralior = ostaş înarmat şi instruit să tragă cu puşca-mitralieră. ♦ Vânător cu puşca. PUŞCAŞI, lac de origine antropică în jud. Vaslui, pe cursul inferior al râului Racova, în arealul com. Laza; 269 ha; voi.: 8,5 mii. m3. Piscicultură. PUŞCĂ (< pol., ucr., magh.) s. f. 1. Armă de foc portativă, individuală, cu ţeava lungă, care trage lovitură cu lovitură, mecanismele de încărcare şi descărcare fiind manevrate manual. P. antitanc = puşcă de dimensiuni mari, construită pentru trageri împotriva tancurilor. P.-mitralieră = armă de foc asemănătoare cu puşca, care poate executa trageri lovitură cu lovitură sau în serie, încărcarea şi descărcarea făcându-se automat. -O Expr. Gol puşcă = a) complet dezbrăcat, în pielea goală; b) fără avere, sărac lipit. 2. (în Evul Mediu, la români) Denumire generală pentru tunuri, între care se deosebeau pivele (mortierele), balimezurile (tunurile Sextil Puşcariu 557 PUTERE de cetate), huşniţele (obuzierele), săcă-luşele (tunuri mici cu tragere directă). PUŞCĂRIAŞ, -Ă (< puşcărie) s. m. şi f. Persoană care a executat sau execută o pedeapsă privativă de libertate. PUŞCĂRjE (< puşcă) s. f. închisoare. PUŞCHEA (lat. *pustella) s. f. (Pop.) Umflătură mică, dureroasă, formată pe limbă. PUŞCQCI (< puşcă) s. n. 1. Jucărie care imită puşca, făcută din lujeri de soc sau din tulpini de cucută. 2. (Ir.) Puşcă veche, de calitate proastă. PUŞCULIŢĂ (< puşcă) s. f. Cutie sau vas mic de diferite forme, prevăzut cu o deschizătură îngustă, în care se introduc, pentru păstrare, banii economisiţi. PUŞKIN, Aleksandr Sergheevici (1799-1837), poet rus. Primul mare poet romantic, întemeietorul literaturii ruse moderne, unul dintre marii lirici ai literaturii universale. Debut literar precoce. Fondator al revistei „Sovre-mennik“ (1836); exiluri repetate din cauza legăturilor sale cu decembriştii. Elegii, ode, epistole, romanţe de factură romantică, poeme epice în care elementele fantastice se întrepătrund cu cele realiste („Ruslan şi Ludmila“, „Fântâna din Baccisarai“, „Prizonierul din Caucaz“, „Rusalka", „Ţiganii"); poeme istorico-eroice („Poltava“, „Călăreţul de aramă"). Creator al romanului în versuri („Evgheni Oneghin" — capodopera sa). Nuvele („Dama de pică", „Căpitanul de poştă"); romane („Fata căpitanului"), drame de intensitate shakesperiană („Boris Godunov"). Opera sa, remarcabilă prin calitatea viziunii poetice, prin detaşare lucidă, ironie discretă, sobrietate şi echilibru, este de o clasică perfecţiune formală şi exprimă aspecte esenţiale ale psihologiei şi existenţei Aleksandr Sergheevici Puşkin sociale ruseşti. Rănit mortal în urma duelului cu Georges d’Anthes. PUŞLAMA (cf. tc. puşt „desfrânat") s. f. (Fam.) Om de nimic; netrebnic, secătură, lichea; om fără ocupaţie, care trăieşte din expediente. PUŞTAN (< puşti) s. m. (Fam.) Puşti, băieţandru. PUŞTANCĂ (< puştan) s. f. (Fam.) Fată tânără; fetişcană, puştoaică. PUŞTI (< tc.) s. m. (Fam.) Băiat tânăr; băieţaş, puştan. PyŞTU subst. v. paştu. PUTEA (lat. *potere) vb. II tranz. 1. A fi în stare, a se simţi capabil, a avea facultatea de a înfăptui un lucru, a avea condiţiile sau posibilitatea de a realiza ceva. ^ Expr. Cât (sau ce) îi poate (cuiva) capul (sau pielea etc.) = cât (sau ce) este în stare să facă cineva. A nu mai putea (de...) = a) a fi copleşit de un sentiment sau de o senzaţie puternică; b) (fam.) a nu se sinchisi, a nu-i păsa de cineva sau ceva. 2. A fi posibil să se întâmple ceva, a exista condiţii sau împrejurări probabile ca să survină ceva. Expr. (Refl. impers.) Se prea poate = e foarte posibil. Cât se poate de... = grozav, foarte, din cale-afară (de...). ♦ (La prez. ind. pers. 3 sg., cu valoare adverbială) E posibil, e cu putinţă. 3. A avea permisiunea, dreptul de a face ceva. ♦ Refl. impers. A fi permis, îngăduit. 4. A avea motive să facă, să spună, să creadă ceva. 5. A fi convenabil, a fi potrivit, a se cădea. PUTERE (< putea) s. f. 1. însuşirea de a putea face ceva, capacitatea de a acţiona; forţa, tăria (fizică sau morală) dovedite de cineva. ^ Loc. în putere = puternic, robust, sănătos. Expr. A sta în puterea cuiva = a depinde de cineva. 2. (FIZ., TEHN.) Mărime egală cu energia transferată în unitatea de timp între un sistem fizic şi sisteme fizice învecinate sau cu energia transformată în unitatea de timp dintr-o formă în alta. Unitatea de măsură a p. este wattul. <£-P. electromagnetică = putere transmisă electromagnetic. P. activă = (la curentul electric alternativ) energia dezvoltată de un generator sau absorbită de un receptor, în timp de o secundă, care poate fi transformată integral în căldură sau în lucru mecanic. P. reactivă = (la curentul electric alternativ) energia care circulă între generator şi receptor în timp de o secundă fără a se transforma în căldură sau în lucru mecanic. P. aparentă = mărime egală cu radical din suma pătratelor puterii active şi ale puterii reactive. P. disponibilă = puterea maximă care se poate obţine de la un generator, de la un grup sau de la un sistem electric în regim de funcţionare de durată şi în condiţii normale. P. indicată = putere a unei maşini de forţă, dedusă în timpul funcţionării maşinii în plină sarcină. P. nominală = putere pentru care a fost conceput un sistem tehnic, indicată în fişa sistemului. P. instalată = suma puterilor nominale ale maşinilor de forţă instalate într-o întreprindere. P. utilă = putere cedată de o maşină de forţă. P. hidraulică = putere teoretică pe care o poate dezvolta un curs de apă de un anumit debit, căzând de la o anumită înălţime. P. litrică = raportul dintre puterea la arborele unui motor cu ardere internă şi cilindreea acestuia. 3. (FIZ.) Raportul dintre o energie şi o mărime caracteristică unui material (ex. p. calorifică). 4. Raportul dintre valoarea efectivă a unei anumite mărimi şi valoarea sa maximă (ex. p. reflectă-toare). 5. Capacitatea de a produce un anumit efect (ex. p. de rezoluţie). 6. (MAT.) Puterea unui punct faţă de un cerc = valoarea absolută a diferenţei dintre pătratul razei cercului şi pătratul distanţei între punct şi centrul cercului. Puterea unui număr (sau a unui element al unui grup multiplicativ) = număr (sau element) egal cu rezultatul obţinut prin înmulţirea unui anumit număr (sau element) cu el însuşi de un anumit număr de ori. Ridicare la p. = operaţie prin care se obţine puterea unui număr. 7. Eficacitate, tărie. 8. Valoare, valabilitate. -O P. de cumpărare v. cumpărare. 9. Autoritate, stăpânire, dominaţie; p. ext. influenţă. ^ Loc. în puterea... = pe baza..., în virtutea... ^ Expr. A fi în puterea cuiva = a) a se afla în stăpânirea sau sub influenţa cuiva; b) a depinde de bunul plac al cuiva. 10. P. de stat = funcţie socială fundamentală, care constă în adoptarea deciziilor privind ansamblul societăţii şi în aducerea la îndeplinire a acestora cu ajutorul autorităţii statului; conducere pe care o exercită o persoană sau un grup de persoane în viaţa unei colectivităţi prin intermediul statului; conducere a unei ţări, a unui teritoriu etc. prin organele reprezentative. -0* Expr. A fi (sau a ajunge, a veni etc.) la putere = a deţine (sau a ajunge să deţină) conducerea într-un stat. 11. Drept, împuternicire (deţinute de cineva). ^ Expr. Cu de la sine putere = fără a fi fost autorizat de cineva; în mod abuziv. A avea puteri depline = a avea drepturi nelimitate de a acţiona. 12. Capacitate, posibilitate. 13. Punct culminant; toi. ^ PUTERNIC 558 Vladimir Vladimirovici Puţin Expr. în (toată) puterea cuvântului = în înţelesul adevărat, pe deplin al cuvântului; autentic, veritabil. PUTERNIC, -Ă (< putere) adj. 1. înzestrat cu putere fizică, cu vigoare; tare, voinic. 2. Care posedă o forţă mecanică sau motrice însemnată; care acţionează cu putere şi cu efect; care dezvoltă energie mare. ♦ (Despre substanţe chimice) Cu efect imediat şi vizibil. 3. (Despre sunete sau glas) Cu intensitate mare; tare, răsunător. ♦ (Despre lumină sau surse de lumină) Viu, intens. ♦ (Despre senzaţii, sentimente) Adânc pătrunzător. 4. Fig. Important prin rolul sau conţinutul său; p. ext temeinic. 5. Fig. Care se bucură de autoritate, de influenţă. PUŢIN, Vladimir Vladimirovici (n. 1952), om politic rus. Preşedinte al Federaţiei Ruse (din 2000). A lucrat în K.G.B. (1975-1991) şi (din 1998) în Serviciul Federal de Securitate. Prim-ministru (1999-2000). PUTINĂ (lat. *putina) s. f. Vas din doage de lemn legate cu cercuri, servind de obicei la păstrarea unor alimente (brânzeturi, murături etc.). -0-Expr. A spăla (sau a şterge) putina = a dispărea de undeva pe furiş (pentru a scăpa dintr-o situaţie neplăcută). PUTINEI (< putină} s. n. Putină înaltă şi strâmtă în care se bate smântână pentru a extrage untul. PUTINEIU 1. Com. în jud. Giurgiu, situată în C. Burnazului; 2 818 loc. (2003). Centru tradiţional de rotărit. Satele Vieru şi Hodivoaia au fost importante centre ale Răscoalei din 1907. Bisericile Sf. loan Botezătorul (1831-1835, restaurată în 1879) şi Sf. Nicolae (1880), în satele P. şi Hodivoaia. 2. Com. în jud. Teleorman, situată în C. Boian, pe râul Călmăţui; 2 746 loc. (2003). Viticultură. Pe terit. com. P. au fost descoperite urmele unui castru roman de piatră (sec. 2-3), situat pe linia romană de fortificaţii numită Valul lui Traian. în satul P., atestat documentar în sec. 18, se află biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1836) şi conacul „Malaxa" (1907). PUTjNŢĂ (< putea) s. f. Posibilitate, capacitate de a face ceva. Loc. Peste putinţă = imposibil (de realizat); peste puteri. PUTNA 1. Râu, afl. dr. al Şiretului pe terit. com. Năneşti, jud. Vrancea; 153 km; supr. baz.: 2 480 km2. Izv. de sub vf. Lăcăuţ (m-ţii Vrancei), de la 1 750 m alt., străbate zona montană de la SV la NE, pe un sector de vale îngustă, cu numeroase repezişuri, iar în aval de confl. cu Tişiţa formează cascada P., obiectiv turistic de o rară frumuseţe (rezervaţie naturală). Râul îşi schimbă apoi direcţia de curgere către E, drenează Depr. Vrancei, unde meandrează în coturi largi, ocoleşte pe la N Măgura Odobeştilor, după care capătă o direcţie de curgere NV-SE. în aval de satul Clipiceşti (com. Ţifeşti, jud. Vrancea) P. a realizat un vast con de dejecţie, pe care divaghează larg, despletindu-se în mai multe braţe, majoritatea dintre ele transformate în canale de irigaţie (canalul Sârbi— Bătineşti, 27 km lungime, construit la mijlocul sec. 19, reamenajat în 1957; canalul Baloteşti, 21 km lungime, realizat în sec. 19, reamenajat în 1957, cu patru canale secundare ş.a.). în cursul inferior, în timpul verilor secetoase seacă pe unele porţiuni din cauza evaporaţiei intense şi a infiltraţiilor în orizonturile de pietrişuri din zona de confluenţă. Afl. pr.: Lepşa, Tişiţa, Coza, Putinei Zăbala, Milcov, Râmna. 2. Com. în jud. Suceava, situată la poalele NE ale Obcinei Mari, pe râul Putna, afl. al râului Suceava; 3 769 loc. (2003). Staţie finală de c.f. Aici se află mănăstirea Putna (de călugări), prima ctitorie a lui Ştefan cel Mare, cu biserica Adormirea Maicii Domnului, a cărei zidire a început la 4 iun. 1466 şi s-a terminat în 1469, iar sfinţirea s-a făcut la 8 sept. 1470. Zidurile de incintă, fortificate, turnul de poartă ş.a. au fost ridicate în 1481. Distrusă de un năpraznic incendiu (1484), mănăstirea a fost reconstruită de Ştefan cel Mare în 1498. Devastată de către oştile lui Timuş Hmelniţki (1653), lucrările de restaurare au început în 1654, prin grija domnului Gheorghe Ştefan, şi terminate în 1662, sub domnia lui Eustratie Dabija. Renovată în anii 1756-1760 şi 1966-1988. Catapeteasmă din 1778. Mănăstirea P., monument reprezentativ al arhitecturii medievale româneşti, a fost şi un însemnat centru de cultură, unde a funcţionat un atelier de caligrafi şi miniaturişti, precum şi unul de broderie. Pe lângă lucrările scrise şi desenate artistic („Letopiseţul de la Putna"), destinate nevoilor altor biserici, aici era organizată o adevărată şcoală pentru pregătirea pictorilor-zugravi de biserici. Vartolomei Măzăreanu, egumen de Putna (1756-1768, cu o întrerupere în 1757-1758), a întemeiat (1757) aici o Academie teologică, cu şapte ani de studiu, în care se predau şi învăţau gramatica, retorica, geografia ş.a., care a funcţionat până în 1779. în pronaosul bisericii se află mormântul lui Ştefan cel Mare (cu un valoros sarcofag de marmură), precum şi mormintele celor două soţii ale acestuia (Maria de Mangop şi Maria Voichiţa) şi cele ale urmaşilor săi până la Petru Rareş. La mănăstirea Putna, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat, în iun. 1992, pe Ştefan cel Mare, înscriindu-l în calendar şi sinaxar pentru data de 2 iul. Turn-clopotniţă (1481, refăcut în 1760). Muzeu cu o bogată colecţie de broderii religioase din epoca lui Ştefan cel Mare (învelitoarea de mormânt a Măriei de Mangop, 1477; marea dveră, 1500 ş.a.), precum şi manuscrise-pergament, împodobite cu miniaturi, obiecte de cult etc. în apropiere de mănăstirea P. se află chilia lui Daniil Sihastru (săpată în stâncă), cel care, conform relatării lui Ion Neculce, l-a îmbărbătat pe Ştefan cel Mare după înfrângerea de la Valea Albă (1476). în com. P. se mai află o biserică de lemn, ridicată în 1468 pe locul uneia din 1353 559 PUŢI Putna (2.). Biserica Adormirea Maicii Domnului a Mănăstirii Putna (atribuită lui Dragoş Vodă), cu pridvor adăugat în 1778 şi abside laterale din 1871, o casă domnească (1473, renovată în 1980-1988) şi biserica paraclis Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1750-1760, renovată în 1975). Zonă de interes turistic. PUTNAM [patnem], Hilary (n. 1926), filozof american. Prof. univ. la Harvard. Preocupat iniţial, de pe poziţia realismului ştiinţific, de filozofia matematicii şi aplicaţiile logicii la teoria cuantelor („Filozofia logicii", „Matematică, materie şi metodă", „Minte, limbaj şi realitate"), în scrierile târzii, dovedind multă flexibilitate în ce priveşte modul de a gândi, în contextul unui interes mai pregnant pentru ştiinţele umane, trece pe poziţia numită de el însuşi „realism intern", care prezintă afinităţi cu verifi-caţionismul, dar apropiată mai mult de minimalism („Raţiune, adevăr şi istorie", „Realism şi raţiune", „Feţele multiple ale realismului"). PUTNIK, Radomir (1847-1917), general sârb. Şef al Marelui Stat Major al armatei (1903-1916). A organizat şi comandat armata sârbă în timpul războaielor balcanice (1912-1913) înfrângând forţele bulgare la Bregalnica (1913) şi, ulterior, în Primul Război Mondial (1914-1915) împotriva forţelor Puterilor Centrale. PUTOARE (lat. putor-is) s. f. Miros urât, greu, atmosferă viciată; duhoare. PUTORANA, Munţii ~, culme muntoasă vulcanică în N Pod. Siberiei Centrale, la E de Enisei, alcătuită din lave şi tufuri vulcanice. Alt. max.: 1 701 m. Vegetaţie de tundră montană. PUTRAMENT, Jerzy (1910-1986), scriitor polonez. Versuri („Război şi primăvară"), romane („Realitate", „Acropola"), nuvele şi povestiri („Sfântul cartuş", „Permisie de Paşti"), evocând Polonia interbelică, anii războiului şi ai ocupaţiei fasciste; eseuri („O jumătate de secol"). PUTRED, -Ă (lat. putridus) adj. 1. Care a intrat în putrefacţie, care a putrezit; descompus, stricat, alterat. Loc. Putred de bogat sau bogat putred = foarte bogat. ♦ Fig. (Despre bălţi, mlaştini) Cu miros urât, stătut, clocit. -0> Expr. E ceva putred la mijloc (sau în Danemarca) se spune când lucrurile nu se desfăşoară normal, când există ceva suspect. ♦ (Despre răni) Cangrenat, purulent. 2. Fig. Dăunător societăţii, decăzut, imoral; nesănătos, corupt. PUTREFACŢIE (< fr., lat.) s. f. Descompunere enzimatică a substanţelor organice de natură proteică, provocată prin fermentaţie microbiană aerobă sau anaerobă; etapă importantă a circuitului azotului în natură. ♦ Fig. Decădere morală. PUTREFIA (< fr.) vb. I refl. A intra în putrefacţie; a putrezi. PUTREGAI (< putred) s. n. 1. Lemn putred; masă vegetală aflată în descompunere. 2. Boală a plantelor provocată de unele specii de ciuperci (ex. p. alb al rădăcinilor provocat de Rasellinia necatrix; p. plantulelor de tutun, provocat de Pythium de Barya-num etc.). PUTREZj (< putred) vb. IV intranz. şi refl. A intra în descompunere sub influenţa bacteriilor. ♦ Fig. (Despre oameni) A sta multă vreme în acelaşi loc, ducând o viaţă fără perspectivă, lipsită de activitate. PUTREZICIUNE (< putrezi) s. f. Materie organică intrată în putrefacţie. ♦ Fig. Descompunere morală, decădere. PUTREZjRE (< putrezi) s. f. Faptul de a putrezi. <0> (FITOPAT.) Putrezirea uscată a ştiuleţilor de porumb = boală provocată de ciuperca Nigrospora oryzae ştiuleţilor de porumb, pe care îi descompune până la stadiul de fibre. PUTTO (cuv. it.) subst. (ARTE PL.) Amoraş. PUTUMAYO, râu în America de Sud (Columbia, Ecuador, Peru, Brazilia), afl. stg. al Amazonului la Săo Antonio de Ipâ; c. 1 575 km. Izv. din E Anzilor Co-lumbieni şi formează în cursul superior graniţa între Columbia şi Ecuador şi între Columbia şi Peru, străbătând o zonă de păduri ecuatoriale dense. Navigabil în cursul inferior. Pe terit. Braziliei se numeşte Igâ. Afl. pr.: San Miguel. PUTURQS, -OASĂ (< putoare) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care degajează un miros greu, neplăcut. 2. S. m. şi f. Leneş, trândav. PUTUROŞENIE (< puturos) s. f. 1. Ceea ce degajează miros greu; p. ext. putoare. 2. Trândăvie, lenevie. PUŢ (lat. puteus) s. n. Fântână. ^ Expr. A sări (a cădea, a da) din lac în puţ = a da peste un rău şi mai mare, încercând să scape de un altul. ♦ (TEHN.) Săpătură cu secţiune mică în raport cu adâncimea, cu axa verticală sau înclinată şi care stabileşte o comunicaţie între suprafaţă şi un strat din adâncime. P. de captare = puţ cu secţiune de obicei circulară, coborât până la un strat de apă, situat la o anumită adâncime, în vederea extragerii apei potabile sau industriale. P. colector = puţ în care se adună apele captate prin mai multe puţuri sau drenuri. P. absorbant = puţ care coboară până la un strat de pământ permeabil şi prin care se introduc în sol apele uzate din canale, după o prealabilă curăţire în fose septice sau în decantoare cu etaj. P. de mină = lucrare minieră, executată pe direcţie verticală sau înclinată, cu care se deschide o mină sau un orizont (5) şi care apoi serveşte drept cale de transport minerilor şi materialelor, ca mijloc de introducere a aerului proaspăt, de evacuare a aerului viciat etc. PUŢI (lat. putere) vb. IV intranz. A degaja un miros greu, neplăcut; a mirosi urât. PUŢIN 560 PUŢIN, -Ă (lat. *putinus = pitinus) adj., adv. I. Adj. 1. Care este în cantitate mică; care nu ajunge, insuficient. -O Loc. Puţin la minte = prost(uţ). ♦ (Substantivat, n., sg.) Cantitate mică, număr mic. -0- Expr. Puţin a lipsit să... = era cât pe-aci să... ♦ (Cu valoare de num. nehot.; mai ales la pl.) în număr sau în cantitate mică. 2. Redus ca proporţii, dimensiuni sau volum; mic; fig. neînsemnat. ♦ De intensitate redusă; slab. 3. (Despre noţiuni de timp) Care nu are durată lungă; scurt. II. Adv. 1. în măsură sau în cantitate mică. -v- Loc. Nu mai puţin = în aceeaşi măsură. Mult-puţin = oricât, cât o fi. 2. în oarecare măsură, cât de cât. ♦ Oarecum, cam. 3. Pentru câteva clipe, pe timp scurt, câtva timp. ^ Loc. Peste puţin = în curând, în scurt timp. PUŢINĂTATE (< puţin) s. f. (Rar) 1. Faptul sau însuşirea de a fi puţin. 2. Volum redus, dimensiune,' cantitate mică. PUVIS DE CHAVANNES [puvi de /avan], Pierre (1824-1898), pictor francez. Promotor al unei picturi monu-mental-decorative de un armonios echilibru compoziţional şi de o cromatică discretă („Pădurea sacră", pentru Sor-bona; „Sf. Genoveva", pentru Panteon). Compoziţii de şevalet („Sărmanul pescar"), portrete (portretul Măriei Cantacuzino, soţia sa). A dezvoltat o estetică paralelă cu aceea a prerafaeliţilor. PUY DE D6ME [pui. de do:m], vârf în Masivul Central Francez, în pod. Auvergne, la V de Clermont-Ferrand. Reprezintă un vulcan stins cu alt. de 1 465 m. PUYI XUANTONG [phui hsuen-thur]] (cunoscut şi ca Henry P.) (1906-1967), ultimul împărat al Chinei (1909-1911, sub regenţa principelui Chun). Formal, a renunţat la tron la 12 febr. 1912. Instalat de japonezi ca preşedinte (1932-1934) şi împărat al statului Manchu-ko. Luat prizonier de sovietici, care l-au încredinţat autorităţilor chineze (1950). Amnistiat (1959) a ocupat funcţii modeste (mecanic, paznic al grădinii botanice). Memorii („De la împărat la cetăţean"). PUZDERIE (< sl.) s. f. 1. Resturi din tulpinile de cânepă sau in care cad în timpul meliţatului. 2. Număr, cantitate mare; mulţime de oameni, de animale, de lucruri. PUZO, Mario (1920-1999), scriitor american de origine italiană. Autor al unor lucrări (best-seller-uri) în care descrie lumea mafioţilor („Naşul", după care F.F. Coppola a realizat un film celebru, „Arena obscură", „Sicilianul", „Omerta"). PUZZLE [pazei] (cuv. engl.) s. n. Joc de perspicacitate constând în îmbinarea unor piese decupate pentru a reconstitui un întreg. PUZZOLANĂ (< it.; n. pr. Pozzuoli, vulcan în Italia) s. f. 1. Tuf trahitic folosit ca material de construcţie bogat în dioxid de siliciu, solubil în soluţii alcaline, întrebuinţat ca adaos hidraulic la fabricarea cimentului. 2. (GEOL.) Tub format din sedimentarea cenuşii vulcanice, rezistent la apa de mare. PYDNA, oraş antic în Macedonia, în apropierea G. Salonic. Aici a avut loc, în 168 Î.Hr., bătălia decisivă din timpul celui de-al treilea război macedonean (171-168 î.Hr.), în timpul căruia armata romană a înfrânt-o pe cea macedoneană, transformând mai târziu, în 148 î.Hr., Macedonia în prov. a Romei. PYGMALION v. Pigmalion. PYM [pim], Barbara (pe numele adevărat Mary Crampton) (1913-1980), scriitoare engleză. Proză prezentând avatarurile sentimentale ale păturilor sociale de mijloc („Femei excelente", „Moartea blândei porumbiţe", „Câteva frunze verzi", „O dragoste puţin schimbată"). PYM [pim], John (1584-1643), om politic englez. Unul dintre autorii „Petiţiei drepturilor" (1628) şi şef al opoziţiei în Parlamentul cel Lung (din 1640) în timpul Revoluţiei din Anglia. PYNCHON [pint/en], Thomas (n. 1937), scriitor american. Autor de romane poliţiste cu tentă de umor absurd („V“, „Vineland", „Curcubeul gravitaţiei", „Mason&Dixon", „Omul care învaţă încetişor"). P’YâNGYANG v. Phenian. PYRETUS, denumirea antică a Prutului, atribuită de greci. PYRRHON (c. 365-c. 275^ Î.Hr.), filozof grec, originar din Elis. întemeietorul vechiului scepticism grec, numit şi pyrrhonism. Asemenea lui Socrate, n-a scris nimic, dar a exercitat o fascinaţie deosebită asupra cunoscuţilor; opiniile sale au fost expuse în proză şi în versuri de către discipolul său Timon din Phiul: P. ar fi susţinut că totul este nedeterminat şi că trebuie suspendată judecata despre realitatea lucrurilor, în particular dacă sunt bune sau rele, numai astfel putând fi dobândită liniştea imperturbabilă a sufletului. PYRRHOS, rege al Epirului (295-272 î.Hr.). Chemat de oraşele din „Grecia Mare", a organizat în 280-275 î.Hr. o mare campanie militară în Italia şi Sicilia împotriva romanilor şi cartaginezilor. l-a înfrânt pe romani la Hera-cleea (280 î.Hr.) şi la Ausculum (279 î.Hr.) cu preţul unor pierderi grele, de unde expresia „victorie â la Pyrrhos". înfrânt în 272 î.Hr. de Antigonos II Gonatas, regele Macedoniei şi ucis într-o ambuscadă în Argos. PYTHAGORAS v. Pitagora. PYTHEAS (PITEAS) (sec. 4 î.Hr.), navigator, astronom şi geograf grec originar din Massalia. A explorat (c. 325 î.Hr.), pornind din Gadeira, coastele Ibe-riei, Galliei, Britanniei până în Marea Nordului, atingând Thule (în N); primul care a formulat exact teoria mareelor. Socotit primul navigator polar din istoria lumii. Opera sa „Despre Ocean", astăzi pierdută, oferă informaţii despre populaţii, observaţii geografice, cartografice ş.a., sprijinind ideea că Pământul este o insulă în „Marele Ocean". Q Q s. m. invar. 1. A douăzecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (oclusivă palatală surdă sau oclusivă velară surdă); se foloseşte în cuvinte străine, în neologisme cu caracter internaţional şi în nume proprii. 2. (MAT.) Simbol pentru mulţimea numerelor raţionale. 3. (ELT.) Simbol pentru puterea reactivă. QÂBIS v. Gabes. QABUS bin SAID (n. 1940), sultan al Omanului (şef al statului şi al guvernului, din 1970). După preluarea puterii, în urma unei lovituri de palat, a iniţiat un şir de măsuri vizând ruperea izolării şi modernizarea statului în spirit occidental. QACENTINA v. Constantine. QADDAFI, Muammar Muhammad al-~ v. Gaddafi, Mu’ammar al. QĂDJĂRA (KAJARA), dinastie de origine turkmenă care a domnit în Iran (Persia) între 1779 şi 1925. Creată de Ăghă Mohammad şah, şef al tribului turkmen Q. QAFSAH v. Gafsa. QĂHIRAH, Al - v. Cairo. QAMARÂN v. Kamarăn. QANAT (< arabă) s. n., galerie subterană prin care ape din pânza freatică acumulate în depozitele de grohotiş de la poalele munţilor sunt transportate la distanţe mari, prin cădere liberă, asigurând aprovizionarea cu apă a localităţilor şi irigiarea oazelor. Acest sistem, utilizat în Iran încă din Antichitate, a fost preluat ulterior de arabi; în Sahara, unde a atins o dezvoltare considerabilă, galeriile sunt cunoscute sub numele de foggara. QANDAHĂR v. Kandahar. QATAR sau KATAR [cotor] 1. Peninsulă în SV G. Persic, în E Pen. Arabia; 11,4 mii km2. Lungime: 225 km; lăţime max.: 85 km. 2. Statul ~ (Dawlat al-Qatar), stat în Asia de Sud-Vest, învecinat cu Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Bahrain, cu largă ieşire la G. Persic; 11 437 km2; 596 mii loc. (2001). Limba oficială: araba. Religia: islamism 82,7%, creştinism 10,4%, hinduism 2,5%, alte religii 4,4%. Capitala: Doha (Ad-Dowhah). Oraşe pr.: Ar-Rayyăn, Al-Wakrah, Umm Salal, Dukhăn. Este împărţit în 9 municipalităţi. Teritoriul este o peninsulă cu un relief monoton dat de o câmpie deşertică uşor vălurită (alt. max. 103 m). Climă subtropicală (caldă şi secetoasă) care nu permite culturile agricole, cu excepţia micilor oaze, de-a lungul coastelor, în care apare apa subterană. Singura vegetaţie arborescentă o reprezintă curmalii din oaze. Faună săracă cu gazele pitice. Stat cu o economie bazată aproape exclusiv pe petrol şi prelucrarea acestuia. Această ramură participă cu 38,1% la P.I.B. şi, deşi concentrează doar 2,6% din pop. activă, contribuie cu peste 80% la exportul ţării şi cu c. 2/3 la bugetul statului. Rezervele sigure de petrol sunt de peste 500 mii. t, iar cele de gaze naturale 11 145 md. m3 (2001), locul 3 pe glob, atât terestre cât şi submarine (câmpul North Field, unul dintre cele mai mari din lume). Ind. prelucrătoare dă 7,5% din P.I.B., foloseşte 3,6% din pop. activă a ţării şi produce: energie electrică, benzină, uleiuri uşoare şi grele, gaze lichefiate (uzina Ras Laffan, 1997, una dintre cele mai mari din lume), îngrăşăminte azotoase (1,44 mii. t, 1997), laminate din oţel, ciment, ceramică fină, carne, lapte. Activităţile tradiţionale: pescuitul de peşte şi creveţi şi agricultura practicată în oaze (curmali, legume — tomate, varză, dovlecei, ceapă, pepeni —, citrice, orz) joacă în prezent un rol secundar (0,9% din P.I.B.). Se cresc ovine, caprine şi cămile, dar şi bovine şi cabaline. Nu există căi ferate. Căi rutiere: 1 230 km (1996). Autovehicule: 277 mii buc. (1999). Porturi pr.: Doha, Umm Sa’id. Aeroport pr.: Doha. Aparate TV în funcţiune: 832/1 000 loc. (1999). Turism în dezvoltare: 451 mii turişti străini (2000). Pr. obiective turistice: capitala Doha cu câteva moschei renumite, Palatul at-Thani, edificii noi (ministere, bănci, hoteluri), muzeul, universitatea; oraşele Al-Wakrah, Umm Sa’id, Dukhăn, toate staţiuni balneoclimaterice cu edificii moderne; crescătoria, unică în lume, de gazele oryx. Balanţă comercială excedentară. Export (1998): combustibili şi uleiuri minerale (81,2%), produse chimice (10,4%), produse manufacturate (5,9%). Pr. parteneri: Japonia (51,6%), Rep. Coreea (10%), Singa-pore (8,9%), Thailanda (4,1%). Import (1998): maşini şi echipament de transport (39,7%), bunuri manufacturate (21,8%), alimente şi animale vii (13,2%), produse chimice (7%). Pr. parteneri: Marea Britanie (11,9%), S.U.A. (11,1%), Italia (10,8%), Japonia (9,3%), Franţa (8,2%), Germania (7,6%), Arabia Saudită (6%) etc. — Istoric. Menţionat pentru prima oară în izvoarele istorice de Pliniu cel Bătrân (sec. 1 d.Hr.), terit. Q., slab populat, este înglobat în sec. 7 în Califatul Arab, în sec. 13-14 în Emiratul Bahrain, fiind QATAR 562 50*30’ 50® 30’ Municipalităţi Suprafaţa km2 Populaţia (1997) Capitala Ad-Dowhah 132 264 009 Ad-Dowhah Al-Ghuwayrîyah 622 1 716 Al-Ghuwayrîyah AkJamayfTyah 2 565 9 836 AWamayffyah Al-Khawr 996 17 793 Al-Khawr Al-Wakrah 1 114 31 702 Al-Wakrah Ar-Rayyân 889 169 774 Ar-Rayyăn Ash-Shamăl 901 4 059 Madinat ash-Shamăl Jarayăn at-Batînâh 3 715 4 742 Jarayăn al-Batinăh Umm Salal 493 18 392 Umm Salal Muhammad ocupat apoi, la începutul sec. 16, de interiorul Pen. Arabia, conduşi de portughezi. Şeicatul de sine stătător (cu capitala la Subara) întemeiat în 1766, de către beduinii originari din familia at-Thani, este ocupat de statul Wahhabiţilor (1803), apoi de Sultanatul Oman (1810-11). Emirul Muhammad ibn Thani reconstituie în 1868, cu sprijin britanic, statul Q. Aflat, din 1871, sub suzeranitate otomană, la începutul Primului Război Mondial Q. este ocupat de trupe britanice şi devine, la 3 nov. 1916, de jure, protectorat britanic. Zăcămintele petrolifere descoperite în 1937 încep să fie exploatate industrial în 1949, transformând în câteva decenii Q. într-un stat modern (din 1961, Q. este membru al O.P.E.C.). între 1968 şi 1971, Q. face parte din Federaţia Emiratelor de la Golful Persic, iar la 3 sept. 1971, şeicul Ahmad II ibn Aii at-Thani proclamă independenţa de stat a Q., care devine în acelaşi an membru al O.N.U. şi al Ligii Arabe. La 22 febr. 1972, primul ministru Khalifa ibn Hamad at-Thani îl detronează pe vărul său, şeicul Ahmad II at-Thani şi se proclamă emir. La 22 dec. 1974, guvernul Q. îşi anunţă hotărârea de a prelua controlul asupra societăţilor petroliere care operează pe terit. său (măsură intrată în vigoare în 1977). Paralel cu creşterea prod. de petrol, Q. iniţiază o serie de proiecte de diversificare a economiei, de modernizare a infrastructurii şi de dezvoltare a serviciilor sociale. Delimitarea frontierei terestre cu Arabia Saudită, dar îndeosebi a platoului maritim cu Bahrain şi Emiratele Arabe Unite, zonă în care se află majoritatea exploatărilor de gaze naturale şi ţiţei, tensionează în ultimele decenii relaţiile cu statele vecine. La 27 iun. 1995, emirul Khalifa at-Thani este înlăturat de la putere de către fiul său, Hamad ibn Khalifa at-Thani, care preia şi funcţia de prim-ministru şi de ministru al apărării (11 iul. 1995), Q. rămânând mai departe o monarhie absolută. în 1999, emirul Q. a desemnat un comitet de 32 de persoane pentru a redacta proiectul unei constituţii care intră în vigoare în 2002. QATT ARA (MUNHAFAD AL-QATTĂRAH), bazin depresionar în NV Egiptului, situat în NE deşertului Libiei, la 134 m sub nivelul mării; 18,1 563 QUADRIVIUM mii km2. Numeroase lacuri de apă sărată şi mlaştini. Zăcăminte de gaz metan. în această zonă a avut loc bătălia de la El-Alamein (1942). QAYRAWĂN, al - v. Kairouan. QAZVÎN (KAZVIN), oraş în NV Iranului, situat la poalele m-ţilor Elburz, la 145 km NV de Teheran; 291,1 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini, textilă, a cauciucului, sticlăriei şi alim. Centru comercial. Piaţă agricolă (cereale, fructe). Articole de artizanat. Fundat în sec. 3 de regele Şapur I din dinastia Sasanizilor. Fortificat în sec. 8 de califul Hărun ar-RashTd. Oraşul a avut de suferit din cauza invaziei mongole a lui Genghis-Han. Refăcut ulterior. în sec. 18, datorită situării sale deosebite, a intermediat comerţul dintre Marea Caspică, Golful Persic şi Asia Mică. Capitala Persiei (1548— 1598). Afectat de numeroase cutremure. QENA (QTNĂ, KENA), oraş în ESE Egiptului, situat pe dr. Nilului, la 451 km SSE de Cairo şi 40 km N de Luxor; 155,4 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Expl. de fosforite. Ind. alim. Centru comercial. Turism. în Antichitate s-a numit Caene sau Caenopolis. Ql [tsi], stat chinez, constituit în sec. 11 î.Hr., în regiunea locuită de triburile Yi din pen. Shandong, la începutul dinastiei Zhou, care va atinge apogeul în timpul principelui Huan (685-643 î.Hr.). Cucerit în 223 î.Hr. de suveranul Qin Wang şi inclus în Imperiul Chinez. Ql [tsi], termen chinez întâlnit în medicina tradiţională chineză, arte marţiale etc. Are sensul concret de gaz, aer, miros, stare de spirit etc., dar şi sensul de „energie primară11, „suflu", nepalpabil prin mijloace ştiinţifice, care menţine în viaţă organismul. QIANGTANG, regiune de platou de-şertic în partea de V a Chinei, în Tibet, cu alt. max. de 5 182 m. Numeroase lacuri. QIANLONG [Tsien-lung] (GAOZONG, HONGLI), împărat chinez (1736-1795), din dinastia Qing. Unul dintre cei mai mari împăraţi chinezi. Nepotul lui Kangxi. A continuat opera sa de expansiune teritorială prin campanii în Mongolia, Tibet, Nepal, Taiwan şi în Asia Centrală. Activitate de mecenat: a încurajat artele şi a sporit colecţiile prin achiziţii de marcă. A sprijinit relaţiile cu misionarii iezuiţi din Beijing, dar a fost nemilos faţă de cei care îi erau ostili lui sau membrilor dinastiei sale. Ql BAISHI sau TS’I Pai-che (1863— 1957), pictor chinez. Autodidact, de origine ţărănească, a cunoscut o reputaţie naţională şi mondială. A înnoit pictura tradiţională prin spontaneitate caligrafică şi colorit. QILIAN SHAN, denumirea sub care mai este cunoscut sistemul muntos Nanshan. QIGONG, ansamblu de tehnici de sănătate chinezeşti, clasificat în două tipuri: 1) tehnici respiratorii şi mentale, statice (în picioare, şezând, culcat), pentru a îmbunătăţi funcţionarea sistemelor circulator, respirator etc.; 2) tehnici dinamice: gimnastică, masaj etc., pentru fortificarea trupului. în religiile din China (Buddhism, Daoism), tehnicile de Q. sunt practicate pentru dobândirea unor stări de conştiinţă superioare. QIN, stat chinez constituit în sec. 8 î.Hr., în extremitatea apuseană a Chinei, în timpul domniei principelui Mugong (659-621 î.Hr.) devine principala putere în zonă. QTNĂ v. Qena. QING [tsing], dinastie chineză de origine manciuriană (1644-1911), succesoare a dinastiei Ming. în timpul ei ţara a cunoscut o expansiune teritorială importantă şi un reviriment intelectual deosebit. Cele mai importante domnii au fost ale împăraţilor Kangxi (Shengzu) (1662-1722) şi Qianlong (Gaozong) (1736-1795). A fost înlăturată de revoluţia din 1911. QINGDAO [tsing-tau], oraş în ENE Chinei (Shandong), port la Marea Galbenă; 1,3 mii. loc. (1990). Nod de comunicaţii. Aeroport. Expl. de sare, de marmură şi granit. Şantier naval. Ind. siderurgică, constr. de maşini (utilaje textile, material rulant feroviar), petrochimică (rafinarea petrolului), cauciucului (anvelope), textilă (bumbac) şi alim. Piaţa agricolă (orez, cereale, tutun). Pescuit. Universitate (1926). Institut oceanografie. Staţiune balneară. Oraşul modern a fost construit pe vatra fostului sat de pescari din sec. 19 în perioada ocupaţiei germane (1898-1914). Sub stăpânire japoneză în anii 1914-1922 şi 1938-1945. S-a dezvoltat industrial după 1949. QINGHAI [Tsing-hai] 1. Provincie în V Chinei centrale; 721,5 mii km2; 5,1 mii. loc. (2000). Centrul ad-tiv: Xining. Zăcăminte de petrol, cărbune, sare, min. de fier şi neferoase. Expl. forestiere. Grâu, orz, ovăz, porumb, gaolean; leguminoase. Creşterea animalelor (ovine, yaci). 2. Lac cu apă sărată, situat în NV Chinei, în SE m-ţilor Nanshan, la 3 205 m alt. Supr. variază în funcţie de anotimp, între 4 200 şi 6 000 km2; lungimea: 109 km; ad. max.: 38 m. Important bazin piscicol şi loc de cuibărit pentru numeroase păsări (pe insule). Cunoscut şi sub numele de Kukunor. QINHUANGDAO [tsinghauangdau], oraş în NE Chinei (Hebei), port la Marea Galbenă (G. Bohai); 360 mii loc. (1990). Ind. siderurgică şi de prelucr. a metalelor, a sticlăriei şi alim. Export de cărbuni şi produse agricole. Pescuit. Staţiune balneară. QIN WANG [Tsin Uan] sau QINSHI Huangdi [Tsin-şî Huan-ti], „întâiul împărat" (259-210 î.Hr.). Rege al statului Qin, ulterior împărat al Imperiului Qin (Chinez). A anexat statele Han (230 î.Hr.), Zhao (228 Î.Hr.), Wei (225 î.Hr.), Chu (223 Î.Hr.), Qi (223 Î.Hr.) şi Yan (222 î.Hr.), după care a devenit cel dintâi împărat al Chinei. A stabilit standardele unice pe tot cuprinsul Imperiului (scrierea, osia carului etc.). Sub domnia sa a început construcţia Marelui Zid.. QIQIHAR [tsitsihar], oraş în NE Chinei (Heilongjiang), port pe râul Nen Jiang, la 274 km NV de Harbin; 1,1 mii. loc. (1990). Nod de comunicaţii. Ind. metalurgică, chimică, a constr. de maşini (maşini agricole, locomotive, vagoane de c.f.), textilă, de prelucr. a lemnului şi alim. Producţie de aparatură medicală. Vechea denumire: Lungkiang. Q-METRU (< fr.) s. n. (TELEC.) Instrument pentru măsurarea factorului de calitate (egal cu raportul dintre im-pedanţă şi rezistenţă) al bobinelor sau al circuitelor de înaltă frecvenţă. QOGIR FENG v. K2. QOM (QUM sau KUM), oraş în partea central-nordvestică a Iranului, pe râul omonim, la marginea de V a deşertului Dasht-e-Kavir, la 147 km SSV de Teheran; 777,7 mii loc. (1996). Nod rutier şi feroviar. Expl. de petrol şi gaze naturale. Rafinărie de ţiţei. Ind. ceramicii, a sticlăriei, textilă şi alim. Centru comercial şi piaţă agricolă pentru cereale, bumbac, fructe. Universitatea islamică Howzeh. Moschee. Mausoleul Fatimei. Centrul spiritual al liderilor şiiţi (din sec. 8). Loc de pelerinaj. Fundat în sec. 3. QUADRIVIUM [cvadrjvium] (cuv. lat.) subst. Grup de obiecte cuprinzând artele matematice (aritmetica, muzica, geometria şi astronomia), care, îm- QUAKER 564 preună cu trivium, formau cele şapte arte liberale, materia de învăţământ a şcolilor latine medievale; treapta imediat următoare a învăţământului elementar în care se predau aceste discipline. QUAKER [cueiker] (cuv. engl.) s. m. Adept al sectei protestante Societatea prietenilor, fundată la c. 1652 în Anglia de puritanul G. Fox; fiind persecutaţi, deoarece refuzau prestarea jurământului şi a serviciului militar, mulţi dintre ei au emigrat în America (Rhode Island şi Pennsylvania). Q. propovă-duiau întoarcerea la formele creştinismului primitiv, recunoscând numai „Biblia" şi refuzând orice alte scrieri şi ritualuri religioase. Pe plan moral-so-cial, predicau egalitatea socială, pacifismul, viaţa simplă şi confesiunea publică. QUARENGHI [cuarenghi], Giacomo Antonio Domenico (1744-1817), arhitect neoclasicist italian. Stablit în Rusia, la chemarea Ekaterinei a ll-a, devine arhitect şef al Curţii imperiale. A construit Palatul englez de la Peterhof (azi Petrodvoreţ), Palatul Aleksandrovski de la Ţarskoie-Selo, Teatrul şi Muzeul Ermitaj, Banca Imperială, Academia de Ştiinţe, precum şi mai multe poduri peste Neva toate la Sankt-Petersburg. QUARK (< engl.) s. n. FIZ.) Particulă elementară ipotetică, încă neidentificată, cu sarcina fracţionară (1/3 sau 2/3 din cea a electronului), considerată dintre „cărămizile ultime" ale materiei; existenţa sa a fost postulată de fizicienii americani M. Gell-Mann şi George Zweig în 1964. QUASAG (< engl. qua[si\ s{stellai] a[stronomical] g[alaxy\ „galaxie aproape stelară") s. n. Obiect ceresc extra-galactic, care posedă o strălucire in- Salvatore Quasimodo tensă, fără a avea însă o radioemisie apreciabilă; se mai numeşte galaxie cvasistelară sau galaxie albastră. QUASAR (< engl. qua[si\ s{telat] a[stronomical] i[adio source] „radio-sursă aproape stelară") s. m. (ASTR.) Radio-sursă cosmică intensă cu dimensiuni unghiulare reduse, care poate fi recunoscută pe fotografiile porţiunii respective a cerului. Q. au fost descoperiţi în 1960, ca surse cu dimensiuni unghiulare extrem de mici. QUASIMODO [cuazjmodo], Salvatore (1901-1968), poet, critic şi traducător italian. Unul dintre principalii reprezentanţi ai şcolii ermetice italiene, a cultivat o lirică densă, esenţializată, în tonalităţi elegiace, marcată de panteism şi pătrunsă de amintirea Siciliei („Ape şi pământuri", „Oboiul uitat", „Şi brusc se lasă seara"), de inspiraţie clasică („Erato şi Apollo") sau de rezonanţă socială şi umanistă („Zi după zi", „Viaţa nu e vis", „Pământul neasemuit", „A da şi a avea"). Eseuri („Poetul şi omul politic", Scrieri despre teatru). Traduceri din Tudor Arghezi. Premiul Nobel pentru literatură (1959). Quâbec. Castelul Frontenac QUATTROCENTO [cuatrocento] (cuv. it.) subst. Denumire atribuită culturii italiene din sec. 15, cunoscută şi sub numele de Renaştere timpurie. QUAZI (< fr., lat.) s. m. pl. Triburi germanice aşezate la începutul erei creştine în Moravia. Aliaţi cu marcoma-nii, au purtat în sec. 1-2 numeroase războaie împotriva Imp. Roman. QUDS, Al ~ v. Ierusalim. QU&3EC [engl. kuibek; fr. kebek] 1. Oraş în SE Canadei, centru ad-tiv al prov. cu acelaşi nume, situat în extremitatea de S a estuarului fl. Sf. Laurenţiu, în zona de confluenţă cu râul Saint-Charles, la 483 km SSV de G. Sf. Laurenţiu; 167,3 mii loc. (1996; 96% din populaţia oraşului este franco-fonă). Port comercial fluvio-maritim. Nod de comunicaţii. Şantier naval. Ind. metalurgiei neferoase, constr. de automobile, chimică, a celulozei şi hârtiei, de prelucr. a lemnului, a pielăriei şi încălţămintei, textilă şi alim. Universitatea catolică Laval (1852); Universitatea Quebec (1969); Teatru (1971); orchestră simfonică; Muzeul Quebec (1934), cu colecţii de pictură şi sculptură; Muzeul Civilizaţiei (1988), cu exponate referitoare la cultura şi civilizaţia umană. Citadelă (1820-1831); mănăstirea Ursu-linelor (1639); bazilica romano-catolică Notre-Dame-des-Victoires (1647); catedrala anglicană Sf. Treime, în stil clasic englezesc (1804); arhiepiscopia catolică (1844); clădirea Parlamentului provincial (1877); castelul Frontenac, în stil renascentist (1892-1893), construit pe locul fortului Saint-Louis (care data din 1620), în care au locuit guvernatorii provinciei Q.; Poarta Saint-Louis (sec. 18). Grădină zoologică; 45 de parcuri (142 ha); cascada Montmorency (84 m înălţime) situată ia 10,5 km de Q., în ins. d’Orleans de pe fl. Sf. Laurenţiu. Turism. Zona actuală a Q. a fost vizitată de exploratorul francez Jacques Cartier în cea de-a doua călătorie a sa în Canada (1535-1536), ocupând aşezarea indienilor irochezi numită Stadacona. Exploratorul francez Samuei de Champlain a fundat oraşul Q. la 3 iul. 1608. Stăpânit de britanici în anii 1629-1632 şi 1763-1775. Capitala prov. Canada Inferioară (1791 — 1841), apoi a Canadei de Est (1841-1867) şi a prov. Q. (din 1867). La 20 mai 1980, la Q. a avut loc un referendum provincial (organizat de Partidul Quebecului/Parti Quebecois) în care s-a solicitat populaţiei dacă este de acord sau nu cu schimbarea statutului provinciei Q., respectiv de desprindere de restul Canadei. Con- 565 QUEIROS ceptul suveranităţii prov. Q. a fost respins cu 60% din voturi. Un nou referendum având aceleaşi solicitări a fost respins în 1995. 2. Provincie în E şi SE Canadei, cu ieşire largă la G. Hudson şi la estuarul fl. Sf. Laurenţiu; 1,54 mii. km2; 7,3 mii. ioc. (2001). Centrul ad-tiv: Quebec. Expl. de min. de fier, cupru, azbest, titan, zinc, aur şi argint. Hidrocentrale. Metalurgia neferoaselor; ind. chimică, a celulozei şi hârtiei. Expl. şi prelucr. lemnului. Culturi de tutun, grâu, ovăz şi sfeclă de zahăr. Creşterea animalelor. Pescuit. Quebec Act, statut al provinciei, stabilit de britanici (1774), ce prevedea guvernarea Q. de către un guvernator care îşi numea un consiliu, libertatea religioasă pentru romano-catolici şi folosirea în justiţie a codului civil francez. QUEBRACHO [chebracio] (cuv. sp.) s. m. Arbore tropical răspândit în America de Sud, cu lemnul foarte dur şi bogat în tananţi (17-25%), asigurând o treime din producţia de tanin a lumii. Se mai foloseşte în construcţie şi pentru traverse de cale ferată (Schi-nopsis lorentzii sau Quebracho colorado). QUECHUA (cuv. indigen) s. f. 1. invar. Populaţie amerindiană din America Latină, răspândită îndeosebi în Peru şi Bolivia. în prezent indienii q. sunt în mare parte metisaţi cu populaţia de origine europeană din ţările respective, numărul lor real fiind greu de estimat. 2. Familie de limbi vorbite de amerindienii din Anzi (din Peru, Bolivia şi în mai mică măsură Ecuador, Columbia şi NV Argentinei), fiind în prezent cea mai răspândită limbă amerindiană din America Latină (c. 12 mii. vorbitori). Include numeroase dialecte locale, frecvent utilizate în bilingvism cu spaniola. A fost limba de comunicare interetnică în Imperiul Inca, ulterior folosită şi de spanioli ca limbă de evanghelizare. QUEEN [kuin], grup rock britanic, constituit în 1971 de Freddie Mercury, Brian May, John Deacon şi Roger Taylor. Popularitate imensă datorată punerilor în scenă elaborate, charismei, originalităţii şi calităţilor vocale unice ale solistului Freddie Mercury. Muzică eclectică, evoluând de la rock-ul cel mai dur la balade de o mare sensibilitate. Albume diverse care au marcat istoria rockului: A Night At the Opera, The Game, Innuendo. QUEEN ALEXANDRA RANGE [kuin alekzandre reindz), lanţ muntos în Antarctica, extins la S de Victoria Land; alt. max.: 4 528 m (Mount Kirkpatrick). Descoperit (1908) de exploratorul britanic E. H. Shackleton. Aici au fost descoperite (1969) urmele fosile ale unor vertebrate, fapt care susţine teoria derivei continentelor. QUEEN CHARLOTTE ISLANDS [kuin şa:let ailendz] (INSULELE REGINA CHARLOTTE), arhipelag canadian în N Oc. Pacific, alcătuit din 150 de insule, extins de-a lungul coastelor vestice canadiene (British Columbia) de care este separat prin str. Hecate (160 km lăţime); 9,6 mii km2. Ins. pr.: Graham (6,5 mii km2), Moresby (2,6 mii km2), Louise, Lyell, Kunghit. Oraşe pr.: Masset, Skidegate, Rose Harbour, Sandspit. Relief muntos, alctăuit din roci cristaline şi vulcanice, cu alt. max. de 1 202 m, acoperit cu păduri. Expl. forestiere şi carbonifere. Pescuit. Creşterea animalelor. Arhipelagul a fost vizitat de spaniolul Juan Perez (1774) şi de căpitanul englez James Cook (1778) şi explorat în 1787 de navigatorul britanic George Dixon. în acest arhipelag trăiesc mulţi indieni haida. QUEEN ELIZABETH ISLANDS [kuin ilizebeth ailendz] (INSULELE REGINA ELIZABETH), grup de insule în N Arhipelagului Arctic Canadian, extins între str. McCIure şi canalul Lancaster Sound, incluzând insulele Ellesmere, Sverdrup, Parry şi Devon; 414,4 mii km2. Probabil că au fost vizitate de vikingi în jurul anului 1000. Descoperite şi parţial explorate (1615-1616) de navigatorii englezi William Baffin şi Robert Bylot şi redescoperite de John Ross în 1818, care a confirmat existenţa lor. Numite astfel în 1953, în onoarea reginei Elisabeta a ll-a a Marii Britanii. QUEEN ELIZABETH NATIONAL PARK [kuin ilizebeth nashenel pa:rk] v. Ruwenzori. QUEEN MARY COAST [kuin meari kost] (ŢĂRMUL REGINEI MARY), porţiune a coastei antarctice, aparţinând Australiei, extinsă între capul Filchner (91°53’ long. E) şi c. 102° long. E, cu alt. de c. 1 300 m. Explorată de britanicul D. Mawson (1911-1914). Aici se află staţiunile de cercetări ruse Mirnîi şi Pionerskaia. QUEEN MAUD LAND [kuin mod Isend] (ŢARA REGINEI MAUD), porţiune interioară a continentelui antarctic, situată între 20° long. V şi 45° long. E, respectiv între Enderby Land (la E) şi Coats Land (la V), descoperită în 1930 de o expediţie norvegiană în frunte cu Hjalmar Riiser-Larsen. Revendicată de Norvegia în 1939 şi declarată depen- denţă a acesteia în 1949. Relief muntos, acoperit cu gheaţă. QUEEN MAUD MOUNTAINS [kuin mod meunteinz] (MUNŢII REGINEI MAUD), sistem muntos în Antarctica, aparţinând catenei transantarctice, extins pe 805 km lungime, între 175° long. E şi 145° long. V, la NE de gheţarul de şelf Ross. Alt. max.: 4 068 m (vf. Nansen). Descoperit în 1911 de Roald Amundsen. Zăcăminte de cărbuni. QUEENS [kwenz], unul dintre cele cinci mari cartiere ale oraşului New York, situat în V ins. Long Island, limitat de cartierele Brooklin (V), Manhattan (NV) şi The Bronx (N), Nassau County (E) şi G. Jamaica (S); 281,4 km2; 2,23 mii. loc. (2002). în Q. se află aeroporturile John F. Kennedy şi La Guardia, St. John’s University (1870), Parcul Flushing Meadow, Centrul Naţional de tenis Forest Hills ş.a. Aici au avut loc târgurile mondiale din 1939 şi 1964. Multe parcuri (2 600 ha). Locuit iniţial de indieni, ulterior s-au instalat olandezi (1635), care au întemeiat aşezările Maspeth, Flushing, Newtown, iar în 1683, britanicii au organizat în această zonă o provincie pe care au numit-o Catherine of Bra-ganza. Din 1898 a devenit cartier al oraşului New York, fiind unit cu celelalte cartiere prin poduri şi tunele, între care Queens-Midtown Tunnel (1930). QUEENSBERRY, John Sholto Douglas, marchiz de ~ (1844-1900), nobil britanic sprijinitor al sportului. A sponsorizat elaborarea unui cod (regulile lui Q.) care specifică explicit modul de desfăşurare al unui meci de box. Normele au fost elaborate, în 1867, de John Graham Chambers (1843-1883). QUEENSLAND [cujnzlaend], stat în NE Australiei; 1,73 mii. km2; 3,6 mii. loc. (2001). Centrul ad-tiv: Brisbane. Zăcăminte de cositor, cupru, argint, bauxită, plumb, zinc, uraniu, petrol. Trestie de zahăr, grâu, porumb, fructe, banane, tutun. Creşterea animalelor. Conservarea cărnii. Descoperit de J. Cook (1770), a adăpostit în sec. 19 mai multe colonii de foşti deţinuţi din Marea Britanie. Face parte din statul federal australian (1901). QUEIR6S, Josâ Maria de EQA de [ese de keiroş] (1845-1900), romancier portughez. Novator al romanului portughez prin viziunea realistă, măiestria stilistică, simplificarea sintaxei şi crearea unui limbaj metaforic. Romanele sale alcătuiesc o vastă frescă a societăţii portugheze, împletind, cu o fan- QUEIR6S tezie încărcată de lirism, notele satirice cu cele naturaliste. Evocări ale ambianţei ecleziastice provinciale („Crima părintelui Amaro", „Vărul Basilio", „Familia Maya" — capodopera sa) sau ale obiceiurilor patriarhale („Ilustra casă Ramires", „Oraşul şi munţii"). QUEIRâS [keiroş], FERNANDES Pedro de - (c. 1565-1614), navigator portughez în serviciul Spaniei. A succedat lui Mendana de Neira la conducerea expediţiei de cercetare a zonei dintre Filipine şi Mexic (1595-1596; 1605—1606), descoperind ins. Tahiti şi arh. Noile Hebride (actuala denumire: Vanuatu). QUELIMANE, oraş în E Mozambicu-lui, situat la 23 km de gura de vărsare a râului Bons Sinais în Oc. Indian; 151 mii loc. (1997). Port pentru exportul de ceai, bumbac, sisal, tutun, copra, nuci de cocos. în jurul oraşului se află unele dintre cele mai mari plantaţii de cocotieri (20,2 mii ha). Descoperit de Vasco da Gama (1498), a devenit în sec. 18-19 una dintre cele mai mari pieţe de sclavi. QUENEAU [keno], Raymond (1903-1976), poet şi prozator francez. Poezie suprarealistă, cu accente parodice („Mică cosmogonie portativă", „Exerciţii de stil", „Morală elementară", „Dacă-ţi închipui"); proză antiretorică („O iarnă aspră", „Pierrot, prietenul meu", „Câinele cu mandolină", „Zazie în metrou", „Florile albastre"). QUENTAL [ketal], Anthero Tarquinio de (1842-1891), poet şi filozof portughez. Versuri de inspiraţie romantică şi revoluţionară („Ode moderne", „Primăveri romantice"). Eseuri pe teme filozofice. S-a sinucis. QUERCIA IACOPO DELLA v. lacopo. QUERIzTARO [keretaro] 1. Oraş în partea centrală a Mexicului, situat în Pod. Mexican, la 1 865 m alt., pe Rio Queretaro, la 261 km NV de Ciudad de Mexico, centrul ad-tiv al statului cu acelaşi nume; 559,2 mii loc. (1995). Expl. de opal. Centru comercial (bumbac, trestie de zahăr, tutun, bovine). Ind. metelurgică, chimică, textilă, a ceramicii, de prelucr. a lemnului şi tutunului şi alim. Muzeu. Universitate (1951). Catedrală în stil baroc (sec. 18-19); bisericile Santa Rosa, Santa Clara (cu interior baroc) şi San Augustin; palat; apeduct (8 km lungime) construit în anii 1726-1738. Fundat de indienii otomi, a fost încorporat în Imp. Aztec (1446), ocupat şi controlat de spanioli (din 1531). Aici a fost executat împăratul Maximilian (9 iun. 1867). 2. Stat în Mexicul central; 11,4 mii km2; 1,3 mii. loc. (1995). Centrul ad-tiv: Queretaro. Expl. de min. auro-argentifere şi de opal. Cereale, trestie de zahăr. Creşterea animalelor. QUESNAY [kene], Franşois (1694— 1774), economist şi medic francez. Fondator al doctrinei fiziocraţilor. Adept al liberalismului. Lucrările sale („Tabloul economic" şi „Analiza tabloului economic") conţin prima încercare de analiză şi de modelare economică a procesului reproducţiei, în care compară circulaţia mărfurilor şi a serviciilor cu circulaţia sângelui din corpul uman. Medic al regelui Ludovic XV. QUIzTELET [ketle], Adolphe (1796— 1874), statistician, sociolog şi astronom belgian. Prof. la Gand şi Bruxelles. Fondator (1828) şi director al Observatorului Astronomic Regal din Bruxelles. Organizator (1853) al primului Congres Internaţional de Statistică (1853). A emis ideea aplicării teoriei probabilităţilor şi a metodelor statistice la ştiinţele morale şi politice şi în antropometrie („Fizica socială"). Unul dintre fondatorii criminologiei („Antropometrie"). QUETTA [cuete], oraş în VSV Pakistanului, situat pe râul Shal, la 1 675 m alt., la 80 km E de graniţa cu Afghanistanul; 560,3 mii loc. (1998). Nod de comunicaţii. Piaţă agricolă. Ind. chimică, textilă, de brichetare a cărbunelui şi alim. Universitate (1970). Distrus în mare parte de cutremurele din mai 1935 (20 000 victime) şi 1955. QUETZAL [ketsal] (cuv. amerindian) s. m. 1. Pasăre din familia Trogonide, de mărime mijlocie, cu penaj verde pe spate şi galben pe piept, aripi rotunjite şi coada lungă (Pharomacrus mocinno). Este specifică pentru fauna Americii Centrale. I se atribuie numeroase virtuţi, simbolizând maiestatea regală şi dorinţa de libertate. Este reprezentată pe stema Guatemalei. 2. Unitate monetară în Guatemala. QUETZALC6ATL [ketsalcoat] (în mitologia toltecă şi aztecă), divinitate principală, zeu al vânturilor, aerului şi luminii. Imaginat ca fiind în acelaşi timp om, pasăre şi şarpe. I se atribuie inventarea tuturor meşteşugurilor şi întemeierea civilizaţiei. QUETZALTENANGO, oraş în SV Guatemalei, situat la poalele vulcanului Santa Maria, la 2 377 m alt.; 103,6 mii loc. (1995). Centru comercial. Ind. textilă, a încălţămintei şi alim. Distrus în mare parte de erupţia vulcanului din 1902. 566 Quetzalcdatl QUEVEDO Y VILLEGAS [kevedo i vi^egas], Francisco G6mez de (1580— 1645), scriitor spaniol. Reprezentant al conceptismului. Romane picareşti de un realism crud („Istoria lui don Pablos de Segovia"); fantezii satirice („Viziunile", „Orele tuturor") marcând punctul culminant al artei sale narative; tratate didactice („Politica lui Dumnezeu"); versuri de contemplaţie filozofică asupra vieţii („Muza Erato"). QUEZON CITY [keson sjti], oraş în Filipine, situat în SV ins. Luzon, la 8 km NE de Manila 2,0 mii. loc. (1995). Ind. chimică, textilă, alim. Zonă ad-tivă şi rezidenţială. Capitala Rep. Filipine (1948-1976). Universitate (1908). QUEZON Y MOLINA, Manuel Luis (1878-1944), om politic filipinez. După acordarea autonomiei interne (1934) de către S.U.A., devine primul preşedinte al ţării (1935-1944). A reorganizat forţele militare şi a promovat măsuri împotriva corupţiei. în timpul ocupaţiei japoneze a condus un guvern în exil. Quetzal 567 QUIRINALE Edgar Quinet QUIBD6, oraş în V Columbiei, situat la poalele Cordillerei Occidental, pe cursul superior al lui Rio Atrato, la 129 km VNV de Manizales; 123,1 mii loc. (1997). Aeroport. Prelucr. lemnului. QUICHI= (cuv. indigen) subst. Populaţie amerindiană din Guatemala (c. 800 000), din ţinuturile muntoase cu climă temperată. Se ocupă îndeosebi cu agricultura; sunt consideraţi urmaşi ai populaţiei maya. Numeroase dialecte q. sunt înrudite cu limba vorbită de populaţia maya din Yukâtan (Mexic). Organizaţi într-un regat puternic (sec. 11), ajuns la apogeu în sec. 15, q. au fost cuceriţi de spanioli după lupte înverşunate (1523-1524). Istoria lor tradiţională este cuprinsă într-o amplă lucrare, Popol Vuh, scrisă în limba q. în sec. 16. Au suferit o puternică represiune, îndeosebi în anii 1970-1990; în urma acordurilor de pace din 1996, identitatea şi drepturile lor au fost recunoscute oficial. Militanta q. pentru drepturile omului Rigoberta Menchu a primit, în 1992, premiul Nobel pentru pace. QUICK, Armând James (1894— 1978), hematolog american. Prof. univ. la Şcoala de Medicină a Universităţii Marquette din Milwaukee. A descoperit (1932) un test, care-i poartă numele, utilizat pentru controlul tratamentelor anticoagulante. QUILLEN, Daniel (n. 1939), matematician american. Prof. univ. la Institutul Tehnologic Massachusetts. Lucrări de topologie algebrică. Medalia Fields (1978). QUILMES, oraş în E Argentinei, situat în conurbaţia Buenos Aires, la 15 km SV de acesta; 509,4 mii loc. (1991). Centru industrial. Staţiune balneară. Fundat în 1666. QUIMPER [keper], oraş în NV Franţei (Bretagne), în G. Biscaya; 56 Anthony Quinn mii loc. (1975). Nod de comunicaţii. Centru comercial. Ind. textilă, alim.; ceramică. Pescuit. Turism. Catedrală (sec. 13-16). QUIMSACRUZ, vârf în V Boliviei, în Cordillera Oriental, la SE de lacul Titicaca; 5 900 m. QUINCKE [kvjnke], 1. Heinrich (1842—1922), medic german. Prof. univ. la Kiel şi Frankfurt am Main. A descris (1883) edemul cervico-facial (maladia lui Q.); autorul primei puncţii lombare (1891). 2. Georg Hermann (1834-1924), fizician german. Frate cu H (1.). Studii privind fenomenul capi-larităţii şi al reflexiei luminii; cunoscut mai ales datorită cercetărilor sale în domeniul acusticii, inventând tubul care îi poartă numele. QUINE [kuin], Willard Van Orman (1908-2000), logician şi filozof american. Prof. univ. la Harvard. Promotor al behaviorismului în filozofia limbajului. Studii şi cercetări de filozofie analitică şi semantică logică („Logica matematică", „Relativitate ontologică", „Metodele logicii", „Cuvânt şi obiect", „Filozofia logicii"). QUINET [kine], Edgar (1803-1875), istoric, scriitor şi filozof francez. Prof. la College de France. Concepţii social-po-litice liberale republicane („Revoluţia"), care i-au adus un lung exil (1851 — 1870). A apărat în presă şi în lucrarea „Românii" drepturile şi libertăţile naţionale ale românilor, făcând o adevărată pledoarie în favoarea unirii Ţărilor Române. Poeme simbolice („Prometeu"). Căsătorit cu fiica lui Gh. Asachi, Her-miona, i s-a acordat cetăţenia română. M. de onoare al Acad. Române (1869). QUINN [kuin], Anthony (1915-2001), actor american de film. înzestrat cu o deosebită forţă expresivă, interpret al unor personaje pline de o forţă vitală inepuizabilă, cu o etică frustă, aparţi- nând unei umanităţi aspre, senzuale. De o longevitate artistică extraordinară, a jucat într-un număr impresionant de filme, aparţinând unor genuri foarte diverse („Orhideea neagră", „Vizita bătrânei doamne", „Van Gogh", „Legământ sfânt", „Ultimul tren din Gun Hill", „Zorba grecul", „Moştenirea Ferramonti", „Salamandra", „Cel mai bogat om din lume", „Ultima aventură", „Atât de aproape de cer"). Premiul Oscar, 1952 („Viva Zapata"), 1954 („La Strada"). QUINTANA [kintana], Manuel Josâ (1772-1857), scriitor şi critic literar spaniol. A participat la războiul împotriva ocupaţiei franceze (1808-1814). Format sub influenţa spiritului umanist al sec. 18, a fost încununat în 1855 ca poet al naţiunii. Ode dedicate patriei şi libertăţii inspirate din evenimente istorice şi politice trăite („Bătălia de la Trafalgar", „Către Spania după Revoluţia din Martie") în versuri neoclasice, de cadenţă oratorică. Tragedii („Ducele de Viseo"), proză („Vieţi de spanioli iluştri"). Autor al unei arte poetice în versuri („Regulile dramei"). Studii literare („Despre poezia castiliană în sec. al XVIII-lea"). QUINTANA ROO [kintana], stat în SE Mexicului (pen. Yucatân), cu ieşire la G. Mexic şi M. Caraibilor; 50,2 mii km2; 772,8 mii loc. (1997). Centrul ad-tiv.: Chetumal. Expl. forestiere. Trestie de zahăr, cafea, banane. QUINTESCU, Nicolae (1841-1913, n. Craiova), lingvist şi filolog român. Acad. (1877), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Unul dintre membrii fondatori ai societăţii „Junimea"; colaborator al „Convorbirilor literare". Specialist în limba şi literatura latină („De diminutivis linguae romanicae vulgowalachicae no-minatae"); a combătut latinismul şi încercările de reactualizare a cuvintelor vechi („Propuneri pentru revizuirea ortografiei"). Memorialistică. QUINTILIAN (Marcus Fabius Quinti-lianus) (c. 35-96 d.Hr.), retor şi pedagog roman. întemeietor al unei şcoli de retorică, unde a fost profesor. Autor al celui mai complet tratat despre arta retorică din câte ne-a transmis Antichitatea („Arta oratorică", 12 cărţi). QUţPU (< sp.) s. n. Sistem de scriere incaş, care folosea nişte sfori de diverse culori şi noduri; instrumentul, alcătuit din sfori şi noduri, folosit de incaşi pentru acest sistem de scriere. QUIRINALE, una dintre cele şapte coline ale Romei, situată în NE oraşului, la 61 m alt. Aici se află Palatul Q., QUIRINO 568 construit la sfârşitul sec. 16, fostă reşedinţă de vară a papilor, apoi (1870-1946) a regilor Italiei. Astăzi este domiciliul oficial al preşedintelui Republicii Italiene. QUIRINO, Elpidio (1890-1956), om politic din Filipine. Preşedinte al statului (1948-1953). în timpul mandatului a promovat măsuri împotriva corupţiei din economie şi a adoptat un program pentru rezolvarea problemelor sociale. QUIRINUS (în mitologia romană), zeu războinic identificat cu Marte sau cu lanus; considerat uneori de acelaşi rang cu Jupiter. QUIROGA [kiroga], Elena (pe numele adevărat Elena Q. de Abarca) (n. 1921), scriitoare spaniolă. Una dintre cele mai reprezentative personalităţi feminine ale prozei spaniole din a doua jumătate a sec. 19. Opera sa abordează tema războiului civil şi prezintă incisiv societatea contemporană („Vânt de Nord", „Scriu numele tău", „Totul s-a sfârşit, tristă fată"). QUIROGA [kiroga], Horacio (1878— 1937), scriitor uruguayan. Versuri moderniste („Recife de corali"). Proză influenţată de Poe, prezentând natura subtropicală a ţării, lupta dramatică a oamenilor cu forţele naturii şi dragostea („Povestiri de iubire, de nebunie şi de moarte", „Dezmoşteniţii"); relatări de călătorie amintind de Kipling („Povestirile pădurii", „Anaconda", „Sălbaticul", „Deşertul"). Studii asupra literaturii („Decalogul povestitorului perfect"). QUISLING [cvjslii]], Vidkun (1887— 1945), om politic norvegian. Organizator al partidului fascist din Norvegia (1933). Ca prim-min. (apr. 1940 şi 1942-1945) a colaborat cu ocupanţii nazişti la reprimarea patrioţilor norvegieni. Numele lui a devenit sinonim cu Quito. Piaţa Independenţei trădrea de ţară şi cu colaboraţionismul. După război, judecat, condamnat la moarte şi executat. QUITO [kito], capitala statului Ecuador, situată în m-ţii Anzi, la poalele vulcanului Pichincha, la 2 800-2 850 m alt., la S de Ecuatorul Pământului, pe şoseaua panamericană; 1,5 mii. loc. (1997). Nod de comunicaţii. Aeroportul Sucre. Pr. centru politic, economic, comercial, cultural-ştiinţific şi turistic. Ind. de prelucr. a metalelor, cimentului, cauciucului, de prelucr. a lemnului, chi-mico-farmaceutică, a pielăriei şi încălţămintei, hârtiei, textilă şi alim. Producţie de aur şi argint. Produse de artizanat. Două universităţi (1586 şi 1946); Institutul Politehnic (1869); Academia Naţională (1875). Observator astronomic (1864). Muzee de Antropologie (1925), de Artă şi Istorie colonială (1930), de Arheologie şi Etnologie (1950). Mănăstirea San Francisco (1534); biserica iezuiţilor (sec. 17), cu faţadă barocă; Palatul Guvernului; Monumentul Ecuatorului Pământului. Oraş precolumbian (aşezarea indienilor quitu), înglobat în Imp. Incaş (1470), apoi cucerit de spanioli (1533). La 6 dec. 1534, Sebastiân de Belalcâzar, locotenentul conchistadorului Francisco Pizarro, i-a atribuit numele San Francisco del Quito, declarându-l cabildo (municipiu guvernamental). Scenă a revoltei pentru independenţă (1809) şi a bătăliei victorioase din 24 mai 1822 (sub comanda generalului Antonio Jose de Sucre), când a obţinut independenţa. Capitala Rep. Ecuador din mai 1830. A suferit de pe urma mai multor cutremure (1660, 1666, 1797, 1868, 1987). în 1990, centrul istoric al oraşului Q. a fost inclus pe lista monumentelor UNESCO şi declarat patrimoniu al umanităţii. QUM v. Qom. QUMRAN (WADI-QUMRAN), ţinut deşertic situat în vechea Palestină, pe malul vestic al Iordanului. Aici au fost descoperite, în 1947, Manuscrisele de la Marea Moartă (600 de manuscrise datând din sec. 2 Î.Hr. până în anul 135 d.Hr.), atribuite sectei esenienilor. QUSUR, Al- v. Luxor. QU YUAN [Tsu luen] (c. 340-278 î.Hr.), primul poet al Antichităţii chineze, dregător. Din patriotism, se sinucide atunci când regatul său, Chu, este cotropit de regatul Qin. Stil inspirat din lirica orală, introduce noi tehnici prozodice („Nouă elegii", „întristare", „întrebări către Cer", „Căderea în dizgraţie sau întâlnire cu durerea"). Pentru comemorarea lui, se organizează în fiecare an sărbătoarea bărcilor-dragon, în a cincea zi a lunii a cincea din calendarul lunar, prin care este simulată, ritual, căutarea trupului său. Tiparul executat la Regia Autonomă „Monitorul Oficial44